Nichita Danilov

Odata cu timpul si apa

Odată cu timpul şi apatoate se vor scurge într-una:mîna mea şi mîna taşi toate mîinile noastrese vor scurge într-una singurăatotputernică;glasul meu şi glasul tăuşi toate glasurile noastrese vor scurge într-un singur glasatoateştiutor;inima mea şi inima taşi toate inimile noastrese vor scurge într-o singură inimăatoateiubitoare;ochiul meu şi ochiul tăuşi toţi ochii noştrise vor scurge într-un singur ochiatoatevăzător...

Şi atunci nu va mai fi decîto singură mîna, un singur glas şi o singură inimă,un singur ochişi un singur creiercare îşi va întinde toate braţele sale,toate privirile şi toate gîndurile sale,ca un păianjen uriaş, pretutindeni.Şi în afara luinu va mai fi decît pacea eternă...

POEMUL LACRIMILOR

Lacrimă pe care tu o striveşti cu piciorulşi lacrima pe care o arzi cu un fier înroşit.

NICHITA DANILOV

Lacrima care-ţi arde în ochişi lacrima care aleargă pe ape.

Lacrima în faţa căreia stai în genunchi,cu creştetul gol şi faţa în lacrimi....Spui: Nu există lacrimi fără ochişi totuşi tot nevăzutul plînge...

UMBRĂ

Chipul meu nu-l vei puteavedea niciodată tulburat ca o apă,tu cel care mă strigi din adîncurişi mă chemi în adîncuri!

Aburi uşori vor plutiîn semn de întrebareşi în loc de răspunsse va risipi peste lacun stol ciudat de lebede searatulburîndu-mi amurgul şi apa,nu chipul. Căci chipul meunu-l vei putea tulbura niciodată!

SECOLUL XX

Am murit cînd Dumnezeunu se născuse încăşi m-am născut cînd Dumnezeuera deja mort!

Secolul XX era pe sfîrşite.Marquez scrisese Un veac de singurătate,Nietzsche - Aşa grăit-a Zarathustra,

10

SECOL

Omul pusese pasul pe lună.Din cer se prăbuşeauîngerii morţi!

La orizont se vesteaun al treilea război mondial.Einstein muriseşi Dumnezeu era deja mort!

Se sfîrşea sfîrşitul unei lumişi începea începutul unui omîn care nu mai credea nimeni.Pe străzi bătea un vînt tot mai negru,pe cer vulturii se roteautot mai neliniştitor.Un dangăt tot mai funebruvestea un nou început.

Alleluia!

PEISAJ CU LUMÎNĂRI APRINSE-N VÎNT

Cum se sprijină nourii negri de cer,aşa se sprijinăsufletul meude umbra ta, Doamne!

La picioarele omuluiau fost semănatelacrimi de grîu,lacrimi de orzşi lacrimi de secară.

Picioarele trecătorilorpăşesc printre spicele înalte:lumînări de ţărînăpe care le înfioară asfinţitul!

11

NICHITA DANILOV

PEISAJ CU ÎNGERI ORBI

O singură femeiefierbe duminica într-un cazan de aramăhăinuţele celoro mie de copii orbi

Le clăteşte apoi searaîn albia dulce a rîuluile stoarce şi le întindela uscat pe sîrmăîn livada de vişini

În locul fiecărui cîrligcîntă albastra privighetoare.

SUFLETE LA SECOND-HAND

În oraş seara curge lenties toate sufletele de la Second-Hand

Sîngele meu tînăr călăreşte pe străzicalul lui orb tropăie pe trotuarefecioarele albastre alunecă prin înserarecu picioarele subţiri, ca de iezi.

Prin oraş seara curge lenties sufletele toate de la Second-Hand

Tramavaiele varsă pe liniipaltoane, fuste, pălării, mănuşise aude un pocnet de uşipe la încheieturi şi rotule

Pe străzi, seara se scurge lent

12

SECOL

ies sufletele toate de la Second-Hand

Alerg prin mulţimemîinile mele se izbesc de vitrine:odată cu cuvintele dinţii din gură mi-i scuip –în fiecare deget al meu pasărea nopţiidin ramuri de salcie şi spice de grîuşi-a făcut un tainic cuib.

Pe străzi seara curge lenties sufletele toate de la Second-Hand

La orizont mările atîrnă ca nişte cearşafuriprinse-n uriaşe cîrligede la un capăt în altul al ceruluitrec nouri grei, pe catalige

Pe străzi seara curge lenties sufletele toate de la Second-Hand

În biserici icoanele stau lipite de pereţisfinţii se rotesc cu capul în jos:cu hainele însîngerateacoperindu-ţi umerii goialeargă ultimul Cristos

Nu staţi pe gînduriîndreptaţi-vă rugăciunile spre noi

Pe străzi seara curge lenties sufletele toate de la Second-Hand

Logodnic al tău sînt umbrăal tău şi-al nimănuiprivesc în urmă trupulatîrnînd ca o haină într-un cui.

Pe străzi seara curge lent

13

NICHITA DANILOV

ies sufletele toate de la Second-Hand.

Gînduri

Cîte gînduri se potascunde într-o bucata de carneînvelită într-un ziar...

....Femeia Ghizelamătură smocuri de păr de sub fiecare scaunşi le aduce pe cîmpunde înalţă căpiţe şi stoguri de fînumplînd o arie întreagă:iar atunci cînd vine vremea amieziişi cosaşii dorm obosiţicu picioarele răşchirateca în tabloul lui Brugel,ea se apleacă asuprafiecărui snop şi-l leagănăgrijulie ca o mamăpruncul ce-i plînge la piept,după care, brusc cuprinsăde un vîrtej de furieîl aruncă în batoză...Se aud ţipete şi scîncetedupă care grîul curatodată cu paiele se separă de neghină...

...Da, cîte gînduripot roi într-o bucată de carne...care îşi striveşte în tăcere faţa pe geam

14

SECOL

15

NICHITA DANILOV

ANOTIMP

Această tristeţe sacră a norilorzugrăvită pe fereastră.Acest sfîrşit de secolîmproşcat pe pereţi!Ca o apă grea se scurge pe străzi seara...

... Cine ne-a deschis în frunte aceste ferestre,cine ne-a zidit în pieptaceste scunde uşi?Prin mine umblu ca printr-un anotimp bolnav.Glasul mamei îl aud prin zidul întunecat:De ce ai venit aici,pentru ce te-ai întors?Pleacă, ieşi cît mai ai timp.

Glasul fratelui îl aud stins, ca prin apă:Ieşi cît mai repede din această luminăşi lasă-mă singursă respir în umbra mea...

Feţele cui se păstrează aici,în această putredă lumină de seară?O mie de capete retezateaşteaptă ce anotimp?Braţele cui vor fi semănate pe cîmp,dinţii cui vor răsări din iarbă?

Prin mine trec ca printr-un ciudat anotimp.Cu ţeasta lui Yorick în mîini, mă întreb:Dacă am seceratunde şi ce am secerat?Şi dacă adun, cînd şi pe cine adun?

16

SECOL

INVOCAŢIE

Tată al micilor şi tată al marilor lucruritată ce hohoteşti sub pămîntşi tată ce rîzi în ceruritată de pretutindeni şi tată de nicăieri

Tată al focului şi tată al apeitată al norilor şi tată al vîntuluitată al răsăritului şi tată al apusuluitată al luminii şi tată al întunericuluitată de dedesubt şi tată de deasupraTată al nimiculuişi tată al Totului!

........................

... Singuri în faţa nopţiicumplit de singurinici nu ne naştem, nici nu murim!

17

NICHITA DANILOV

NUMELE CASEI TALE, MELANCOLIA

Numele îl port deasupra mea cum o casă acoperişul:zid înalt, acoperit de iederă.De ploi nu mă apără,de frig nu mă ocroteşte!

Noaptea îmi las mîinile să atîrne în golprin pereţii de sticlă ai caseişi picioarele adumbrite de lună mi le scotca pe nişte corniţe de melc prin lucarnă.

Cu urechea lipită de burlanulde dinspre partea de răsărit a Casei,în singurătatea mea ascultcum pe cerul gol se tînguie vidul.

Manechinele despuiate de pe străzişi oamenii cu faţa răvăşită de somnmă întreabă: Cîţi bani ai îngropatla temelia Casei tale?

La temelia Casei meleam îngropat patru zaruriUnul la răsărit, unul la apus,unul la miazăzi, unul la miazănoapte.

Noaptea, prin somn, aud cum le rostogoleşte vîntul.

18

SECOL

MEDALION

Obosit de gloria deşartă a lumiinu ştii pe care umăr capul să-ţi pleciîl culci pe umărul trist al iubiteidar ea nu-şi mai apropie creştetulde creştetul tău: acum nici un gest n-o mai tulburăDragostea ei tot tu ai stins-o. Cîndva.

19

NICHITA DANILOV

PEISAJ LĂUNTRIC

Lac de grîuîn apuspeste care plutescgalbenepălării de orez:ciudate păsări de seară.

20

SECOL

PEISAJ NOCTURN

Mîna uitată în ochii Poetuluipictează un peisaj de grîu şi maci.Crini negri ca nişte candele-aprinsefumegă în mijlocul lanului: Taci, taci, suflete, taci!

... Un înger cu ochelari fumuriiîşi va opri limuzina în grîu.Manechinele vor părăsi Oraşulşi vor veni să se scalde seara în Rîu.

Umerii lor dezgoliţi, picioarele lor albastrevor alerga peste pajişti întinse şi munţi...Peştii vor pluti pe străzi,se vor zbate în uşi...

... O candelă de aur se ridică deasupra Oraşului.Stau culcat în mijlocul lanului de grîu,cu o carte deschisă pe piept.

Fiecare spic e o lumînare aprinsă de vînt.Îmi privesc tăcut mîinileşi mă întreb: Am fost, mai sînt?

21

NICHITA DANILOV

AUTOPORTRET ÎNCRUSTAT PE O LACRIMĂ

Oricelacrimăe un mormîntîn care zacEumortul!

22

SECOL

POEM PENTRU ABSENŢĂ

În ziua cînd împlini treizeci de ani se făcunevăzut. La masă rîse, bău. Îşi veseli oaspeţii.Nimeni nu-i sesiză absenţa. Continuarăsă mănînce, să bea. Dansul se dezlănţuiîn sală. Dezmăţul îi cuprinse pe toţi.

...El se îndepărta încet pe un drum de seară.Liniştit se înălţa în urma luipulberea drumului. Liniştit creştea cenuşa...

POEM ÎN O

Acum cînd sîngele meu s-a preschimbatîn apă vino să te scalzi searala lumina astrelor pure pleoapelemele vor rămîne închise pe vecica doi lotuşi calmi şi palizi

pe atît de negre pe atît de negre ape. O!

DEASUPRA LUCRURILOR

Nu-mi veţi vedea faţa, căci faţa meae mult prea-n faţa voastră. Binele şi răul,partea şi întregul, lumina şi întunericulşi acest drum nesfîrşitce se sfîrşeşte în toate.

23

NICHITA DANILOV

Nu-mi veţi vedea faţa şi umbra nu-mi veţi simţicăci umbra mea e permanent în umbra voastră:binele şi răul, partea şi întregul,lumina şi întunericulşi acest drum nesfîrşit

ce se sfîrşeşte în toate...

AURUL LUMII

Cel care pentru aur îşi vinde patriacu aur să fie răsplătit!La loc de cinste să fie aşezat în capul meseişi acolo lăsat să petreacă.

Să i se pună pe masă cele mai alese bucate,cel mai bun vin. Să i se aducămuzicanţi şi femei, ca el să mănînce,să bea şi să se bucure,

iar poporul să vadă că e fericit.

Apoi să i se pună bucăţi de aur în faţă.Bănuţi de aur să i se vîre sub ochi.Cu lingura să înghită aurulpînă se va umple ca un burduf!

... Pe o grămăjoară de aursă fie lăsat să putrezească,Cu litere de aur să se scrie deasupra:„Pentru aur şi-a vîndut patria,cu aur a fost răsplătit!"

24

SECOL

GHILOTINA

Un bărbat încă tînărstă în faţa unei ferestre deschiseşi scrie într-un registru mare şi verde.Bărbatul încă tînărpoartă tricorn şi livrea.În faţa geamului săue un abator de miei.În mijlocul abatorului e o ghilotină.Dincolo de ghilotină, un cîmp verde.Cîte un miel se ridică în două picioare,behăie în linişteşi apoi i se taie gîtulpe cîmpul mare şi verde.Bărbatul tînăr poartămonoclu, tricorn şi livrea.Ochii lui sînt albaştri,mîinile fine.Deasupra lui atîrnă un orologiudin craniu de miel.În faţa lui e un geam,în spatele geamului el stă şi scrie foarte atentîntr-un registru mare şi verde.Dincolo de geam e abatorul de miei,în mijlocul abatorului, o ghilotină.

Ne aflăm în anul 1793.21 ianuarie 1793,ziua în care e decapitat Ludovic al XVI-lea.Bărbatul încă tînăr poartătricorn şi livrea.Deasupra lui capul de mielbehăie de 16 ori, semn că sînt orele 16.Bărbatul încă tînărcaligrafiază atent în registrul mare şi verde:„ Ne aflăm în 1793,

25

NICHITA DANILOV

21 ianuarie 1793,deasupra mea capul de miel behăie de 16 ori,semn că sînt orele 16,clipa în care e decapitat regele Ludovic al XVI-lea.“

Ghilotina cade pe gît.Ochii se holbează,capul se rostogoleşte în coş,gura se cască.Mulţimea aplaudă.Trupul se cabrează,sîngele ţîşneşte din gît şi împroaşcă fereastra.În spatele ferestrei, bărbatul tînărcaligrafiază atent:„Ghilotina cade pe gît,capul se rostogoleşte în coş,ochii se holbează,gura se cască.Mulţimea aplaudă.Trupul se cabrează,sîngele ţîşneşte din gît şi împroaşcă fereastra.“Bărbatul scrie atent,şi într-adevăr trebuie să scrie atent,pentru că pentru orice greşealăpoate fi tras la răspundere,pentru că orice greşeală îl costă.Bărbatul scrie,apoi se şterge pe mîinişi închide registrul.În faţa lui e un abator de miei, În spatele lui, un cîmp verde.Peste abator se înserează,peste cîmp plouă.Bărbatul se ridică de la masăşi închide fereastra.

Se aude picurul ploii pe cîmpul mare şi verde...

26

SECOL

PEISAJ CU MÎINI ŞI ARIPI

În spatele fiecărui omstă de veghe un înger. Îngeruldin spatele meu a căzutşi totuşi ale cui sînt mîinile astea,aceste mîini fine ca nişte aripice atît de nostalgicîmi acoperă ochii?

ÎNTREG CÎMPUL

Bobul de grîupentru care a fost pregătitîntreg cîmpulrodi-va?

27

NICHITA DANILOV

RAZĂ A LUCIDITĂŢII

Ca o leucemie neagră a stelelorsufletul meu se întoarce la sinetot mai singur şi tot mai bolnav.

Deasupra, aceleaşi dezolante priveliştiale întunecatei tale singurătăţişi jos, negre privelişti!

Nici depărtatul ţipăt de dragosteşi nici chemarea nostalgică a morţiinu mai tulbură înăuntru nimic.

Şi doar neîndurătoarea rază a lucidităţiistrăbate tot mai rece şi necruţătororice 'ndoială, orice speranţă, orice fior!

28

SECOL

ÎN DEŞERT ŞI PE APE

Veniră şi-i făcurăcruce de nisip pe tălpi,îi ziseră apoi:Acum du-te-n deşertşi umblă pe ape...

29

NICHITA DANILOV

PEISAJ CU ZIDURI ŞI UŞI

Am înconjurat mari ziduri, mari porţi,cetatea însă nu am văzut-o. O mulţime de uşise deschideau în corpul nostru.În timp ce mergeam, se arătau în pragfemei tinere cu urne în mînă. Ni se păreacă mergem spre interior, că nu sîntemdeparte de centru. Noi însă ne îndepărtam mereuîntr-un veşnic şi nesfîrşit exil.Glasuri se auzeau dinăuntru:larma mulţimii şi trîmbiţele.De asemeni: nechezat de cai şi bătăi în pămînt din copită,ca şi cum dincolo de porţi ar fi stato armată. Am stat mult timp în faţa porţilor marişi am văzut chipul nostru zugrăvit pe ziduri.Aceeaşi larmă creştea dinăuntru:ostaşi ce-şi izbeau de piept scuturileŞi caii ce-şi arătau nerăbdarea.Inima ni se auzea bătînd din umbră.Apoi veni liniştea. Noaptea.Doar zidurile se arătau livide în mijlocul cîmpului ars.Ziduri drepte de piatră, neobişnuit de înalteşi porţi, de asemeni, neobişnuit de înalte.O mulţime de uşi se deschideauîn corpul nostru. Umbra lor ne acoperi cu încetul.

30

SECOL

DOAR AURA

Erau doisprezece. Mîncau un bob de grîu,din cel de-al treisprezecelea strălucea doar aura.Bobul de grîu îl împărţeau îndouăsprezece părţi. Beau un strop de vin.Asta le era hrana şi băutura.Acum stau aplecaţi peste bobul de grîuşi-l împart în părţi egale. Din cel de-altreisprezecelea străluceşte doar aura...

Le luminează ochii întunecaţi,buzele palide, feţele trase. Ei beau sîngele luişi mănîncă trupul lui. Zi de zi, bob cu bob.Picătură cu picătură: din el a mai rămas doar aura.

CONTEMPLAŢIE

„Numai pe tine te am şi numai pe tine te simt",singuraticul meu suflet...Nu ştiu cine eşti şi care ţi-e înfăţişarea,şi nu ştiu dacă semeni cu chipul meuaşa cum seamănă omulcu chipul divin,dar te simt pînă-n străfundul străfundurilorcînd seara mă dori nesfîrşitîn timp ce prin fereastră contemplu apusul...Dincolo de munţii înzăpeziţi,dincolo de nostalgice creste,îmi pare că eştiînsuşi spaţiul de dincolo,

31

NICHITA DANILOV

spaţiul acela imens din apusprin care ţipă nostalgic păsări de seară.Dar oricine ai fiŞi oriunde ai vieţuite simt în adînc cum răsuni ca un clopot plin de singurătate.Căci la fel de singurmă simt ca şi tine, înăuntrul meu şi în afara mea,în timp ce privesc spaţiul acesta imens din apusşi te închipui pe tine...Ziua mă dori şi seara mă dori,iar noaptea nu mă laşi să adorm şi răsuni în clarul albastru de lună

plin de durere şi singurătate...

32

SECOL

BĂRBATUL CU PIPA

Un bărbat la 27 de anistă cu spatele la cimitirşi fumează pipă.Nu e fumător şi totuşi fumează.La 27 de ani Napoleon era general,traversa Alpii şi cucerea Italia.Lermontov murea străpuns de un glonteundeva în munţii Caucaz.Esenin încerca să se spînzure.Bărbatul stă cu spatele la cimitirşi fumează din pipă.În faţa lui e un cîmp golşi dincolo de cîmpul gol e oraşul.în spatele lui e un şir de crucişi dincolo de şirul de cruci e oraşul.

La 27 de ani stă şi se gîndeşte:„Napoleon era general,traversa Alpii şi cucerea Italia.Lermontov murea străpuns de un glonteundeva în munţii Caucaz. Esenin încerca să se spînzure".Şi în timp ce se gîndeştedinspre oraş apare un cortegiutras de patru cai negri.În spatele cortegiului Napoleon traversează Alpiişi cucereşte Italia.În spatele lui cîntă fanfara.În spatele fanfareiLermontov moare străpuns de un glonte undeva în munţii Caucaz, şi în spatele lui cîntă fanfara.

33

NICHITA DANILOV

Cortegiul ajunge la poartă şi se opreşte.În spatele lui, Eseninîncearcă disperat să se spînzure,şi în spatele lui cîntă fanfara.La aproape 27 de anibărbatul stă sprijinit de grilajul de fierşi fumează pipă.În spatele lui se sapă o groapă,groparul se odihneşte şi-şi aprinde o pipă.Bărbatul are o şapcă pe cap,eşarfă la gît şi pantaloni evazaţi şi-n carouri.Nu e fumător şi totuşi fumează,şi în spatele lui cîntă fanfara...

34

SECOL

PEREGRINĂRI

Se învîrte deasupra capului tăuaureola plină de fum şi de sîngeIau apă în căuş şi îmi privesc chipulînainte de a mi-l sorbi strig :acesta nu sînt eu şi aceasta nu este faţa meaşi apa-mi răspunde:acesta eşti tu şi aceasta este faţa tape care o ascunzi în clarul de lunăPăsări de noaptese lasă pe umerii meişi pe creştetul meu buha ţipă ca pe un hornpeste oraşe însîngeratepeste case vechi părăsiteşi străzi albe ca varulVăd cîinii vagabonzicum se învîrt în faţa bisericii searaŞi ling crucea celui răstignit sub măslini înroşiţiîmi acopăr cu mîinile faţa şi strig:acesta nu sînt eu şi aceasta nu este faţa meaşi apa-mi răspunde:acesta eşti tu şi aceasta este faţa tape care o ascunzi în claruri de lunăGonesc pe străzi lăturalnicesub clădiri bîntuite de umbrăşi-n spatele meu simt umbre de cîini vagabonzicum din goană îmi adulmecă paşii.

La fiecare colţîmi răsare în faţăchipul celui răstignit sub măslini înroşiţidupă fiecare colţpun un zlot de argintîn gura cerşetorului mort şi strig:

35

NICHITA DANILOV

acesta nu sînt eu şi aceasta nu este faţa meaşi gura celui mort îmi răspunde:acesta eşti tu şi aceasta este faţa tape care o ascunzi în clarul albastru de lună

În faţa bisericii vechimă prăbuşesc pe treptele roşiinăpădite de muşchi şi de ierburiroase de paşi şi de vreme şi strig:acesta nu sînt euşi aceasta nu este faţa meaîn timp ce cîinii latră sub clarul de lună:acesta eşti tuşi aceasta este faţa tape care o ascunzi în claruri albastre de lună.

36

SECOL

CAIN

Ninge sau poate plouăpeste un cîmp de cadavre.Ninsoarea e neagră şi umedă,ploaia e neagră şi rece.Prin ninsoare sau poate prin ploaietrece un om foarte slabcu o pelerină roşie.Omul e înalt şi faţa lui este roşie.Omul e alb sau poate negru,dar faţa lui este roşie.Păsări roşii sau poate negrese rotesc peste creştetul lui şi ţipă.Ninge sau poate plouăpeste un cîmp de cadavre.– Caine, Caine,ce face fratele tău Abel ?–Fratele meujertfeşte un miel roşu,privind peste cîmpul semănat de cadavre. Pe cîmp plouă sau poate ninge.Ninsoarea e neagră şi umedăşi ploaia e neagră şi rece.Deasupra lui vegheazăîn linişte domnul.– Caine, Caine,de ce l-ai înjunghiat pe fratele tău Abel,Caine ?– Taci şi ascultă,fratele meu Abel jertfeşte un miel roşu,privind cîmpul semănat de cadavre.Deasupra lui vegheazăîn linişte domnul.Ninge sau poate plouă

37

NICHITA DANILOV

peste un cîmp de cadavre.Ninsoarea e neagră şi receşi ploaia e neagră şi umedă.Prin ninsoare sau poate prin ploaieun om stă îngenuncheat în faţa unui cîmp de cadavre.Faţa lui este albă sau neagră,dar expresia ei este tristă.Ochii lui sînt albaştri sau negri,dar expresia lor este tristă.Părul lui e blond sau poate negru,dar faţa lui este tristă.– Caine, Caine,de ce eşti aşa de negru, Caine ?– Taci şi priveşte,fratele meu Abel jertfeşte un miel roşupe cîmpul semănat de cadavre.Peste el ninge sau poate plouă.Ninsoarea e neagră şi umedăşi ploaia e neagră şi rece,deasupra lui veghează în linişte domnul.Plouă sau poate ningepeste un cîmp de cadavre...

38

SECOL

ABEL

Trece un om despicat în două pe o stradă într-adins înfrigurată.Bărbatul e înalt şi poartăo mantie albă cu glugă.Faţa lui este trasă.Trece un om despicat în douăpe o stradă într-adins înfrigurată,fix la orele şapte şi un sfert după-amiază,şi faţa lui este trasă.I se văd plămînii, creierii, inima.

Inima bate,plămînii răsuflă,creierul gîndeşte:„L-am iubit pe fratele meu ca pe mine însumi,şi el m-a ucis,l-am iubit pe fratele meu ca pe mine însumi,şi acum iată-mă înjunghiatde fratele meu..."

Trece un om despicat în douăpe o stradă într-adins înfrigurată.– Încotro, Abel, încotro ?Prima jumătate păşeşte cu un pas în faţă, cealaltă cam la un pas distanţă faţă de prima.Omul duce într-o mînăun cap de miel roşu şi în cealaltă un paloş.

– Încotro, bunule Abel,– încotro ?– Îl caut pe fratele meu Cain,

să-i dau capul de miel roşuşi paloşul negru.

39

NICHITA DANILOV

Trece un om despicat în douăfix la orele şapte şi un sfert după-amiaza.Prima faţă a lui este trasă,şi a doua de asemenea trasă.Duce într-o mînă un cap de miel roşuşi în cealaltă un paloş.Capul de miel deschide ochii şi behăie,şi paloşul sîngerează.– Încotro, bunule Abel,

încotro ?– Îl caut pe fratele meu Cain,să-i dau capul de miel roşuşi paloşul negru.Trece un om despicat în douăşi deasupra lui uşor se înnoptează...

40

SECOL

JERTFA

L-au împuşcat în spatele morii de vîntcînd seara se lăsa peste livada de meri şi de vişini.L-au împuşcat sub un măr înflorit.

– De ce? a strigat fratele.– De ce? a şoptit sora.– De ce? a căzut cu fruntea la pămînt mama.– De ce? au repetat păsările la strigătul lorprin ninsoarea de meri şi de vişini.

Mîinile îi erau mari,pletele negre şi ochii nespus de albaştri.Avea cămaşa albă de mire descheiată la piept.Era încins cu un brîu roşu,strălucitor, ca de purpură...

Iarba era înaltă şi fragedă.Seara era liniştită şi limpede.Clopote roşii se legănau peste acoperişuri de-olane.Oamenii stăteau încremeniţiîn faţa bisericii.Soldaţii îşi încărcau arma.

A căzut încet, plutind ca prin apă.I-au strălucit ochii albaştri,i s-au strîns pumnii mari, i-a zîmbit gura fierbinte.

Iarba era verde şi fragedă.Seara era liniştită şi limpede.Clopote roşii se legănau fără glas peste acoperişuri înalte.Oamenii stăteau uluiţi în faţa bisericii vechi.Soldaţii îşi încărcau arma.

– De ce? a strigat fratele.41

NICHITA DANILOV

– De ce? a şoptit sora.– De ce? a căzut cu fruntea la pămînt mama.– De ce? au repetat păsările strigătul lorprin ninsoarea de meri şi de vişini...

42

SECOL

ALT SECOL

Îngerul meu tămăduitorn-are aură, nici áripi.Îmi pune degetul pe rană şi-mi spune:„Exişti, Danilov, exişti?“

„Exist, exist, îi răspund.De mai bine de un sfert de secolnu fac decît să exist.“„Atunci fii mai sigur de tineşi există cu adevărat!“

„Exist, exist, îi răspund.“

„La vîrsta ta, eu eram altfel, îmi spune.Tu parcă n-ai sînge în vene,n-ai viaţă, n-ai demon.“„Exist, exist, îi răspund.De mai bine de un sfert de secolmă străduiesc să exist.“

„Atunci caută-ţi cealaltă jumătate a taşi există cu adevărat!“

43

NICHITA DANILOV

„Cealaltă jumătate a meaa rămas dincolo. Dincolo, îi răspund.Du-mă în alt timp, în alt secol...“

44

SECOL

AURUL

Amîndoi am avut aceeaşi cantitate de aur.Eu, cu aurul meu, mi-am aurit trupulfăcîndu-l să strălucească-n afară.Tu ţi-ai îngropat aurul înăuntrul tăuşi nu l-ai arătat niciodată la nimeni.

Care dintre noia fost drept cu el însuşi ?

45

NICHITA DANILOV

SECOL

Ca pe un steag albdeasupra casei mele voi înălţa ziua.Îngerului melancolic al seriice risipeşte linişteaca pe o pulbere de aur pe drum, îi strig:În sînge de zeu tînărîmi voi muia mîinile;pe geamul fiecărei case de omîmi voi lăsa amprenta:să vadă toţi cum am fost,cu ce mîini am băut vinulşi cu ce mîini am bătut la uşi.

46

SECOL

Arborii tatuaţi de pe străziîmi spun c-am trăitîntr-un timp care nu a fost al lorşi oameni cu faţa îngînduratăîmi strigă prin somn:„Acest timp n-a fostal tău, nici al nostru!"Casele însă rămînmereu tot în urmă şi mîiniletot flutură, fluturăsteguleţe verzi şi albastre:semn că plecăm. Ca pe un steag albvoi înălţa deasupra casei mele ziuaşi fără să arunco privire în urmă,ca de un oraş, străinde propriul meu trup mă voi îndepărta.

47

NICHITA DANILOV

MELANCOLIE

Cine în imensitatea ta de strigătul tău nu s-ar teme?Dar el, a cărui umbră abia o putem bănuiprintre umbrele lucrurilor, el umbra cui este?Bucuria şi strigătul, valul de spaimă şi valul de frigşi un alt val ce amestecă lucrurile.Noapte albă potopită de sfere.Şi iată şi chipul tău crescînd la orizontşi paşii ce mereu se îndepărtează... Nici adiere de aripi,nici fîlfîit de steaguri, nici trîmbiţelenopţii, ci doar o imensă linişte şi chipul tăuca un cer luminos cuprins de purpura înserării.Ochii grei din care se ridică aburiimorţii. A cîta oară irumpe fîntîna aceastaa cărei apă eşti tu? Chip desprins dintr-un alt chip:

48

SECOL

te îndepărtezi, imagine ştearsă, răsfrîntăde o altă imagine. Oglinda unei alte oglinzi,ora unei alte ore. Timp al unui alt timp.Nostalgică durere a lucrurilor,umbra cărui cer eşti, melancolie?

49

NICHITA DANILOV

MEDIEVALĂ

Meşterul Bitinski spunea:vom ridica această casă din temeliiuşa ei va fi soareleşi patru ferestre luna.Vom acoperi casa cu norivom zăbreli ferestrele cu fulgereîn jurul zidurilor albevom pune brazi vom sădi mesteceni.Va fi multă multă linişteîn casa noastră de lut.

Pietre de temelie vor fipatru zimbri mari din mugetele lorvom arde cărămiziacoperişul casei noastreîl vom înălţa pînă la lună.Vai vai cîtă nebuniee în casa aceasta de lut!Bărbaţii îşi îmbracă zalelesub zale îşi pun cămăşi de inpe creştet îşi îndeasă coiful:cîţi s-au născut atîţiaau plecat şi nu s-a mai întors niciunul.Reclamele mocnesc stinsfaruri de maşini luminează vitrinele şi manechinelegoale şi ochii şi buzeleşi sînii vopsiţi cu roşu:zadarnic a fost totulorice speranţă s-a spulberat odatăcu vîntul odată cu prafulcărat pe străzi.Orice nouă cucerirea adus mai multă jale înăuntru

50

SECOL

odată cu laptele oricenou-născut a supt şifocul luptei şi mirosul de pulberei-a încins sîngeledorinţa de-a pleca i-a ars pieptul:cum devenea bărbatcum prindea putere la umbra caseilogodnica lui era sabiacel mai bun prieten scutulsăgeata şi arcul şi suliţaslugile lui credincioase.Îi vedeai umerii umflîndu-se de muşchişi dispărea din vedere altulse pleca pe uşa caseiieşea fără să-şi întoarcă faţafără să-şi ia rămas bunca şi cum ar fi plecat dintr-o casă pustieşi dus era duscu uşa după el şi mîinile palide ale mameiarzînd ca nişte flăcări pe umerişi glasul ei pîlpîindca o candelă-n prag.

Şi logodnicele stăteaupe terasa casei tot mai bătrînetot mai împuţinate la trupaşteptau ca nişte vaci sterpeîşi întindeau gîtul lung printre gratiiboceau cu faţa în palmeblestemîndu-şi trupul tînărblestemîndu-şi bărbaţii plecaţi la războiimplorînd călătorii străiniveniţi pentru cine ştie ce treburirătăciţi în ţară străinăzămisleau în grabă pruncişi îşi căutau de drum.

Mereu aceeaşi casă

51

NICHITA DANILOV

mereu aceeaşi cale fără întoarcereaceleaşi femei care noaptea iubeauşi ziua ţeseau pînză pentru giulgiucorbii fîlfîiau în uşiîn pereţii casei se zbăteau aripineliniştite aripi de bronzîmprăştiau cenuşa din urneîmprăştiau şi teamabîntuiau înăuntruacopereau cu praful lor paşiiîn depărtare copitele cailorşi bubuitul de tun vesteauun alt timp un alt secol.

Meşterul Bitinski spunea:vom înălţa această casă la cersteaguri albe vor fîlfîi pe acoperişul de-olanesfeşnice de-argint şi faclevor arde sub streşini.Uşa casei va fi soarelecele patru ferestre luna.

Vai vai cîtă nebunie cîtă nebuniee în casa aceasta de lut.Un lacăt negru e soareleun horn de urlet e luna!

Meşterul Bitinski spunea:Lutul acesta nu e bunsmoala aceasta nu e bunăvom zidi alt trup altă casămai înaltă mai trainicăvom aduce alt lutasfalt şi mîl roşude pe malul rîului Tigrucărămizi de lut ars şi papirusde pe malul rîului Eufratcu cîlţi vom astupa crăpăturile de la uşi

52

SECOL

cu cîlţi golurile de la ferestresă nu pătrundă înăuntru umezeala şi frigulacest trup această casăo vom face cea mai solidă corabieînăuntru vom clădi oraşe maricu turnuri înalte şi catedralepe pereţi vom zugrăvi munţii Alpipe podele vom aşterne mări şi oceanesus va rămîne cerul gol şi norii albijos va creşte iarba şi va bate vîntul.Cei care vor privi vor spune:ce fel de corabie e aceasta şi-a cui?

Vai vai cîtă nebunie cîtă nebuniee în casa de lut!Un lacăt negru soarele:patru corbi fîlfîie deasupraunul la răsărit unul la apusunul la miazăzi altul la miazănoapteun horn de urlet e luna.

Vai vai cîtă nebunie cîtă nebuniee în casa aceasta de lut!

53

NICHITA DANILOV

UMBRĂ DE AUR, MELANCOLIA

Cristinei

Ochii tăi sînt de fum şi buzele tale şi dinţii tăi şi glasul tău de fum sînt.

Şi sînii tăi sînt de fum şi coapsele şi braţele tale care mă îmbrăţişează acum de fum sînt.

Umerii tăi sînt de fum şi părul tău de fum e ca şi aurul şi toată carnea ta şi toată dragostea ta de fum sînt.

Căci tu din trupul meu şi pentru mine ai fost făcută ca să te iubesc pe tine şi numai şi numai pe tine.

54

SECOL

Şi tu ca fumul mă învălui şi ca fumul mă întristezi şi mă mistui cu coapsele tale de aur cu braţele tale de-argint şi cu ochii tăi mai trişti ca tămîia.

55

NICHITA DANILOV

IARBĂ

Prefă-mă în fulgerpeste capetele celor puternicica să-i pot spulberade pe faţa pămîntului!

Căci ei, cei puternici,se îmbată cu puterea lorşi sînt orbi şi surzila strigătul celor orbi şi surzi.

Şi în locul lor voi semăna iarbă!

Căci nu poţi fulgerafirul de iarbă plăpîndci doar un copac ce se înalţădeasupra firelor ierbii.

Căci ei, cei puternici,se îmbată cu puterea lorşi întunecă totul în jur.De aceea îi voi spulberade pe faţa pămîntuluişi în locul lor voi semăna iarbă.

Ca toţi să fie asemenea firelor ierbii!

56

SECOL

57

NICHITA DANILOV

CELUI CARE VINE

Trebuie să ai o inimă de piatrăca să poţi vieţui pe pămîntşi uneori e binesă nu ai nici această piatră.

Dacă vezi o fereastrăluminată în noapte s-o spargişi să spargi nu numaifereastra, ci să faci ţăndărişi tot ce se află dincolo de ea.

58

SECOL

LUMINA DE PRIMĂVARĂ

Frumoasa doamnă educatoareduce la plimbareţinînd de mînăo întregă ceată de copiica şi cum ar duceţinînd de aripiun întreg stup de albine.

Şi pretutindeni e paceşi pretutindeni eo dulce lumină de primăvară.

59

NICHITA DANILOV

RĂSTIGNIRE

Tată, am muşcat din pîinea noastrăcea de toate zileleşi am găsit dinţi.De aceea te întreb:Tată, ce fel de pîine e aceasta?

Noi o mîncăm şi eane mănîncă zilele.De ce în loc de grîumacini scrîşnet de măsele?De ce în loc de spicculegem suferinţă?

Tată, legea noastră este:„Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte".De ce ne trimiţiaceastă pîine amară?

Tată, văd crescînd la orizontîntinse lanuri de grîual căror rod e scrîşnet de măsele.Şi Rîul roşu de corbiiată de Casa noastră se apropie!

Îndepărtează de la noiclipa aceasta!

60

SECOL

SFÎRŞIT DE SECOL

Firul de iarbă din Răsăritse va ridica asupra firului de iarbă din Apusşi cel din Miazăziva veni cu oasteasupra celui de la Miazănoapte.

Şi veţi vedea între un fir de iarbă şi celălaltun gard înalt de fier.(În spatele lui vor sta de strajăalte fire de iarbă.)

Păsări mari vor croncăni prin amurgpeste imensele turnuride beton şi de sticlă,purtînd în ghearele lor şi în pliscurile lorflăcări şi păpădii,şi ramuri înflorite de salcie!

61

NICHITA DANILOV

ÎNSERARE

Cum se întoarce pasăreade pe meleaguri străineclădindu-şi din paie şi lutun nou cuib sub streaşină veche a Casei,aşa se întoarcelumina ta în mine, Doamne!

Şi nu mai văd în jurdecît pace şi bucurie.

...Acolo unde ieriera întuneric şt întristareazi răsună un dulce cîntec de pasăre.De ce mă răsfeţicu lumina ta, Doamne?

62

SECOL

PROPOZIŢII. PARABOLA ORBILOR

*Înăuntrul luminii noastre se află o altă lumină, strălucitoareŞi înăuntrul inimii noastre o altă inimă. Iubitoare.

*Este omul doar materie? O formă de existenţă a ei?Oare în amurg sufletul nu e mai greu decît trupul?

*Scara spirituală pe care sufletul urcă spre înalta cunoaştere are

porţiuni rupte, trepte care nu există sau pe care urcîndu-le alţii le-au făcut să se prăbuşească sub greutatea necunoaşterii lor. Pentru a ajunge la adevăr nu e nevoie numai de forţa minţii şi de supleţea inimii, ci şi de credinţa că dincolo de ceea ce nu există, există o existenţă care suplineşte nonexistenţa şi că aceasta nu este decît o treaptă dintr-un şir întreg de trepte ce duc spre lumină.

*Vă spun: există două lumi. Una a întrebărilor, cealaltă a răspunsurilor. Un Dumnezeu care întreabă şi unul care încearcă să răspundă la toate.

*Mai întîi să postească inima şi apoi ochii. Căci dacă vor posti ochii,

inima va tînji în întuneric.

*Nu te închina la propriul tău chip ca la un idol. Cînd îţi piepteni părul

sau cînd îţi netezeşti barba, nu murmura rugăciuni nici pentru Cel de sus, nici pentru Cel de jos, căci oglinda lor eşti tu.

63

NICHITA DANILOV

*Fabrică de icoane au devenit bisericile. Dumnezeu le-a părăsit de mult

sau poate că nici n-a intrat vreodată acolo. Le-a ocolit cu teamă, aşa cum un suflet curat ocoleşte cu grijă un loc rău famat.

*Cum poţi reda oare pe acel Dumnezeu care e doar strălucire, doar

lumină şi bucurie? Icoanele ar trebui să fie nesfîrşite simfonii, o îmbinare de suflet şi lumină. Coloane de lumină ţîşnind într-un spaţiu fără dimensiuni.

Ce pereţi ar putea să împodobească ele?

*Ceea ce ai făcut desăvîrşeşte!Desăvîrşeşte şi ceea ce n-ai făcut şi nu vei putea face niciodată.

*Cine îşi leagă credinţa în lanţuri se teme de ea.Iar cel fără de credinţă e ca o bucată de lemn care strigă.

*Cel ce s-a exilatpe urletul său ca pe o insulă,cel ce se agaţăde spaima sa ca de un pai,nu va cunoaşte mîntuirea,căci teama lui îi ucide pe ceilalţi.

*Cu trei zile înainte de-a se gîndi cosaşul să-şi desprindă coasa din cui,

iarba pe cîmp deja sîngerează. Astfel şi sufletul.

*Femeia cu sînii ca iarbape care urcă în apus turme de melci bărboşi,pe sfîrcurile tale de piatrăadînciţi în propriile lor gînduri, stau pastorii mării,

64

SECOL

trişti ca nişte Cristoşi.Din pletele lor curg melci şi moluşteca nişte alice pe ţeava unei puşte.Vai, Cristoşii mei palizi,Cristoşii mei blînzi,de ce plîngeţi cu lacrimi atît de fierbinţi?Noi plîngem pentru că ne este teamăde ochiul păgîn şi iarba ieşită din minţi!

*Un animal cînd se împerecheazăcu un alt animalnechează sau geme de plăcere.Sufletul însă cînd se atinge de un alt sufletsuferă şi geme de durere,căci în orbirea luiel se îndepărtează de acea lumină care e Domnul.

*Orice om este Rege în patria lui.Deci vă spun: purtaţi-vă ca şi cum aţi fi regi sau fii de regi.Sînteţi fiii omului liber, care e Rege în patria lui!

*Are grijă de pămînt luna?Nu, de pămînt are grijăSora Moarte.Ea îl ară,ea îl seamănă,ea îl piaptănă,ea îl culege.Ea îi curăţă rănile,ea îi taie venele.Ea, pururi albă,pururi blîndă,pururi frumoasă,

65

NICHITA DANILOV

Sora noastră Moartea!

*După trei paşi, copilul orb strănută, după care văzu nişte luminiţe albe

ce se roteau în aer. Punctele luminoase veneau de undeva de sus, îi înconjura chipul şi apoi, jucîndu-se, i se aşezau pe umeri, pe palme şi pe gene. La atingerea lor, copilul simţi înăuntrul său o uşoară teamă, amestecată cu bucurie.

Văd nişte bulgări mici de lumină, îi spuse el fratelui său mai mare care se oprise lîngă semafor.

Ce fel de bulgări? întrebă acesta.Bulgări mici ca nişte puncte. Îmi stau pe umeri şi pe mîini şi bîzîie ca

un roi de albine. Sînt suflete, zise fratele mai mare lovind uşor cu bastonul alb în

trotuar.Cum suflete? făcu copilul.Suflete, răspunse celălalt, răsfrîngîndu-şi chipul gol în vitrină. Dacă

sînt suflete, de ce sînt atît de mici? spuse fratele mai mic, contemplîndu-şi înăuntrul său chipul înconjurat de un nimb de puncte strălucitoare.

De ce sînt atît de uşoare? mai adaugă el cu nedumerire. Sufletele sînt uşoare şi mici, spuse fratele mai mare. Atît de mici şi

atît de uşoare, încît nu le percepe decît bunul Dumnezeu. Şi, uneori, copiii.Copilul orb întrebă:După ce voi muri, mă voi transforma şi eu într-un bulgăr de lumină? Dacă sufletul tău va fi bun şi drept, după moarte, vei deveni şi tu un

punct mic şi luminos, care se va mişca în aer şi pe care-l va vedea un alt copil, asemenea ţie.

Dacă voi fi foarte bun şi foarte drept, nu-i aşa că voi fi un punct mai mare? Cît acest bănuţ pe care-l strîng în palmă? întrebă copilul, ridicîndu-şi ochii orbi spre zidurile unei mănăstiri ce strălucea în zare.

Nu, spuse omul în negru, ivit pe porţile mănăstirii. De ce neapărat vrei sa fii un punct mai mare? Dacă vei fi mai bun şi mai drept decît alţii, sufletul tău va fi un punct mai mic şi mai puţin luminos, şi aceasta ca să nu întunece alte suflete ce-i vor ieşi în cale. Vei fi atît de aproape de El, încît nu vei mai avea nevoie de lumină. Noaptea, cînd copiii vor plînge în somn, tu vei fi candela oarbă ce va pîlpîi în întuneric.

66

SECOL

După care omul înveşmîntat în negru îl mîngîie pe creştet şi se făcu nevăzut, odată cu luminiţele ce se topeau în aer.

LECŢIA DE CHIMIE

Buna noastră profesoarăcăreia îi ziceam şi ducesăducesa cea verdefiindcă avea ochii umezica lanul de lucernă în zoriplin de melci şi de rouă(o cîtă prospeţimedegaja rochia ei nouă!)prin care zburdămai zburdă încămînji cu coama în flăcări

Ne spunea că dragosteachiar şi cea platonicănu-i decît o reacţie chimicăo formulă pe bază deaminoacizi şi aminoaldehidede elemente pure şi impurecare se combină între eleîn anumite proporţiiastfel se pot obţinedragostea adolescentinădragostea matură– dacă există o astfel de dragoste –dragostea în generalşi dragostea pură

Ne spunea că o simplăpicătură de acido cantitate infimătransformă natura calmăîntr-una furioasăcă gelozia şi resemnarea

67

NICHITA DANILOV

că ura organicăşi resentimentulţin de procentul ce coboarăspre zero absolutşi uneori chiar îl atingcă dacă adaugi o milionimede miligramdintr-o substanţă anumeîn organismvezi că totul ia focşi că dimpotrivăaceeaşi substanţăadaugată în doză dublăprovoacă de obiceireacţii contrare

Cîteodată însănatura joacă festeşi că în loc de urăpoţi trezi într-un organism tînărdar şi într-unul uzatun sentiment sublim

Ne spunea că însăşi iubirea de Dumnezeurugăciunea extazulpot fi obţinute în laboratorcă în general acesteasînt nişte fenomene chimicecît se poate de fireştipe care le poţi întîlninu numai la oameninu numai la animaleci şi la plante sau arborică însăşi materia moartăe iluminată pînă la ultimul atomde suflul şi harul divin

68

SECOL

Şi doamna Barnovskyne promitea mereu ne promiteacă o să ne ducăîntr-o bună zi înmicuţul ei laboratoramenajat la subsolşi acolo în faţa noastrăva face o demonstraţietrecînd de la teorie la practică

Că va alege un El şi o Eao pereche oareşicarede oameni pantofisau de şoarecişi că vom putea privicum sub ochii noştriiau naştere şi evolueazăsentimentelecum se producşi cum se transformăunele în altelecum bolborosescşi cum fumegăîn organismul nostruca într-o eprubetăimensă de carne

Nu nu e vorba de niciun fel de magiede nici o formulă alchimicăde nici o alambicată kabalăîţi trebuie doaro simplă retortăşi cîteva elemente primareoxigen hidrogen calciuazot sau magneziucare se găsesc oriundechiar şi în aer

69

NICHITA DANILOV

că ea însăşi încercase de multe oripe propria sa pieleaceastă formulădevenind cînd bărbatcînd femeie

Şi cînd vroia cu tot dinadinsulsă fie fericităneapărat fericităsau să atingă starea de graţiesau dimpotrivăcînd nu se ştie din care motivîşi savura nefericireanu trebuia să facăaltceva decîtsă adauge seara o picăturăde rouă culeasăînainte de răsărit sub limbăşi atunci în jur

Totul amurgeaşi fiecare lucruse încărca de o nemărginită tristeţeDa domnişoara Barnovsky ne spunea(nu ştiam dacă eradomnişoară sau doamnă)ne spunea căpînă şi frumuseţea lăuntricăfrumuseţea care răbufneştedinlăuntru fiinţeinu-i greu de obţinutprin intermediul unor reacţii chimice

Şi noi priveam ochii ei verzicum se dilatăşi cum se strîngcum palpită în aer

70

SECOL

cum seamănăcu un lan de lucernăsau de grîu abia dat în spicscăldat de purpura dulce a înserării

Vai unde eşti acumo tu bătrînă doamnă?

În pumni culegempulberea de pe drumşi o risipim deasupra apeiculegem elementeleapei culegemelementele aeruluişi te reconstituimpicătură cu picătură

am vrea să te întrebămdacă timpul pe careîl trăim acum nu se poatetransforma în timpulpe care l-am trăit atuncicăci ce este oare clipa

Decît un sentimentcare se naşte şi moare?

Şi însăşi bătrîna domnişoară sau doamnădoamna ducesăducesa cea verdeantica noastră profesoarăcu pălăria ei de painu-i altceva decîttot o formulă chimicăscrisă de Dumnezeupe tabla bolţii senineca de altfel şi lanulde grîu în apuspeste care se înalţă

71

NICHITA DANILOV

tăcute păsări de seară.

72

SECOL

ORA DE LUT

Bat la o uşă inexistentăşi intru în casaunor oameni inexistenţiei stau şi cineazăla o masă de lut:

cu mîini de lutrup pîinea de lutdin căni de lutbeau vin de lutşi se ospăteazăcu grîu şi orz şiboabe de ţărînă.

FEVRONIA

Bătrîna maicuţa Fevroniacare în tinereţile eiliniştite nu îndrăznisenici măcar în timpul somnuluisă se atingă de un trupfie el de bărbatde copil, de bătrîn sau femeieci visase doarangheli, arhanghelişi heruvimi ce pluteasc în înaltul cerului,trecînd de cea de-a treia treapta a tinereţiiîn fiecare an cîndse sfîrşea Postul Mare

73

NICHITA DANILOV

în ultima zi a Săptămînii patimilorîşi pilea cu migală unghiilezugravind pe fiecare din ele cîte un chip de apostolastfel încît împreunîndmîinile una de cealaltăîn timpul rugăciuniiîncerca să reconstituie Cina cea Taină:atunci lîngă fiecare al cincilea degetîi creştea la fiecare mînaun al şaselea,iar uneori, în timpul slujbei de Învierela dreapta,sau la stînga, apărea şi un al şapteleastrălucitor, viu,îndreptat înspre cel de-al noulea, dar nu şi ultimul, cer....

PROPOZIŢII. PARABOLA ORBILOR

*Înăuntrul luminii noastre se află o altă lumină, strălucitoareŞi înăuntrul inimii noastre o altă inimă. Iubitoare.

*Este omul doar materie? O formă de existenţă a ei?Oare în amurg sufletul nu e mai greu decît trupul?

*Scara spirituală pe care sufletul urcă spre înalta cunoaştere are

porţiuni rupte, trepte care nu există sau pe care urcîndu-le alţii le-au făcut să se prăbuşească sub greutatea necunoaşterii lor. Pentru a ajunge la adevăr nu e nevoie numai de forţa minţii şi de supleţea inimii, ci şi de credinţa că dincolo de ceea ce nu există, există o existenţă care suplineşte nonexistenţa şi că aceasta nu este decît o treaptă dintr-un şir întreg de trepte ce duc spre lumină.

74

SECOL

*Vă spun: există două lumi. Una a întrebărilor, cealaltă a răspunsurilor. Un Dumnezeu care întreabă şi unul care încearcă să răspundă la toate.

*Mai întîi să postească inima şi apoi ochii. Căci dacă vor posti ochii,

inima va tînji în întuneric.

*Nu te închina la propriul tău chip ca la un idol. Cînd îţi piepteni părul

sau cînd îţi netezeşti barba, nu murmura rugăciuni nici pentru Cel de sus, nici pentru Cel de jos, căci oglinda lor eşti tu.

*Fabrică de icoane au devenit bisericile. Dumnezeu le-a părăsit de mult

sau poate că nici n-a intrat vreodată acolo. Le-a ocolit cu teamă, aşa cum un suflet curat ocoleşte cu grijă un loc rău famat.

*Cum poţi reda oare pe acel Dumnezeu care e doar strălucire, doar

lumină şi bucurie? Icoanele ar trebui să fie nesfîrşite simfonii, o îmbinare de suflet şi lumină. Coloane de lumină ţîşnind într-un spaţiu fără dimensiuni.

Ce pereţi ar putea să împodobească ele?

*Ceea ce ai făcut desăvîrşeşte!Desăvîrşeşte şi ceea ce n-ai făcut şi nu vei putea face niciodată.

*Cine îşi leagă credinţa în lanţuri se teme de ea.Iar cel fără de credinţă e ca o bucată de lemn care strigă.

*Cel ce s-a exilat

75

NICHITA DANILOV

pe urletul său ca pe o insulă,cel ce se agaţăde spaima sa ca de un pai,nu va cunoaşte mîntuirea,căci teama lui îi ucide pe ceilalţi.

*Cu trei zile înainte de-a se gîndi cosaşul să-şi desprindă coasa din cui,

iarba pe cîmp deja sîngerează. Astfel şi sufletul.

*Femeia cu sînii ca iarbape care urcă în apus turme de melci bărboşi,pe sfîrcurile tale de piatrăadînciţi în propriile lor gînduri, stau pastorii mării,trişti ca nişte Cristoşi.Din pletele lor curg melci şi moluşteca nişte alice pe ţeava unei puşte.Vai, Cristoşii mei palizi,Cristoşii mei blînzi,de ce plîngeţi cu lacrimi atît de fierbinţi?Noi plîngem pentru că ne este teamăde ochiul păgîn şi iarba ieşită din minţi!

*Un animal cînd se împerecheazăcu un alt animalnechează sau geme de plăcere.Sufletul însă cînd se atinge de un alt sufletsuferă şi geme de durere,căci în orbirea luiel se îndepărtează de acea lumină care e Domnul.

*Orice om este Rege în patria lui.Deci vă spun: purtaţi-vă ca şi cum aţi fi regi sau fii de regi.

76

SECOL

Sînteţi fiii omului liber, care e Rege în patria lui!

*Are grijă de pămînt luna?Nu, de pămînt are grijăSora Moarte.Ea îl ară,ea îl seamănă,ea îl piaptănă,ea îl culege.Ea îi curăţă rănile,ea îi taie venele.Ea, pururi albă,pururi blîndă,pururi frumoasă,Sora noastră Moartea!

*După trei paşi, copilul orb strănută, după care văzu nişte luminiţe albe

ce se roteau în aer. Punctele luminoase veneau de undeva de sus, îi înconjura chipul şi apoi, jucîndu-se, i se aşezau pe umeri, pe palme şi pe gene. La atingerea lor, copilul simţi înăuntrul său o uşoară teamă, amestecată cu bucurie.

Văd nişte bulgări mici de lumină, îi spuse el fratelui său mai mare care se oprise lîngă semafor.

Ce fel de bulgări? întrebă acesta.Bulgări mici ca nişte puncte. Îmi stau pe umeri şi pe mîini şi bîzîie ca

un roi de albine. Sînt suflete, zise fratele mai mare lovind uşor cu bastonul alb în

trotuar.Cum suflete? făcu copilul.Suflete, răspunse celălalt, răsfrîngîndu-şi chipul gol în vitrină. Dacă

sînt suflete, de ce sînt atît de mici? spuse fratele mai mic, contemplîndu-şi înăuntrul său chipul înconjurat de un nimb de puncte strălucitoare.

De ce sînt atît de uşoare? mai adaugă el cu nedumerire. Sufletele sînt uşoare şi mici, spuse fratele mai mare. Atît de mici şi

77

NICHITA DANILOV

atît de uşoare, încît nu le percepe decît bunul Dumnezeu. Şi, uneori, copiii.Copilul orb întrebă:După ce voi muri, mă voi transforma şi eu într-un bulgăr de lumină? Dacă sufletul tău va fi bun şi drept, după moarte, vei deveni şi tu un

punct mic şi luminos, care se va mişca în aer şi pe care-l va vedea un alt copil, asemenea ţie.

Dacă voi fi foarte bun şi foarte drept, nu-i aşa că voi fi un punct mai mare? Cît acest bănuţ pe care-l strîng în palmă? întrebă copilul, ridicîndu-şi ochii orbi spre zidurile unei mănăstiri ce strălucea în zare.

Nu, spuse omul în negru, ivit pe porţile mănăstirii. De ce neapărat vrei sa fii un punct mai mare? Dacă vei fi mai bun şi mai drept decît alţii, sufletul tău va fi un punct mai mic şi mai puţin luminos, şi aceasta ca să nu întunece alte suflete ce-i vor ieşi în cale. Vei fi atît de aproape de El, încît nu vei mai avea nevoie de lumină. Noaptea, cînd copiii vor plînge în somn, tu vei fi candela oarbă ce va pîlpîi în întuneric.

După care omul înveşmîntat în negru îl mîngîie pe creştet şi se făcu nevăzut, odată cu luminiţele ce se topeau în aer.

APA

Apa mă luă de mînăşi mă duse lacapătul drumului:acolo curgeau pietreleacolo valurile stăteau în locacolo materiase transforma în timpacolo viaţase transforma în moarte.

78

SECOL

Căutare

Cîinii au amusinat aerulcautînd locul sfinţilor din icoanele-au mirosit odajdiileaurelolele strălucind în seminîntuneric

....Aureolele străluceauşi odăjdiile bîntuiau prin amvonpurtînd crucea şi chivotulsfinţii însă nu se zăreau nicăeriicoanele dispăruseră şi eleîntipărindu-se în fiecare sufletşi atunci cîini au început să scheauneşi să urle se zvîrcolească lîngă sfeşnicepe duşumea s-au tîrît lătrînd pînă la altarşi au revenit în naosapoi s-au tîrît scheunînd în pridvordupă care s-au repezit urlînd pe străzinăvăleau în haităîn fiecare casăse repezeau la stăpîn dar şi la slugănici copiii nu erau cruţaţinici femeile, nici bătrîniipe toţi i-au sfîşiatle-au mîncat carneaşi le-au tîrît pe maidan viscereleîn care erau ascuns sufletulau răscolit cu labeleşi-au înmuiat botuldar n-au găsit nici o urmă de sfîntnici o urmă de aurăatunci şi-au amintit de Dumnezeul lorşi s-au culcat liniştiţi în iarbă...

79

NICHITA DANILOV

Centura de castitate

Bătrînul Feofancare după ce pictasetreizecişidouă de bisericişi îşi împodobise pereţii casei cu icoaneajuns, din cauza unei neînţelegeri cu sfinţii la Mititica,învăţase cu atîta osîrdiearta de-a descuia fără zgomot orice uşă,încît devenise, am putea spune, un expert în domeniu,putînd deschide aproape fără nici un fel de efortşi lacăte vechi de priponit cai,şi lacăte simple şi lacăte duble,tot felul de broaştecare stau de strajă la uşisau se tîrăsc în întunericul nopţii,tot felul de yale, de valize, de seifuri şi lăzi vechi de zestre, pe bază de cheisau de cifru, apelînd la firul de păr,la firul de iarbăsau la cel de păianjen, încît acum, ajuns la adînca senectute,bijbînd cu mîinile, încercasă deschidă, apleînd al tot felul de tertipuri,chiar şi la vrajă,propria sa centură de castiate,pe care o vedea în viscum îi încojoară coapsele...scîrţiind în bătaia

80

SECOL

tutor gîndurilor....

Umbre şi amintiri

La cei nouăzeci şi patru de ani ai meibătuţi pe muchie îmi aduc aminteclipă de clipă de anii din copilărie,îmi spunea bătrînul Feofan Greculcercetîndu-mi atent faţa cu ochii săiveştezi, pentru care lucrurileaflate la distanţă erau mult mai clare decît cele aflate în preajma sa;pe unele le pipăia cu mîna împiedicîndu-se de ele,pe altele le îndepărta cu privireaîncercînd să descopere umbre şi amintiri sau să deschidăuşi nevăzute în spatele lor...Oare la ce vîrstă mi-aş putea aducecu aceeaşi acurateţe aminte în ceruri–se întrebă el – de anii mei de acum, odată cece abia azi, la nouăzeci şi patru de ani, încep să-mi amintesc atît de clar,atît de limpede cum mă jucam în ţărînă?!Socoate şi tu, cîte ierni şi cîte veri vor trece,pentru ca toamna mea de acum

81

NICHITA DANILOV

să-mi apară în faţa ochilorca o simplă copilărie,o mie, două mii, trei mii de ani, cinci mii, o eternitate?

82

SECOL

83

NICHITA DANILOV

84