politici publice europene

Universitatea ”Dunărea de Jos”

POLITICI PUBLICE EUROPENE

VICTOR- ROMEO IONESCU

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi cu Frecvenţă Redusă

Galaţi- 2009

Modulul 1: Conceptul de politici publice

Politici publice europene 3

Conceptul de politici publice Obiective specifice: înţelegerea conceptului de politică publică, a abordării din punct de vedere sistemic şi a evoluţiei concepţiilor privind politicile publice. Rezultate aşteptate: analiza comparativă a concepţiilor referitoare la politicile publice şi impactul lor în societate. Competenţe dobândite: finalizarea modulului va permite studenţilor să:

înteleagă domeniul de aplicare pentru politicile publice; evidenţieze actorii implicaţi în formularea şi implementarea politicilor

publice; abordeze ştiinţific aceste politici din perspectiva ciclului politic..

Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore. 1.1. Considerente generale

Politicile publice reprezintă totalitatea conceptelor teoretice şi instrumentelor practice utilizate de către stat în scopul atingerii unor obiective cu impact social major. Politicile publice preiau elemente, metode şi tehnici din economie, drept, sociologie, psihologie sau ştiinţele politice. Evoluţia politicilor publice a parcurs cel puţin patru etape esenţiale şi a urmat evoluţia ştiinţelor politice în general:

până în anii ’60: nu se poate vorbi despre o analiză distinctă a politicilor publice. Studiile realizate în acea perioadă vizau mecanismele guvernării din perspectiva structurii guvernului. Ele erau axate pe definirea conceptelor esenţiale ale ştiinţelor politice, pe analiza formaţiunilor politice şi a evoluţiei procesului electoral;

perioada ’60-’80: a fost marcată de creşterea interesului legat de eficientizarea efectelor deciziilor politice, mai ales a celor care vizau alocarea fondurilor publice. Acest lucru a implicat şi analiza mult mai detaliată a mecanismelor guvernamentale de funcţionare;

perioada ’80-’00: introduce noţiunea de parteneriat activ între stat şi cetăţeni sau între guvern şi societatea civilă. Se vorbeşte tot mai mult de reformarea mecanismelor guvernamentale în scopul optimizării proceselor de gestionare a banilor publici;

după anul 2008: parteneriatul guvern – societate civilă capătă noi valenţe, rolul statului, ca jucător activ şi omnivalent, în procesul de atenuare a efectelor crizei globale crescând foarte mult. În acest context, politicile publice trebuie să vizeze anticiparea şi adaptarea societăţii la evoluţiile globale. Elementele care realizează coerenţa politicilor publice pot fi delimitate astfel:1

măsurile concrete care dau substanţă politicii publice; alocarea resurselor însoţită de forme coercitive de monitorizare şi

control; integrarea politicii publice într-o strategie, într-un cadru de acţiune pe

termen mediu şi lung; influenţarea de către politica publică a unui grup ţintă (obiectiv) de

indivizi; 1 Grawitz M., Lecca J. (sous la direction de), Traité de science politique, t.II,IV, Paris, PUF, 1992.



definirea şi implementarea obiectivelor politicii publice în funcţie de scara socială de valori din acel moment.

Definiţia politicii publice nu este uşor de dat, deoarece nu există un consens în această direcţie.

O încercare de definire a politicilor publice porneşte de trăsăturile comune ale acestora: politici care acoperă un anumit domeniu de activitate (de exemplu, politica industrială), politici care exprimă interesele statului, politici care operează ca decizii ale guvernului etc.2

Ca un element comun al unor astfel de definiţii, putem nota faptul că această categorie de politică este implementată de către guvern şi trebuie privită ca un set de legi, planuri, acţiuni şi concepte selectate pentru atingerea unui anumit obiectiv.

Clarke E. Cochran consideră că politica publică se referă la acţiunile guvernului şi la intenţiile care au determinat aceste acţiuni.3

Thomas Dye defineşte politicile publice drept tot ceea ce guvernele optează să facă sau nu.4

Alţi specialişti consideră politicile publice drept decizii politice aferente implementării programelor destinate atingerii unor obiective sociale specifice.5

În fine, o altă definiţie consideră politicile publice drept o sumă a acţiunilor guvernului, derulate direct sau prin intermediul unor agenţi, care influenţează viaţa cetăţenilor.6

Politicile publice se craracterizează prin: sunt realizate în numele publicului; sunt generate şi implimentate de către guvern; sunt interpretate şi implementate de actori publici şi privaţi; reprezintă ceea inenţionează guvernul să facă; reprezintă ceea inenţionează guvernul să nu facă.7

1.2. Actorii implicaţi în politicile publice Ca idee generală, actorii implicaţii în politicile publice diferă în funcţie de ţara analizată, perioada istorică în care se realizează analiza şi problemele care trebuie rezolvate prin intermediul acestor politici. Ca urmare, nu este posibilă o enumerare exhaustivă a acestor politici. Pe de altă parte, implicarea şi importanţa actorilor se modifică în timp şi în funcţie de natura problemei care trebuie rezolvată.

Actorii unei politici publice sunt indivizii, organizaţiile şi instituţiile care participă la procesul de elaborare a politicilor publice, indiferent de gradul lor de implicare. Actorii pot aparţine atât instituţiilor statului, organizaţiilor societăţii civile, cât şi organizaţiilor internaţionale .8

2 Hogwood B. W., Gunn L. A., Policy Analysis for the Real World, Oxford University Press, 1984, pp. 12-19. 3 Clarke E. Cochran, American Public Policy: An Introduction, St. Martin's Press, 1993. 4 Dye Th. R., Understanding Public Policy, Prentice Hall, 2007. 5 Cochran Ch. L., Malone Eloise F., Public policy, Viva Books Private Limited, 2007. 6 Peters B. Guy, Politics of Bureaucracy, Routledge, 2001.

7 Birkland Th. A., op.cit., p.20. 8 Howlett Michael, Ramesh, M., Studying Public Policy: Policy Cycles And Policy Subsystems, Oxford University Press, 2003.



Actorii individuali ai politicilor publice sunt consideraţi a fi Preşedintele ţării şi cetăţenii, în timp ce actorii colectivi sunt reprezentaţi de guvern şi de parlament.9

În funcţie de poziţia (provenienţa) lor, aceiaşi actori se divid în cei proveniţi din interiorul sistemului politico-administrativ şi cei din afara acestui sistem.

O problemă deosebită legată de actorii politicilor publice este aceea a identificării lor. În acest sens, Colebatch propune trei criterii: autoritatea, expertiza şi regulile.

În conformitate cu figura 1.2, actorii din sfera sistemului politico-administrativ sunt parlamentul, guvernul şi preşedintele.

Parlamentul reprezintă o instituţie centrală în cadrul actorilor implicaţi în politicile publice. Comisiile parlamentare, membrii parlamentului şi staful tehnic (consilierii) sunt componente importante în procesul de definire şi implementare a politicilor publice.

Guvernul şi aparatul executiv deţin un rol central în elaborarea şi implementarea politicilor publice.

Puterea diferă în funcţie de regimul politic Guvernul deţine o serie de resurse, care îi conferă un rol principal în

elaborarea politicilor publice.10 Aceste resurse acoperă atât resursele umane, informaţiile, cât şi

resursele financiare. Un alt actor important în cadrul definirii şi implementării politicilor

publice este Preşedintele. Atribuţiile Preşedintelui diferă în fiecare ţară. Puterea de influenţare a politicilor publice deţinută de Preşedinte este

mai degrabă informală şi poate fi exercitată prin influenţarea opiniei publice sau prin influenţara unei părţi a clasei politice.

Cea de-a doua categorie de actori o reprezintă cei din sfera societăţii civile (mass-media, grupurile de interese şi institutele de cercetare).

Mass-media poate influenţa agenda decidenţilor prin manipularea informaţiilor pentru definirea acelor probleme pe care publicul le consideră importante.

Impactul pe care grupurile de interese îl au asupra formulării şi implementării politicilor publice variază în funcţie gradul de organizare al acestora, de numărul de membri şi de resursele financiare, politice şi informaţionale avute la dispoziţie.

Acestea pot fi diferite organizaţii informale sau structurate în diferite tipuri de ONG-uri.

Institutele de cercetare sunt asociate cu anumite interese politice dar, în general, ele încearcă să îşi menţină o imagine de autonomie intelectuală faţă de guvern sau de partidele politice, pentru a putea fi luate în considerare.

Pot fi organizate în cadrul universităţilor sau independent de acestea.

1.3. Abordări ştiinţifice ale politicile publice Există o abordare clasică, primară a politicilor publice, care le tratează

ca pe un produs sau subiect.

9 Colebatch H. K., Policy, Open University Press, Buckingham, 1998. 10 Howlett M., Ramesh M., Studying Public Policy: Policy Cycles and Policy Subsystems, Oxford University Press, 1995.



În viziunea clasică, pentru ca o politică să fie considerată publică, ea trebuie să fie ”generată sau cel puţin procesată de organizaţii, proceduri şi influenţe guvernamentale”.11

Alţi specialişti constată că politicile publice accesează resurse publice şi induc măsuri legale coercitive într-o manieră în care alte politici nu o pot realiza.12

Modelul clasic al politicilor publice este un model raţional, în care politica este definită în mod corect, în contextul unei linii directoare.

Avocaţii definiţiei clasice a politicilor publice consideră că:13 politicile implică o serie de decizii intercondiţionate; politicile publice sunt implementate prin intermediul indivizilor şi

organizaţiilor guvernamentale; politicile publice sunt influenţate de deciziile politice anterioare şi de

factorii de mediu; politicile sunt prezentate prin mass media înainte de implementarea

lor;14 politicile publice implică atât acţiunea cât şi inacţiunea; politicile nu pot fi analizate separat de procesul de constituire a

politicii; politicile publice prezintă consecinţe care pot sau nu pot fi

previzionate; politicile sunt definite subiectiv şi pot fi definite retrospectiv; politicile publice necesită resurse şi acţiuni practice.

În legătură cu accepţiunea clasică a politicilor publice, se defineşte conceptul de ciclu politic, care se fundamentează pe teoria sistemelor şi pe o metodologie ştiinţifică proprie.

Colebatch consideră ciclul politic drept procesul politic de la iniţierea sa până la sfârşitul ciclului, proces care parcurge următoarele etape: adoptarea deciziei politice, implementarea şi cuantificarea rezultatelor implementării ei.

O altă manieră clasică de abordare a politicilor publice este accea a utilizării teoriei sistemelor pentru explicarea acestora. Easton a argumentat că, asemănator sistemelor biologice, sistemele politice pot fi considerate sisteme deschise şi adaptive, în cadrul cărora input-urile (cerinţele esenţiale care trebuie rezolvate prin intermediul politicilor publice şi sprijinul public) se transformă în output-uri (decizii şi acţiuni).15

Această abordare de tip black box a fost completată, în anii ’70, prin introducerea noţiunii de impact al politicii publice, care este distinctă de aceea de output.16

O abordare modernă a conceptului sistemic în cadrul politicilor publice este aceea în care guvernele aplică direct anumite input-uri unor procese

11 Hogwood B. W., Gunn L. A., op cit., 1984, p.24. 12 Bridgman P., Davis G., Australian Policy Handbook, Allen and Unwin, Sydney, 1998. 13 Hogwood B. W., Gunn L. A., op cit., 1984, pp. 19-24. 14 Lipsky M., Street-Level Bureaucracy: Dilemmas of the Individual in Public Services, Russell Sage Foundation, New York, 1980, p.12. 15 Easton D., A Framework for Political Analysis, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1965. 16 Sharkansky I., Environment, Policy, Output and Impact: Problems of Theory and Method in the Analysis of Public Policy, in Policy Analysis and Political Science, Markham, Chicago, 1970.



specifice în scopul obţinerii acelor output-uri care să fie capabile să satisfacă doleanţele anumitor categorii sociale sau ale întregii populaţii.17

Conform acestei ultime abordări: input-urile cuprind: resursele financiare, managementul, abilităţile,

experienţa şi facilităţile fizice aflate la dispoziţia guvernului; procesele specifice acoperă: obiective, activităţi şi strategii care

trebuie realizate; output-urile evidenţiază bunurile, produsele şi serviciile care sunt

realizate ca efect al implementării politicilor publice; impactul politicilor publice cuantifică modificările care apar la nivelul

consumatorilor sau al întregii societăţi, ca efect al output-urilor. Instrumentele politicilor publice pot evolua între două limite extreme:

voluntarismul şi coerciunea. În acest sens, au fost identificate patru categorii de instrumente politice: educaţia şi implicarea partizană, stimulentele economice (cheltuielile şi taxele), achiziţiile guvernamentale şi legislaţia specifică.18

Cea de-a doua concepţie de abordare a politicilor publice o reprezintă perspectiva conexiunilor structurate. Potrivit acestei concepţii, nu există un singur factor de decizie care trebuie să rezolve o problemă dată, ci o multitudine de participanţi ierarhizaţi, cu niveluri diferite de înţelegere a problemei abordate şi de interacţiune între ei. Aceşti participanţi sunt ministerele, consilierii ministeriali, politicienii, funcţionarii publici, reprezentanţi ai opiniei publice, ai mass media şi mediului academic. În acest context, un rol important îl deţin negocierile dintre participanţii la actul decizional. Practic, politica publică reprezintă o activitate continuă realizată de grupuri de actori politici care utilizează instituţiile publice adecvate în scopul definirii şi articulării unor obiective specifice în funcţie de scara valorică pe care aceşti actori politici o stabilesc.19 Rezumat: Pentru a atinge obiective de interes general, cu impact major asupra societăţii, statul implementează politici publice. Politicile publice au parcurs patru etape în evoluţia lor. Ele sunt extrem de complexe, fapt pentru care este dificilă definirea lor. Procesul de definire, cuantificare şi implementare a politicilor publice implică acţiunea unor actori care pot aparţine atât instituţiilor statului, organizaţiilor societăţii civile, cât şi organizaţiilor internaţionale. Abordarea ştiinţifică a politicilor publice vizează o latură clasică şi una legată de conexiunile structurale dintre participanţii la actul decizional. Concluzii: Practic, politicile publice reprezintă interfaţa dintre interese, alianţe şi scopuri în procesul de găsire a soluţiilor, care implică indivizi şi grupuri, fiecare dintre ei având valori, pregătire, tradiţii şi limbaje diferite.

17 Palmer B., Beyond Program Performance Indicators: Performance Information in a National System of Health and Family Services, in National Leadership through Performance Assessment, ed. Department of Health and Family Services, Canberra, 1997, p.23. 18 Fenna Alan, Introduction to Australian Public Policy, Addison Wesley Longman, Melbourne, 1998, p.7. 19 Considine Mark, Public Policy: A Critical Approach, Macmillan, Melbourne, 1994, p.4.



Colebatch consideră că termenul de politică publică nu este absolut ”ştiinţific”, ci este mai mult o variabilă socială construită. Politica publică apare ca un concept necesar a da sens lumii.

Mai mult, scopul real al analizelor politice nu este acela de a examina politica drept un produs, ci de a reliefa elementele care influenţează evoluţia lucrurilor într-o anumită direcţie. Exemple ilustrative:

Figura 1.1: Domeniul politicilor publice

Figura 1.2: Actorii politicilor publice

Actorii politicilor publice

Indi

vidu

ali

Col

ectiv

i

Din

inte

rior

ul s

ist.

polit

ico-

adm

inis

trat

iv

Din

afa

ra s

ist.

polit

ico-

adm

inis

trat

iv

Politici publice

Administra�ie

bli ă

Resurse Societate civilă

Evolu�ie globală



Tabelul 1.1: Roluri ale actorilor de politică publică Perspectiva Caracteristici Rol Valori Scopuri Critici Raţionalist Analist

politic/ planificator

Aplicarea de metode ştiinţifice

Care pot fi descoperite

Eşec în a conştientiza limitele

Tehnician Expert/ specialist

Training/ expertiză

Stabilite de alţii Specializare pe un domeniu

Incremen- talist

Politician Menţinere status quo

Stabilite de noi cereri

Conservator

Reformist Cetăţean/ lobbyist

Schimbare Preocupări de conţinut

Nerealist

Figura 1.3: Ciclul politic Referinţe bibliografice: 1. Birkland Th. A., An Introduction to the Policy Process, M.E. Sharpe, London, 2005. 2. Cochran Ch. L., Malone Eloise F., Public policy, Viva Books Private Limited, 2007. 3. Dye Th. R., Understanding Public Policy, Prentice Hall, 2007. 4. Howlett Michael, Ramesh, M., Studying Public Policy: Policy Cycles And Policy Subsystems, Oxford University Press, 2003. 5. Peters B. Guy, Politics of Bureaucracy, Routledge, 2001.

Identificarea problemei

Finalizarea politicii

Evaluarea rezultatelor

Impl

emen

-ta

rea

solu

�ie

i

Ale

gere

a so

lu�

iei

optim

ale

Obi

ectiv

e

urmăr

ite

Impa

ctul

po

litic

iiO

utpu

t-uri

Pr

oces

e sp

ecifi

ceIn

put-u

ri

Iden

tific

area

so

l. po

sibi

le



Test de autoevaluare: 1. Politicile publice preiau metode din:

a. geografie; b. economie; c. istorie; d. a+b; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

2. Evoluţia politicilor publice poate fi analizată pe....etape esenţiale: a. 2; b. 3; c. 5; d. 8; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

3. .......consideră că politica publică se referă la acţiunile guvernului şi la intenţiile care au determinat aceste politici:

a. Dye Th.R.; b. Malone E.; c. Peters B.; d. Birkland Th.; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

4. Actorii unei politici publice sunt analizaţi indiferent de: a. mărimea lor; b. gradul lor de implicare; c. factorul timp; d. a+b;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 5. Rolul central în elaborarea şi implementarea politicilor publice îl deţin:

a. guvernul şi aparatul executiv; b. Preşedintele; c. mass-media; d. ONG-urile; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 6. Procesul politic de la iniţierea sa până la sfârşitul ciclului poartă denumirea de: a. politică publică; b. ciclul politic; c. abordarea clasică a politicii publice; d. abordarea black-box a politicii publice; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 7. Abordarea black-box a politicii publice a fost completată cu cea de impact al acestei politici,care este un concept diferit de cel de: a. input; b. feed back; c. obiect condus; d. element de reglare; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

8. Există....concepţii de abordare a politicilor publice: a. 3; b. 4; c. 5; d. 6;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect.



9. Instrumentele politicilor publice evoluează între două limite extreme: a. voluntarismul şi dirijismul; b. coerciunea şi dirijismul; c. dirijismul şi planificarea; d. voluntarismul şi coerciunea;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 10. Practic, politica publică reprezintă o activitate:

a. planificată; b. continuă; c. intermintentă; d. a+c;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect. Tema de control: analiza comparativă a limitelor celor două tipuri de abordări ale politicilor publice.

Modulul 2: Impactul bugetului Uniunii Europene asupra politicilor publice


Impactul bugetului Uniunii Europene asupra politicilor publice

Obiective specifice: înţelegerea conceptului de buget european, a previziunilor bugetare. Rezultate aşteptate: analiza comparativă a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, precum şi a procedurilor bugetare. Competenţe dobândite: finalizarea modulului va permite studenţilor să:

înteleagă formarea veniturilor bugetare; evidenţieze cheltuielile bugetare în funcţie de obiectivele politice

urmărite; abordeze ştiinţific perspectiva financiară 2007-2013.


Bugetul Uniunii Europene reflectă priorităţile şi politicile curente ale

U.E din fiecare an. El este actul care autorizează finanţarea tuturor activităţilor comunitare precum şi operaţiunile aferente lor. Prin creşterea gradului de integrare economică, situaţia bugetului Uniunii Europene s-a modificat, datorită următoarelor cauze:

unificarea instrumentelor bugetare: la 23 iulie 2002, Tratatul C.E.C.O. a expirat, fapt ce a condus la stabilirea unui singur buget la nivelul Uniunii Europene;

realizarea unui echilibru eficient la nivel instituţional: Parlamentul European şi Consiliul European sunt considerate autorităţile bugetare la nivelul U.E.;

implementarea sistemului resurselor bugetare proprii: iniţial, bugetul a fost finanţat din contribuţiile statelor membre, dar, începând cu anul 1970, a fost introdus sistemul resurselor proprii.1

Tratatul de la Roma, în articolul 2102 arăta faptul că: „bugetul trebuie să fie finanţat în întregime din resurse proprii”, ceea ce însemna că, din punct de vedere financiar, Comunitatea trebuia să fie autonomă, iar resursele sale trebuiau să aparţină Comunităţii însăşi.

Comisia Europeană a prezentat un pachet de măsuri de reformă, cunoscut drept „pachetul Delors”. Acest pachet s-a finalizat prin adoptarea Acordului Inter-instituţional de la Bruxelles (1988), prin care s-au proiectat veniturile şi cheltuielile bugetare pe perioada 1988-1992.

Reforma Delors a adus următoarele noi elemente: introducerea sistemului cadrului financiar multianual pentru perioadele

1988-1992, 1993-1999, 2000-2006, precedate de trei acorduri inter-instituţionale;

crearea unei noi categorii de resurse, bazată pe PNB-ul statelor membre, în funcţie de abilitatea de a plăti a fiecărui stat;

stabilirea unui plafon total pentru resursele proprii, ca procent din PNB-ul U.E.;

stabilirea unui plafon ghid pentru controlul cheltuielilor aferente agriculturii;

1 prin Decizia din 21 aprilie 1970, revizuită în anii 1988, 1994 şi 2000. 2 ulterior, articolul 269 din Tratatul de la Amsterdam.



introducerea unei rate maxime de creştere a cheltuielilor neobligatorii care fac obiectul deciziilor Parlamentului European;

corectarea resurselor care provin din TVA. În cadrul Consiliului European de la Edinburgh (decembrie 1992), a

fost adoptat planul de buget pentru perioada 1993-1999, având la bază pachetului Delors II, care luase în considerare şi politicile introduse prin Tratatul de la Maastricht.

Previziunile bugetare aferente perioadei 2000-2006 au constituit obiectul Agendei 2000.

Actuala perspectivă financiară, 2007-2013, se fundamentează pe Comunicările Comisiei Europene COM(2004) 1013 şi COM(2004) 487.4 2.2. Conceptul de buget european

În concordanţă cu Reglementările Financiare din anul 2002, bugetul poate fi definit ca „instrumentul care, pentru fiecare an financiar în parte, previzionează şi autorizează toate veniturile şi cheltuielile considerate necesare pentru U.E.”5. Bugetul Uniunii Europene permite observarea, în fiecare an, a priorităţilor şi orientărilor politice comunitare.

Evoluţia sa de-a lungul timpului reflectă transformările succesive ale construcţiei europene. În anul 1970, bugetul comunităţii era de 3,6 miliarde ecu ( la 1 ianuarie 1999, 1 ecu = 1 euro) şi era constituit aproape în totalitate din fonduri pentru cheltuielile legate de politica agricolă comună.

Astăzi, bugetul U.E. este de aproximativ 100 miliarde euro şi acoperă toate politicile comunitare: politica agricolă comună, politica de dezvoltare regională, politicile referitoare la cercetare, educaţie, formare, acţiunile de cooperare internaţională etc.

Regulile referitoare la procedurile bugetare, la resursele şi la cheltuielile bugetare fac obiectul Articolelor 268-280 din Tratatul de la Amsterdam.

Astfel, Comisia Europeană trebuie să elaboreze un draft de proiect bugetar, pornind de la estimări ale nevoilor economice şi priorităţilor politice ale Uniunii pentru anul care urmează. Acest document este prezentat Consiliului European, care îl adoptă după eventualele amendamente, devenind astfel un proiect de buget. Acest proiect este transmis Parlamentului European. Puterile acestuia din urmă asupra bugetului depind de natura cheltuielilor: pentru cheltuielile obligatorii (aproximativ 40% din total), parlamentul poate doar propune modificări, dar stabilirea nivelului final al fondurilor alocate pentru acest domeniu revine Consiliului; pentru celelalte cheltuieli, neobligatorii, Parlamentul poate modifica proiectul de buget. Trebuie observat însă faptul că parlamentului îi revine rolul cel mai important, devenind astfel "autoritatea bugetară" a Uniunii.

Bugetul U.E. prezintă şi o importantă funcţie de redistribuire, transferând fonduri de la regiunile bogate către cele sărace, în scopul atingerii convergenţei (politica structurală).

Bugetul U.E. se fundamentează pe următoarele principii:

3 European Commission, Building our common future - Policy challenges and budgetary means of the enlarged Union 2007-2013, Brussels, 10th of February 2004. 4 European Commission, Financial Perspectives 2007 – 2013, Brussels, 14th of July 2004. 5 European Council, Regulation No. 1605/25th of June 2002, Article no. 4.



unitatea: toate veniturile şi toate cheltuielile trebuie prezentate împreună, într-un singur document. Conform Articolului 268 al Tratatului, U.E. are un singur buget.

Acest principiu nu împiedică agenţiile europene în a avea propriile lor bugete, nici existenţa Fondului European de Dezvoltare, care finanţează dezvoltarea ţărilor A.C.P.;

universalitatea: toate veniturile bugetare sunt folosite pentru a finanţa toate cheltuielile bugetare;

echilibrul dintre venituri şi cheltuieli: în vederea obţinerii unui buget echilibrat6. Atunci când bugetul U.E. se încheie cu un excedent, surplusul este considerat un venit adiţional, care va fi inclus în bugetul din anul financiar următor;

anualitatea: perioada de timp care este acoperită de un buget este cea de un an calendaristic7. 2.2.1. Veniturile bugetare Bugetul U.E. este adesea înţeles greşit. Important ca valoare absolută (peste 100 de miliarde de euro pe an), acesta este redus când este exprimat ca procentaj din cheltuielile publice totale ale U.E. (sub 2,5%). Resursele proprii ale U.E. sunt definite ca: „taxele pe venit alocate irevocabil Comunităţii pentru a finanţa bugetul său şi pentru a-l echilibra în mod automat, fără a mai fi necesară vreo decizie a autorităţilor naţionale” (Comisia Europeană, 2001). Resursele bugetare proprii, definite în 1970 şi reformulate în 1998, se referă la:

taxe provenite din Politica Agricolă Comună şi cele impuse pe producţia de zahăr şi de glucoză;

taxe vamale impuse prin Tariful Vamal Comun şi colectate de către U.E. la graniţele sale externe;

un anumit procent din TVA colectată de statele membre. Pentru a calcula acest venit, se determină, iniţial, o bază a TVA uniformă, în conformitate cu legislaţia U.E.. Această bază poate reprezenta maximum 50% din PNB-urile statelor membre;

un anumit procent din PNB-ul statelor membre. Introdusă în anul 1988, această rată uniformă are ca efect echilibrarea bugetului U.E.. Introducerea acestei cote a fost necesară deoarece celelalte resurse bugetare nu erau suficiente pentru a finanţa bugetul comunitar.

Toate aceste resurse sunt colectate de statele membre şi transferate U.E. la adoptarea bugetului, cu o reţinere de 25% permisă datorită costurilor de colectare.

Colectarea veniturilor de la statele membre se face în aşa fel încât să se evite o creştere prea mare a bugetului comunitar.

Deoarece cetăţenii U.E. nu pot realiza distincţia dintre taxele pe care le plătesc pentru bugetul naţional şi pentru cel comunitar, s-a încercat o modificare a modului de reflectare a veniturilor bugetare proprii, chiar prin propunerea introducerii unei „taxe europene” sau a unei a cincea noi surse de venit. În acest sens, au fost propuse ca noi taxe: taxa pe emisiile de bioxid de carbon, accizele pe tutun, alcool şi ulei mineral, taxele pe veniturile corporaţiilor, taxele pe comunicaţii, taxele pe venitul personal etc.

6 Articolul 269 din Tratatul de la Maastricht 7 Articolul 272.1 din Tratatul de la Maastricht



O altă propunere vizează modificarea întregului sistem de colectare a veniturilor şi creşterea rolului contribuţiilor legate de PNB-urile naţionale. Mai mult chiar, Comisia Europeană a sugerat o concentrare a surselor de venituri bugetare în direcţia taxelor pe consumul de energie, pe TVA şi pe taxele pe veniturile corporaţiilor.

Politicile europene trebuie puse în aplicare într-un mod eficient şi eficace, pentru a asigura valoarea adăugată necesară. Instituţiile şi, în special, Comisia sunt responsabile de folosirea resurselor financiare. Acestea trebuie să fie în măsură să demonstreze că bugetul este gestionat în conformitate cu cele mai înalte standarde şi că există mecanisme de execuţie eficiente şi eficace.

Principalele aspecte care apar în acest context sunt următoarele: echilibrul dintre acordarea de sprijin financiar diverselor activităţi şi

concentrarea fondurilor disponibile: concentrarea pe un număr mai mic de obiective politice poate favoriza economiile de scară şi, în anumite cazuri, poate face economii în bugetele naţionale;

echilibrul dintre gestionarea centralizată şi descentralizată: în prezent, fondurile europene sunt puse în aplicare prin diverse metode de gestionare. Aproximativ 22% dintre acestea sunt gestionate la nivel central, de către Comisie; gestionarea a aproximativ 76% din fonduri este delegată de către Comisie statelor membre, în conformitate cu „gestiunea repartizată”; restul fondurilor sunt gestionate împreună cu organizaţii internaţionale sau de către ţări terţe;

simplificarea sporită şi consolidarea instrumentelor de punere în aplicare: deschiderea unei noi perioade de finanţare la începutul acestui an a fost însoţită de o simplificare considerabilă a structurii bugetului U.E. şi a instrumentelor executare a bugetului, cu programe care au fost reorganizate pentru a respecta principiul „un program, un fond” şi cu un nou echilibru între accesibilitatea programelor U.E. şi buna gestiune financiară;

mobilizarea resurselor: alegerea metodei de gestionare ajută la determinarea măsurii în care bugetul U.E. poate mobiliza resurse suplimentare, prin utilizarea altor instrumente europene precum Banca Europeană de Investiţii, prin intermediul cheltuielilor naţionale, regionale şi locale sau cu ajutorul contribuţiilor din sectorul privat;

utilizarea agenţiilor executive: posibilitatea de a înfiinţa agenţii executive însărcinate cu anumite responsabilităţi de gestionare a fondurilor puse în aplicare direct de către Comisie a facilitat accesul la un personal specializat pentru anumite activităţi de gestionare, a sporit vizibilitatea gestionării programelor şi a oferit economii de scară;

cofinanţarea: este un exemplu de parteneriat între acţiunile regionale, naţionale şi comunitare în scopul realizării politicilor U.E.;

asigurarea transparenţei şi vizibilităţii totale, precum şi a răspunderii depline în ceea ce priveşte gestionarea bugetului, pentru a garanta legitimitatea şi încrederea cetăţenilor în Uniunea Europeană;

flexibilitatea: buna gestiune financiară ar putea fi sporită printr-o flexibilitate mai mare, permiţând resurselor să fie realocate în cadrul şi între rubricile bugetare.

Venitul total al U.E. trebuie să fie egal cu totalul cheltuielilor şi să se încadreze în limitele legale convenite, care sunt în prezent de 1,31% din VNB (Venitul Naţional Brut) pentru creditele de angajament şi de 1,24% din VNB al U.E. pentru creditele de plată.

În prezent, principala sursă de finanţare a bugetului U.E. este o resursă bazată pe produsul naţional brut al statelor membre. Aceasta a ajuns



să depăşească celelalte surse, respectiv taxele vamale şi prelevările agricole („resursele proprii tradiţionale”), precum şi o resursă bazată pe taxa pe valoarea adăugată.

Sistemul resurselor proprii a cunoscut evoluţii semnificative de la începutul primului cadru financiar.

În 2013, resursa VNB va reprezenta 74% din finanţarea U.E., în raport cu 13% provenind din taxe vamale şi agricole şi cu 12% provenind din resursa bazată pe TVA. 2.2.2. Cheltuielile bugetare

Categoriile de cheltuieli sunt extrem de diverse şi au o sferă de cuprindere mare.

Politicile U.E. au cunoscut schimbări enorme în cursul ultimelor decade, iar bugetul a încercat atât să promoveze, cât şi să reflecte această evoluţie. Anul 2008 a deschis o nouă etapă în această evoluţie având în vedere că, pentru prima dată, politicile care urmăresc în special creşterea economică şi locurile de muncă vor absorbi cea mai mare parte a bugetului U.E.

Profilul cheltuielilor Uniunii Europene s-a schimbat în mod considerabil de-a lungul timpului: în mod tradiţional, cea mai mare parte a bugetului U.E. a fost concentrată pe un număr relativ mic de domenii politice.

Structura bugetului, precum şi dimensiunea acestuia, au cunoscut o evoluţie continuă:

primul buget al Comunităţii Economice Europene (CEE) a fost foarte redus, acoperind exclusiv cheltuielile administrative;

până în 2013, proporţia cheltuielilor tradiţionale pentru PAC (cu excepţia dezvoltării rurale) va scădea la jumătate (32%), în urma unei reduceri în termeni reali survenită în cursul perioadei actuale de finanţare;

suma consacrată acţiunilor structurale va reprezenta 35,7% din bugetul U.E. în 2013, cu cel puţin două treimi destinate competitivităţii, creşterii şi locurilor de muncă;

finanţarea pentru alte politici (în special, competitivitate, acţiuni externe şi dezvoltare rurală) a fost iniţial deosebit de limitată. Politicile de cheltuieli pentru perioada 2007-2013 au acordat o nouă prioritate obiectivelor de creştere şi ocupare a forţei de muncă, precum şi noilor orientări politice precum libertatea, securitatea şi justiţia. 2.2.3. Procedurile bugetare Procedura bugetară reprezintă un proces legislativ în care sunt implicate principalele instituţii ale U.E.: Comisia Europeană, Parlamentul European şi Consiliul European. Consiliul şi Parlamentul European adoptă principalele decizii, în timp ce Comisia Europeană are rolul de a pregăti şi trasa o schiţă de buget şi de a o implementa ulterior. Bugetul U.E. este calculat numai în euro. Procedura este de lungă durată şi complexă, desfăşurându-se pe câteva etape, precis delimitate în timp, astfel încât noul buget să poată fi adoptat înainte de 1 ianuarie al fiecărui an. Există câteva mecanisme care asigură coordonarea şi cooperarea între instituţiile comunitare, pe diferite etape ale derulării procedurii bugetare.



Consiliul şi Parlamentul European au întâlniri bilaterale de conciliere şi întâlniri trilaterale, cu Comisia Europeană.

La aceste ultime întâlniri participă: Comisarul pentru buget, Preşedintele Comitetului Bugetar din cadrul Parlamentului European şi Preşedintele pentru buget din cadrul Consiliului European. Aceste întâlniri sunt necesare deoarece bugetul reprezintă esenţa agendei politice şi stipulează priorităţile Uniunii Europene. 2.3. Bugetul U.E. pe orizontul 2007-2013

Perspectivele financiare pentru perioada 2007-2013 s-au redus de la

opt la cinci capitole. Veniturile bugetare vor fi de 1025 miliarde euro şi vor acoperi următoarele obiective:

creştere durabilă: această rubrică include fondurile structurale, cercetarea şi educaţia, cu un buget de 382 de miliarde de euro pentru 7 ani. Acest obiectiv vizează două componente: eficienţă şi coeziune, legate de creşterea economică şi de utilizarea factorului muncă ;

conservarea şi gestionarea resurselor naturale: este vorba despre finanţarea politicii agricole comune şi a politicilor de mediu, cu un buget de 371 de miliarde de euro;

cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie: 10,7 de miliarde de euro sunt destinate activităţilor legate de justiţie şi afaceri interne. Această sumă va acoperi şi programele care încurajează cetăţenia europeană, cum ar fi schimburile între tineri, înfrăţirea oraşelor şi dimensiunea europeană a presei şi culturii;

U.E. ca actor global: 49,5 de miliarde de euro vor fi alocate acţiunilor în favoarea ţărilor în dezvoltare, promovării drepturilor omului, politicii externe şi de securitate comune şi sprijinului pentru dezvoltarea ţărilor învecinate;

administraţia (inclusiv serviciile de traducere) va beneficia de 49,8 de miliarde de euro, adică 5,75% din bugetul total.

În ultimii ani, Uniunea Europeană a accelerat ritmul schimbărilor, dezvoltându-şi o agendă politică îndreptată spre viitor, care va determina principalele priorităţi ale Uniunii pentru următoarea decadă şi în viitorul mai îndepărtat.

Este posibilă schiţarea noilor provocări politice care ar putea avea un impact semnificativ asupra direcţiilor în care Uniunea îşi orientează eforturile în viitor:

Europa trebuie să îşi promoveze valorile pe fundalul sporirii diversităţii şi schimbării şi într-un context mondial din ce în ce mai complex;

concurenţa pentru resurse şi pieţe a devenit mai acerbă; globalizarea stimulează progresul ştiinţific şi tehnologic, ceea ce

conferă dimensiunii europene o importanţă sporită în promovarea cunoaşterii, mobilităţii, competitivităţii şi inovării;

transformarea într-o economie a cunoaşterii şi a serviciilor este la fel de profundă precum trecerea anterioară de la agricultură la industrie. Aceasta schimbă natura muncii;

nivelurile actuale ale ratelor natalităţii vor modifica structura şi echilibrul societăţilor noastre, ridicând probleme importante atât în ceea ce priveşte eficacitatea economică, cât şi echitatea între generaţii;

solidaritatea şi angajamentul Europei în favoarea justiţiei sociale reprezintă o dimensiune importantă a modului de viaţă european într-o lume globalizată;



impactul schimbărilor climatice asupra mediului şi al societăţii europene a devenit un element central al agendei europene, obligând factorii de decizie să reflecteze asupra celui mai adecvat răspuns care să folosească instrumentele politice aflate la dispoziţia U.E.;

presiunile exercitate de schimbările climatice asupra mediului rural şi marin, alături de schimbările demografice şi de evoluţia cerinţelor consumatorilor, acţionează împreună pentru a reda o nouă dimensiune politicilor Uniunii Europene în materie de agricultură, mediu natural, societate rurală şi zone marine;

energia sigură, durabilă şi competitivă reprezintă una dintre principalele provocări ale societăţii;

presiunea exercitată de migraţie va avea un efect deosebit de puternic asupra Europei datorită apropierii acesteia de regiunile cele mai sărace ale lumii şi de cele care vor fi probabil afectate în cea mai mare măsură de schimbările climatice;

dimensiunea Europeană se află din ce în ce mai mult în centrul misiunii de asigurare a securităţii şi siguranţei publice, fie prin combaterea criminalităţii şi terorismului, fie prin limitarea riscurilor în domeniile transporturilor, mediului, sănătăţii şi securităţii;

globalizarea a condus la necesitatea ca Europa să dispună de o prezenţă eficientă la nivel mondial pentru a-şi proiecta interesele şi valorile cu succes. Extinderea şi consolidarea solidarităţii reciproce au transformat Europa într-un actor mai credibil şi mai eficient pe scena mondială. Totodată, s-au produs schimbări în contextul mondial.

Rezumat: Bugetul U.E. reprezintă instrumentul esenţial pentru implementarea politicilor comune în Statele Membre. Modificarea structurii şi dimensiunii bugetului s-a datorat evoluţiei procesului de integrare europeană şi necesităţii de a răspunde la provocările globale contemporane. Funcţia de redistribuire a bugetului este condiţionată de raportul dinamic dintre veniturile şi cheltuielile bugetare. Perspectiva financiară 2007-2013 este relativ echilibrată, are un trend pozitiv şi vizează acoperirea celor cinci obiective strategice. Concluzii:

Sursele şi mecanismele de finanţare a bugetului U.E. ar trebui să asigure o finanţare mai adecvată a politicilor U.E. Acestea ar trebui evaluate pe baza principiilor convenite de comun acord, precum eficienţa economică, echitatea, stabilitatea, vizibilitatea şi simplitatea, eficienţa costurilor administrative, autonomia financiară şi caracterul suficient.

Niciuna dintre sursele de finanţare ale bugetului U.E. nu respectă toate aceste principii în egală măsură şi este greu de conceput un sistem de finanţare „ideal”.



Exemple ilustrative:

0

20

40

60

80

100

120

2002 2003 2005 2006 2008

Bugetul U.E. (mld. euro)

Figura 2.1: Evoluţia bugetului U.E. (mld. euro)

VNB

Taxe vamale�i agricoleTVA

Alte surse

VNB

Taxe vamale �iagricoleTVA

Alte surse

Figura 2.2: Evoluţia structurii veniturilor bugetului U.E. % (1988-2013)



Figura 2.3. Procedura bugetară

START

Previzionarea de către institu�iile U.E. a cheltuielilor necesare. Elaborarea unui draft

de buget până la 15.06.

Studierea draftului de către Consiliu (iulie) �i aprobarea lui cu o majoritate calificată

Studierea draftului de

către Parlament (oct.)

Votare

STOP

A d

oua

stud

iere

a

draf

tulu

i de

cătr

e C

onsi

liu

(oct

.-nov

.)

A doua studiere a draftului de către

Parlament (nov.-dec.) Votare

Ado

ptar

ea

buge

tulu

i cu

3/5

din

votu

rile

cel

or

prez

en�

i

Buge

tul e

ste

apro

bat

Res

ping

erea

bu

getu

lui d

e m

ajor

itate

a ab

solu

tă s

au d

e 2/

3 di

n ce

i pre

zen�

i

STOP

Da Nu

Da Nu

Prop

uner

i de

mod

ific

are

a ch

elltu

ielil

or

prin

vot

ul

mem

brilo

r



0 100 200 300 400 500

Dezvoltare durabilă

Resurse naturale

Cetă�enie, libertate etc.

U.E. actor global

Administra�ie

mld.euro

Figura 2.4. Obiectivele perspectivei financiare 2007-2103

Tabelul 2.1: Perspectiva financiară 2007-2013 (mld. euro 2004) Angaja-

mente de plăţi şi plăţi

pentru ajutoare directe

2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013

Dezvoltare durabilă

58,735 61,875 64,895 67,350 69,795 72,865 75,950

Manage-mentul

res. naturale

57,180 57,900 58,115 57,980 57,850 57,825 57,805

Cetăţenie libertate

2,570 2,935 3,235 3,530 3,835 4,145 4,455

U.E. partener global

11,280 12,115 12,885 13,720 14,495 15,115 15,740

Adminis-traţie

3,675 3,815 3,950 4,090 4,225 4,365 4,500

Compen-saţii

0,120 0,060 0,060 0 0 0 0

Total 133,560 138,700 143,140 146,670 150,200 154,315 158,450

Referinţe bibliografice:

1. Sapir A., Aghion P., Bertola G., Hellwig M., Pisani-Ferry J., Rosati D., Vinals J., Wallace H., An Agenda for a Growing Europe. Making the E.U. Economic System Deliver, Report of the Independent High-Level Study Group, 2003.

2. European Commission, Building our common future - Policy challenges and budgetary means of the enlarged Union 2007-2013, Brussels, 10th of February 2004.



3. European Commission, Financial Perspectives 2007 – 2013, Brussels, 14th of July 2004.

4. European Council, Regulation No. 1605/25th of June 2002, Article no. 4.

Test de autoevaluare: 1. Principiul potrivit căruia bugetul trebuie să fie în întregime finanţat din resurse proprii a fost stipulat în:

a. Tratatul de la Amsterdam; b. Tratatul de la Roma; c. reforma Delors; d. a+b; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

2. Crearea unei noi categorii de resurse bugetare bazată pe PNB-ul statelor membre U.E. a fost stipulată în:

a. Tratatul de la Roma; b. Tratatul de la Amsterdam; c. Reforma Delors; d. Tratatul de la Maastricht; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

3. Bugetul actual al U.E. este de aproximativ: a. 1000 miliarde euro; b. 10 miliarde euro; c. 1 miliard euro; d. 200 miliarde euro;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 4. Regulile referitoare la procedurile, resursele şi cheltuielile bugetare fac obiectul articolelor 268-280 din: a. Reforma Delors; b. Tratatul de la Roma;

c. Tratatul de la Maastricht; d. Constituţia europeană; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

5. Bugetul U.E. se fundamentează pe ....principii: a. 6; b. 5; c. 3; d. 2; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 6. Veniturile bugetare proprii au fost definite în.....şi reformulate în.....: a. 1970/1998; b. 2004/2007; c. 1956/2007; d. 1956/2004; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 7. Taxele pe emisiile de bioxid de carbon, accizele pe tutun, alccol şi ulei mineral, taxele pe veniturile corporaţiilor, taxele pe comunicaţii şi taxele pe venitul personal poartă denumirea de: a. taxe la buget; b. taxe la bugetul U.E.; c. taxe la bugetul comunitar; d. taxe în cascadă;



e. taxe europene. 8. Aproximativ 22% din fondurile europene sunt, în prezent, gestionate:

a. la nivelul Statelor Membre; b. la nivelul Comisiei Europene; c. la nivelul regiunilor europene; d. la nivelul statelor candidate la aderare;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 9. .....este un exemplu de parteneriat între acţiunile regionale, naţionale şi comunitare în scopul realizării politicilor U.E.:

a. transparenţa; b. simplificarea; c. flexibilitatea; d. cofinanţarea;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 10. Bugetul U.E. este calculat în:

a. euro şi dolari; b. euro, dolari şi DST; c. DST; d. dolari şi DST;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect. Tema de control: analiza evoluţiei veniturilor şi cheltuielilor bugetare la nivelul U.E.

Modulul 3: Politica Uniunii Europene în domeniul concuren�ei


Politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei Obiective specifice: înţelegerea conceptului de concurenţă europeană şi a impactului ei asupra economiei. Rezultate aşteptate: analiza comparativă a politicilor concurenţiale, evidenţierea impactului Comisiei Europene asupra concurenţei. Competenţe dobândite: finalizarea modulului va permite studenţilor să:

înteleagă necesitatea concurenţei pe piaţa unică; înţeleagă modalitatea de abordare a abuzului de poziţie dominantă pe

piaţă; abordeze ştiinţific concurenţa şi restricţiile ei.

Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore. 3.1. Considerente generale În Europa, legislaţia referitoare la concurenţă a evoluat concomitent cu procesul de integrare economico-financiară. Primele măsuri antitrust au fost introduse prin parafarea Tratatului de la Paris, din anul 1954. Crearea C.E.C.O. şi, ulterior, a C.E.E.-6 au condus imediat şi la adoptarea unei legislaţii comune în domeniul concurenţei la nivelul celor 6 State Membre. Această legislaţie cuprindea prevederi legate de desfăşurarea concurenţei în domeniile integrate (cărbune, oţel), dar şi prevederi care vizau preîntâmpinarea apariţiei unor carteluri la nivel naţional, capabile să înlocuiască barierele tarifare şi netarifare recent eliminate de către statele comunitare.1 Iniţial, legislaţia la nivelul U.E. privind concurenţa completa politicile comerciale care vizau reducerea barierelor vamale şi integrarea pieţelor statelor membre. Cu timpul, accentul s-a mutat pe menţinerea unei concurenţe active la nivelul U.E.2 S-a ajuns până acolo încât a apărut un conflict între politicile concurenţiale şi consensul dezvoltării economice. De exemplu, integrarea economică a militat mult timp împotriva acordurilor de fuziune pe verticală care aveau efecte la nivel regional. Politica europeană în domeniul concurenţei a urmat îndeaproape experienţa S.U.A. în domeniu. Această experienţă s-a fundamentat pe conceptele „Şcolii Harvard”, apoi pe teoria antitrust dezvoltată de „Şcoala Chicago”, teorie care se concentra pe eficienţă, efectele modificării preţurilor şi rolul pieţei.3 Ulterior, organizarea industrială s-a axat tot mai mult pe politicile concurenţiale.4 Mai târziu, teoria jocurilor a fost adaptată la studierea pieţelor de tip oligopol.5

1 Goyder D., E.C. Competition Law, Clarendon, Oxford, 1999. 2 Bishop S., Walker M., The Economics of E.C. Competition Law, Sweet&Maxwell, 1999. 3 Posner R., Antitrust Law: an Economic Perspective, University of Chicago Press, Chicago, 1976. 4 Scherer F.M., Ross D., Industrial Market Structure and Economic Performance, Houghton Mifflin, 1990. 5 Philips L., Competition Policy: a Game Theoretical Perspective, Cambridge University Press, Cambridge, 1995.



În prezent, piaţa este considerată cel mai eficient instrument de alocare a resurselor şi de stabilire a preţurilor. Funcţionarea optimă a pieţei este influenţată de concurenţă.

Crearea unei pieţe interne unice în cadrul U.E. a determinat necesitatea asigurării condiţiilor propice unei concurenţe “funcţionale” la nivel comunitar, un sistem care să asigure o concurenţă nedistorsionată pe piaţă internă.

Politica concurenţială este importantă pentru crearea Pieţei Europene Comune. Ea nu ar avea sens, dacă concurenţa între companiile Statelor Membre ar fi limitată de acorduri restrictive şi activitatea cartelurilor. Acestea ar limita beneficiile oferite consumatorilor de o piaţă cu concurenţă loială şi liberă, cu o largă diversitate de mărfuri şi servicii disponibile la preţuri avantajoase

Piaţa internă este de neconceput fără o politică în domeniul concurenţei care să încurajeze eficienţa economică prin crearea unui mediu favorabil inovaţiei şi progresului tehnologic, să protejeze interesele consumatorilor prin oferirea posibilităţii de a cumpăra produse şi servicii în condiţii optime şi să prevină eventualele practici anticoncurenţiale ale societăţilor comerciale şi ale autorităţilor naţionale.

Asigurarea unor condiţii egale a generat rezultate benefice pentru consumatori, precum scăderea tarifelor pentru serviciile telefonice, accesul unui număr cât mai mare de persoane la transportul aerian sau posibilitatea achiziţionării unui automobil într-un Stat Membru al U.E. care are cele mai mici preţuri de pe piaţă. Toate Statele Membre U.E. implementează politici de intervenţie în domeniul concurenţei, mai ales în cadrul industriei. Aceste politici au drept scop promovarea unei alocări eficiente a resurselor disponibile, încurajarea concurenţei, care a devenit un element activ al creşterii eficienţei economice şi bunăstării. În plus, se încearcă limitarea pierderilor de eficienţă datorate existenţei unor monopoluri în economie. Maniera concretă de intervenţie pe piaţă este influenţată de doctrina ideologică a guvernului din fiecare ţară în parte. În general, intervenţia în domeniul concurenţei se referă la politica anti-monopol. În condiţiile actuale, problema intervenţiei în domeniul concurenţei a devenit mult mai complexă. 3.2. Eficienţa relativă a concurenţei şi monopolurile Analiza concurenţei libere şi a celei de monopol se realizează pe baza stabilirii unor ipoteze de lucru, referitoare la:

consumatorii îşi maximizează utilitatea, iar producătorii îşi maximizează profiturile;

preţul plătit şi încasat pe piaţă exprimă valoarea marginală a unei unităţi de bun comercializat;

surplusul obţinut de consumator este identic cu cel al producătorului; în condiţiile creşterii bunăstării, surplusul total (al consumatorului şi al

producătorului) trebuie să fie maximizat. Din punct de vedere economic, o structură eficientă este aceea care generează cel mai mare surplus total. Această manieră de abordare ignoră însă problema distribuţiei veniturilor în economie. Realizarea unei comparaţii între concurenţa perfectă şi cea de monopol demonstrează ineficienţa



monopolului. Aceasta deoarece monopolul reduce output-ul, măreşte preţurile şi scade bunăstarea, în comparaţie cu concurenţa perfectă. Este, deci, dificil să condamnăm monopolul, mai ales atunci când el este capabil să diminueze costurile. În aceste condiţii, monopolul poate conduce la o creştere a surplusului total. În legătură cu acest raţionament, este necesar a se sublinia următoarele observaţii:

analiza realizată până în acest moment este una statică: care nu ia în considerare modificările care pot apărea în timp. Practic, orice demonstraţie trebuie să ia în considerare şi progresele pe care ramurile economiei le ating în timp, precum şi faptul că firmele sunt nevoite să adopte decizii în condiţii de incertitudine. Aceste decizii nu este obligatoriu să fie cele corecte, atunci când firma operează pe piaţă;

analiza concurenţei pe piaţă vizează concurenţa prin preţuri şi maximizarea profitului: nu se iau, însă, în calcul efectele modificării calităţii sau ale diferenţierii produselor. În plus, dacă firma îşi propune alt obiectiv decât maximizarea profitului, situaţia se complică şi mai mult;6

teoria economică evidenţiază faptul că orice nivel al output-ului este produs la cel mai mic cost tehnic posibil: ca urmare, ineficienţa poate apare numai în situaţia în care nu se produce cantitatea corectă de output. În condiţiile economiei reale, apare acea idee potrivit căreia o firmă nu poate fi niciodată la fel de eficienţă în practică precum în teorie.

Aceasta deoarece factorul muncă, în majoritatea cazurilor, este necorespunzător echipat sau slab cointeresat şi, ca urmare, nu lucrează la nivelul maxim al posibilităţilor sale.

Această ineficienţă, numită „ineficienţă–x”, se concretizează în producerea unui nivel dat al output-ului, cu costuri mai mari decât costurile teoretice minime. Ineficienţa–x este incompatibilă cu concurenţa perfectă, în care orice firmă ineficientă este constrânsă să părăsească piaţa.

Mai mult chiar, ineficienţa–x poate rezulta, în cazul monopolurilor, din absenţa disciplinei concurenţiale;

ineficienţa monopolului este rezultatul analizei a două sisteme teoretice concurenţiale: concurenţa perfectă şi concurenţa de monopol. În realitate, aceste sisteme concurenţiale nu se regăsesc. 3.3. Conţinutul politicii europene în domeniul concurenţei Tratatul asupra U.E. include concurenţa în rândul principiilor comunitare, specificând obligativitatea statelor comunitare de a adopta o politică economică „în concordanţă cu principiile economiei de piaţă deschise, bazată pe concurenţa loială”. Politica concurenţială reprezintă o componentă a politicii industriale, la nivelul U.E. funcţionând Directoratul General al Comisiei pentru Concurenţă, care urmăreşte influenţarea structurilor industriale interne ale U.E. prin controlul exercitat asupra asocierilor dintre firme, societăţilor pe acţiuni şi achiziţiilor minoritare sau prin acţiuni de prevenire a formării cartelurilor industriale.7 Din interpretarea prevederilor în materie ale Tratatului U.E., se desprinde concluzia că noţiunea de concurenţă nu dispune de o calificare

6 Sawyer M.C., Theories of the Firm, Weidenfeld and Nicolson, London, 1979. 7 Ionescu V.R., Tratat de Economie europeană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004.



legală, prin dispoziţiile tratatelor comunitare, deşi acestea cuprind numeroase dispoziţii privitoare la concurenţă (Tratatul U.E., Articolul 3 g). Politica comunitară în domeniul concurenţei are ca obiectiv crearea unei competiţii reale pe Piaţa Comună prin măsuri referitoare la structurile pieţei şi la comportamentul actorilor acesteia, în scopul favorizării inovaţiei, reducerii costurilor de producţie, creşterii eficienţei economice şi, în consecinţă, creşterii gradului de competitivitate a economiei europene. Concurenţa la nivelul U.E. este reglementată de Tratatul C.E.8 şi de Tratatul C.E.E.A.9 Normele juridice comunitare referitoare la concurenţă pot fi încadrate în jurul a două axe principale: reguli care se adresează întreprinderilor şi reguli care vizează comportamentul Statelor Membre sau al autorităţilor publice. Acestea se referă la următoarele aspecte:

interdicţia acordurilor restrictive şi a practicilor anticoncurenţiale: Tratatul U.E. prevede incompatibilitatea cu piaţa comună a oricăror acorduri între firme, a deciziilor asociaţiilor de întreprinderi şi a practicilor concertate care sunt susceptibile a afecta comerţul între Statele Membre sau care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei comune, sub sancţiunea nulităţii de drept [Articolele 85(81) paragraful 1şi paragraful 2];

interdicţia privind abuzul de poziţie dominantă: exploatarea abuzivă a unei poziţii dominante pe piaţa comună sau pe o parte semnificativă a acesteia exercitată de una sau de mai multe firme este incompatibilă cu piaţa comună şi interzisă, în măsura în care comerţul dintre Statele Membre poate fi afectat [Articolul 86(82)]. Practic, aceasta înseamnă prevenirea exploatării puterii economice a unei firme în defavoarea altora;

controlul fuziunilor de firme: pentru a face faţă concurenţei, în condiţiile realizării pieţei unice, se impune luarea unor măsuri de intervenţie comunitară pentru controlul fuziunilor de firme [Regulamentului nr. 4064/89/C.E.E. al Consiliului U.E.];

controlul ajutoarelor de stat: ajutoarele acordate de state sau cele acordate sub orice formă prin intermediul resurselor statului care distorsionează sau ameninţă cu distorsiunea concurenţa, prin favorizarea anumitor întreprinderi sau output-uri, în măsura în care afectează schimburile comerciale dintre Statele Membre, sunt incompatibile cu piaţa comună [Articolul 92(87)]. Într-un interviu acordat în anul 2009, Neelie Kroes, comisarul european pentru concurenţă evidenţia importanţa pe care o reprezintă ajutoarele de stat în contextul actualei crize financiare. El arăta faptul că, în perioada 2005-2008, toate Statele Membre şi-au îmbunătăţit reglementările referitoare la aceste ajutoare. Mai mult, ponderea ajutoarelor de stat a scăzut, de la 2% sau mai mult din PIB în anii ’80, la 0,6% în 2009. Principalele beneficiare ale ajutoarelor de stat vor continua să fie sectorul energetic şi protecţia mediului, dacă facem abstracţie de actuala criză globală.

În anul 2009, Comisia Europeană a adoptat General Block Exemption Regulation, un document care stipulează posibilitatea Statelor Membre de a

8 Articolele 85 (81)-94 (89) din Capitolul I- Regulile de concurenţă, Titlul V: Normele comune privind concurenţa, fiscalitatea şi apropierea legislaţiilor; Articolele 101(96)-102(97) prin care sunt prevăzute obligaţiile statelor membre de a înlătura eventualele disparităţi existente între dispoziţiile legislative, regulamentare sau administrative, prin care se deformează condiţiile de concurenţă pe piaţa comună. 9 Capitolele 5 şi 6, Titlul I- cu privire la concurenţa în industria energiei nucleare.



acorda 26 ajutoare specifice care nu necesită aprobarea de către Comisie. Aceste ajutoare se referă la: ajutoare pentru inovaţii acordate IMM-urilor şi sectorului cercetare-dezvoltare, ajutoare pentru cercetare şi dezvoltare acordate marilor firme, ajutoare pentru capitalul de risc, pentru protecţia mediului, dezvoltarea regională şi promovarea antreprenoriatului, inclusiv în sectorului noilor afaceri inovative;

aplicarea regulilor concurenţei în sectorul public: în cazul firmelor cărora li s-au acordat drepturi speciale sau exclusive, Statele Membre nu pot lua nici-o măsură contrară normelor Tratatului U.E. [Articolul 90(86)].

Concluzionând, politica U.E. în domeniul concurenţei urmăreşte protejarea beneficiilor care rezultă din funcţionarea pieţelor concurenţiale, în condiţiile în care au fost ridicate barierele naţionale legate de concurenţa dintre statele membre.

OOObbbiiieeecccttt iiivvveeellleee pppooolll iii ttt iiiccciii iii dddeee cccooonnncccuuurrreeennn ţţţăăă , deşi nu au fost stabilite, in terminis, în Tratatul de la Roma, pot fi sintetizate astfel:

creşterea bunăstării şi protecţia consumatorilor; progresul tehnic; protecţia mediului; prosperitatea economiei Uniunii şi a cetăţenilor ei; cooperarea firmelor pentru întărirea coeziunii economice şi sociale; protejarea IMM-urilor; integrarea pieţelor cu conotaţii regionale, sociale sau sectoriale.

Comisia Europeană supraveghează acţiunile guvernelor Statelor Membre care ar putea distorsiona „regulile de joc” prin aplicarea măsurilor discriminatorii faţă de unele întreprinderi, favorizând întreprinderile publice sau prin acordarea asistenţei firmelor din sectorul privat.

În unele cazuri, incidentele în domeniul concurenţei sunt soluţionate prin modificarea politicii concurenţiale a statelor sau a companiilor implicate. În alte cazuri, Comisia pledează pentru aplicarea unei amenzi, ce poate depăşi suma de 75 milione euro.

Începînd cu anul 1989, a fost autorizată să examineze şi să blocheze fuziunile de proporţii mari.

Supravegherea activităţii Comisiei este efectuată de Curtea Europeană de Justiţie şi Curtea de Primă Instanţă. Comisia dispune de Directoratul General IV (DG IV), care se preocupă de promovarea politicii concurenţiale.

Misiunea de bază a Directoratului general pentru Concurenţă (DG IV) este de a stabili şi implementa o politică concurenţială coerentă în cadrul Uniunii Europene. De competenţa DG IV ţine executarea controlulului implementării legislaţiei comunitare în domeniul concurenţei. De asemenea, DG IV se preocupă de politica internaţională a U.E. în domeniul concurenţei în calitate de partener al statelor industriale dezvoltate (S.U.A., Japonia, Canada etc.) sau în calitate de consilier al statelor în dezvoltare (de exemplu, Statele Europei Centrale şi de Est).

Deciziile sunt pregătite de către Directoratul General pentru Concurenţă (DG IV) care raportează comisarului responsabil, aprobarea acestor decizii făcându-se prin majoritate simplă.

Procedura: orice înţelegere care este în dezacord cu prevederile Tratatului, urmează a fi adusă la cunoştinţa Comisiei Europene. Conform prevederilor Articolelor 81 şi 82, companiile pot spera la o „soluţionare negativă” a incidentului, ceea ce înseamnă că, după examinarea cazului, Comisia nu va întreprinde acţiuni contra companiilor implicate, acordând



scutiri. Comisia dispune de vaste posibilităţi de investigare. Ea poate efectua controlul documentaţiei întreprinderilor fără anunţ preventiv. Înainte de a lua decizia finală, Comisia oferă întreprinderilor şi Statelor Membre posibilitatea de a-şi explica şi motiva acţiunile. În cazul depistării unui comportament anticoncurenţial, Comisia poate aplica o amendă de circa 10% din venitul (circuitul) anual.

Companiile pot contesta decizia Comisiei la Curtea Europeană de Justiţie care, în cele mai multe cazuri, reduce suma amenzii. Legislaţia europeană în domeniul concurenţei oferă prioritate legislaţiei naţionale şi este direct aplicabilă în Statele Membre.

Parlamentul European evaluează activitatea Comisiei, precum şi evoluţia acestui domeniu, prin publicarea unui raport anual.

Consiliul de Miniştri autorizează exceptările în bloc şi face modificări în baza legală a politicii.

În acelaşi cadru, acţionează şi autorităţile naţionale investite cu competenţe în acest domeniu (în Romania, autoritatea în domeniu este Consiliul Concurenţei).

PPPrrriiinnnccciiipppiii iii llleee pppooolll iii ttt iiiccciii iii dddeee cccooonnncccuuurrreeennn ţţţăăă au fost formulate în concordanţă cu textele speciale ale Tratatului şi se referă la:10

interzicerea practicilor de concentrare, de acorduri şi de măsuri monopoliste care afectează schimburile între Statele Membre şi limitează libera competiţie pe piaţa intracomunitară;

transparenţa în privinţa deciziilor legate de comportamentele anticoncurenţiale;

nediscriminarea nici unui agent economic participant la schimburile economice;

interzicerea folosirii poziţiei dominante ca un avantaj pe piaţa comună; controlul ajutoarelor acordate întreprinderilor naţionale, în special cu

scopul de a evita falimentul şi de a preveni apariţia unor probleme speciale; controlul preventiv al fuziunilor şi al concentrărilor de întreprinderi; liberalizarea pieţei serviciilor (electricitate, transporturi,

telecomunicaţii), considerate sectoare strategice, prin deschiderea lor pentru competitori din alte State Membre;

stabilitatea unui cadru competitiv internaţional; cooperarea între diferitele autorităţi ale concurenţei naţionale şi

internaţionale în privinţa aplicării legislaţiei în domeniu. 3.3.1. Interdicţia privind poziţia dominantă

În cadrul textului Tratatului de la Amsterdam (1999), concurenţa face obiectul Articolelor 81 şi 82. Aceste articole se referă la asigurarea liberei concurenţe pe teritoriul U.E., Comisia Europeană fiind responsabilă cu aplicarea legislaţiei în acest domeniu.

În acest context, Comisia Europeană conlucrează cu guvernele Statelor Membre. Statele Membre încă mai deţin dreptul de a dezvolta propriile lor politici concurenţiale.

Articolul 81 se referă la practicile restrictive care pot afecta tranzacţiile comerciale dintre Statele Membre U.E. Paragraful 1 din acest articol amendează acordurile „care pot afecta comerţul dintre Statele Membre…” şi

10 Bîrzea C., Politicile şi instituţiile U.E., Editura Corint, Bucure�ti, 2001, p.116.



continuă prin listarea tipurilor de acorduri specifice care sunt prohibite. Aceste acorduri vizează fixarea nivelului preţurilor, influenţarea pieţei sau impunerea de restricţii asupra ofertei.

Articolul 81(3) face referire la acele acorduri benefice, „care contribuie la îmbunătăţirea output-ului sau a distribuţiei bunurilor sau la promovarea progresului tehnic şi economic, în timp ce consumatorii obţin beneficii”, acorduri care nu distorsionează concurenţa pe piaţă.

Practic, Articolul 81 pune accentul mai mult pe efectele restrângerii concurenţei decât pe formele acestor restrângeri.

Toate acordurile care fac obiectul Articolului 81 sunt analizate de către Comisia Europeană. Aceasta conlucrează cu organizaţii specializate în domeniu, precum Comisia Concurenţei din Regatul Unit.

Comisia Europeană poate amenda firmele cu practici anticoncurenţiale cu până la 10% din valoarea cifrei lor de afaceri. La rândul lor, firmele au dreptul de a face apel la Curtea Europeană de Justiţie.

Comisia Europeană a reuşit să limiteze acţiunile cartelurilor pe piaţa unică, a obţinut succese semnificative împotriva fixării preţurilor şi a restricţiilor cantitative.

Articolul 82 vizează situaţia firmelor dominante şi a celor apropiate de poziţia de monopol şi enumără practicile abuzive care afectează concurenţa pe piaţă:

impunerea directă sau indirectă a preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau a altor condiţii de tranzacţionare neechitabile;

limitarea output-ului, a debuşeelor sau a dezvoltării tehnice în dauna consumatorilor. Acordarea partenerilor comerciali a unor bunuri şi servicii inegale la prestaţii echivalente, producându-le prin aceasta un dezavantaj în concurenţă;

condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau potrivit uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

Tratatul de la Roma nu defineşte în mod explicit noţiunea de poziţie dominantă şi nici modalitatea în care se poate ajunge într-o asemenea poziţie pe piaţă sau ce cotă de piaţă trebuie să deţină un agent economic pentru a fi considerat ca fiind într-o poziţie dominantă. Cele mai frecvente forme de manifestare a abuzului de poziţie dominantă sunt:11

impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor ori a altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari;

limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau consumatorilor;

aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;

condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea de către parteneri a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;

11 Mireuţă C., Abuzul de poziţie dominantă în legislaţia română, în revista Profil: Concurenţa, nr.2/2004.



realizarea de importuri fără competiţie de oferte şi tratative tehnico-comerciale uzuale, în cazul produselor şi serviciilor care determină nivelul general al preţurilor şi tarifelor în economie;

practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, în scopul înlăturării concurenţilor sau vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni;

exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte un alt agent economic faţă de un asemenea agent sau agenţi economici şi care nu dispune de o soluţie alternativă în condiţii echivalente, precum şi ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiţii comerciale nejustificate.

Conform Glosarului de termeni O.E.C.D., abuzul de poziţie dominantă defineşte acele „practici comerciale anticoncurenţiale în care o firmă se poate angaja pentru a-şi menţine sau consolida poziţia pe piaţă”. Deşi tipurile de practici de afaceri care sunt considerate abuzive diferă de la un stat la altul, totuşi tipologia practicilor de afaceri contestate în majoritatea statelor cuprinde:

practicarea unor preţuri excesive sau nerezonabile de către firmele integrate;

practicarea unor preţuri de ruinare, mult mai mici decât propriile costuri, cu scopul eliminării concurenţei;

discriminarea prin preţ; refuzul de a participa la tranzacţiile pe piaţă – de a vinde şi/sau de a

cumpăra; vânzările condiţionate; acapararea mijloacelor de producţie.

3.3.2. Rolul pieţei în analiza politicilor concurenţiale europene Potrivit prevederilor Articolului 82 din Tratatul U.E., iniţial, trebuie demonstrată poziţia dominantă a unei firme pe piaţă. Dominaţia implică delimitarea cu precizie a pieţei pe care se exercită, existând multiple modalităţi de înfăptuire a acestui fapt.12 Definirea noţiunii de piaţă relevantă reprezintă o chestiune foarte importantă, deoarece firmele acuzate de încălcarea prevederilor Articolului 82 din Tratat, care face referire la incriminarea abuzului de poziţie dominantă pe piaţă, se puteau apăra foarte uşor, evidenţiind lipsa semnificaţiei poziţiei lor la nivel global sau chiar la nivel naţional, dacă ar fi fost avută în vedere piaţa în ansamblul său. În definirea pieţei relevante, se porneşte de la trei determinanţi principali: piaţa produsului; piaţa geografică; piaţa temporală.

PPPiiiaaa ţţţaaa ppprrroooddduuusssuuullluuuiii: definiţia acesteia trebuie să ţină seama de întregul context economic, astfel încât să fie posibilă evaluarea puterii economice reale a firmei în cauză.

Se realizează, practic, o delimitare materială a pieţei, analiza implicând o investigaţie pe clase de produse, piaţa fiind definită în funcţie de existenţa altor produse similare (substituibile).

12 Fuerea A., Dreptul comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003.



PPPiiiaaa ţţţaaa gggeeeooogggrrraaafff iiicccăăă reprezintă teritoriul în care condiţiile de concurenţă sunt omogene. Având în vedere dispoziţiile Articolului 82 al.3 din Tratatul de la Roma, potrivit cărora poziţia dominantă trebuie să se manifeste în cadrul pieţei comune sau al unei părţi substanţiale din aceasta, se poate desprinde concluzia că, stricto senso, piaţa comună sau o parte substanţială a ei vizează numai limitele ei geografice.

PPPiiiaaa ţţţaaa ttteeemmmpppooorrraaalllăăă este considerată piaţa schimbărilor structurale suferite în timp de către o piaţă.

Potrivit acestui criteriu de delimitare, o piaţă relevantă poate evolua în funcţie de perioadele de timp, de exemplu în funcţie de ciclurile economice. Analizele efectuate trebuie să aibă în vedere volatilitatea anumitor pieţe, efect datorat fie factorilor de mediu, fie modificărilor survenite în preferinţele consumatorilor.

3.3.3. Dominaţia individuală şi dominaţia colectivă DDDooommmiiinnnaaa ţţţ iiiaaa iiinnndddiiivvviiiddduuuaaalllăăă este cea mai răspândită şi se manifestă atunci când un agent economic are poziţie de monopol.13

Toate tipurile de monopoluri sunt, în mod egal, supuse prohibiţiei abuzului de putere dominantă. Prevederile Articolului 82 al Tratatului U.E. prevăd dominaţia doar prin una sau mai multe firme, noţiunea de firmă (întreprindere) fiind comună şi pentru Articolul 81. Apare, astfel, posibilitatea ca o firmă, care nu întruneşte criteriile teoriei economice privind monopolul, să deţină o situaţie de preponderenţă pe piaţă. DDDooommmiiinnnaaa ţţţ iiiaaa cccooollleeecccttt iiivvvăăă apare în situaţia în care mai multe firme acţionează împreună pe o piaţă pertinentă, ca o entitate colectivă sau în situaţia în care aceste firme au posibilitatea de a adopta aceeaşi linie de conduită concurenţială. Un caz special îl constituie dddooommmiiinnnaaa ţţţ iiiaaa ooolll iiigggooopppooollluuullluuuiii, în care jurisdicţiile comunitare au pronunţat soluţii contradictorii. Comisia Europeană înclină, prin deciziile sale, spre această soluţie, chiar dacă nu a stabilit nişte praguri cantitative similare, în timp ce Tribunalul de Primă Instanţă al U.E. şi Curtea Europeană de Justiţie au adoptat un punct de vedere mai suplu, considerând că nu sunt suficiente simplele comportamente paralele de piaţă şi este necesar să se facă proba unor legături financiare sau structurale între elementele oligopolului.

3.3.4. Criteriile de determinare a dominaţiei Nu există un criteriu absolut de determinare a dominaţiei. Criteriile utilizate în definirea acestei situaţii sunt:

ccrriitteerriiuull ppăărrţţiilloorr ((ccootteelloorr)) ddee ppiiaaţţăă: în cele mai multe situaţii, este cel mai pertinent. De exemplu, dominaţia unui grup de presă pe piaţa austriacă a cotidienelor a fost stabilită, în special, în funcţie de procentul de piaţă, prin calcularea tirajului avut (46,8%).

13 Ignat I., Pohoanţă I., Clipa N., Luţac G., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1998.



ccrriitteerriiii iinntteerrnnee ccuu pprriivviirree llaa ffiirrmmăă: stabilitatea ciclurilor economice ale firmei datorită certitudinii privind sursele de aprovizionare şi pieţele de desfacere, independenţa datorată drepturilor de proprietate industrială, imaginea produselor sale, capacităţile de producţie, rentabilitatea şi avansul tehnologic, mijloacele esenţiale care îi conferă supremaţie;

ccrriitteerriiii eexxtteerrnnee ccaarree pprriivveesscc ssttrruuccttuurraa ppiieeţţeeii:: concurenţa potenţială în funcţie de gradul de deschidere al pieţei. Dacă barierele la intrarea pe piaţă sunt slabe, pătrunderea unor noi concurenţi devine posibilă datorită costurilor investiţionale reduse, nivelului ridicat de inovaţii etc., iar puterea firmei analizate devine vulnerabilă. Dacă se constată existenţa unor bariere care limitează intrarea pe piaţă, se poate deduce posibilitatea menţinerii supremaţiei firmei analizate.

Din aceeaşi categorie de criterii fac parte şi monopolurile de drept sau de fapt. Monopolurile de drept rezultă din drepturile de proprietate industrială sau intelectuală şi pot crea o situaţie de dominaţie pe anumite pieţe. Monopolurile administrative sunt cele care rezultă ca urmare a acordării de către puterea publică a unor privilegii.

3.4. Politica comunitară în domeniul concurenţei şi fuziunile de firme La 21 septembrie 1990, a fost adoptat Regulamentul European de Control al Fuziunilor (Reglementarea Consiliului Europei nr. 4064/89). Acest act a permis Comisiei Europene să investigheze şi să controleze acele fuziuni de dimensiuni „europene”, în timp ce fuziunile mai mici au rămas, în continuare, subiect al politicilor concurenţiale naţionale. Fuziunile de firme de dimensiuni „europene” au fost declarate acelea ale căror cifră de afaceri depăşeşte 5 miliarde euro şi în care cel puţin două firme componente au o cifră de afaceri de 250 milioane euro. O excepţie o constituie acele fuziuni în care firmele obţin mai mult de 2/3 din cifra lor de afaceri într-un singur stat membru, caz în care Regulamentul nu poate fi aplicat. Criterii speciale de analiză se aplică şi în cazul fuziunilor de instituţii financiare. Aceste fuziuni, dacă erau de dimensiuni „europene”, erau notificate la Comisia Europeană care, ulterior, investiga dacă erau compatibile cu economia de piaţă. Într-o primă etapă, Comisia Europeană decidea, într-un interval de o lună, dacă rezultatul fuziunii crea o poziţie dominantă sau restricţiona concurenţa pe piaţă. În caz afirmativ, se demara o a doua fază de investigaţii, pe o perioada de patru luni, care avea ca finalitate propunerea de măsuri de constrângere pentru respectiva firmă. În cazurile în care fuziunile de firme întâmpină restricţii din partea Comisiei Europene, firmele respective au la dispoziţie două opţiuni: să abandoneze fuziunea sau să negocieze cu Comisia condiţiile pentru acceptarea fuziunii. În anul 1997, Regulamentul privind Controlul Fuziunilor a fost revizuit şi adoptat în conformitate cu Carta Verde (Comisia Europeană, 1996). În acelaşi an, Comisia Europeană a publicat o Cartă Verde consultativă referitoare la restricţiile verticale. Aşadar, restricţiile verticale aferente producătorilor şi distribuitorilor pot avea efecte de stimulare a concurenţei, atunci când se doreşte creşterea



posibilităţilor de penetrare a pieţelor, restricţiile fiind justificate pentru o anumită perioadă de timp. Aceste facilităţi se referă la:

creşterea standardizării şi a calităţii, prin redistribuirea debuşeelor specializate;

exploatarea economiilor de scară, prin concentrarea vânzărilor pe un număr limitat de debuşee;

încurajarea investiţiilor pentru introducerea şi dezvoltarea unui anumit brand.

Concluzionând, restricţiile verticale pot stimula concurenţa dacă: legislaţia referitoare la piaţa unică este generalizată; restricţiile verticale impuse de guvernele Statelor Membre expiră după

scurt timp; apar modificări importante legate de metodele de distribuire.

Din anul 1999, Comisia Europeană a introdus noi criterii de analiză restricţiilor, după cum urmează:

restricţii referitoare la două sau la mai multe firme care cumpără, vând sau revând bunuri materiale şi servicii;

restricţii referitoare la două firme care impun bariere asupra achiziţiilor sau asupra utilizării drepturilor de proprietate intelectuală sau de know-how.

Aceste restricţii sunt făcute publice şi se aplică pe o perioadă limitată de timp.

Această liberalizare a tratării restricţiilor verticale a apropiat politica U.E. în domeniu de cea a Regatului Unit.

3.4.1. Abuzul de poziţie dominantă Abuzul de poziţie dominantă este un concept relativ abstract, introdus de legiuitor în Tratat, concept care nu apare exprimat şi complet explicat în textul acestuia. Noţiunea de abuz de poziţie dominantă evidenţiază o serie de aspecte, precum:

caracterul obiectiv al abuzului: pentru a fi reţinut abuzul, nu este necesară proba unei anumite atitudini subiective (intenţie sau culpă), deşi acest abuz poate fi săvârşit cu vinovăţie;

denaturarea concurenţei: abuzul trebuie să falsifice concurenţa, afectând comerţul. În majoritatea cazurilor, falsificarea concurenţei se produce pe piaţa pe care a fost pusă în evidenţă poziţia dominantă, dar abuzul se poate recupera pe o piaţă vecină sau conexă cu cea dominantă;

afectarea intereselor cumpărătorilor: practicile abuzive ale producătorului aflat pe poziţie dominantă au ca obiect sau pot avea ca efect, pe lângă afectarea comerţului şi prejudicierea consumatorilor. Legislaţia comunitară cuprinde reglementări foarte riguroase privind protecţia consumatorilor;

obligaţia specială de diligenţă în ceea ce priveşte structura concurenţei: responsabilitatea particulară a firmei aflate în poziţie dominantă pe piaţă constă, în măsura puterii sale, în aceea de a nu aduce atingere unei concurenţe efective pe piaţa de referinţă.

În vederea aplicării prevederilor Articolului 82 din Tratatul U.E., trebuie să fie îndeplinite două condiţii, şi anume:

firma deţine o poziţie dominantă: cu ocazia evaluării puterii economice a unei firme, Comisia Europeană are în vedere cota economică de piaţă dar



şi alţi factori, de exemplu: existenţa pe respectiva piaţă a altor concurenţi credibili, existenţa unei reţele proprii a firmei de distribuţie, existenţa unui acces corespunzător al firmei la sursele de materii prime. Aceşti factori oferă posibilitatea firmei de a se situa deasupra condiţiilor concurenţiale existente pe piaţă la un moment dat;

firma domină piaţa comună sau o parte importantă a acestei pieţe: s-a considerat că deţinerea unei părţi a pieţei într-o proporţie mai mare de 60% apare ca o dovadă suficientă a existenţei unei poziţii dominante, cu excepţia cazurilor extraordinare. Firma poate avea o poziţie dominantă chiar şi în cazul în care deţine 25% din piaţă, dar cu condiţia ca restul pieţei să fie ocupat de multe firme mici. O firmă dispune de o poziţie dominantă atunci când puterea ei economică îi permite să opereze pe piaţă fără a ţine cont de reacţia partenerilor săi, a consumatorilor intermediari şi finali. În aceste condiţii, firma care are o poziţie dominantă poate fi tentată să abuzeze de poziţia respectivă, pentru a-şi maximiza veniturile şi pentru a-şi consolida poziţia pe piaţă, fie prin slăbirea şi înlăturarea concurenţilor, fie prin interzicerea accesului pe piaţă a unei noi firme. Practic, firmele dominante pot desfăşura acţiuni care pot prejudicia alţi operatori de pe piaţă, de exemplu prin practicarea unor preţuri exagerat de mari sau prin acordarea unor avantaje discriminatorii anumitor clienţi. 3.5. Piaţa concurenţială din România

România a ocupat locul 68 în clasamentul celor mai libere economii

din lume în anul 2008, realizat de institutul de cercetare american The Heritage Foundation, căzând cu un loc faţă de clasamentul realizat pentru anul 2007.

România se prezintă ca o ţară cu o economie liberă în proporţie de 61,5%, reprezentând o creştere de 0,2 puncte procentuale faţă de anul trecut.

Ungaria ocupa locul 43 în clasament, România fiind întrecută de Albania, care s-a plasat pe pozitia 56 şi Bulgaria, care a ocupat locul 59 în acest clasament.

Ca urmare a liberalizării concurenţei, numărul falimentelor companiilor româneşti a crescut semnificativ.

În anul 2008, cel mai riscant sector de activitate românesc a fost comerţul, înregistrand 41,4% din totalul falimentelor.

De asemenea, cele mai multe dintre companiile aflate în faliment sunt caracterizate de un management precar, slabă capitalizare şi vulnerabilitate crescută la şocurile financiare de tipul celor existente in prezent.

Cifrele demonstrează faptul că micii comercianţi reuşesc din ce în ce mai greu să facă faţă marilor retail-eri, care îşi extind reţelele tot mai mult în fiecare an. Numai in anul 2007, de exemplu, au fost deschise 152 de magazine, numărul hypermarket-urilor crescând cu 29 de centre, prin deschiderea de noi unităţi Carrefour, Real, Auchan, Kaufland şi reţeaua autohtonă Pic.

În anul 2008, retail-erii autohtoni şi internaţionali au deschis 56 de supermarket-uri, 29 de hypermarket-uri, 2 magazine de tip cash & carry şi 77 de magazine de tip discount.

La mică distanţă după comerţul cu ridicata şi amănuntul se situeaza agricultura şi industria alimentară, aflate în strânsă legatură. Producţia



agricolă din anul 2008 a scăzut cu 16,7% faţă de cea înregistrată în 2007, iar producţia vegetală a avut o scădere semnificativă de 24.7% faţă de 2007, care se datorează faptului că, din suprafaţa arabilă cultivată de circa 8,5 milioane ha în anul 2008, peste 65% a fost afectată de factori de mediu într-o proporţie care variază între 30-100%. Astfel, o agricultură falimentară a atras după sine şi industria alimentară, deoarece aceasta a resimţit lipsa de materii prime.

În studiul falimentelor realizat, poziţia a patra este ocupată de sectorul construcţiilor, care deşi a avut o creştere spectaculoasă în ultimii ani, înregistrând cel mai bun ritm de creştere dintre toate ţările europene, de 35%, rămâne totuşi unul dintre cele mai riscante din Romania. Rezumat: Capitolul defineşte conceptul de concurenţă pe piaţa europeană şi explică poziţia Comisiei Europene faţă de situaţiile de încălcare a regulilor concurenţei. Analizată este concentrată asupra poziţiei dominante pe piaţă a unor firme şi asupra efectelor asupra celorlalte firme şi a consumatorilor. O atenţie deosebită este acordată fuziunilor de firme. Un subcapitol special este dedicat pieţei concurenţiale din România. Concluzii:

În limbajul obişnuit, concurenţa este o competiţie în care oameni încearcă să existe mai bine decât rivalii lor, în care aceştea tind să obţină ceea ce au obţinut alţii, sau chiar mai mult, în acelaşi timp. În termeni comerciali, aceasta este o formă de rivalitate între afaceri, în încercarea de a atrage clienţi prin intermediul oferirii condiţiilor, preţurilor, calităţii etc. mai avantajoase. În teoria economiei libere, politica concurenţială tinde să garanteze libertatea deplină a pieţei şi să prevină pericolul apariţiei monopolurilor, oligopolurilor şi altor acorduri, capabile să dicteze preţuri şi condiţii comerciale în defavoarea consumatorilor. Exemple ilustrative

Figura 3.3: Determinarea poziţiei dominante a unei firme pe piaţă

Etapele analizei

Definirea pie�ei relevante:

- pia�a produsului;

- pia�a geografică;

- pia�a

Identificarea pozi�iei dominante: - bariere la intrare; - reac�iile concuren�ilor; - natura produsului; - comportamentul

independent fa�ă de concuren�i.

Analiza activită�ii specifice firmei pentru a constata dacă a abuzat de pozi�ia sa



0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

2006 2007

mil. euro

Figura 3.4: Penalizări anti-cartel din partea C.E.


1. Bishop S., Walker M., The Economics of E.C. Competition Law, Sweet&Maxwell, 1999.

2. Bîrzea C., Politicile şi instituţiile U.E., Editura Corint, Bucureşti, 2001. 3. Fuerea A., Dreptul comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2003. 4. Goyder D., E.C. Competition Law, Clarendon, Oxford, 1999. 5. Ignat I., Pohoanţă I., Clipa N., Luţac G., Economie politică, Editura

Economică, Bucureşti, 1998. 6. Ionescu V.R., Tratat de Economie europeană, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2004. 7. Mireuţă C., Abuzul de poziţie dominantă în legislaţia română, în

revista Profil: Concurenţa, nr.2/2004. 8. Philips L., Competition Policy: a Game Theoretical Perspective,

Cambridge University Press, Cambridge, 1995. 9. Posner R., Antitrust Law: an Economic Perspective, University of

Chicago Press, Chicago, 1976. 10. Sawyer M.C., Theories of the Firm, Weidenfeld and Nicolson, London,

1979. 11. Scherer F.M., Ross D., Industrial Market Structure and Economic

Performance, Houghton Mifflin, 1990. Test de autoevaluare: 1. În timp, legislaţia europeană privind concurenţa s-a concentrat pe:

a. analiza poziţiei dominnate; b. menţinerea unei concurenţe active la nivel european; c. analiza monopolurilor; d. a+b; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

2. Cel mai eficient instrument de alocare a resurselor şi de stabilire a preţurilor este:

a. concurenţa; b. oligopolul; c. poziţia dominnată; d. politica de concurenţă;



e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 3. Maniera concretă de intervenţie pe piaţă este influenţată de.....: a. nivelul concurenţei;

b. doctrina ideologică a guvernului; c. nivelul de dezvoltare economică; d. a+c; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 4. Producerea unui output dat cu costuri mai mari decât cele teoretice minime reprezintă: a. ineficienţa x; b. pierdere de profit; c. falimentul firmei; d. ieşirea firmei de pe piaţă; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 5. Politica concurenţială reprezintă o componentă a: a. politicii regionale europene; b. politicii sociale europene; c. politicii agricole comune; d. a+b;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 6. Concurenţa la nivelul U.E. este reglementată de: a. Tratatul C.E. şi Tratatul de la Amsterdam; b. Comisia Europeană; c. Parlamentul European; d. Tratatul C.E. şi Tratatul C.E.E.A.; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 7. Posibilitatea Statelor Membre de a acorda 26 ajutoare specifice care nu necesită aprobarea de către Comisia Europeană a fost stipulată în anul: a. 2004; b. 2009; c. 2007; d. nu a fost stipulată nicăieri; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 8. Stabilirea şi implementarea unei politici concurenţiale coerente în cadrul U.E. sunt de competenţa: a. Directoratului General pentru Concurenţă; b. Comisiei Europene; c. Parlamentului European; d. Curţii Europene de Justiţie; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 9. .....pune accentul mai mult pe efectele restrângerii concurenţei decât pe formele acestor restrângeri: a. legea concurenţei; b. articolul 82 din Tratatul U.E.; c. articolul 81 din Tratatul U.E.; d. Comisia Europeană; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 10. Piaţa produsului, piaţa geografică şi piaţa temporală permit definirea: a. concurenţei; b. poziţiei dominante; c. cotelor de piaţă; d. pieţei relevante;




Tema de control: analiza impactului concurenţei firmelor europene asupra rezultatelor economice ale firmelor româneşti.

Modulul 4: Politica Uniunii Europene în domeniul industriei


Politica Uniunii Europene în domeniul industriei Obiective specifice: înţelegerea conceptului de politică industrială europeană şi a impactului ei asupra economiei. Rezultate aşteptate: analiza comparativă a politicilor industriale asupra diferitelor ramuri. Competenţe dobândite: finalizarea modulului va permite studenţilor să:

înteleagă necesitatea politicii industriale comune; înţeleagă modalitatea de implementare a acestei politici în funcţie de

ramura industriei căreia i se adresează; abordeze ştiinţific politica industrială şi restricţiile ei.


Există o multitudine de opinii, cele mai multe contradictorii, în legătură

cu definirea politicii industriale:1 „politicile industriale includ intervenţia guvernamentală care

favorizează anumite firme sau industrii pe seama altora; politica industrială afectează în mod fundamental politica

concurenţială, politica de cercetare-dezvoltare, politica comercială şi politicile regionale;

politica industrială este, în principal, direcţionată către sectorul industrial al economiei, dar poate fi aplicată, de asemenea sectoarelor primar şi terţiar”.

4.2. Necesitatea unei politici industriale la nivelul U.E.

În legătură cu politica industrială, pot fi evidenţiate trei maniere esenţiale de abordare:

politica bazată pe mecanismele pieţei ↔ politica industrială negativă; politica intervenţionistă ↔ politica industrială pozitivă; politica intervenţionistă selectivă ↔ politica industrială strategică.

PPoolliittiiccaa bbaazzaattăă ppee mmeeccaanniissmmeellee ppiieeţţeeii este legată de concepţia potrivit căreia piaţa este capabilă să genereze o structură industrială eficientă şi performantă. Conform acestei concepţii, intervenţia statului este necesară numai atunci când se manifestă deficienţe semnificative în funcţionarea mecanismului pieţei. PPoolliittiiccaa iinndduussttrriiaallăă iinntteerrvveennţţiioonniissttăă se fundamentează pe ideea că mecanismele pieţei legate de cercetare-dezvoltare şi de calificarea factorului muncă constituie obstacole importante în calea dezvoltării unei baze industriale dinamice.

Politica industrială care reuşeşte să îmbunătăţească capacitatea productivă a regiunilor sărace sau a sectoarelor ineficiente ale economiei naţionale analizate poate determina creşterea gradului de ocupare a factorului muncă şi a veniturilor. Apare, astfel, un cerc virtuos, în care îmbunătăţirea tehnologiilor de producţie determină creşterea cheltuielilor şi a factorului muncă. 1 Croitoru L., Russu C., Târhoacă C., van Zon H., Politica industrială a României din perspectiva aderării la Uniunea Europeană , Institutul european din România, Bucureşti, 2003.



PPoolliittiiccaa iinndduussttrriiaallăă iinntteerrvveennţţiioonniissttăă sseelleeccttiivvăă priveşte industria într-o manieră strategică. În acest sens, rolul politicii industriale ar fi acela de a sprijini dezvoltarea industriilor noi, competitive, în scopul înlocuirii de către acestea a ramurilor industriale aflate în declin.

Necesitatea unei asemenea intervenţii selective rezidă din natura imperfectă a mediului concurenţial, mai ales acolo unde există puternice economii de scară. În aceste situaţii, acordarea de sprijin din partea statului poate determina apariţia unor avantaje concurenţiale pentru anumite firme. 4.3. Categorii de politici industriale

Politicile industriale pot fi divizate în trei mari categorii:

politica industrială orizontală (fiscală, concurenţială, regională, socială, a factorului muncă, a protecţiei mediului etc.): implică crearea şi menţinerea unui mediu concurenţial şi a unor reglementări pentru toate industriile, care sunt compatibile cu obiectivele guvernului, spre exemplu promovarea competitivităţii. Politica industrială orizontală vizează întreaga industrie, nu numai anumite subramuri sau ramuri ale acestei industrii;

politica industrială verticală: selectează anumite ramuri industriale pentru aplicarea unui tratament special. Deseori, această categorie de politici industriale este asociată cu sprijinirea industriilor în declin, a acelora considerate strategice sau a acelora care depind de tehnologiile străine;

politica industrială mixtă: vizează anumite industrii şi urmăreşte crearea şi menţinerea condiţiilor pentru o bună performanţă, prin modificarea mediului concurenţial şi a reglementărilor, precum şi prin dezvoltarea activităţilor de cercetare-dezvoltare. Aceste politici pot fi evidenţiate în legătură cu industriile high-tech sau cu biotehnologiile. 4.4. Tratatele Uniunii Europene şi politica industrială

În anul 1992, s-au pus bazele unui Tratat referitor la Politica Industrială a U.E.

Tratatele de la Amsterdam şi Nisa au adus modificări minore şi au condus la adoptarea unei versiuni consolidate a Tratatului referitor la Politica Industrială a U.E.2

Articolul 157 din Tratatul Consolidat specifică încurajarea competitivităţii ca element central al Politicii Industriale a U.E. Conform acestui Tratat Consolidat, cele patru obiective majore ale politicii industriale comunitare sunt:

accelerarea ajustărilor din industrie în conformitate cu modificările structurale;

încurajarea unui mediu favorabil pentru iniţierea şi dezvoltarea întreprinderilor, în particular, a I.M.M.-urilor;

încurajarea cooperării între firme; o mai bună exploatare de către industrie a potenţialului de inovare,

cercetare şi dezvoltare tehnologică. Termenul de politica firmei este utilizat pentru a acoperi cea mai mare parte din ceea ce reprezintă acum politica industrială a U.E.3

2www.europa.eu.int/eur-lex/en/ treaties/dat/C_2002325 3 www.europa.eu.int/comm/ enterprise_policy/index.htm



Principalele obiective urmărite de politica industrială comunitară actuală vizează:

atenuarea sau eliminarea efectelor externalităţilor; crearea condiţiilor pentru libera circulaţie a capitalului, factorului

muncă, bunurilor materiale şi serviciilor; promovarea coeziunii economico-sociale; promovarea obiectivului integrării politice.

Externalităţile la nivelul U.E. vizează, din perspectiva politicii industriale, mai ales efectele datorate cercetării-dezvoltării şi calificării factorului muncă în diferite State Membre. În condiţiile în care mobilitatea factorului muncă în U.E. este redusă, este dificil de evidenţiat efectele externalităţilor legate de calificarea factorului muncă. Acelaşi lucru se poate spune şi în cazul cercetării-dezvoltării. Cu toate acestea, accentuarea globalizării activităţii economice şi a importanţei adaptării economiilor regionale şi locale la acest proces au determinat U.E. să se transforme într-o agenţie majoră de promovare a unei politici de cercetare-dezvoltare coerentă şi efectivă.4 4.5. Competitivitatea şi politica industrială a Uniunii Europene

Uniunea Europeană a devenit principalul promotor al competitivităţii şi al inovaţiei pentru firmele europene, mai ales pentru I.M.M.-uri. Acest lucru a necesitat implementarea unei politici industriale strategice la nivelul U.E., care s-a fundamentat pe trei elemente esenţiale:5

intervenţia pentru atenuarea efectelor externalităţilor legate de accesul la reţelele de distribuţie a utilităţilor, informaţiilor şi cunoştinţelor tehnice, mai ales prin Internet şi prin alte mijloace electronice de comunicaţii;

ajutorarea firmelor europene pentru a se adapta sau a evolua în condiţiile globalizării, modificărilor tehnice şi sociale. În acest sens, sunt implementate politici de dezvoltare durabilă, care acoperă şi necesitatea protejării mediului ambiant;

sprijinirea dezvoltării de clustere6 pentru ajutorarea firmelor în creşterea competitivităţii lor.

Principalul beneficiu al înfiinţării acestor clustere ar rezulta din dezvoltarea cooperării, care stimulează flexibilitatea în utilizarea resurselor şi care promovează inovaţia şi ştiinţa.7

U.E. a devenit un susţinător puternic al politicii de promovare a clusterelor (European Commission, 2002). Chiar şi la nivelul Statelor Membre, ideea dezvoltării clusterelor este una extrem de răspândită.8

În conexiune directă cu elementele prezentate anterior, se află crearea şi dezvoltarea aglomerărilor industriale9. Scopul creării unor astfel de 4 Johnson P., Industries in Europe: Competition Trends and Policy Issues, Edward Elgar, Cheltenham, 2003. 5 Navarro L., Industrial Policy in the Economic Literature: Recent Theoretical Developments and Implications for E.U. Policy, in Enterprise Papers No. 12, Enterprise Directorate-General, Office for the Official Publications of the European Communities, Luxembourg, 2003. 6 reţele de firme şi de agenţii de sprijin concentrate din punct de vedere geografic. 7 Porter M., Ketels C., U.K. Competitiveness: Moving to the Next Stage, DTI, London, 2003. 8 Roelandt T., den Hertog P., Boosting Innovation: The Cluster Approach, O.E..C.D., Paris, 1999. 9 platformelor industriale.



aglomerări industriale este acela de a pune în valoare, în mod artificial, anumite regiuni, neatractive pentru investitori. Aşa au apărut zone industriale precum Mezzogiorno (Italia) sau Atena-Pireu (Grecia).

Odată create, aceste aglomerări industriale prezintă o serie de avantaje legate de:

accesul facil la factorul muncă specializat, la servicii specializate, la baze de date şi la fluxurile informaţionale;

reducerea costurilor de producţie şi creşterea eficienţei firmelor; avantajele de cost şi de preţ rezultate din producţia de masă a input-

urilor specializate; reducerea dimensiunilor firmelor, în condiţii de eficienţă, comparativ cu

marile firme care nu fac parte din aglomerările industriale. 4.6. Politica industrială de promovare a IMM-urilor

În anul 2003, Uniunea Europeană a adoptat o nouă definiţie a IMM-urilor. În acest scop, au fost create trei categorii de astfel de firme: medii, mici şi foarte mici.

La Consiliul European de la Feira (2000), a fost adoptată o Cartă Europeană a I.M.M.-urilor, cu scopul de „a crea cel mai propice mediu posibil pentru micile afaceri şi antreprenori.”

Acest interes îşi găseşte explicaţia în convingerea că IMM-urile reprezintă o cale esenţială pentru promovarea unei economii inovatoare şi dinamice.10

Carta adoptată în anul 2000 a identificat obstacolele care apar în calea dezvoltării IMM-urilor:

pregătirea şi educaţia managerilor şi a factorului muncă; accesul la finanţare; accesul la ajutoare pentru stimularea inovaţiei; sistemul de taxe şi de impozite.

Principala metodă de implementare a obiectivelor Cartei este aceea de promovare a celor mai eficiente practici în domeniu din ţările membre şi de încurajare a guvernelor în sensul adoptării acestor practici.

Practic, politica U.E. faţă de IMM-uri se concentrează asupra externalităţilor şi liberei circulaţii, asupra eliminării birocraţiei şi a altor obstacole din calea dezvoltării acestei categorii de firme.

În România, Fondul European de Investiţii (EIF) implementează programul Jeremie, în valoare de 100 milioane euro, pentru creşterea competitivităţii economice a IMM-urilor din cadrul axei prioritare 1 - Un sistem de producţie inovativ şi eco-eficient. Prin Jeremie, aceste firme vor accesa mai uşor instrumentele financiare de tipul schemelor de garantare şi contragarantare, fonduri de capital de risc şi microcreditare. Autoritatea de Management care coordonează POS Creşterea Competitivităţii Economice colaborează cu EIF pentru derularea acestui program, respectând reglementările naţionale şi europene în vigoare. România a fost a doua ţară care a semnat un acord cu acest fond, după Grecia, iar importanţa acordului se va răsfrânge asupra întregii perioade de absorbţie a fondurilor europene.

10 Deakin D., Entrepreneurship and Small Firms, McGraw-Hill, London, 2003.



4.7. Politica de promovare a sectoarelor favorizate

Guvernele Statelor Membre U.E. s-au angajat într-o puternică intervenţie la nivelul industriilor lor. Pentru anumite industrii, politicile intervenţioniste sunt corelate la nivel comunitar.

Alte ramuri industriale beneficiază de sprijinul guvernamental. Aceste ramuri industriale sunt: apărarea, industria aeronautică, utilităţile (gaze, electricitate) şi telecomunicaţiile.

Aceeaşi situaţie vizează industriile apărării, biotehnologiile, industria farmaceutică, tehnologiile informaţionale etc.. 4.8. Politica de promovare a inovaţiei

Politica industrială la nivelul U.E. consideră promovarea inovaţiei la

nivelul companiilor europene drept un element esenţial.11 Pentru a dezvolta acest sector esenţial pentru dezvoltarea industriei

comunitare, U.E. utilizează două instrumente: încurajarea înţelegerilor şi colaborării dintre marile firme comunitare; acordarea de subvenţii firmelor comunitare de profil.

Creşterea investiţiilor în cercetare-dezvoltare reprezintă un pilon central al Agendei Lisabona, potrivit căreia Banca Europeană de Investiţii (EIB) joacă un rol activ.

În ultimii 5 ani, EIB a finanţat activităţile de cercetare- dezvoltare cu 31,2 miliarde euro. În anul 2008, alocaţia financiară a EIB în acest domeniu a fost de 7,1 miliarde euro.

Ponderea cheltuielilor cu cercetarea-dezvoltarea va fi de 3% din PIB-ul U.E. în anul 2010.12

Conform perspectivei financiare 2007-2013, cheltuielile cu cercetarea-dezvoltarea vor reprezenta aproximativ 48 miliarde euro.13

Comparativ cu anul 2006 (5,044 miliarde euro), suma alocată în anul 2013 va fi cu aproximativ 75% mai mare.

Totuşi, nu trebuie omis faptul că S.U.A. încă reprezintă principalul promotor al noilor tehnologii în multe domenii. Din acest motiv, cooperarea ştiinţifică U.E.-S.U.A. nu trebuie eliminată. În plus, Statele Membre U.E. menţin propriile lor programe de cercetare şi dezvoltare tehnologică, în afara celor coordonate la nivel comunitar.

4.9. Politicile industriale sectoriale

4.9.1. Industria siderurgică Beneficiind de condiţii economice favorabile, industria siderurgică a putut înregistra creşteri substanţiale, atât în privinţa preţurilor, cât şi a consumului, în special datorită relansării diferitelor sectoare ale consumului legate de ea (industria autoturismelor, mecanica şi electronica), precum şi unui control strict al pieţei de către producătorii europeni, care au reuşit să-şi autolimiteze volumul producţiei.

11 www.europa.eu.int/scadplus/leg/en/s23000.htm 12 Centre for European Policy Studies, R&D Study, 9th of February 2009. 13 http://www.euractiv.com/en/innovation/eu-spending-rd-slips-us/article-179280



Producţia siderurgică a cunoscut o evoluţie pozitivă în perioada 2004-2007, apoi un regres.14 Exporturile U.E. de produse siderurgice au scăzut în perioada 2004-2007, crescând în 2008 la un nivel apropiat de cel din anul 2004.15 4.9.2. Industria construcţiilor navale

Liniile directoare ale dezvoltării industriei constructoare de nave se regăsesc în Comunicarea Comisiei Europene „Către o nouă industrie constructoare de nave” (COM 97/470).

În prezent, Japonia şi Coreea de Sud domină piaţa construcţiilor navale de complexitate mică sau medie (nave cargo şi tancuri). U.E. domină, însă, piaţa pentru nave mult mai complexe, precum cele de pasageri.

În ceea ce priveşte construcţia navelor militare, Germania şi Franţa deţin împreună mai mult de 60% din piaţă.

Totuşi, navele produse de europeni sunt mult mai sofisticate şi, deci, mai scumpe decât cele produse în alte ţări.

Acest lucru constituie un handicap pentru exportatorii europeni, care nu poate fi eliminat uşor, deoarece cererea de pe piaţa comunitară este una pentru nave de calitate superioară.16 4.9.3. Industriile textilă şi a îmbrăcămintei

Anii 2001 şi 2002 au fost foarte dificili pentru industriile textilelor şi îmbrăcămintei. Producţiile celor două ramuri au scăzut cu 8,7%, în timp ce factorul muncă s-a redus cu 8,4%.

Industriile textilelor şi îmbrăcămintei se regăsesc în mare parte în cadrul I.M.M.-urilor. Firmele comunitare au mai puţin de 50 lucrători, fiecare realizează 50% din valoarea adăugată din aceste sectoare şi oferă locuri de muncă la 60% din lucrătorii care activează în aceste sectoare. Aceste două ramuri industriale sunt concentrate în cinci State Membre, care produc aproape trei sferturi din output-ul total: Italia, Regatul Unit, Franţa, Germania şi Spania. După ultima extindere a U.E. din anul 2007, industriile textilelor şi îmbrăcămintei au căpătat o importanţă superioară, datorită structurii economiilor noilor State Membre.

Datorită măsurilor ferme de creştere a competitivităţii, aceste două sectoare şi-au îmbunătăţit poziţia în comparaţie cu S.U.A.. Comisia Europeană monitorizează cu atenţie impactul ultimei extinderi asupra regiunilor vechilor State Membre, în contextul exploziei sub-contractărilor în domeniu şi al migraţiei capacităţilor de producţie. În acelaşi timp, se fac presiuni în vederea modernizării şi eficientizării acestor sectoare în noile State Membre şi în cele candidate, pentru a putea face faţă concurenţei ţărilor în dezvoltare. Începând cu 1 ianuarie 2005, s-a trecut la un intens proces de restructurare, modernizare şi implementare a progresului tehnic în firmele comunitare. 14 EUROFER, European Steel in Figures, Brussels, May 2009. 15 European Confederation of Iron and Steel Industries, EU Exports, June 2009. 16 Birkler J., Rushworth D., Chiesa J., Pung H., Arena M. V., Schank J. F., Differences Between Military and Commercial Shipbuilding: Implications for the United Kingdom’s Ministry of Defence, MG-236-MOD, 2005, p.134.



Firmele europene şi-au îmbunătăţit competitivitatea şi prin renunţarea la produsele de serie mare şi ieftine şi concentrarea asupra produselor de avangardă, care încorporează o valoare adăugată mare. S-a pus un accent deosebit pe calitate, diversitate şi pe colorit. Asistăm, acum, la o reamplasare a capacităţilor de producţie în zone cu costuri reduse (Statele Membre din zona Mediteranei sau din Estul Europei). Globalizarea şi progresul tehnic au determinat regândirea clusterelor din industriile textilelor şi îmbrăcămintei.17 Previziunile privind output-ul anului 2009 vizează o scădere dramatică. O recentă analiză SWOT, realizată în acest sens, a evidenţiat următoarele aspecte:18

puncte tari: existenţa unor branduri europene puternice, precum ”Made in Italy”; nivelul ridicat de creativitate în faza de design;

oportunităţi: convergenţa tehnologiilor; cererea în creştere pentru confecţiile la modă şi pentru inovaţiile tehnice în domeniul textilelor;

puncte slabe: costurile ridicate cu factorul muncă. Salariul pe oră în U.E. este de aproximativ 15 euro, în timp ce în principalele state concurente pe piaţa mondială el reprezintă 25 cenţi în Bangladesh, 40 cenţi în China şi 45 cenţi în India;

ameninţări: riscul de ”brain drain”; creşterea concurenţei din partea statelor din afara U.E.; barierele comerciale; scăderea resurselor umane cu calificare superioară; copierea ilegală a designului şi brandurilor.

4.9.4. Industria aeronautică Prin mărimea cifrei sale de afaceri, industria aeronautică europeană se clasează în urma S.U.A., dar cu mult înaintea Japoniei. Această industrie oferă locuri de muncă pentru peste 500.000 de lucrători europeni, fiind o industrie de vârf, cu impact asupra altor ramuri industriale. Dar, în timp ce piaţa aeronautică europeană reprezintă aproximativ 20% din cea mondială, segmentul industriei europene nu a atins această cotă, primul exportator mondial fiind S.U.A., atât în domeniul civil, cât şi în cel militar. Creşterea cererii mondiale, estimată a fi de circa 5% pe an până în anul 2010, a fost numai parţial şi temporar afectată de evenimentele din 11 septembrie 2001 din S.U.A. Această creştere constituie o oportunitate pentru industria aeronautică europeană, care însă poate fi valorificată numai prin raţionalizarea ciclurilor de fabricaţie, prin cooperare între Statele Membre şi prin aplicarea cu eficienţă a rezultatelor cercetării-dezvoltării. Piaţa europeană a aviaţiei este una ciclică, depinzând de planurile de achiziţie care variază considerabil, mai ales în perioadele de incertitudine economică, în cazul aviaţiei civile. În domeniul flotei militare, cererea depinde de dimensiunile bugetelor de apărare ale Statelor Membre, precum şi de situaţia geopolitică şi militară. Asigurarea stabilităţii comenzilor în cele două sectoare ale industriei aeronautice europene (civil şi militar) determină optimizarea utilizării resurselor materiale şi umane.

17 www.europa.ec/enterprises/industrysectors/textilesandclothing. 18 Danish Technological Institute (DTI), Trends and drivers of change in the European textiles and clothing sector: Mapping report, May 2008.



Perspectiva europeană vizează avioane civile de mare capacitate şi creşterea competitivităţii proiectului Airbus. Climatul economic mondial, terorismul, crizele din Irak şi Afganistan au determinat o reducere dramatică a output-ului acestei industrii, chiar dacă Airbus a fost mai puţin afectat decât competitorul său Boeing. Ca urmare, U.E. a dorit să lanseze un nou model A380 super-jumbo, care a devenit operativ încă din anul 2006. În cazul industriei aeronautice militare europene, o situaţie favorabilă o are construcţia de elicoptere, iar în cazul industriei spaţiale, modificări esenţiale, legate de programul de sateliţi şi de rachete spaţiale, nu sunt aşteptate în următorii ani.

Noile State Membre U.E., precum şi cele candidate, constituie noi provocări pentru industria aerospaţială europeană. Există o anumită tradiţie a industriei aerospaţiale în noile ţări membre, precum Polonia, Cehia sau România. Firmele comunitare dezvoltă deja relaţii de cooperare şi cu statele candidate.

La nivelul U.E., s-a estimat că, până în anul 2020, se vor cheltui 100 miliarde euro din surse publice şi private pentru a transforma industria aeronautică europeană în prima putere mondială în domeniu. 4.9.5. Industria constructoare de autovehicule Politica actuală a Uniunii Europene în acest domeniu este reflectată de comunicarea Comisiei cu privire la industria europeană a autoturismelor (COM 96/327). Mai mult, grupul de specialişti intitulat CARS 2119 are ca obiective:

promovarea unei strategii integrate pentru o dezvoltare durabilă a industriei europene a autovehiculelor;

definirea celor mai eficiente metode de reglementare; determinarea condiţiilor necesare pentru asigurarea ocupării primului

loc în lume în domeniul inovaţiilor auto. Prima întrunire a cestui grup a avut loc în anul 2005, când s-au definit principalele provocări cu care se confruntă industria europeană a autovehiculelor:

nivelul redus al productivităţii muncii în această industrie la nivelul U.E. (cu 25% mai mic decât în S.U.A. şi cu 30% mai mic decât în Japonia);

costurile plătite pe ora lucrată, deşi comparabile cu cele din S.U.A., sunt mai mari decât cele din Japonia cu 10% şi cu 200% faţă de cele din Coreea de Sud;

competiţia în domeniul inovaţiilor tehnice între U.E., S.U.A., Japonia şi Coreea de Sud este foarte puternică.

În prezent, industria europeană a autovehiculelor se caracterizează prin:

este una esenţială pentru economia europeană, în cadrul ei activând câteva firme mari şi un număr considerabil de furnizori independenţi;

output-ul cuprinde maşini, camioane, autobuze, motociclete şi tractoare de diferite tipuri şi dimensiuni;

principalele firme producătoare de autoturisme sunt: DaimlerChrysler, Volkawagen, BMW, Ford Europe, General Motors Europe, Renault, Peugeot-Citroen, Fiat şi Porsche;

19 Competitive Automotive Regulatory System for 21st Century



în plus, există şi un număr de alţi producători mai mici, precum şi importante capacităţi de producţie japoneze şi coreene;

în cazul producţiei de camioane, principalele firme sunt: Volvo, Scania, Iveco, DaimlerChrysler, MAN şi Daf.

U.E. constituie cel mai mare producător regional de autovehicule din lume (34% din producţia mondială).

Numărul direct de lucrători care activează în acest domeniu este de 2.000.000, în timp ce, efectele directe şi indirecte ale acestei industrii vizează 10 milioane de persoane.

În condiţiile actualei crize globale, vânzările europene de autovehicule vor scădea, în anul 2009, la 18-19 milioane bucăţi, comparativ cu 23-24 milioane bucăţi vândute în anul 2008. U.E. va acorda un sprijin financiar industriei de autovehicule în valoare de 100 miliarde euro. 4.9.6. Industria farmaceutică Industria farmaceutică joacă un rol important la nivelul U.E., nu numai din punct de vedere economic, ci şi legat de înalta calificare a factorului muncă, de investiţii în tehnologiile moderne şi de sănătatea publică.

În industria farmaceutică comunitară activează un număr de aproximativ 600.000 persoane, dintre care 100.000 în cercetare-dezvoltare în domeniu. Din cele 20 miliarde euro cheltuiţi anual cu cercetarea-dezvoltarea, U.E. contribuie cu aproximativ 10%.

Începând cu anul 2010, cele mai multe companii farmaceutice europene se vor confrunta cu problema expirării patentelor de vânzare ale unor medicamente importante. Cu toate acestea, industria farmaceutică europeană va rămâne în continuare profitabilă şi va genera importante fluxuri de cash, în condiţiile în care pieţele cheie de desfacere se vor confrunta cu îmbătrânirea populaţiei. 4.9.7. Industria energetică Consiliul European de la Barcelona (2002) a hotărât liberalizarea totală a pieţelor de energie electrică şi gaz până în anul 2004. Crearea reţelelor trans-europene de energie (TENs), printr-o lege adoptată încă din anul 1996, s-a realizat, iniţial, prin identificarea unor proiecte de reţele de energie electrică şi gaze de interes comun. Statele Membre ale U.E. se pot împărţi, din punctul de vedere al surselor de energie primară, în trei categorii:

ţări net producătoare: Olanda, Danemarca şi Regatul Unit. ţări net importatoare: Germania, Franţa şi Italia. ţări mici net importatoare de energie: Austria, Belgia, Finlanda, Suedia

şi Luxemburg. Acţiunile cheie de implementare a politicii energetice comune pe

perioada 2007-2013 vizează: implementarea unor strategii pe termen mediu şi lung în domeniul

energiei, care să contribuie la realizarea obiectivelor principale ale programului „Intelligent Energy for Europe” (standarde, etichetare, certificare sisteme, monitorizarea dezvoltării pieţei energiei, tendinţe de piaţă);

crearea, extinderea şi promovarea structurilor şi instrumentelor de dezvoltare durabilă, inclusiv a managementului local şi regional al energiei;



promovarea tehnologiilor avansate şi a sistemelor de introducere rapidă a acestora pe piaţa;

dezvoltarea structurilor de informare, educare şi formare pentru creşterea conştientizării, diseminarea know-how-ului şi a bunelor practici;

monitorizarea implementării şi a impactului politicii U.E. privind dezvoltarea durabilă în domeniul energiei.

Programul „Intelligent Energy for Europe” are un buget de 215 milioane euro şi este deschis statelor membre şi celor în curs de aderare.

4.10. Evoluţia producţiei industriale în România post-aderare

Producţia industrială a crescut în 2008 cu 0,9% faţă de 2007, însă a scăzut cu aproape o cincime, în decembrie 2008, faţă de aceeaşi lună din 2007, România resimţind puternic efectele crizei economice, a anunţat Institutul Naţional de Statistică (INS) în iunie 2009. Producţia de energie electrică şi termică, gaze şi apă a crescut cel mai mult, cu 6,2% faţă de 2007, iar industria prelucratoare, cu 0,7%. În schimb, industria extractivă a înregistrat o scădere anuală de 0,3%.

Pe marile grupe industriale, în 2008, s-au înregistrat creşteri în industria bunurilor de uz curent, de 7,6%, cea a bunurilor de capital, de 1,3%, şi în industria energetică, de 0,3%. Spre deosebire, industria bunurilor de folosinţă îndelungată şi sectorul bunurilor intermediare au scăzut cu 6,5%, respectiv cu 3,7%. Rezumat: Capitolul defineşte conceptul de politică industrială comună şi argumentează importanţa ei pentru economia europeană. Sunt analizate, pe rând, cele mai importante ramuri industriale, fiind evidenţiate perspectivele lor de dezvoltare. O parte distinctă este acordată politicii industriale din România. Concluzii:

Politica industrială a U.E. reflectă o multitudine de interese şi este influenţată de o seamă de factori economici şi politici.

Totuşi, ca trend, se constată, după anii '90, reorientarea politicii industriale, de la una negativă spre una strategică, care urmăreşte promovarea competitivităţii la nivelul întregii Uniuni. Exemple ilustrative

Tabel 4.1: Tipologia politicii industriale Abordare

Principalele caracteristici: Orientările generale ale măsurilor

Rolul statului

Laissez-

faire

Are drept scop consolidarea şi promovarea unui mediu concurenţial şi presupune investiţii în infrastructură şi capitalul uman; stimulează investiţiile

străine şi politica de cercetare-dezvoltare la nivel pre-concurenţial.

Neutră Urmăreşte îmbunătăţirea

mediului de afaceri, impactul presupus fiind acelaşi asupra tuturor firmelor şi industriilor.

Susţine

pieţele



Susţinere

Presupune intervenţii limitate pentru a îmbunătăţii alocarea şi respectarea drepturilor de proprietate, pentru a

încuraja educaţia şi spiritul antreprenorial în vederea stimulării

ajustărilor structurale.

Selectivă poate fi specifică atunci când favorizează anumite firme sau verticală, atunci când favorizează anumite industrii sau sectoare ale economiei.

Activă

Este caracterizată de intervenţia directă şi la scară largă a guvernului şi

presupune susţinerea financiară a firmelor şi industriilor vizate, prin

intermediul barierelor tarifare şi non-tarifare, în vederea promovării

restructurării.

Planifica-

toare

Intervenţia statului este mult mai cuprinzătoare decât în situaţia abordării active, incluzând: impozitarea, practicarea sistemului de subvenţii şi a politicilor comerciale în favoarea anumitor firme şi industrii, stimularea cercetării-dezvoltării dincolo de stadiul pre-concurenţial.

Intervenţionistă constă în adoptarea unor măsuri particulare care pot influenţa acţiunea pieţei.

Construc-ţia

structurilor industriale.

Tabelul 4.3: Definiţia IMM-urilor20 Categoria de firme

Număr angajaţi

Cifra de afaceri

Medie <250 euromil.50≤Mică <50 euromil.10≤

Foarte mică

<10 euromil.2≤

0 2 4 6 8 10

2007

2008

2009

2010

2011

2012

2013

miliarde euro

Figura 4.4: Cheltuielile cu cercetarea-dezvoltarea

20 www.europa.eu.int/comm/enterprise_policy/sme_definition/index_en.htm



Figura 4.9: Trendul valorii adăugate de industriile europene în economia U.E. (anul de bază: 2000)


1. Birkler J., Rushworth D., Chiesa J., Pung H., Arena M. V., Schank J. F., Differences Between Military and Commercial Shipbuilding: Implications for the United Kingdom’s Ministry of Defence, MG-236-MOD, 2005.

2. Croitoru L., Russu C., Târhoacă C., van Zon H., Politica industrială a României din perspectiva aderării la Uniunea Europeană , Institutul european din România, Bucureşti, 2003.

3. Deakin D., Entrepreneurship and Small Firms, McGraw-Hill, London, 2003.

4. Johnson P., Industries in Europe: Competition Trends and Policy Issues, Edward Elgar, Cheltenham, 2003.

5. Navarro L., Industrial Policy in the Economic Literature: Recent Theoretical Developments and Implications for E.U. Policy, in Enterprise Papers No. 12, Enterprise Directorate-General, Office for the Official Publications of the European Communities, Luxembourg, 2003.

6. Porter M., Ketels C., U.K. Competitiveness: Moving to the Next Stage, DTI, London, 2003.

7. Roelandt T., den Hertog P., Boosting Innovation: The Cluster Approach, O.E..C.D., Paris, 1999.

8. Centre for European Policy Studies, R&D Study, 9th of February 2009.

9. Danish Technological Institute (DTI), Trends and drivers of change in the European textiles and clothing sector: Mapping report, May 2008.

10. EUROFER, European Steel in Figures, Brussels, May 2009. 11. European Confederation of Iron and Steel Industries, EU Exports,

June 2009.



12. www.europa.eu.int/eur-lex/en/ treaties/dat/C_2002325 13. www.europa.eu.int/comm/ enterprise_policy/index.htm 14. www.europa.eu.int/scadplus/leg/en/s23000.htm 15. http://www.euractiv.com/en/innovation/eu-spending-rd-slips-us/article-

179280 16. www.europa.ec/enterprises/industrysectors/textilesandclothing. 17. www.europa.eu.int/comm/enterprise_policy/sme_definition/index_en.h

tm Test de autoevaluare: 1. Politica industrială poate fi abordată în....maniere diferite:

a. 5; b. 3; c. 4; d. 2; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

2. Politicile fiscală, concurenţială, regională, socială, a factorului muncă şi protecţiei mediului sunt incluse în:

a. politica industrială verticală; b. politica industrială mixtă; c. politica industrială strategică; d. politica industrială negativă;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 3. Cea mai mare parte din ceea ce reprezintă politica industrială europeană actuală poate fi acoperită de termenul: a. politica industrială verticală;

b. politica industrială mixtă; c. politica industrială strategică; d. politica industrială negativă;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 4. Înfiinţarea.....aduce beneficii concretizate în dezvoltarea cooperării, care stimulează flexibilitatea în utilizarea resurselor şi care promovează inovaţia şi ştiinţa: a. politicii industriale; b. restricţiilor industriale; c. firmelor multinaţionale; d. clusterelor; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 5. IMM-urile europene sunt clasificate, începând din anul 2003, în....categorii: a. 6; b. 5; c. 4; d. 3; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 6. Creşterea competitivităţii IMM-urilor din România este sprijinită financiar prin: a. SAPARD; b. PHARE; c. ISPA; d. EIF;




7. Principalul promotor al noilor tehnologii la nivel mondial este: a. U.E.; b. Japonia; c. China; d. Germania;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 8. U.E. domină piaţa navală mondială în domeniul: a. navelor de pasageri; b. navelor cargo; c. tancurilor petroliere; d. navelor militare; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 9. Industria aeronautică europeană se situează pe locul....în lume: a. 1; b. 3; c. 2; d. 4; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 10. �ările europene net importatoare de energie sunt: a. Germania, Olanda, Italia; b. Olanda, Danemarca, Regatul Unit; c. Austria, Belgia, Italia; d. Italia, Germania, Franţa; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. Tema de control: există o politică industrială coerentă în România?.

Modulul 5: Politica Agricolă Comună (PAC)


Politica Agricolă Comună (PAC) Obiective specifice: înţelegerea conceptului de politică agricolă europeană şi a impactului ei asupra economiei. Rezultate aşteptate: analiza politicii agricole, a modalităţilor ei de implementare şi de finanţare. Competenţe dobândite: finalizarea modulului va permite studenţilor să:

înteleagă necesitatea politicii agricole comune; înţeleagă modalitatea de implementare a acestei politici; abordeze ştiinţific politica agricolă şi restricţiile ei.


Încă de la implementarea sa (1962), Politica Agricolă Comunitară

(P.A.C.) a trebuit să se confrunte cu două tendinţe contradictorii: necesitatea eliminării definitive a consecinţelor celui de-al doilea

război mondial, asigurarea necesarului de alimente prin politici protecţioniste şi de intervenţie pe piaţă la nivel regional;

măsurile de susţinere a preţurilor şi plăţile compensatorii au condus la apariţia unor distorsiuni comerciale şi la accentuarea necesităţii de reformare a pieţelor agricole.

Geografia Uniunii Europene este predominant rurală, iar condiţiile climaterice permit Europei să producă o gamă largă de produse agricole.

Totodată Uniunea Europeană deţine poziţia de lider mondial la producţia de ulei de măsline, carne, vinuri, whisky şi alte băuturi alcoolice. Prin urmare, Uniunea Europeană este un actor activ pe piaţa mondială. Uniunea Europeană deţine poziţia de lider mondial la importul de produse agricole. Totodată, U.E. este şi cel mai mare exportator de produse alimentare1..

P.A.C. se confruntă cu noi provocări ca urmare a ultimelor extinderi ale U.E. din anii 2004 şi 2007. 5.2. Evoluţia Politicii Agricole Comune (PAC)

Articolul 39(1) din Tratatul de la Roma menţiona drept principale obiective ale P.A.C.:

creşterea productivităţii în agricultură, prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a factorului muncă;

asigurarea unui standard de viaţă rezonabil în comunităţile agricole, prin creşterea veniturilor personale ale fermierilor;

stabilizarea pieţelor agricole; asigurarea de sprijin pentru ofertanţii din agricultură; asigurarea unor preţuri rezonabile pentru produsele agricole.

Cea mai recentă reformă a P.A.C. a fost orientată spre consumatori şi plătitorii de taxe, şi a dat libertate fermierilor de a produce tot ceea ce se cere pe piaţă.

1 al doilea mare exportator mondial de produse agricole.



Elementele esenţiale ale noii reforme P.A.C. sunt: acordarea unei singure plăţi fermierilor europenei, indiferent de nivelul

producţiei, dar legată de respectarea standardelor de mediu, de securitatea alimentară, sănătatea animalelor şi plantelor, precum şi de menţinerea fermelor în bune condiţii de funcţionare;

o alocare financiară superioară pentru politica de dezvoltare rurală, în scopul promovării protecţiei mediului, calităţii, bunăstării animalelor şi sprijinirii fermierilor pentru a respecta condiţiile de producţie impuse de U.E.;

diminuarea nivelului plăţilor directe pentru fermele mai mari, ca urmare a finanţării noii politici de dezvoltare rurală;

îmbunătăţirea disciplinei financiare astfel încât alocaţia bugetară pentru fermieri calculată până în anul 2013 să nu fie depăşită;

revizuirea politicii de piaţă din cadrul P.A.C.: reduceri ale preţurilor de intervenţie pentru unt şi reformarea prevederilor aferente culturilor de orez, grâu dur, fructe cu coajă şi cartofi pentru amidon. Practic, P.A.C. reprezintă un sistem de subsidii şi de programe, care deţine o pondere esenţială în bugetul U.E. (48%, respectiv 49,8 miliarde euro în anul 2006, comparativ cu 48,5 miliarde euro în anul 2005, de exemplu). P.A.C. combină plata unor subsidii directe pentru culturi şi terenuri care pot fi cultivate cu mecanisme de sprijinire prin preţuri, care includ preţuri minime garantate, tarife de import şi cotaţii pentru bunurile provenite din afara U.E. Reformările sistemului care sunt în curs de desfăşurare (2004 - 2012) vizează reducerea controlului importurilor şi transferarea subsidiilor mai degrabă spre terenuri şi nu spre producţia agricolă. Detaliile implementării acestei scheme variază la nivelul Statelor Membre. Până în anul 1992, cheltuielile cu P.A.C. au reprezentat aproape 49% din bugetul U.E. Începând cu anul 2013, aceste cheltuieli se vor reduce la 32% din bugetul U.E. Obiectivul esenţial al P.A.C. este acela de a oferi fermierilor un standard de viaţă rezonabil, consumatorilor – alimente de calitate la preţuri corecte şi de a conserva mediul rural. Aderarea Românie şi Bulgariei din anul 2007 a determinat reducerea subsidiilor acordate statelor U.E.15 de la 8% la 5%. 5.3. Stadiul actual al P.A.C. Politica Agricolă Comună este constituită în jurul a doi piloni:

organizaţiile comune de piaţă: care vizează măsurile comune de reglementare a funcţionării pieţelor integrate ale produselor agricole.

dezvoltarea rurală: care cuprinde măsuri structurale, care ţintesc dezvoltarea armonioasă a zonelor rurale, sub câteva aspecte: social, al diversităţii activităţilor, al calităţii produselor, al protecţiei mediului.

Aproximativ 90% din producţia agricolă din Statele Membre ale U.E. este reglementată în organizaţiile comune de piaţă. Treptat organizaţiile comune de piaţă le-au înlocuit pe cele naţionale pentru sectoarele care cad sub incidenţa PAC.

În funcţie de produse, organizarea comună de piaţă are una dintre următoarele forme:

norme privind concurenţa; coordonarea obligatorie a diferitelor organizări naţionale ale pieţei;



organizarea europeană a pieţei. 5.3.1. Actorii instituţionali ai Politicii Agricole Comune Instituţiile implicate în elaborarea şi gestionarea măsurilor de politică agricolă comună sunt: Consiliul U.E. pentru Agricultură şi Pescuit, Parlamentul European şi Comisia Europeană.

Puterea legislativă revine Consiliului, Parlamentul European având doar un rol consultativ.

În cadrul Consiliului, deciziile se adoptă cu majoritate calificată. În exercitarea prerogativelor de consultanţă, Parlamentul European este asistat de Comitetul AGRI, organ permanent. Comisia Europeană deţine două atribuţii majore, cea a iniţiativei legislative şi cea a implementării P.A.C.

Comisia este asistată de trei categorii de comitete: Comitete pentru managementul organizaţiilor comune de piaţă (câte

unul pentru fiecare organizaţie comună de piaţă); Comitete de reglementare (cu rol consultativ în elaborarea legislaţiei

orizontale); Comitete consultative (formate din reprezentanţi ai grupurilor de

interese). Securitatea alimentară intră în atribuţiile Autorităţii Europene pentru

Securitatea Alimentelor, organizaţie independentă, creată în ianuarie 2002, cu rol consultativ pe lângă Comisie. 5.3.2. Organizaţiile comune de piaţă În prezent, circa 90% din produsele agricole din U.E. fac parte dintr-o organizaţie comună de piaţă şi anume: cereale, carne de porc, ouă şi carne de pasăre, fructe şi legume proaspete şi procesate, banane, vin, lapte şi produse lactate, carne de vită şi viţel, orez, uleiuri şi grăsimi (inclusiv ulei de măsline şi plante oleaginoase), zahăr, flori şi plante decorative, furaje uscate, tutun, in şi cânepă, hamei, seminţe, carne de oaie, carne de capră, precum şi alte produse cărora li se aplică numai anumite reglementări. Pentru implementarea măsurilor comune de reglementare a pieţelor, U.E. are la dispoziţie următoarele instrumente:

Preţurile: mecanismul general de funcţionare a pieţelor produselor agricole în U.E. este bazat pe un sistem complex de reglementare a preţurilor de comercializare a produselor.

Anual, Consiliul European stabileşte trei niveluri de preţ pentru produsele aflate sub incidenţa P.A.C.: preţul indicativ, preţul de intervenţie şi preţul prag.

Preţul indicativ este preţul la care Consiliul European recomandă comercializarea produselor agricole pe piaţa internă. Nivelul său este considerat cel potrivit pentru a asigura un standard rezonabil al veniturilor producătorilor agricoli.

Preţul de intervenţie este preţul minim garantat care poate fi obţinut pentru producţia comercializată pe piaţa internă.

Preţul prag este preţul sub care importurile de produse agricole nu pot pătrunde în U.E.

Intervenţia pe piaţă (stocarea): atunci când preţurile de piaţă ale unor produse ating niveluri mici sau apropiate de cele stabilite prin sistemul



preţurilor de intervenţie, agenţii autorizate cumpără şi stochează aceste produse, până la restabilirea unui nivel adecvat al preţului.

Ajutoarele financiare (subvenţii): vizează plăţile directe, alte ajutoare financiare şi refinanţările la export.

Plăţile directe sunt formate din ajutoarele pentru producţie şi plăţile compensatorii. Subvenţiile pentru producţie se aplică produselor al căror consum ar fi descurajat în situaţia unui preţ prea mare obţinut, de exemplu, prin impunerea unui nivel ridicat al protecţiei vamale.

Plăţile compensatorii se acordă fie sub forma unei sume anuale fixe la hectar-indiferent de cantitatea produsă, fie pe cap de animal.

Fermierii trebuie să îndeplinească unele cerinţe pentru a beneficia de plăţi compensatorii:

respectarea unor standarde de mediu şi de ocupare (cross compliance), stabilite de fiecare Stat Membru în parte;

îngheţarea terenurilor (set-aside): măsura s-a referit atât la prevenirea situaţiilor de supraproducţie, dar are în vedere şi protejarea mediului.

Produsele pentru care se acordă plăţi directe sunt: culturi arabile, inclusiv cereale, cartofi pentru amidon, in fără destinaţia fibre, ulei de măsline, leguminoase cu seminţe, in, cânepă, viermi de mătase, banane, stafide, tutun, seminţe, hamei, orez, carne de vită şi de viţel, lapte şi produse lactate, carne de oaie şi de capră.

Cotele de producţie: reprezintă cantităţile maxime admise pentru producţia anumitor produse (lapte, legume, fructe, zahăr, cartofi pentru amidon, banane, furaje uscate, in şi cânepă pentru fibre, ulei de măsline, tutun).

Cotele se stabilesc anual, la nivel comunitar, apoi se negociază şi se repartizează pe ţări, şi pe ferme la nivel naţional.

Pentru producţia în surplus faţă de cotă, fermierii sunt penalizaţi sau se reduce preţul de intervenţie pentru anul agricol următor.

Protecţia vamală: în cadrul U.E., funcţionează un sistem unic de impunere la import pentru toate produsele agricole. Potrivit acestuia, produsele agricole care intră în spaţiul comunitar sunt supuse nivelului de impunere vamală care se regăseşte în tariful vamal comun.

De asemenea, potrivit angajamentelor internaţionale asumate de U.E., există contingente tarifare pentru o serie de produse agricole.

5.3.3. Dezvoltarea rurală Componenta de dezvoltare rurală a P.A.C. a căpătat o atenţie sporită după elaborarea de către Comisia Europeană a documentului strategic Agenda 2000, devenind, astfel, al doilea pilon al P.A.C. Necesitatea unei abordări în această direcţie s-a fundamentat pe două raţiuni majore:

proporţia foarte mare (80%) pe care o deţin suprafeţele agricole în suprafaţa totală a U.E.;

coeziunea economică şi socială a U.E. ar deveni utopică fără acordarea atenţiei cuvenite dezvoltării armonioase a zonelor rurale.

Obiectivele politicii de dezvoltare rurală, definite în Regulamentul Consiliului nr. 1257/17 mai 1999 referitor la sprijinul pentru dezvoltare rurală, sunt:

ameliorarea exploataţiilor agricole;



garantarea siguranţei şi calităţii produselor agricole; asigurarea unor niveluri stabile şi echitabile ale veniturilor fermierilor; protecţia mediului; dezvoltarea de activităţi complementare şi alternative, generatoare de

locuri de muncă, pentru a contracara procesul de depopulare a zonelor agricole şi a întări substanţa economică şi socială a zonelor rurale;

îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă în zonele rurale şi promovarea şanselor egale.

Principiile care stau la baza politicii de dezvoltare rurală, definite în acelaşi regulament, sunt:

multifuncţionalitatea agriculturii, în sensul unei interpretări mai largi a activităţilor agricole, faţă de rolul tradiţional de furnizoare de produse agricole;

abordarea multisectorială şi integrată a economiei rurale, în sensul diversificării activităţilor, creării de surse suplimentare de venit de ocupare şi conservării patrimoniului rural;

flexibilitatea financiară în sprijinirea dezvoltării rurale, în sensul descentralizării deciziei, subsidiarităţii şi implicării partenerilor locali;

transparenţa în elaborarea programelor de dezvoltare rurală, bazată pe simplificarea legislaţiei.

Măsurile de politică de dezvoltare rurală se împart în două mari categorii:

II.. măsuri însoţitoare care vizează: - pensionarea anticipată: se acordă sprijin financiar pentru fermierii şi lucrătorii agricoli în vârstă de peste 55 ani care se retrag din activităţile/muncile agricole cu caracter comercial înainte de vârsta de pensionare.

Sprijinul este condiţionat de îndeplinirea anumitor cerinţe de vechime în muncă şi/sau participare la o schemă de asigurări sociale.

Un fermier poate primi până la 150.000 euro în tranşe anuale de cel mult 15.000 euro, până la vârsta de 75 ani, iar un lucrător agricol, până la 35.000 euro, în tranşe anuale a câte 3.500 euro, în perioada rămasă până la vârsta pensionării; - agricultura ecologică: se acordă sprijin financiar pentru promovarea metodelor de producţie agricolă care au în vedere protejarea mediului înconjurător şi conservarea patrimoniului rural.

Ajutorul se acordă fermierilor care timp de cel puţin 5 ani au practicat metode agro-ecologice, în limita a 600 euro/ha pentru recoltele anuale, 900 euro/ha pentru recoltele perene şi 450 euro/ha pentru alte recolte; - exploatarea zonelor defavorizate: se acordă sprijin financiar pentru fermierii din zonele defavorizate (cum ar fi cele montane) sau din cele cu probleme specifice de mediu, pentru a se asigura continuitatea exploatării terenurilor, un standard de viaţă echitabil pentru fermieri, conservarea peisajului ambiant şi protejarea mediului.

Plăţile variază între 25 şi 200 euro/ha şi se acordă numai în condiţiile respectării stricte a standardelor de mediu, inclusiv a metodelor ecologice de producţie.

IIII.. măsuri de modernizare şi diversificare a exploataţiilor agricole care se referă la: - investiţii: se acordă sprijin financiar pentru investiţiile în exploataţiile agricole (de exemplu, echipamente agricole) care au ca scop eficientizarea



producţiei, diversificarea acesteia, îmbunătăţirea calităţii produselor, inclusiv prin standarde de igienă şi sănătate, protejarea mediului sau îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale animalelor.

Ajutorul financiar (comunitar şi naţional) se acordă în limita a 40% din valoarea investiţiei, excepţie făcând zonele defavorizate (50%) şi fermierii tineri (între 45 şi 55%). Sprijinul se acordă numai pentru fermele care îndeplinesc standarde minime de mediu, igienă şi bunăstare a animalelor.

De asemenea, se acordă sprijin financiar pentru investiţii în ameliorarea procesului de prelucrare şi comercializare a produselor agricole, în scopul creşterii competitivităţii şi valorii adăugate a producţiei agricole. Contribuţia U.E. este de maxim 50% din valoarea proiectului; - instalarea tinerilor fermieri: se acordă sprijin pentru înfiinţarea de ferme de către persoane în vârstă de cel mult 40 ani, care nu au mai condus anterior o fermă agricolă.

Ajutorul se acordă fie sub forma unei prime de până la 25.000 euro, fie prin subvenţionarea dobânzii unui împrumut bancar.

Sunt eligibile numai fermele care îndeplinesc standarde minime de mediu, igienă şi bunăstare a animalelor; - activităţi de formare profesională: în special în domeniile calităţii produselor şi protejării mediului; - conservarea şi protejarea pădurilor: se acordă sprijin financiar persoanelor fizice, asociaţiilor sau autorităţilor locale pentru ocrotirea patrimoniului forestier, incluzând activităţi de împădurire, ameliorarea tehnicilor de exploatare forestieră, prelucrarea şi comercializarea produselor forestiere.

În cazul împăduririi suprafeţelor cu destinaţie agricolă, la ajutorul propriu-zis pentru împădurire, se acordă suplimentar şi compensări anuale de până la 725 euro/ha pentru asociaţii şi autorităţi locale şi de până la 185 euro/ha pentru persoanele fizice, pe o perioadă de până la 25 ani. - sprijin pentru alte activităţi: reparcelarea terenurilor, dezvoltarea serviciilor în mediul rural, renovarea satelor, protejarea patrimoniului, promovarea turismului şi activităţilor meşteşugăreşti. Ultima extindere a U.E. din anul 2007 a condus la necesitatea accentuării reformării P.A.C. Astfel, modificarea regimului subsidiilor urmează a fi realizată în 2011, în condiţiile în care guvernele naţionale au libertatea de a stabili maniera de introducere a noii scheme. P.A.C. nu este scutită de critici nici în prezent. În luna mai 2007, Suedia a devenit primul Stat Membru care a propus anularea tuturor subsidiilor pentru agricultură, cu excepţia celor care vizează protejarea mediului.2 Alte critici provin de la mişcările antiglobalizare, care consideră că acordarea unor sume imense pentru agricultură transformă U.E. în ”Fortăreaţa Europa”, care alături de S.U.A. şi de alte state puternic industrializate, împiedică desfăşurarea unei concurenţe specifice corecte. Valoarea totală a acestor subsidii pentru agricultură este superioară celei a asistenţei OECD3 pentru statele în dezvoltare.

2http://www.thelocal.se/7443/20070529/ 3 OECD -Organisation for Economic Co-operation and Development.



O altă problemă permanent criticată este aceea legată de suprastocurile publice de produse agricole rezultate în urma intervenţiilor guvernamentale.

Zonele rurale (terenuri agricole şi păduri) acoperă peste 90% din teritoriul U.E. Aici trăieşte peste 60% din populaţie (agricultori şi alte persoane care locuiesc în aceste zone). Cifrele reflectă situaţia din U.E.27, în urma extinderii din ianuarie 2007. 5.4. Finanţarea Politicii Agricole Comunitare Noua formulă a politicilor europene, include Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală şi Fondul European pentru Pescuit ca instrumente ale Politicii Agricole Comune.

Bugetul total propus de Comisie este de aproximativ 100 miliarde Euro pentru cei şapte ani ai perioadei de programare. Conform propunerii, rata de co-finanţare comunitară este de 50-80%.

Amploarea disparităţilor dintre zonele rurale comunitare, precum şi limitele mijloacelor financiare ale Statelor Membre au generat crearea FFoonndduulluuii EEuurrooppeeaann ppeennttrruu AAggrriiccuullttuurrăă şşii DDeezzvvoollttaarree RRuurraallăă (European Agricultural Fund for Rural Development), ale cărui principale obiective vizează4:

ameliorarea competitivităţii agriculturii şi siviculturii prin sprijinirea restructurării, dezvoltării şi inovaţiei;

ameliorarea mediului şi a spaţiului rural, prin sprijinirea gestionării terenurilor;

ameliorarea calităţii vieţii în mediul rural şi promovarea diversificării activităţilor economice.

Pentru a beneficia de acest instrument financiar, fiecare Stat Membru trebuie să prezinte un plan strategic naţional, care include:

evaluarea detaliată a situaţiei economice, sociale şi ecologice, precum şi posibilităţile de dezvoltare;

strategia de dezvoltare în conformitate cu orientările strategice ale Comunităţii pentru politica de dezvoltare rurală;

priorităţile tematice şi teritoriale de dezvoltare rurală, precum şi o listă cu programele de dezvoltare rurală.

Fiecare program de dezvoltare rurală acoperă o perioadă cuprinsă între 1 ianuarie 2007 şi 31 decembrie 2013. Un Stat Membru poate prezenta fie un program unic, care să acopere întregul său teritoriu, fie o serie de programe regionale. În cazul în care un Stat Membru optează pentru programe regionale, acesta poate prezenta spre aprobare un cadru naţional care să conţină elemente comune ale acestor programe. Actuala politică de dezvoltare rurală trebuie privită ca o prioritate europeană. Ea se dezvoltă în 3 axe, la care se mai adaugă una:

Axa 1 : Îmbunătăţirea competitivităţii agriculturii şi silviculturii: strategia de restructurare trebuie să acopere măsuri pentru îmbunătăţirea capitalului şi restructurarea capitalului fizic agricol şi forestier;

Axa 2 : Îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi sprijin pentru managementul terenurilor: de menţionat faptul că măsura de agro-mediu

4 Articolul 4 din Regulamentul (CE) nr.1698/2005 din 20 septembrie 2005.



reprezintă o componentă obligatorie a fiecărui program. O condiţie generală a măsurilor incluse în cadrul acestei axe este că beneficiarul trebuie să respecte cerinţele naţionale şi comunitare obligatorii de mediu pentru agricultură şi silvicultură;

Axa 3: Extinderea conceptului de dezvoltare rurală: se optează pentru implementarea proiectelor prin strategii de dezvoltare care să se adreseze entităţilor subregionale;

Axa LEADER : are ca principiu elaborarea strategiilor locale de dezvoltare printr-o abordare verticală “de jos in sus”. Aceste strategii sunt finantate în prezent prin Iniţiativa comunitară LEADER. În vederea implementării strategiilor locale de dezvoltare a grupurilor de actiune, fiecare program ar trebui să conţină axa LEADER. De menţionat că 3% din bugetul total va fi constituit într-o rezervă şi alocat în perioada 2012-2013 Statelor Membre care vor înregistra cele mai bune rezultate în implementarea proiectelor din cadrul acestei axe.

O vitalizare socio-economică a zonelor rurale implică crearea unor locuri de muncă locale în alte domenii decât agricultura, şi anume:

intreprinderi micro, mici şi medii; activităţi artizanale; servicii legate de transmiterea de informaţii precum: servicii bancare;

servicii de sănătate de înaltă calitate; educaţie universitară; formare profesională la distanţă.

FFoonndduull EEuurrooppeeaann ppeennttrruu PPeessccuuiitt (European Fisheries Fund) înlocuieşte, începând cu 1 ianuarie 2007, Instrumentul Financiar de Orientare pentru Pescuit dar, spre deosebire de acesta, nu va face parte din familia Fondurilor Structurale, ci va finanţa Politica Comună pentru Pescuit, având o linie bugetară distinctă, de 4,963 miliarde euro pentru U.E.27, denumită: „Conservarea şi gestiunea resurselor naturale”. 5.5. Agricultura din România sub incidenţa P.A.C.

Obiectivele dezvoltării rurale post-aderare în România sunt: ameliorarea exploataţiilor agricole; garantarea siguranţei şi calităţii produselor agricole; asigurarea unor niveluri stabile şi echitabile ale veniturilor fermierilor; protecţia mediului; dezvoltarea de activităţi complementare şi alternative; pensionarea timpurie; fermele de semi-subzistenţă; zonele defavorizate şi cu restriciii de mediu; agromediul şi bunăstarea animală; silvicultura: împăduriri; constituirea grupurilor de producători; asistenţă tehnică; îndeplinirea standardelor de calitate; reînnoirea flotei şi modernizarea vaselor de pescuit; adaptarea efortului de pescuit; pescuitul de coastă la scară mică.

Măsurile socio-economice, prin FEOGA orientare vizează:



investiţii în exploataţii; instalarea tinerilor fermieri; instruire; îmbunătăţirea prelucrării şi comercializării produselor agricole; silvicultura; promovarea adaptării şi dezvoltării zonelor rurale.

Conform Centrului Român pentru Politici Economice (CRPE) economia rurală a României este caracterizată de o agricultură “a cărei trăsătură predominantă este procentul foarte mare al fermelor de subzistenţă, care produc în principal pentru autoconsum, comercializând pe piaţă doar marginal”.

Acordarea de subvenţii de la U.E. nu va duce imediat la creşterea generală a veniturilor producătorilor agricoli, iar nivelul de eligibilitate pentru plăţile directe va decide care agricultori vor primi mai mulţi bani.

În momentul aderării, impactul preţurilor agricole asupra consumatorilor din ţara noastră a fost mai mic decât impactul asupra producătorilor.

Cu excepţia preţurilor la ouă şi băuturi alcoolice, care au scăzut, celelalte produse agroalimentare au înregistrat creşteri de preţuri.

Din punct de vedere sociologic, se poate constata faptul că pierderile reale imediate de venit au fost resimţite îndeosebi pentru două tipuri de familii: cele mai sărace şi de cele urbane, care nu produc alimente pentru consum propriu. Totodată, măsurile de dezvoltare rurală vor fi regrupate în 3 categorii, după cum urmează:

îmbunătăţirea competitivităţii sectorului agricol şi forestier, prin sprijinirea restructurării;

îmbunătăţirea situaţiei mediului înconjurător şi a peisajului rural, prin sprijinirea managementului funciar;

îmbunătăţirea calităţii vieţii din mediul rural şi încurajarea diversificării activităţii economice.

România va beneficia în perioada actuală de programare de aproximativ 7,5 miliarde de euro, Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (FEADR) putând fi accesat în baza Planului Naţional Strategic pentru Dezvoltare Rurală şi a Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013, care este structurat pe următoarele axe prioritate:

III ... Creşterea competitivităţii sectorului agricol şi silvic – 45% din totalul fondurilor U.E., reprezentând suma de 3.246.064.583 euro;

III III ... Îmbunătăţirea mediului şi a zonelor rurale – 25% din fondurile U.E., în sumă de 1.805.375.185 euro;

III III III ... Calitatea vieţii în zonele rurale şi diversificarea economiei rurale – 30% din fondurile europene, totalizând suma de 2.046.598.320 euro.

LEADER va primi 2,5% din sumele alocate celorlalte domenii, adică 123,46 milioane euro.

Pentru finanţarea pescuitului în România, în perioada 2007-2013, este prevăzută suma de 432 milioane euro, din care 207,1 milioane euro reprezintă finanţarea FEP, 67,9 milioane euro - cofinanţarea de la bugetul de stat, iar 157 milioane euro- finanţare privată. FEP poate fi accesat în baza următoarelor documente de programare: Planul Naţional Strategic privind Sectorul Pescăresc şi Programul Operaţional pentru Pescuit, care este structurat pe următoarele axe prioritare:



III ... Adaptarea flotei comunitare de pescuit; III III ... Acvacultură, pescuitul intern, procesare şi marketing;

III III III ... Măsuri de interes comun; IIIVVV ... Dezvoltarea durabilă a zonelor pescăreşti; VVV... Asistenţă tehnică.

Rezumat: P.A.C. reprezintă o componentă esenţială a politicii europene comune. Evoluţia acestei politici a fost determinată de însuşi procesul de extindere al U.E. Ultimele două extinderi, din anii 2004 şi 2007, au determinat reformarea puternică a acestei politici. O componentă importantă a PAC o constituie dezvoltarea rurală în condiţiile protejării mediului. P.A.C. nu este scutită de critici deoarece ea conduce la divizarea Statelor Membre în state beneficiare nete ale P.A.C. şi state care contribuie net la aceeaşi P.A.C. Concluzii:

Noua Politică Agricolă Comună, a cărei aplicare a început din anul 2007, prevede orientarea spre dezvoltarea rurală, eliminarea treptată a cotelor de producţie (până în 2013), reducerea treptată a plăţilor directe şi transferul către dezvoltarea rurală, reducerea subvenţiilor şi condiţionarea acestora de respectarea normelor de siguranţă alimentară, protecţia şi îngrijirea mediului etc. Exemple ilustrative

Figura 5.2: Principalele produse agricole ale U.E.

Tabelul 5.1: Reforma măsurilor de dezvoltare rurală

Măsura aplicabilă în 2000-2006 Măsura aplicabilă în 2007-2013

Investiţii în exploataţiile agricole Modernizarea exploataţiilor agricole Instalarea tinerilor fermieri Instalarea tinerilor fermieri Pregătire Pregătirea vocaţională şi acţiuni de informare Pensionare anticipată Pensionare anticipată



Zone defavorizate şi zone cu probleme de mediu

Sprijinirea fermierilor din zonele montane cu handicap natural. Sprijinirea fermierilor din zonele cu handicap natural (altele decât cele montane). NATURA 2000.

Măsuri agro-ambientale şi măsuri vizând bunăstarea animalelor

Măsuri agro-ambientale şi măsuri vizând bunăstarea animalelor. Susţinerea investiţiilor în activităţi non-productive.

Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingul produselor agricole

Prelucrarea produselor agricole primare şi a produselor forestiere

Împădurirea terenurilor agricole Împădurirea pe loc gol a terenurilor agricole

Alte măsuri forestiere

Recurgerea la servicii de consultanţă pentru agricultori şi proprietarii de păduri. Crearea pe loc gol a sistemelor agro-forestiere. Împădurirea pe loc gol a terenurilor neagricole. NATURA 2000. Măsuri ambientale în sectorul forestier. Refacerea potenţialului productiv forestier şi introducerea de măsuri preventive adecvate. Susţinerea investiţiilor în activităţi non-productive.

Îmbunătăţiri funciare Dezvoltarea infrastructurii în corelaţie cu nevoile sectorului agricol şi forestier

Consolidarea terenurilor Dezvoltarea infrastructurii în corelaţie cu nevoile sectorului agricol şi forestier

Constituirea serviciilor de consultanţă agricolă şi de management al exploataţiilor agricole

Demararea unor activităţi de consultanţă agricolă şi forestieră

Marketingul produselor agricole de calitate (inclusiv constituirea de scheme de creştere a calităţii produselor)

-

Servicii de bază pentru economie şi pentru populaţia rurală

Servicii de bază pentru economie şi pentru populaţia rurală

Renovarea şi dezvoltarea satelor, protejarea şi conservarea patrimoniului rural

Renovarea şi dezvoltarea satelor; conservarea şi îmbunătăţirea patrimoniului rural

Diversificarea activităţilor agricole şi a celor conexe în vederea multiplicării activităţilor desfăşurate şi a furnizării de surse alternative de venit

Susţinerea activităţilor non-agricole

Managementul resurselor de apă pentru agricultură

Dezvoltarea infrastructurii în corelaţie cu nevoile sectorului agricol şi forestier

Dezvoltarea şi ameliorarea infrastructurii legate de dezvoltarea activităţii agricole

Dezvoltarea infrastructurii în corelaţie cu nevoile sectorului agricol şi forestier

Încurajarea activităţilor turistice şi a meşteşugurilor rurale

Crearea şi dezvoltarea de microîntreprinderi. Turism rural.

Protejarea mediului în legătură cu managementul agricol, forestier şi al peisajului rural, precum şi creşterea bunăstării animalelor

Protejarea, îmbunătăţirea şi managementul patrimoniului rural, în vederea unei dezvoltări economice sustenabile

Refacerea potenţialului agricol afectat de calamităţi naturale şi introducerea măsurilor adecvate de prevenire

Refacerea potenţialului productiv forestier şi introducerea de măsuri preventive adecvate

Inginerie financiară



Managementul, de către partenerii locali, al strategiilor rurale integrate LEADER

Implementarea standardelor comunitare Adaptarea la standardele comunitare

Utilizarea serviciilor de consultanţă agricolă Recurgerea la servicii de consultanţă pentru agricultori şi proprietarii de păduri

Participarea la schemele de creştere a calităţii produselor alimentare

Sprijinirea fermierilor care iau parte la schemele de creştere a calităţii produselor alimentare

Promovarea produselor de calitate

Sprijinirea fermierilor care iau parte la schemele de creştere a calităţii produselor alimentare. Sprijinirea grupurilor de producători, în vederea promovării schemelor de creştere a calităţii produselor alimentare.

Ferme de semi-subzistenţă Sprijin pentru fermele de semi-subzistenţă Constituirea grupurilor de producători Înfiinţarea grupurilor de producători Asistenţă tehnică Suplimentarea plăţilor directe Referinţe bibliografice: 1. Dinan Desmond, Ever Closer Union: An Introduction to European Integration, Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2005. 2. Hitiris T., European Union Economics, Prentice Hall, Harlow, 2003. 3. McDonald E., Dearden S., European Economic Integration, Prentice Hall, England, 2005. 4. Râmniceanu I., Dileme ale europenizării politicii de dezvoltare rurală. Implicaţii pentru România, Colecţia de studii I.E.R., nr.9, Bucureşti, 2004. 5. Taylor Jerome, Off with their subsidies! EU threatens to slash huge annual payments to Britain's wealthiest landowners, in The Independent November 9, 2007. 6. European Commission, Directorate General for Agriculture: Agenda 2000 – A CAP for the future, Brussels, 1999. 7. M.A.A.P., Strategia dezvoltarii agriculturii, industriei alimentare şi silviculturii în România, Bucureşti, 2001. 8. http://www.thelocal.se/7443/20070529/ Test de autoevaluare: 1. U.E. este cel mai mare exportator de:

a. cereale; b. fructe; c. băuturi alcoolice; d. produse piscicole; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

2. Un obiectiv al politicii PAC, stipulat în art. 39 (1) din Tratatul de la Roma este: a. stabilizarea pieţelor; b. creşterea preţurilor produselor agricole; c. interzicerea importurilor de produse agricole; d. stabilizarea pieţelor agricole; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.



3. PAC combină plata unor subsidii directe cu.....: a. mecanisme de sprijinire prin investiţii; b. mecanisme de sprijinire prin export; c. mecanisme de sprijinire prin preţuri; d. mecanisme de sprijinire prin import; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 4. PAC este constituită în jurul a ....piloni: a. 5; b. 4; c. 3; d. 2; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 5. Comitetul AGRI este un organ permanent al: a. Comisiei Europene; b. Comitetului Regiunilor; c. Ministerului Agriculturii; d. P.A.C.; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 6. Consiliul European stabileşte anual....niveluri de preţ aflate sub incidenţa PAC: a. 5; b. 4; c. 3; d. 2; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 7. Preţul de intervenţei este preţul minim garantat care poate fi obţinut pentru producţia comercializată pe: a. piaţă; b. piaţa externă; c. bază de contract; d. plan local; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 8. .....se acordă sub forma unei sume anuale fixe la hectar sau pe cap de animal: a. plăţile compensatorii; b. plăţile directe; c. cotele de producţie; d. protecţia vamală; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 9. Dezvoltarea rurală a devenit o componentă distinctă a PAC după adoptarea: a. Tratatului de la Roma; b. Tratatului de la Amsterdam; c. Agendei 2000; d. Constituţiei Europene; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 10. Măsurile de politică de dezvoltare rurală se împart în.....categorii: a. 5; b. 4; c. 3; d. 2;



e. nici-un răspuns anterior nu este corect. Tema de control: perspective agriculturii româneşti postaderare.

Modulul 6: Politica U.E. în domeniul pescuitului


Politica U.E. în domeniul pescuitului Obiective specifice: înţelegerea conceptului de politică în domeniul pescuitului, a abordării din punct de vedere sistemic şi a evoluţiei concepţiilor privind această politică. Rezultate aşteptate: posibilitatea înţelegerii mecanismelor de implementare şi de finanţare pentru această politică. Competenţe dobândite: finalizarea modulului va permite studenţilor să:

înteleagă domeniul de aplicare pentru politica în domeniul pescuitului; evidenţieze actorii implicaţi în formularea şi implementarea acestei

politici; abordeze ştiinţific această politică din perspectiva evoluţiei ei.

Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore. 6.1. Concepte definitorii

Uniunea Europeană este al treilea producător ca mărime din lume

(reprezentând 4,4% din producţia totală). În U.E., cei mai mari producători sunt Spania şi Danemarca. U.E.

pescuieşte în principal în Atlanticul de Est şi Marea Mediteraneană. În anul 2009, 190.000 de persoane sunt angajate direct în sectorul

piscicol (în plus, alte persoane sunt angajate în procesarea peştelui, ambalare, transport, marketing etc.)

Pe 10 februarie 2009, deputaţii europeni de la Comisia pentru Pescuit au organizat o audiere publică, în cadrul căreia au dezbătut, alături de experţi în domeniu, organizaţii specializate şi reprezentanţi ai autorităţilor naţionale, viitorul politicii europene din domeniul pescuitului. O reformă a acesteia se prevede pentru 2013.

O primă opinie exprimată a fost aceea potrivit căreia „politica comună în domeniul pescuitului a fost creată pentru a proteja atât peştii cât şi locurile de muncă ale pescarilor, dar a eşuat în ambele cazuri: 16 soiuri sunt pe cale de dispariţie şi mii de locuri de muncă au dispărut în domeniu“. Alţi specialişti şi-au exprimat îngrijorarea legată de supra-exploatarea industriei europene de pescuit sau au tras concluzia că „Uniunea Europeană s-ar descurca foarte bine şi fără o politică comună în domeniul pescuitului“. Comisarul european pentru pescuit, Joe Borg, a remarcat faptul că „încă se discută despre viitoarea formă a politicii comune în domeniul pescuitului“, reamintind deputaţilor europeni că aceasta este inclusă în Tratate şi nu poate fi abandonată. În plus, domnul Borg a spus că Statele Membre nu pot să facă excepţii în ceea ce priveşte politicile europene comune. Există şi opinia potrivit căreia aruncarea înapoi în mare a peştilor capturaţi din greşeală reprezintă „scandalul politicii comune în domeniul pescuitului“. În ianuarie 2008, Parlamentul European a adoptat deja o rezoluţie în care cere reducerea capturilor accidentale nedorite şi eliminarea aruncării înapoi în mare a acestora.

Pescuitul şi acvacultura sunt activităţi care conduc la crearea unor locuri de muncă foarte necesare în zonele de coastă, pe de o parte, iar, pe de altă parte, asigură o sursă de hrană sănătoasă şi delicioasă. Per ansamblu, pescuitul reprezintă un domeniu mai puţin important din punct de vedere economic, dar importanţa sa politică şi socială este foarte mare.



Politica U.E. în domeniul pescuitului vizează patru mari obiective:1

conservarea: protejarea resurselor piscicole prin reglementarea cantităţii de peşte care poate fi pescuită, asigurarea protecţiei peştilor tineri pentru a se putea reproduce şi monitorizarea respectării acestor măsuri de către Statele Membre;

structurarea industriei de pescuit şi a acvaculturii: şi a echipamentelor lor, în funcţie de restricţiile impuse de raritatea resurselor şi de cerinţele pieţei;

pieţele: menţinerea unei pieţe comune în acest domeniu şi asigurarea funcţionării ei astfel încât să ofere avantaje atât pentru consumatori cât şi pentru producători;

relaţiile cu restul lumii: încheierea de acorduri privind pescuitul şi derularea de negocieri cu organizaţiile internaţionale şi regionale pentru adoptarea unor măsuri comune privind dezvoltarea pescuitului şi conservarea resurselor piscicole.

În medie, valoarea producţiei piscicole variază în jurul a 0,28% din PIB-ul U.E. La nivelul U.E., 80% dintre vasele de pescuit au lungimi mai mici de 12 metri, iar 53% mai mici de 9 metri. Mai mult, numai 16% dintre vasele de pescuit comunitare sunt relativ noi, construite după anul 1988. Regiunile care deţin nave de pescuit relativ noi sunt: Olanda, Nordul Franţei, Finlanda şi Belgia.

Principalii furnizori europeni de peşte sunt: Danemarca (30% din captura U.E.), Spania, Regatul Unit, Franţa, Olanda şi Italia.2

În prezent, U.E. pescuieşte aproximativ 6% din captura de peşte de la nivel mondial. Ponderea U.E. în pescuitul mondial a scăzut semnificativ începând cu anul 1995.3

Există o mare diferenţă între cererea de pe piaţa comunitară şi oferta de peşte, fapt ce determină creşterea importurilor de peşte din ţările în dezvoltare. Importurile de peşte ale U.E. au crescut în condiţiile în care preţul peştelui importat a crescut şi el constant.

Sectorul de procesare a peştelui a fost relativ stabil şi a realizat, în ultimii 15 ani, un output mediu în valoare de aproximativ 10 – 10,5 miliarde euro. Principalii procesatori sunt Spania (22% din valoare) şi Franţa (20%), dar şi Germania şi Danemarca obţin output-uri anuale mai mari de 1 miliard euro. Acvacultura constituie o componentă importantă a industriei piscicole europene, ea deţinând 4% din producţia mondială în domeniu şi 8% din producţia acvaculturii marine. Principalii producători sunt: Franţa şi Spania (cu mai mult de 200.000 tone fiecare), Italia (peste 180.000 tone) şi Regatul Unit (peste 170.000 tone).4

Aproape o treime din producţia acvaculturii maritime este deţinută de moluşte. Principalele regiuni producătoare sunt Nordul Spaniei şi coasta de vest a Franţei.

Principale specii de peşti produse de acvacultura marină sunt: somonul, plătica, anghila şi calcanul. Producţia acestor specii se ridică la peste 1180 mii tone, cu o valoare de peste 800 milioane euro. Acest sector este dominat de producţia de somon (mai ales în Scoţia), urmată de producţia de plătică de mare (în Grecia). 1 http://europa.eu.int/comm/fisheries/pcp/intro_en.htm 2 Eurostat, tag. 00076, Directorate General for Maritime Affairs and Fisheries, 2009. 3 Eurostat, tag. 00077, Directorate General for Maritime Affairs and Fisheries, 2009. 4 Eurostat, tag. 00075, FAO



Pentru a menţine sectorul piscicol competitiv, U.E. alocă anual ajutoare. 55% din valoarea acestor ajutoare s-a orientat către restructurarea şi modernizarea flotei de pescuit. 6.2. Dezvoltarea politicilor privind pescuitul la nivelul Statelor Membre

Alocaţiile acordate de la Bugetul comunitar pentru restructurarea industriei pescuitului reprezintă un capitol tradiţional în bugetul U.E.5

Aderarea Portugaliei şi Spaniei la U.E. a condus la o creştere a capacităţii de pescuit a U.E. cu 80% şi a consumului comunitar de peşte cu 50%.6 În plus, prin aderarea acestor două state, U.E. a devenit a treia arie de pescuit din lume, poziţie consolidată şi prin aderarea la U.E. a Finlandei şi Suediei. Politica în domeniul pescuitului a fost în continuu amendată, acordându-se atenţie specială următoarelor aspecte:

împărţirea responsabilităţilor în concordanţă cu principiul subsidiarităţii;

măsuri restrictive de regularizare a accesului la resursele de pescuit prin organizarea unui sistem de licenţe, care să conducă la evitarea apariţiei unui exces de ofertă pe pieţele specifice;

realizarea unui mecanism strict de control al mişcărilor vaselor de pescuit;

introducerea unui sistem de stimulare a respectării regulilor stabilite, dar şi de sancţionare a încălcării lor;

corelarea managementului resurselor de pescuit interne cu cel aferent resurselor externe;

realizarea unei noi clasificări a activităţilor de pescuit (multianuale, multi-specii, analitice etc.);

respectarea principiilor adoptate la nivelul U.E.; introducerea unor măsuri structurale, în concordanţă cu reforma

fondurilor structurale comunitare; adoptarea unor măsuri sociale de susţinere, în concordanţă cu

principiul coeziunii, care pune accentul pe promovarea regiunilor mai puţin dezvoltate şi dependente de activităţile de pescuit. Începând cu 1 ianuarie 2003, U.E. a adoptat o nouă politică în domeniul pescuitului.7 Această politică vizează:

conservarea mai eficientă a resurselor piscicole; protejarea mediului acvatic; asigurarea viabilităţii economice a flotei europene de pescuit; asigurarea unor alimente de calitate pentru consumatori.

Principalele modificări datorate noii politici piscicole a U.E. se referă la:

orientări pe termen lung: până în acest moment, măsurile referitoare la pescuit erau adoptate anual;

o nouă politică referitoare la flota piscicolă: care să elimine supra-capacităţile cronice de pescuit prin două măsuri:

5 El-Agraa M.A. The European Union, Prentice Hall, London, 2001. 6 Eurostat, Fisheries Yearbook 2003, p.58. 7 http://europa.eu.int/comm/fisheries/reform/index_en.htm



111... simplificarea politicii referitoare la flota de pescuit, prin punerea accentului pe corelarea cotelor de pescuit cu posibilităţile de pescuit ale fiecărui Stat Membru;

222... acordarea de sprijin public investitorilor privaţi în scopul ajutorării acestora pentru înnoirea şi modernizarea vaselor lor de pescuit, concomitent cu îmbunătăţirea securităţii şi condiţiilor de muncă la bordul navelor;

o mai bună implementare a reglementărilor în domeniu:, a devenit necesară colaborarea între diferite autorităţi în domeniu, care să conducă la o uniformizare a instrumentelor politicii piscicole europene. O primă măsură a constat în creşterea puterii inspectorilor delegaţi de Comisia Europeană;

cooperarea cu actorii implicaţi în domeniul pisciculturii şi acvaculturii: în primul rând cu pescarii şi cu cercetătorii ştiinţifici din acvacultură. Au fost create consilii regionale consultative, care să ofere soluţii pentru dezvoltarea durabilă a pisciculturii europene.

Alte măsuri de reformare a politicii U.E. în domeniul pescuitului au vizat realizarea unei strategii, care să conducă la:8

dezvoltarea durabilă a acvaculturii comunitare: creşterea rolului acvaculturii în crearea de noi locuri de muncă şi în susţinerea ofertei de produse piscicole de calitate, concomitent cu protejarea mediului marin;

integrarea măsurilor de protecţia mediului în cadrul obiectivelor prioritare ale politicii U.E. în domeniul pescuitului: au fost adoptate măsuri de protejare a rechinilor (la Consiliul European din iunie 2003) şi a cetaceelor (Comisia Europeană, vara anului 2003);

eradicarea pescuitului ilegal; măsuri de atenuare a consecinţelor sociale, economice şi regionale

datorate restructurării flotei de pescuit: reprogramarea ajutoarelor structurale în favoarea reducerii capacităţilor de pescuit şi a atenuării efectelor sociale ale acestui proces;

reducerea pierderilor de efective piscicole: diminuarea cantităţii pescuite din peşti imaturi sau din specii care nu sunt cerute pe piaţă;

crearea unei singure structuri de inspecţie: capabilă să monitorizeze resursele piscicole la nivel comunitar şi naţional.

În paralel cu aceste strategii, U.E. s-a orientat spre încheierea unor acorduri cu terţe ţări în domeniul pescuitului şi spre implementarea unui management ştiinţific în domeniu. 6.3. Politica privind pescuitul în România În România, problemele specifice pescuitului şi pisciculturii, sub incidenţa politicii europene în domeniu, sunt de competenţa Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură (ANPA).

Agenţia este o instituţie publică, cu personalitate juridică, finanţată integral de la bugetul de stat, aflată în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, ca autoritate publică centrală, care răspunde de pescuit şi acvacultură.

ANPA elaborează strategia şi cadrul legal privind dezvoltarea sectorului pescăresc în România, fiind responsabilă de implementarea Politicii Comune a Pescuitului în România, de implementarea tehnică a

8 Lequesne Ch. [2000] (2004) „Politica Comună a Pescuitului” (trad. Bolea G.) în Wallace H. şi Wallance W. (2004) Procesul politic în Uniunea Europeană , ediţia a IV-a, Editura ARC, Bucureşti.



măsurilor şi de controlul reglementărilor în domeniul pescuitului şi acvaculturii.

Pentru realizarea obiectivelor, ANPA are ca principale funcţii: elaborarea strategiei dezvoltării sectorului pescăresc, de acvacultură

şi marketing în concordanţă cu politica de guvernare; asigurarea funcţiei de Autoritate de Management a politicilor

structurale din domeniul pescuitului şi acvaculturii; elaborarea cadrul legal specific; realizarea de inspecţii şi control.

În cursul anului 2006, Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, a definitivat Planul Naţional Strategic pentru Pescuit, care delimitează direcţiile de dezvoltare ale sectorului pescăresc în perioada următoare şi a elaborat proiectul Programului Operaţional Sectorial pentru Pescuit, care a fost aprobat de Comisia Europeană la începutul anului 2007, condiţii obligatorii în vederea accesării sumei de 210 milioane euro prin Fondul European pentru Pescuit, în perioada 2007-2013.

Conform datelor ANPA, până în luna mai 2009, au fost depuse 19 proiecte pentru POP cu o valoare totală de peste 304 milioane lei şi o valoare eligibilă de aproape 240 milioane lei.

Potrivit programului, fondurile europene vor putea fi alocate, până în 2013, pe cele cinci axe, astfel:

pentru adaptarea flotei de pescuit, vor putea fi acordate fonduri totale de 13,3 milioane de euro, din care 75% fonduri U.E.;

pentru acvacultură -140 milioane de euro; pentru măsuri de interes comun - 40 milioane de euro; pentru dezvoltarea durabilă a zonelor pescăreşti -100 milioane de

euro; pentru asistenţă tehnică -14,3 milioane de euro.

Proiectele pentru dezvoltarea acvaculturii pot beneficia de o cofinanţare de 60%, fonduri europene şi de la bugetul de stat.

În perioada 2007-2013, România primeşte 230 milioane de euro din Fondul European pentru Pescuit (FEP), iar sesiunile de depunere a cererilor de finanţare vor fi deschise până în decembrie 2013, cu condiţia ca perioada de implementare a proiectelor să nu depăşească sfârşitul anului 2015.

Rezumat:

U.E. reprezintă una dintre marile puteri ale lumii în domeniul pescuitului şi prima piaţă din lume în domeniile procesării peştelui şi acvaculturii.

În conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2371/2002, Consiliul adoptă măsurile necesare care reglementează accesul la zone şi resurse, precum şi desfăşurarea durabilă a activităţilor de pescuit, ţinând seama de recomandările ştiinţifice disponibile, în special de raportul elaborat de Comitetul ştiinţific, tehnic şi economic pentru pescuit.

Concluzii:

Politica U.E. în domeniul pescuitului este relativ nouă. Din aceste considerente, efectele politicii comunitare în domeniul pescuitului nu pot fi uşor previzionate. Aceasta cu atât mai mult cu cât apar noi provocări legate de: stabilirea cotelor şi zonelor de pescuit, protejarea mediului acvatic şi a speciilor de peşti.



Concurenţa puternică, datorată mai ales statelor în dezvoltare, a condus către dezvoltarea acvaculturii europene, deşi costurile aferente acesteia sunt mari.

Totuşi, nu se poate vorbi, cel puţin deocamdată, de contradicţii atât de mari ca în cazul implementării P.A.C. Exemple ilustrative:

0 200 400 600 800 1000 1200 1400

Italia

Spania

Fran�a

Regatul Unit

Grecia

Olanda

Portugalia

Danemarca

Suedia

Irlanda

Finlanda

Germania

Polonia

Malta

Lituania

Letonia

Belgia

Estonia

Cipru

Slovenia

mii kw

Figura 6.1: Puterea flotei de pescuit a U.E.9

9 Eurostat, tag. 00082, Directorate General for Maritime Affairs and Fisheries, 2009.



0 500 1000 1500

Italia

Spania

Fran�a

Regatul Unit

Grecia

Olanda

Portugalia

Danemarca

Suedia

Irlanda

Finlanda

Germania

Polonia

Malta

Lituania

Letonia

Belgia

Estonia

Cipru

Slovenia

mii tone brute

Figura 6.2: Tonajul flotei de pescuit a U.E.

Referinţe bibliografice: 1. Birkland Th. A., An Introduction to the Policy Process, M.E. Sharpe, London, 2005. 2. El-Agraa M.A. The European Union, Prentice Hall, London, 2001. 3. Lequesne Ch., Politica Comună a Pescuitului, (trad. Bolea G.) în Wallace H. şi Wallance W. (2004) Procesul politic în Uniunea Europeană , ediţia a IV-a, Editura ARC, Bucureşti, 2004. 4. Eurostat, tags. 00075, 00076,00077,00082, Directorate General for Maritime Affairs and Fisheries, 2009. 5. Eurostat, Fisheries Yearbook 2003. 6. http://europa.eu.int/comm/fisheries/pcp/intro_en.htm 7. http://europa.eu.int/comm/fisheries/reform/index_en.htm



Test de autoevaluare: 1. Cei mai mari producători de peşte dintre Statele Membre sunt:

a. Spania şi Grecia;; b. Danemarca şi Spania; c. Grecia şi Italia; d. Franţa şi Italia; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

2. Pescuitul este mai puţin important din punct de vedere...., dar importanţa sa.....este foarte mare: a. politic/social; b. economic/politic; c. social/politic; d. economic/politic şi social; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 3. Politica U.E. în domeniul pescuitului vizează...mari obiective: a. 2; b. 3; c. 4; d. 5; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 4. Creşterea importurilor de peşte din ţările în dezvoltare se datorează... de pe piaţa U.E.: a. deficitului de ofertă; b. deficitului de cerere; c. excedentului de ofertă; d. crizei financiare; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 5. O treime din output-ul acvaculturii marine este deţinută de: a. somon; b. plătică; c. anghilă; d. calcan; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 6. Noua politică europeană în domeniul pescuitului a fost adoptată în anul: a. 2004; b. 2005; c. 2006; d. 2007; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 7. Soluţii pentru dezvoltarea durabilă a pisciculturii europene sunt oferite de: a. guvernele Statelor Membre; b. Comisia Europeană; c. consilii regionale consultative; d. Parlamentul European; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 8. În România, ca Stat Membru U.E., problemele specifice pescuitului şi pisciculturii sunt de competenţa: a. guvernului; b. Ministerului Agriculturii,



c. ANPA; d. a+c; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 9. Planul Naţional Strategic pentru Pescuit în România a fost definitivat în anul: a. 2007; b. 2008; c. 2006; d. 2009; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 10. Fondurile europene pentru pescuit vor fi alocate în România, până la orizontul 2013, pe....axe principale: a. 1; b. 2; c. 3; d. 4; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. Tema de control: Este posibilă revigorarea pescuitului românesc până în anul 2013?

Modulul 7: Politica U.E. în domeniul mediului


Politica U.E. în domeniul mediului Obiective specifice: înţelegerea conceptului de politică a mediului, a abordării din punct de vedere sistemic şi a evoluţiei concepţiilor privind această politică. Rezultate aşteptate: posibilitatea înţelegerii mecanismelor de implementare şi de finanţare pentru această politică. Competenţe dobândite: finalizarea modulului va permite studenţilor să:

înteleagă domeniul de aplicare pentru politica în domeniul mediului; evidenţieze actorii implicaţi în formularea şi implementarea acestei

politici; abordeze ştiinţific această politică din perspectiva evoluţiei ei.

Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore. 7.1. Necesitatea unei politici comune în domeniul mediului La 27 mai 2008, Miniştrii mediului din cadrul G8, au făcut un pas foarte important în lupta contra schimbărilor climatice, cerând guvernelor să stabilească o strategie pentru a înjumătăţi emisiile de gaze până în anul 2050.

Grupul celor opt a fost de acord încă din anul 2007, în Germania, cu înjumătăţirea emisiilor de gaze cu efect de seră la nivel global până la jumătatea anului 2050, propunere susţinută de Germania, Franţa, Regatul Unit, Italia, Japonia şi Canada, dar respinsă de Statele Unite ale Americii şi Rusia.

China s-a alăturat, de asemenea, miniştrilor şi reprezentanţilor G8 pentru a discuta despre schimbările climatice, subiect cheie ce a figurat pe agenda discuţiilor de la summitul care a avut loc in iulie 2008, la Toyako, în nordul Japoniei.

Delegaţii au declarat că ţările dezvoltate ar trebui să stabilească ţinte pe termen mediu pentru a reduce emisiile de gaze cu efect de seră. Economiile emergente şi cele dezvoltate doresc ca G8 să stabilească ţinte clare pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră până în anul 2020, poziţie susţinută şi de Uniunea Europeană.

Aproximativ 190 de state au fost de acord să negocieze, până la sfârşitul anului 2009, un succesor al protocolului de la Kyoto, conform căruia 37 de state dezvoltate ar trebui să reducă emisiile de gaze cu efect de seră în medie cu 5% sub nivelul din 1990, în perioada 2008-2012.

Cu toate astea, există mari discrepanţe în cadrul G8 şi între ţările sărace şi economiile puternice în lupta contra schimbărilor climatice. Importanţa politicii de mediu nu se datorează anvergurii fondurilor alocate,1 ci faptului că această politică a devenit o politică orizontală a Uniunii Europene, aspectele de protecţie a mediului fiind considerate a fi obligatorii pentru celelalte politici comunitare. În prezent, politica de mediu este susţinută prin programe care acoperă multe domenii, pornind de la substanţe chimice şi terminând cu modificările climatice. Principalele obiective ale politicii comunitare de mediu sunt protejarea mediului natural şi realizarea unei dezvoltări durabile în spaţiul european.

1 care nu depăşesc fondurile de care dispun politica regională sau politica agricolă.



Dezvoltarea politicii de mediu la nivelul U.E. a fost influenţată de trei categorii de factori:

problemele legate de poluarea transfrontalieră; asigurarea condiţiilor pentru realizarea unor tranzacţii comerciale

echitabile şi libere; obţinerea unei dezvoltări eficiente şi durabile.

Poluarea transfrontalieră: degradarea mediului poate conduce la efecte negative la nivel economic şi ecologic;

Tranzacţii comerciale libere şi echitabile: îndeplinirea obiectivelor prevăzute în textul Tratatului de la Roma, în special realizarea pieţei unice, a necesitat implementarea unor politici comune în domeniul mediului.

În aceste condiţii, devine necesară armonizarea politicilor şi standardelor de mediu, în scopul asigurării neutralităţii faţă de concurenţa între firmele Statelor Membre U.E.

Dezvoltarea eficientă şi durabilă: în principiu, eficienţa este promovată prin impunerea firmelor internalizarea costurilor aferente externalităţilor rezultate din procesele de producţie.

Avantajele obţinute din implementarea politicilor de mediu sunt greu de cuantificat exact.

Studii realizate în această direcţie de Comisia Europeană (1987) şi de O.E.C.D. (1984; 1989) estimează aceste avantaje între 3,5 şi 6% din PIB.

7.2. Evoluţia politicii de mediu a Uniunii Europene

După adoptarea politicii de mediu a U.E. (1972), a fost creat un Serviciu pentru Protecţia Mediului, care a devenit activ după Directoratul General2 din anul 1981.

În anul 2002, Parlamentul European şi Consiliul European au adoptat al şaselea Program de Mediu, având ca orizont anul 2010 (COM 31/2001). Acest nou program este axat pe patru mari domenii:

modificările de climă; natura şi biodiversitatea; sănătatea în raport cu mediul; conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor.

În legătură cu modificările climatice, U.E. urmăreşte îndeplinirea obiectivelor trasate prin Protocolul de la Kyoto (1997), prin care se cere reducerea emisiilor poluante cu 8%, în perioada 2008-2012. În acest sens, U.E. a introdus o schemă de diminuare a poluării în Statele Membre.

În legătură cu biodiversitatea, Comisia Europeană utilizează legislaţia existentă în domeniu şi Directivele referitoare la standardele de poluare a aerului şi apei.

Pentru conservarea sănătăţii mediului, Comisia Europeană a introdus noi standarde referitoare la noxe, la poluarea sonoră, la pesticide şi la managementul riscului utilizării de noi substanţe chimice.

Comisia a propus o diminuare cu 20% a reziduurilor toxice până în anul 2010, pe baza unor măsuri care vizează: taxe pe utilizarea resurselor sau introducerea politicilor care promovează producţia integrată.

Acest Program de Acţiune a recunoscut importanţa implementării în continuare şi a monitorizării legislaţiei existente.

2 unitate activă în cadrul Comisiei Europene, responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicii de mediu şi totodată iniţiatoarea actelor legislative.



În plus, se pune un mare accent pe introducerea unor stimulente pe piaţă, pe încurajarea firmelor şi consumatorilor în adoptarea bunelor practici (încurajarea adoptării Schemei de Ecomanagement şi Audit la nivelul U.E.).

P.A.M.-6 dezvoltă şapte strategii în domeniul mediului, anume: calitatea aerului: strategie lansată în anul 2001, prin programul „Aer

curat pentru Europa”, a avut în vedere adoptarea unui set de recomandări în vederea combaterii efectelor poluării asupra mediului şi sănătăţii umane;

protecţia solului: strategie fundamentată pe Comunicarea Comisiei Europene cu titlul „Către o strategie tematică pentru protecţia solului”. Este pentru prima dată când problema poluării solului este tratată independent;

utilizarea pesticidelor: se fundamentează pe proiectul „Către o strategie tematică în utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile” (2002), prin care au fost stabilite o serie de obiective, precum: minimizarea riscului asupra sănătăţii şi mediului datorat utilizării pesticidelor, îmbunătăţirea controlului asupra utilizării şi distribuirii pesticidelor, reducerea nivelului substanţelor dăunătoare active prin înlocuirea lor cu alternative mai sigure, încurajarea agriculturii ecologice, etc.;

protecţia şi conservarea mediului marin: încă din anul 2002, Comisia Europeană a pus problema utilizării mărilor în contextul durabilităţii şi conservării ecosistemelor marine, inclusiv ale fundurilor oceanelor, estuarelor şi zonelor de coastă, acordându-se o atenţie deosebită ariilor cu biodiversitate mare;

reciclarea şi prelucrarea deşeurilor: aspectele referitoare la reciclarea şi prelucrarea deşeurilor au fost tratate separat, pentru prima dată, în anul 2003. În acest sens, au fost investigate modalităţile cele mai eficiente de reciclare a produselor sub aspectul cost-eficacitate;

mediul urban: strategia în acest domeniu vizează: transportul urban, managementul urban durabil, construcţiile şi arhitectura urbană;

mediu şi sănătate (SCALE3): este cea mai recentă strategie de mediu, care ia în considerare relaţia cauzală dintre poluare, schimbările caracteristicilor mediului şi sănătatea umană. Spre deosebire de celelalte standarde de mediu care vizează adulţii, SCALE se adresează sănătăţii copiilor, cel mai vulnerabil grup social şi cel mai afectat de efectele poluării mediului.

Importanţa acordată de U.E. problemelor de mediu este evidenţiată şi de fondurile care sunt alocate în acest domeniu.

Mai mult, noile State Membre ale U.E. au beneficiat, pe perioada 2000-2007, de 3,5 miliarde euro pentru investiţii în infrastructura de mediu (prin I.S.P.A.), de 1,5 miliarde euro (prin Phare) şi de 500 milioane euro (prin S.A.P.A.R.D.). 7.3. Legislaţia Uniunii Europene în domeniul mediului Controlul poluării apei a determinat măsuri atât de numeroase încât au fost considerate a fi „giuvaerul de pe coroana politicii de mediu a U.E.”4 În acest domeniu, operează trei categorii de directive:

cele care detaliază standardele de calitate aplicabile diferitelor categorii de ape (potabilă, de spălat, pentru irigaţii, pentru piscicultură);

cele care controlează emisia de substanţe periculoase;

3 Strategia europeană de mediu şi sănătate – SCALE a fost adoptată în iunie 2003 4 ***European Trends 1988-1989, Economist Inteligence Unit, , London, 1989.



cele care vizează o mai mare securitate a resurselor de apă. În ceea ce priveşte poluarea aerului, restricţiile sunt mai puţin ferme

decât cele referitoare la apă. În fiecare an, U.E. generează 2 miliarde tone de deşeuri, dintre care

40 milioane tone nu sunt controlate. Aceasta înseamnă 3,5 tone deşeuri/persoană, din care 67% sunt arse sau depozitate în gropi speciale.

Ca urmare, U.E. şi-a propus ca obiectiv reducerea cu 20% a deşeurilor pe perioada 2000-2010 şi cu 50% până în anul 2050.

Strategia în domeniul deşeurilor se fundamentează pe trei elemente: prevenirea apariţiei deşeurilor toxice; reciclarea; îmbunătăţirea utilizării finale.

7.4. Structuri instituţionalizate ale politicii de mediu a Uniunii Europene

7.4.1. Agenţia Europeană de Mediu Agenţia Europeană de Mediu (A.E.M.)5 reprezintă principala sursă de informaţii folosită de U.E. şi de Statele Membre ale acesteia pentru elaborarea politicilor în domeniul mediului. Agenţia îşi propune să sprijine dezvoltarea şi să ajute la ameliorarea semnificativă şi cuantificabilă a mediului înconjurător din Europa prin furnizarea la timp de informaţii cu scop precis, relevante şi demne de încredere, pentru factorii de decizie şi pentru publicul larg. În prezent, A.E.M. numără 31 de state membre: cele 27 State Membre U.E., precum şi Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Turcia. 7.4.2. Curtea Europeană de Justiţie Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (C.E.J.) declară protecţia mediului drept un obiectiv de interes general, raportat la principiul libertăţii comerţului, care nu trebuie să fie exercitat în manieră absolută.6 7.4.3. Comisia Europeană DG Mediu Direcţia Generală Mediu a fost creată în 1981 şi are ca atribuţii principale elaborarea şi asigurarea implementării politicii de mediu. Astfel, activitatea sa constă în iniţierea şi definitivarea noilor acte legislative în domeniu, precum şi în asigurarea că măsurile adoptate vor fi transpuse de către Statele Membre. 7.4.4. Consiliul Miniştrilor Mediului În cadrul Consiliului Uniunii Europene, funcţionează Consiliul Miniştrilor Mediului, care se reuneşte de câteva ori pe an, în scopul coordonării politicilor de mediu ale Statelor Membre.

5 are sediul la Copenhaga. 6 Journal of Laws 279/29.10.1999, prin care se abrogă Regulamentele nr. 526/87 şi 1697/787.



7.4.5. Parlamentul European În cadrul Parlamentului European funcţionează, începând din 1973, Comitetul de Mediu, sănătate publică şi politică a consumatorului. Acest comitet este format din specialişti pe probleme de mediu şi este responsabil de iniţiativele legislative privind protecţia mediului şi a consumatorului. Parlamentul European „are mai mare influenţă asupra măsurilor de mediu decât au în realitate multe dintre parlamentele naţionale cu tradiţie”.7 7.4.6. Fondul de Investiţii în Protecţia Mediului pentru Europa Centrală şi de Est Fondul de Investiţii în Protecţia Mediului pentru Europa Centrală şi de Est (F.I.M.)8 este un fond de investiţii de risc, care investeşte în firme producătoare de bunuri din domeniul protecţiei mediului sau care oferă servicii în acest domeniu. Fondul a fost capitalizat cu un capital de 22 milioane euro până în anul 2008. F.I.M. funcţionează în Europa Centrală şi de Est, acordând atenţie deosebită României, Bulgariei, Poloniei, Ungariei, Slovaciei şi Cehiei. F.I.M. poate investi o sumă cuprinsă între 0,5 şi 3,5 milioane euro pe proiect, fiind acţionar minoritar, în toate cazurile, şi deţinând 20-33% din acţiuni. 7.5. Instrumentele de implementare a politicii comunitare de mediu

Transformările continue ale politicii comunitare de mediu au generat creşterea şi diversificarea instrumentelor sale de aplicare, în prezent, putându-se vorbi de existenţa a trei categorii de instrumente – legislative, tehnice şi economico-financiare.

În categoria instrumentelor legislative se includ actele normative9 adoptate începând cu anul 1970, care formează acquis-ul comunitar în domeniul protecţiei mediului.

În categoria instrumentelor tehnice sunt incluse acele elemente care asigură respectarea standardelor de calitate privind mediul, precum şi utilizarea celor mai bune tehnologii existente, după cum urmează:

standardele şi limitele de emisii: au scopul de a limita nivelul poluării mediului şi de a identifica marii poluatori;

cele mai bune tehnologii existente (B.A.T.10) la un moment dat: au scopul de a preveni poluarea industrială. Astfel, instituţii specializate elaborează Ghiduri BAT pentru diverse domenii industriale, a căror utilizare devine obligatorie;

7 Weale A., European Environmental Policy by Stealth: The Disfunctionality of Functionalism?, Environment and Planning C: Government and Policy, 1999. 8 The Central & Eastern European Environmental Investment Fund. 9 directive, regulamente, decizii, etc. 10 Best Available Technologies



eticheta de mediu: are rolul de a evidenţia produsele comunitare care îndeplinesc anumite cerinţe de mediu şi criterii „eco” specifice, stabilite de Comitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco11. Eco-etichetarea oferă consumatorilor informaţii clare şi întemeiate ştiinţific asupra naturii produselor, orientându-le astfel opţiunile. Logo-ul specific etichetei de mediu este „margareta”;

criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în Statele Membre: vizează organizarea, desfăşurarea, urmărirea şi popularizarea rezultatelor inspecţiilor de mediu în toate Statele Membre. Principalele instrumente financiare ale politicii de mediu sunt reprezentate de programul LIFE şi de Fondul de Coeziune. Lansat în 1992, programul LIFE este structurat în trei componente tematice12 ce urmăresc îmbunătăţirea situaţiei mediului înconjurător, fiecare componentă având un buget specific şi priorităţi clar delimitate. 7.6. Opinii pro şi contra politicii de mediu a Uniunii Europene Politica de mediu a U.E. este deseori citată drept un succes major al Statelor Membre. Aceasta poate şi datorită numărului mare de texte (peste 100) aprobate de organele abilitate ale U.E. în domeniul mediului, începând cu anul 1986. În plus, au fost dezvoltate sisteme pentru armonizarea informaţiilor referitoare la mediu şi monitorizarea iniţiativelor aferente. Cu toate acestea, unii analişti au evidenţiat discrepanţa care apare între stufoasa legislaţie de mediu şi efectele pe care ea le are asupra protejării mediului natural.13 O cauză a impactului relativ minor al politicii de mediu o poate constitui insuficienţa fondurilor alocate mediului la nivelul U.E.14 Principalul instrument financiar pentru implementarea politicii de mediu este LIFE Programme. În plus, Banca Europeană de Investiţii acordă asistenţă financiară pentru programele de mediu, iar Statele Membre U.E. susţin cu fonduri proprii şi cu fonduri provenite din taxele de mediu politica în domeniu. 7.7. Politica de mediu în România

La sfârşitul anului 2005, a fost adoptat Planul Naţional de Dezvoltare pentru perioada 2007-2013.

Planul Naţional de Dezvoltare(PND) reprezintă: instrument fundamental pentru eliminarea disparităţilor de dezvoltare

socio- economică în cadrul Uniunii Europene; concept specific politicii europene de coeziune economică şi socială

(Cohesion Policy); document de planificare strategică şi programare financiară

multianuală pentru stimularea dezvoltării socio-economică a României în conformitate cu Politica de Coeziune a Uniunii Europene.

11 European Union Eco-Labelling Board 12 LIFE – Natură; LIFE – Mediu; LIFE – Ţări terţe. 13 Klate E., The Past and the Future of European Environmental Policy, European Environmental Review, vol.1, no.1, 1986. 14 Wilkinson D., Using the E.U.’s Structural and Cohesion Funds for the Protection of the Environment, Rectel, vol.3, no.2/3, 1999.



PND are 6 priorităţi naţionale, printre care şi Protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului.

În primul trimestru al anului 2006, a fost elaborată versiunea preliminară a Programului Operaţional sectorial (POS) Mediu, în paralel cu finalizarea primelor variante ale Cadrului Strategic Naţional de Referinţă (CSNR) si ale celor şapte programe Operaţionale (PO).

Obiectivul global al POS Mediu îl constituie protecţia si îmbunătăţirea calităţii mediului şi a standardelor de viaţă în România, urmărindu-se conformarea cu prevederile acquis-ului de mediu.

Obiectivul constă în reducerea decalajului existent între Uniunea Europeana şi România cu privire la infrastructura de mediu atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Aceasta ar trebui să se concretizeze în servicii publice eficiente, cu luarea în considerare a principiului dezvoltării durabile şi a principiului “poluatorul plăteşte”.

Obiectivele specifice POS Mediu sunt: îmbunătăţirea calităţii şi a accesului la infrastructura de apă şi apă

uzată, prin asigurarea serviciilor de alimentare cu apa şi canalizare în majoritatea zonelor urbane până în 2015 şi stabilirea structurilor regionale eficiente pentru managementul serviciilor de apă/apă uzată;

dezvoltarea sistemelor durabile de management al deşeurilor prin îmbunătăţirea managementului deşeurilor şi reducerea numărului de zone poluate istoric în minimum 30 de judeţe până în 2015;

reducerea impactului negativ asupra mediului şi diminuarea schimbărilor climatice cauzate de sistemele de încălzire urbană în cele mai poluate localităţi până în 2015;

protecţia şi îmbunătăţirea biodiversităţii şi a patrimoniului natural prin sprijinirea managementului ariilor protejate, inclusiv prin implementarea reţelei Natura 2000;

reducerea riscului de producere a dezastrelor naturale cu efect asupra populaţiei, prin implementarea măsurilor preventive în cele mai vulnerabile zone până în 2015.

În vederea atingerii acestor obiective, s-au identificat următoarele axe prioritare:

Axa prioritară 1 – “Extinderea şi modernizarea sistemelor de apă şi apă uzată”;

Axa prioritară 2 – „Dezvoltarea sistemelor de management integrat al deşeurilor şi reabilitarea siturilor contaminate istoric”;

Axa prioritară 3 – „Reducerea poluării şi diminuarea efectelor schimbărilor climatice prin restructurarea şi reabilitarea sistemelor de încălzire urbană pentru atingerea ţintelor de eficienţă energetică în localităţile cele mai afectate de poluare”;

Axa prioritară 4 – “Implementarea sistemelor adecvate de management pentru protecţia naturii”;

Axa prioritară 5 – “Dezvoltarea infrastructurii adecvate de prevenire a riscurilor naturale în zonele cele mai expuse la risc”;

Axa prioritară 6 – “Asistenţa Tehnică”. Asistenţa Tehnică (AT) va sprijini implementarea şi monitorizarea programului şi va contribui substanţial la atingerea obiectivului global şi a celor specifice ale POS Mediu.

Programul acoperă perioada 2007-2013, dar obiectivele sale urmăresc nevoile de dezvoltare ale României după anul 2013, prin punerea bazelor dezvoltării economice durabile. POS va contribui la îndeplinirea obligaţiilor pe care România le are în sectorul de mediu, oferind oportunităţi de investiţii în toate regiunile ţării.



Sursele comunitare utilizate în implementarea POS Mediu sunt asigurate din Fondul de Coeziune şi Fondul European pentru Dezvoltare Regională.

Fondul European de Dezvoltare Regională (European Regional Development Fund) poate finanţa proiecte de infrastructură, investiţii care creează locuri de muncă, investiţii IT, proiecte locale de dezvoltare, ajutoare pentru IMM-uri, etc.

Fondul de Coeziune (Cohesion Fund) a fost înfiinţat în 1992 prin Tratatul de la Maastricht.

Acesta asigură contribuţia financiară pentru proiecte din domeniul mediului şi al reţelelor trans-europene de transport. Fondul de Coeziune nu co-finanţează programe, ci furnizează finanţare directă pentru proiecte individuale.

Printre priorităţile Fondului de Coeziune se află şi infrastructura de mediu şi proiecte de investiţii în domenii cheie ale energiei şi surselor alternative de energie.

Rezumat:

Aplicarea directivelor legate de mediu intră deseori în contradicţie cu alte politici comunitare. Aceasta deoarece creşterea economică, dezvoltarea industriei sau aplicarea P.A.C. pot conduce la creşterea poluării apei, aerului şi solului. Chiar dacă se recunoaşte necesitatea introducerii problemelor de mediu la nivelul fiecărei politici comunitare, acest obiectiv nu a fost pe deplin realizat.

În plus, politica de mediu se realizează prin intermediul directivelor. Deşi aceste directive sunt adoptate la nivelul U.E., implementarea lor efectivă se realizează de către fiecare Stat Membru în parte, aşa cum acesta consideră de cuviinţă. Ca urmare, deseori, directivele nu sunt aplicate sau sunt aplicate în mod eronat.15

Concluzii:

Indiferent de criticile aduse, politica U.E. în domeniul mediului are efecte deosebite asupra mediului la nivel industrial şi instituţional.

În timp, această politică comună s-a transformat într-o puternică forţă independentă, capabilă să influenţeze opinia publică şi politica economică în U.E.

Pe parcursul existenţei sale, politica de mediu a fost permanent promovată şi modificată, considerându-se chiar că aceasta poate fi vârful de lance în „europenizarea continentului”, în sensul progresului şi civilizaţiei.16

Pe de altă parte, U.E. este parte a convenţiilor internaţionale referitoare la protecţia mediului încă din anii '70. În prezent, ea este semnatară a peste 30 de convenţii internaţionale în domeniu şi joacă un rol activ în negocierile referitoare la protecţia mediului la nivel mondial şi regional.

Nu în ultimul rând, U.E. are încheiate tratate bi şi multilaterale pe probleme de mediu cu Rusia, cu noile state vecine U.E. după extinderea din anul 2007, cu ţările mediteraneene şi cu ţările în dezvoltare.

15 Haigh N., Assessing E.C. Environmental Policy, European Environment Review, vol.1, no.2, 1987. 16 Andersen S., Eliassen K. Making Policy in Europe: The Europeification of National Policy Making, Sage, London, 1993.



Exemple ilustrative:

Mii tone CO2 echivalent

0100000200000300000

19891990

19911992

19931994

19951996

19971998

19992000

20012002

20032004

20052006

Emisii de gaze cu efect de seră tinta Protocolului de la Kyoto in perioada 2008-2012

Figura 7.3:. Nivelurile emisiilor totale de gaze cu efect de seră


1. Andersen S., Eliassen K. Making Policy in Europe: The Europeification of National Policy Making, Sage, London, 1993.

2. Haigh N., Assessing E.C. Environmental Policy, European Environment Review, vol.1, no.2, 1987.

3. Klate E., The Past and the Future of European Environmental Policy, European Environmental Review, vol.1, no.1, 1986.

4. Weale A., European Environmental Policy by Stealth: The Disfunctionality of Functionalism?, Environment and Planning C: Government and Policy, 1999.

5. Wilkinson D., Using the E.U.’s Structural and Cohesion Funds for the Protection of the Environment, Rectel, vol.3, no.2/3, 1999.

6. ***European Trends 1988-1989, Economist Inteligence Unit, , London, 1989.

Test de autoevaluare: 1. Reducerea cu 50% a emisiilor de gaze până în anul 2050 a fost stabilită de miniştrii mediului din G8 în anul:


2. Principalele obiective ale....sunt protejarea mediului natural şi realizarea dezvoltării durabile în U.E.: a. Comisiei Europene; b. Parlamentului European; c. Statelor Membre; d. României;




3. Dezvoltarea politicii de mediu la nivelul U.E. a fost influenţată de....categorii de factori: a. 5; b. 4; c. 3; d. 2; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 4. Cel de-al şaselea Program de Mediu are ca orizont de timp anul: a. 2010; b. 2011; c. 2012; d. 2013; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 5. PAM6 dezvoltă....strategii în domeniul mediului: a. 4; b. 5; c. 6; d. 7; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 6. ”Giuvaerul” de pe coroana politicii comunitare de mediu este: a. controlul poluării solului; b. controlul poluării aerului; c. reciclarea şi prelucrarea deşeurilor; d. controlul sănătăţii; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 7. Strategia europeană în domeniul deşeurilor se fundamentează pe...elemente: a. 2; b. 3; c. 4; d. 5; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 8. Principala sursă de informaţii pentru elaborarea politicii europene de mediu este: a. Curtea Europeană de Justiţie; b. Comisia Europeană; c. Parlamentul European; d. Consiliul Miniştrilor Mediului; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 9. Instrumentele financiare ale politicii comune de mediu sunt: a. Programul LIFE şi PHARE; b. Programul LIFE şi SAPARD; c. PHARE şi Fondul de Coeziune; d. Fondul de Coeziune şi Programul LIFE; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 10. POS Mediu a identificat......axe prioritare: a. 2; b. 3; c. 4; d. 6; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. Tema de control: Există o politică de mediu coerentă în România?

Modulul 8: Politica U.E. în domeniul transporturilor


Politica U.E. în domeniul transporturilor Obiective specifice: înţelegerea conceptului de politică a transporturilor, a abordării din punct de vedere sistemic şi a evoluţiei concepţiilor privind această politică. Rezultate aşteptate: posibilitatea înţelegerii mecanismelor de implementare şi de finanţare pentru această politică. Competenţe dobândite: finalizarea modulului va permite studenţilor să:

înteleagă domeniul de aplicare pentru politica în domeniul transporturilor;

evidenţieze actorii implicaţi în formularea şi implementarea acestei politici;

înţeleagă importanţa diferitelor tipuri de transport; abordeze ştiinţific această politică din perspectiva evoluţiei ei.

Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore. 8.1. Evoluţia politicii de transport

Transporturile reprezintă 7% din PNB-ul U.E., deţin 7% din factorul

muncă şi beneficiază de 40% din investiţiile la nivel comunitar. În ultimii 20 ani, transporturile de mărfuri au crescut în medie cu 2,3% anual, iar cele de călători cu 3,1%. O politică comună în domeniul transporturilor se consideră a contribui la integrarea economică şi la dezvoltarea economică a Statelor Membre U.E. Activitatea în domeniul transporturilor este vitală pentru funcţionarea economiei, iar organizarea sa poate exercita un efect important în alegerea localizării altor activităţi.1 Încă de la începutul implementării sale, politica transporturilor s-a confruntat cu două mari provocări:

implementarea unor condiţii concurenţiale nediscriminatorii pe piaţa europeană a transporturilor;

adoptarea unor măsuri intervenţioniste şi de reglementare din prisma faptului că transporturile reprezintă un element esenţial pentru funcţionarea economiei moderne şi pentru integrarea economică în U.E. 8.2. Instituţiile europene şi obiectivele politicii de transport Parlamentul European este implicat în politica comună de transport prin intermediul Comitetului de Transport şi Turism, care are următoarele atribuţii:

stabilirea unor reglementări unitare referitoare la transport în spaţiul comunitar;

dezvoltarea reţelelor transeuropene şi a infrastructurii din transport; asigurarea conexiunilor logistice legate de transport cu statele extra-

comunitare; îmbunătăţirea siguranţei transporturilor; relaţii cu organismele şi organizaţiile internaţionale de transport.

Consiliul European defineşte direcţiile politice generale la nivelul U.E., printre care se regăseşte şi dezvoltarea transporturilor.

1 Diaconescu M., Economie Europeană, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, editura Uranus, Bucureşti, 2004.



Comisia Europeană are în componenţa sa un Directorat General pentru Energie şi Transport, care are rolul de a se asigura că politicile de transport sunt proiectate în folosul întregii societăţi. Comisia Europeană a propus circa 60 măsuri de modernizare a transporturilor europene de toate tipurile. Banca Europeană de Investiţii finanţează, printre altele, legături feroviare, autostrăzi, aeroporturi. Fiind o organizaţie non-profit, B.E.I. oferă împrumuturi în condiţii avantajoase. Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor au rol consultativ în formularea politicilor de transport şi exprimă interesele angajatorilor, sindicatelor, consumatorilor, ecologiştilor, autorităţilor locale şi regionale în acest domeniu. Obiectivul general al politicii europene de transport îl constituie stabilirea unui echilibru între dezvoltarea economică şi cerinţele de calitate şi siguranţă, în scopul dezvoltării unui sistem modern şi durabil de transport până în anul 2010. Obiectivele specifice politicii de transport sunt:2

transport rutier: îmbunătăţirea calităţii, aplicarea în mod mai eficient a reglementărilor existente printr-un control şi sancţiuni mai aspre;

transport feroviar: revitalizarea căilor ferate, prin crearea unei zone feroviare integrate, eficiente, competitive şi sigure şi înfiinţarea unei reţele destinate serviciilor de transport de bunuri;

transport aerian: controlul creşterii transportului aerian, menţinerea standardelor de siguranţă şi protecţia mediului;

transport maritim şi fluvial: dezvoltarea infrastructurii, simplificarea cadrului de reglementare şi integrarea legislaţiei sociale, pentru a putea crea veritabile „autostrăzi maritime”;

transport inter-modal: modificarea ponderii modurilor de transport, prin intermediul unei politici pro-active de promovare a transportului inter-modal şi a transportului feroviar, maritim şi fluvial;

reţelele trans-europene şi eliminarea blocajelor: construirea obiectivelor de infrastructură, propuse în programul de reţele trans-europene identificate în 1996, într-un set de linii directoare, precum şi a proiectelor prioritare selectate în anul 1994 de către Consiliul European;

utilizatorii: poziţionarea utilizatorilor în centrul politicii de transport, respectiv reducerea numărului de accidente, armonizarea sancţiunilor şi dezvoltarea unor tehnologii mai sigure şi mai curate. 8.3. Transporturile feroviare Sectorul feroviar este singurul care a înregistrat o scădere, toate celelalte îmbunătăţindu-şi performanţele. Această evoluţie se datorează, în principal, competitivităţii mai reduse a sectorului feroviar în comparaţie cu transporturile rutiere.

Diferenţele între standarde la nivelul ţărilor Europei, cum ar fi cele referitoare la ecartament, gabarit, sisteme de alimentare cu curent electric, sisteme de gestionare a traficului feroviar sau a personalului, au făcut ca serviciile de transport feroviar să fie mai puţin competitive decât cele rutiere. Caracteristica comună politicii în domeniul transporturilor este aceea a acoperirii deficitului comercial cu ajutorul subsidiilor.

2 Institutul European din România, Politici Europene, Editura MasterPrint, Bucureşti, 2005.



Subsidiile acordate de Statele Membre U.E. transporturilor variază între 54,8% din valoarea adăugată a transporturilor feroviare, în Belgia, până la 5,7%, în Olanda. În acest sens, politica comună în domeniul transporturilor a stabilit reglementări clare în legătură cu nivelul subsidiilor acordate, astfel încât ele să nu afecteze buna funcţionare a pieţei comunitare a transporturilor. Cu toate acestea, presiunea exercitată de Piaţa Unică a condus către o raţionalizare puternică a industriei producătoare de echipamente feroviare. Ca urmare, producţia de material rulant este dominată, în prezent, de numai trei firme: Bombardier (Canada), Siemens (Germania) şi Alsthom (Franţa). În plus, există o cooperare tradiţională între căile ferate europene şi diferite instituţii, precum Uniunea Internaţională a Căilor Ferate. Reţelele trans-europene (R.T.E) s-au aflat întotdeauna în centrul eforturilor Uniunii Europene de a crea locuri de muncă şi de a oferi legături eficiente între diversele părţi ale uriaşei pieţe unice a Uniunii.3

În anul 2001, a fost prezentat „pachetul de infrastructură”, cu scopul de a deschide pieţele de transport feroviar de bunuri, prin crearea unui cadru pentru condiţiile de acces al companiilor feroviare la reţelele naţionale. Alte două reglementări ale Comisiei Europene (2001/260/EC şi 2001/290/EC) au avut rolul de a introduce Sistemul de Management al Traficului Feroviar şi de a reglementa dezvoltarea traficului feroviar de mare viteză. În anul 2002, Comisia Europeană a prezentat un al doilea pachet de măsuri de reformă a politicii transporturilor feroviare cu scopul de a accelera crearea unui sistem feroviar transeuropean competitiv şi deschis. În acest scop, a fost creată Agenţia Europeană de Căi Ferate, care are rolul de a asigura asistenţa tehnică, securitatea şi inter-operabilitatea cu autorităţile feroviare din Statele Membre. În final, în anul 2004, Comisia Europeană a adoptat cel de-al treilea pachet de măsuri destinat continuării reformelor sectorului feroviar. În acest scop, s-a deschis concurenţa în legătură cu transporturile internaţionale de pasageri în U.E., s-au întărit drepturile pasagerilor, s-a implementat un sistem de certificare pentru mecanicii de locomotive şi s-au luat măsuri pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor de transport feroviar de mărfuri. În prezent, se are în vedere introducerea unui Sistem European de Management al Traficului Feroviar (S.E.M.T.F.) care să înlocuiască sistemele de semnalizare feroviare existente în peste 20 ţări cu un sistem unic. Avantajul principal al S.E.M.T.F. constă în creşterea competitivităţii transportului feroviar de călători şi de mărfuri, deoarece trenurile ar putea tranzita Statele Membre fără a mai fi necesară schimbarea conductorilor de tren la trecerea frontierelor. S.E.M.T.F. este compus din următoarele elemente:

un sistem de radio utilizat pentru schimbul de informaţii4 între centrele de management al traficului şi echipajele de la bord → GSM-R;

un sistem computerizat pentru controlul vitezei trenurilor →S.E.C.T.5. S.E.M.T.F. este deja aplicat în unele State Membre, iar versiunea sa 2.3.0 a putut fi utilizată pe coridoarele internaţionale feroviare europene începând cu anul 2007. Sunt considerate ca având prioritate la implementarea acestui sistem următoarele şase rute internaţionale: 3 Delors J., Cartea Albă asupra Creşterii Economice, Competitivităţii şi Ocupării Forţei de muncă, Bruxelles, 1993. 4 prin date şi semnal radio. 5 Sistem European de Control al Trenurilor.



Rotterdam-Genova; Napoli-Berlin-Stockholm; Anvers-Basel-Lyon; Sevillia-Lyon-Torino-Ljubljana; Dresda-Viena-Budapesta; Duisburg-Varsovia.

Transportul feroviar a înregistrat un declin îngrijorător în Europa în ultimii treizeci de ani, în special transportul de bunuri.

În aceeaşi perioadă, cota transportului rutier de bunuri a crescut de la 30,8% la 43,8%. Sectorul feroviar este singurul care a înregistrat o scădere, toate celelalte şi-au îmbunătăţit performanţele.

Traficul feroviar de pasageri a scăzut de asemenea, însă nu la fel de dramatic. Principala cauză a acestei stări de fapt este că sectorul feroviar nu este la fel de competitiv ca transportul rutier. 8.4. Transporturile combinate Transportul combinat reprezintă acea modalitate de transport al bunurilor care implică mai mult de un tip de transport. El include containerele şi alte modalităţi speciale de transport (RO-RO) pe sisteme rutier/feroviar. Un studiu realizat la solicitarea Comisiei Europene, în anul 1990, a evidenţiat faptul că volumul transporturilor combinate se va tripla, începând cu anul 2005. În ajutorul atingerii acestui obiectiv stau standardizarea echipamentelor utilizate şi modificări de tip organizatoric şi managerial. Deoarece, la Consiliul European de la Gothenburg (2001), s-a pus problema asigurării unui echilibru între modurile de transport, s-a hotărât limitarea creşterii transportului rutier la 38%, printr-un pachet integrat de măsuri care urmăreşte găsirea de alternative, în special pentru transportul pe distanţe mari. În perioada 2003-2007 a fost în derulare programul Marco Polo, în valoare de 115 milioane euro, care a încurajat măsurile eficiente de dezvoltare a transporturilor combinate. În iunie 2004, s-a propus continuarea acestui proiect cu Marco Polo II. În acest sens, s-a reiterat ideea dezvoltării „autostrăzilor maritime”, după cum urmează:

autostrada Mării Baltice: leagă statele de la Marea Baltică cu Statele Membre din Centrul şi Vestul Europei;

autostrada maritimă a Europei de Vest: va lega Spania şi Portugalia de Marea Nordului şi Marea Irlandei;

autostrada maritimă a Europei de Sud-Est: leagă Marea Adriatică de Marea Ionică şi de Estul Mediteranei, inclusiv de Cipru;

autostrada maritimă a Europei de Sud-Vest: asigură conexiunea între Spania, Franţa, Italia şi Malta. Toate aceste proiecte au ca termen limită de finalizare anul 2010. 8.5. Transporturile rutiere de mărfuri

Prin transport rutier se înţelege orice operaţiune de transport care se realizează cu vehicule rutiere pentru deplasarea mărfurilor sau a persoanelor, chiar dacă vehiculul rutier este, pe o anumită porţiune a drumului, transportat la rândul său pe/de un alt mijloc de transport (vagon de cale ferată, bac).



Transporturile rutiere reprezintă principalul mijloc de transport pentru mărfuri şi călători în cadrul U.E.

Transporturile rutiere de mărfuri au constituit obiect de licenţe pentru toate Statele Membre U.E., licenţe care au condus la instituirea de restricţii referitoare la intrarea în această activitate, capabilă să concureze cu succes transporturile feroviare.

Deşi sunt extrem de operative, transporturile rutiere, prin efectele pe care le au asupra mediului şi prin distanţele din ce în ce mai lungi parcurse, atrag costuri din ce în ce mai mari.

Ca urmare, începând cu anul 1992, s-a revenit treptat la aplicarea unor restricţii referitoare la tranzitarea graniţelor naţionale de către camioane şi la tonajul acestora.

Acordurile bilaterale privind acordarea de licenţe de transport au condus la creşterea ineficienţei acestei categorii de transporturi. În ceea ce priveşte transportul de pasageri, măsura adoptată cea mai eficientă a fost aceea a impunerii catalizatoarelor (convertoarelor catalitice), măsură care a contribuit la reducerea poluării în spaţiul comunitar. Pentru a îmbunătăţi siguranţa rutieră, Comisia Europeană a adoptat un program de acţiune pentru perioada 2003-2010. În acelaşi timp, Carta Europeană privind Siguranţa Rutieră are ca scop promovarea măsurilor efective pentru reducerea numărului de accidente şi al victimelor lor cu 50%, până în anul 2010.

Obiectivele politicii comunitare privind transportul rutier de bunuri şi de pasageri sunt: crearea condiţiilor optime pentru furnizarea eficientă a serviciilor de transport; promovarea unui sistem comun eficient de transport rutier; contribuirea la armonizarea condiţiilor de concurenţă dintre operatorii de transport; încurajarea respectării regulilor privind condiţiile de muncă în acest sector.

În acest sens, este important faptul că anumite aspecte din politica de transport rutier trebuie dezvoltate în continuare, precum: reguli comune pentru accesul pe piaţă şi la profesie; condiţii echitabile de concurenţă; aspecte sociale (orar de lucru, perioade de lucru şi odihnă, tahograf); taxarea transportului rutier (taxe şi tarife); constrângeri şi sancţiuni; promovarea acordurilor internaţionale (Interbus, acorduri de tranzit); restricţii de circulaţie. 8.6. Transporturile navale pe apele interioare Aceste transporturi sunt extrem de importante pentru Europa continentală. Ele permit conexiunea între Marea Mediterană şi Marea Nordului, iar înspre Est, spre Europa Centrală şi de Est. U.E. dispune de 29.500 kilometri căi navigabile interioare, care sunt concentrate în două mari sisteme:

Meuse-Scheldt, care leagă Belgia, Franţa şi Olanda; Rin-Main-Dunăre, care străbate, practic, toată Europa continentală.

Dintre aceste două sisteme, Rinul este cel mai important, deoarece, prin intermediul lui, este transportat 57% din volumul total de mărfuri care fac obiectul transportului naval pe apele interioare ale U.E., respectiv 121

miliarde tone-kilometru. Aceasta reprezintă, de fapt, 31 din întregul trafic cu

mărfuri din interiorul U.E. Această categorie de transporturi este mai dezvoltată în Germania şi

în Olanda, cele două ţări deţinând 73,1% din traficul fluvial al U.E. Franţa şi Belgia prezintă, de asemenea, reţele de transport fluvial extinse.



Începând cu anul 1990, Comisia Europeană a aprobat un sistem de subsidii care să fie acordate în vederea stimulării construcţiilor de nave fluviale. De la 1 ianuarie 1993, transportul fluvial a beneficiat de liberalizarea cabotajului. În plus, în ţări precum Olanda, Belgia şi Franţa sunt acordate şi subsidii pentru factorul muncă din acest domeniu, începând cu anul 2000. Transportul fluvial este eficient, poluarea este redusă, iar consumul de

energie pe tona-kilometru pentru mărfurile transportate reprezintă 61 din

consumul în transport rutier şi 21 din cel feroviar. În plus, numărul de

accidente, ambuteiaje, zgomotul şi poluarea aerului sunt de 7 ori mai mici decât pentru transportul rutier. Transportul fluvial contribuie la decongestionarea reţelei de transport rutier, mai ales în zonele supraaglomerate.

Transporturile pe apele de interior sunt încă insuficient exploatate, motiv pentru care se propune promovarea susţinută acestui tip de transport durabil (Cartea Albă 2001).

În vederea introducerii unor noi tehnologii, Regulamentul Consiliului 718/99 prevede diferite forme de ajutor venite din partea statului.

Mai mult, pentru achiziţionarea de motoare care să reducă consumul de energie, poluarea şi zgomotul, Comisia ar putea acorda subvenţii, dacă va fi adoptată „politica europeană de acordare a subvenţiilor pentru achiziţionarea de motoare”, propusă de Cartea Albă. 8.7. Transporturile aeriene Dintre toate tipurile de transport, cele aeriene au fost supuse celor mai multe reglementări la nivel comunitar. Aceasta cu atât mai mult cu cât U.E. a trebuit să ţină seama, în elaborarea acestei politici, de toate acordurile bilaterale şi internaţionale încheiate până în acel moment.

Comisia Europeană a adoptat un set de propuneri pentru managementul traficului aerian menite să creeze un „Cer European Unic” până la 31 decembrie 2004. Acest pachet a stabilit obiectivele şi principiile de operare pe baza a şase direcţii de acţiune:

managementul în comun al spaţiului aerian; stabilirea unui organism comunitar puternic de reglementare; integrarea treptată a managementului civil şi militar; sinergia instituţională dintre Uniunea Europeană şi Eurocontrol; introducerea unei tehnologii moderne adecvate; mai buna coordonare a politicii de resurse umane în sectorul de

control al traficului aerian. Cea mai mare expansiune a transporturilor aeriene s-a resimţit în Franţa, Spania şi Germania. Cursele charter s-au dezvoltat rapid, ajungând să deţină până la 80% din traficul total aerian în unele ţări comunitare. După atacurile teroriste din New York, din anul 2001, companiile aeriene europene au înregistrat pierderi de 15% din veniturile lor, fapt ce a agravat situaţia lor financiară şi aşa dificilă.. Printr-un comunicat de presa, dat publicităţii la 15 iunie 2006, Parlamentul European arată că, în vederea îmbunătăţirii măsurilor de siguranţă a zborurilor, după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, este



necesar a se aplica reguli stricte privind prezenţa la bordul aeronavelor a agenţilor de siguranţă. În acest sens, Raportul Paolo Costa urmăreşte să asigure că regulile comune6 vor fi aplicate corect de Statele Membre, de autorităţile aeroportuare şi de companiile aeriene. Totodată, regulile comune europene fac referire, pentru prima dată, la măsurile de siguranţă din timpul zborurilor, inclusiv la îmbarcarea la bordul aeronavelor a unor agenţi de securitate. Printre alte dispoziţii ale proiectului de regulament, se arată că „la bordul aeronavelor nu vor putea fi aduse arme, decât dacă sunt îndeplinite condiţiile de securitate impuse şi dacă statul care acordă licenţa de zbor livrează şi o autorizaţie în acest sens”.

Parlamentul cere în acest sens o autorizaţie specială înainte de efectuarea zborului, acordată de Statul Membru pe teritoriul căruia are loc decolarea, de Statul Membru de destinaţie şi, după caz, de „oricare stat survolat sau pe teritoriul căruia au loc escale”.

Ultimele evoluţii în domeniu sunt următoarele: numărul total de pasageri transportaţi cu aeronavele, la nivelul U.E.-

27, a crescut. Dintre aceştia, 24% au călătorit pe rutele interne, 42% între Statele Membre U.E., iar 34% în exteriorul U.E.;

cel mai aglomerat aeroport comunitar a rămas Heatrow (Londra)7; alte aeroporturi comunitare importante sunt: Charles de Gaulle (Paris),

cu 6,1% din total pasageri, Frankfurt (5,6%), Amsterdam şi Madrid. Dintre noile State Membre U.E., cel mai mare trafic de pasageri s-a derulat prin aeroportul Ruzyne (Praga), respectiv 9,6 milioane pasageri.

În prezent, politica comunitară privind transportului aerian cuprinde patru domenii principale: accesul pe piaţă, controlul capacităţii, costul biletelor de călătorie şi emiterea licenţelor de operare pentru companii.

Există însă şi un revers al monedei: înflorirea transportului aerian exacerbează probleme legate de nivelurile de saturaţie ale aeroporturilor şi sistemul supra-încărcat de control al traficului aerian.

Liniile aeriene au probleme cu fragmentarea spaţiului aerian european, care, după părerea lor, duce la ineficienţă şi întârzieri majore.

În fiecare an, aeroporturile europene se apropie tot mai mult de limita de capacitate. Unele dintre aeroporturile majore au atins deja punctul de saturaţie, limitând astfel accesul unor noi companii care doresc să intre în competiţie cu transportatorii cu tradiţie. 8.8. Transporturile maritime

Politica comună în domeniul transportului maritim se referă în special la siguranţa în domeniu, relaţiile externe şi promovarea transportului maritim al Comunităţii.

Libertatea de furnizare de servicii: fără nici o discriminare pe baza naţionalităţii furnizorului de servicii sau a navei, prin care un transportator având reşedinţa într-un stat poate furniza servicii în interiorul unui alt stat (cabotaj), este stipulată în Regulamentul 3577/92. Regulile detaliate privind acordurile tehnice, serviciile acordate şi tarifarea, precum şi modul de efectuare a inspecţiilor şi investigaţiilor sunt stabilite de Regulamentul 4056/86.

6 referitoare la controale, supraveghere, articole interzise la bordul aeronavelor, patrulele agenţilor de siguranţă şi orice alt aspect de securitate în aeroporturi şi aeronave. 7 10% din totalul pasagerilor curselor aeriene comunitare.



Siguranţa maritimă: Directiva 93/75 reglementează cerinţele minime care trebuie îndeplinite de comandantul navei şi de echipajul său dacă transportă mărfuri periculoase sau poluante.

Mărfurile periculoase sau poluante trebuie înregistrate şi trebuie să poarte semne de identificare în cazul substanţelor solide. Autorităţile portuare vor fi informate asupra acestor transporturi.

Infrastructura portuară: Directiva 96/1692 prevede că, până în anul 2010, va fi stabilită reţeaua trans-europeană de transport care va integra reţelele rutiere, aeriene şi maritime, ca şi infrastructura aferentă de pe teritoriul Comunităţii. 8.9. Politica transporturilor în România Obiectivul esenţial urmărit de politica transporturilor din România îl constituie integrarea transporturilor în dezvoltarea durabilă şi în strategia globală de dezvoltare.

Acest element strategic urmăreşte, prin intermediul măsurilor sale, integrarea principiilor dezvoltării durabile în cadrul sectorului transporturi, ca urmare a concluziilor Consiliului European de la Cardiff (1998) şi a Strategiei Europene de Dezvoltare Durabilă (Goteborg 2001), care prevăd următoarele: Promovarea intermodalităţii: se urmăreşte asigurarea inter-modalităţii, prin punerea în aplicare a acţiunilor de îmbunătăţire a infrastructurii feroviare şi rutiere şi prin crearea centrelor logistice pentru transportul inter-modal feroviar-rutier, feroviar-fluvial, feroviar-maritim, rutier-fluvial, rutier-maritim, rutier-aerian. Sunt avute în vedere acţiuni pentru crearea unor platforme multi-modale de marfă la aeroporturile internaţionale, precum şi acţiuni care vor permite portului Constanţa să devină un punct de legătură în zona Mării Negre, în cadrul lanţului logistic al bazelor maritime multi-modale care va fi creat pe Coridorul IV de autostrada maritimă pentru Europa de Sud-Vest.

Îmbunătăţirea siguranţei traficului pe toate modurile de transport: măsura vizează asigurarea unor servicii de transport la standarde europene de siguranţă, securitate, calitate şi costuri.

Aceasta presupune realizarea şi respectarea sistematică a standardelor specifice de siguranţă, securitate, calitate şi costuri în ramura industriei de transport.

Atingerea standardelor menţionate se va realiza prin aplicarea unei măsuri de îmbunătăţire a stării tehnice a reţelei de drumuri şi poduri existente, prin realizarea lucrărilor de siguranţă specifice la nivelul cerinţelor impuse de traficul în continuă creştere, implementarea programului meteo SIMIN (INMH) la nivel naţional (Secţii si Districte de drumuri), stoparea tendinţelor de depăşire a normelor privind greutatea admisibilă pe osie, prin intensificarea controlului autovehiculelor prin cântărire.

Reducerea impactului lucrărilor şi activităţilor de transport asupra mediului înconjurător: măsura vizează dezvoltarea infrastructurilor eficiente şi nepoluante/”prietenoase cu mediul”, respectând cerinţele europene şi mondiale de compatibilitate.

Punerea în siguranţă a infrastructurii de transport: ţinând cont de schimbările climatice la nivel regional şi naţional, este necesară punerea în siguranţă a infrastructurii de transport, prin acţiuni care vizează sistematizarea torentelor, eliminarea punctelor periculoase, a restricţiilor şi a limitărilor de viteză generate de inundaţii, alunecări de teren, căderi de stânci şi a altor riscuri naturale, cu respectarea protecţiei mediului.



Interconectarea Europei prin reţelele comunitare de transport presupune o bună coordonarea între Statele Membre U.E. în vederea realizării, la orizontul anilor 2020, a celor 26 de proiecte prioritare8, a căror valoare însumează aproximativ 220 miliarde euro, bani care vor fi cheltuiţi cu prioritate în perioada 2007-2013. Aceste proiecte vizează:

anul 2010 măsuri de conectare între porturi şi reţelele de transport terestre;

anul 2012 amenajarea reţelelor feroviare naţionale de mare viteză interconectate;

anul 2015 dezvoltarea unei reţele feroviare pentru transportul de mărfuri în regiunea centrală a Europei. Rezumat: De asemenea, politica în domeniul transporturilor joacă un rol esenţial şi în asigurarea dezvoltării durabile. Astfel, politica europeană în domeniul transporturilor va avea o contribuţie importantă în îndeplinirea obligaţiilor internaţionale stipulate în protocolul de la Kyoto. Totuşi, există şi situaţii în care politica în domeniul transporturilor intră în „litigiu” cu politica europeană de mediu. Iniţial, politica în domeniul transporturilor s-a rezumat la şosele, căi ferate şi navigabile9, ulterior fiind extinsă la transporturile maritime şi la cele aeriene. Politica transporturilor necesită regulamente comune pentru facilitarea tranzitării graniţelor naţionale10, eliminarea discriminărilor11 şi reducerea costurilor de trecere a frontierelor12. Tratatul de la Roma permitea acordarea de subsidii pentru transport13 sau sprijinirea acestora în cadrul asistenţei regionale14.

Concluzii:

Politica comună europeană în domeniul transporturilor este complet diferită de celelalte politici comunitare. Aceasta deoarece politica transporturilor prezintă atât o dimensiune internă, cât şi una internaţională.

Pe lângă succesele evidente obţinute în legătură cu reglementarea concurenţei şi cu eficientizarea funcţionării pieţelor specifice, politica în domeniul transporturilor a contribuit la creşterea rolului Comisiei Europene de reprezentant al U.E. în negocierile cu partenerii externi, precum: Organizaţia Maritimă Internaţională sau Organizaţia Internaţională pentru Aviaţia Civilă.

Pe plan intern, politica în domeniul transporturilor se confruntă, în continuare, cu probleme legate de finanţarea investiţiilor în infrastructură şi de dimensionarea cât mai corectă a costurilor sociale şi de mediu pe fiecare tip de transport. Exemple ilustrative:

8 COM (2004) 101 final, Bruxelles. 9 Articolul 84 din Tratatul de la Roma 10 Articolul 75 11 Articolul 79 12 Articolul 81 13 Articolul 77 14 Articolul 80



0

50

100

150

200

250

1990 2000 2010 2020 2030

Transport pasageriTransport mărfuri

Figura 8.3: Trendul activităţii de transport (1990=100%) Referinţe bibliografice:

1. Delors J., Cartea Albă asupra Creşterii Economice, Competitivităţii şi Ocupării Forţei de muncă, Bruxelles, 1993.

2. Diaconescu M., Economie Europeană, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, editura Uranus, Bucureşti, 2004.

3. Institutul European din România, Politici Europene, Editura MasterPrint, Bucureşti, 2005.

Test de autoevaluare: 1. De la începuturile ei, politica europeană a transporturilor s-a confruntat cu....mari provocări:


2. Directoratul General pentru Energie şi Transport este o componentă a: a. Parlamentului European; b. Comitetului Economic şi Social; c. Comitetului Regiunilor; d. Tratatului de la Amsterdam;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 3. Singurul mod de transport care a înregistrat scăderi continue este transportul: a. naval; b. rutier; c. combinat; d. aerian; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 4. Sistemul European de Management al Traficului European este implementat pe....rute internaţionale: a. 2; b. 3; c. 4; d. 5; e. 6.



5. Programul Marco Polo 2003-2007 a investit 115 milioane euro în dezvoltarea transporturilor: a. aeriene; b. navale; c. combinate; d. rutiere; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 6. Principalul mijloc de transport pentru mărfuri şi călători în cadrul U.E. este transportul: a. feroviar; b. rutier; c. maritim; d. aerian; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 7. Căile navigabile interioare din U.E. sunt grupate în....mari sisteme: a. 5; b. 4; c. 3; d. 2; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 8. Cele mai multe reglementări specifice la nivel european au vizat transporturile: a. rutiere; b. aeriene; c. navale; d. feroviare; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 9. Directiva 96/1692 prevede că, până în anul...., va fi stabilită reţeaua trans-europeană de transport care va integra reţelele rutiere, aeriene şi maritime, ca şi infrastructura aferentă de pe teritoriul Comunităţii: a. 2007; b. 2008; c. 2009; d. 2010; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 10. Obiectivul esenţial urmărit de politica transporturilor din România îl constituie..... în dezvoltarea durabilă şi în strategia globală de dezvoltare. a. integrarea transporturilor b. integrarea siguranţei transporturilor; c. integrarea infrastructurii maritime; d. reducerea impactului transporturilor; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. Tema de control: Binomul infrastructură de transport-transporturi în România.

Modulul 9: Politica socială a U.E.


Politica socială a U.E. Obiective specifice: înţelegerea conceptului de politică socială, a abordării din punct de vedere sistemic şi a evoluţiei concepţiilor privind această politică. Rezultate aşteptate: posibilitatea înţelegerii mecanismelor de implementare şi de finanţare pentru această politică. Competenţe dobândite: finalizarea modulului va permite studenţilor să:

înteleagă domeniul de aplicare pentru politica socială; evidenţieze actorii implicaţi în formularea şi implementarea acestei

politici; înţeleagă importanţa diferitelor măsuri legate de politica socială; abordeze ştiinţific această politică din perspectiva evoluţiei ei.

Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore.

Structura politicii sociale europene este unică, total diferită de cea a oricărui sistem naţional de asigurări sociale, eforturile U.E. fiind concentrate asupra trasării unei „dimensiuni sociale” la nivelul tuturor politicilor comunitare sau asupra stabilirii unor standarde minime de protecţie socială. În acest context, putem conchide că politica socială europeană este o politică orizontală a U.E. 9.1. Piaţa europeană a factorului muncă

Disparităţile structurale la nivelul U.E., legate de gradul de ocupare a factorului muncă şi de rata şomajului, sunt mari.

La începutul anului 2009, rata şomajului european a fost de 7,6%. În aceeaşi perioadă, rata şomajului la nivelul zonei euro a fost de 8,2%.1

Acestea în condiţiile în care ratele şomajului în S.U.A. şi Japonia erau de 5,1%, respectiv 3,9%.

Totuşi, chiar dacă au fost înregistrate succese în diminuarea ratei şomajului, continuă să existe mari discrepanţe în ceea ce priveşte nivelul ratei şomajului pe regiuni.

În anul 2008, cele mai mari rate de ocupare au fost în Danemarca, de 77,1%, Olanda, de 76%, Suedia, 74,2%, Austria, 71,4%, şi Regatul Unit, de 71,3%.

Danemarca, Suedia, Olanda şi Finlanda, cu 73,2%, 71,8%, 69,9% şi, respectiv, 68,5%, au înregistrat cele mai mari rate ale ocupării femeilor, în timp ce în Malta, 36,9%, Italia, 46,6% şi Grecia, 47,9% au fost cele mai puţine femei angajate.

Diferenţe mici între numărul de angajaţi bărbaţi şi femei au fost remarcate în Finlanda, Suedia şi Lituania. La polul opus, diferenţe foarte mari între numărul angajaţilor bărbaţi şi cel al angajaţilor femei au fost inregistrate în Grecia, Italia şi Spania.

Rate mari de ocupare a persoanelor între 55 şi 64 de ani au fost în Suedia, Estonia şi Danemarca, de 70%, 60% şi 58,6%, în timp ce numărul persoanelor vârstnice salariate a fost redus în Malta, Polonia şi Luxemburg, unde ratele de ocupare au fost de 28,3%, 29,7%, respectiv 32%.

În anul 2008, aproape o cincime (18,2%) dintre persoanele angajate au lucrat part-time. Olanda, Germania, Regatul Unit şi Suedia au fost ţările

1 hhttttpp::////eenn..wwiikkiippeeddiiaa..oorrgg//wwiikkii//EEccoonnoommyy__ooff__tthhee__EEuurrooppeeaann__UUnniioonn



care au angajat cel mai mult persoane pentru activităţi cu normă redusă, în timp ce asemenea joburi au fost folosite cel mai puţin în Bulgaria, Slovacia, Ungaria şi Cehia. România s-a clasat pe poziţia a 16-a în U.E., după rata ocupării cu normă redusă, cu 9,7%. 9.2. Tratatul de la Roma şi consecinţele sale

Politica socială a U.E. a debutat odată cu Tratatul de la Roma, în anul 1957. Acesta a pus bazele politicii sociale prin articolele sale referitoare la libera circulaţie a factorului muncă şi la libertatea de stabilire a acestuia oriunde în spaţiul comunitar.

Tot în textul acestui tratat, a fost prevăzută crearea Fondului Social European, instrumentul de finanţare a politicii sociale şi, totodată, cel mai vechi dintre fondurile structurale.

În decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa, s-a iniţiat dezbaterea Agendei Sociale Europene şi a viitoarei arhitecturi sociale europene. În conformitate cu analiza efectuată cu ocazia Consiliului European de la Nisa, principalele provocări cărora trebuie să le facă faţă U.E. sunt:

creşterea gradului de ocupare a factorului muncă; creşterea mobilităţii intra-comunitare a factorului muncă; valorificarea eficientă a progresului tehnic, astfel încât să se creeze

premisele îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi de muncă ale lucrătorilor europeni;

întărirea coeziunii sociale şi reducerea inegalităţii sociale; gestionarea eficientă a efectelor sociale generate de lărgirea către Est

a U.E. În plus, au fost stabilite obiectivele punctuale ale politicii sociale europene, după cum urmează:

creşterea numărului de locuri de muncă, prin creşterea rolului măsurilor active de combatere a şomajului, îmbunătăţirea accesului la sistemele de educaţie şi formare profesională, accelerarea procesului de recunoaştere reciprocă a diplomelor, certificatelor şi calificărilor profesionale;

combaterea oricărei forme de sărăcie şi promovarea egalităţii integrării sociale;

modernizarea sistemului european de protecţie socială, prin întărirea cooperării dintre Statele Membre în acest domeniu, armonizarea sistemului de pensii şi a sistemelor de salarizare. 9.3. Conţinutul politicii sociale actuale a Uniunii Europene

9.3.1. Baza legală a politicii sociale europene

Baza legală a politicii sociale europene a fost stabilită prin Tratatul de la Roma (1957), întărită prin Actul Unic European (1986/1987) şi consolidată prin Tratatele de la Maastricht (1992) şi Amsterdam (1997).

Alături de aceste prevederi juridice, stau o serie de directive şi de reglementări privind Fondul Social European, condiţiile de muncă, ocuparea factorului muncă şi şomajul, securitatea socială.



9.3.2. Instituţii care implementează Politica Socială a Uniunii Europene Principalii actori instituţionali implicaţi în procesul de decizie şi de implementare a politicii sociale sunt reprezentaţi de: Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul European şi Comitetul Economic şi Social, sprijiniţi în activitatea lor de trei agenţii europene şi de un număr egal de parteneri sociali. Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor sociale, prin Direcţia Generală Probleme Sociale şi Ocuparea Factorului Muncă.

Comisia este un organ al Comunităţilor Europene, independent de Statele Membre, având deci un caracter cu adevărat supranaţional. Sediul Comisiei se află la Berlaymont, Bruxelles.

Comisarii acţionează exclusiv la dispoziţia Uniunii şi nu a ţărilor de origine.

Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor sociale, prin Direcţia Generală Probleme Sociale şi Ocuparea Factorului Muncă.

Rolul său este de a iniţia şi definitiva noi acte legislative în domeniu şi de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre. Parlamentul European este implicat în procesul decizional prin Comitetul pentru Ocupare şi Probleme Sociale, ale cărui responsabilităţi au în vedere diverse aspecte ce ţin de politica de ocupare a factorului muncă şi de politica socială. Consiliul European este echivalentul unui consiliu de miniştri la nivel european şi se reuneşte de câteva ori pe an, în scopul coordonării politicilor sociale ale Statelor Membre. Comitetul Economic şi Social are rol consultativ în procesul de decizie şi emite opinii, la solicitarea Comisiei Europene, care au doar caracter informativ. Acest Comitet constituie conexiunea cu societatea civilă, în cadrul său fiind reprezentate diverse organizaţii economice şi sociale de pe teritoriul U.E.

Opiniile sale sunt înaintate unor instituţii precum Consiliul, Comisia şi Parlamentul European. Comitetul pentru Ocupare a fost înfiinţat în anul 2000, are rol consultativ şi este activ implicat în dezvoltarea Strategiei europene de angajare a factorului muncă, precum şi în promovarea coordonării între Statele Membre în privinţa politicilor care ţin de ocuparea şi de piaţa factorului muncă. Comitetul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei, cu sediul la Viena, a fost înfiinţat în anul 1997 şi sprijină procesul decizional, prin furnizarea de date şi informaţii referitoare la situaţia rasismului, xenofobiei, islamofobiei şi antisemitismului la nivel comunitar, precum şi elaborarea de studii şi strategii de acţiune în acest domeniu. Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate la Locul de Muncă, cu sediul la Bilbao, a fost înfiinţată în anul 1996, în scopul de a colecta, disemina şi facilita schimbul de informaţii şi bună practică în furnizarea de date privind sănătatea şi securitatea la locul de muncă, pe baza cărora sunt fundamentate propunerile şi iniţiativele Comisiei Europene în această direcţie.



9.3.3. Agenda Politicii Sociale a Uniunii Europene Agenda Politicii Sociale este documentul programatic şi cadrul de implementare al Politicii Sociale Comunitare şi a fost adoptată în anul 2000, ca rezultat al Strategiei de la Lisabona. Documentul prezintă obiectivul pe 10 ani al U.E. de transformare a economiei comunitare în cea mai competitivă economie bazată pe cunoaştere şi descrie strategia elaborată pentru realizarea acestui obiectiv.

Practic, obiectivele U.E. pentru orizontul 2010 sunt: creşterea performanţelor economice; crearea de noi locuri de muncă; utilizarea optimală a posibilităţilor oferite de societatea bazată pe

cunoaştere. Priorităţile politicii sociale reflectă această orientare spre calitate şi sunt reprezentate de:

gradul ridicat de ocupare al factorului muncă: are în vedere crearea şi promovarea de noi locuri de muncă;

calitatea muncii: se referă la locuri de muncă mai bune şi la modalităţi mai echilibrate de combinare a vieţii profesionale cu viaţa personală, ceea ce implică existenţa unor politici de angajare mai bune, salarii rezonabile şi o organizare a muncii adaptată atât nevoilor companiilor, cât şi nevoilor indivizilor;

calitatea politicii sociale propriu-zise: implică un grad ridicat de protecţie socială, existenţa unor servicii sociale de calitate pe tot cuprinsul U.E. şi accesibile tuturor, crearea de oportunităţi reale pentru toţi indivizii şi garantarea drepturilor fundamentale şi a celor sociale, aspecte care joacă un rol esenţial în atingerea obiectivului pentru anul 2010 al politicii sociale, prin îmbinarea productivităţii cu satisfacţia personal-profesională;

calitatea relaţiilor industriale: are în vedere adaptarea cu succes la schimbările industriale şi reflectă impactul cunoaşterii (al noilor tehnologii şi al cercetării) în progresul economic. 9.4. Strategiile şi instrumentele de implementare ale Politicii Sociale Europene

9.4.1. Strategia U.E. de ocupare a factorului muncă Această strategie a fost adoptată odată cu introducerea, în textul Tratatului de la Amsterdam, a capitolului referitor la factorul muncă. În funcţie de priorităţile identificate, strategia este structurată pe patru piloni, fiecare reprezentând un domeniu de acţiune a cărui dezvoltare contribuie la o mai bună ocupare a factorului muncă la nivel comunitar:

1. angajabilitatea: reprezintă un nou concept în sfera ocupării factorului muncă, care se referă la abilitatea de a fi angajat, contribuind la combaterea şomajului în rândul tinerilor şi la diminuarea şomajului pe termen lung;

2. antreprenoriatul: promovează crearea de noi locuri de muncă prin încurajarea dezvoltării la nivel local;

3. adaptabilitatea: are în vedere modernizarea organizării muncii şi promovarea contractelor de muncă flexibile;

4. asigurarea de şanse egale: se referă, în special, la adoptarea de măsuri speciale pentru femei, în scopul reconcilierii vieţii profesionale cu viaţa personală.



Modul de funcţionare a strategiei este structurat pe mai multe etape, după cum urmează:

stabilirea unor „Direcţii în ocuparea factorului muncă”, sub forma unor documente elaborate anual şi având la bază o propunere a Comisiei Europene, care este discutată şi aprobată de către Consiliul European;

elaborarea unor „Planuri naţionale de acţiune”, de către fiecare Stat Membru în parte, care descriu modul de aplicare a elementelor documentului anterior la nivelul Statelor Membre;

elaborarea, de către Comisia Europeană şi Consiliul European, a unui „Raport comun asupra ocupării”, care are la bază planurile naţionale de acţiune;

trasarea de recomandări specifice pentru fiecare Stat Membru. Metoda pe baza căreia se desfăşoară acest proces de coordonare a politicilor de ocupare a factorului muncă este „metoda deschisă de coordonare”, care a fost adoptată în cadrul Strategiei de ocupare.

9.4.2. Dialogul social Dialogul social a fost iniţiat în anul 1985, promovat prin Actul Unic European şi consolidat în anul 1998. El reprezintă unul dintre elementele cheie ale modelului social european şi joacă un rol important în cadrul Strategiei europene de angajare a factorului muncă. Dialogul social reprezintă o procedură de consultare la nivel comunitar, în care sunt implicaţi diverşi parteneri sociali, pe de o parte, şi Comisia Europeană, pe de altă parte. În timp, dialogul social s-a dovedit a fi o procedură eficientă de găsire a soluţiilor comune în dezvoltarea politicilor sociale, având ca rezultat un număr de opinii comune şi de acorduri colective între partenerii sociali şi Comisia Europeană. Toate aceste acorduri au fost transformate în directive comunitare.

9.4.3. Fondul Social European A fost înfiinţat prin Tratatul de la Roma şi reprezintă principalul instrument financiar al politicii sociale europene, precum şi unul dintre fondurile structurale ale politicii regionale europene. În particular, Fondul Social European constituie instrumentul de implementare a Strategiei europene de ocupare şi finanţează trei tipuri de acţiuni:

formarea profesională; reconversia profesională; crearea de noi locuri de muncă.

Acest fond reprezintă principalul instrument financiar de sprijinire a factorului muncă şi de promovare a coeziunii socio-economice, beneficiind de 10% din cheltuielile bugetului U.E.

În actuala perioadă de programare, 2007-2013, Fondul Social European acţionează sub deviza ”Investind în oameni” şi beneficiază de 75 miliarde euro, pentru finanţarea următoarelor arii prioritare:

îmbunătăţirea capitalului uman (34% din total Fond Social European); îmbunătăţirea accesului la muncă şi durabilitate (30%); creşterea adaptabilităţii lucrătorilor, firmelor şi managerilor (18%); îmbunătăţirea incluziunii sociale a persoanelor defavorizate (14%); întărirea capacităţii instituţionale la nivel naţional, regional şi local

(3%);



mobilizări pentru reforme în domeniile angajabilităţii şi incluziunii (1%). În cadrul fiecărei regiuni europene, distribuţia fondurilor din FSE

reflectă priorităţile locale şi regionale. Cele şase priorităţi ale FSE 2007-2013 acoperă obiectivele convergenţă, competitivitate regională şi factor muncă. 9.5. Provocările actuale ale Politicii Sociale Europene

Comisia Europeană a sesizat deficitul de mobilitate a forţei de muncă în Uniune.

Numai 2% din populaţia de vârstă activă din U.E.27 lucrează într-un alt Stat Membru, procent mic nu numai în cifre absolute, dar şi în raport cu predispoziţia la schimbare a lucrătorilor din terţe ţări rezidenţi în U.E., de două ori mai „mobili” decât cetăţenii europeni.2 Aspectele problematice identificate în cursul acestei evaluări evoluează în jurul tendinţelor demografice3, inegalităţilor de gen încă existente, schimbării naturii familiei4, schimbărilor tehnologice, disparităţilor sociale şi sărăciei. Acestora li se adaugă provocarea adusă de ultimele extinderi ale U.E. din anii 2004 şi 2007. Pe de altă parte, însă, în timp ce economia comunitară este în regres, unele dintre aceste noi State Membre încă mai înregistrează o creştere economică, ceea ce poate impulsiona progresul economic la nivel comunitar. Şomajul contemporan european afectează într-o proporţie semnificativă populaţia tânără. Rata şomajului în cazul populaţiei sub 25 ani a scăzut de la 18,7%, în anul 2005, la 17,7%, în anul 2006. Cele mai reduse valori ale ratei şomajului care afectează populaţia tânără se înregistrează în Olanda (5,9%), Danemarca (7,5%) şi Austria (9,6%), în timp ce ratele cele mai înalte se regăsesc în state precum Polonia (33,3%), Slovacia (29,7%) şi Grecia (26,4%). Una dintre principalele provocări aduse de extinderea U.E. în domeniul social se referă la discriminarea minorităţilor etnice, provocare care impune adoptarea de soluţii comune la nivelul U.E. Acesteia i se adaugă potenţialul migrator al factorului muncă din noile State Membre şi modul în care poate fi afectat peisajul social comunitar. Totuşi, se poate ca acest efect migrator al factorului muncă din noile State Membre să nu fie unul de durată, ci unul pe termen scurt, iar fenomenul migrator poate avea loc şi în sens invers, datorită foştilor lucrători emigranţi, care pot alege să se întoarcă în ţara lor de origine odată cu integrarea acesteia în U.E. O problemă extrem de importantă, legată de politica socială comunitară, este aceea a stabilirii nivelului salariului minim garantat în Statele Membre. În ianuarie 2006, 18 dintre cele 25 state membre U.E., 2 state în curs de aderare5 şi un stat candidat6 şi-au armonizat legislaţia referitoare la salariul minim garantat. Nivelul acestui salariu minim garantat variază de la 129 euro pe lună, în Lituania, la 1.503 euro pe lună, în Luxemburg.

2 www.euractiv.ro 3 îmbătrânirea populaţiei şi a factorului muncă în spaţiul european. 4 creşterea numărului familiilor monoparentale, ceea ce duce la ajustarea corespunzătoare a protecţiei sociale în această direcţie. 5 România şi Bulgaria 6 Turcia



În plus, proporţia factorului muncă salarizat cu acest salariu minim diferă, de la 1%, în Spania, la 18% în Luxemburg. Statele Membre U.E. pot fi grupate în trei categorii:

state cu un salariu minim garantat de aproximativ 300 €/lună: Letonia, Lituania, Slovacia, Estonia, Polonia, Ungaria şi Cehia;

state cu un salariu minim garantat cuprins între 400 şi 700 €/lună: Portugalia, Slovenia, Malta, Spania şi Grecia;

state cu un salariu minim garantat mai mare de 1.200 €/lună: Franţa, Belgia, Regatul Unit, Olanda, Irlanda şi Luxemburg. Interesant de analizat este şi evoluţia nivelului salariului minim garantat în statele membre U.E. Rata anuală de creştere a salariului minim variază între 1% în Olanda şi 12% în Estonia. Diferenţele dintre Statele Membre U.E. în legătură cu procentul din factorul muncă plătit cu salariul minim sunt foarte mari. În Spania, Regatul Unit, Malta, Slovacia, Cehia, Slovenia şi Olanda, acest procent este de doar 3%. În Irlanda, Polonia, Portugalia, Estonia şi Ungaria, procentul se situează între 3% şi 8%. În cazul Lituaniei, Franţei şi Luxemburgului, procentajul atinge 12%. Şi toate acestea în situaţia în care, în S.U.A., cu salariul minim sunt plătiţi 1,4% din lucrători. Revenind la situaţia generală a politicii sociale europene, este de remarcat tendinţa de accentuare a rolului „responsabilităţii sociale corporative”, adică a acceptării unei companii de a-şi justifica deciziile în faţa părţilor interesate, efectuate în mod direct de acestea. 9.6. Politica socială în România

Rata şomajului din prima luna a anului 2009 a fost mai mare cu 0,7% decât cea din luna ianuarie a anului 2008, ca urmare a creşterii numărului mare de persoane înregistrate ca şomeri indemnizaţi - persoane provenite din activitati economice.

Cei mai multi şomeri (indemnizaţi şi neindemnizaţi) provin din construcţii, agricultură şi industria lemnului.

Cel mai ridicat nivel al ratei şomajului a fost atins în judeţul Vaslui, de 10,3%, urmat de Mehedinţi (9,8%), Teleorman (8,6%), Dolj (8,5%), Gorj (8,0%), Covasna (7,9%) şi Alba (7,9%).

În schimb, nivelul minim al ratei şomajului în luna ianuarie 2009, de 1,4%, s-a înregistrat în judeţul Ilfov.

Comisia Europeană a anticipat, în luna mai 2009, că rata şomajului din România va creşte semnificativ, până la 8% la sfârşitul anului 2009, de la 5,8% în 2008, şi se va reduce uşor în 2010, până la 7,7%.

În România, în perioada 2007 – 2013, FSE are alocată suma de 3.684 milioane euro, ceea ce reprezintă aproximativ 19,2% din bugetul Fondurilor Structurale şi de Coeziune.

Fondul Social European va finanţa două Programe Operaţionale Sectoriale:

POS Dezvoltarea Resurselor Umane cu o alocare financiară de 3.476 milioane euro ceea ce reprezintă aproximativ 18,1% din Fondurile Structurale şi de Coeziune. Acest program urmăreşte dezvoltarea capitalului uman şi creşterea competitivităţii, prin conectarea educaţiei şi învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa muncii şi asigurarea de oportunităţi sporite de participare pe o piaţă a muncii modernă, flexibilă şi incluzivă a 1.650.000 de persoane;



POS Dezvoltarea Capacităţii Administrative, cu alocare financiară de 208 milioane euro, aproximativ 1,1% din bugetul Fondurilor Structurale şi de Coeziune. Programul are ca obiectiv principal crearea unei administraţii publice eficiente, în beneficiul mediului socio-economic din România, prin descentralizarea şi modernizarea administraţiei publice centrale şi locale în sectoare precum: sănătatea, educaţia şi serviciile sociale, sub aspectul creşterii eficienţei administrative, îmbunătăţirii actului legislativ şi decizional etc.

În implementarea Fondului Social European sunt implicate următoarele instituţii: Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, prin Autoritatea de Management pentru POS DRU şi Ministerul Internelor şi Reformelor Administrative, prin Autoritatea de Management pentru POS DCA. Rezumat:

Integrarea europeană s-a concentrat iniţial pe chestiunile economice. Garantarea comerţului liber prin eliminarea diferitelor obstacole şi restricţii şi consolidarea economiilor naţionale şi a competitivităţii lor au reprezentat interesul primar al politicii europene. Chestiunile sociale aveau clar mai puţină importanţă. Politica socială europeană s-a limitat multă vreme la simpla evitare a denaturărilor într-o competiţie, create din cauza unor standarde sociale diferite şi la sporirea mobilităţilor angajaţilor.7 Dinamica economică şi instituţională care caracterizează U.E., ca urmare a procesului de creare a Pieţei Unice, a impus includerea aspectelor sociale pe agenda U.E., deşi, în prezent, nu se poate vorbi despre o federalizare reală a politicii sociale europene. „Sistemele de asigurări sociale naţionale rămân principalele instituţii ale politicii sociale ale Europei, dar ele acţionează în contextul unei constrângeri în creştere datorate politicii multi-nivel.”8

Concluzii:

Persistenţa unor rate înalte ale şomajului în multe State Membre U.E. constituie elementul cheie care orientează agenda Politicii Sociale Europene. Şomajul, dublat de efectele globalizării, a reaşezat raportul între adepţii flexibilităţii pieţei muncii şi cei ai tradiţiei neo-corporative.9 În conformitate cu obiectivul U.E. stabilit la Lisabona, economia cunoaşterii, protecţia socială şi politicile sociale sunt tratate ca un factor productiv. Modernizarea modelului social european constituie un factor al dinamismului economic şi al reformei factorului muncă.10 La nivelul anului 2010, se aşteaptă ca gradul de ocupare a factorului muncă în U.E. să fie de 70%, concomitent cu adaptarea condiţiilor de muncă şi relaţiilor contractuale la noua balanţă care se va crea între flexibilitatea şi securitatea factorului muncă.

7 www.labsmn.pub.ro 8 Liebfried S., Pierson P., European Social Policy: Between Fragmentation and Integration, Brookings Institution, Washington, 1995. 9 Addison J., Siebert W.S., Labour Markets in Europe: Issues of Harmonization and Regulation, Dryden Press, London, 1997. 10 European Commission, Employment in Europe, Brussels, 2001.



Ca urmare, despre efecte semnificative ale politicii sociale comunitare se poate vorbi doar pe termen lung. Exemple ilustrative:

TTaabbeelluull 99..11:: RRaattaa şşoommaajjuulluuii llaa nniivveelluull UU..EE..2277 ((%%)) SSttaattuull MMeemmbbrruu RRaattaa

şşoommaajjuulluuii SSttaattuull

MMeemmbbrruu RRaattaa

şşoommaajjuulluuii AAuussttrriiaa 44,,11 LLuuxxeemmbbuurrgg 44,,55 CCiipprruu 33,,77 PPoolloonniiaa 77,,77 EEssttoonniiaa 55,,55 SSlloovvaacciiaa 99,,88 GGeerrmmaanniiaa 77,,33 SSuueeddiiaa 55,,66 IIrrllaannddaa 55,,66 BBuullggaarriiaa 55,,99 LLiittuuaanniiaa 44,,55 DDaanneemmaarrccaa 33,,11 OOllaannddaa 22,,66 FFrraannţţaa 77,,88 RRoommâânniiaa 66,,22 UUnnggaarriiaa 77,,66 SSppaanniiaa 99,,33 LLeettoonniiaa 55,,33 BBeellggiiaa 66,,99 MMaallttaa 55,,66 CCeehhiiaa 44,,55 PPoorrttuuggaalliiaa 77,,44 FFiinnllaannddaa 66,,33 SSlloovveenniiaa 44,,33 GGrreecciiaa 77,,99 RReeggaattuull UUnniitt 55,,11 IIttaalliiaa 66,,11

Capital umanAccess la muncă AdaptabilitateIncluziune socialăCapacitate institu�ionalăReforme

Figura 9.1: Fondul Social European 2007-2013

0%

20%

40%

60%

80%

100%

2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 Total

POS DCA

POS DRU

Figura 9.2: Repartizarea Fondului Social European în România, 2007-2013




1. Addison J., Siebert W.S., Labour Markets in Europe: Issues of Harmonization and Regulation, Dryden Press, London, 1997.

2. Liebfried S., Pierson P., European Social Policy: Between Fragmentation and Integration, Brookings Institution, Washington, 1995.

3. European Commission, Employment in Europe, Brussels, 2001. 4. www.labsmn.pub.ro 5. www.euractiv.ro 6. hhttttpp::////eenn..wwiikkiippeeddiiaa..oorrgg//wwiikkii//EEccoonnoommyy__ooff__tthhee__EEuurrooppeeaann__UUnniioonn

Test de autoevaluare: 1. La începul anului 2009, în cadrul Triadei U.E.-S.U.A.-Japonia, cea mai mare rată a şomajului a avut-o:

a. S.U.A.; b. U.E.; c. Japonia; d. nu se poate preciza; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.

2. Politica socială a U.E. a debutat odată cu: a. Tratatul de la Amsterdam; b. adoptarea Constituţiei Europene; c. extinderea U.E. din anul 2004; d. extinderea U.E. din anul 2007;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 3. Instituţia direct responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor sociale este: a. Parlamentul European; b. Consiliul European; c. Comisia Europeană; d. Comitetul Economic şi Social; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 4. Creşterea performanţelor economice, crearea de noi locuri de muncă şi utilizarea optimală a posibilităţilor oferite de societatea bazată pe cunoaştere reprezintă obiectivele U.E. pentru orizontul: a. 2013; b. 2020; c. 2015; d. 2010; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 5. .....promovează crearea de noi locuri de muncă prin încurajarea dezvoltării la nivel local: a. antreprenoriatul; b. adaptabilitatea; c. asigurarea de şanse egale; d. angajabilitatea; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 6. Strategia U.E. de ocupare a factorului muncă este structurată pe ... piloni:



a. 2; b. 3; c. 4; d. 5: e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 7. Dialogul social a fost iniţiat în anul: a. 1990; b. 1989; c. 1988; d. 1987; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 8. Fondul Social European finanţează....tipuri de acţiuni aferente Strategiei europene de ocupare: a. 2; b. 3; c. 4; d. 5; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 9. Franţa, Belgia, Regatul Unit, Olanda, Irlanda şi Luxemburg sunt statele membre U.E.27 cu un salariu minim garantat mai mare de....pe lună: a. 300 euro; b. 400 euro; c. 700 euro; d. 1200 euro; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 10. Nivelul minim al raţei şomajui în România în anul 2009 se înregistrază în judeţul: a. Argeş; b. Timiş; c. Dolj; d. Bihor; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. Tema de control: Eficacitatea politicii de protecţie socială din România.

Modulul 10: Politica regională a U.E.


Politica regională a U.E. Obiective specifice: înţelegerea conceptului de politică regională, a abordării din punct de vedere sistemic şi a evoluţiei concepţiilor privind această politică. Rezultate aşteptate: posibilitatea înţelegerii mecanismelor de implementare şi de finanţare pentru această politică. Competenţe dobândite: finalizarea modulului va permite studenţilor să:

înteleagă domeniul de aplicare pentru politica regională; evidenţieze actorii implicaţi în formularea şi implementarea acestei

politici; înţeleagă importanţa diferitelor măsuri legate de atenuarea

disparităţilor regionale; abordeze ştiinţific această politică din perspectiva evoluţiei ei.


Politica regională a Uniunii Europene, pe lângă faptul că este

orientată, în principal, asupra modului în care funcţionează economia la nivelul diferitelor regiuni, caută să găsească soluţii la următoarele două categorii de probleme:

reducerea, până la eliminare, a disparităţilor interregionale cronicizate în cadrul economiilor analizate;

evaluarea consecinţelor utilizării diferitelor instrumente de politică regională asupra economiilor regiunilor supuse analizei. Principalele provocări, cărora Uniunea Europeană trebuie, în prezent, să le facă faţă, se referă la:

globalizare; procesul de restructurare economică; liberalizarea comerţului; revoluţia tehnologică; îmbătrânirea populaţiei; migraţia forţei de muncă; ritmul scăzut al creşterii economice; creşterea şomajului, în contextul crizei globale.

10.2. Disparităţile economice regionale din cadrul U.E. Pentru politica regională comunitară, regiunile sunt definite ca fiind teritoriul unui Stat Membru sau o parte componentă a unui Stat Membru. Aceste regiuni sunt definite şi clasificate conform NUTS1. NUTS prezintă patru niveluri principale: NUTS 0 – NUTS III. În cadrul NUTS-0 sunt cuprinse Statele Membre.

Cele mai multe analize efectuate la nivel comunitar se fundamentează pe NUTS II. Cu toate acestea, regiunile delimitate ca NUTS II diferă între ele în ceea ce priveşte populaţia sau suprafaţa.

1 Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică.



10.2.1. Disparităţi regionale legate de venit

Nivelul venitului mediu pe locuitor în cadrul Statelor Membre şi regiunilor U.E. variază foarte mult. După criteriul venitului mediu, Luxemburg se situează pe primul loc între Statele Membre. Toate cele 12 noi State Membre U.E. au venituri medii sub 50% din media U.E.-15, excepţie făcând Cipru, Cehia, Malta şi Slovenia.

Dacă analizăm disparităţile regionale legate de venitul mediu la nivelul NUTS-II, decalajul dintre cea mai dezvoltată regiune (Luxemburg) şi cea mai puţin dezvoltată (Letonia) este de 6:3. La nivel regional, acest raport se analizează între Londra, cea mai bogată, şi Lubelskie (Polonia), cea mai săracă, şi este de 9:1.

25,6% din populaţia U.E. locuieşte în regiunile de convergenţă, în timp ce, 21,4% din populaţie locuieşte în regiunile cele mai prospere.

12,1% din populaţia comunitară locuieşte în zonele cele mai sărace ale Uniunii Europene, în regiunile ale căror PIB/locuitor este sub 50% din media comunitară, iar restul populaţie locuieşte în regiunile care înregistrează un PIB/locuitor între 50% şi 75% din media U.E.

Analizând distribuţia PIB/locuitor (ca procent din media U.E.-27, de 22400 pps.) se poate observa că acest indicator variază de la 24% din media U.E.-27 (5430 pps) în regiunea Nord-Est a României, până la 303% (67.798 pps) în regiunea Inner London din Regatul Unit. Astfel, raportul dintre cele două extreme este de 12,5 la 1.

În clasamentul celor mai dezvoltare regiuni europene, se înscriu Luxemburg (264% din media U.E.), Bruxelles (241% din media U.E.), Hamburg (202% din media U.E.) şi Viena (178% din media U.E.).

Cele mai prospere regiuni ale Uniunii Europene sunt situate în partea de sud a Germaniei, sudul Regatului Unit, părţile din nordul Italiei şi Belgiei, Luxemburg, Olanda, Irlanda şi Scandinavia. Regiunile-capitală: Madrid, Paris şi Praga se înscriu de asemenea în această categorie.

Cele mai sărace regiuni europene caracterizează extremităţile sudice şi vestice ale Uniunii Europene, estul Germaniei şi noile State Membre.

În majoritatea Statelor Membre, regiunile – capitală se detaşează de nivelul de dezvoltare a celorlalte regiuni, ocupând o poziţie privilegiată: Bruxelles, Praga, Sofia, Atena, Madrid, Paris, Lisabona, Budapesta, Bratislava, Londra, Varşovia şi Bucureşti.

Conform comunicatului de presă al Eurostat, dat publicităţii la data de 12 februarie 2008, regiunea Nord-Est a României este cea mai săracă regiune a Uniunii Europene, înregistrând un PIB per locuitor de 5.430 euro, ceea ce reprezintă 24,2% din media PIB-ului per locuitor la nivelul U.E.27.2

10.2.2. Disparităţi regionale ale pieţei muncii

Şomajul reprezintă un alt indicator important pentru analiza dispariăţilor socio-economice la nivel regional. La nivelul U.E.-15, se constată îmbunătăţiri ale ratelor şomajului în Irlanda, Olanda, Finlanda şi Suedia. În Grecia, rata şomajului este ridicată, în timp ce în Spania, deşi s-a redus, se situează încă peste media U.E.-15. În Portugalia, rata şomajului a rămas redusă şi stabilă. În cazul noilor State

2 EUROSTAT, Regional GDP per inhabitant in the EU27, în EUROSTAT News Release no.19/2008.



Membre U.E., situaţia este mult mai gravă, o situaţie mai bună prezentând doar Ungaria şi Slovenia. La nivelul NUTS-II, disparităţile referitoare la şomaj sunt mult mai accentuate decât la nivelul Statelor Membre şi în continuă schimbare. Ca urmare, gradul de ocupare a factorului muncă la nivel regional este extrem de diferit. În legătură cu atenuarea disparităţilor regionale date de venit şi de şomaj, au fost enunţate mai multe teorii economice:3

teoria convergenţei: susţine că veniturile într-o zonă economică integrată, precum U.E., au tendinţa de a se apropia ca nivel, ca efect al acţiunii mecanismelor de ajustare economică, inclusiv al liberei circulaţii a bunurilor şi factorului muncă;

teoria convergenţei condiţionate: ia în considerare diferenţele care apar între tehnologiile utilizate la nivel regional. Ca urmare, pentru eliminarea disparităţilor regionale, sunt necesare o politică eficientă a concurenţei şi eliminarea barierelor din calea liberei circulaţii a bunurilor, factorului muncă, capitalului şi tehnologiilor;

teoria divergenţei: conduce la obţinerea unor concluzii diferite faţă de primele două teorii enunţate anterior. Aceasta deoarece ea ia în considerare ultimele diferenţe apărute între tehnologiile de producţie, costurile de transport, structura economiilor regionale, efectele aglomerărilor şi clusterelor economice. 10.3. Evoluţia politicii regionale a U.E. Elementele iniţiale ale politicii regionale comune sunt legate de Fondul Social European – care avea ca obiective, printre altele, creşterea gradului de ocupare a factorului muncă şi mobilităţii geografice şi ocupaţionale în cadrul U.E.4 – şi de Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultură5. Şocul petrolier din anul 1973 şi prima extindere a U.E. au determinat creşterea importanţei acordate politicii regionale comunitare. Ca urmare, Reglementarea 724/75 U.E. a condus la înfiinţarea Fondului European de Dezvoltare Regională. Fondul de Coeziune s-a constituit conform prevederilor Articolului 161(2) din Tratatul de la Maastricht, în scopul asigurării de fonduri pentru derularea proiectelor de infrastructură şi de mediu în Statele Membre al căror PIB/locuitor era mai mic de 90% din media U.E. Fondul European de Investiţii era destinat facilitării finanţării proiectelor din zonele periferice ale U.E, care implicau acceptarea unui risc de creditare bancară superior celui standard cu care opera Banca Europeană de Investiţii. Politica regională europeană actuală se fundamentează pe următoarele principii:

concentrarea; programarea; adiţionalitatea; parteneriatul.

3 Fujita M, Krugman P., Venables A.J., The Spatial Economy: Cities, Regions and International Trade, MIT Press, Cambridge, Mass, 1999. 4 Articolul 146 5 Articolul 34



Reformarea politicii regionale europene, care a avut loc în anul 1988, s-a fundamentat pe concentrarea acesteia asupra acelor părţi ale U.E. care aveau cea mai mare nevoie de sprijin pentru dezvoltare. Ca urmare, zonele care constituiau obiectul sprijinului naţional deveneau automat şi obiect al alocării Fondurilor Structurale Europene. Obiectivele politicii regionale europene au evoluat în timp. 10.4. Fondul European de Dezvoltare Regională

Fondul European de Dezvoltare Regională (F.E.D.R.) a fost înfiinţat în anul 1975 şi deţine cea mai mare pondere în cadrul Fondurilor Structurale. În perioada 2007-2013, F.E.D.R. are un număr mai mic de obiective esenţiale, care vor viza:

investiţii productive; infrastructura; alte iniţiative de dezvoltare; asistenţa tehnică.

În cadrul obiectivului 1, F.E.D.R. va susţine: modernizarea şi diversificarea structurii economice a Statelor Membre şi a regiunilor prioritare prin: finanţarea inovaţiei şi a iniţiativelor antreprenoriale; promovarea accesului şi a utilizării tehnologiilor în domeniul informaţiei şi comunicării; crearea condiţiilor necesare cercetării-dezvoltării; îmbunătăţirea accesului la capital şi promovarea înfiinţării întreprinderilor; ocrotirea mediului, în special prin sprijinirea dezvoltării de industrii ecologice, finanţarea investiţiilor în infrastructură în contextul Natura 2000, promovarea tipurilor de transport ecologic, precum şi dezvoltarea şi utilizarea energiilor inovatoare; modernizarea infrastructurii de bază în domeniile transporturi, telecomunicaţii, reţele energetice, mediu, alimentare cu apă; extinderea capacităţilor instituţionale ale administraţiilor publice, centrale şi regionale, în desfăşurarea intervenţiilor structurale şi de coeziune.

În cazul obiectivului 2 al politicii de dezvoltare regională, FEDER se concentrează asupra a trei aspecte prioritare: inovare şi economia cunoaşterii (consolidarea capacităţilor regionale în materie de cercetare şi dezvoltare tehnologică, stimularea inovării şi a spiritului antreprenorial şi dezvoltarea ingineriei financiare, în special pentru întreprinderile legate de economia cunoaşterii); mediu şi prevenirea riscurilor (reabilitarea terenurilor contaminate, stimularea eficacităţii energetice, promovarea de transporturi publice urbane nepoluante şi elaborarea de planuri pentru prevenirea şi gestionarea riscurilor naturale şi tehnologice); acces la serviciile de transport şi telecomunicaţii de interes economic general.

Domeniile sprijinite FEDR în cadrul obiectivului 3 al politicii de dezvoltare regională, sunt grupate în jurul a trei axe: dezvoltarea de activităţi economice şi sociale transfrontaliere; stabilirea şi elaborarea cooperării transnaţionale, inclusiv cooperarea bilaterală între regiunile maritime; consolidarea eficacităţii politicii regionale, prin promovarea şi cooperarea interregională, prin realizarea de activităţi de conectare în reţea şi prin schimburi de experienţă între autorităţile regionale şi locale.



10.5. SSttrraatteeggiiaa şşii ppoolliittiiccaa rreeggiioonnaallăă îînn RRoommâânniiaa66

Noul statut al ţării noastre, începând cu 1 ianuarie 2007, dobândit sub rezerva unei clauze de monitorizare din partea U.E., a făcut necesară conturarea unei SSttrraatteeggiiii ddee PPoosstt--AAddeerraarree aa RRoommâânniieeii 22000077 –– 22001133, care să urmărească, pe de o parte, modul în care ţara noastră se raportează la viitorul Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, să creioneze un model de dezvoltare al României compatibil cu standardele europene.

În cadrul strategiilor orizontale de importanţă naţională, este inclus şi PPrrooggrraammuull NNaaţţiioonnaall ddee RReeffoorrmmăă 22000077 –– 22001100. PNR este convergent cu strategiile de dezvoltare ale României promovate prin instrumentele de programare ale politicii de dezvoltare regională: Planul Naţional de Dezvoltare 2007 – 2013, Cadrul Naţional Strategic de Referinţă 2007 – 2013, precum şi prin Programul de Convergenţă 2007 – 2010.

Aflat la prima sa ediţie, PPrrooggrraammuull ddee CCoonnvveerrggeennţţăă 22000066 –– 22000099 a fost elaborat într-o concepţie unitară, standardizată, în conformitate cu metodologia indicată de Directoratul General pentru Afaceri Economice şi Financiare din cadrul Comisiei Europene.

Acest program evaluează posibilităţile de dezvoltare economică a României, în condiţiile promovării politicilor de atingere a convergenţei finanţelor publice, în vederea adoptării monedei euro la orizontul anului 2014.

Obiectivele – cheie ale Programului de Convergenţă sunt în conformitate cu interesele U.E. stipulate în Strategia Lisabona Relansată, în Liniile Directoare Generale de Politică Economică, precum şi în Pactul de Stabilitate şi Creştere ale Uniunii Europene: „menţinerea stabilităţii macroeconomice, continuarea procesului de dezinflaţie şi limitarea deficitului contului curent; îmbunătăţirea predictibilităţii şi performanţelor politicilor fiscale pe termen mediu, inclusiv utilizarea eficientă a fondurilor de la Uniunea Europeană; continuarea şi adâncirea reformelor structurale şi furnizarea de servicii îmbunătăţite de sănătate, educaţie şi formare profesională, cercetare şi dezvoltare, precum şi continuarea reformelor necesare pentru a spori nivelul de responsabilizare şi eficienţă; asigurarea sustenabilităţii finanţelor publice pe termen lung; îmbunătăţirea mediului de afaceri, promovarea culturii antreprenoriale, creşterea flexibilităţii şi participării pe piaţa muncii şi o dezvoltare regională armonioasă; reforma administraţiei publice”.

În prezent, s-a elaborat SSttrraatteeggiiaa NNaaţţiioonnaallăă ppeennttrruu DDeezzvvoollttaarree DDuurraabbiillăă, care a fost aprobată de guvern în 12.11.2008. Prin acest document programatic, România îşi propune atingerea nivelului mediu actual de dezvoltare economică al U.E.-27, în anul 2020 şi aproprierea de nivelul mediu de dezvoltare economică a U.E. în anul 2030. Strategia este structurată pe două componente importante: demografie şi educaţie şi va conţine obiectivele-ţintă, măsurile de implementare, precum şi evaluarea surselor de finanţare la orizontul anilor: 2013, 2020 şi 2030.

În vederea consolidării componentei de coeziune teritorială, în anul 2007, a fost elaborat CCoonncceeppttuull SSttrraatteeggiicc ddee DDeezzvvoollttaarree TTeerriittoorriiaallăă aa RRoommâânniieeii 22000077 –– 22003300. Acest document evidenţiază modalităţile de valorificare a potenţialului naţional, din perspectiva teritorială, în vederea recuperării decalajelor de dezvoltare şi a stimulării dezvoltării echilibrate a României.

6 Marchis G., op.cit., 2008.



Conform legislaţiei în vigoare, structurile instituţionale necesare elaborării şi implementării unei politici integrate de dezvoltare regională funcţionează pe două niveluri: regional şi naţional. La nivel teritorial, fiecare regiune de dezvoltare are un Consiliu de Dezvoltare Regională (C.D.R.) şi o Agenţie de Dezvoltare Regională (A.D.R.). CCCooonnnsssiiilll iii iii llleee dddeee DDDeeezzzvvvooollltttaaarrreee RRReeegggiiiooonnnaaalllăăă sunt alcătuite din preşedinţii Consiliilor Judeţene şi din câte un reprezentant al fiecărei categorii de Consilii Locale municipale, orăşeneşti şi comunale din fiecare judeţ al regiunii7. AAAgggeeennnţţţ iii iii llleee dddeee DDDeeezzzvvvooollltttaaarrreee RRReeegggiiiooonnnaaalllăăă existente în fiecare regiune de dezvoltare8 reprezintă organismele executive ale C.D.R.. Înainte de a părăsi nivelul teritorial, trebuie amintit faptul că, pentru facilitarea procesului de analiză şi monitorizare a dezvoltării regionale, conform cerinţelor Uniunii Europene, la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, Institutul Naţional de Statistică a înfiinţat câte o Direcţie Regională de Statistică, având ca obiectiv prioritar implementarea unui sistem de date statistice de nivel NUTS II. În prezent, acest sistem se află într-un proces de îmbunătăţire, pentru a fi pregătit să răspundă exigenţelor analizelor economice şi sociale elaborate la nivel regional. Cadrul instituţional creat la nivel naţional pentru coordonarea elaborării şi implementării politicilor regionale este constituit din Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională şi Ministerul Dezvoltării Lucrărilor Publice şi Locuinţelor.

CCCooonnnsssiiilll iiiuuulll NNNaaaţţţ iiiooonnnaaalll pppeeennntttrrruuu DDDeeezzzvvvooollltttaaarrreee RRReeegggiiiooonnnaaalllăăă este structura naţională de tip partenerial, cu rol decizional privind elaborarea şi implementarea politicii şi strategiei naţionale de dezvoltare regională. MMMiiinnniiisssttteeerrruuulll DDDeeezzzvvvooollltttăăărrriii iii LLLuuucccrrrăăărrriii lllooorrr PPPuuubbbllliiiccceee şşş iii LLLooocccuuuiiinnnţţţeeelllooorrr999 (M.D.L.P.L.), prin Direcţia Generală pentru Dezvoltare Regională, reprezintă organismul de coordonare, la nivel naţional, a procesului de elaborare, implementare şi monitorizare a politicii naţionale de dezvoltare regională în România, precum şi a strategiilor naţionale de dezvoltare. Un rol important în cadrul actorilor instituţionali activi la nivel naţional în domeniul dezvoltării regionale îl deţine Institutul Naţional de Statistică. Acesta colectează şi centralizează datele statistice specifice necesare fundamentării şi monitorizării politicilor de dezvoltare regională, date transmise de cele opt Direcţiile Regionale de Statistică.

7 În cazul regiunii de dezvoltare Bucureşti - Ilfov, Consiliul pentru Dezvoltare Regională este alcătuit din preşedintele Consiliului Judeţean Ilfov, primarul general al municipiului Bucureşti, din câte un reprezentant al fiecărui Consiliu Local de sector şi din reprezentanţi ai Consiliilor Locale din judeţul Ilfov, la paritate cu reprezentanţii sectoarelor municipiului Bucureşti. 8 În fiecare judeţ component al regiunii de dezvoltare, cu excepţia judeţului de reşedinţă a agenţiei, funcţionează un birou al agenţiei pentru dezvoltare regională. 9 Organizarea instituţională în România post-decembristă a suferit transformări permanente şi, datorită faptului că majoritatea deciziilor sunt adoptate şi în prezent prin hotărâri de guvern, cadrul instituţional în ţara noastră este într-o continuă definire. Dacă iniţial a fost creată Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regională, care avea ca responsabilitate principală, elaborarea strategiei naţionale pentru dezvoltare regională, în anul 2001, aceasta a fost desfiinţată, atribuţiile sale fiind preluate de Ministerul Dezvoltării şi Prognozei (HG. Nr.16/2001), pentru ca în anul 2003, printr-o nouă reorganizare a structurii instituţionale, să fie creat Ministerului Integrării Europene care a preluat o parte din atribuţiile M.D.P.. În aprilie 2007 şi acest minister a fost desfiinţat, atribuţiile sale în materie de dezvoltare regională fiind transferate Ministerului Dezvoltării Lucrărilor Publice şi Locuinţelor.



România, ţară fără tradiţie în domeniul dezvoltării regionale, a fost nevoită să preia şi să adapteze continuu instrumentele specifice politicii regionale, în conformitate cu cerinţele europene.

Implementarea politicii regionale europene se realizează, în principal, prin intermediul instrumentelor de programare, care au drept scop transpunerea în practică a strategiilor de dezvoltare economico-sociale şi activarea instrumentelor financiare europene, în vederea maximizării beneficiilor aduse de politicile europene de coeziune, în sinergie cu cele naţionale. La nivel regional, procesul de planificare este reprezentat de PPllaannuull RReeggiioonnaall ddee DDeezzvvoollttaarree (P.D.R.). Acest document stabileşte şi prezintă strategia de dezvoltare a fiecărei regiuni în parte, fiind principalul instrument regional de concentrare a activităţilor şi eforturilor autorităţilor locale şi naţionale în vederea maximizării eficienţei dezvoltării economice şi sociale a regiunilor. PP..OO..RR.. 22000077--22001133 respectă strategia naţională de dezvoltare regională, stipulată în prioritatea 7 a P.N.D. 2007-2013, a cărei obiective specifice sunt:

creşterea competitivităţii regiunilor, prin dezvoltarea mediului de afaceri;

sprijinirea economiilor locale/regionale afectate de restructurarea industrială şi de subdezvoltare tradiţională;

valorificarea potenţialului turistic şi cultural al regiunilor, ca sursă a dezvoltării regionale;

reabilitarea centrelor urbane de mici dimensiuni cu potenţial de dezvoltare economică, cu scopul de a deveni poli regionali de creştere;

consolidarea capacităţii autorităţii locale în sfera managementului programării şi dezvoltării;

promovarea cooperării interregionale, la nivel naţional şi transfrontalier. P.O.R. 2007-2013 cuprinde următoarele priorităţi:

dezvoltarea infrastructurii publice la nivel local şi regional (modernizarea infrastructurii de transport şi dezvoltarea utilităţilor publice aferente; reabilitarea şi dezvoltarea infrastructurii sociale – educaţie, sănătate, etc.; dezvoltarea infrastructurii mediului de afaceri);

sprijinirea diversificării economiilor locale şi regionale (susţinerea activităţilor de inovare la nivel local şi dezvoltarea de noi servicii pentru mediul de afaceri);

dezvoltare turismului local şi regional (reamenajarea zonelor turistice şi renovarea patrimoniului istoric şi cultural; dezvoltarea, diversificarea şi promovarea ofertei turistice);

regenerarea urbană (reabilitarea şi dezvoltarea infrastructurii urbane; dezvoltarea serviciilor urbane publice; reamenajarea arealelor dezafectate pentru dezvoltarea unor noi activităţi);

asistenţă tehnică (sprijinirea implementării şi managementului P.O.R., sprijinirea strategiei de comunicare a P.O.R., elaborarea de studii).

P.O.R. va fi finanţat în proporţie de 80% din F.E.D.R., co-finanţarea din bugetul de stat reprezentând doar 20%.

Autoritatea de management a P.O.R. este reprezentată de Direcţia Generală de Dezvoltare Regională din cadrul Ministerului Dezvoltării Lucrărilor Publice şi Locuinţelor.



Rezumat: Politica regională la nivelul U.E. are un rol deosebit de important şi

asupra îndeplinirii obiectivelor stabil ite la nivel na ţ ional: oportunităţi de angajare pentru cei care doresc să muncească; atingerea unui ritm satisfăcător de creştere economică; distribuirea veniturilor şi a bunăstării într-un mod echitabil asupra întregii economii. Cu alte cuvinte, politica regională reprezintă modul prin care beneficiile unei economii moderne prospere pot fi repartizate în mod eficient pentru asigurarea unei dezvoltări echitabile a întregii societăţi. Acest fapt are un dublu impact: pe de o parte, permite prevenirea „aritmiilor” care pot apare în cadrul unei economii, ca urmare a unor dezvoltări economice excesive în anumite zone – externalităţile negative ale aglomerării, apariţia inflaţiei – şi asigurarea dezvoltării economice durabile iar, pe de altă parte, contribuie la reducerea inegalităţilor economico-sociale existente între anumite zone şi la previnirea apariţiei unor noi inegalităţi. Un alt argument în favoarea politicii regionale este acela că ea reprezintă principalul instrument de utilizare completă şi eficientă a resurselor, în special a resurselor de factor muncă.

Concluzii:

În România, în perioada 2007 – 2013, FEDR are alocată suma de 8.976 milioane euro, ceea ce reprezintă aproximativ 46,8% din bugetul Fondurilor Structurale şi de Coeziune.

Fondul European de Dezvoltare Regională va finanţa cinci Programe Operaţionale Sectoriale:

POS Creşterea Competitivităţii Economice, cu o alocare financiară de 2.554 milioane euro, ceea ce reprezintă aproximativ 46,7% din Fondurile Structurale şi de Coeziune;

POS Transport, cu alocare financiară de 4.565 milioane euro, aproximativ 23,8% din bugetul Fondurilor Structurale şi de Coeziune, din care FEDR reprezintă 1.289 milioane euro;

POS Mediu beneficiază de o alocare financiară de 4.512 milioane euro, aproximativ 23,5% din bugetul Fondurilor Structurale şi de Coeziune, din care suma alocată prin FEDR reprezintă 1.236 milioane euro;

PO Regional este finanţat în totalitate din FEDR, alocarea financiară fiind de 3.726 milioane euro, ceea ce reprezintă aproximativ 19,4% din Fondurile Structurale şi de Coeziune;

POS Asistenţă tehnică, cu o alocare financiară de 170 milioane euro, ceea ce reprezintă aproximativ 0,8% din Fondurile Structurale şi de Coeziune. Exemple ilustrative:

Tabelul 10.1: Instrumentele structurale (2007-2013) Instrumente Structurale Obiective Sferă de cuprindere:

Fond

urile

St

ruct

ural

e

F.E.D.R.

Convergenţă; Competitivitate regională şi ocupare; Cooperare teritorială europeană.

Strategia de la Lisabona -Infrastructură; -Investiţii; -Cercetare dezvoltare; -IMM-uri.



F.S.E. Convergenţă; Competitivitate regională şi ocupare.

Strategia de la Lisabona -Formare profesională; -Ocupare; -Capacitatea instituţională şi eficienţă administrativă

Fondul de Coeziune Convergenţă

Infrastructură de mediu şi transport (TEN)

-Transport în afara TEN; -Transport urban sustenabil; -Interoperabilitate; -Eficienţă energetică; -Energie regenerabilă

Figura 10.4: Finanţarea P.O.R.10

0%10%20%30%40%50%60%70%80%90%

100%

2007

2008

2009

2010

2011

2012

2013

Tota

l

POS AT

PORPOS MPOS T

POS CCE

Figura 10.5: Repartizarea Fondului European de Dezvoltare Regională în România, 2007-2013


1. Fujita M, Krugman P., Venables A.J., The Spatial Economy: Cities, Regions and International Trade, MIT Press, Cambridge, Mass, 1999.

10 http://www.mie.ro/index.php?p=555



2. Marchis G., Impactul extinderii Uniunii Europene asupra strategiilor şi politicilor regionale. Rolul Fondurilor Structurale, Teză de doctorat, A.S.E. Bucureşti, 2008.

3. EUROSTAT, Regional GDP per inhabitant in the EU27, în EUROSTAT News Release no.19/2008.

Test de autoevaluare: 1. NUTS cuprinde.....niveluri principale:


2. Cele mai multe analize la nivel comunitar se fundamentează pe NUTS: a. I; b. II; c. III; d. IV;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 3. Dintre cele 12 noi State Membre U.E.27, doar....au venituri medii peste 50% din media U.E.15: a. 1; b. 2; c. 3; d. 4;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 4. Raportul dintre cele două extreme ale PIB pe locuitor faţă de media U.E.27 este: a. 10:1; b. 11:1; c. 12:1; d. 13:1;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 5. Cea mai slab dezvoltată regiune din U.E.27 se află în: a. Bulgaria; b. Slovacia; c. România; d. Ungaria;

e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 6. Disparităţile referitoare la şomaj sunt mai mari la nivelul....decât la nivelul.....: a. Statelor Membre/NUTS II; b. regiunilor/oraşelor; c. NUTS II /Statelor Membre; d. vechilor State Membre/noilor State Membre; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 7. Politica regională europeană actuală se fundamentează pe ... principii: a. 4; b. 3;



c. 2; d. 1; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 8. Modernizarea şi diversificarea structurii economice a Statelor Membre şi a regiunilor prioritare constituie obiectivul....al FEDR: a. 4; b. 3; c. 2; d. 1; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 99.. SSttrraatteeggiiaa NNaaţţiioonnaallăă ppeennttrruu DDeezzvvoollttaarree DDuurraabbiillăă îînn RRoommâânniiaa aa ffoosstt aapprroobbaattăă îînn aannuull:: a. 2004; b. 2005; c. 2006; d. 2007; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. 10. Fondul European de Dezvoltare Regională va finanţa....Programe Operaţionale Sectoriale: a. 5; b. 4; c. 3; d. 2; e. nici-un răspuns anterior nu este corect. Tema de control: Disparităţile socio-economice din regiunea 2 Sud-Est.



BIBLIOGRAFIE

1. Addison J., Siebert W.S., Labour Markets in Europe: Issues of Harmonization and Regulation, Dryden Press, London, 1997. 2. Andersen S., Eliassen K. Making Policy in Europe: The Europeification of National Policy Making, Sage, London, 1993. 3. Birkland Th. A., An Introduction to the Policy Process, M.E. Sharpe, London, 2005. 4. Birkler J., Rushworth D., Chiesa J., Pung H., Arena M. V., Schank J. F., Differences Between Military and Commercial Shipbuilding: Implications for the United Kingdom’s Ministry of Defence, MG-236-MOD, 2005. 5. Bishop S., Walker M., The Economics of E.C. Competition Law, Sweet&Maxwell, 1999. 6. Bîrzea C., Politicile şi instituţiile U.E., Editura Corint, Bucureşti, 2001. 7. Cochran Ch. L., Malone Eloise F., Public policy, Viva Books Private Limited, 2007. 8. Croitoru L., Russu C., Târhoacă C., van Zon H., Politica industrială a României din perspectiva aderării la Uniunea Europeană , Institutul european din România, Bucureşti, 2003. 9. Deakin D., Entrepreneurship and Small Firms, McGraw-Hill, London, 2003. 10. Delors J., Cartea Albă asupra Creşterii Economice, Competitivităţii şi Ocupării Forţei de muncă, Bruxelles, 1993. 11. Diaconescu M., Economie Europeană, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, editura Uranus, Bucureşti, 2004. 12. Dinan Desmond, Ever Closer Union: An Introduction to European Integration, Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2005. 13. Dye Th. R., Understanding Public Policy, Prentice Hall, 2007. 14. El-Agraa M.A. The European Union, Prentice Hall, London, 2001. 15. Fuerea A., Dreptul comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003. 16. Fujita M, Krugman P., Venables A.J., The Spatial Economy: Cities, Regions and International Trade, MIT Press, Cambridge, Mass, 1999. 17. Goyder D., E.C. Competition Law, Clarendon, Oxford, 1999. 18. Haigh N., Assessing E.C. Environmental Policy, European Environment Review, vol.1, no.2, 1987. 19. Hitiris T., European Union Economics, Prentice Hall, Harlow, 2003. 20. Howlett Michael, Ramesh, M., Studying Public Policy: Policy Cycles And Policy Subsystems, Oxford University Press, 2003. 21. Ignat I., Pohoanţă I., Clipa N., Luţac G., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1998. 22. Ionescu V.R., Tratat de Economie europeană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004. 23. Johnson P., Industries in Europe: Competition Trends and Policy Issues, Edward Elgar, Cheltenham, 2003. 24. Klate E., The Past and the Future of European Environmental Policy, European Environmental Review, vol.1, no.1, 1986. 25. Lequesne Ch., Politica Comună a Pescuitului, (trad. Bolea G.) în Wallace H. şi Wallance W. (2004) Procesul politic în Uniunea Europeană , ediţia a IV-a, Editura ARC, Bucureşti, 2004.



26. Liebfried S., Pierson P., European Social Policy: Between Fragmentation and Integration, Brookings Institution, Washington, 1995. 27. Marchis G., Impactul extinderii Uniunii Europene asupra strategiilor şi politicilor regionale. Rolul Fondurilor Structurale, Teză de doctorat, A.S.E. Bucureşti, 2008. 28. McDonald E., Dearden S., European Economic Integration, Prentice Hall, England, 2005. 29. Mireuţă C., Abuzul de poziţie dominantă în legislaţia română, în revista Profil: Concurenţa, nr.2/2004. 30. Navarro L., Industrial Policy in the Economic Literature: Recent Theoretical Developments and Implications for E.U. Policy, in Enterprise Papers No. 12, Enterprise Directorate-General, Office for the Official Publications of the European Communities, Luxembourg, 2003. 31. Peters B. Guy, Politics of Bureaucracy, Routledge, 2001. 32. Philips L., Competition Policy: a Game Theoretical Perspective, Cambridge University Press, Cambridge, 1995. 33. Porter M., Ketels C., U.K. Competitiveness: Moving to the Next Stage, DTI, London, 2003. 34. Posner R., Antitrust Law: an Economic Perspective, University of Chicago Press, Chicago, 1976. 35. Râmniceanu I., Dileme ale europenizării politicii de dezvoltare rurală. Implicaţii pentru România, Colecţia de studii I.E.R., nr.9, Bucureşti, 2004. 36. Roelandt T., den Hertog P., Boosting Innovation: The Cluster Approach, O.E..C.D., Paris, 1999. 37. Sapir A., Aghion P., Bertola G., Hellwig M., Pisani-Ferry J., Rosati D., Vinals J., Wallace H., An Agenda for a Growing Europe. Making the E.U. Economic System Deliver, Report of the Independent High-Level Study Group, 2003. 38. Sawyer M.C., Theories of the Firm, Weidenfeld and Nicolson, London, 1979. 39. Scherer F.M., Ross D., Industrial Market Structure and Economic Performance, Houghton Mifflin, 1990. 40. Taylor Jerome, Off with their subsidies! EU threatens to slash huge annual payments to Britain's wealthiest landowners, in The Independent November 9, 2007. 41. Weale A., European Environmental Policy by Stealth: The Disfunctionality of Functionalism?, Environment and Planning C: Government and Policy, 1999. 42. Wilkinson D., Using the E.U.’s Structural and Cohesion Funds for the Protection of the Environment, Rectel, vol.3, no.2/3, 1999. 43. Centre for European Policy Studies, R&D Study, 9th of February 2009. 44. Danish Technological Institute (DTI), Trends and drivers of change in the European textiles and clothing sector: Mapping report, May 2008. 45. EUROFER, European Steel in Figures, Brussels, May 2009. 46. European Commission, Building our common future - Policy challenges and budgetary means of the enlarged Union 2007-2013, Brussels, 10th of February 2004. 47. European Commission, Financial Perspectives 2007 – 2013, Brussels, 14th of July 2004. 48. European Commission, Directorate General for Agriculture: Agenda 2000 – A CAP for the future, Brussels, 1999. 49. European Commission, Employment in Europe, Brussels, 2001.



50. European Confederation of Iron and Steel Industries, EU Exports, June 2009. 51. European Council, Regulation No. 1605/25th of June 2002, Article no. 4. 52. Eurostat, tags. 00075, 00076,00077,00082, Directorate General for Maritime Affairs and Fisheries, 2009. 53. Eurostat, Fisheries Yearbook 2003. 54. Eurostat, Regional GDP per inhabitant in the EU27, în EUROSTAT News Release no.19/2008. 55. Institutul European din România, Politici Europene, Editura MasterPrint, Bucureşti, 2005. 56. M.A.A.P., Strategia dezvoltarii agriculturii, industriei alimentare şi silviculturii în România, Bucureşti, 2001. 57. ***European Trends 1988-1989, Economist Inteligence Unit, London, 1989. 58. www.europa.eu.int/eur-lex/en/ treaties/dat/C_2002325 59. www.europa.eu.int/comm/ enterprise_policy/index.htm 60. www.europa.eu.int/scadplus/leg/en/s23000.htm 61. http://www.euractiv.com/en/innovation/eu-spending-rd-slips-us/article-179280 62. www.europa.ec/enterprises/industrysectors/textilesandclothing. 63. www.europa.eu.int/comm/enterprise_policy/sme_definition/index_en.htm 64. http://www.thelocal.se/7443/20070529/ 65. http://europa.eu.int/comm/fisheries/pcp/intro_en.htm 66. http://europa.eu.int/comm/fisheries/reform/index_en.htm 67. www.labsmn.pub.ro 68. www.euractiv.ro 69. hhttttpp::////eenn..wwiikkiippeeddiiaa..oorrgg//wwiikkii//EEccoonnoommyy__ooff__tthhee__EEuurrooppeeaann__UUnniioonn

CUPRINS Cap.1: Conceptul de politici publice.........................................................................3 1.1. Considerente generale…………………………………………………………………3 1.2. Actorii implicaţi în politicile publice........................................................................4 1.3. Abordări ştiinţifice ale politicile publice……………………………………………….5 Cap.2: Impactul bugetului Uniunii Europene asupra politicilor publice.............12 2.1. Considerente generale........................................................................................12 2.2. Conceptul de buget european………………………………………………………..13 2.3. Bugetul U.E. pe orizontul 2007-2013………………………………………………..17 Cap.3: Politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei.................................24 3.1. Considerente generale………………………………………………………………..24 3.2. Eficienţa relativă a concurenţei şi monopolurile……………………………………25 3.3. Conţinutul politicii europene în domeniul concurenţei.........................................26 3.4. Politica comunitară în domeniul concurenţei şi fuziunile de firme.......................33 3.5. Piaţa concurenţială din România…………………………………………………….35 Cap.4: Politica Uniunii Europene în domeniul industriei......................................40 4.1. Considerente generale………………………………………………………………..40 4.2. Necesitatea unei politici industriale la nivelul U.E...............................................40 4.3. Categorii de politici industriale.............................................................................41 4.4. Tratatele Uniunii Europene şi politica industrială.................................................41 4.5. Competitivitatea şi politica industrială a Uniunii Europene..................................42 4.6. Politica industrială de promovare a IMM-urilor....................................................43 4.7. Politica de promovare a sectoarelor favorizate...................................................44 4.8. Politica de promovare a inovaţiei........................................................................44 4.9. Politicile industriale sectoriale..............................................................................44 4.10. Evoluţia producţiei industriale în România post-aderare...................................49 Cap.5: Politica Agricolă Comună (PAC).................................................................54 5.1. Considerente generale………………………………………………………………..54 5.2. Evoluţia Politicii Agricole Comune (PAC)............................................................54 5.3. Stadiul actual al P.A.C.........................................................................................55 5.4. Finanţarea Politicii Agricole Comunitare……………………………………………60 5.5. Agricultura din România sub incidenţa P.A.C......................................................61 Cap.6: Politica U.E. în domeniul pescuitului..........................................................68 6.1. Concepte definitorii…………………………………………………………………....68 6.2. Dezvoltarea politicilor privind pescuitul la nivelul Statelor Membre.....................70 6.3. Politica privind pescuitul în România...................................................................71 Cap.7: Politica U.E. în domeniul mediului..............................................................77 7.1. Necesitatea unei politici comune în domeniul mediului.......................................77 7.2. Evoluţia politicii de mediu a Uniunii Europene……………………………………..78 7.3. Legislaţia Uniunii Europene în domeniul mediului...............................................79 7.4. Structuri instituţionalizate ale politicii de mediu a Uniunii Europene....................80 7.5. Instrumentele de implementare a politicii comunitare de mediu…………………81 7.6. Opinii pro şi contra politicii de mediu a Uniunii Europene...................................82 7.7. Politica de mediu în România..............................................................................82 Cap.8: Politica U.E. în domeniul transporturilor....................................................87 8.1. Evoluţia politicii de transport………………………………………………………….87 8.2. Instituţiile europene şi obiectivele politicii de transport……………………………87 8.3. Transporturile feroviare……………………………………………………………….88 8.4. Transporturile combinate……………………………………………………………..90

8.5. Transporturile rutiere de mărfuri……………………………………………………..90 8.6. Transporturile navale pe apele interioare............................................................91 8.7. Transporturile aeriene………………………………………………………………...92 8.8. Transporturile maritime……………………………………………………………….93 8.9. Politica transporturilor în România…………………………………………………..94 Cap.9: Politica socială a U.E....................................................................................98 9.1. Piaţa europeană a factorului muncă....................................................................98 9.2. Tratatul de la Roma şi consecinţele sale……………………………………………99 9.3. Conţinutul politicii sociale actuale a Uniunii Europene........................................99 9.4. Strategiile şi instrumentele de implementare ale Politicii Sociale Europene.....101 9.5. Provocările actuale ale Politicii Sociale Europene.............................................103 9.6. Politica socială în România...............................................................................104 Cap.10: Politica regională a U.E............................................................................109 10.1. Considerente generale…………………………………………………………….109 10.2. Disparităţile economice regionale din cadrul U.E............................................109 10.3. Evoluţia politicii regionale a U.E......................................................................111 10.4. Fondul European de Dezvoltare Regională.....................................................112 10.5. SSttrraatteeggiiaa şşii ppoolliittiiccaa rreeggiioonnaallăă îînn RRoommâânniiaa.......................................................113 Bibliografie..............................................................................................................120

Documents

politici publice europene