UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOV

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

MASTER:MANAGEMENT FINACIAR BANCAR

POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ

PROFESOR ÎNDRUMĂTOR: STUDENT:

Prof.dr. TACHE ILEANA GHEORGHITA VALENTIN

Cuprins:

Introducere........................................................................................................3

1.Aspecte privind politica comercială a Uniunii Europene..........................4

2.Principiile de funcţionare a Politicii Economice Comune..........................6

3.Protecţionismul comercial în UE.................................................................14

3.1.Protecţia tarifară............................................................................14

4.Măsuri de “apărare comercială”.................................................................16

4.1.Măsuri de salvgardare....................................................................16

4.2.Măsuri antidumping........................................................................17

4.2.1.Soluţionarea anchetelor antidumping ........................................19

5.Relaţiile comerciale preferenţiale..................................................................25

5.1.Ierarhia Relaţiilor comerciale preferenţiale ale CE.....................25

6.Instituţiile comunitare cu responsabilităţi în elaborarea şi punerea în

aplicare a politicii comerciale comune..............................................................27

Concluzii..............................................................................................................30

Bibliografie...........................................................................................................31

Introducere

Comerţul stimulează creşterea economică la nivel mondial, în folosul tuturor.

Pentru consumatori, înseamnă o ofertă mai bogată de produse. Concurenţa dintre

produsele de import şi cele fabricate pe plan local conduce la scăderea preţurilor şi la

îmbunătăţirea calităţii. Liberalizarea comerţului permite celor mai competitive

întreprinderi europene să rivalizeze cu cele din alte ţări, în condiţii de concurenţă loială.

Pentru a ajuta ţările în curs de dezvoltare, UE este pregătită să-şi deschidă piaţa la

exporturile provenind din aceste ţări, chiar dacă este vorba de un act unilateral.

Eliminarea barierelor comerciale în cadrul UE a contribuit semnificativ la

prosperitatea sa şi la reafirmarea angajamentului său faţă de liberalizarea comerţului

mondial. Pe măsură ce au eliminat obstacolele tarifare dintre ele, statele membre au

armonizat şi taxele vamale aplicabile bunurilor importate din afara UE. Astfel, produselor

li se aplică aceleaşi taxe, indiferent dacă intră în UE prin portul din Genova sau din

Hamburg. Prin urmare, un autoturism din Japonia pentru care se percepe o taxă de import

la sosirea în Germania poate fi trimis în Belgia sau Polonia şi vândut acolo la ca şi când

ar fi de producţie germană. Nu vor fi aplicate taxe suplimentare.

Uniunea Europeană a jucat un rol important în negocierile privind liberalizarea

schimburilor comerciale. Cele mai recente s-au desfăşurat în cadrul Rundei de la Doha,

care a început în 2001. Scopul acestor negocieri, purtate în cadrul Organizaţiei Mondiale

a Comerţului (OMC), este de a reduce taxele vamale şi de a elimina alte bariere din calea

comerţului mondial. În urma rundelor anterioare, valoarea medie a taxelor vamale la

import aplicată în UE s-a redus la 4%, una dintre cele mai scăzute din lume.

Politica comercială a UE este strâns legată de politica sa de dezvoltare. În cadrul

sistemului său de preferinţe generalizate (SPG), Uniunea a acordat acces liber pe piaţa sa

majorităţii importurilor provenind din ţările aflate în curs de dezvoltare, fără plata taxelor

vamale sau cu plata unor taxe reduse. În cazul celor mai sărace 49 de ţări din lume, se

merge încă şi mai departe – toate exporturile provenind din aceste ţări, cu excepţia

armelor, sunt scutite de taxe vamale.

Negocierile de la Doha au avansat lent. Între ţările bogate şi cele sărace au apărut

diferenţe mari şi persistente privind accesul reciproc la pieţe şi problema mult discutată a

subvenţiilor agricole. În timpul negocierile au apărut şi multe crize. OMC speră ca Runda

de la Doha să se încheie până la sfârşitul anului 2008.

1. Aspecte privind politica comercială a Uniunii Europene

Politica comercială exprimă totalitatea reglementărilor cu caracter juridic,

administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, etc. adoptate de către o ţară sau o

comunitate de ţări în scopul stimulării sau restrângerii schimburilor comerciale externe,

conform intereselor proprii. Politica comercială este unul din pilonii principali ai relaţiilor

Uniunii Europene cu ţările terţe.

Realizarea unei politici comerciale comune a făcut parte din planul iniţial de

integrare economică europeană, astfel că politica comercială a UE(iniţial CEE) este

comună în linii mari în raport cu restul lumii încă din 1968, odată cu realizarea Uniunii

Vamale.

Este politica comună prin excelenţă a UE, cea care a dat impulsul primar

integrării economice europene. De la bun început, a fost concepută ca o politică

supranaţională. Este unul din primele domenii în care Statele Membre au acceptat să îşi

limiteze suveranitatea, delegând competenţe extinse la nivel comunitar.

NEVOIA DE O POLITICĂ COMERCIALĂ COMUNĂ A FOST DATĂ DE:

1. exigenţele constituirii pieţei interne unice : lipsa unei politici comerciale

comune ar fi favorizat fenomenul de deviere de comerţ (penetrarea importurilor pe piaţa

CE prin teritoriul vamal al statului membru cu cele mai mici obstacole la produsul

respectiv), pentru a cărui combatere s-ar fi recurs la aplicarea de măsuri restrictive în

comerţul intra-comunitar.

2. exercitarea unei influenţe la scară internaţională corespunzătoare

dimensiunii economice a grupării : uniformitatea posturii şi acţiunilor adoptate în relaţiile

cu partenerii comerciali permit CE să valorifice avantajele care decurg din excepţionala

sa dimensiune economică.

Ponderea UE-25 în comerţul mondial cu bunuri (exclusiv fluxurile

intracomunitare) este de 18.4%, iar UE-15 are o pondere de 27% în comerţul mondial cu

servicii.1

3. protejarea procesului de decizie în materie de influenţa grupurilor de

interese protecţioniste

De la 1 ianuarie 1970 (după încheierea perioadei de tranziţie prevăzută de Tratatul

de la Roma), politica comercială a devenit competenţa exclusivă a Comunităţii:

- deciziile în acest domeniu nu se mai supun aprobării statelor membre

individuale;

- politica comercială comună se conduce după "principii uniforme", pe care

trebuie să le aplice toate Statele memb

1 Klaus Gunter Deutsch: Moving free trade forward, Deutsche Bank Research, July 2005; p.6

2. Principiile de funcţionare a Politicii Economice Comune

La baza politicii comerciale comune se află Tratatul de la Roma, al cărui titlu I din

partea a II-a se numea „Libera circulaţie a mărfurilor”. În cadrul acestuia se făceau

referiri la următoarele aspecte:

- eliminarea taxelor vamale între statele membre;

- instituirea tarifului vamal comun;

- eliminarea restricţiilor cantitative între statele membre;

- practicile de dumping.

Cadrul legal actual al politicii comerciale comune a UE este cel stabilit prin

Tratatul de la Maastricht modificat prin Tratatul de la Amsterdam. Astfel, articolele 131 şi

133 pun bazele politicii comerciale comune faţă de ţările terţe.

În conformitate cu articolul 131, prin stabilirea uniunii vamale între ele, statele membre

urmăresc să contribuie, în interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a comerţului

mondial, la eliminarea progresivă a restricţiilor din comerţul internaţional şi la reducerea

barierelor tarifare. Acelaşi articol prevedea faptul că prin eliminarea drepturilor între

statele membre se urmăreşte o incidenţă favorabilă asupra creşterii forţei concurenţiale a

întreprinderilor din aceste state.

În virtutea acestor prevederi, se poate spune că obiectivele acestei politici sunt2:

- promovarea comerţului cu alte state şi a liberului schimb;

- creşterea forţei competitive a societăţilor comunitare.

Articolul 133 stabileşte că politica comercială comună se referă la comerţul cu

mărfuri, servicii şi aspecte legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală.

Totodată, sunt incluse şi prevederi speciale privind anumite domenii, cum ar fi

audiovizualul, cultura, educaţia, serviciile sociale şi de sănătate3.

2 P. Prisecaru, Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 141.

3 Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seria Micromonografii –

Politici europene, 2005, pag. 6.

Domeniile vizate de formularea politicii comerciale comune sunt4:

- modificările nivelului taxelor vamale;

- încheiarea acordurilor vamale şi comerciale;

- uniformizarea măsurilor de liberalizare;

- politica exportului, măsuri de protejare a comerţului(dumping sau subvenţii) şi

măsuri de întărire a cooperării vamale între statele membre.

Principiul de bază care guvernează politica comercială comună a Uniunii

Europene reiese din articolul 3 al Tratatului privind Uniunea Europeană, care stabileşte că

dezideratul acestei politici este realizarea unei economii de piaţă deschise, în care

concurenţa este liberă. Interpretarea dată acestui principiu este aceea că pe ansamblu

gradul de protecţionism al pieţei interne unice ar trebui să se reducă în mod continuu5.

O altă prevedere din cadrul Tratatului este aceea că politica comercială este

construită pe principii uniforme în domeniul tarifar, al acordurilor comerciale, al

liberalizării comerciale, ceea ce presupune că în materie de acorduri comerciale

internaţionale sau de măsuri comerciale faţă de terţi trebuie să se realizeze o centralizare

a deciziilor la nivel comunitar. Cu toate acestea, având în vedere şi existenţa principiului

subsidiarităţii, Curtea Europeană de Justiţie a subliniat că între instituţiile comunitare şi

statele naţionale trebuie să colaboreze strâns în negocierea şi semnarea acordurilor

comerciale internaţionale şi, în plus, a stabilit că anumite servicii nu intră sub incidenţa

politicii comerciale comune, iar în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală

competenţele sunt partajate între cele două părţi.

Trebuie menţionat că politica comercială comună a Uniunii Europene are trei

dimensiuni6:

a) dimensiunea multilaterală, realizată în cea mai mare parte în cadrul

Organizaţiei Mondiale a Comerţului (fostul GATT), care are drept scop promovarea

regulilor privind accesul la pieţe în contextul asigurării unei guvernanţe globale efective;

4 D. Marin, C. Socol, M. Marinaş, Economie europeană, Editura Economică, Bucureşi, 2004, pag. 248

5 P. Prisecaru, op. cit., pag. 141

6Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seria Micromonografii –

Politici europene, 2005, pag. 6.

b) Dimensiunea bilaterală/regională, care este reflectată prin acordurile bilaterale

negociate şi încheiate de Uniunea Europeană în afara negocierilor multilaterale din cadrul

OMC şi prin adoptarea unor măsuri specifice cu ţări terţe sau cu asociaţii regionale;

c) dimensiunea unilaterală, care constă în adoptarea şi implementarea de către

Uniunea Europeană a unor măsuri unilaterale drept instrumente suplimentare de politică

comercială în scopul asigurării dezvoltării şi/sau stabilităţii politice corespunzător

priorităţilor politice ale Uniunii. Forma cea mai des regăsită a acestor măsuri este cea a

concesiilor comerciale acordate de Uniunea European ţărilor terţe pe baza unui interes

economic pentru accelerarea comerţului cu o anumită regiune şi creşterea avantajelor

economice pentru ambele părţi.

În ceea ce priveşte dimensiunea multilaterală, se poate sublinia rolul important

jucat de către Comunitatea Europeană în cadrul GATT şi apoi al OMC (succesoarea

GATT). Astfel, ca urmare a celor opt runde de negocieri multilaterale desfăşurate sub

egida GATT regulile şi deciziile GATT au fost preluate în acquisul comunitar (astfel că

ele au trebuit să fie respectate şi aplicate de către ţările comunitare), s-a dezvoltat un

sistem de drept al comerţului internaţional şi s-a realizat o liberalizare destul de extinsă a

comerţului dintre membrii GATT.

Încurajarea schimburilor de către Uniunea Europeană nu se realizează doar în

contextul multilateral al OMC, ci şi prin intermediul unor acorduri bilaterale

preferenţiale cu diferite ţări sau grupuri de ţări sub forma acordurilor de liber schimb sau

a acordurilor vamale.

Principalele acorduri bilaterale/regionale de acest tip ale Uniunii Europene includ:

- acordurile de comerţ liber cu Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, Mexic,

Africa de Sud, Elveţia;

- uniunile vamale cu Turcia, Andorra şi San Marino;

- Acordurile Europene încheiate la începutul anilor 90 cu ţările din Europa

Centrală şi de Est (8 dintre acestea fiind deja după 1 mai 2004 membre ale Uniunii

Europene).

De asemenea, Uniunea Europeană a încheiat acorduri unilaterale cu o serie de ţări

în curs de dezvoltare prin care accesul acestora pe piaţa comunitară este preferenţial, fără

ca partenerii UE să acorde un tratament preferenţial la exporturile comunitare.

În această categorie se includ două mari categorii de acorduri:

- Acordurile de Parteneriat Economic negociate cu ţările ACP (Africa, Caraibe,

Pacific) - Acordul Cotonou. Acordul de Parteneriat Economic ACP semnat în februarie

2000 continuă preferinţele comerciale nereciproce acordate în cadrul Acordului Lome

pentru încă 8 ani, timp în care Uniunea Europeană intenţionează să negocieze zone de

comerţ liber reciproce cu subgrupe de ţări din Africa, Pacific şi Caraibe. Semnatarii

acestor acorduri au drepturi pentru toate produsele industriale şi cea mai mare parte a

produselor agricole. În fapt, ţările din grupul ACP beneficiază de regulile de origine cele

mai liberale cu scopul de a avea cel mai bun profit din reducerile tarifare;

- acordurile mediteraneene, în cadrul cărora se cuprind acordurile cu Algeria,

Egipt, Israel, Liban, Maroc, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, Siria şi Tunisia.

Uniunea Europeană se asigură întotdeauna că acordurile sale bilaterale sunt

compatibile cu angajamentele asumate în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

În cadrul dimensiunii unilaterale a politicii sale comerciale, Uniunea Europeană

se foloseşte de următoarele:

- Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP), care este instrumentul clasic de

stimulare a dezvoltării prin intermediul acordării de taxe vamale preferenţiale.

SGP permite ţărilor industrializate să acorde concesii comerciale(un acces de tip

duty-free (fără taxe vamale) sau o reducere a taxelor vamale, în funcţie de sensibilitatea

produselor şi de tipul de preferinţe acordat ţărilor în cauză) de o manieră autonomă. Din

partea Uniunii Europene cea mai mare parte a ţărilor în curs de dezvoltare beneficiază de

un regim preferenţial. Astfel, în plus faţă de acordurile ACP şi cele mediteraneene, UE

permite ţărilor din Asia şi America Latină să exporte către UE la taxe vamale mai mici

decât cele normale produse manufacturiere şi produse agricole prelucrate.

De asemenea, pentru ţările în curs de dezvoltare care se conformează acordurilor

internaţionale privitoare la protecţia mediului şi la interzicerea muncii copiilor, precum şi

a muncii forţate;

- Iniţiativa “Totul în afara armelor”, care reprezintă o schemă de preferinţe

acordate ţărilor cel mai puţin dezvoltate. Aranjamente speciale sunt asigurate pentru un

număr de 49 de ţări clasificate de Organizaţia Naţiunilor Unite ca fiind cel mai puţin

dezvoltate. Această iniţiativă acordă acces fără taxe vamale importurilor tuturor

produselor provenind din ţările cel mai puţin dezvoltate, fără restricţii cantitative, cu

excepţia importurilor de arme şi muniţii. Aceste preferinţe sunt acordate de Uniunea

Europeană pe o perioadă nedeterminată;

- acordarea de preferinţe asimetrice, în scopul de a asigura pacea, stabilitatea,

libertatea şi prosperitatea economică în regiune conform conceptului “Europei extinse”.

Instrumentele politicii comerciale comune a Uniunii Europene sunt în prezent în

cea mai mare parte armonizate la nivelul UE.

Adaptarea conţinutului PCC s-a produs pe patru căi:

1. Inerent, prin acceptarea tacită a unor realităţi incontestabile

Comerţul cu bunuri nu mai este decât o parte (şi cu o pondere în scădere) a

comerţului mondial, în care serviciile sunt tot mai bine reprezentate.

Fluxurile investiţionale se substituie sau sunt complementare schimburilor

comerciale. Peste jumătate din investiţiile externe europene se referă la servicii.

Are loc deplasarea accentului în negocierile internaţionale de la instrumentele şi

mpsurile aplicate “la frontieră” către cele strâns legate de politicile interne (concurenţă,

mediu, aspecte sociale).

2. Informal, prin aşa-numita "soft integration", adică adoptarea de modalităţi de

cooperare neobligatorii, care trec dincolo de obligaţiile din tratate

- la finele Rundei Tokyo, care ocazionase încheierea de acorduri în domenii

a căror includere în sfera PCC era discutabilă (achiziţii publice, obstacole tehnice), s-a

realizat un acord politic ca atât CE, cât şi Statele Membre să figureze printre semnatari

- în cadrul Rundei Uruguay, Comisia a putut negocia singură şi în domeniile

cu privire la care statele membre continuau să aibă prerogative proprii, distincte de cele

ale Comunităţii

3. Prin jurisprudenţa CEJ

Până în 1994, CEJ a fost promotoarea unei extinderi progresive a sferei de

cuprindere a PCC, tendinţă care a cunoscut o întrerupere în 1994 (Opinia nr.1/ 15

noiembrie 1994).

Opinia a fost emisă la solicitarea Comisiei Europene care, deşi (sau tocmai

deoarece) convenise cu Statele membre că rezultatele Rundei Uruguay for fi supuse

ratificării de parlamentele naţionale, ca şi de Parlamentul European, dorea o confirmare

expresă a poziţiei sale conform căreia toată problematica guvernată de OMC ţine de

competenţa exclusivă a Comunităţii.

Opt state membre, ca şi Consiliul ca instituţie comunitară, contestau această

interpretare.

Opinia CEJ a conturat o soluţie “ de mijloc “, dar una extrem de complicată :

a) doar “modul 1” (livrare trans-frontieră) de furnizare a serviciilor este

“similar cu comerţul cu bunuri” şi, ca atare, aparţine neambiguu competenţei exclusive

b) serviciile de transport, indiferent de modul de furnizare, sunt excluse din

sfera competenţei exclusive

c) din întreaga problematică acoperită de Acordul TRIPs, doar comerţul cu

mărfuri contrafăcute ţine de competenţa exclusivă a Comunităţii

d) nici o menţiune cu privire la problematica investiţiilor externe directe

4. Formal, prin amendarea Tratatului constitutiv : iniţiativele Comisiei în acest

sens nu au avut decât un succes limitat.

Tratatul de la Amsterdam (1997)

Soluţie de compromis: „clauza-pasarelă”, adică posibilitatea dată Consiliului de a

decide, prin unanimitate şi de la caz la caz, ca negocierile şi acordurile internaţionale

legate de servicii şi proprietatea intelectuală să fie supuse competenţei exclusive a

Comunităţii, fără a mai fi nevoie de o modificare a Tratatului. O asemenea soluţie :

a) era susceptibilă să evite procedurile laborioase de amendare a Tratatului

constitutiv, dar

b) prezenta riscul inducerii altor defazaje în exercitarea competenţei

exclusive asupra CCP, deoarece apărea distincţia între „negocierile şi acordurile

internaţionale” (care puteau ajunge în competenţa Comunităţii) şi adoptarea de măsuri

interne în aceleaşi probleme (care rămâneau în competenţa statelor membre).

Consiliul nu s-a prevalat niciodată de această facultate.

Tratatul de la Nisa (2000)

Problema definirii cuprinderii PCC a fost abordată pe baza a două principii :

principiul paralelismului: alinierea mecanismului decizional pentru negocierile

comerciale internaţionale la cel aplicat pentru adoptarea regulilor interne

„ lista negativă” : sunt enumerate excepţiile de la principiul competenţei

exclusive a Comunităţii Instituie

Situaţia concretă în domeniile controversate:

serviciile sunt puse sub incidenţa competenţei exclusive şi a deciziei cu

majoritate calificată, cu două excepţii:

- serviciile de transport, care sunt complet excluse din sfera de cuprindere a

PCC

- serviciile de educaţie, cultură, audiovizual, sănătate şi serviciile sociale,

unde funcţionează competenţa mixtă, iar luarea deciziilor pe palierul comunitar se face cu

unanimitatea statelor membre

Se pune capăt, astfel, distincţiei lipsite de raţionalitate economică pe care o făcuse

CEJ între servicii în funcţie de modul lor de furnizare.

„ aspectele comerciale” ale drepturilor de proprietate intelectuală au fost puse

sub incidenţa competenţei exclusive şi a deciziei cu majoritate calificată ; pentru celelalte

aspecte legate de drepturile de proprietate intelectuală, funcţionează o mică „clauză-

pasarelă” conform căreia Consiliul poate decide cu unanimitate de voturi ca regula

competenţei exclusive să se extindă şi asupra lor. Potrivit principiului paralelismului,

regula de luare a deciziilor în acest caz este cea a unanimităţii.

a rămas neclar statutul investiţiilor externe directe, pe care Tratatul nu le

menţionează, dar cu privire la care istoricul negocierilor sugerează că nu se pune

problema includerii tacite în sfera de cuprindere a PCC : au existat propuneri de

menţionare explicită a lor ca aparţinând PCC (Finlanda), care nu au fost reţinute din

cauza opoziţiei altor membri

Principalul pilon al politicii comerciale comune a UE este tariful extern comun

care a fost realizat încă din anul 1968, concomitent cu eliminarea taxelor vamale între

ţările membre, şi a cărui aplicare presupune că un bun sau serviciu dintr-o ţară terţă nu

este taxat decât o singură dată, când pătrunde în una din ţările membre ale Uniunii.

Tariful extern comun se caracterizează prin7:

- taxe ad-valorem la produsele industriale;

- taxe specifice la produsele agricole;

- excepţii în ceea ce priveşte maximele tarifare aplicabile cu precădere unor

produse agricole şi unor produse industriale sensibile;

- multitudinea poziţiilor tarifare la care nu se percep taxe vamale;

- existenţa escaladării tarifare (creşterea taxei vamale pe măsura ridicării gradului

de prelucrare a produsului) pentru anumite produse(textile, cauciuc, tutun, etc.).

Un alt instrument utilizat în cadrul politicii comerciale comune a UE îl reprezintă

cotele sau restricţiile cantitative care, începând din 1994, sunt definite la nivelul UE şi nu

la nivel naţional.

Protecţia cantitativă în cazul UE are însă o importanţă în declin. Astfel, în anii 90

s-a limitat protecţia cantitativă extra UE şi s-a eliminat protecţia cantitativă intra UE, iar

contingentele naţionale şi toate restricţiile voluntare de export sunt eliminate(cu excepţia

textilelor şi îmbrăcăminţii, conform Acordului multifibre).

De asemenea, începând cu anul 1990 au fost introduse măsurile antidumping,

măsuri prin intermediul cărora organizaţiile profesionale sau grupurile de întreprinderi

europene pot cere măsuri de retorsiune contra concurenţilor străini apreciaţi drept

neloiali. Dosarele sunt instrumentate de către Comisia Europeană, care propune şi taxele

antidumping la produsele ce provin din anumite ţări sau de la numite firme, taxe ce

trebuie aprobate de Consiliu8.

De asemenea, deciziile cu privire la clauzele de salvgardare(restricţii impuse

temporar la importurile anumitor produse care pun în pericol o industrie a unei ţări

membre sau a ansamblului UE) sunt luate de către Comisie şi pot fi controlate de către

7 P. Prisecaru, op.cit., pag. 145

8 G. Silaşi, Ph. Rollet, ş.a., op.cit., pag. 204.

Consiliu. Principalele produse care au fost vizate de măsuri de salvgardare au fost:

textilele, oţelul şi automobilele.

În privinţa obstacolelor netarifare pentru bunuri şi servicii, una dintre concluziile

Forumului Global al OCDE din iunie 2003 de la Paris a fost aceea că UE (la fel ca şi

SUA) utilizează pe scară largă subvenţiile, iar multe alte bariere netarifare sunt folosite

sub pretextul securităţii naţionale, sănătăţii şi protecţiei mediului.

3. Protecţionismul comercial în UE

În mod tradiţional, UE (CE) a fost privită ca o grupare protecţionistă. Apogeul

acestei percepţii a fost înregistrat în a doua jumătate a anilor ’80.

În fapt, constituirea Pieţei Unice a consituit punctul de plecare pentru un proces

de liberalizare accentuată a politicii comerciale comune.

Diferiţi indici ai restrictivităţii plasează UE într-o situaţie comparabilă cu celelalte

mari puteri comerciale:

Indicele FMI

(calitativ: 1…9)

Indicele BM

(cantitativ: cel mai mic nivel

calculat: 4.9;

cel mai mare: 67.8)

UE 4 16.7

SUA 4 10.7

Japonia 4 15.8

În consecinţă, la ora actuală Uniunea Europeană poate fi considerată o piaţă

relativ deschisă faţă de concurenţa externă.

3.1. Protecţia tarifară

CE operează un tarif vamal comun, intrat în vigoare la 1 iulie 1968, şi stabilit pe

baza mediei aritmetice a taxeor vamale aplicate de ţările participante (cu câteva excepţii,

la produse foarte sensibile, unde nivelurile s-au stabilit prin negociere). Media taxelor

vamale neagricole aplicate în 1968 era de 10.4%. În 1995, ea scăzuse la 6.4%, pentru ca

în 2004 să se situeze la doar 4.1%.

Protecţia vamală este mai însemnată în domeniul agricol: media simplă a taxelor

vamale agricole era de 16.5% în 2004, faţă de 20.8% în 1997 şi 25% în 1995.

Determinări anterioare ale nivelului mediu de protecţie vamală pe întreg sectorul agricol

al UE nu există, din cauza instrumentelor diferite utilizate.

În sectorul agricol, UE continuă să aplice şi un număr mare de taxe vamale

specifice, ca rezultat al “tarificării” prelevărilor variable aplicate anterior încheierii

Acordului privind Agicultura în cadrul Rundei Uruguay. Proporţia poziţiilor tarifare

cărora li se aplică astfel de taxe este de 9.9%. Echivalentul ad valorem mediu al taxelor

vamale specifice este mult mai ridicat decât nivelul mediu al taxelor vamale ad valorem.

UE este printre foarte puţinii membri OMC care şi-au consolidat integral taxele

vamale9 (toate poziţiile tarifare au niveluri consolidate ale taxelor vamale). În consecinţă,

politica comercială este mult mai predictibilă, contribuind la ameliorarea climatului de

afaceri (inclusiv, sau mai ales, pentru investiţiile străine directe)

Nivelul taxelor vamale consolidate este aproape identic cu nivelul taxelor aplicate

erga omnes : la 99.6% din poziţiile tarifare, cele două niveluri sunt identice.

9 Taxele vamale consolidate sunt cele, rezultate din negocieri, care figurează în lista de concesii a fiecărui

membru OMC, şi ale căror niveluri nu pot fi majorate unilateral, ci doar cu acordul partenerilor

comerciali (de regulă, în schimbul unei compensaţii).

4. Măsuri de “apărare comercială”

4.1. Măsuri de salvgardare

Sunt măsuri cu caracter excepţional, adoptate în situaţii de urgenţă şi pe perioade

de timp limitate, destinate încetinirii importurilor, cu scopul de a remedia sau a preveni o

situaţie de prejudiciu serios adus producătorilor interni.

Măsurile de salvgardare pot fi adoptate indiferent de circumstanţele în care au loc

importurile, deci şi în cazul în care acestea se efectuează în condiţii absolut corecte.

Adoptarea măsurilor de salvgardare frustrează interesele exportatorilor afectaţi şi reduce

valoarea concesiilor obţinute de ţara exportatoare în schimbul propriilor sale concesii

În perioada 1950-94, Comunitatea Economică Europeană a iniţiat 26 de acţiuni

de salvgardare, reprezentând 17% din totalul acţiunilor de salvgardare desfăşurate pe plan

mondial în acel interval de timp.

- Între 1995-99, au fost eliminate 8 măsuri de salvgardare.

- Începând cu 1995 (dată la care Acordul privind Măsurile de Salvgardare

negociat în cadrul Rundei Uruguay a intrat în vigoare) şi până în 2004, UE a mai iniţiat

doar 3 acţiuni de salvgardare: produse siderurgice; somon; şi conserve de mandarine. În

acest interval, au fost iniţiate pe plan mondial peste 100 de acţiuni de salvgardare.

- În 2004, mai erau în vigoare două asemenea măsuri în UE: mandarine

conservate şi somon.

În UE, declanşarea unei investigaţii pentru impunerea unei măsuri de salvgardare

se poate face fie la cererea unui Stat Membru, fie de către Comisie, din oficiu. Comisia a

propus ca şi producătorii să aibă dreptul de a solicita iniţierea procedurii, dar acest lucru

nu a avut loc.

Înaintea iniţierii unei investigaţii, Comisia trebuie să se consulte cu “Comitetul

Consultativ Special for Măsuri de Salvgardare”, format din reprezentanţii Statelor

Membre. Deschiderea unei investigaţii se anunţă prin publicarea în JOCE. Comisia

desfăşoară întreaga investigaţie. Ea poate decide adoptarea de măsuri provizorii chiar

înaintea finalizării investigaţiei (restricţii pentru perioade de până la 200 de zile).

Decizia impunerii de măsuri de salvgardare se ia în Consiliu, prin vot cu

majoritate calificată.

4.2. Măsuri antidumping

Contracararea dumpingului este un demers legitimat în mod expres prin Acordul

General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) şi numeroase instrumente juridice naţionale.

Elementul central al dumpingului îl constituie discriminarea de preţ între douã pieţe

naţionale.

În Uniunea Europeană, măsurile antidumping sunt reglementate prin

Regulamentul nr.3283/1994, care este în mare măsură o redare tale quale a textului

Acordului Antidumping încheiat în cadrul Rundei Uruguay.

Determinarea existenţei dumpingului

Pentru ca existenţa unei practici de dumping sã fie doveditã, este necesar sã fie

demonstratã existenţa unei diferenţe pozitive între "valoarea normalã" şi "preţul de

export" al produsului supus investigãrii.

"Valoarea normalã" este datã de preţul practicat pe piaþa þãrii exportatoare în

cadrul unor operaþiuni comerciale normale. Deoarece preţurile trebuie exprimate în

condiţia de livrare ex works, s-ar impune efectuarea unor ajustări ale preţurilor efectiv

observate, prin deducerea a diverse elemente de cost (transport, manipulare, comisioane

etc). Cum acestea nu pot fi evaluate cu precizie, organele de anchetă sunt foarte

parcimonioase cu efectuarea acestor ajustări, pentru a nu “risca” o reducere prea mare a

“valorii normale” (care are micşora probabilitatea constatării dumpingului).

Nu sunt considerate operaţiuni comerciale normale:

► vânzările în cantităţi nesemnificative pe piaţa internă: dacă vânzările de pe

piaţa internă reprezintă sub 5% din volumul vânzărilor pe piaţa de export (unde se

desfăşoară investigaţia), ele nu vor fi luate în considerare

► vânzările sub cost: dacă vânzãrile pe piaţa internã efectuate la un preţ care nu

permite recuperarea costurilor de producţie reprezintă peste 20% din totalul vânzărilor

interne, ele nu vor fi luate în considerare la determinarea valorii normale, care se va

calcula doar pe baza vânzărilor profitabile. Dacă vânzările sub cost ajung să reprezinte

peste 80% din totalul vânzărilor interne, preţurile interne nu vor mai fi luate în

considerare pentru determinarea valorii normale, care va fi “construită” pe baza unor

elemente de cost.

► vânzările către clienţi aflaţi în relaţii speciale (înrudiţi): sunt excluse de la

determinarea valorii normale, ceea ce creează probleme cu atât mai mari, cu cât definiţia

dată clineţilor înrudiţi este foarte laxă (este suficientă chair şi existenţa unor participaţii

neglijabile la capitalul social)

► operaţiunile comerciale desfăşurate pe pieţele interne ale ţărilor care nu sunt

considerate a avea o economie de piaţã sunt ab initio excluse din conceptul de operaţiuni

normale.

Pentru aceste ţări, în UE există o reglementare specială: Regulamentul

nr.384/1996. Acesta prevede că vaoarea normală a exporturilor lor se determină pe baza

preţurilor şi costurilor dintr-o “ţară-surogat”.

Comisia Europeană este cea care face determinarea ţărilor fără economie nepiaţă

(NMEs – non-market economies). La ora actuală, acestea sunt: China, Vietnam,

Kazahstan, Ucraina, Georgia, Kirghsitan, Moldova, Mongolia şi Albania. Mai multe

NMEs au făcut în ultimii ani cereri de reconsiderare a statutului lor, fără success însă

(China, septembrie 2003).

În baza unei reglementări introduse în 1998, Comisia are posbilitatea de a

suspenda, pentru anumite companii tratamentul NME, dacă acestea pot demonstra că

operează potrivit constrângerilor dintr-o economie de piaţă. Sunt avute în vedere, pentru

acordarea aşa-numitului MET (market economy treatment), următoarele criterii:

- deciziile legate de preţuri, vânzări, investiţii etc sunt luate ca răspuns la

semnalele pieţei şi fără o implicare semnificativă a statului;

- firmele ţin o contabilitate clară, auditată potrivit normelor internaţionale;

- costurile de producţie şi situaţia financiară a firmelor nu sunt afectate de

distorsiuni din perioada economiei de comandă

- există legislaţie privind falimentul şi proprietatea care garantează

stabilitatea şi siguranţa legală

- schimburile valutare se desfăşoară la cursul pieţei

Metodele alternative ce pot fi utilizate dacã preţul de pe piaţa internã este

considerat “anormal” sunt mai flexibile şi mai uşor de aplicat în mod arbitrar:

- preţul practicat pe terţe pieşe de export; şi

- "valoarea construitã"

În practicã se recurge aproape exclusiv la "valoarea construită", care este mai uşor

de manipulat.

Faptul cã alegerea metodei poate influenţa semnificativ rezultatul anchetei

antidumping este ilustrat prin aceea cã, în medie, procedurile care recurg la valoarea

construitã se soldeazã cu rezultate restrictive într-un numãr de cazuri cu 10% mai mare

decât pe ansamblul investigaţiilor antidumping soluţionate în C.E.

4.2.1. Soluţionarea anchetelor antidumping

1. Mãsurile provizorii

În UE, măsuri provizorii pot fi introduce la capătul a nu mai puţin de două luni de

investigaţii, dar în practică se apelează la ele doar la expirarea celor nouă luni disponibile

pentru ancheta preliminară. Ele pot fi menţinute în vigoare cel mult 6 luni.

Mãsurile provizorii constau, de regulã, în depunerea de cãtre exportator a unei

garanţii egale cu taxa de dumping provizorie determinatã de autoritãţile competente. În

cazul în care rezultatul final al anchetei este negativ sau mai puţin sever (marjă mai mică

de dumping), aceste garanþii sunt restituite (total sau parţial), dar costul imobilizãrii de

fonduri astfel generate reprezintã o pierdere netã pentru exportator. Dacă în final marja de

dumping este mai mare decât cea provizorie, nu se aplică nici un fel de măsuri

suplimentare.

Frecvenţa anchetelor antidumping care duc la introducerea de mãsuri provizorii

este importantã şi în creştere: în C.E., ponderea cazurilor în care se recurge la mãsuri

provizorii a sporit de la 40% între 1980-89, la 60% în 1994-95.

2. Taxele definitive

Pe lângã efectul protecţionist pe care îl genereazã prin majorarea preþului

importurilor vizate, aplicarea taxelor antidumping definitive se face adesea de o manierã

care penalizeaza în mod nejustificat pe concurenţii externi. Cel mai criticabil aspect de

relevat în aceastã privinþã este cã nu pentru toþi exportatorii cãrora li se aplicã taxe

antidumping se face în prealabil determinarea existenţei unei practici de dumping.

Motivele care fac ca anumitor exportatori sã le fie aplicate taxe antidumping fãrã ca o

marjã individualã de dumping sã fi fost calculatã pentru fiecare dintre ei sunt de naturã

diversã:

- exportatori care refuzã sã coopereze cu organele de anchetã, nefurnizând

informaţiile cerute;

- exportatori “nou veniţi”, care încep sã exporte dintr-o þarã dupã ce alte

firme exportatoare din þara respectivã au fost deja supuse unei anchete şi, ulterior,

aplicãrii de taxe antidumping;

- exportatori care nu au putut fi investigaþi datoritã multitudinii de firme

care exportă acelaşi bun şi al volumului de export relativ redus în raport cu cel al firmelor

investigate.

Exportatorii penalizaţi prin aplicarea de taxe antidumping au de fãcut faţă şi unor

practici de şicanare din partea autoritãţilor ţãrilor importatoare:

Incertitudinea legatã de valoarea taxelor percepute. De la 1 ianuarie 1995,

Regulamentul antidumping autorizeazã Comisia sã cearã autoritãţilor vamale

“înregistrarea” anumitor importuri astfel încât sã permitã aplicarea ulterioarã de taxe

antidumping asupra acestor importuri, cu începere din momentul înregistrãrii lor.

Perioada de înregistrare nu poate depãşi 9 luni.

Obligativitatea reflectãrii în preţul de vânzare pe piaţa de export a taxei

antidumping percepute. AAD nu conţine nici o prevedere care sã impunã reflectarea în

preţul de vânzare a taxei antidumpuing. Logica este aceeaşi ca cea care prevaleazã în

cazul taxelor vamale: exportatorii sunt liberi sã suporte ei înşişi (micşorându-şi marja de

profit) efectul altminteri amplificator de preţ al oricãrei taxe. Printr-o modificare adusã în

iulie 1988 Regulamentului antidumping comunitar, a fost impusã obligaţia ca preţul de

export al bunurilor supuse unor taxe antidumping sã se modifice corespunzător pentru a

reflecta impactul taxei antidumping, pe temeiul că nemodifcarea preţului de export ca

rezultat al taxei antidumping este o dovadă a majorării marjei de dumping iniţiale.

Aceastã obligaţie nu este însă automatã, punerea ei în aplicare necesitând o

solicitare expresã adresatã în acest sens Comisiei de cel puţin o firmã comunitarã

concuratã de respectivele importuri. Comisia are obligaţie de a iniţia investigaţii “anti-

absorbţie” în aceste cazuri. În perioada 2000-2004, au fost iniţiate doar 3 asemenea

investigaţii, iar 2 investigaţii s-au finalizat prin majorarea taxei stabilite iniţial.

AAD nu a adoptat o poziþie tranşantã în aceastã problemã, rezumându-se la a

stipula cã, pentru determinarea preţului de export, nu trebuie deduse taxele antidumping

plãtite de exportator atunci când acesta poate demonstra existenţa unor modificãri ale

valorii normale şi ale costurilor dintre momentul exportului şi cel al comercializãrii pe

piaþa de import. Modificãrile aduse regulamentului comunitar pentru a se conforma

acestor prevederi sunt la fel de minimaliste: Comisia va trebui sã ia în considerare

modificãrile valorii normale invocate de exportator drept justificare a faptului cã preţul de

export pe piaþa comunitarã nu a sporit proporþional cu nivelul taxei antidumping aplicate

exporturilor sale.

Existenţa prevederilor “anti-absorbţie” este susceptibilã de a mãri atractivitatea

angajamentelor asumate de exportatori ca modalitate de soluþionare a anchetelor

antdumping şi, în acelaşi timp, oferã firmelor comunitare o poziþie foarte puternicã

pentru a extrage angajamente cât mai favorabile lor: costurile mai mari pe care le implicã

astfel alternativa taxelor antidumping mãresc, în optica exportatorilor, valoarea

angajamentelor, determinându-i sã “plãteascã” mai scump pentru posibilitatea de a le

asuma.

Menţinerea sancţiunii şi dupã ce faptul generator a încetat sã existe.

Deşi procedurile antidumping investigheazã evoluţii petrecute pe parcursul unui

interval limitat de timp, rezultatele lor sunt aplicate o îndelungatã perioadã ulterioarã, în

decursul cãreia multe din circumstanţele iniþial avute în vedere cunosc modificãri

esenţiale. La începutul anilor 2000, măsurile antidumping în vigoare în UE aveau o

durată medie de 3 ani şi jumătate, o situaţie mult mai favorabilă decât în Canada (6 ani)

şi, mai ales, SUA (peste 9 ani!).

Situaţia relative favorabilă din UE se explică prin aplicarea cu bună credinţă a

clauzei de extincţiune introduse în 1985, în virtutea cãreia, la capãtul unei perioade de 5

ani, mãsurile antidumping sunt revocate dacã nu sunt probate temeiuri pentru a le

menþine în vigoare. De la introducerea clauzei de extincþiune în C.E. ºi pânã la finele

anului 1995, nu mai puþin de 251 de mãsuri antidumping au fost lãsate sã expire în

virtutea acestei clauze, cifrã semnificativã în raport cu cele 147 mãsuri aflate în vigoare la

sfârºitul acestui interval.

În UE, nivelul mediu al taxelor antidumping aplicate este ridicat şi în creştere:

27% la finele anilor ’90, faţă de 16% la începutul anilor ’80.

3. Angajamentele

Închiderea anchetei antidumping în schimbul asumãrii de cãtre exportator a unor

angajamente cantitative şi/sau de preţ este o practicã curentã în UE, la care se recurge mai

frecvent decât oricare alt utilizator al măsurilor antidumping. În perioada 1980-2001,

circa 40% jumătate din situaţiile în care erau întrunite condiţiile pentru aplicarea de

măsuri antidumping s-au soldat cu angajamente, mai degrabă decât prin impunerea de

taxe.

AAD recunoaşte posibilitatea recurgerii la asemenea metode alternative de

soluţionare a anchetelor antidumping, însã nu prevede explicit decât angajamentele de

preţ. Baza legalã internaţionalã a acceptãrii de angajamente cantitative este mult mai

şubredã, ambiguitate care nu a putut fi corectatã nci pe parcursul negocierilor Rundei

Uruguay: în ciuda solicitãrilor exprese formulate de unele ţări, în AAD nu a fost înscrisã

interzicerea formalã a angajamentelor cantitative. În UE se recurge aproape întotdeauna

la angajamente de preţ.

Angajamentele nu au semnificaţia unei înţelegeri între Comisie şi exportatorul în

cauză, deci nu obligă Comisia. Ele sunt doar obligaţii asumate unilateral de exportatori.

Angajamentele de preţ nu sunt acceptate decât în anumite situaţii. Este necesar ca

nivelul preþului propus de exportator sã fie acceptabil producãtorilor interni, iar

exportatorul sã fie "credibil". Cât priveşte aceastã ultimã condiþie, este de remarcat cã, în

perioada 1980-88, în C.E. nu s-au constatat violãri ale angajamentelor asumate decât în

5% din cazuri. De asemenea, în principiu se urmăreşte evitarea riscului ca acceptarea

unor angajamente de preţ să favorizeze comportamente anticoncurenţiale.

La sfârşitul anului 2004, erau în vigoare 47 de angajamente, dintr-un total de 137

măsuri antidumping.

În UE, circa 60% din cazurile de investigaţii antidumping se soldează cu rezultate

restrictive (taxe sau angajamente), proporţie similară celei înregistrate de alţi mari

utilizatori mondiali ai acestui instrument.

Reglementările AD ale UE conţin şi unele prevederi care sunt mai severe decât

cele din Acordul Antidumping:

clauza de minimis: deşi AAD recomandă să nu se aplice măsuri antidumping

acelor exportatori care au cote de piaţă mai mici de 3% sau ponderi în imporurile totale

de sub 7%, în UE cele două procente sunt stabilite la niveluri mai mici (1% şi 3%), deci

pot fi afectaţi şi exportatori mai mici

“măsurile anti-ocolire” (anti-circumvention), instituite în 1987

Ocolirea (eludarea) constă în modifcarea fluxurilor comerciale ca urmare a unei

practici, proces sau lucrare pentru care “nu suficiente motive sau justificare economică,

alta decât impunerea unei taxe antidumping”. Se încearcă astfel să se prevină evitarea

măsurilor antidumping de către exportator prin simplul transfer al unor operaţii sumare de

prelucrare-asamblare pe teritoriul altei ţări (inclusiv comunitară!).

Măsuri anti-ocolire pot fi adoptate împotriva produselor care au următoarele

caracteristici:

a) există o taxă AD în vigoare împotriva produsului finit

b) componentele importate din ţara faţă de care se aplică taxa reprezintă cel

puţin 60% din valoarea totală a componentelor incorporate în produsul finit

c) operaţiunea de asamblare este realizată de o entitate care este asociată cu

persoana aflată sub incidenţa taxei AD

Între 1999-2004, UE a iniţiat 15 investigaţii “anti-ocolire” şi a decis extinderea

aplicării taxei AD iniţiale şi asupra altor entităţi în 11 cazuri.

În circa jumătate din cazrile investigate între 2002-2005, marja de sub-cotare a fost

mai mică, iar taxa antidumping aplicată nu s-a ridicat la nivelul întregii marje de dumping.

În unele cazuri, diferenţele sunt substanţiale (în perioada 1988-1992, taxa medie aplicată a

reprezentat doar jumătate din marje medie de dumping determinată, care era de 40%).

În general, ţările dezvoltate aplică mai multe măsuri antidumping decât cele

aplicate propriilor exporturi. O excepţie importantă de a această situaţie este UE, care

este “victima” mai multor acţiuni antidumping decât cele pe care le iniţiază ea însăşi. În

general însă, tendinţa este de creştere a raportului dintre măsurile “suportate” şi cele

“aplicate”.

Raportul de reciprocitate

(număr de măsuri “suportate” : număr de măsuri “iniţiate”, respectiv “aplicate”)

Investig

aţii (flux)

Măsuri

aplicate (stoc)

1987-94 1995-01 1987-94 1995-01

Australia 0.02 0.1 0.02 0.2

Canada 0.2 0.2 0.12 0.05

UE 0.8 1.25 0.90 1.05

Mexic 0.2 0.5 0.2 0.3

Noua Zeelandă 0.15 0.2 0.15 0.2

SUA 0.4 0.4 0.35 0.35

EVOLUŢIA STOCULUI DE MĂSURI ANTIDUMPING ACTIVE ÎN UE

1973 1981 1989 1994 1999 2004

5 69 120 151 156 137

Măsurile AD aplicate în prezent de UE reprezintă circa 11% din totalul celor

aflate în vigoare pe plan mondial, în condiţiile în care ponderea UE în importurile

mondiale este de circa 20%.

Sub 0.5% din importurile UE se alfă în prezent sub incidenţa vreunei măsuri AD,

proporţie mult redusă faţă de anii ’80, când această pondere atinsese nivelul de 2-2.2%.

Produsele care fac cel mai frecvente obiectul măsurilor AD sunt : produsele

chimice şi produsele din oţel, urmate la distanţă de produsele electronice.

5. Relaţiile comerciale preferenţiale

CE este cel mai asiduu utilizator de acorduri comerciale preferenţiale, fiind parte

la circa 55 de asemenea aranjamente, adică echivalentul unei treimi din totalul

acordurilor de acest tip aflate în vigoare la sfârşitul lui 2002 pe plan mondial. Acordurile

preferenţiale ale UE acoperă un număr de circa 100 de ţări, cărora li se adaugă alte circa

40 care beneficiază de tratament preferenţial pe baze necontractuale (acordat unilateral de

către CE).

În aceste condiţii, regimul CNF (al clauzei naţiunii celei mai favorizate) este, cu

excepţia unor cazuri rare şi ieşite din comun (e.g., Coreea de Nord), regimul comercial

cel mai dezavantajos pe care îl acordă CE partenerilor săi comerciali. El nu se aplică

decât unui număr foarte limitat de parteneri (9), şi anume : S.U.A., Japonia, Canada,

Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Singapore, Hong Kong şi Taiwan.

De un tratament asemănător se bucură şi alte ţări, inclusiv unele foarte

importante :

China – teoretic eligibilă pentru preferinţe unilaterale acordate de CE în baza

SGP, China îndeplineşe clauzele de « absolvire » (graduation) pentru majoritatea

covârşitoare a exporturilor sale care, astfel, vor pierde tratamentul preferenţial

Rusia – chiar dacă nu este membră a OMC, Rusia primeşte din partea CE, în

baza Acordului de Parteneriat şi Cooperare, tratamentul CNF, cu mici excepţii unde pot fi

introduse restricţii cantitative discriminatorii de către CE: produse siderurgice şi materii

nucleare.

Importanţa importurilor efectuate în regimul CNF este însă mult mai mare decât o

sugerează cele doar câteva ţări cărora li se aplică acest regim.

- În primul rând, exportatorii respectivi sunt mari puteri comerciale, care reprezintă

o pondere de circa 40% (42.5% în 2000) din totalul importurilor extra-

comunitare.

- În al doilea rând, circa 30% importurile extra-comunitare se realizează la poziţii

tarifare cu niveluri nule de taxe vamale, deci nu pot exista preferinţe cu privire la

ele.

În consecinţă, doar cu privire la circa 30% din totalul importurilor CE din afara

Comunităţii se poate vorbi despre un regim preferenţial propriu-zis.

5.1. Ierarhia Relaţiilor comerciale preferenţiale ale CE

Aşa după cum s-a arătat, există o extrem de mare diferenţiere a regimurilor

aplicabile diverşilor parteneri comerciali ai CE, fenomen atât de binecunoscut încât au

apărut mai multe formule de caracterizare a sa : "discriminare multiplă" sau "piramida

preferinţelor comerciale ale CE.

Deşi există multe “clasamente” ale acordurilor încheiate de CE cu ţări terţe, nu a

fost întreprins nici un studiu comparativ sistematic al ansamblului acestor acorduri. În

consecinţă, există numeroase diferenţe de apreciere între diverşii autori cu privire la

« locul în clasament » al unui acord sau al altuia. Complicaţiile provin în principal de la

gradul diferit de acoperire a categoriilor de produse, dar şi de la cuprinderea problematicii

reglementate în acorduri, care excede adesea dimensiunea strict comercială. Întrucât este

foarte greu să se combine cele două aspecte, comparaţia ar trebui să se fac pe două

paliere :

- cel al preferinţelor acordate partenerilor (indiferent de natura lor :

reciproce sau nereciproce)

- cel al gradului de cuprindere a problematicii guvernate de acorduri

Preferinţe Problematică

1

1

EBA (ţările cel mai slab dezvoltate) SEE + Elveţia

2 Preferinţe autonome pentru ţările din Balcanii

de Vest

Acordurile Europene

3

3

Cotonou (ţări ACP) Unele acorduri de liber-schimb (e.g.,

Chile)

4

4

SEE (Spaţiul Economic European) + Elveţia Uniunea vamală cu Turcia

5

5

Uniunile vamale cu Turcia, Andorra şi San

Marino

Acorduri de Stabilizare şi Asociere

(Balcanii de Vest)

6

6

Acordurile Europene Acorduri Euro-Med

7

7

Acordurile Euro-Med Cotonou (ţări ACP)

8

8

SGP Acorduri PCA

9

9

Alte acorduri de liber schimb (Chile, Mexic,

Africa de Sud)

SGP, EBA

10

CNF ; acorduri PCA

(cu ţări ex-sovietice: Rusia, Ucraina,

Moldova, Azerbaijan, Kazahstan, Kirghistan)

1

11

sub CNF : Coreea de Nord

6. Instituţiile comunitare cu responsabilităţi în elaborarea şi

punerea în aplicare a politicii comerciale comune

COMISIA EUROPEANĂ

Este principalul actor în domeniul PCC :

o are principala iniţiativă în stabilirea poziţiei CE în negocierile

internaţionale

o are responsabilităţi cvasi-exhaustive în punerea în aplicare a măsurilor de

politică comercială (inclusiv cele convenite prin negocierile

internaţionale)

Întrucât un blocaj decizional la nivelul Consiliului îi răpeşte Comisiei posibilitatea

de a acţiona în domeniul PCC, aceasta are tendinţa de a acţiona ca un facilitator între

Statele Membre, cu scopul de a degaja soluţii de compromis.

CONSILIUL UE

Este principala autoritate în domeniul PCC, unul din foarte puţinele rămase în

care Consiliul exercită singur funcţia legislativă.

Problemele PCC sunt tratate în Consiliul Afaceri Generale şi Relaţii Externe

(GAERC). Această opţiune a reflectat, iniţial, lipsa de influenţă a miniştrilor comerţului,

iar modificarea ei ulterioară a devenit imposibilă odată ce problemele comerciale au ajuns

să reprezinte probleme de „politică înaltă” cu începere din anii ’90.

GAERC se întruneşte doar o dată pe lună, iar agendele întâlnirilor sunt

întotdeauna supraîncărcate. De asemenea, gradul de expertiză în probleme tehnice al

miniştrilor de externe este limitat. Există de aceea tendinţa de a andosa cvasi-automat

poziţiile adoptate în COREPER sau în „Comitetul 133” .

Influenţa altor Consilii asupra substanţei problematicii tratate este mai mare. De

exemplu, în Consiliile Agricultură sunt abordate problemele tehnice, ceea ce face ca

influenţa acestui Consiliu asupra negocierilor comerciale internaţionale să fir foarte mare,

chiar disproporţionată în raport cu importanţa relativă a problemelor în suspensie.

Preşedinţia poate juca un rol important, prin controlul pe care îl are asupra

agendei şi programării întâlnirilor de Consiliu. În anii 1989-90, când preşedinţia a fost

deţinută de trei ţări puţin dispuse la compromisuri în negocierile GATT privind

agricultura, problemele delicate au fost sistematic puse pe agenda Consiliului Agricultură,

a cărui postură era evident mai protecţionistă.

COREPER

Are întâlniri săptămânale, pregătind agenda reuniunilor de Consilii. În primii ani

de existenţă a CEE, un comitet subordonat COREPER a fost creat pentru a sprijini

tratarea problemelor operaţionale de politică comercială (antidumping, salvgardare etc):

„Grupul Chestiunilor Comerciale”. Această structură, înfiinţată pe cale administrativă,

coexistă cu „Comitetul 133”.

O anumită diviziune de responsabilităţi există, în sensul că Grupul abordează

probleme de aplicare internă a unor instrumente de politică comercială, pe când

„Comitetul 133” se ocupă cu problemele aflate pe agenda negocierilor internaţionale.

Mai funcţionează şi o serie de comitete „clasice”, care ţin de „comitologie” :

comitete înfiinţate de Consiliu şi care au responsabilităţi precise stabilite în legislaţia

secundară (antidumping, clasificare vamală, reguli de origine).

„COMITETUL 133”

Este singura structură operaţională de acest fel menţionată explicit în Tratat, ceea

ce îi conferă un statut diferit de cel al comitetelor obişnuite.

Formal, responsabilităţile sale sunt doar consultative, dar în practică operează

adesea ca un substitut de facto al Consiliului. Această trăsătură este atât de evidentă încât

site-ul Departamentului pentru Comerţ şi Industrie al Marii Britanii conţine informaţia că

„politica comercială a Comunităţii este decisă de Comitetul 133”.

Comitetul lucrează prin consens : recurgerea la vot este practic inexistentă. În cele

mai multe cazuri, linia decisă la acest nivel este adoptată fără dezbateri în Consiliu.

Eficacitatea mecanismului suferă de pe urma extinderii numărului de membri,

care fac tot mai dificile dezbateri aprofundate. Această situaţie măreşte influenţa de facto

a Comisiei, care asumă tot mai frecvent rolul de conducător al dezbaterii.

Reprezentanţii Comisiei dispun de mai multă expertiză decât membrii

Comitetului şi, uneori, recurg şi la tactici de „forţare a mâinii” (e.g., anunţând în faţa

presei propuneri încă nepuse pe masa Comitetului; distribuirea documentaţiei în ultimul

moment).

PARLAMENTUL EUROPEAN

Nu are nici o competenţă specifică în domeniul PCC. Forme de manifestare a PE

în domeniul PCC, în scopul exercitării unei anumite influenţe : audieri ; întocmirea de

rapoarte.

Comisia Europeană

a implicat în mod voluntar PE prin informarea sa sistematică (inclusiv

includerea de membri ai PE în delegaţiile de la Conferinţele Ministeriale OMC)

a formulat în cadrul ultimelor CIG propuneri de extindere a prerogativelor PE

a susţinut ideea creării unei adunări parlamentare a OMC

Este de aşteptat o extindere de facto a prerogativelor PE, în măsura în care

problematica acoperită de OMC atinge tot mai mult domenii în care legislaţia comunitară

pertinentă se adoptă prin procedura codeciziei, ceea ce va necesita avizul conform al

Parlamentului.

Decizia finală se adoptă de Consiliu şi/sau de Parlamenul European şi poate

implica atât Curtea de Conturi, cât şi organele financiare şi consultative ale UE(în funcţie

de tipul actului şi problema la care se referă).10

10 O. Gh. Botez, V. Aldea, Comerţul exterior şi politici comerciale comunitare, Sinteze, Universitatea

“Spiru Haret”,Bucureşti, 2005

Concluzii

În concluzie se observă că există două teorii opuse cu privire la atitudinea

imprimată PCC de particularităţile sistemului decizional în UE.

- privilegierea posturii liberale

Grupul anti-protecţionist dispune de o minoritate de blocaj, iar posibilitatea

adoptării de măsuri protecţioniste naţionale nu mai există grupul protecţionist va fi

dispus să accepte orice soluţie de compromis

- favorizarea posturii protecţioniste: “problema notei de plată”

Toţi membrii unei uniuni vamale au de suferit costurile măsurilor protecţioniste,

dar există pentru fiecare stimulentul de a le introduce în domenii de pe urma cărora pot

obţine şi beneficii de pe urma lor.

Mecanismul decizional la nivel comunitar este polarizat în douã “tabere”, care se

disting printr-o preferinţă relativ sistematicã pentru:

- mãsuri protecţioniste: Franţa este identificatã drept lider incontestabil,

având Italia, Grecia, Spania şi Portugalia ca aliaţi obişnuiţi

- comerţ liber: se manifestã cu mai mare regularitate Marea Britanie,

Suedia, Olanda, Danemarca, Luxemburg şi Irlanda (dar numai pentru produse

neagricole).

Se observă existenţa unei influenţe disproporţionate a unor state individuale (în

primul rând Franţa): cazuri de facturã anecdoticã (adoptarea succesivă de măsuri

antidumping provizorii la importul de bumbac, deşi exista o majoritate de state membre

împotriva măsurilor definitive), însã nu existã o cercetare sistematicã care sã o valideze.

Belgia şi Austria se manifestă mai des în favoarea primei tabere, pe când

Germania este înclinată să o sprijine pe cea de-a doua în alte probleme decât cele

agricole.

Având în vedere datele conţinute în această bază de date, Comisia Europeană a

putut să acţioneze într-un mod mai eficace în cadrul OMC sau în cadrul acordurilor

bilaterale, identificând obstacolele în calea comerţului. Baza de date este astfel un

instrument de suport şi fundamentare a măsurilor şi iniţiativelor pe care Uniunea

Europeană le poate lua faţă de acei parteneri comerciali care crează dificultăţi de natură

comercială firmelor comunitare.

Bibliografie:

1. O. Gh. Botez, V. Aldea, Comerţul exterior şi politici comerciale

comunitare, Sinteze, Universitatea “Spiru Haret”, Bucureşti, 2005;

2. Klaus Gunter Deutsch: Moving free trade forward, Deutsche Bank

Research, July 2005;

3. D. Marin, C. Socol, M. Marinaş, Economie europeană, Editura

Economică, Bucureşti, 2004;

4. P. Prisecaru, Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică,

Bucureşti, 2004;

5. G. Silaşi, Ph. Rollet, N. Trandafir, I. Vădăşan, Economia Uniunii

Europene: o poveste de succes?, Editura de Vest, Timişoara, 2005;

6. Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România,

seria Micromonografii – Politici europene, 2005

7. http://europa.eu/pol/comm/index_ro.htm