Upload
bogdan-petrea
View
74
Download
5
Embed Size (px)
DESCRIPTION
curs politologie
Citation preview
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
NICOLAE CULIC
POLITOLOGIE
Note de curs pentru învăţământul la distanţă
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
1
Acest material este destinat uzulului studenţilor Universităţii din Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă. Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii din Bucureşti.
Universitatea din Bucureşti Editura CREDIS Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5 Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47 Fax: (021) 315 80 96 Email: [email protected] Http://www.credis.ro
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
2
I.OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA POLITOLOGIEI
I.1. OBIECTUL POLITOLOGIEI. Conturarea obiectului unei discipline în general
şi, în special, a unei discipline sociale, este o problemă complexă care impune precizarea mai
multor elemente, precum: domeniul pe care îl studiază, categoriile (conceptele), procesele şi
problemele.
Obiectul de studiu al politologiei este viaţa politică. Dar, viaţa politică se prezintă într-
o multitudine de ipostaze care sunt, la rândul lor obiectul de studiu al mai multor discipline:
filozofie politică, teorie politică, sociologie politică, doctrinele politice, antropologie politică,
psihologie politică, etc.
Aşa cum se apreciază (vezi Adrian-Paul Iliescu, Introducere în politologie, Ed. BIC
ALL, Bucureşti, 2002) politologia reprezintă, spre deosebire de acestea, o disciplină
fundamentală, întrucât are ca obiectiv sintetizarea rezultatelor obţinute în domeniul
disciplinelor social-politice. Politologia urmăreşte realizarea unui tablou general al vieţii
politice, al fenomenelor şi conduitelor politice, al relaţiilor şi sistemelor politice, al organizării
politice a societăţii, al acţiunii politice.
Domeniul de studiu al politologiei este, aşadar, sfera politicului. Urmează, în
continuare, să stabilim ce este politicul.
Nu există un consens în definirea politicului şi a politicii, existând o diversitate de
opinii.
Potrivit unor interpretări, sfera politicului este foarte largă; ea este constituită din
toate deciziile referitoare la probleme neindividuale. Se consideră că ori de câte ori se pune
problema adoptării unor decizii ce depăşesc domeniul strict individual (personal) se poate
vorbi de interese colective (coerente sau contradictorii), iar deciziile referitoare la aceste
interese dobândesc caracter politic. Politicul ar fi deci, domeniul deciziilor privitoare la sfera
publică, indiferent de caracterul lor (administrativ, juridic, social etc.)
Răspândit este şi punctul de vedere care afirmă că politicul desemnează sfera
organizării comunităţii sau societăţii. Problemele de ordin politic sunt probleme de organizare
a vieţii publice. Tot în această interpretare poate fi încadrată şi cea care identifică politicul cu
aranjamentele colective. Potrivit acesteia politica este activitatea de participare la
aranjamentele generale ale unei asocieri de persoane care compun o comunitate datorită
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
3
recunoaşterii pe care o dau în comun modului de participare la aranjamente. Şi guvernarea, ca
element central al politicii, poate fi privită ca activitate de organizare.
O altă categorie de interpretări insistă asupra problemelor puterii şi ale controlului;
din acest punct de vedere politica apare ca activitate de dobândire, păstrare şi exercitare a
puterii (asupra altor oameni) sau ca activitate de control (al oamenilor, instituţiilor etc). Unii
politologi afirmă că politica nu este altceva decât o luptă pentru putere. Înţelegerile politicului
ca sferă a problemelor guvernării (conducerii politice) fac şi ele parte din această categorie de
interpretări dacă prin guvernare se înţelege control şi dominaţie. (Trebuie precizat că, în
acelaşi timp, guvernarea poate fi înţeleasă ca activitate de organizare, ceea ce trimite la
perspectiva menţionată anterior).
Alţi gânditori înţeleg politicul ca domeniu al asigurării ordinii sociale. Orice
societate (comunitate) nu poate exista fără un minim de ordine (de reglementare, de norme, de
rutină comportamentală etc). În această interpretare politicul ar fi ansamblul preocupărilor
pentru ordinea socială necesară. În această viziune intră şi ideile despre sfera politică privită
ca o sferă a concilierii intereselor diverse din societate; ordinea presupune un minim de
compromis şi consens între diversele grupuri de interese existente. Dar nu mai puţin adevărat
este că există şi teoria conform căreia adevăratul scop al politicii nu este concilierea
intereselor tuturor oamenilor, ci impunerea anumitor interese (individuale sau de grup) în
dauna altora. Conform acestui punct de vedere politica ar fi o activitate de tip conflictual şi nu
una de tip cooperativ; scopul ei ar fi asigurarea dominaţiei unor membri ai comunităţii asupra
altora.
Aceste interpretări evidenţiază care sunt problemele de studiu specifice politologiei:
- viaţa politică a societăţii, fenomenele politice caracteristice;
- organizarea politică a societăţii, instituţiile şi statul;
- conduita politică individuală şi colectivă, cu motivaţiile ei şi regularităţile
caracteristice, relaţiile politice;
- acţiunea grupurilor politice şi relaţiile dintre acestea;
- acţiunea organizaţiilor politice;
- natura puterii politice, exercitarea şi controlul exercitării acesteia,
guvernarea şi tipurile sale;
- cultura politică (mentalităţile, atitudinile, valorile, tradiţiile, modelele
comportamentale relevante);
- relaţiile internaţionale, diplomaţia şi negocierile internaţionale, instituţiile
şi organizaţiile internaţionale.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
4
În legătură cu toate aceste teme de interes, politologia presupune deopotrivă descriere,
interpretare, explicare şi rezolvare de probleme, presupune analiza teoretică dar şi elaborarea
de indicaţii de ordin practic. Ştiinţa politică nu este o disciplină pur abstractă, ci una
preponderent practică; ea se inspiră din experienţa practică şi vizează atingerea unor concluzii
relevante practic.
În general, un demers politologic conţine:
a) diagnoze (caracterizări ale situaţiilor politice sau sociale de interes, enunţări de
probleme)
b) explicaţii ale acestor situaţii
c) previziuni (a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă nu se iau măsuri politice
remediatoare) sau avertizări
d) argumentări (în favoarea sau defavoarea unor idei, aranjamente politice, strategii
existente sau propuse)
e) soluţii la situaţiile problematice identificate (soluţiile sunt extrem de diverse: ele
merg de la simple propuneri legislative sau propuneri de modificare instituţională până
la chemări la revoluţie sau război, programe de restructurare globală a societăţii etc).
I.2. MODALITĂŢI DE ANALIZĂ POLITOLOGICĂ. Problematica politologiei a
fost abordată în stiluri de gândire foarte diferite, dintre care cele mai importante le amintim în
continuare.
În Antichitate a dominat modul de gândire şi analiză speculativ. Politologia
speculativă nu are ca punct de plecare faptele concrete sau experienţa istorică acumulată sau
constatări imediate, ci anumite premise sau axiome avansate sau create de gânditor. Ea constă
într-o dezvoltare abstractă a acestor premise într-o construcţie mai mult sau mai puţin
imaginară, bazată pe o „logică” proprie, ce poate fi acceptată sau respinsă, după cum sunt
acceptate sau respinse premisele postulate de autor. Exemple de gândire politică speculativă
oferă Platon în Antichitate sau, în secolul al XIX-lea, Hegel. Gândirea speculativă este
preocupată de schiţarea unui ideal de organizare socială sau politică ce conduce uneori la
utopie.
Utopia are ca funcţie să proiecteze imaginaţia în sfera idealului într-un aiurea şi care
este şi un nicăieri. Utopia pune sub semnul întrebării realitatea; este expresia potenţialităţilor
unui grup care sunt refulate de ordinea existentă. Ea este un exerciţiu al imaginaţiei pentru a
concepe un „altfel decât ceea este” al socialului. Ea este visul unui alt mod de existenţă
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
5
familială, al unui alt mod de a-ţi apropia lucrurile şi de a consuma bunurile, de a organiza
viaţa politică.
Funcţia utopiei constă în a propune o societate alternativă; ea vrea să fie o eshatologie
realizată.
Dar, mentalitatea utopică nu cunoaşte reflecţii cu caracter practic politic asupra
sprijinului pe care îl poate găsi utopia în realul existent. Mentalitatea utopică, este însoţită de
dispreţul pentru logica acţiunii şi de o incapacitate funciară de a indica primul pas care ar
trebui făcut în direcţia realizării sale plecând de la realitatea existentă.
Deşi numeroase concepţii politologice elaborate de filosofi au trăsături speculative sau
utopice, stilul de gândire filosofic nu presupune neapărat o abordare nerealistă, utopică,
inspirată de fantezie. Specifică acestui stil este abordarea problemelor politice din perspectiva
unor presupoziţii (premise fundamentale, principii) despre natura şi conduita umană despre
relaţiile interumane, ordinea existentă în univers, posibilităţile de cunoaştere şi organizare
aflate la dispoziţia oamenilor, valorile esenţiale pentru viaţă, idealurile umane. Dacă aceste
presupoziţii sunt corecte (realiste), concepţia care rezultă poate fi una adecvată şi apropiată de
experienţa istorică efectivă.
Un stil important de abordare a politicului este cel descriptiv-istoric. Acest stil de
gândire, iniţiat la începutul epocii moderne de către Machiavelli, se bazează pe descrierea
unor situaţii şi cazuri istorice concrete, din analiza cărora sunt deduse concluzii privind
ordinea politică, exercitarea puterii, cauzele conflictelor, strategiile optime de acţiune şi
conducere etc.
Dificultatea principală cu care se confruntă acest mod de abordare a politicii provine
din aceea că nu poate exista descriere pură a faptelor, descriere fără interpretare. Întotdeauna
prezentarea faptelor include şi anumite interpretări ale acestora, ce pot fi mai mult sau mai
puţin subiective sau incomplete.
De exemplu, anumite mişcări sau agitaţii de stradă care au loc într-un anumit
stat pot fi interpretate ca simple anomalii (conduite deviante ale unor persoane
certate cu legea) sau ca simptome ale unei profunde nemulţumiri a maselor; ca
izbucniri iraţionale (de ură, resentimente etc) sau ca reacţii normale în faţa
unei situaţii sociale inacceptabile, şi aşa mai departe.
Atragem atenţia asupra următorului fapt: caracterul ştiinţific sau, dimpotrivă,
speculativ (sau chiar tendenţios-ideologic) al unei descrieri depinde de calitatea şi
corectitudinea interpretărilor implicate.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
6
Stilul economist de abordare a problemelor politologice se bazează fie pe premisa
că viaţa politică este determinată de cea economică (Marx); fie pe ideea existenţei unui
pronunţat paralelism între problemele politice şi cele economice. În consecinţă, el încearcă să
analizeze politicul în termeni similari celor folosiţi în economie (pe bază de interese
materiale, raporturi cost-beneficiu, eficienţă, concurenţă etc.)
Realismul politic este o variantă a acestui stil de gândire, dar cu
particularităţi specifice. Acesta este aplicat cu precădere în domeniul relaţiilor
internaţionale, şi este axat pe încercarea de a înţelege fenomenele prin prisma
unor interese specifice (politice, de putere, control, dominaţie etc.), a unor
raporturi de forţe (şi a competiţiei între puteri), a scopului de extindere a
dominaţiei şi garantare a securităţii (cu costuri cât mai mici) etc.
În cazul acestui tip de gândire, dificultăţile sunt generate de faptul că stabilirea
intereselor raţionale ale oamenilor sau grupurilor nu este simplă şi neproblematică. Analiza
intereselor, presupune distingerea intereselor autentice de cele aparente sau false, a celor
declarate de cele ascunse, distincţia dintre motivaţii reale şi simple justificări oficiale (menite
să ascundă dorinţe nemărturisite), cunoaşterea consecinţelor unor politici sau atitudini (pentru
verificarea coincidenţei sau necoincidenţei lor cu scopurile existente) etc. În mod paradoxal,
constatarea (adevăratelor interese de grup) indică o posibilitate de previziune (a evoluţiei
fenomenelor economice, sociale, politice, interne sau internaţionale), deoarece numai în
funcţie de aceasta se pot determina interesele prioritare (care se modifică o dată cu situaţiile,
contextul, condiţiile existente în viitor); or, această previziune este totdeauna dificilă, iar
adesea imposibilă.
Domeniul activităţilor şi fenomenelor sociale este atât de complex şi din cauza
existenţei permanente a acestei interdependenţe; deciziile umane (şi aşteptările sau speranţele
oamenilor) depind de fapt (de împrejurările în care sunt adoptate, de context), iar aceasta
(evoluţia ei, mai bine zis) depinde de deciziile care se iau (şi, totodată, de aşteptările sau
speranţele pe care acestea se bazează).
Stilul sistemic sau structuralist de gândire urmăreşte lămurirea fenomenelor printr-o
analiză a politicului ca sistem coerent şi unitar, adică prin identificarea structurii sale
caracteristice (a elementelor componente sferei politice şi a relaţiilor dintre ele). Se practică,
de asemenea analiza sistemului instituţiilor politice, a structurii grupale a societăţii etc.,
evidenţiindu-se şi funcţiile jucate în ansamblul sistemului de către elementele componente.
Înrudit cu acesta este stilul bazat pe modelarea (nu în sensul de construire de modele ideale,
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
7
ca în cazul utopiilor, ci în acela de reconstruire, într-un model teoretic, a particularităţilor
organizării politice dintr-o societate anume).
Abordarea conceptual-analitică se axează pe analiza conceptelor fundamentale ale
politologiei (putere, guvernare, stat, libertate, democraţie, egalitate, justiţie socială etc.) şi
confruntarea acestor concepte cu experienţa practică acumulată, în vederea evaluării
aplicabilităţii lor şi a solidităţii concluziilor la care poate conduce folosirea lor. Acest mod de
abordare pune adesea accent pe critică având drept rezultat depistarea carenţelor
construcţiilor politologice.
În politologie, ca de altfel în majoritatea ştiinţelor socio-umane sunt utilizate o mare
diversitate de metode de analiză, interpretare şi explicaţie. Unele dintre acestea au un caracter
formal (metode statistice şi probabilistice, logice alegerii şi a deciziilor naţionale, logica
acţiunii colective), altele au doar un caracter semiformal (metode de analiză instituţională), în
timp ce multe au caracter neformal (metode sociologice, psihologice sau comportamentale,
analiza mentalităţilor, studiul de caz – adică investigarea amplă, cvasicompletă a unor cazuri
social-politice considerante relevante).
I.3.ADEVĂR ŞI OBIECTIVITATE ÎN ŞTIINŢELE POLITICE.
POLITOLOGIE ŞI IDEOLOGIE. Şi în sfera ştiinţelor politice, ca de altfel în toate
domeniile cunoaşterii umane, există aspiraţia către o prezentare obiectivă a realităţii şi către
adevăr. Dar, la fel ca şi în alte domenii, nu există nici o garanţie că teoriile sau doctrinele
elaborate vor atinge, obiectivitatea şi adevărul. Resursele de cunoaştere şi posibilităţile de
verificare ale omului sunt totdeauna limitate; în ciuda intenţiilor sau eforturilor făcute, eroarea
rămâne totdeauna posibilă, cunoaşterea nefiind infailibilă.
Particularităţile sferei politice complică în ştiinţele social-politice problema adevărului
şi a obiectivităţii; comparativ cu ştiinţele exacte (matematice sau logice) dar şi comparativ cu
ştiinţele naturii sau cele tehnice, politologia se confruntă cu dificultăţi mai mari în încercarea
de a stabili adevărul. Există numeroase surse de eroare sau deformare ce pot afecta rezultatele
politologiei, impunându-se o atentă identificare a lor. Principalele surse ale deformării
reprezentărilor despre realitatea socială sunt:
- insuficienţa datelor, absenţa informaţiilor despre numeroase fapte relevante
(mai ales privind interesele specifice, preferinţele, atitudinile oamenilor, felul lor
de a reacţiona); indivizii umani nu pot fi supuşi unei monitorizări atente şi
complete, şi din acest motiv politologia se confruntă cu o carenţă cronică de
informaţii utile;
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
8
- interpretarea inadecvată a datelor: faptele privind conduita umană nu
„vorbesc de la sine”, ci necesită interpretare, iar aceasta poate fi uneori incorectă;
ştiinţele politice, ca şi ştiinţele socio-umane în general, sunt ştiinţe ale
interpretării şi deci supuse dificultăţilor şi riscurilor acesteia;
- interacţiunea fapte-valori; întrucât nu există (mai ales în ştiinţele socio-
umane) cunoaştere „eliberată” de orice valori în descrierea unor fapte reale
intervin anumite aprecieri de valoare subiective ale autorului descrierii; un act
politic poate fi descris şi explicat într-un fel sau altul, după cum este el apreciat
valoric, astfel o mişcare de stradă poate fi considerată atentat la „ordinea
publică” sau la „siguranţa statului” ori, dimpotrivă, ca „protest justificat” sau
„izbucnire legitimă de mânie populară”;
- imposibilitatea explicării exacte a unor fapte; în multe cazuri nici agenţii
acţiunii nu pot explica de ce au acţionat aşa cum au acţionat; cu atât mai mult
politologul nu poate totdeauna depista originile unei conduite: oamenii
acţionează uneori fără temeiuri solide sau atribuie alte explicaţii decât cele reale
propriilor fapte;
- ignorarea sistematică a unor fapte relevante, datorită unor idei preconcepute,
unor imagini deformate despre realitatea socială;
- caracterul contradictoriu al datelor relevante provenite din domenii diferite,
de la persoane diferite, de la grupuri sociale (sau de vârstă) diverse, din zone
geografice diferite, din situaţii istorice diferite etc;
- complexitatea datelor relevante; fenomenele politice depind de o multitudine
diversă de factori antropologici, biologici, economici, psihologici, religioşi,
ideologici, morali, axiologici, iar detectarea, analizarea şi compatibilizarea
tuturor acestor influenţe într-un întreg explicativ este o sarcină de maximă
dificultate;
- dificultatea de a deduce legi sau chiar simple regularităţi, din faptele sociale
este maximă, deoarece acestea sunt diverse, singulare, sporadice, aproape
imposibil de generalizat.
- teoriile politice nu sunt doar teorii abstracte, de la ele, se aşteaptă şi soluţii
practice, „inginereşti”, ceea ce nu se dovedeşte totdeauna posibil.
IDEOLOGIA. Asupra naturii ideologiei s-au elaborat mai multe ipoteze explicative,
aflate uneori, într-un contrast marcat. Termenul ideologie desemnează un sistem de idei şi de
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
9
idealuri transformate în credinţe. Această transformare presupune ca ideile să nu mai fie
gândite, ci „crezute”. Aceste idei transformate în credinţe sunt idei fixe; obiect de cult şi nu
de reflecţie; aşa se explică de ce ideologiile sunt cele care au putere mobilizatoare. Termenul
are sens peiorativ; ideologia este definită, în special, ca un proces de distorsiune, disimulare
prin care se ascunde poziţia de clasă (grup). Este asimilată unei minciuni sociale, unei iluzii
care protejează un statut social cu privilegii şi nedreptăţi. Pentru Marx şi marxism orice
ideologie ar fi o interpretare partizană a situaţiei sociale. În conformitate cu teoria elaborată
de Marx la mijlocul secolului al XIX-lea, ideologia ar constitui o reprezentare deformată a
realităţii sociale. Marxiştii au numit ideologia „falsă conştiinţă”, iar Nietzsche a dezvoltat
ideea că oamenii au nevoie de falsuri pentru a putea trăi, deoarece, în marea lor majoritate,
sunt incapabili să se confrunte direct cu adevărul. Din acest punct de vedere, ideologia apare
ca sistem de neadevăruri utile unui grup social, ca sistem de „mituri” sociale cu funcţii de
justificare, autoapărare, promovare etc.
Putem sistematiza următoarele accepţii şi funcţii ale ideologiei.
Ideologia ca distorsiune-disimulare. Pentru gânditorii francezi era o analiză a
formării ideilor de către spiritul uman. Napoleon i-a acuzat că reprezintă pentru ordinea
socială o ameninţare; el a instaurat semnificaţia peiorativă a termenului. Pentru Marx,
ideologia realizează o imagine răsturnată a realităţii. Ea devine procedeul prin care procesul
vieţii reale este falsificat de reprezentarea imaginară pe care şi-o fac oamenii asupra aceluiaşi
proces. Mai târziu, social-democraţii consideră ideologia opusă ştiinţei. Exemplul preferat al
marxismului este situaţia de pe piaţa forţei de muncă (vânzarea de către muncitor a muncii
sale către capitalist), reprezentată ideologic ca act liber, bazat pe egalitatea cumpărător-
vânzător şi pe intangibilitatea proprietăţii (asupra muncii, asupra banilor etc.); conform
interpretării marxiste, ar fi vorba de o reprezentare deformată, deoarece muncitorul (lipsit de
resurse) este obligat să-şi vândă munca (să se angajeze), deci nu este liber, iar poziţia sa nu
este de egalitate, ci de dezavantaj poziţional.
Ideologia apare, în alte interpretări, ca justificatoare şi nu falsificatoare sau
parazitară. Interesele particulare ale claselor sunt prezentate ca interese universale. Ideile
clasei dominante devin idei dominante luând forma unor idei universale. Orice dominaţie
vrea să se justifice şi o face recurgând la noţiuni capabile să treacă drept universale, adică
valabile pentru toţi. Astfel, tentativa de justificare se asociază fenomenului însuşi de
dominaţie .
Max Weber a arătat că orice grup social dezvoltat atinge în mod necesar un punct în
care se produce o distincţie între guvernanţi şi guvernaţi. Acest raport asimetric reclamă o
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
10
retorică a persuasiunii, fie şi numai pentru a limita folosirea forţei în impunerea ordinei. Unde
există putere, există o revendicare de legitimitate, şi acolo unde există o revendicare de
legitimitate, există recurgerea la retorica discursului public într-un scop de persuasiune.
În acest sens, ideologia este legitimare şi nu disimulare. Orice autoritate implică o
cerinţă de legitimitate care depăşeşte ceea ce pot oferi membrii săi în termeni de credinţă.
Ideologia ca integrare. Avem în vedere ceremoniile comemorative graţie cărora
comunitatea actualizează evenimentele pe care le consideră fondatoare ale propriei identităţi:
structura simbolică a memoriei sociale. Nu există societate lipsită de o raportare la
evenimente inaugurale: mit, Căderea Bastiliei, Unirea de la 1 Decembrie 1918 etc. Ideologia
are rolul de a difuza convingerea că evenimentele fondatoare sunt constitutive pentru
memoria socială, şi prin ea, pentru identitatea comunităţii. Trebuie să ne identificăm cu
evenimentele care nu mai sunt amintirea directă a cuiva. Ideologia serveşte de releu pentru
memoria colectivă pentru ca valoarea inaugurală a evenimentelor fondatoare să devină
obiectul credinţei întregului grup. Actul fondator este retrăit şi reactualizat prin intermediul
unor interpretări şi evenimentul fondator se prezintă ideologic conştiinţei grupului.
Orice grup durează, dobândeşte consistenţă şi permanentă graţie imaginii de sine
stabile şi durabile, pe care şi-o dă. Această imagine stabilă şi durabilă exprimă nivelul cel mai
profund al fenomenului ideologic.
Opoziţia dintre politologie şi ideologie nu este însă radicală şi absolută, ci mai curând
graduală. Teoriile politice conţin şi elemente sau aspecte ideologice, după cum ideologiile
cuprind şi elemente teoretice.
Dificultatea de a distinge între teoria politică şi ideologie provine în primul rând din
faptul că nu numai ideologia, dar şi orice teorie presupune o interpretare. Descrierea realităţii
sociale nu este absolut imparţială, ireproşabilă. Nu există teorie absolut obiectivă, bazată
exclusiv pe fapte reale, neprelucrate, pe constatări neutre, neinterpretate. Ca atare, orice
teorie politologică include o doză de subiectivitate, de interpretare sau de construcţie
imaginativă. Drept rezultat, nici o teorie politică nu constituie un adevăr absolut definitiv,
nesusceptibil de corecţii.
Dar valabilitatea relativă a interpretărilor politologice nu anulează diferenţa dintre ele
şi ideologii. Ideologiile rămân totuşi distincte de teoriile politologice; în timp ce primele fac
obiectul preocupării politicienilor, a mass-media şi a nespecialiştilor, având o valoare
practică, cele din urmă constituie obiectul de lucru pentru specialişti, teoreticieni, gânditori.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
11
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
12
II.EVOLUŢIA IDEILOR POLITICE.
PROBLEME ALE GÂNDIRII POLITICE MODERNE.
II.1. ANTICHITATEA ŞI EVUL MEDIU. Ideile referitoare la actul politic şi natura
puterii îşi fac apariţia încă din antichitate. Intuiţia cea mai veche sugera că politica este sfera
organizării şi a conducerii unei comunităţi. Această interpretare apare încă de la Platon şi
generează alte două întrebări: cum trebuie organizată viaţa publică (comunitară), şi cine
trebuie să conducă?
La prima întrebare, anticii răspundeau stabilind rolul fiecărui grup social (sclavii,
stăpânii de sclavi, meşteşugarii, agricultorii, comercianţii, militarii, înţelepţii). Astfel, Platon
considera că cetatea trebuie organizată în trei grupuri sociale care îşi aduc fiecare contribuţia
la menţinerea cetăţii (unii conduc, alţii asigură ordinea iar celălalt grup asigură cele necesare
existenţei). La cea de-a doua întrebare Platon răspunde considerând că înţelepţii trebuie să
conducă datorită cunoaşterii pe care o posedă şi datorită raţiunii lor. Ei ştiu cel mai bine ce
trebuie făcut, ce este bine pentru comunitate. Politicul este înţeles ca fiind domeniul
problemelor referitoare la cine şi cum trebuie să conducă o cetate, precum şi la modul în care
trebuie organizată societatea.
Tot acum se conturează şi distincţia fundamentală între mai multe tipuri de conducere
sau putere:
- tirania sau dictatura – în care conducerea sau puterea aparţin unui singur om.
- aristocraţia sau oligarhia – în care conducerea aparţine unei elite, unei
categorii sociale privilegiate,
- democraţia – în care puterea aparţine poporului, adică cetăţenilor; oameni
liberi care aveau drepturi politice.
În Evul Mediu, domină o viziune monarhistă fondată pe gândirea creştină. Monarhul
trebuie să conducă (guverneze) ţara aşa cum Dumnezeu conduce lumea. Apar acum noţiunile
de autoritate (deţinere a puterii, drept de a decide, de a conduce) şi suveranitate (calitatea de
a fi stăpân şi nu stăpânit, de a domina, şi nu de a fi dominat). Ele sunt de origine religioasă;
regele are autoritatea pe pământ, aşa cum Dumnezeu o are în cer (monarhul este, de altfel,
privit ca „trimis” al lui Dumnezeu pe pământ) şi el este suveran în ţară tot aşa cum este
Dumnezeu în lume.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
13
În Evul Mediu târziu apar noi idei referitoare la autoritate şi suveranitate, ideile de
autoritate şi suveranitate sunt dezgolite de originea şi tenta lor religioasă, dobândind un
caracter laic. Astfel o dată cu M. de Padova suveranitatea aparţine poporului.
Tot În Evul mediu târziu apare întrebarea esenţială: autoritatea (puterea) este nelimitată
sau limitată? Poate regele sau aristocraţia face orice? Puterea lor este arbitrară? Răspunsul va
fi negativ: Dumnezeu a dat şi oamenilor simpli anumite drepturi şi libertăţi (naturale), iar
încălcarea lor de către putere se pedepseşte; şi regele dă seamă în faţa cuiva (în faţa lui
Dumnezeu), după cum şi aristocraţii dau seamă în faţa regelui. Autoritatea are anumite
drepturi (de decizie, de a stăpâni şi guverna) dar nu orice drept. Apare astfel o problemă
centrală în gândirea politică: a limitelor puterii sau autorităţii. Problema vrea să stabilească
ce are dreptul de a face, şi ce nu are dreptul de a face autoritatea. În Anglia, încă din secolul al
XIII-lea, nobilimea sileşte regele să admită limitarea puterii sale (prin actul Magna Charta
Libertatum).
Câteva secole mai târziu, apare ideea constituţionalismului: puterea este limitată printr-o
lege fundamentală: Constituţia, iar monarhia trebuie să fie constituţională – să respecte
Constituţia, regele însuşi trebuie să accepte prevederile constituţionale.
Ideea că şi autoritatea trebuie să respecte anumite reguli sau norme întăreşte viziunea, ce
devine dominantă acum în politică, conform căreia oamenii trebuie să trăiască pe bază de
reguli. Cetăţenii trebuie să respecte legile, dar şi autoritatea să respecte o lege fundamentală
(Constituţia), adică anumite reguli care limitează puterea. Absolutismul monarhic este respins,
iar politica apare tot mai mult ca activitate de elaborare şi aplicare a unor reguli privind viaţa
publică.
Tot acum apare şi problema legitimităţii puterii, adică a îndreptăţirii conducerii – ca
problemă centrală a politicii moderne. Cine şi când este îndreptăţit să exercite puterea
(autoritatea)?
Cu dezvoltarea spiritului democratic în epoca modernă se întăreşte şi mai mult
convingerea că suveranitatea aparţine de drept nu regelui sau unei elite, ci majorităţii sau, în
general naţiunii. Poporul este suveran, „voinţa generală” (Rousseau) este suverană;
autoritatea este delegată să conducă doar în numele acestei voinţe generale suverane.
Conducătorii sunt aleşi pentru a conduce în numele poporului. Ei primesc o delegaţie
temporară de a guverna în numele şi în interesul majorităţii. Dacă încalcă acest mandat, prin
comiterea unui abuz de putere, ei îşi pierd legitimitatea.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
14
De aici rezultă că natura puterii este aceea de emanaţie a unei voinţe colective de
instrument al Binelui general, ea constând în capacitatea de a organiza şi conduce în vederea
atingerii Binelui general.
Dar, tot acum apare şi convingerea că puterea politică este de fapt altceva; anume
capacitate de constrângere, forţă brută. În cristalizarea acestei viziuni, se poate pleca de la
premisa că puterea înseamnă capacitate de a realiza ceea ce vrei; această capacitate presupune
însă posibilitatea de a influenţa pe alţii, de a elimina obstacolele şi opoziţiile, de a face
presiuni. La rândul lor, aceste forme de acţiune presupun capacitatea de a stimula pozitiv pe
cei care răspund afirmativ şi a descuraja pe cei care răspund negativ. Puterea ar echivala cu o
capacitate de a oferi şi ameninţa.
Nietzsche va teoretiza acest aspect, afirmând că orice fiinţă vie are sădit în ea impulsul de
a-şi amplifica puterea şi de a domina pe altele, că orice om şi orice popor are un instinct
înnăscut de a subjuga, stăpâni, domina, cuceri, o permanentă nevoie de supremaţie etc.
Egoismul, ambiţia de a impune, dorinţa de a stăpâni, violenţe apar ca inerente vieţii, ca
naturale şi deci, normale. Ideile general admise despre egalitate, democraţie, suveranitatea
voinţei populare, sunt de fapt, crede Nietzsche, simplă retorică, simplă mască; în spatele lor,
se află realitatea brutală a setei de putere, a dominaţiei, a supremaţiei forţei, egoismul
neînfrânat. Nu domneşte regula democratică, ci arbitrarul voinţei oarbe, abuzul de putere.
Rezultă că puterea nu mai este aici mijloc de realizare a Binelui general, ci scop în sine;
oamenii urmăresc puterea pentru ea însăşi; deţinerea ei satisface nemijlocit instinctul lor
pentru supremaţie.
În acest sens, politicienii nu ajung la putere pentru a putea realiza un program util
naţiunii, ci, sub pretextul realizării unui asemenea program, care nu este decât un mijloc de
acces la conducerea statului, ei urmăresc puterea ca atare. Se spune adesea că a fi la putere, a
manevra puterea după bunul plac, a exercita şi chiar a abuza de ea este adevăratul ţel al
omului politic.
O variantă mai subtilă a viziuni autorităţii ca abuz de putere este concepţia lui Carl
Schmitt, care admiţând existenţa unor reguli şi norme politice consideră că există totdeauna
cazuri excepţionale (stări de urgenţă, situaţii de necesitate) în care decizia nu se mai ia
democratic; decide, mai mult sau mai puţin arbitrar, deţinătorul puterii. Concluzia este că
suverană nu este voinţa populară, ci acela care decide asupra acestor cazuri excepţionale. Spre
exemplu, abolirea regimului democratic prin declararea stării de urgenţă şi asumarea unor
puteri dictatoriale; sau în numeroase cazuri, marile puteri (economice, politice, militare)
ignoră reglementările dreptului internaţional, justificând neglijarea acestora prin existenţa
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
15
unei situaţii grave. Se degajă concluzia că, în lumea modernă, autoritatea este reglementată
(constituţional) dar instinctul permanent al puterii este de a ocoli, ignora şi încălca
reglementarea (norma, legea), pentru promovarea unor interese speciale
Trebuie văzut ce anume face posibil acest lucru, adică încălcarea regulilor stabilite. În
afara situaţiei amintite de C. Schmitt (prezenţa cazurilor de criză excepţională) mai putem
enumera şi alte cauze.
Caracterul „deschis”, interpretabil, al multor reguli şi chiar legi. Există anumite limite
de precizie, de claritate, în formularea legilor, ca atare, rămân adesea aspecte interpretabile,
chestiuni susceptibile de a fi soluţionate diferit în funcţie de un mod de a înţelege sau altul.
Astfel, grupuri cu interese politice diferite vor da interpretări diferite, corespunzătoare
obiectivelor lor (fiecare grup agreează interpretarea cea mai convenabilă pentru el). Spre
exemplu, limita celor două mandate de preşedinte; două mandate înseamnă opt ani sau două
alegeri succesive?
Abuzul de putere este favorizat de limitele reglementării, de unele „goluri” existente,
adică a unor chestiuni neacoperite de lege, nereglementate. Imprevizibilitatea împrejurărilor
împiedică prevederea tuturor situaţiilor posibile şi stabilirea, dinainte, a unor reguli de
conduită a puterii în aceste împrejurări. Nici un sistem de legi, reglementări, reguli de
conduită politică, nu poate fi absolut complet, nu poate prevedea norme, pentru toate cazurile
posibile. Ca urmare, va rămâne întotdeauna loc pentru interpretare, decizii discutabile sau
arbitrare, iniţiativă interesată etc.
O idee veche (ce apare clar încă la J. Locke) este aceea că rolul puterii de stat este de a
face dreptate, de a asigura dreptatea în cadrul comunităţii (nu se poate ca fiecare să-şi facă
singur dreptate). Conform acestei idei, puterea de stat apare ca sistem complex de asigurare a
dreptăţii.
- legislativul face legile necesare (ce definesc dreptatea şi nedreptatea)
- executivul le aplică
- justiţia combate conduita deviantă (faţă de aceste legi)
În secolul al XIX-lea s-a obiectat că dreptatea se face nu în interesul tuturor, ci al unor
grupuri privilegiate. Concepţiile socialiste şi comuniste, în special marxismul, au accentuat
asupra ideii că legislaţia exprimă interesele unor grupuri dominante (al capitaliştilor în
societatea modernă) şi că ea nu reprezintă în mod egal interesele altor grupuri (proletariatul).
În consecinţă, se consideră că puterea politică (statul) este un instrument al clasei dominante
(sau „exploatatoare”) în timp ce clasa dominantă sau „exploatată” nu participă la exercitarea
puterii. Doctrina marxistă şi-a pierdut audienţa la sfârşitul secolului al XX-lea, dar ideea că
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
16
actul politic este act de exercitare preferenţială a unei voinţe politice particulare sau de
manifestare forţată a unor interese speciale nu şi-a pierdut credibilitatea. Dimpotrivă, este
extrem de influentă teoria că viaţa politică este modelată de acţiunea unor grupuri de presiune
sau de interese speciale.
Teoria că puterea politică este un instrument al intereselor de grup se opune ideii mai
vechi de politică neutră, axată pe interesul public. În doctrinele clasice politica era prezentată
drept expresie a unor interese generale, publice, în timp ce doctrinele recente susţin că politica
este activitatea prin care diverse grupuri urmăresc satisfacerea intereselor specifice.
Activităţile politice sunt înţelese cu precădere, drept activităţi de presiune (parlamentară sau
extraparlamentară, de lobby, de influenţare) îndreptate spre atingerea unor obiective proprii
acestor grupuri. Nimeni nu urmăreşte, deci, interesul public; statul nu desfăşoară o activitate
organizată în vederea satisfacerii acestui interes; interesul public nu este promovat de nimeni,
el apare cel mult ca efect global al diferitelor acţiuni menite să promoveze interese private. În
politică fiecare urmăreşte, deci, interese particulare, dar rezultatul final este satisfacerea unor
interese publice – realizarea unei ordini politice globale, asigurarea legalităţii, rezolvarea unor
probleme de interes general, cum ar fi apărarea ţării, autodeterminarea, prevenirea efectelor
unor cataclisme naturale ş.a.
Dacă aşa ar sta lucrurile, prezenţa intereselor particulare n-ar fi dăunătoare interesului
public, acţiunea grupurilor de presiune n-ar afecta binele general. Lucrurile sunt însă mult mai
complicate.
Astfel, în unele cazuri, politica grupurilor de presiune sau, în general, politica de
promovare a intereselor particulare inventează un fals interes public pentru a se putea
justifica, iar satisfacerea celor dintâi nu conduce la promovarea adevăratelor interese publice,
ci la impunerea unui pseudointeres public.
Trebuie făcută o distincţie netă, atât teoretic cât şi practic, între adevăratele interese
publice şi falsele interese publice, între priorităţi publice autentice şi priorităţi inventate de
grupuri interesate.
Exemplu: dacă repararea sistemului naţional de drumuri este o adevărată
prioritate naţională (un autentic interes public), nu este nimic negativ dacă
grupuri de presiune finanţate de firmele constructoare de drumuri insistă
asupra necesităţii urgente de dirijare a fondurilor publice către lucrări, cu
condiţia ca fondurile să fie bine cheltuite, nu risipite sau cedate în condiţii
oneroase altor firme decât celor potrivite. Dacă însă, grupuri de presiune ale
unor firme interesate insistă pentru dirijarea fondurilor către lucrări care nu
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
17
sunt prioritare (montarea de ceasuri, în mod exagerat de mare, în locuri
publice) în simplul interes ca respectiva comandă să fie sursă de profit pentru
aceste firme, activitatea grupurilor de presiune este foarte dăunătoare,
conducând la risipirea, resurselor publice.
Distincţia între rezultate benefice şi rezultate nocive, contrare interesului public prioritar
ale acţiunii intereselor private este deci vitală, dar ea nu este totdeauna uşor de făcut deoarece
nu se atinge lesne consensul asupra priorităţilor publice întrucât grupurile sociale au preferinţe
şi convingeri diferite cu privire la priorităţi, iar ideea de „interes public” poate fi totdeauna
interpretată în moduri diferite.
Numeroşi autori au pus la îndoială ideea optimistă că grupurile de presiune reprezintă
egal toate interesele sociale semnificative şi că rezultanta acţiunii lor reprezintă Binele
general. Un grup de oameni îşi promovează cu atât mai bine interesele cu cât este mai redus
numeric şi mai bine motivat de posibilitatea obţinerii unor avantaje speciale; marea masă a
alegătorilor nu are motive foarte puternice de a participa intens la viaţa politică sau chiar la
vot, deoarece nu poate conta pe avantaje de ansamblu, rezultate din îmbunătăţirea situaţiei
ţării respective; în schimb, diversele grupuri politice active (legate de un partid ce speră să
câştige puterea) au motive foarte bune de a participa intens la aceste activităţi, deoarece
mizează pe avantaje speciale pe care le-ar obţine cu sprijinul partidului în cauză dacă acesta
ajunge la putere: funcţii de conducere, facilităţi, sprijin financiar sau politic, capacitate de
influenţare în interes propriu etc.
Constatăm că în statele moderne există de regulă o „majoritate tăcută” (relativ pasivă) şi
grupuri mai mici foarte active. Aceste grupuri au organizarea, influenţa şi resursele necesare
pentru a contribui efectiv la cursul evenimentelor politice. Ele pot fi grupuri de presiune ale
elitelor (financiare, economice, politice) sau sindicate, grupuri ale mass-media sau grupuri
profesionale etc. Aceste grupuri relativ mici pot obţine succese pe care marea masă a
cetăţenilor nu le pot obţine. Astfel, se ajunge ca politica adoptată să fie favorabilă acestor
grupuri şi nu majorităţii cetăţenilor.
Exemplu: politicile de furnizare a unor servicii publice ajung uneori să fie modelate de
interesele grupurilor mici cu interese imediate în domeniu şi nu de masa cetăţenilor cărora li
se adresează aceste servicii: cei ce finanţează, organizează şi asigură aceste servicii sunt mai
influenţi decât cei ce trebuie să beneficieze de ele. Dar, evident, transportul în comun nu este
creat pentru companiile de transport sau pentru angajaţii lor, ci pentru călători, sistemul
medical este pentru pacienţi nu pentru medici, şi şcolile pentru elevi, nu pentru profesori. Ar
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
18
trebui ca interesul public (al călătorilor, pacienţilor şi elevilor) să primeze, totuşi primează de
cele mai multe ori, interesele furnizorilor acestor servicii.
Problema concilierii intereselor de grup cu interesul public rămâne o problemă serioasă,
dificilă, care necesită permanente eforturi; ea nu se rezolvă automat, prin simpla acţiune
interesată a grupurilor de presiune, aşa cum nici problemele economice de interes global nu se
rezolvă automat prin simpla acţiune egoistă a fiecărui agent economic.
O variantă a teoriei că politica este activitatea prin care grupurile îşi promovează
interesele este teoria marxistă a luptei de clasă, care susţine că viaţa politică nu reprezintă
altceva decât permanentul conflict între clase sociale cu interese opuse. Conform acestei
viziuni, duşmănia dintre clase este inevitabilă, dat fiind faptul că există totdeauna o clasă
exploatatoare şi una sau mai multe exploatate. Ideea adversităţii, duşmăniei dintre grupuri ca
substanţă a politicii nu este specifică doar marxismului, ci şi alţi gânditori şi politicieni au
afirmat că politica nu este decât organizarea sistematică a urii.
S-au oferit mai multe explicaţii acestei prezentări a politicii:
- egoismul şi răutatea oamenilor, care îi fac să se comporte între ei „ca fiarele”
(„omul este lup pentru om” spune Th. Hobbes, şi aceasta conduce la un
permanent „război al tuturor împotriva tuturor”);
- insuficienţa resurselor (printre resurse fiind incluse nu numai resursele
materiale, naturale, sociale, financiare, ci şi cele politice – funcţii de
conducere, privilegii etc.
- voinţa de putere şi de dominaţie sădită în om (Nietzsche)
Pe de altă parte, trebuie menţionat că au existat şi numeroşi autori care au susţinut că
oamenii sunt „fraţi” şi deci, sunt meniţi să coopereze şi să se ajute între ei, nu să poarte
permanent conflicte. Adepţii ideii sociabilităţii înnăscute a oamenilor tind să vadă societatea
nu ca un teren de conflict, ci ca un organism armonios (Aristotel), ale cărui „organe” aflate în
conlucrare sunt oamenii. Din perspectiva acestei viziuni, politica nu este domeniul
confruntării, ci al cooperării interumane, al căutării celor mai bune aranjamente pentru
conlucrarea membrilor societăţii.
Cea mai realistă concluzie ar fi, deci, aceea că politicul este un domeniu ambiguu sau
eclectic: pe terenul său se realizează uneori cooperarea şi conlucrarea dintre cetăţeni, dar
adesea se duce şi o luptă permanentă de interese, există şi consens (parţial) dar şi conflict;
solidaritate, într-ajutorare dar şi competiţie necruţătoare. Politica este şi coordonare,
armonizare, dar şi efort de dominare, de impunere, de exercitare a forţei.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
19
III.ACTUL POLITIC ŞI SCOPURILE POLITICII
III.1. SPECIFICUL PROBLEMELOR POLITICE. Cel mai adecvat răspuns la
întrebarea: ”Ce este actul politic?” este următorul: actul politic este un efort de rezolvare a
problemelor politic. Trebuie specificat că nu orice problemă de interes public are caracter
politic. Unele probleme (spre exemplu, traficul rutier) au exclusiv caracter tehnic: aici
reglementările sunt menite să soluţioneze în manieră tehnică dificultăţile existente, conciliind
interesele şi scopurile pietonilor şi conducătorilor auto. În asemenea domenii politice nu
intervine decât accidental; acolo unde sunt posibile soluţii pur tehnice „inginereşti”, nu apare
nici o confruntare politică. De aceea, s-a afirmat că politica vizează numai activitatea de
rezolvare a unor probleme iniţial insolubile, care nu au o soluţie unanim acceptată, pentru că
interese de grup diferite pledează pentru soluţii diferite.
O problemă politică, este caracterizată prin faptul că nici un răspuns nu satisface datele
problemei aşa cum sunt puse. O problemă politică nu este soluţionată; ea poate fi
reglementată. Reglementarea este o decizie care intervine prin orice fel de mijloc în legătură
cu tot ceea ce generează problema politică.
Specificul problemelor politice nu se evidenţiază doar în existenţa unor interese
diferite sau opuse, a căror satisfacere nu este posibilă pe căi pur „tehnice” administrative. Un
alt aspect semnificativ în acest sens este legat de omniprezenţa unei diversităţi de scopuri şi
valori, rareori sau niciodată integral compatibile. Oamenii urmăresc totdeauna mai multe
ţeluri, mai multe valori. Cum concilierea acestora este rareori neproblematică, reglementarea
dificultăţilor depinde de opţiuni complexe şi decizii dureroase (sacrificii, renunţări) care îi
afectează pe membrii societăţii.
Exemplu: instaurarea unui climat de libertate şi toleranţă se face de obicei cu
preţul renunţării la ambiţia de a pedepsi toate vinovăţiile, cu acela al unei
deteriorări a ordinii sociale şi cu acela al abandonării idealurilor maximale de
egalitate. Cum grupuri sociale diferite apreciază diferit acest preţ (unele îl
consideră prea mare, altele acceptabil) vor exista inevitabil nemulţumiri şi
proteste, confruntări. Problemele de acest tip nu vor putea fi niciodată
rezolvate „tehnic”, „organizatoric”, prin acord general sau prin reglementări
neutre, la fel de favorabile tuturor. Vor fi necesare mereu acte politice
(dezbateri, controverse, confruntări) pentru găsirea unei soluţii iar aceasta nu
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
20
va fi decât uneori general acceptată: oamenii care dau prioritate ordinii sociale
şi securităţii publice vor milita mereu pentru limitarea libertăţii, în timp ce alţi
cetăţeni, care dau prioritate cerinţelor libertăţii, se vor opune acestei limitări.
Sintetizând, putem spune că politica este o activitate practică menită să răspundă unor
situaţii de un anumit fel: situaţiile politice. O situaţie politică, poate fi caracterizată ca o stare
de lucruri recunoscută a fi luat naştere nu dintr-o necesitate naturală, ci din alegerile sau
acţiunile omeneşti şi la care este posibil să se dea mai multe răspunsuri. Politica este
activitatea de a răspunde la stări de lucruri deja cunoscute a fi produsul unor alegeri.
În al doilea rând, o situaţie politică este o situaţie „publică” şi nu una privată. Ea
aparţine domeniului public şi ceea ce aparţine domeniului „public” este ceea ce crede că ar
trebui să facă obiectul luării la cunoştinţă de către un guvern sau un conducător. Astfel,
situaţia politică poate fi caracterizată ca o situaţie contingentă la care este aşteptat ca guvernul
sau conducătorul (şi nu o persoană particulară) să răspundă.
Dificultăţile specifice politicii nu au caracter accidental sau trecător. Aşa cum
subliniază politologii contemporani, aceste dificultăţi sunt legate de natura umană şi de
specificul societăţii omeneşti. Oamenii au nevoi diverse, care îi pot împinge în direcţii diferite
sau chiar opuse:
- au nevoie de pace, dar şi de dreptate (cele două pot fi în tensiune, căci
acţiunile de restabilire a dreptăţii pot conduce la conflict)
- au nevoie de securitate şi de libertate (cele două pot fi în contradicţie, căci
asigurarea securităţii implică existenţa unor instituţii puternice, cu multă
autoritate, care pot restrânge sfera libertăţii de grup sau individuale. Chiar şi
urmărirea aceleiaşi valori poate genera contradicţii (când dreptatea cere să fie
făcute restituiri pentru repararea nedreptăţilor făcute unor comunităţi în trecut,
rezultatul poate fi nedrept pentru generaţiile prezente).
Existenţa unor astfel de contradicţii, precum şi a diversităţii şi complexităţii vieţii social-
politice face să nu existe un unic model de viaţă omenească. Pentru că nevoile omeneşti sunt
contradictorii, nici o viaţă umană nu poate fi perfectă. Ca urmare, vor exista totdeauna diferite
modele de viaţă umană, dar toate imperfecte, cu avantaje şi dezavantaje. Oameni diferiţi vor
alege (conform priorităţilor lor) modele diferite, iar consensul total nu va putea fi atins. Orice
politică va fi deci numai parţial satisfăcătoare; va presupune şi sacrificii. Politicienii moderni
(mai ales cei liberali au crezut mult timp că aceste dificultăţii pot fi depăşite prin maximizarea
libertăţii sau prin respectarea drepturilor omului. Dar şi modelele de libertate şi principiile pe
baza cărora sunt dezbătute drepturile omului sunt diferite: oameni diferiţi, cu nevoi şi
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
21
priorităţi diferite, le interpretează diferit. Caracterul insolubil al problemelor politice ce apar
astfel rămâne în vigoare.
Un alt element de dificultate tipic politicii este legat de principii. Pentru evitarea
arbitrarului, se impune reglementarea tuturor problemelor pe baza unor principii generale,
acceptate în comunitatea respectivă, deoarece absenţa principiilor conduce la decizii arbitrare,
părtinire, nedreptăţi. Dar desfăşurarea vieţii politice pe baza principiilor se loveşte de
numeroase dificultăţi:
1. Permanent apar probleme noi, pentru care nu s-au conceput şi aprobat
principiile reglementative necesare.
2. Principiile nu sunt decât rareori acceptate unanim.
3. Există dificultăţi de aplicare consecventă a principiilor întrucât
complexitatea situaţiilor politice face deseori, necesare exceptarea de la
urmarea fidelă a unor principii.
4. Oamenii aderă la mai multe principii, ale căror cerinţe pot uneori să se
contrazică.
Ca atare, problemele politice a căror rezolvare depinde de aplicarea anumitor principii
pot fi greu soluţionabile sau chiar insolubile.
De aceea, rolul politicii va fi tocmai acela de a găsi un fel de soluţie la o problemă fără
soluţie, adică de a realiza un compromis care să conducă la un acord (fie şi temporar, relativ,
parţial) asupra intereselor politice prioritare, precum şi de a dirija, în consecinţă, resursele
către aceste priorităţi.
Decurge de aici o nouă viziune despre politică: rolul actului politic, sau, în particular,
al puterii de stat, este concilierea intereselor diferite ale diverselor grupuri sociale,
identificarea pe această cale a intereselor publice prioritare (ce rezultă din concilierea celor
particulare) şi organizarea vieţii sociale în direcţia satisfacerii acestor priorităţi.
Această viziune este fundamentul vechii idei (de origine conservatoare) după care
„politica este arta compromisului”. Dat fiind faptul că există totdeauna interese diferite,
priorităţi opuse şi resurse limitate, că problemele apar ca insolubile; arta politică constă în
concilierea acestor interese, găsirea unei anumite soluţii (măcar favorabilă majorităţii sau
parţială) prin stabilirea priorităţilor celor mai rezonabile (în lumina acestei diversităţi de
opţiuni) şi, în consecinţă, folosirea optimă a resurselor. Este vorba, de o artă, deoarece în acest
domeniu nu există algoritmi (metode pur tehnice de stabilire exactă în timp finit, a priorităţilor
raţionale). În reglementarea problemelor politice nu se pot aplica totdeauna tehnici
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
22
algoritmice – soluţia optimă este produsul intuiţiei (judecăţii competente şi chibzuite) şi al
compromisului (între priorităţi şi opţiuni).
III.2. PUTEREA POLITICĂ. Politologii contemporani subliniază că a vorbi de
politică înseamnă a vorbi despre putere în societate, aceasta constituind textura politicii şi a
societăţii ca atare. Nu se poate studia politica fără înţelegerea naturii puterii.
Dezbaterea postbelică asupra naturii puterii politice a scos în evidenţă trei perspective
diferite.
A. Elitiştii consideră că doar câţiva oameni domină politica; sunt puternici şi
guvernează conform propriilor lor interese. În ceea ce priveşte configuraţia
elitelor, unii cred că acestea sunt întemeiate în mare parte, în jurul
personalităţilor, familiilor sau claselor sociale; alţii văd elitele drept deţinătoare
ale anumitor roluri sociale.
B. Pluraliştii consideră că, deşi este adevărat că un număr relativ mic de
oameni deţin poziţii cheie în luarea deciziilor, aceştia sunt influenţaţi de un
umăr mare de alţi oameni prin intermediul fenomenelor de grup. Grupurile
influenţează deciziile politice prin determinarea consecinţelor implicate de
luarea deciziilor cheie, asigurându-se astfel că elitele ce guvernează nu vor
face întotdeauna ceea ce vor.
C. A treia categorie consideră puterea un fenomen controversat şi în mare
parte neempiric. Pentru aceştia este lipsită de sens încercarea de a studia
puterea din punct de vedere empiric şi aprecierile critice referitoare la poziţiile
rivale asupra structurii de putere.
Există două concepte ale puterii:
a) puterea de a face şi
b) puterea asupra
Prima poate fi considerată drept întrebuinţarea de bază a fenomenului „putere”. Mulţi nu au
văzut aceasta şi mai degrabă au considerat puterea unui actor asupra altuia drept utilizarea
importantă a puterii. Dar trebuie să avem în vedere că puterea asupra cuiva implică puterea de
a face ceva.
Puterea de a face ceva şi puterea asupra cuiva, pot fi descrise drept putere concretă şi
putere socială, prima fiind puterea de a produce rezultate, a doua implicând în mod necesar o
relaţie între cel puţin doi actori.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
23
Puterea concretă desemnează capacitatea unui actor de a produce sau de a ajuta la
producerea unor rezultate. Puterea socială desemnează capacitatea unui actor de a schimba în
mod deliberat structura motivaţională a altui actor sau a altor actori de a produce sau de a
ajuta la producerea unor rezultate. A avea putere asupra altora este o relaţie complexă. Unii
actori au putere asupra altora în măsura în care pot manipula structura motivaţională a altora.
Se vor încuraja anumite acţiuni şi se vor descuraja altele, crescând sau micşorând costurile
unei acţiuni, ori crescând sau micşorând beneficiile unei acţiuni.
Modificarea structurilor motivaţionale ale altora poate fi dăunătoare sau benefică.
Putem opera aceste modificări pentru a obţine ceea ce dorim, fapt ce poate fi în interesul
altora sau poate fi împotriva lor.
Spre exemplu, asistenţa financiară schimbă structura motivaţională a
oamenilor. Cei de dreapta consideră că prea multe beneficii sociale încurajează
indolenţa; cei de stânga, dimpotrivă, consideră că asistenţa dă oamenilor
posibilitatea să facă faţă circumstanţelor copleşitoare şi să joace un rol cât mai
activ în societate.
Orice actor este puternic datorită resurselor pe care le aduce în negocierea cu alţi
actori. Puterea socială depinde întotdeauna de o coaliţie de interese mutuale sau aliate. Astfel,
dictatorii se sprijină pe mulţi alţi oameni – armata lor, poliţia, poliţia lor secretă, cabinetul lor
etc. Toţi aceştia pot conspira şi îl pot înlătura de la putere. Dictatorii supravieţuiesc formând
coaliţii cu alţii şi oprind formarea coaliţiilor rivale. Dictatorul oferă celorlalţi motivaţii
pozitive sau negative în scopul de a le câştiga suportul şi de a le opri competiţia. Toată
puterea politică este o formă a puterii reciproce sau negociate.
În legătură cu puterea se ridică şi problema legitimităţii. Legitimitatea puterii politice
se referă la faptul că aceasta este recunoscută de membrii comunităţii ca putere. Legitimitatea
este un principiu de justificare a puterii, exprimând conştiinţa celor care deţin puterea că au
dreptul de a conduce, precum şi recunoaşterea, acceptarea acestui drept de către cei ce sunt
conduşi. În condiţiile actuale, legitimitatea politică se referă la acordul de a respecta anumite
reguli; de a respecta constituţia şi legile ţării respective. Membrii societăţii recunosc anumitor
persoane dreptul de a da ordine şi directive altora. Fundamentul legitimităţii unei puteri
politice constă în faptul că aceasta este conformă cu schema de legitimitate definită de
valorile şi normele colectivităţii în care se exercită şi că există un consens în interiorul
societăţii asupra acestora.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
24
III.3. PROBLEMA LIMITELOR PUTERII. Dacă politica este o chestiune de
interese şi există factori care favorizează evitarea regulilor admise, urmează că abuzul de
putere nu este o excepţie rară, ci mai curând ceva aproape inevitabil: în urmărirea propriilor
interese, politicianul trece aproape fatal dincolo de regulile recunoscute, tinzând spre abuz.
Dată fiind inevitabilitatea impulsului către abuz, problema centrală a politicii nu este
cine trebuie să conducă (oricine va conduce va fi tentat să abuzeze), ci cum poate fi limitată
puterea şi deci prevenit abuzul.
Lordul Acton a afirmat că limitarea este esenţială pentru autoritate. O cârmuire este
legitimă numai dacă este limitată în chip real. Egalitatea legitim = limitat are la bază
constatarea omniprezenţei abuzului de putere şi dependenţa completă a libertăţii de limitarea
puterii.
Puterea, indiferent de scopurile ei, trebuie totdeauna limitată, chiar dacă momentan
apare ca „bună”, acţionând în direcţia „justă”. Deoarece tendinţa puterii este amplificarea
chiar dacă temporar ea acţionează benefic, pe termen lung poate deveni o forţă malefică.
În concordanţă cu aceste principii se cristalizează concluzia că puterea politică trebuie
să fie totdeauna dispersată şi nu concentrată, deci că trebuie să existe mai multe centre de
putere (poliarhie) şi nu unul singur (hegemonie). Într-o altă formulare putem spune că
societatea trebuie să fie pluralistă şi nu monolitică. Prin pluralism nu trebuie să înţelegem doar
existenţa mai multor partide care concurează liber pentru putere, ci existenţa unei diversităţi
de forţe politice active, de opinii şi preferinţe, de jocuri de afirmare şi promovare a acestora,
precum şi a unei diversităţi de mecanisme prin care se iau decizii şi se modelează societatea.
În acest sens, puterea nu se limitează numai prin restrângerea mandatelor politice (ale unui
partid, ale unor lideri etc.), ci prin numeroase mijloace:
- dispersarea puterii între diferite instituţii şi între diferiţi lideri;
- dispersarea puterii între organe centrale şi organe locale;
- dispersarea puterii între instituţii guvernamentale şi instituţii non-
guvernamentale (rolul activ al O.N.G-urilor, al societăţii civile, al asociaţiilor
cetăţeneşti);
- dispersarea puterii între cei ce exercită temporar puterea şi cei ce o critică
sau contestă (admiterea contestării politice, al criticii, al protestului popular
etc.);
- dispersarea puterii prin admiterea unor instituţii care supraveghează
exercitarea puterii, o critică, fac propuneri de îmbunătăţire etc. (instituţii cum
sunt cele ale mass-media, organizaţiile cetăţeneşti, O.N.G-urile etc.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
25
- negocierea soluţiilor, compromisul, cooperarea, amendarea permanentă a
politicilor, adaptarea lor conform intereselor exprimate şi promovate de diverse
grupuri.
De aici decurg principalele trăsături ale democraţiei moderne: constituţionalismul,
diviziunea puterilor (legislativă-executivă-judecătorească) şi supravegherea lor reciprocă,
descentralizarea, limitarea mandatelor liderilor şi reprezentanţilor politici, libertatea
contestării politice etc. Toate aceste elemente sunt menite să prevină arbitrarul unor foruri sau
instituţii, să corijeze „defectul” concentrării puterii sau al abuzului de putere.
Pluralismul politic implică faptul că ordinea socială rezultantă trebuie să fie policentrică,
adică să emane de la mai multe centre, care cooperează şi negociază între ele, şi nu
monocentrică, adică emanată de la un singur centru care monopolizează decizia.
În multe cazuri, aceste mecanisme de limitare a puterii contravin ideii tipice stângii
politice că puterea trebuie să aibă latitudinea de a face totul pentru fericirea oamenilor;
imaginea puterii limitate se opune imaginii utopice, nerealiste, care presupune puterea
absolută acordată guvernării pentru a realiza un presupus regim politic ideal.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
26
IV. ROLUL REGLEMENTĂRILOR POLITICE ŞI AL AUTORITĂŢII
IV.1. REGLEMENTARE ŞI CONSTRÂNGERE. În epoca modernă politica
statelor dezvoltate a fost dominată de idealul libertăţii, considerat idealul politic prin
excelenţă. Cu toate acestea, societatea nu poate exista dacă pe baza libertăţii (individuale sau
colective), existenţa ei necesită şi constrângere; oamenii solicită uneori libertatea deplină de
acţiune, dar, în alte împrejurări (când sunt în pericol sau sunt victimele unei agresiuni), ei
solicită exercitarea forţei (constrângerii) care să-i protejeze, să le facă dreptate etc. În
consecinţă, statul, ca instrument oficial de putere este chemat să acţioneze nu numai în
direcţia asigurării libertăţii necesare oamenilor, ci şi a exercitării autorităţii.
Apare problema compatibilităţii cultului modern al libertăţii cu nevoia de autoritate.
Aceasta a fost rezolvată considerându-se că libertatea cetăţenilor poate fi salvgardată dacă
autoritatea constrângătoare exprimă nu o voinţă străină, ci voinţa cetăţenilor. Cu alte cuvinte
libertatea oamenilor se menţine atunci când principalele constrângeri exercitate de autoritate
(legile) sunt expresia voinţei cetăţenilor. În gândirea modernă, libertatea apare astfel ca
autoguvernare:
oamenii rămân liberi deoarece autoritatea care constrânge este realizată de
reprezentanţii cetăţenilor. Legile apar ca instrumente de autoguvernare şi deci
de autoconstrângere; ele sunt liber consimţite. Ca atare, ele pot preveni orice
conflict, fiind expresii ale voinţei celor cărora li se aplică ele nu mai generează
contradicţii de interese.
Această idee era susţinută în epoca modernă timpurie şi exprima o idee optimistă cu
privire la posibilitatea de a rezolva opoziţia dintre libertate şi autoritate; se credea că
autoguvernarea elimină riscul de conflict social, şi chiar pe cel de conflict între state.
În secolul al XIX-lea, această viziune optimistă a fost denunţată: autoguvernarea este
totdeauna relativă, deoarece cei ce guvernează sunt doar o elită (clasa politică), o elită care
poate să acţioneze şi împotriva intereselor majorităţii sau împotriva Binelui public. Este
necesară protejarea cetăţenilor şi a minorităţilor nu numai faţă de dictatura unei persoane sau
unei instituţii totalitare, ci şi faţă de dictatura pe care grupuri mari de oameni o pot exercita
asupra altora (din intoleranţă, ură fanatică etc).
Autoritatea modernă se exprimă în primul rând prin reglementări (reguli, norme, legi)
şi nu prin comenzi. Comanda funcţionează eficient doar în structuri ierarhice, în organizaţii şi
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
27
sisteme organizate ierarhic (instituţii) şi poartă amprenta voinţei superiorului care comandă
(armata, instituţii etc).
Societatea modernă nu este însă, în ansamblul ei, un întreg ierarhic, iar cetăţenii nu
sunt şi nici nu se simt “inferiori” liderilor politici, dimpotrivă, aceştia sunt delegaţi de cetăţeni
să conducă şi, în acest sens le sunt subordonaţi celor care i-au delegat. Epoca modernă este
mândră de a fi reuşit să dezvolte tipuri de regim politic democratic în care cetăţenii sunt
conduşi de proprii lor aleşi, pe baza unui mandat aprobat chiar de ei, astfel că reglementările
elaborate de reprezentanţii lor apar ca fiind expresia mandatului dat chiar de cei ce şi-au ales
aceşti reprezentanţii. Regulile apar ca liber consimţite (se presupune că, aprobând
reprezentanţii şi mandatul lor, oamenii au aprobat implicit şi legislaţia ce decurge din acest
mandat: regulile, legile etc. date sunt liber consimţite, câtă vreme reprezentanţii nu şi-au
trădat electoratul).
Constatăm că nu comanda este baza vieţii politice moderne (cu toate că există aici şi
comenzi, în interiorul instituţiilor). Ca fundament al vieţii politice, comanda (deci
constrângerea) este caracteristică doar sistemelor dictatoriale, unde decisivă este voinţa
dictatorului.
Reglementările (liber-consimţite), esenţiale în viaţa politică modernă, au în comun,
indiferent de specificul lor (reguli, legi, ordonanţe, decizii oficiale), caracterul normativ sau
prescriptiv; ele nu prezintă ceea ce are loc, ci prescriu ceea ce trebuie să se întâmple; norma
exprimă întotdeauna un trebuie, ea impune ceva drept obligatoriu.
Regulile sunt exemplul cel mai obişnuit de normă şi sunt de mai multe tipuri.
Regulile principiale (principiile normative) constituie baza (linia directoare) vieţii
politice:
- regula majorităţii (majoritatea decide, iar minoritatea se supune majorităţii
oriunde se aplică principiile deciziei democratice);
- regula maximei libertăţi compatibile cu libertatea celorlalţi (fiecare este
liber să facă ceea ce doreşte câtă vreme nu încalcă libertatea celorlalţi).
Alte reguli urmăresc asigurarea ordinii sociale considerate benefice pentru cetăţeni.
Printre acestea, un loc central ocupă legile. Legile apar drept principal instrument al autorităţii
moderne deoarece ele exprimă voinţa majorităţii şi deci “voinţa populară”.
Este important de remarcat că nu toate reglementările vizează direct conduita umană.
Există numeroase reguli care vizează alte reguli, adică indică modul de aplicare al acestora,
felul în care se vor combina şi compatibiliza ele, modul în care pot fi suspendate sau
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
28
modificate etc. Există, spre exemplu, legi privind verificarea constituţionalităţii (adecvării în
raport cu cerinţele Constituţiei) tuturor legilor.
Regulile şi legile juridice prezintă trăsături ca:
- generalitatea (ele se aplică tuturor cetăţenilor, în toate cazurile la care
reglementarea se referă, şi nu doar unora, în mod arbitrar, sau mai selectiv, în
funcţie de preferinţele subiective ale cuiva);
- promulgarea (ceva devine regulă oficială sau lege numai după promulgare,
adică după emiterea ei oficială, în conformitate cu proceduri consfinţite de
Constituţie);
- nonretroactivitatea, (legea nu se poate aplica retroactiv);
- posibilitatea respectării (legea trebuie să fie astfel concepută încât oamenii
să o poată respecta practic: să nu fie contradictorie, inaplicabilă, sau imposibil
de urmat).
Conducerea statului prin legi, nu prin comenzi, a fost considerată un imens progres,
deoarece oamenii nu se mai supun voinţei arbitrare a celui ce comandă, ci voinţei majorităţii
exprimate prin legi. În principiu, ar trebui ca întreaga conducere a unui stat democratic să fie
neproblematică: oamenii se conduc prin legi, legile exprimă voinţa populară, deci oamenii nu
se supun decât propriei lor voinţe (majoritare). Aşa gândeau iluminiştii şi mulţi dintre
gânditorii clasici. Statul democratic (condus prin legi emise de aleşii majorităţii) apărea ca un
fel de paradis; legile nu mai sunt constrângeri propriu-zise, nu reduc libertatea deoarece ele
sunt liber-consimţite şi exprimă voinţa populară. Statul nu ar constrânge decât persoanele
“deviante” ( care se opun voinţei majorităţii).
Această imagine nu este realistă pentru oameni, legea continuă să constituie o
constrângere. Din mai multe motive:
1. Adesea, legiuitorul nu exprimă voinţa electoratului (nu îşi respectă
mandatul), fie că nu resimte presiunea acestuia (decât în perioada electorală),
ci pe aceea a unor grupuri de interese etc. care îi pretind decizii diferite de cele
favorabile electoratului, fie pentru că îşi urmăreşte propriile interese, nu pe cele
ale celor care l-au ales; sau pentru că se confruntă cu probleme a căror
rezolvare necesită soluţii nepopulare.
2. Adesea electoratul nici nu ştie precis ce vrea, el ştie numai că doreşte o
îmbunătăţire a condiţiilor sale de viaţă, un progres (vrea “să fie mai bine”) dar
nu are şi nici nu poate avea o concepţie clară despre soluţiile tehnice pe care
trebuie să le promoveze legea în diversele chestiuni menţionate; el are o
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
29
viziune clară asupra rezultatelor finale dorite, asupra scopului ultim urmărit,
dar nu şi asupra mijloacelor (legi, instituţii, măsuri politice) necesare pentru
realizarea lor. Mandatul este uneori precis în unele puncte, cele larg dezbătute
şi suficient de familiare marelui public, dar sub alte aspecte esenţiale este
extrem de vag (mandatul constă în esenţă în norma “Faceţi ca să fie mai
bine!”). Caracterul nedeterminat al mandatului este adesea amplificat de
incertitudinea (economică, politică) care face să fie greu de prevăzut evoluţia
evenimentelor şi, de aici, dificultatea de a prevedea legile necesare.
Mandatul electoral nu este niciodată complet, şi nu poate fi astfel; alegătorii nu
pot prevedea întreaga legislaţie necesară, nici “comanda” toate instrumentele
legale sau toate măsurile executive necesare.
3. Efectele imprevizibile sau “perverse” (contrare scopului urmărit sau
declanşate tocmai de încercarea de a preveni) constituie un alt argument.
Tocmai pentru că apare constrângerea, individul se opune obiectivului final
urmărit. Spre exemplu, în cazul unei legislaţii care obligă fiecare producător de
grâu; sau, în scopul creşterii resurselor bugetare, se face mărirea impozitelor pe
capital, dar aceasta determină migrarea capitalului către state cu impozite mici,
ceea ce nu va duce la amplificarea veniturilor bugetare, ci la diminuarea lor.
4. Legislaţia nu poate fi niciodată absolut precisă şi completă. În multe cazuri,
lipsesc instrumentele legislative necesare deoarece nu s-a prevăzut necesitatea
lor. În alte cazuri, legislaţia este “deschisă” (susceptibilă de interpretări) fie
datorită impreciziei legiferării, fie datorită apariţiei unor situaţii noi pentru
care nu s-au prevăzut nici un fel de clauze legale. În cazul lipsei de precizie,
există doar o indeterminare legală, reziduală, care poate fi eliminată printr-un
supliment de legiferare. În cazul situaţiilor neprevăzute, indeterminarea rămâne
totdeauna valabilă, deoarece nu se pot niciodată prevedea toate situaţiile noi
posibile. Apoi, datorită caracterului complex al legislaţiei moderne (număr
mare de instrumente legislative, diversitate de clauze şi condiţii etc.) apar zone
deschise, fie în interiorul unei legi, fie la intersecţia mai multor legi, adică zone
care rămân neacoperite de prevederile legii (“goluri în legislaţie”). Pentru
eliminarea disfuncţionalităţilor create de aceste “goluri” sunt adesea necesare
intervenţii politice urgente, neprevăzute de alegători şi care se pot dovedi
ulterior a nu fi agreate de ei.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
30
Îndoielile în legătură cu reprezentativitatea oamenilor politici vin deci şi din faptul că
rămâne totdeauna un spaţiu discreţionar de acţiune la dispoziţia acestora iar folosirea lui nu
poate fi prestabilită de către electorat, care se poate considera frustrat de modul efectiv în care
libertatea de acţiune a fost folosită de reprezentanţii săi şi supus unor constrângeri
neconsimţite.
Deşi la baza politicii moderne stă ideea guvernării liber-consimţite, legea rămâne o
constrângere, iar între politicieni şi electorat rămâne adesea o ruptură, chiar şi atunci când cei
dintâi urmăresc nu interese proprii, ci apărarea intereselor unei părţi din electorat. Această
situaţie poate apărea deoarece iniţiativele politicienilor pot fi contrare intereselor altei părţi a
electoratului. un exemplu relativ recent este deosebit de relevant în acest sens. În SUA, s-a
constatat în anii 90 o reacţie puternică împotriva ajutorului de stat pentru mamele fără loc de
muncă; acestea şi familiile lor cred că situaţia lor defavorizată justifică ajutorul social;
mamele care lucrează însă, şi care fac sacrificii deosebite pentru a putea face faţă sarcinilor şi
de la serviciu şi din familie, cred că acest ajutor nu este justificat. Mamele şomere se
consideră defavorizate (financiar), cele angajate se consideră şi ele defavorizate (din punctul
de vedere al efortului şi sacrificiilor făcute). Ca atare, fiecare din părţi se poate considera
“trădată” de stat. Mamele şomere dacă nu sunt ajutate financiar, mamele angajate dacă acestea
sunt ajutate. Conform interpretării liberale, statul va fi obligat să fie nedrept: fie cu mamele
şomere (anulând ajutorul), fie cu cele care lucrează (menţinând ajutorul pentru cele dintâi); el
nu poate satisface ambele categorii de interese sau ambele idei de dreptate.
Apare astfel o criză a încrederii în politică: orice parte a electoratului, care consideră că
este “trădată” prin politica dusă de stat, va manifesta neîncredere în politică şi politicieni. Se
va pune astfel problema reprezentativităţii, care poate fi formulată astfel:
sunt politicienii aleşi într-adevăr, reprezentanţii celor care i-au votat?
Promovează ei, oare interesele acestora sau pe ale altor oameni (sau pe cele ale
unei părţi din electorat), sau promovează doar ideea lor proprie de dreptate
socială?
Constatând existenţa acestor exemple negative, mulţi teoreticieni moderni (mai ales
liberali) pledează împotriva “regulilor materiale” sau a legilor care urmăresc un scop
economic, politic, bine determinat, concret. Acestea se aseamănă cu comenzile, sunt
totdeauna discutabile, produc reacţii adverse şi încurajează abuzul autorităţii.
Se face o analogie cu Codul rutier şi se afirmă că scopul legilor, ca şi al regulilor de
circulaţie, nu trebuie să fie realizarea unui ideal social, model de societate etc., ci simpla
evitare a unor consecinţe negative (accidente, blocaje, acte deviante etc.). Statul nu trebuie să
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
31
ajute pe cineva, să îndrume o direcţie de evoluţie etc., cum nici codul rutier nu o face (spre
exemplu, nu încearcă să protejeze pe cei care circulă cu maşini mai lente, de putere mică sau
vechi). El trebuie doar să emită reguli formale, aplicabile tuturor şi nimănui în mod special:
nu ştim ce scopuri vor fi atinse prin ele, cine le va utiliza, care vor fi rezultatele concrete – ci
doar că se vor evita unele situaţii nedorite. Spre exemplu, “cei defavorizaţi trebuie ajutaţi”
este o regulă materială; dar “furtul este interzis şi va fi pedepsit” este una formală. Prima
poate duce la rezultate perverse (tocmai pentru că beneficiază de ajutor, anumiţi oameni
preferă statutul defavorizat) în timp ce a doua nu.
Dimpotrivă, social-democraţia care susţine că statul trebuie să protejeze grupurile
defavorizate – şi chiar unele categorii de pragmatism politic (conservator) care cred că statul
trebuie să creeze un modus vivendi (un mod de convieţuire acceptabil), – susţin că statul nu
poate să nu ia măsuri “materiale” (reguli ce urmăresc un scop particular determinat, vizând
anumite grupuri de oameni).
IV.2. AUTORITATE ŞI LEGITIMITATE. Legile (normele, reglementările) au
valabilitate dacă emană de la autoritatea legitimă (îndreptăţită să legifereze). Autoritatea este
un fenomen al puterii, este puterea consfinţită, instituţionalizată. Ea reprezintă capacitatea de
a obţine ascultare fără a recurge la forţă, la constrângere. Autoritatea se bazează pe faptul că
atât cel care o exercită, cât şi cel care i se supune sunt conştienţi că acţionează în cadrul unor
relaţii ce decurg din statusul lor şi că, în situaţia dată, sentimentele personale nu au legătură cu
exercitarea autorităţii. Politologii subliniază că, în cazul ideal, exercitarea autorităţii este total
obiectivă, impersonală şi dezinteresată.
Autoritatea este de tipuri diferite. Se distinge de regulă (pe urmele lui Max Weber) trei
tipuri de autoritate.
- autoritatea tradiţională (bazată pe obicei, cutumă, tradiţie), proprie
societăţilor arhaice. Ea derivă din respectarea tradiţiei, adică a valorilor,
obiceiurilor, modurilor “de a face şi de a fi” ale colectivităţii respective. Un
mesaj sau un ordin au autoritate dacă se conformează cerinţelor acestor
elemente tradiţionale;
- autoritatea legal-constituţională (bazată pe reglementări scrise, de tipul
celor constituţionale), impune datorită conformităţii cu regulile normative,
procedurile, codurile existente în societate sau, altfel spus, datorită fundării ei
pe un ansamblu de reguli de drept asamblate logic;
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
32
- autoritatea charismatică (bazată pe capacitatea persuasivă, “charisma”,
proprie anumitor personalităţi). Ea izvorăşte din harul, graţia, calităţile
excepţionale ale conducătorului.
La acestea se mai pot adăuga şi alte tipuri de autoritate, deseori prezente în istorie, cum ar
fi, spre exemplu, cea militară (proprie unor regimuri militare sau dictatoriale şi bazată pe
forţa armată).
Este important de remarcat că aceste tipuri nu sunt neapărat mutual exclusive, trăsături
ale mai multor genuri de autoritate putând fi uneori regăsite în acelaşi stat istoric.
Autoritatea trebuie văzută sub două aspecte:
- sub acela al legitimităţii (îndreptăţirii)
- şi sub acela al efectivităţii (existenţei de fapt)
În multe cazuri, autoritatea se impune de fapt, deşi este lipsită de legitimitate (cazul
autorităţii instaurate prin forţă, uzurparea drepturilor etc.) Nici în cazul acestei distincţii
diferenţierile nu sunt absolute: unii politologi au susţinut că, la origine, orice autoritate
politică a fost lipsită de legitimitate, fiind impusă prin forţă; legitimitatea s-ar fi constituit
treptat, prin recunoaşterea autorităţii de către cei subordonaţi. Într-adevăr, asigurarea
legitimităţii presupune o activitate politică (consultarea membrilor societăţii prin referendum
sau alte adunări de tip constitutiv, prin alegeri sau numiri, prin recunoaştere publică) ce nu se
putea desfăşura în absenţa oricărei autorităţi organizatoare: aşadar, până la recunoaşterea
autorităţii legitime, trebuie să existe o autoritate efectivă care să organizeze procesul de
confirmare a legitimităţii; este deci greu de văzut cum primele autorităţi puteau fi legitime. (A
se vedea şi cazul autorităţii instaurate în decembrie 1989 în România).
Pe de altă parte, o autoritate legitimă dar neefectivă (incapabilă de a se exercita, sau de a
rezolva problemele pe care ar trebui să le rezolve) poate cu greu fi numită autoritate. Ca atare,
este probabil mai corect să se vorbească de grade de legitimitate şi grade de efectivitate,
decât de o distincţie netă între regimuri legitime şi regimuri efective.
Legitimitatea este de asemenea, relativă; ea poate fi contestată din diverse motive:
temeiul legitimităţii este oricând îndoielnic, susceptibil de a fi obiectul criticii; astfel alegerile
prin majoritate sunt îndoielnice, întrucât sunt parţial condiţionate de eroare şi întâmplare, de
efectele momentane ale sugestiei de masă.
Legitimitatea este, însă, o calitate importantă, deoarece numai prezenţa ei garantează
ordinea socială şi convieţuirea paşnică a cetăţenilor. În absenţa ei, se instalează despotismul
necesar impunerii unui regim politic nelegitim şi nerecunoscut de către cetăţeni, despotism
care generează violenţa.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
33
Autoritatea presupune totdeauna:
- capacitate de decizie (organe sau persoane care iau deciziile),
- un anumit grad de putere de a impune aplicarea deciziilor luate (militară,
poliţienească, alte mijloace de constrângere),
- un anumit grad de centralizare ( a deciziei şi puterii),
- şi o anumită organizare (instituţii, reglementări, tehnici) necesară exercitării
ei.
Excesul de autoritate conduce la autoritarism, un regim politic nedemocratic în care
autoritatea îşi impune discreţionar voinţa în ciuda absenţei consimţământului popular sau a
consensului majorităţii. Formele cele mai acute de autoritarism sunt cele dictatoriale sau
totalitare, care anulează multe din drepturile şi libertăţile cetăţenilor, practică represiunea şi
anihilarea (politică, socială sau chiar fizică) pe scară largă, alterează abuziv structurile
economice şi sociale, instaurează arbitrarul (conducere unipersonală sau oligarhică). Nu orice
formă de autoritate se transformă însă în totalitarism: există şi tipuri de autoritarism care
conservă cele mai multe dintre drepturile şi libertăţile oamenilor, structurile economice şi
sociale, instituţiile, tradiţiile etc., deşi le manipulează în aşa fel încât guvernarea nu reflectă
preferinţele cetăţenilor, ci pe cele ale autorităţii.
Pe de altă parte, carenţele de autoritate conduc la dezordini sociale, anarhie, anomie,
creşterea infracţionalităţii, conflicte sociale.
IV.3. STATUL. Ca principal instrument al Autorităţii şi ca principală formă de
exercitare a puterii, statul este elementul instituţional principal al politicii.
În definirea statului trebuie să subliniem următoarele elemente:
- Statul este o grupare de instituţii; acestea sunt conduse de personalul
aparţinând statului. Cea mai importantă instituţie a statului este aceea a
mijloacelor de reprimare şi coerciţie.
- Aceste instituţii sunt situate pe un teritoriu determinat geografic, la care se
face referire cu numele de societate. În mod crucial, statul priveşte în interior
spre societatea naţională şi în exterior spre societăţi mai largi printre care
trebuie să-şi croiască drum.
- Statul monopolizează adoptarea legilor pe teritoriul său. Aceasta tinde către
crearea unei culturi politice comune, împărtăşite de toţi cetăţenii.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
34
Timp de secole s-a considerat ca fiind de la sine înţeles că statul trebuie să asigure
satisfacerea intereselor cetăţenilor săi, să promoveze binele public, să urmărească atingerea
scopurilor principale ale unei comunităţi. În secolul al XIX-lea apar interpretări noi asupra
statului.
a) Concepţia liberală despre stat. Conform acestei concepţii statul nu trebuie să
urmărească niciodată Binele concret (economic, social) al unor grupuri de cetăţeni, ci
numai să stabilească un cadru legal precis (alcătuit doar din reguli formale) în care
fiecare să-şi urmărească Binele propriu aşa cum vrea (în funcţie de dorinţele sale),
cum ştie (în funcţie de cunoştinţele sale) şi cum poate (în funcţie de resursele sale). El
nu poate asigura fericirea şi Binele tuturor.
Ca urmare statul trebuie să se dezintereseze de orice particularităţi individuale sau de grup
şi să garanteze doar cadrul (legi imparţiale, reguli formale) în care fiecare poate să-şi caute
singur soluţiile sau satisfacţiile dorite.
Pentru stat, individul nu trebuie să fie decât un agent liber de a alege şi acţiona neîngrădit,
câtă vreme respectă legile şi libertatea celorlalţi.
Concepţia liberală despre stat pleacă de la premisa că interesele economice ale oamenilor
se satisfac prin mecanismul pieţei. Se presupune că, urmărindu-şi interesul personal, fiecare
participant la “jocul pieţei” contribuie şi la satisfacerea nevoilor globale (asigurarea bunurilor
necesare, prosperitate). Acestea s-ar datora, cred liberalii, eficienţei pieţei economice libere în
alocarea resurselor: ea funcţionează ca şi cum o “mână invizibilă” ar împinge lucrurile în
direcţia justă (satisfacerea intereselor, recompensarea eforturilor etc.), aşa cum afirma
A.Smith (vezi modelul comparativ al relaţiilor sociale). Din acest motiv, liberalismul
consideră în general că statul nu trebuie să intervină în economie şi nu trebuie să urmărească
satisfacerea unor interese economice ale anumitor categorii de oameni. El trebuie să asigure
constituirea şi respectarea unor “reguli ale jocului” (reguli privind apărarea proprietăţii,
transferul ei, respectarea contractelor etc.)
Liberalismul susţine astfel ideea statului-arbitru. Statul nu este un îndrumător, nici un
părinte al cetăţenilor săi, ci doar un arbitru care urmăreşte respectarea regulilor jocului;
statul nu are căderea de a-i face pe oameni fericiţi; omul modern respinge pretenţia de a fi
tutelat de stat în efortul de a-şi realiza scopul.
Ca orice arbitru, statul trebuie să-şi păstreze integral neutralitatea faţă de cetăţeni; el nu
trebuie să încerce a-i educa, forma, influenţa sau ajuta, ci doar să-i constrângă la respectarea
regulilor jocului social (care de obicei, îmbracă forma unor legi juridice); statul nu are căderea
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
35
de a interveni pentru apărarea unor grupuri de oameni, pentru a le promova interesele sau a-i
asista, ci numai sarcina de a asigura apărarea legii.
Fiecare persoană rămâne liberă să urmărească propriul său Bine (propriile aspiraţii sau
interese), atâta vreme cât nu împiedică eforturile celorlalţi de a face acelaşi lucru; Binele
general rezultă exclusiv din realizarea acestor forme individuale de Bine; nu există un Bine
general comun, de sine stătător şi distinct faţă de variatele forme individuale, care să
reprezinte scopul propriu (suprem) al statului şi căruia cetăţenii să fie obligaţi de a se supune;
singurul scop propriu al statului este acela de a asigura cetăţenilor săi drepturile şi libertăţile
necesare pentru atingerea scopurilor individuale.
Statul nu este îndreptăţit să organizeze, să coordoneze viaţa economică sau socială către
anumite scopuri (declarate “superioare”, “progresiste” sau “benefice”), ori către o anume stare
finală (de egalitate economică, sau “dreptate socială”), proclamată optimă pentru toţi
cetăţenii; intervenţia sa socială trebuie să fie minimă (de aici ideea de stat “minimal”) şi nu
maximală sau “strategică” (dedicată unor obiective constructive ample); intervenţionismul
(politica intervenţiilor ample ale statului în economie şi viaţa socială) este respins de liberali
pe baza principiului “Guvernarea optimă este cea care guvernează cel mai puţin”. Statul
minimalist “paznic de noapte”, oferă, după liberali, cel mai bun suport pentru creşterea
economică.
Nimic altceva nu este necesar pentru a aduce un stat la cel mai înalt grad de opulenţă decât
pacea, impozite scăzute şi o administrare tolerabilă a justiţiei.
Unii liberali moderaţi admit cel mult un rol secundar, de “completare”, al statului în
economie; acela de furnizare a unor bunuri economice pe care piaţa nu le poate oferi deoarece
nici un producător nu are interesul de a le produce, ele neaducând suficient profit (căi de
comunicaţie, poduri, faruri).
În plus, liberalismul moderat admite că statul trebuie să furnizeze bunuri publice care de
asemenea, nu sunt garantate de piaţă (aer curat, adică reducerea poluării, apă potabilă,
apărarea naţională, justiţia). În societatea contemporană, se admite de asemenea că statul ar
trebui să furnizeze şi anumite servicii de bază (educaţie, asistenţă medicală), care, deşi nu sunt
bunuri publice, sunt considerate indispensabile participării fiecărui individ la “jocul” liber al
pieţei şi la viaţa social-politică, asigurării egalităţii politice şi juridice. Ele ar trebui deci
asigurate de stat ca fiind precondiţii ale autonomiei individuale şi ale participării la “jocul”
social.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
36
Liberalismul este adversar al rolului redistributiv al statului, adică al rolului acestuia de
a redirija sau realoca anumite resurse în favoarea unor grupuri defavorizate. Liberalii aduc
numeroase argumente în acest sens:
- statul nu are competenţa (informaţiile şi criteriile obiective necesare)
pentru a stabili care sunt grupurile dezavantajate, fiind inevitabil subiectiv şi
abuziv în orice încercare de a stabili acest lucru;
- statul este un prost administrator care risipeşte resursele (ceea ce este al
tuturor este de fapt al nimănui);
- ajutorul economic statal produce efecte perverse (nu lichidează sărăcia ci o
cronicizează, nu ajută pe cei mai săraci, ci pe cei cu o poziţie economică relativ
bună etc.);
- creează un tip de dependenţă nocivă şi o “cultură a dependenţei”
(pasivitate, inerţie, aşteptarea ajutorului de la stat);
- amplifică în mod periculos puterea discreţionară a statului;
- denaturează şi îngreunează “jocul” pieţei libere, reducând în ansamblu
prosperitatea economică.
Ostilitatea liberală faţă de redistribuire este atât de puternică, încât anumiţi gânditori
liberali radicali au respins chiar şi necesitatea acelei redistribuiri impuse de sarcina statului de
a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
În criticile contemporane la adresa viziunii liberale despre stat, se subliniază următoarele
elemente:
- nici un stat istoric nu a exercitat doar un rol minimal de tipul celui promovat
doctrinar de către liberalism; toate statele au dus şi duc o politică amplă de
apărare a unor interese recunoscute drept “publice” sau de “interes naţional”;
- chiar şi aranjamentele “naturale”, “spontane”, promovate de liberalism sunt
în mare parte rezultat al unor politici de stat (piaţa liberă engleză din secolul al
XIX-lea a fost în mare măsură un construct al politicilor statului englez);
- ideea că statul s-ar putea menţine în limitele înguste ale intervenţiei
minimale, ale rolului de arbitru sau de creator de reguli formale este o iluzie
legalistă inspirată de convingerea că prin simple acte normative se pot apăra
egal interesele tuturor cetăţenilor. Această iluzie ignoră necesitatea unei
permanente renegocieri sociale menite să reconcilieze interesele diferite ale
grupurilor şi cetăţenilor;
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
37
- statul trebuie să exercite pe plan politic o putere moderatoare sau reglatoare
cu scopul de a contrabalansa puterea economică sau financiară a unor grupuri
sociale influente; în absenţa acestei intervenţii statale, grupurile care deţin
majoritatea resurselor economice şi financiare şi-ar instaura monopolul de
putere asupra societăţii; or, este incontestabil că orice monopol de putere este
nociv pentru societate, orice societate democratică modernă se bazează pe
dispersarea puterii, nu pe monopolizarea ei.
Criticii doctrinei liberale despre stat subliniază că adevăratul ideal politic
modern nu este acela de minimizare a intervenţiei statale, ci acela de limitare a
puterii statului; nu “statul minimal” ci “statul limitat” constituie soluţia
necesară lumii moderne. Un stat minimal nu va putea răspunde unor nevoi
sociale reale, cum ar fi cele de reprezentare a anumitor interese sociale
legitime, de protejare a grupurilor defavorizate, de protecţie a mediului etc.; în
schimb, un stat cu putere nelimitată ar conduce la autoritarism sau totalitarism.
Soluţia necesară este, deci, statul cu putere şi atribuţii limitate.
b) Concepţii de stânga despre stat. Critici la adresa viziunii liberale moderne despre
stat aduce marxismul, care a propus o teorie asupra guvernării. Concepţia marxistă
susţine ideea că statul a fost totdeauna un instrument de apărare a privilegiilor şi
dominaţiei unor grupuri sociale, clasele posedante. Marx pleacă de la premisa că statul
este un instrument de clasă; guvernanţii apără întotdeauna interesele unui grup social, pe
care îl reprezintă. Teoria privind rolul statului, pe care o promovează ei corespunde şi
ea, intereselor lor; spre exemplu, posesorii de capital interesaţi să-şi menţină resursele şi
poziţia dominantă construiesc o ideologie conform căreia statul nu trebuie să apere şi să
ajute grupurile defavorizate, ci doar să apere proprietatea şi libertăţile cetăţenilor. Acest
rol al statului corespunde intereselor lor; cum ei deţin resursele necesare (capital etc.),
singurul lor scop este apărarea proprietăţii şi a libertăţii lor de acţiune. Scopul celor
lipsiţi de resurse (redistribuirea unor valori în folosul lor) nu este recunoscut de către
deţinătorii de capital ca un scop legitim al statului, deoarece nu convine intereselor lor.
Nu numai marxismul, ci şi alte orientări de gândire politică afirmă că principiile liberale –
alocarea valorilor şi a resurselor exclusiv prin mecanismele pieţei libere, negarea scopului
redistributiv al statului – reprezintă absolutizarea şi generalizarea preferinţelor anumitor
indivizi şi anumitor clase sociale. Egalitatea în faţa legii nu previne, ci protejează inegalitatea.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
38
În secolul al XIX-lea Marx a considerat că problema centrală este aceea a modificării
sensului acţiunii statului şi dreptului din acţiune orientată către protecţia minorităţilor
privilegiate într-o acţiune orientată către protecţia majorităţii defavorizate. Marxiştii nu
credeau că statul ar trebui desfiinţat, ci dimpotrivă trebuie menţinut dar transformat din
instrument al minorităţii privilegiate în instrument al majorităţii defavorizate, care poate
impune redistribuirea valorilor în interesul său şi institui egalitatea nu doar de tip politic sau
juridic, ci şi de tip economic.
Concepţiile social-democrate contemporane despre stat acordă acestuia o sferă mai largă
de atribuţii decât cea descrisă de marxism. Nu se mai aşteaptă ca statul să conducă economia,
să lichideze toate inegalităţile sociale, să garanteze fericirea tuturor etc., aşa cum cereau
doctrinele de stânga din secolul al XIX-lea. Dar se aşteaptă ca statul şi guvernele să ia
măsurile necesare pentru:
- a oferi mijloace de reprezentare a diferitelor grupuri de interese;
- a crea şi proteja o sferă publică deschisă, în care poate fi întreţinută dezbaterea
neîngrădită a problemelor politice;
- a reglementa pieţele de interes public şi a promova competiţia de piaţă acolo
unde există ameninţarea monopolului;
- a susţine un sistem eficient de justiţie;
- a oferi o diversitate de bunuri publice, inclusiv forme de securitate colectivă şi
existenţă;
- a promova alianţele regionale şi transnaţionale şi a materializa idealurile
globale.
c) Concepţia conservatoare despre stat. Guvernarea, după conservatori, nu
trebuie să fie nici minimă intervenţie (exclusiv pentru apărarea legalităţii), nici
maximă implicare (pentru reaşezarea societăţii pe baze principiale noi). Ea nu este
menită nici să joace doar rolul de arbitru (care trebuie doar să aplice şi să apere
“regulile jocului”), nici să realizeze “dreptatea absolută” în societate. Rolul guvernării
este acela de a rezolva probleme şi de a satisface anumite nevoi imperioase ce apar la
nivel global, scop în care ea trebuie să impună oamenilor şi instituţiilor anumite
obligaţii sau constrângeri. De aceea, ea nu se poate fundamenta doar pe “drepturile
omului”, sau pe alte principii “generoase”, ci se fundamentează pe exercitarea de
constrângeri în vederea rezolvării de probleme.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
39
Accentul pus pe constrângere şi pe exercitarea puterii distinge conservatorismul de alte
doctrine politice.
Conservatorii cred că lupta şi conflictul rămân pretutindeni caracteristice vieţii sociale.
Dezvoltarea democraţiei moderne nu a modificat lucrurile: procedurile democratice sunt tot
confruntări în care nu cei mai înţelepţi câştigă, ci cei care demonstrează o forţă superioară. În
centrul vieţii politice stă realitatea puterii şi nu cea a dreptăţii, libertăţii sau egalităţii. În
contextul politicii văzute ca luptă (de interese, de aspiraţii între grupuri) şi ca afirmare a
puterii, statul şi guvernarea nu pot fi decât instrumente de putere. În consecinţă, ele nu se
pot lipsi de constrângere.
Ca atare, conservatorismul refuză să ostracizeze constrângerea şi forţa, să exalte libertatea
şi reducerea constrângerilor ca atare. El nu confundă libertatea cu permisivitatea, şi nici
autoritatea cu absenţa libertăţii; el nu identifică idealul desfiinţării constrângerilor arbitrare cu
anomia (absenţa oricăror legi sau restricţii)
Conservatorismul este, sub acest aspect, un realism politic, o poziţie care repudiază
utopia, ideile “generoase” dar nerealiste, “idealurile” vagi şi irealizabile.
În cursul pledoariei lor împotriva reproiectării globale a societăţii, conservatorii subliniază
rolul decisiv al condiţiilor practice locale în succesul unor iniţiative politice.
Politica este pentru conservatori o activitate practică, nu un exerciţiu al imaginaţiei
creatoare sau al aplicării de principii abstracte. Ea constă în analiza problemelor şi situaţiilor
locale, în găsirea de soluţii specifice, şi nu în aplicarea unor algoritmi politici dinainte fixaţi.
Ca atare, rolul guvernării nu poate fi decât acela de a căuta soluţii specifice împrejurărilor
existente la problemele unei comunităţii.
Politica nu este decât activitatea permanentă de rezolvare de probleme. Politica proprie
conservatorismului nu constă în nimic altceva decât în practica obişnuită, “cotidiană”, a
rezolvării problemelor unei comunităţi omeneşti, pe baza unui consens preexistent şi în
încercarea continuă de dezvoltare a consensului social. Ea este o “politică a imperfecţiunii” şi
a compromisului; pleacă de la premisa că un proiect social ideal sau perfect nu există; ceea ce
există sunt nenumăratele probleme “locale” cu care se confruntă oamenii şi diversele lor
interese, adesea incompatibile; activitatea politică nu este decât o încercare infinită de a
soluţiona probleme sau dificultăţi şi de a realiza compromisuri raţionale între interese sau
valori compatibile.
Acţiunile şi ideile politice trebuie judecate prin consecinţele lor practice. Neglijarea
elementelor locale, a particularităţilor unei situaţii politice, a efectelor practice ale unor
măsuri a condus la nenumărate eşecuri şi erori.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
40
Opţiunile conservatorismului sunt întotdeauna contextuale, justificabile, relevante şi
valabile exclusiv într-un context social bine determinat. Conservatorismul nu pune la baza
viziunii sale despre societate problema dreptăţii sociale, nici nu face (ca socialiştii) din “cauza
săracului” principala sa preocupare.
Spre deosebire de concepţiile liberale sau socialiste despre stat conservatorismul nu
porneşte în politică de la principii universale. Liberalismul radical susţine că niciodată statul
nu trebuie să se ocupe de “cauza săracului”, iar socialismul susţine că întotdeauna statul
trebuie să se ocupe de “cauza săracului”. Ambele doctrine se bazează pe o „reţetă” generală
de acţiune, pe un “panaceu” (care este fie nonintervenţia, fie intervenţia statală). În contrast cu
ele, conservatorismul nu avansează un principiu general sau o reţetă; el pleacă de la premisa
că rolul statului este acela de a rezolva problemele globale ale comunităţii, şi, în funcţie de
împrejurări, acest rol poate să implice sau să nu implice o intervenţie pentru rezolvarea
problemei sărăciei. Este sarcina omului politic autentic şi a înţelepciunii politice, de care
trebuie să dea dovadă partidele sau elitele, să analizeze împrejurările şi să detecteze eventuala
nevoie de intervenţie; dar nici una din strategiile universale, prefabricate, cum sunt
permanenta nonintervenţie sau permanenta intervenţie nu sunt satisfăcătoare (din punctul de
vedere conservator). Strategia corespunzătoare este pragmatismul, acţiune elastică, adaptată
împrejurărilor specifice, nu soluţia canonică (obligatorie) aplicată automat, indiferent de
context.
În concluzie, trebuie să avem în vedere că statul nu înseamnă totul, dar trebuie
subliniat că el a afectat cursul istoriei.
Teoreticienii recenţi ai statului sunt interesaţi în principal de natura exactă a “autonomiei”
statului, sau realizarea unei distincţii între statele “puternice” şi cele “slabe”.
Se consideră că există două dimensiuni ale puterii statului, una despotică şi una
infrastructurală.
Puterea despotică a statului este mare atunci când statul acţionează arbitrar, liber de
constrângeri constituţionale.
Dimensiunea infrastructurală a puterii statului – abilitatea de a pătrunde în societate şi de a
organiza relaţiile sociale – este aproape la fel de importantă.
Existenţa acestor două dimensiuni ale statului fac necesar scepticismul referitor la statele
considerate puternice. Spre exemplu, statul constituţional britanic era mai puternic decât statul
absolutist francez. De aceea trebuie subliniat că puterea unui stat depinde în mare măsură de
capacitatea şi de forţa sa de a pătrunde în societate şi de a o organiza.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
41
În societatea contemporană intervenţia statului în societate, ca indicator al capacităţii de
modelare a practicilor politice şi economice interne, poate conduce la angajamente şi obligaţii
care fortifică statul în perioadele de decizie ulterioare. Cea mai bună politică industrială de
stat pentru societăţile capitaliste naţionale liberale şi avansate este de a crea o infrastructură
socială masivă, de calificări, cunoştinţe şi competenţe de comunicare ce trebuie să permită
cetăţenilor să se adapteze schimbărilor pieţei, mai curând decât să administreze direct
industria.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
42
V.RELAŢIILE POLITICE
V.1. MODELE ALE RELAŢIILOR POLITICE. O problemă centrală a politologiei
este cea a înţelegerii naturii relaţiilor politice şi a conduitei politice a oamenilor. Ea trebuie să
stabilească ce îi determină pe oameni să se comporte aşa cum se comportă şi să stabilească
între ei relaţiile pe care le au. Răspunsul la această problemă nu poate fi obţinut doar prin
chestionarea autorilor actelor politice, deoarece ce relatează adesea oamenii despre propria lor
conduită, nu oferă o explicaţie, ci doar o justificare. Aceasta justifică temeiurile ce se pot
aduce în sprijinul unei conduite, unui act, unor manifestări care fac ca acestea să apară
îndreptăţite normele fireşti, legitime; dar temeiurile nu coincid cu cauzele (adevăratele forţe
care îi împing pe oameni). Astfel, omul politic îşi justifică acţiunea prin preocuparea pentru
binele general, soarta ţării etc., prin ataşamentul la anumite valori (norme, principii, idealuri).
Explicaţia poate fi însă cu totul diferită (preocuparea pentru satisfacerea unor interese de grup,
dorinţa de succes, resentimente faţă de rivali sau adversari politici).
În abordarea politologică se impune de a diferenţia justificarea de explicaţie,
temeiurile (motivele declarate) de cauze (motive reale).
Ideea că putem înţelege acţiunea şi relaţiile politice prin întrebări puse actorilor politici
presupune că aceştia ştiu bine de ce se comportă aşa cum o fac, de ce adoptă atitudinile pe
care le adoptă etc. Ei apar ca deplin raţionali, lucizi, conştienţi de fiecare acţiune pe care o
realizează.
Trebuie să subliniem însă că adesea conduita nu este controlată, proiectată raţional, ci
dominată de impulsuri bruşte, de sentimente de teamă, uneori chiar de ură etc. Individul
conştientizează uneori aceste cauze neraţionale, alteori, nu; el poate să-şi creeze şi o falsă
imagine despre sine şi motivele sale, mai ales post-factum (spre exemplu, cazul unor
participanţi la evenimentele din decembrie 1989, care acum descriu motivaţia acţiunii lor
drept anticomunistă deşi la momentul respectiv exasperarea şi lipsurile îi făceau de fapt să
acţioneze, aspirând, eventual, doar la un „socialism cu faţă umană”)
Problema este complexă făcând necesară o interpretare globală a conduitei şi relaţiilor
inter-umane pentru a putea răspunde la întrebarea privind cauzele sau explicaţia.
În epoca modernă s-au conturat două mari tipuri de interpretări explicative, două mari
tipuri de modele pentru relaţiile politice: modelul cooperării şi cel al conflictului.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
43
Modelul conflictual, al raporturilor interumane apare începând de la Machiavelli care
afirmă în Principele că oamenii simpli vor să nu fie asupriţi, iar cei puternici vor să-i
asuprească. Aceeaşi viziune asupra relaţiilor umane o avea şi Hobbes care susţinea că semenii
se duşmănesc deoarece concurează pentru aceleaşi bunuri pe care nu le pot avea toţi.
Pe când Machiavelli sugerează că natura relaţiilor politice este setea de putere, dorinţa
de a domina, de unde provine conflictul dintre elite şi mase, Hobbes arată că natura relaţiilor
politice este lupta pentru resurse care sunt insuficiente.
Şi Marx susţinea că grupurile opuse (capitaliştii şi proletarii) au interese opuse, fiind în
permanent conflict. În Manifestul Partidului Comunist el afirmă împreună cu Engels că istoria
tuturor societăţilor omeneşti este istoria luptelor de clasă.
Modelul cooperării are ca antecedente modelul familial (oamenii sunt fraţi, copii ai
aceluiaşi părinte, Dumnezeu) şi modelul asociaţiei (societatea este văzută ca o asociaţie
benevolă, cu scopuri comune, ca o asociaţie în vederea realizării lor).
Modelul cooperativ pleacă de la premisa că fiecare om are nevoie de toţi ceilalţi, şi, ca
atare nevoile tuturor se pot satisface pe baza unor relaţii de schimb mutual avantajoase. Acest
model se inspiră din cooperarea de tip comercial, fiecare îşi urmăreşte interesul personal, dar,
prin cooperarea pentru satisfacerea acestuia, se ajunge şi la satisfacerea interesului public
(buna funcţionare a economiei, satisfacerea nevoii de marfă, de bani şi, în cele din urmă,
prosperitatea generală).
B. Mandeville crede că viciile indivizilor (egoism, lăcomie, ambiţie) îi fac pe aceştia
să acţioneze în aşa fel încât rezultatul este bunăstarea întregii societăţi (principiul „vicii
private = beneficii publice”)
Aceeaşi viziune avea şi Hegel care considera că raţiunea şi pasiunea, obiectivul şi
subiectivul, se împletesc armonios. Acţiunile oamenilor pornesc după el, din necesităţile,
pasiunile, interesele şi talentele lor, dar aceste acţiuni subiective conduc la un rezultat social
raţional, pozitiv, satisfacerea intereselor individuale contribuind la crearea edificiului
societăţii omeneşti. Un stat puternic este un stat care îmbină armonios scopurile subiective ale
cetăţenilor săi cu cele obiective, urmărite la nivel global: un stat este bine organizat şi puternic
în sine, atunci când îmbină scopul său general cu interesul particular al cetăţenilor.
Pe plan politic, consecinţa modelului cooperării este aceea că fiecare om (grup) îşi
urmăreşte interesele proprii, dar pentru satisfacerea lor are nevoie de cooperare, iar prin
aceasta se realizează şi interesul public. Democraţia parlamentară este un sistem de
reprezentare şi promovare a intereselor particulare din care se deduce sau satisface şi interesul
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
44
general (interesul public se confundă cu interesul majorităţii, cel puţin în cele mai multe
cazuri).
Există unele îndoieli faţă de ideea că maximizarea intereselor private duce la
maximizarea interesului public, analizele imaginate de teoreticieni arătând că lucrurile nu stau
chiar aşa.
O astfel de analiză, este paradoxul (experiment mental) „blatistului” (al pasagerului
clandestin). Bunurile publice (aer curat, zone verzi, economia de resurse naturale etc) sunt
indivizibile (nu se pot împărţi între cetăţeni) şi nonexclusive (odată ce sunt asigurate unora, de
ele beneficiază toţi).
Furnizarea lor presupune însă costuri pentru toţi (toţi trebuie să participe la obţinerea
lor). Există anumite costuri pentru fiecare. Spre exemplu, pentru reducerea poluării, ce cere ca
oamenii să se abţină de la folosirea maşinii, personale. Există următoarele patru situaţii
posibile:
alţii
contribuie nu contribuie
contribui 2 aer curat
mă costă
4 aer poluat
mă costă eu
nu contribui 1 aer curat
nu mă costă
3 aer poluat
nu mă costă
Preferinţele individului sunt indicate de cifrele respective. Apare din tabel că cel mai
raţional (convenabil) pentru individ este să fie „blatist”, adică să beneficieze de sacrificiul
altora fără să facă el însuşi un sacrificiu (fără a plăti personal vreun cost).
Raţionamentul tipic „blatistului” este: „dacă eu contribui, dar ceilalţi nu, oricum se
ajunge la aer curat; dacă ceilalţi contribuie, dar eu nu, oricum se ajunge la aer curat; deci, este
preferabil să nu contribui, să nu plătesc costul.
Dacă fiecare judecă raţional astfel, nu se mai ajunge deloc la rezultatul dorit. Fiecare
vrea ca numai el să judece aşa, ceilalţi nu (s-ar ajunge astfel la varianta 1; or, cum fiecare
judecă la fel, se ajunge la rezultatul suboptim (negativ), la varianta 3.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
45
V.2. REGULA MAJORITĂŢII. Indiferent dacă modelul de relaţii politice care îl acceptăm
este cel conflictual sau cel cooperativ, principiile democraţiei cer ca opţiunile colective să
reflecte interesele şi dorinţele majorităţii. Apărătorii democraţiei moderne şi mai ales cei ai
votului universal au crezut că aplicarea regulii majorităţii (a regulii care cere ca decizia finală
să reflecte opţiunile majorităţii) duce la rezolvarea problemelor cooperării şi conflictului
social. S-a considerat că indiferent dacă cetăţenii se află în consens sau în disensiune,
aplicarea acestei reguli dă o soluţie raţională şi democratică problemei găsirii căii optime în
viaţa colectivă, în relaţiile interumane. Multe persoane fără pregătire de specialitate cred că, în
sfera relaţiilor şi a interacţiunilor sociale, lucrurile sunt neproblematice deoarece regula
majorităţii asigură mereu soluţia optimă la problemele sociale. Conform unor interpretări,
soluţia este optimă deoarece majoritatea nu poate greşi.
Experienţa istorică contestă însă optimismul implicat în această presupunere.
Alegătorii pot crede în mod greşit că un anumit partid le va rezolva problemele (cazul
alegerilor din 1933 din Germania, când naţional-socialiştii au obţinut majoritatea socială) sau
că o anumită strategie (economică, politică, socială) este optimă, când, de fapt, ea se
dovedeşte în final contraproductivă.
Acest fenomen devine explicabil îndată ce se recunoaşte că majoritatea deciziilor
sociale semnificative se iau în condiţiile existenţei unei anumite incertitudini:
- ontologice (indeterminare a evoluţiilor proceselor, a rezultatelor lor),
- cognitive (necunoaşterea unor date, fapte, rezultate, valori)
- evaluative (nu se pot face evaluări comparative precise, nu se pot determina
exact costurile sau beneficiile şi deci nici soluţiile optime).
Analiza diverselor cazuri istorice a arătat, de asemenea, că şi majoritatea poate abuza de
autoritatea ei, impunând minorităţii voinţa sau opţiunea sa chiar şi în cazurile în care o atare
constrângere nu se justifică. În acest sens, s-a constatat fie existenţa de fapt, fie posibilitatea
practică a unei tiranii a majorităţii. Majoritatea s-a dovedit deseori, intolerantă, impunând
minorităţii religia ei (fanatismul religios), opiniile ei, obiceiurile ei, un mod de organizare etc.
Plecând de la premisa că majoritatea nu este nici ea infailibilă (că şi majoritatea poate
greşi sau poate oprima minorităţile), unii teoreticieni au stabilit ca regulă că aceasta are
dreptul de a-şi impune voinţa doar atunci când există pericolul unor vătămări, doar pentru a
se apăra.
Trebuie menţionat că şi aici acţionează incertitudinea: de foarte multe ori este greu de
prevăzut sau evaluat dacă anumite opinii, idei, conduite, moduri de organizare vor dăuna sau
nu comunităţii (majorităţii), şi în ce măsură.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
46
Problema evaluării consecinţelor anumitor manifestări politice nu este una banală, ci
una extrem de dificilă şi ca urmare, nici aplicarea principiului propus de anumiţi teoreticieni,
amintit mai sus nu este simplă, neproblematică. Electoratul nu poate determina precis, de la
început, eventualele efecte negative ale unui anumit program de guvernare, posibilele
consecinţe nedorite etc. de aceea trebuie să existe totdeauna mijloace de înlăturare a liderilor
care se dovedesc promotorii unei politici cu consecinţe negative.
Regula majorităţii este aplicabilă, dar nu totdeauna, existând limite în utilizarea ei.
O dificultate majoră decurge din imposibilitatea agregării tuturor scopurilor şi
valorilor urmărite, într-un singur tot coerent, într-o singură ordine socială.
Chiar şi acelaşi om poate aspira la scopuri sau valori incompatibile. În cazul
grupurilor, foarte frecvent există opţiuni şi priorităţi incompatibile: unii vor egalitate în mai
multe sfere ( şi intervenţia statului pentru asigurarea ei), alţii mai multă libertate de acţiune şi
deci diminuarea intervenţiei statale; unii vor mai mult ajutor financiar (deci impozite mai
mari din care să se finanţeze acest ajutor), alţii impozite mai mici şi deci mai puţin ajutor
pentru cei defavorizaţi; unii vor mai multă ordine socială (deci interzicerea mişcărilor de
stradă), alţii, mai multă libertate de a protesta (deci nici un fel de interdicţie).
Aceste cerinţe nu pot fi totdeauna compatibilizate. Finalităţile semenilor sunt multiple
şi nu sunt toate compatibile. Vrem desigur libertate, dar nu doar atât. Ea trebuie să facă loc
necesităţii de a satisface şi exigenţele altor valori, nu mai puţin fundamentale: dreptatea,
fericirea, dragostea, descoperirea adevărului etc.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
47
VI. ORDINEA POLITICĂ
VI.1. TIPURI DE ORDINE. Orice societate este totdeauna caracterizată de existenţa
unui tip sau altul de ordine. Th. Hobbes considera chiar că însăşi apariţia societăţii civile este
legată de trecerea de la dezordinea tipică „stării naturale” a oamenilor la ordinea
caracteristică „stării civile” sau „politice”.
Dezordinea socială este prezentată ca o societate în care nu domnesc legile sau
regulile, ci violenţa, forţa sau „dreptul celui mai tare”. O asemenea stare de lucruri este
descrisă, deseori drept anomică (lipsită de orice regulă sau lege) sau anarhică (dezordonată).
Istoria nu cunoaşte, de fapt, societăţi permanent anarhice; stările de anarhie apar în
istorie pe perioade relativ scurte, în condiţiile excepţionale create de războaie (mai ales
războaie civile), criză politică acută sau alte situaţii speciale în care lipseşte autoritatea.
Acolo unde autoritatea este prezentă, ea impune, cel puţin parţial, o anumită formă de ordine
politică şi juridică. Orice autoritate urmăreşte să impună un anumit tip de ordine (economică,
socială, politică, morală sau intelectuală).
Principalele tipuri de ordine sunt înrudite cu cele de autoritate.
Astfel putem distinge:
i) ordinea tradiţională şi
ii) ordinea constituţională
i) Ordinea de tip tradiţional se bazează nu pe reglementări liber-consimţite, ci
pe o viziune totalizatoare canonică, moştenită de la generaţiile anterioare care
acoperă toate aspectele vieţii sociale (morale, politice, juridice, religioase), şi din
care decurg o ierarhie socială imuabilă, sisteme precise de drepturi şi îndatoriri
pentru fiecare strat din această ierarhie, principii normative şi reguli pentru conduita
individuală şi colectivă, idealuri (de justiţie socială, echitate sau solidaritate, de Bine
general). Cel mai tipic exemplu de ordine socială tradiţională este cel ce caracteriza
majoritatea societăţilor medievale din Europa, guvernate sub auspiciile concepţiei
creştine despre lume şi viaţa omenească. Creştinismul era o viziune totalizatoare
deoarece preceptele sale erau fundamentul nu numai al vieţii religioase a oamenilor,
ci şi pentru conduita politică, morală şi pentru justiţie. Tradiţiile guvernau în mare
măsură viaţa socială, individul trebuind să le urmeze fără să le pună în discuţie.
Autoritatea politică este atribuită acestor tradiţii, şi nu membrilor societăţii: regele,
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
48
împăratul, aristocraţia, pretindeau autoritate în virtutea tradiţiei şi nu pe baza
consensului popular exprimat prin consultări democratice.
Supremă este voinţa conducătorilor, iar aceasta este prezentată drept legitimă, consfinţită
de o autoritate suprapământească (divină) şi conformă cu cerinţele unui ideal care comandă
întreaga organizare politică, morală şi socială a comunităţii. Poziţia fiecărui om în ierarhia
socială, fixată de viziunea totalizatoare a acestui ideal, determină întreaga sa viaţă.: drepturile
şi libertăţile lui, pregătirea la care are acces, meseria sa, posibilităţile de participare la diverse
forme de viaţă etc.
În perioada postrenascentistă începe procesul de evadare a tradiţionalismului, sursele
creştine de autoritate sunt supuse criticii, ierarhia socială este contestată, se revendică drepturi
şi libertăţi cetăţeneşti mai largi şi un tip de egalitate politică. Toate acestea anunţă apariţia
unui nou tip de ordine socială.
ii) Ordinea constituţională se bazează pe principiul unor drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, inalienabile, precum şi pe ideea egalităţii politice şi juridice a tuturor
membrilor societăţii. Se pleacă de la presupunerea că autoritatea nu este rezervată
(prin tradiţie) nimănui; nimeni nu a moştenit puterea politică şi nimeni nu este născut
să conducă. Puterea se atribuie cuiva doar pe baza consimţământului majorităţii
exprimat prin alegeri libere sau referendum. De fapt, populaţia este chemată să se
conducă singură, prin reprezentanţii săi aleşi şi pe baza unor reguli bine consimţite.
Aceste reguli sunt înscrise într-o lege fundamentală, Constituţia. Puterea politică este
limitată de normele înscrise în Constituţie şi revocabilă (cetăţenii pot revoca
reprezentanţii aleşi anterior şi desemna pe alţii). Autoritatea emană de la electorat, iar
guvernanţii nu au decât atribuţiile pe care acesta le-a fixat pentru ei. Supremă este
voinţa celor conduşi, care îşi aleg reprezentanţii chemaţi să guverneze, şi nu e celor
care conduc (suveranitatea aparţine cetăţenilor).
Constituţionalismul exprimă o schimbare fundamentală în viaţa politică; comportamentul
social, în toate aspectele sale, nu mai este călăuzit şi reglementat de o concepţie totalizatoare,
de dogme, adevăruri „sacre” şi idealuri supreme (cum era idealul creştin) sau de o ierarhie
socială, imuabilă; el este, de acum înainte, guvernat de reguli (liber-consimţite).
Oamenii, fiinţe libere prin natura lor, pot accede la orice poziţie socială sau politică,
trebuind însă să respecte regulile pe care se bazează întreaga viaţă socială. Omul nu mai este
supus nici tradiţiei, nici dogmelor „sacre” şi nici voinţei arbitrare a altor oameni: el trebuie să
se subordoneze doar legii.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
49
Spre deosebire de omul prerenascentist, a cărui poziţie socială fixa toate opţiunile sale
individuale (economice, politice, sociale, morale şi intelectuale) accesibile, omul modern nu
este predeterminat de originea sa: el poate accede la şi aparţine unor straturi, instituţii,
organizaţii, categorii foarte diferite, conform variatelor sale preferinţe şi performanţe, cu
condiţia de a respecta regulile existente în societate.
Dar nu numai individul şi viaţa sa sunt coordonate de reguli, ci şi guvernarea însăşi este
controlată de reguli.
Constituţionalismul este, aşadar, expresia idealului aşezării întregii vieţi sociale pe baza
unor reguli liber-consimţite, pe care statul are îndatorirea să le apere. Tocmai de aceea opusul
său este anarhismul, doctrină politică ce consideră că trebuie abolite toate reglementările şi
statul ca promotor şi păzitor al lor.
VI.2 CONTRACTUALISMUL. Ideea că regulile şi legile pe care se bazează
societatea modernă sunt liber-consimţite a condus pe mulţi gânditori la concluzia că ele, şi
ordinea socială care rezultă din aplicarea lor şi-ar avea originea într-un acord sau contract
stabilit între oameni. Au apărut teoriile contractualiste (Th. Hobbes, J.Locke, J.J. Rousseau)
care vedeau originea societăţii într-un contract stabilit între oameni în vederea cooperării şi
apărării comune a proprietăţii, drepturilor şi libertăţilor individuale şi a asigurării dreptăţii pe
baza unor instituţii imparţiale. Contractualismul concepe şi originea statului într-un contract
stabilit între conducători şi conduşi, prin care cei dintâi primesc de la cei din urmă mandatul
de a legifera, guverna şi organiza viaţa publică în interesul majorităţii.
Numeroşi gânditori au recunoscut drept nerealistă ideea unor contracte sociale efective
pe care să le fi încheiat realmente oamenii între ei, la un moment precis, pentru constituirea
societăţii sau statului. Asemenea contracte nu au existat de fapt niciodată, iar imaginarea lor
nu este decât o extrapolare făcută plecând de la alte contracte care au existat şi există
realmente: contractele de vânzare-cumpărare şi mai ales, cele de constituire a unor asociaţii
voluntare.
Cu toate că existenţa contractelor de mai multe tipuri este o realitate a lumii moderne,
tendinţa de a explica societatea, statul, justiţia socială în termeni contractualişti este eronată.
Ea presupune o generalizare nejustificată, o absolutizare a unei forme de organizare şi o
ignorare a altor surse ale ordinii sociale.
Cu toate acestea, ideea contractualistă a fost considerată adecvată şi utilă din diferite
considerente.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
50
Unii teoreticieni au presupus că, deşi membrii societăţii nu au semnat efectiv
asemenea contracte, natura ordinii sociale moderne indică totuşi existenţa lor tacită, adică
asemenea contracte ar exista în mod implicit, subînţeles chiar dacă ele nu au fost încheiate
propriu-zis niciodată.
Alţi gânditori au sugerat că, deşi contractele respective nu există realmente, oamenii
se comportă ca şi cum ele ar exista. Ca atare, ideea contractului politic, social, moral este
considerată de mulţi filosofi moderni drept semnificativă pentru înţelegerea ordinii existente
în societăţile moderne.
Sunt şi gânditori care susţin că obsesia contractualistă încurajează ignorarea unor
aspecte esenţiale ale vieţii sociale (influenţa forţei şi a raporturilor de forţe în viaţa publică;
rolul situaţiilor concrete, cu stringenţele lor specifice, rolul contextului istoric intern şi
internaţional şi al intereselor de grup).
Contractualismul a jucat un rol însemnat în dezvoltarea teoriei politice moderne şi în
dislocarea tradiţionalismului politic, dar în acelaşi timp, el a introdus în filosofia politică un
sistem de premise abstracte şi anistorice care încurajează o viziune nerealistă asupra
fenomenului social. Această viziune sugerează că principalele aranjamente sociale bazate pe
un contract ar fi liber-consimţite şi admise raţional de majoritatea membrilor societăţii, când
de fapt, aceştia nici nu îşi pun vreodată problema analizei principiale a acestor aranjamente
globale, interesul lor fiind îndreptat asupra unor aspecte practice, imediate, ale vieţii
individuale şi colective.
De asemenea, ideea contractualistă escamotează faptul esenţial că imensei majorităţi a
oamenilor nu i se oferă efectiv niciodată ocazia de a se pronunţa cu privire la aceste
aranjamente globale presupuse a face obiectul contractului. Aceasta nu numai pentru că
asemenea probleme de ordin constituţional fac extrem de rar obiectul unei consultări
populare, dar mai ales, pentru că, atunci când ele sunt supuse votului cetăţenilor nu li se oferă
o serie de alternative majore, esenţial diferite, ci doar li se cere să aprobe un tip de aranjament
politic deja fixat într-un proiect de Constituţie sau să aleagă între variante prea puţin diferite,
ale aceluiaşi tip de aranjament. Nu se pune aproape niciodată problema ca cetăţenii să aleagă
liber, fără nici o dirijare politică, între dictatură şi democraţie sau între economia bazată pe
proprietate privată şi cea bazată pe proprietate colectivă sau între o societate „deschisă”,
tolerantă şi una „închisă”, represivă; oferta politică pusă în faţa alegătorilor nu este atât de
largă încât să facă posibile asemenea opţiuni magistrale între tipuri fundamentale diferite de
societate. În general, autorităţile care organizează consultările populare nu sunt imparţiale,
neutre, complet receptive la preferinţele cetăţenilor, ci promovează, aproape fără excepţie
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
51
aranjamentele politice majore pe care le consideră necesare. În majoritatea cazurilor,
principalele aranjamente politice şi economice, sociale şi juridice, sunt rezultatul unor evoluţii
istorice relativ îndelungate şi al unor raporturi de forţe stabilite de facto între grupuri sociale
cu interese şi preferinţe sensibil diferite. Adevărata explicaţie a originii statului şi a
aranjamentelor politice trebuie căutată în practica socială, în fluxul evenimentelor istorice şi
nu în ipotetice înţelegeri raţionale stabilite deliberat de oameni.
VI.3. PROIECTAREA ORDINII SOCIALE ŞI POLITICE. Întrebarea dacă
ordinea politică îşi are originea într-un contract raţional stabilit deliberat între oameni sau într-
o evoluţie istorică, pe care ei nu au controlat-o conştient ne conduce la o altă întrebare
importantă: în ce măsură pot fi proiectate conştient ordinea economică, socială şi politică
dintr-o anumită comunitate?
Iluminismul a introdus în gândirea occidentală convingerea că oamenii pot şi trebuie
să organizeze raţional societatea în care trăiesc, conform unui proiect modern şi „luminat”, de
unde rezultă şi presupunerea că ordinea vieţii comunitare poate fi proiectată în mod deliberat
sau „raţional”. Majoritatea doctrinelor de stânga au plecat de la premisa că este posibilă o
atare reproiectare menită să desfiinţeze sărăcia, inegalitatea, nedreptatea etc. Dar nu numai
ideologii utopiilor socialiste au crezut în posibilitatea proiectării conştiente a sistemului
social. Chiar şi unii doctrinari liberali au susţinut posibilitatea implementării unor modele de
organizare bazate pe minimizarea statului, crearea unei pieţe economice maximal libere,
privatizarea unor activităţi sociale (asistenţa şi protecţia socială, sau chiar menţinerea ordinii
publice, protecţia cetăţenilor şi legalităţii), şi înlocuirea instituţiilor de stat cu sisteme de
iniţiativă privată.
Împotriva ideii proiectării globale a ordinii sociale au fost aduse, încă din secolul al
XVIII-lea argumente temeinice. Astfel, Edmund Burke a atras atenţia, în lucrarea sa Reflecţii
asupra revoluţiei franceze, că este o dovadă de aroganţă şi trufie să se pretindă, din partea
ideologilor revoluţiei franceze, că ar putea schimba total întreaga ordine socială. El a
prefigurat principalele argumente împotriva unei schimbări (reproiectări) totale a societăţii.
- planurile care par credibile şi de succes se pot dovedi falimentare deoarece atât
individul cât şi societatea sunt entităţi extrem de complexe, imposibil de modelat
conform unor scheme simple ca acelea ce se pot imagina în abstract de mintea
omului;
- orice proiect inventat de raţiune este totuşi, în cele din urmă, destul de simplu,
în timp ce firea omului, este complicată, după cum şi scopurile societăţii, sunt de
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
52
cea mai mare complexitate posibilă, şi prin urmare, nici o organizare a puterii nu
poate fi potrivită, nici firii omului, nici specificului treburilor omeneşti;
- de asemenea, ordinile (politică, juridică) reale dezvoltate istoric, sunt realităţi
extrem de complexe, dezvoltate treptat în timp, ele nu pot fi schimbate brusc, după
ideile la modă ale unor ideologi sau chiar ele unei generaţii.
Aceste argumente vor fi reluate şi dezvoltate de gânditorii din secolul al XX-lea. L. Von
Mises şi F.A.Hayek critică proiectele socialiste de reorganizare a economiei pe baza
proprietăţii de stat şi a planificării centralizate, indicând că nici un planificator nu poate obţine
şi prelucra uriaşa cantitate de informaţie necesară planificării globale a producţiei, comerţului
şi vânzării la nivelul unei întregi societăţi. Datele necesare privind interesele, preferinţele şi
posibilităţile cumpărătorilor constituie o masă imensă de informaţie dispersată în rândurile
populaţiei, pe care nici un aparat de stat nu o poate mobiliza şi prelucra în timp util. Această
cantitate de informaţie constituie un vast depozit de cunoaştere tacită (neformulată explicit) pe
care oamenii o folosesc implicit în activităţile lor economice fără a o putea simplifica,
transmite, sintetiza; în consecinţă, ea nu poate fi centralizată şi stocată pentru folosul statului.
Este vorba de o cunoaştere practică utilizabilă în acţiune de către cei care deţin diverse
fragmente din ea dar nu şi în activitatea teoretică de proiectare conştientă a vieţii economice
în ansamblul ei.
Mai mult, planificarea este imposibilă datorită nenumăratelor diferenţe de priorităţi între
oameni, priorităţi care se modifică frecvent, în funcţie de situaţia concretă, astfel că nu pot fi
reduse la acelaşi numitor sau sintetizate într-un singur sistem coerent, unitar, de priorităţi.
Şi K. Popper a criticat în lucrările sale (vezi în special Societatea deschisă şi duşmanii
ei) proiectarea socială globală, făcând distincţia între două tipuri de „inginerie socială”.
Ingineria socială globală are caracter utopic deoarece presupune pe de o parte să se
desfiinţeze cu totul instituţiile şi tradiţiile existente, ceea ce este nerealist, iar pe de alta, „o
reconstrucţie directă şi imediată”, completă, a întregii societăţi, ceea ce nu este plauzibil. Mai
mult decât atât, reproiectarea întregii societăţi presupune o guvernare centralizată puternică,
guvernare ce duce, după toate probabilităţile, la dictatură. Ingineria utopică va produce
inevitabil nemulţumiri şi suferinţe pe care această guvernare va trebui să le înăbuşe pentru a-şi
definitiva proiectul; constatăm astfel că ingineria socială globală (utopică) nu poate fi
conciliată cu democraţia.
În locul acesteia el propune ingineria graduală, bazată doar pe „metoda depistării şi
combaterii celor mai presante rele ale societăţii, şi nu pe căutarea binelui suprem şi ultim”.
Această inginerie este mult mai modestă ca amploare dar mult mai uşor de realizat: ea
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
53
presupune îmbunătăţiri „locale”, treptate, compromisuri benefice inevitabile şi, lucrul cel mai
important, un grad semnificativ de consens social, ce poate fi atins graţie obiectivelor vizate,
ce sunt limitate dar presante.
Ingineria graduală este compatibilă cu democraţia şi nu presupune suferinţele şi
sacrificiile caracteristice ingineriei utopice. Ea ţine de politica pragmatică, a „paşilor mărunţi”
şi se opune politicii „grandioase” a marilor proiecte doctrinare, utopice, impuse dogmatic şi
dictatorial.
F.A. Hayek, la rândul său distinge:
- ordinea de comandă – monocentrică, generată de la un singur centru de
autoritate, bazată pe comenzi deliberate şi urmărind fixarea conştientă a
detaliilor de acţiune.
- ordinea spontană – policentrică, generată spontan prin acţiunea mai multor
agenţi activi, ce lasă nedirijate detaliile de organizare sau acţiune.
Ordinea de comandă poate fi eficientă în contexte în care informaţia ce trebuie manevrată
este redusă, de exemplu, o activitate de afaceri, un atelier de producţie, o unitate militară, dar
nu şi acolo unde trebuie manevrată o imensă cantitate de informaţii cum se întâmplă la nivel
macrosocial. În acest din urmă caz, numai acţiunea simultană a mai multor centre de decizie
care, respectă toate anumite reguli formale, poate conduce la rezultate pozitive.
Alţi autori susţin că instituţiile sociale care s-au dezvoltat mai mult sau mai puţin singure,
adică din încercările şi eşecurile a zeci de generaţii şi nu din cauza unor modificări planificate
sau a unor idealuri inovatoare răsărite în gândirea intelectuală, pot, în anumite situaţii să
funcţioneze mai bine decât orice altceva.
Asemenea observaţii, chiar dacă sunt juste, nu trebuie considerate ca dovezi ale faptului
că modificarea deliberată a instituţiilor este în general imposibilă sau indezirabilă.
Aspiraţia umană către optimizarea instituţională şi efortul de a găsi soluţii noi la
probleme sunt imposibil de reprimat.
De asemenea, pasivitatea care ar putea părea recomandabilă din perspectiva idealului
dezvoltării spontane, este inadmisibilă. Problemele sociale şi politice sunt prea serioase şi
prea acute pentru a permite o atitudine de aşteptare. Problemele în cauză sunt în general,
legate de interese umane şi cetăţeneşti fundamentale, pe care cei implicaţi nu le pot privi cu
detaşare. Este vorba nu numai de simple probleme tehnice, ci de suferinţa unor grupuri mari
de oameni, suferinţă care reclamă luarea unor măsuri şi găsirea rapidă a unor soluţii.
De aceea, respingerea principală a proiectelor globale, abstracte de
reorganizare utopică a societăţii, respingerea experimentelor sociale cu posibile
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
54
consecinţe dramatice, nu trebuie confundată cu o excludere a tuturor
eforturilor de căutare a soluţiilor noi la problemele presante.
Astfel spus, repudierea „ingineriei utopice” nu poate fi însoţită şi de o repudiere a
„ingineriei graduale”, menite să furnizeze modificări adaptative şi să reducă suferinţa din
societate. Dimpotrivă, s-ar putea spune că respingerea celei dintâi o face necesară pe cea de-a
doua. Pentru că mult timp s-a evitat, în anumite societăţi, realizarea unor modificări
adaptative generale, care să atenueze nemulţumirile, s-a ajuns ca, în acele cazuri, mulţi dintre
cetăţenii nemulţumiţi să fie atraşi de himera „ingineriei utopice”.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
55
VII. SCHIMBARE ŞI DEZVOLTARE SOCIALĂ
VII.1. SCHIMBAREA SOCIALĂ. Interesul manifestat de oameni pentru „mersul
istoriei” s-a îndreptat iniţial cu precădere asupra originilor: Cum a luat naştere societatea
omenească (statul)? Cine a creat legile (după care ne conducem)? etc. Ulterior atenţia s-a
îndreptat insistent asupra „sensului istoriei”: care sunt perspectivele evoluţiei istorice? Încotro
se îndreaptă societatea omenească? Care este cauza modificării (evoluţiei) societăţii
(statului)? Există progres? Cum se realizează progresul la nivel socio-uman?
Întrebările au în spatele lor presupunerea că mersul societăţii omeneşti nu este
întâmplător. Sub influenţa raţionalismului modern cei mai mulţi gânditori au presupus că
există un „curs raţional” al evenimentelor istorice, o evoluţie precisă care se realizează
conform unor legi care guvernează schimbarea şi succesiunea evenimentelor, etapelor şi
proceselor sociale.
Au existat unele interpretări care puneau evoluţiile istorice sub semnul accidentului
pur susţinând că întâmplarea îşi pune amprenta pe tot ceea ce se petrece în societate: se
dădeau exemple de bătălii câştigate printr-un accident fericit (ploaia, care înmuia terenul, a
îngreunat deplasarea artileriei lui Napoleon, de aceea el a pierdut bătălia de la Waterloo)
În cea mai mare parte a epocii moderne, filosofii şi istoricii au căutat legi al istoriei,
mari scheme de evoluţie a societăţii. În secolul al XX-lea, dezvoltarea analizelor sociale şi
economice bazate pe statistici, modele matematice şi alte instrumente precise de cercetare au
putut evidenţia consecinţele sociale ample ale unor fenomene accidentale: spre exemplu,
istoricii contemporani ai societăţii occidentale evidenţiază efectele istorice capitale ale unor
epidemii la sfârşitul evului mediu (epidemiile de ciumă), care, (susţin ei) decimând populaţia
şi creînd o mare lipsă de forţă de muncă ar fi impulsionat hotărâtor căutarea unor mijloace
mecanice de producţie şi deci progresul tehnic modern care a marcat întreaga evoluţie a
societăţii postrenascentiste. Din acest punct de vedere, s-ar părea că declanşarea unui fenomen
esenţial cum este modernizarea tehnicii s-ar putea datora întâmplării şi nu unei intenţii
„luminate” de perfecţionare.
Totuşi, rămâne valabil faptul că cele mai numeroase şi mai influente teorii moderne
asupra istoriei au acordat locul central nu întâmplării, ci unor legi sau scheme de evoluţie,
aşadar unor factori necesari şi nu unor episoade accidentale.
Una dintre cele mai vechi interpretări de acest tip este cea bazată pe analogia dintre
ciclul biologic (naştere-copilărie-maturitate-îmbătrânire-moarte) şi cel social. S-a presupus
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
56
încă din Antichitate că printr-un ciclu asemănător celui biologic trece orice societate sau
civilizaţie. În epocă modernă, G.Vico a prezentat istoria ca evoluţie ciclică, în care există,
pentru fiecare societate, etape ascendente şi etape descendente. La fel O. Spengler şi A.
Toynbee au dezvoltat viziuni similare. Deşi între aceste viziuni există numeroase deosebiri,
aşa că nu se poate spune că ar exista un model ciclic „ştiinţific” al istoriei, care şi-ar fi
demonstrat valabilitatea, totuşi interpretările din această categorie rămân în general mai
adecvate şi mai realiste (prin aceea că civilizaţiile sunt într-adevăr temporare şi cunosc
perioade de dezvoltare şi perioade de declin) decât multe alte teorii asupra istoriei.
Trebuie amintit, de asemenea, şi interpretările stadiale date evoluţiei omenirii.
Acestea pretind, ca pe baza anumitor criterii, să se stabilească o schemă unică, de dezvoltare
socială, obligatorie pentru toate societăţile şi susceptibilă să conducă la predicţii asupra
viitorului oricărei societăţi.
Criteriile utilizate au fost foarte diverse:
- intelectuale (spre exemplu, A. Comte credea că omenirea a trecut succesiv de la
un stadiu religios la unul metafizic şi apoi la unul pozitiv (ştiinţific), după cum
gândirea sa a fost dominată de religie, filozofie sau ştiinţă);
- de ordin tehnic (unele instrumente folosite în societate);
- de ordin economic (tipurile de activităţi economice desfăşurate, tipurile de
organizare a economiei sau nivelul productivităţii şi prosperităţii atinse);
- compuse (tehnico-economico-sociale)
În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, cea mai influentă teorie stadială a societăţii a fost cea
marxistă. K. Marx a susţinut că societatea omenească este determinată să parcurgă o serie de
stadii (sclavagism, feudalism, capitalism, socialism, comunism) în virtutea unor legi istorice
„obiective”. Fiecare etapă ar fi caracterizată de anumite resurse tehnice şi tehnologii, cărora le
corespund anumite forme de proprietate şi relaţii economice, acestora corespunzându-le la
rândul lor, anumite forme de organizare socială şi politică (anumite tipuri de stat, o conştiinţă
specifică, un gen de cultură). În fiecare societate există, conform marxismului, anumite
grupuri sociale (clase) aflate în raporturi specifice: de exploatare, dominaţie şi conflict în
primele trei stadii de colaborare şi egalitate în ultimele două. În cele mai multe cazuri,
trecerea de la un stadiu la altul se făcea printr-o revoluţie care răsturna ordinea politică
anterioară, aducând la putere fostele clase exploatate mai apte să valorifice eficient
tehnologiile create de progresul tehnic.
Teoria marxistă avea pretenţia să facă predicţii asupra viitorului societăţii, anunţând
iminenta instaurare a socialismului (bazat pe proprietatea de stat, planificarea economică şi
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
57
dictatura proletariatului) în toată lumea şi într-un viitor mai îndepărtat, instaurarea
comunismului.
Încă înainte de prăbuşirea statelor comuniste s-a văzut destul de limpede că există mari
neconcordanţe între teoria lui Marx şi practica socială. Comunismul, aşa cum s-a dezvoltat în
secolul al XX-lea, era un tip de „societate închisă” cu o economie de „comandă”, puţin
eficientă; regimul politic era dictatorial, iar la putere nu se afla „clasa muncitoare” cum
prevăzuse Marx, ci o birocraţie (o „nomenclatură”) a partidului comunist. Prăbuşirea
comunismului în cea mai mare parte a lumii a infirmat definitiv pretenţiile la „ştiinţificitate”
ale teoriei marxiste despre stadiile dezvoltării societăţii şi despre inevitabilitatea
socialismului şi comunismului.
Ceea ce contează, însă, din acest punct de vedere nu este eşecul unui anumit
sistem politic, ci problema de principiu dacă istoria poate fi captată şi explicată
în cadrul unei teorii capabile de a prevedea viitorul.
Majoritatea gânditorilor contemporani consideră că o asemenea teorie nu este posibilă,
iar viitorul social nu poate fi prevăzut. Astfel, K. Popper consideră că fenomenele sociale
sunt mult mai complexe şi mai neregulate decât fenomenele astronomice, spre exemplu şi o
revoluţie nu poate fi anticipată aşa cum poate fi anticipată o eclipsă. În timp ce fenomenele
astronomice sunt guvernate de legi naturale, a căror acţiune este relativ uşor de confirmat şi
descris matematic, deoarece există un număr mic de variabile, fenomenele sociale sunt
extrem de complexe. Complexitatea lor decurge din numărul mare de variabile desemnând
comportamente individuale şi de grup, factori tehnologici, economici şi instituţionali. Din
această cauză nu s-au putut identifica legi precise care guvernează fenomenele sociale.
Astfel, marxismul pretindea că a descoperit legea unei concordanţe între anumite faze de
dezvoltare tehnologică şi economică, pe de o parte, şi anumite forme de organizare politică,
anumite instituţii pe de alta. Pe această bază se susţinea posibilitatea unor predicţii privind
evoluţia statului, a regimurilor politice, plecând de la evoluţia economic. Teoreticienii
contemporani au observat că progresul economic s-a dovedit compatibil atât cu regimuri
politice democratice, cât şi cu sisteme autoritare, astfel că au tras concluzia că dezvoltarea
economică constrânge la modificarea sau abandonarea instituţiilor politice tradiţionale, dar
nu determină ce sistem politic le va înlocui. Ca atare, în această problemă nu sunt posibile
predicţii ştiinţifice iar pretinsele descrieri ale etapelor istorice sunt extrapolări nelegitime
realizate cu puţine date.
Fenomenele sociale deja petrecute pot fi descrise (sau narate), ceea ce permite, de
multe ori înţelegerea evenimentelor sau situaţiilor deşi descrierile sunt întotdeauna
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
58
simplificate întrucât istoricul selectează faptele pe care le consideră semnificative şi ignoră
altele pe care le consideră nerelevante. Complexitatea şi variabilitatea (nu există două
fenomene istorice identice) împiedică alcătuirea unei teorii apte să conducă la predicţii. De
aceea, toate teoriile care au pretenţia că descriu global mersul societăţii sunt neştiinţifice
(speculative); ele pot fi interesante în anumite privinţe, dar rămân în domeniul utopiei
(construcţiei imaginare), neaparţinând nici ştiinţei teoretice, nici politicii practice.
VII.3. REVOLUŢIA - SCHIMBARE TOTALĂ A SOCIETĂŢII. Gândirea
politică radicală modernă a considerat revoluţia principalul mijloc de schimbare socială şi
emancipare umană. Marx sugera că numai revoluţiile dinamizează viaţa societăţii, numindu-
le „locomotivele istoriei”. Marxismul aprecia că saltul de la un stadiu istoric la altul, superior,
nu se poate face prin simplă dezvoltare graduală (evoluţie), ci numai printr-o ruptură radicală,
de tip revoluţionar. Aceasta este necesară deoarece grupurile dominante nu cedează treptat
puterea iar vechile forme de viaţă nu pot fi înlocuite treptat; numai confruntarea directă, prin
forţă a „vechiului” cu „noul” conduce la progres. S-a creat astfel, în secolul al XIX-lea, o
veritabilă ideologie a revoluţiei, a schimbării radicale, cvasitotale a societăţii. Rezultatul
acestei ideologii este o mentalitate radicală, conform căreia numai schimbarea bruscă şi totală
poate rezolva problemele unei societăţi. Mai mult, în cadrul marxismului a apărut şi o teorie
postrevoluţionară despre dictatura proletariatului care are menirea să consolideze puterea nou
instaurată, protejând-o de adversarul înlocuit de la putere.
Principalele caracteristici ale revoluţiei sunt:
- caracterul brusc, care o deosebeşte de evoluţiile sociale graduale,
- violenţa (caracterul de lovitură de forţă), care o deosebeşte de orice schimbare
democratică normală, bazată pe exprimarea organizată a voinţei populare.
- Caracterul de schimbare politică profundă, care o deosebeşte de simplele
reforme parţiale,
- Transferul puterii către un alt agent social şi modificarea regimului politic, care
o deosebeşte de o simplă lovitură de stat, prin care schimbarea politică, relativ
superficială afectează doar persoane sau grupuri politice mărunte şi nu un întreg
regim politic.
Ideologiile care exaltă revoluţia (marxismul în special) atribuie meritele realizării acesteia
maselor populare, însă istoricii susţin că în aproape toate cazurile revoluţia este opera unor
elite politice sau grupuri restrânse, foarte active, care antrenează şi populaţia (aceasta devine
masă de manevră pentru planurile elitelor); în final puterea însă nu revine acesteia.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
59
Cei mai mulţi teoreticieni sunt de acord că deşi revoluţia nu este doar un simplu transfer
de putere, dobândirea puterii este obiectivul central al revoluţiei.
Interpretările date problemei puterii în cadrul revoluţiei diferă:
- adepţii ideologiei revoluţionare susţin că obţinerea puterii este doar un mijloc
pentru realizarea deplină a revoluţiei, adică pentru asigurarea transformărilor
profunde necesare comunităţii.
- Criticii acestei ideologii susţin însă, că, dimpotrivă, revoluţia, înţeleasă ca
program social amplu, nu este decât un mijloc pentru preluarea puterii de către
elitele interesate. O dovadă în acest sens ar putea fi faptul că, în aproape toate
cazurile, succesul revoluţiei nu aduce la putere masele populare sau grupuri
sociale largi, ci o nouă elită. Deşi cei mai mulţi revoluţionari se prezintă drept
luptători împotriva autoritarismului politic al regimului înlocuit de revoluţie
după acapararea puterii ei înşişi devin lideri autoritari sau dictatori. În acest sens,
este extrem de semnificativ că, majoritatea marilor revoluţii moderne au fost
urmate de o perioadă de totalitarism sau teroare.
Cauzele revoluţiilor erau atribuite de către marxism contradicţiilor interne ale societăţilor
bazate pe exploatare şi dominaţie de clasă, mizeriei celor exploataţi sau dominaţi şi dorinţei
acestora de emancipare. Revoluţia era văzută ca operă a maselor populare şi ca etapă finală a
luptei de clasă.
Ideologii revoluţiei o explică prin sărăcia şi disperarea populară, lipsa reformelor
economice şi politice, indispensabile, imobilitatea şi inflexibilitatea regimului politic vechi,
autoritarismul şi abuzurile acestuia.
Teoreticienii mai puţin favorabili schimbării revoluţionare atrag atenţia că aceste
explicaţii contravin faptelor: sărăcia, ca atare, nu duce la mişcări revoluţionare ci, cel mult, la
revolte mărunte, de scurtă durată; în cazul principalelor revoluţii moderne, se consideră că
adevăratele cauze au fost de fapt liderii.
De asemenea, ei atrag atenţia că nu absenţa reformelor, ci tocmai declanşarea lor
favorizează amplificarea mişcărilor revendicative, aşa cum s-a întâmplat în Franţa (1789) şi în
Rusia (1917).
După opiniile unor critici ai doctrinelor revoluţionare principala situaţie favorizantă
pentru revoluţie este disoluţia autorităţii statului, legată de războaie şi alte situaţii de criză,
care slăbesc instituţiile puterii. Cu alte cuvinte, nu revoluţia distruge regimul politic existent,
ci prăbuşirea acestui regim face posibilă revoluţia. Mişcările revoluţionare presupun existenţa
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
60
unei situaţii de criză profundă, nemulţumirii sociale etc. dar concretizarea acestora într-o
revoluţie devine posibilă numai atunci când puterea de stat s-a anemiat.
În timp ce ideologii revoluţiei o prezintă ca pe un fenomen necesar, impus de
contradicţiile existente în vechea societate, criticii revoluţiei susţin că aceasta apare de obicei
ca rezultat al unor accidente ce au avut drept consecinţă slăbirea autorităţii.
Există spre exemplu, teoria că revoluţia bolşevică din 1917 a fost posibilă
numai datorită unor accidente, ca decimarea cazacilor (fideli ţarului) în timpul
războiului, înfrângerea militară a trupelor ruseşti, eroarea politicienilor liberali
(Kerenski) de a continua lupta armată în condiţiile refuzului popular de
participare la război etc. Se afirmă că Lenin nu a făcut decât să speculeze
aceste accidente favorabile rebeliunii de masă.
O altă problemă, cea mai disputată, legată de revoluţie este cea referitoare la efectele
ei şi caracterul lor benefic. Marxismul şi celelalte ideologii revoluţionare atribuie revoluţiei
efecte deosebit de profunde, ceea ce justifică realizarea ei şi sacrificiile inevitabile pe care le
implică. Criticii acestor ideologii susţin însă că ele se bazează pe mituri şi idei fanteziste.
Unul din aceste mituri este cel al luptei dintre bine şi rău: revoluţionarii sunt prezentaţi ca
exponenţi ai Binelui şi Noului, iar adversarii ca exponenţi ai Răului şi Vechiului; tot ceea ce
ţine de noul regim este prezentat drept progresist, benefic, moral, iar tot ceea ce ţine de
vechiul regim drept retrograd, negativ sau malefic, imoral. Ideologia revoluţionară este
maniheistă şi absolutizantă; ea escamotează atât ceea ce era benefic în vechiul regim, cât şi
tot ce este negativ în revoluţie (violenţă, constrângere, sacrificii) sau în noul regim. Există, la
ideologii revoluţiei, tendinţa de a demoniza vechiul şi de a idiliza Noul – revoluţia este de
obicei promotoarea unei utopii. Dar această utopie nu este inofensivă; demonizarea unor
oameni justifică marginalizarea şi chiar exterminarea lor (cum s-a întâmplat în anumite
perioade ale totalitarismului comunist). Din acest punct de vedere teoreticienii subliniază
adesea că o revoluţie trebuie privită sub dublu aspect, pozitiv şi negativ.
Cele mai intense critici aduse revoluţiei vizează iluzia schimbării totale pe care o
întreţine orice revoluţie. Edmund Burke, în Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa a
denunţat presupunerea revoluţionară că „modul de guvernare poate să se schimbe ca moda
într-ale îmbrăcămintei”, din care decurgea că toate instituţiile existente pot fi imediat
schimbate după ideea şi bunul plac al revoluţionarilor, că statul trebuie făcut tabula rasa
(desfiinţat complet) pentru a se construi cu totul altceva. El sublinia, împotriva acestor
„principii” revoluţionare, că niciodată nu este totul rău şi indezirabil într-o societate
omenească, şi că niciodată nu trebuie distrus totul pentru a se porni din nou de la zero. În plus,
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
61
el afirmă că vechile instituţii şi aranjamente politice, juridice sau economice sunt legate de
comportamentul uman încetăţenit care nu se poate modifica instantaneu. Politica înţeleaptă
constă nu în distrugerea totală şi reconstrucţia de la zero, ci în arta de a conserva ceea ce este
valoros şi de a realiza modificări treptat, pe măsura evoluţiei mentalităţilor.
Spiritul revoluţionar pleacă de la premisa că orice poate fi schimbat oricând în numele
„modernizării” progresului.
Criticii spiritului revoluţionar neagă aceasta susţinând că succesul schimbării
revoluţionare depinde de tradiţii; una dintre condiţiile vitale pentru succesul rezolvării prin
reforme şi schimbări a problemelor oamenilor este cultura politică şi morală comună, fixată
prin tradiţie, care furnizează cadrul indispensabil funcţionării principiilor, normelor, regulilor
şi instituţiilor. Revoluţia în politică, în artă, în idei sau în moravuri reuşeşte sau nu după cum
mediul cultural şi social fixat prin tradiţie conţine germenii favorabili sau nu.
De asemenea, conservatorismul arată că oamenii sunt fiinţe înclinate spre continuitate şi
conservare, nu spre permanentă discontinuitate şi schimbare. Ataşamentul oamenilor faţă de
conservare şi pornirea intensă de a conserva instituţiile pe care le au oamenii nu sunt pur
iraţionale, ci au rol adaptativ, ele răspund nevoii acestora de securitate, de apărare în faţa
necunoscutului şi de stabilitate. De aceea, schimbarea se va produce doar în caz de necesitate
acută, ca răspuns la o criză. Or, susţin criticii ideii „revoluţiei totale”, de multe ori
schimbarea revoluţionară nu vine ca răspuns la o criză reală, ci doar ca mijloc de realizare
programatică a unui proiect politic decretat drept indispensabil de elitele care iniţiază
revoluţia; în asemenea cazuri, revoluţionarii sunt prea puţin interesaţi de nevoile sociale reale,
fiind obsedaţi de aplicarea cu orice preţ, fie şi forţată, a proiectului lor doctrinar.
S-ar părea că marea contradicţie este cea dintre schimbare totală pe care revoluţionarii o
consideră necesară şi imobilitatea apărată, susţin ei, de cei care vor să nu se schimbe nimic.
Dar, observatorii mai obiectivi semnalează că niciodată nu se pune de fapt
această problemă: nu există niciodată schimbare totală, după cum nici
imobilitatea nu este vreodată completă.
În realitate este vorba de o dispută între adepţii diferitelor tipuri şi grade de
schimbare:
A. Radicalii susţin necesitatea unor schimbări bruşte, radicale.
B. Moderaţii pledează pentru schimbări treptate, precaute şi controlate.
Varianta A are avantajul de a lichida rapid starea de lucruri anterioară (aranjamentele
sociale şi politice existente, raporturile de forţe consacrate), evitând prelungirea nedefinită a
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
62
stărilor de lucruri anterioare. Dar are şi dezavantajul că poate scăpa de sub control puterea
guvernanţilor, a elitelor conducătoare sau a forţelor revoluţionare.
Varianta B permite un control mai stabil al puterii, realizarea de compromisuri şi
atingerea unui grad mai înalt de consens social, pe baza unui dialog între adepţii schimbării şi
cei ai conservării. În schimb, ea prezintă riscul prelungirii excesive a proceselor de
transformare, menţinerii pe o lungă perioadă a unor stări de lucruri negative, constituirea unor
aranjamente sociale hibride (expresia compromisurilor realizate).
Analiştii schimbării şi dezvoltării sociale evidenţiază o serie de paradoxuri care se
manifestă în acest domeniu.
I. Crizele provocate de războaie şi conflicte, catastrofe naturale, dificultăţi economice,
încetinesc sau blochează înflorirea societăţilor omeneşti; dar, pe de altă parte, ele pot stimula
dezvoltări spectaculoase (inovaţia tehnologică). Există cazuri de societăţi care au intrat în
stagnare şi declin, nu din cauza acestor presiuni, ci din lipsa lor. Egiptul antic s-a aflat într-o
perioadă de succes care l-a stagnat şi l-a împiedicat să se schimbe, şi de aici unii istorici trag
concluzia că, în lipsa presiunilor de orice fel, nu ar mai exista nici o virtuală modificare
socială.
II. Un alt paradox este următorul: instituţii vechi, tradiţionale şi tradiţionaliste, deci
„învechite”, s-au dovedit uneori mai adaptabile pentru a răspunde cerinţelor „moderne”:
parlamentul britanic, instituţie tradiţionalistă, de sorginte medievală s-a dovedit mai bine
adaptată în vederea controlului industrial, decât birocraţiile care păreau mai eficiente, dar
centralizate, ele monarhiilor absolutiste europene. Sistemul parlamentar clasic denunţat în anii
`30 ai secolului trecut ca învechit, inert, decadent, s-a dovedit incomparabil mai viabil decât
sistemele politice socialiste (pretins „moderne” sau „ştiinţifice” organizate).
Concluzie: abandonarea totală, rapidă şi pe scară largă, a vechilor instituţii sau
moduri de gândire poate cu greu da rezultate satisfăcătoare. Dar, pe de altă
parte, inerţia instituţională, rezistenţa la schimbare, rigiditatea care conduce la
o incapacitate de adaptare, este la rândul ei nefastă.
Trebuie să reţinem că nu există o reţetă ideală de schimbare socială; rămâne la
latitudinea membrilor comunităţii de a alege modelul optim de schimbare şi de
a cântări, în funcţie de context, avantajele şi dezavantajele fiecărei strategii,
costurile şi beneficiile lor.
O concepţie politică privitoare la schimbarea socială, care pledează pentru o apreciere
nuanţată, locală şi contextuală a avantajelor şi dezavantajelor acesteia este conservatorismul.
Cea mai cunoscută particularitate a curentului conservator este reticenţa sa faţă de schimbarea
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
63
socială. La nivelul cunoaşterii comune se consideră chiar că acesta se reduce la opoziţia
obstinată faţă de orice schimbare sau reformă, făcându-se confuzia între conservatorism şi
simpla atitudine de imobilitate rigidă. De fapt, conservatorii au o atitudine nuanţată faţă de
schimbare. Chiar Burke admite că un stat lipsit de posibilităţi de schimbare a situaţiilor
sociale nu ar avea resursele necesare pentru a supravieţui, şi, cu atât mai puţin, de a se
dezvolta. El respinge însă cultul schimbării, al revoluţiei şi al noului. Schimbările sunt de
feluri diferite: ele pot avea consecinţe benefice sau negative, pot fi avantajoase dar şi mult
prea costisitoare, pot aduce câştiguri dar şi pierderi apreciabile.
Alţi conservatori evidenţiază că omul este o fiinţă care simte nevoia stabilităţii, adesea
ostili necunoscutului şi riscurilor (pe care le implică orice schimbare). El preferă familiarul, în
ale cărei cadre ordonate îşi poate organiza viaţa mai bine şi mai eficient decât în cadre
instabile şi imprevizibile. Oamenii nu sunt totdeauna ostili schimbărilor. Ideea este că
schimbarea presupune costuri semnificative, ea devine preferabilă doar atunci când costurile
sunt acceptabile iar câştigurile suficient de mari.
Ca urmare, schimbarea în sine nu este un scop demn de aspiraţiile oamenilor.
Schimbările sociale trebuie apreciate sau respinse după cum sunt benefice şi rezonabil de
costisitoare sau negative şi excesiv de costisitoare. Schimbările trebuie operate numai atunci
când necesitatea lor se impune, iar atunci când nu apare o atare necesitate, soluţia optimă este
conservarea stării de lucruri existente. Politicile conservatoare au ca numitor comun ideea
moderaţiei şi a creşterii treptate, nu pe aceea a schimbării radicale bruşte.
Conservatorismul este un gradualism, dar nu pentru că ar respinge schimbarea bruscă
şi radicală în sine, ci dintr-un anumit simţ al realităţii care indică faptul că nimic important,
înrădăcinat într-o formă de viaţă omenească nu poate fi schimbat brusc.
În problema revoluţiei, schimbare profundă şi rapidă (bruscă), conservatorismul atrage
atenţia asupra preţului excesiv plătit pentru acest eveniment (presupus necesar şi benefic) din
viaţa oamenilor. Revoluţia nu este respinsă total, dar se sugerează că numai rareori beneficiile
ei merită sacrificiile implicate.
VII.4. DEZVOLTARE, MODERNIZARE ŞI PROGRES. Epoca modernă se
prezintă totdeauna drept o epocă a dezvoltării şi progresului pe toate planurile.
Politologia, demonstrează cu toate că existenţa dezvoltării nu e contestată de nimeni,
că problemele dezvoltării şi progresului sunt mult mai complicate decât par la prima vedere,
fiind chiar posibile îndoieli cu privire la măsura în care se poate vorbi de un progres global al
societăţii.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
64
Putem constata progresele imense făcute de tehnică şi tehnologie, precum şi creşterea
fără precedent a posibilităţilor economice (de producţie, de satisfacere a nevoilor umane de
bază, de realizare a prosperităţii). La rândul lor, progresele tehnice şi economice se bazează pe
progresele incontestabile ale cunoaşterii (ştiinţele naturii, ale tehnicii, matematica,
informatica, etc.)
Problema dificilă care garantează cele mai numeroase controverse este însă că în
domeniul politic nu suntem interesaţi de aspectele tehnice şi sectoriale ale dezvoltării
societăţii, ci de aspectele existenţiale (legate de condiţia umană) şi globale ale dezvoltării.
Ceea ce interesează politologia este dacă viaţa oamenilor în ansamblu, relaţiile dintre aceştia,
starea societăţii la nivel global s-au îmbunătăţit .
Nu confortul şi performanţele locale, ci condiţia umană (situaţia omului în societate)
este ceea ce interesează. În acest sens, problemele modernizării şi dezvoltării se dovedesc
mult mai spinoase decât apar la prima vedere. Ele nu ar fi atât de dificile dacă progresul şi
dezvoltarea s-ar putea evalua cu ajutorul unui criteriu simplu (de ordin cantitativ), dar acest
lucru nu este posibil.
În primul rând, există domenii în care nu se pot face măsurători exacte, spre
exemplu, cu privire la ce „aşteaptă oamenii de la viaţă”, sau la raportul „aşteptări individuale
– realizări individuale”, cu privire la starea de „mulţumire”, „fericire”, „împlinire”.
În al doilea rând, progresele sectoriale nu sunt suficiente pentru aprecierea
progresului global deoarece scopul oamenilor este bunăstarea, şi deci evaluarea progresului în
ansamblu ar implica examinarea stării globale de echilibru, stabilitate şi bunăstare la care a
ajuns societatea. Acest echilibru este prezentat de economiştii liberali astfel:
economia este în echilibru atunci când acţiunile agenţilor independenţi sunt
astfel coordonate încât toate dorinţele sunt satisfăcute, nu sunt irosite resurse,
iar preţurile tuturor bunurilor şi serviciilor reflectă exact costurile de producţie.
La acest tablou economic trebuie adăugate criterii sociale şi politice similare
(satisfacerea aspiraţiilor politice, stabilitatea politică, cooperare socială fără pierderi etc.). În
societate însă, aceste condiţii nu sunt niciodată îndeplinite în totalitate: pe măsură ce sunt
satisfăcute anumite aspiraţii şi necesităţi, apar altele, mai greu de satisfăcut, risipa de resurse
nu dispare complet niciodată, după cum nu dispar toate dezechilibrele, conflictele etc. ca
atare, starea globală de echilibru nu se realizează niciodată, iar progresul general rămâne
discutabil.
În al treilea rând, progresele existente nu sunt niciodată integral benefice pentru toţi
membrii societăţii, aşa cum pretinde idealul democratic de bunăstare. A fost conceput un
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
65
criteriu de progres al bunăstării umane care afirmă că putem vorbi de creştere reală a
bunăstării atunci când schimbarea îmbunătăţeşte situaţia unor persoane fără să înrăutăţească
situaţia altora. Acest criteriu, din nefericire este foarte rareori satisfăcut. Unele progrese
sectoriale pot avea consecinţe negative pentru unii membri ai societăţii (dispar tehnologii
vechi şi profesii de care depinde bunăstarea unor oameni ş.a). Aprecierea progresului ar
necesita compararea exactă a beneficiilor apărute pentru unii cu pierderile inerente pentru alţii
şi costurile sociale implicate, ceea ce la scară globală este greu, dacă nu imposibil.
În al patrulea rând, elementul cel mai discutat în cadrul teoriei dezvoltării este legat
de faptul că toate progresele realizate de oameni au, aproape fără excepţie, şi consecinţe
negative, dau naştere unor probleme, generează dificultăţi şi pericole suplimentare.
Progresul tehnic a făcut posibile multe performanţe, dar a şi amplificat enorm
capacitatea de distrugere a oamenilor (atât individual, cât şi global), riscurile de accidente
catastrofale (chimice, nucleare), riscurile medicale legate de modificări genetice, utilizarea
produselor artificiale şi aşa ai departe. Degradarea mediului natural, epuizarea unor resurse,
risipa de resurse datorate conflictelor militare, genocidele din secolul al XX-lea stau mărturie
acestui lucru. Este practic imposibil de apreciat câte vieţi a salvat tehnica modernă şi câte a
sacrificat ea, câte beneficii şi câte pierderi a făcut posibile. Bilanţul este pozitiv, sau negativ?
Este greu de ajuns la un consens, deoarece părerile sunt împărţite; statele moderne pot, graţie
amplificării puterii lor, influenţa mult mai direct viaţa oamenilor, dar aceasta se realizează şi
în bine (ajutor social, asistenţă medicală etc.) şi în rău (mobilizare în conflicte inutile, în
proiecte de inginerie socială utopică şi aşa mai departe).
Trebuie înlăturat din gândirea politică maniheismul implicat în cultul modern pentru
progres: tot ceea ce este nou constituie un factor benefic, un progres, iar tot ceea ce este vechi
este retrograd şi negativ. În locul acestuia se propune o perspectivă nuanţată asupra „noului”
şi „vechiului”: progresul se dovedeşte a nu produce atât de multe consecinţe benefice pe cât se
crede, că este totdeauna însoţit de costuri, pierderi şi regrese, că modernizările aduc cu ele şi
probleme sau dificultăţi noi.
Din aceste nuanţări nu trebuie să deducem că progresul este ceva ce ar trebui respins,
ci că este ceva ce trebuie privit cu discernământ şi analizat cu circumspecţie. Experienţa
istorică, de la revoluţia franceză şi până în secolul al XX-lea, arată că schimbările radicale,
impuse rapid în mod voluntarist mai ales în politică şi morală, modernizările dictate în numele
unor principii abstracte, fără consideraţie pentru problemele imediate ale oamenilor reali, au
fost mai nocive decât „conservarea pasivă a vechiului”. Comunismul totalitar, fascismul
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
66
mussolinian, naţional-socialismul hitlerist, diversele „revoluţii culturale”, mişcările
fundamentaliste s-au prezentat, toate, drept schimbări revoluţionare, inovaţii salvatoare.
Experienţa istorică modernă atestă că anumite defecte umane de ordin moral
(egocentrism, cruzime, răutate, indiferenţă) şi politic (teroare, dictatură, criminalitate
organizată, ură naţională sau de rasă) nu s-au atenuat, ci s-au amplificat în epoca recentă.
Concluzia pe care o trag mulţi filosofi şi politologi este că nu se poate vorbi de un progres
global în viaţa oamenilor, că bunătatea şi înţelepciunea oamenilor nu au înregistrat nici un
progres.
O dată cu sesizarea limitelor progresului şi cu temerea, că, în fond, omenirea nu se
ridică deasupra propriului ei nivel de „umanitate” (nu atinge un nivel moral-politic
esenţialmente superior) s-au creat premisele pentru o apreciere mai realistă, critică, şi aptă de
discernământ, a modernizării. O atare apreciere implică evaluarea precaută a tot ceea ce este
modern, cu disocierea atentă a ceea ce, în schimbările produse, este pozitiv şi promiţător, de
ceea ce este negativ şi periculos pentru societate.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
67
VIII. ORGANIZAREA POLITICĂ MODERNĂ
VIII. 1. INDIVIDUALISM ŞI COMUNITARISM. Viaţa şi gândirea politică
modernă sunt dominate de diverse tipuri de individualism. Astfel, individualismul ontologic
afirmă că singura realitate socială autentică constă în indivizi sau persoane (entităţi singulare)
în timp ce comunitatea sau societatea (entitatea colectivă) nu are de fapt o existenţă reală.
Această concepţie consideră viaţa socială ca pe o însumare a activităţii individuale, recunoaşte
numai valori de ordin individual (bine individual, interes individual, scop individual) şi
repudiază elementele ireductibile la o însumare de indicii individuale (Binele general, Interes
general, Scop colectiv). Adepţii individualismului radical susţin că toate realizările sociale s-
au născut din activităţi spontane ale indivizilor; aceste afirmaţii sunt greu de conciliat cu
experienţa istorică recunoscută, care indică faptul că însuşi individul este un produs social: nu
numai caracteristicile indivizilor marchează societatea, ci şi caracteristicile societăţii îi
marchează pe indivizi.
De aceea, majoritatea adepţilor individualismului contemporan adoptă un
individualism metodologic. Conform acestuia, înţelegerea vieţii sociale nu se poate
face decât plecând de la indivizi şi conduita individuală, entităţile colective (comunitate, stat,
instituţii) trebuind înţelese în termenii celor individuale.
În cadrul individualismului modern, individul este identificat cu precădere prin
drepturile şi libertăţile sale, prin libertatea de a alege (adică de a avea opţiuni proprii în orice
domeniu). Individul este subiectul alegerii libere, identitatea lui constând tocmai în libertatea
de a-şi manifesta preferinţele. Societatea şi instituţiile sale sunt văzute ca instrumente de
apărare a drepturilor şi libertăţilor individuale. Individul îşi cunoaşte cel mai bine nevoile,
interesele, dorinţele şi posibilităţile, iar societatea şi statul trebuie să-l asiste în activitatea sa
de promovare a binelui personal, nu să-l monitorizeze, să-l dirijeze şi să-l educe.
Deoarece pune un accent deosebit pe drepturi, individualismul modern este unilateral:
în timp ce drepturile sunt exaltate, obligaţiile cad pe un plan secundar şi sunt reduse la o teorie
de obligaţii directe, explicite; individualismul nu poate explica obligaţiile indirecte, cum ar fi
obligaţia de a participa la asigurarea condiţiilor necesare funcţionării sistemului în care se
manifestă drepturile şi obligaţiile sale directe.
Perspectiva individualistă poate da seamă de drepturile şi obligaţiile unui individ faţă
de altul în cadrul unui contract explicit, dar nu şi de obligaţiile celor implicaţi în apărarea
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
68
sistemului social-juridic şi politic în care sunt posibile şi funcţionale contractele în general;
că poate explica obligaţia persoanei de a respecta libertatea altei persoane, dar nu şi obligaţia
ei de a susţine sistemul politic care face posibilă libertatea personală. Individualismul apare
deficitar deoarece valorile individuale apărate de el presupun şi o acţiune neindividuală,
perspectiva individuală trebuie mereu completată cu una comunitară.
De aceea perspectiva individualistă trebuie completată cu cea comunitară, socială,
instituţională. Abordarea problemelor sociale exclusiv din perspectiva individualistă conduce
la escamotarea necesităţii de a aplica şi criterii de apreciere şi evaluare cu caracter non-
individual. Din acest punct de vedere problema cea mai acută este cea a consecinţelor sociale
ale acţiunii individuale.
În ultimele două decenii s-a dezvoltat un curent de gândire care critică
individualismul: este vorba de comunitarism. Comunitarienii critică unilateralitatea
individualismului şi caracterul abstract al înţelegerii individului, doar ca agent cu drepturi şi
libertăţi. Individul nu este doar suportul unor drepturi şi libertăţi, al capacităţii de a alege, ci şi
un personaj istoric marcat de tradiţii, ataşamente personale de ordin moral şi politic, înclinaţii
şi scopuri specifice. Produs al unei vieţi comunitare, individul este supus şi unor obligaţii
specifice faţă de propria comunitate, decurgând din apartenenţa sa la ea. Ca atare, conduita
umană nu poate fi înţeleasă prin raportare la abstracţii universale (drepturi şi libertăţi
individuale cu caracter universal), capacitate de a alege etc. Identitatea individuală depinde,
printre altele, şi de o comunitate, iar înţelegerea acţiunii individuale depinde şi de înţelegerea
modului de viaţă comunitar respectiv. Individualismul este deci o perspectivă simplistă,
insuficientă pentru explicarea fenomenelor şi valorilor, care, chiar promovate de indivizi, au o
origine colectivă. Contrar doctrinei individualiste, comunitatea, societatea, viaţa colectivă,
entităţile nonindividuale în general au o semnificaţie importantă şi joacă un rol central în sfera
politicului.
VIII.2. ORGANIZAŢIILE POLITICE. Omniprezenţa individualismului în
societatea modernă nu înseamnă că acţiunea politică, este, în genere, pur individuală,
dimpotrivă acţiunea politică are caracter organizat.
Acţiunea politică este o acţiune voluntară reuşită sau nu, organizată sau nu, episodică
sau continuă, care vizează influenţarea selecţiei conducătorilor politici (la nivel naţional sau
local), a procesului de luare a deciziilor politice, precum şi a administrării treburilor publice.
Dintre formele acţiunii politice, amintim:
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
69
- participarea la campaniile electorale,
- votul,
- adeziunea la orice organizaţie politică
- acţiuni diverse în favoarea partidelor politice,
- apartenenţa la un partid şi activitatea în cadrul său,
- contactarea oamenilor politici,
- demonstraţii, manifestaţii, mitinguri, exprimări ale opiniei publice,
petiţionări, campanii de masă.
Majoritatea acţiunilor politice presupun participarea unui număr mare de oameni, a unor
grupuri sociale structurate pe diferite criterii.
Viaţa politică modernă are deci un caracter de grup: dacă votul (ca act direct, imediat)
este individual, principalele mecanisme politice (constituirea ofertei politice, a politicilor
generale sau sectoriale, selecţia liderilor, adoptarea deciziilor, aplicarea lor, elaborarea
legislaţiei, sunt rezultatul acţiunii unor organizaţii politice.
Organizaţiile politice au caracter formal (oficial, instituţionalizat, public) sau un caracter
informal (neoficial, neinstituţionalizat, privat sau chiar secret). Viaţa politică modernă se
desfăşoară, în cea mai mare parte, ca o competiţie (pentru putere, influenţă, dominaţie,
controlul deciziilor) între organizaţiile formale şi informale.
Cele mai importante organizaţii politice formale sunt partidele. Iniţial, partidele s-au
constituit şi au fost considerate ca reprezentante ale unor grupuri sociale mari: partide ale
aristocraţiei, partide „populare” (ale populaţiei simple: negustori, meseriaşi, mici proprietari
etc.), partide ale muncitorilor (cele comuniste), agrare (ale fermierilor, ţăranilor), partide
etnice, religioase etc.
Se apreciază că partidele actuale se definesc mai puţin prin programul lor sau prin
clasa aderenţilor şi mai mult prin natura organizării: un partid este o comunitate cu o structură
particulară. Într-un partid, membrii sunt introduşi într-un cadru instituţional, într-o armătură
mai mult sau mai puţin complexă, care constituie cadrul general al activităţii aderenţilor,
formă impusă a solidarităţii lor.
Existenţa unui partid politic presupune următoarele condiţii:
a) o organizare durabilă, partidul este o organizaţie a cărei speranţă de
viaţă să fie superioară celei a conducătorilor;
b) o organizaţie locală stabilă şi aparent durabilă, care întreţine raporturi
regulate şi variate cu eşalonul naţional;
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
70
c) voinţa deliberată a conducătorilor naţionali şi locali ai organizaţiei de a
cuceri şi exercita puterea, singuri sau cu alţii, şi nu numai de a influenţa
puterea;
d) preocuparea de a găsi un sprijin popular în timpul alegerilor şi în alte
ocazii.
Sintetizând, se poate spune că un partid politic reprezintă o grupare de oameni care se
unesc voluntar, exprimă interesele unui anumit grup social, urmăresc apărarea, promovarea şi
realizarea intereselor acestuia, luptând pentru obţinerea sau menţinerea puterii politice.
Tocmai caracterul reprezentativ al partidelor politice a constituit temeiul pentru
recunoaşterea partidelor şi a pluripartidismului (existenţă şi competiţie liberă a diferitelor
partide) drept elemente central al democraţiei: aceste organizaţii se prezentau drept exponente
autorizate ale diverselor grupuri sociale sau de interese, iar activitatea lor apărea drept
garanţie a reprezentării categoriilor de cetăţeni în conducerea treburilor publice, a participării
tuturor acestor categorii la conducerea statului. Absenţa unei diversităţi de partide şi a
competiţiei lor în cadrul democratic (electoral, parlamentar, ideologic), existenţa „partidului
unic” au fost considerate drept dovada decisivă a absenţei democraţiei, a existenţei unui regim
totalitar sau autoritar. Ca atare, pluripartidismul a devenit un criteriu fundamental al
democraţiei.
În secolul al XX-lea, partidele şi-au diversificat foarte mult baza socială de sprijin, astfel
că de cele mai multe ori, ele nu mai reprezintă un singur grup social omogen. Adeziunea
cetăţenilor la un partid sau la politica sa depinde tot mai puţin de originea sau poziţia lor
socială, etnică sau religioasă şi tot mai mult de priorităţile programului politic al acelui partid.
Oameni din cele mai diverse straturi sociale, din grupuri etnice sau rasiale diferite, cu
convingeri religioase diferite susţin frecvent unul şi acelaşi partid, în măsura în care consideră
că interesele lor vor fi mai bine servite de politica sa, susţin anumite iniţiative politice
prioritare etc.
Partidele, cu această bază socială diversificată concurează pentru sprijin electoral şi pentru
acces la putere în cadrul unor sisteme politice ce pot îmbrăca forme diverse. Cele mai
răspândite sisteme sunt cele bipartide şi cele multipartide.
Sistemele bipartide (sistemul din SUA) sunt considerate avantajoase din mai multe puncte
de vedere:
- oferă alegătorilor agende politice alternative fără a pulveriza preferinţelor
acestora;
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
71
- tind să fie moderate, deoarece trebuie să atragă cât mai mulţi suporteri din
medii sociale diferite (ceea ce nu pot face decât dacă se situează la centrul
eşichierului, şi nu la una dintre extremele sale);
- pot obţine un sprijin electoral larg şi nu sunt obligate să recurgă la coaliţii
(care sunt puţin durabile şi puţin eficace, datorită conflictelor de interese şi
valori);
- pot mobiliza resurse umane şi financiare mari;
- devin în timp foarte bine cunoscute alegătorilor şi deci îşi pot transmite
optim oferta politică.
Pe de altă parte, sistemele bipartide au şi deficienţe:
- programele politice ale partidelor din aceste sisteme tind să fie asemănătoare
(deoarece se adresează aproximativ aceloraşi alegători cu aproximativ aceleaşi
preferinţe);
- reprezintă insuficient anumite preferinţe electorale, de obicei pe cele
îndepărtate de centru;
- dau dovadă de mai puţină inventivitate, pot tinde spre rutină politică;
Sistemele multipartide au dezavantaje opuse:
- pulverizează opţiunile electorale;
- sunt instabile şi fluctuante;
- cuprind unele partide cu resurse reduse;
- conduc la guvernări de coaliţie instabile şi ineficace;
Aceste sisteme au şi unele avantaje:
- o mai bună reprezentare a diversităţii preferinţelor politice;
- mai multă elasticitate;
- multiple inovaţii.
O problemă esenţială pentru partidele contemporane, ca şi pentru parlamentele
contemporane formate din exponenţii acestora, este problema reprezentativităţii. Reprezintă
oare aceste partide interesele vitale ale electoratului?
Se consideră că ele nu realizează această reprezentare, deşi aceasta ar trebui să fie
menirea lor.
Despre partidele republican şi democrat din USA se afirmă că ele promovează interesele
părţii superioare a claselor mijlocii, că aparatul de la Washington este acţionat prin activitatea
de lobby realizată de marii oameni de afaceri şi nu pe baza cerinţelor venite de la grupurile
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
72
cetăţenilor mărunţi. De asemenea se subliniază că nu sunt reprezentate în Congres sau Senat,
nevoile sau opiniile oamenilor ce alcătuiesc stratul social central, numeros din viaţa americană
(muncitorii şi clasa de mijloc).
Fenomenul nereprezentativităţii nu este tipic doar pentru partidele de stânga (socialiste).
Acestea, spun analiştii, în loc să apere interesele clasei muncitoare şi să fie într-o strânsă
legătură cu sindicatele, au ajuns să fie conduse de politicieni de profesie şi de administratori a
căror unică dorinţă a fost să-şi întărească propriile poziţii. Deşi iau naştere pentru a promova
anumite interese şi ideologii, ele devin treptat adevărate maşinării, a căror funcţie de bază este
aceea de a se menţine la putere, pentru a putea astfel culege roadele.
Este vorba nu de problema corupţiei politice, deşi corupţia constituie un element central
al rupturii dintre politicieni şi alegătorii lor, ci de problema autonomizării partidelor şi
parlamentelor faţă de cetăţenii pe care ar trebui să-i reprezinte şi faţă de interesele acestora.
Cu toate că, teoretic, în orice sistem democratic, politicienii apar drept reprezentanţii naţiunii,
ai diverselor grupuri sociale şi a interesului public, de regulă, clasa politică devine un grup
autonom care urmăreşte în primul rând propria sa agendă; politicienii de profesie şi birocraţii
ajung să formeze o clasă virtuală capabilă să treacă peste interesele altora, numai pentru a şi le
apăra pe cele proprii. Mai mult decât atât: nu numai că partidele nu se fac ecoul intereselor
cetăţenilor, dar devin un instrument principal al demagogiei, diversiunii politice şi
manipulării.
Demagogia este o acţiune de flatare a sentimentelor şi stărilor de spirit ale
oamenilor prin promisiuni false, prin inducerea lor în eroare, cu scopul de a
obţine avantaje politice. Sunt oameni politici care propun anumite programe
politice, de a căror irealizare sunt ei înşişi convinşi dar o fac în speranţa
obţinerii sprijinului alegătorilor pentru înfăptuirea obiectivelor lor.
Diversiunea politică presupune distragerea atenţiei oamenilor de la
anumite probleme dificile ale vieţii sociale şi deturnarea acesteia spre alte
probleme, mai puţin spinoase. Diversiunile folosite în perioada crizelor
economice sau politice se bazează pe supralicitarea fricii cauzate de
eventualitatea apariţiei unui pericol. Cele mai folosite modalităţi diversioniste
sunt: răspândirea unor zvonuri nefavorabile adversarilor politici, pentru a
îndepărta simpatizanţii acestora, învrăjbirea unor grupuri etnice, recurgerea la
anumite promisiuni.
Manipularea politică este o acţiune de inducere în eroare care, prin
diferite procedee, contribuie la dirijarea comportamentului indivizilor în aşa fel
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
73
încât le lasă impresia că acţionează conform propriilor voinţe şi interese, că îşi
formează ei înşişi modalitatea de a gândi şi acţiona.
Manipularea prin persuasiune urmăreşte încorporarea în mentalitatea
şi comportamentul oamenilor a principiilor, valorilor şi normelor
corespunzătoare intereselor partidului respectiv, precum şi manevrarea gândirii
şi acţiunii în sensul dorit de acesta.
Comunicarea modernă (mass-media), cu posibilităţile sale excepţionale de influenţare (s-
a spus bunăoară că televiziunea decide succesul electoral), sporeşte capacitatea partidelor
politice de a modela voinţa populară, în loc de a o reprezenta.
Partidele politice nu influenţează electoratul numai în sensul preferinţelor şi intereselor
liderilor politici, ci şi în direcţia preferinţelor altor grupuri puternice; dintre acestea, se
remarcă grupurile de oameni de afaceri, care deţin resursele necesare promovării preferenţiale
a intereselor lor. Promovarea preferenţială se face pe căi legale prin lobby, prin sprijin
financiar declarat etc.) sau pe căi ilegale (prin trafic de influenţă, corupţie etc.). În ambele
cazuri, cercurile de afaceri participă sistematic la procesul de modelare a politicilor publice.
Aceste constatări nu trebuie să ne ducă de concluzia că partidele politice sunt simple
maşinării de manipulare, aşa cum au susţinut anumiţi ideologi radicali. Chiar dacă au existat
şi asemenea partide manipulatoare (partidele naziste şi cele comuniste din statele totalitare),
partidele de tip democratic nu devin niciodată simple maşinării de dirijare a cetăţenilor
deoarece, având nevoie de sprijin popular (cel puţin în perioada electorală) pentru câştigarea
competiţiei politice, acestea sunt obligate să îşi adapteze cel puţin parţial, agendele şi acţiunea
la cerinţele populaţiei.
Se poate spune că partidele politice de tip democratic sunt agenţi cu acţiune
complexă pe scena socială: parţial ele modelează (şi uneori manipulează)
opinia publică, dar, în acelaşi timp, ele se fac (tot parţial) şi ecoul sau
exponentul acesteia; parţial, ele dirijează preferinţele şi atitudinile unor grupuri
sociale, iar pe de altă parte ele preiau (parţial) şi promovează aceste preferinţe
şi atitudini.
Partidele nu sunt singurele organizaţii influente din punct de vedere politic în sistemul
democratic modern. Sindicatele, asociaţiile profesionale, grupurile de presiune, joacă şi ele un
rol politic semnificativ. Analizele realizate în ultimele decenii au relevat că influenţa acestor
organizaţii sau grupuri este complexă.
Unul din motivele acestei complexităţi este caracterul problematic şi dificil al acţiunii
colective. S-a evidenţiat în mod convingător că la baza unei părţi a acţiunilor umane în
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
74
condiţii sociale normale stau calcule ale raportului cost-beneficiu. Oamenii se angajează în
acţiuni colective, de regulă, atunci când costurile implicării nu sunt prea mari, iar avantajele
sunt semnificative. Grupurile mari de cetăţeni şi interese legitime nu ajung niciodată să se
organizeze şi să acţioneze coordonat, nu pentru că nu ar fi îndreptăţite să o facă, ci tocmai
pentru că acţiunea lor presupune costuri apreciabile iar beneficiile aşteptate, sunt mici. În
schimb, grupurile mai mici şi mai influente (spre exemplu grupurile de presiune) acţionează
intens, deoarece, în caz de succes, pot obţine stimulente selective (suplimentare faţă de
bunurile publice care s-ar putea acorda tuturor) deosebit de atractive: facilităţi preferenţiale,
legi favorabile, poziţii de conducere şi influenţă.
Se manifestă avantajul unor grupuri sociale asupra altora, al grupurilor de presiune
alcătuite din persoane care dispun de vaste resurse faţă de grupurile sociale cu resurse
modeste: acestea din urmă nu pot spera la stimulente, sunt dispersate şi nu ajung la
organizarea sau eficacitatea necesară.
În plus, grupurile mari sunt totdeauna dezavantajate, deoarece cu cât numărul indivizilor
sau al firmelor beneficiare ale unui bun colectiv este mai mare, cu atât partea de câştig
datorată acţiunii întreprinse în interesul grupului ce îi revine individului sau firmei care
întreprinde acţiunea este mică. Rezultatul acestor diferenţe constă în aceea că este mai
probabil ca grupurile care au acces la stimulente selective să acţioneze în comun pentru
obţinerea de bunuri colective decât celelalte; de aici şansele mai mari de reuşită ale grupurilor
mici (cu resurse, cu influenţă şi cu interese speciale) faţă de cele mari (care depind de bunuri
publice şi deci de satisfacerea interesului public). Grupurile de interese speciale dau, evident,
prioritate intereselor lor înguste, nu interesului public, străduindu-se să acapareze o parte cât
mai mare din produsul societăţii sau din poziţiile privilegiate, nefăcând nimic pentru
eliminarea pierderilor sociale. Pe scurt, aceste grupuri acţionează sistematic pentru, aşa cum
susţin analiştii, a privatiza beneficiile sociale şi a etatiza pierderile; pierderile sunt plătite de
întreaga societate.
Deşi există şi grupuri de interese cu influenţă pozitivă asupra vieţii publice, majoritatea
politologilor constată efectele negative ale acţiunii acestora nu numai asupra dezvoltării
economice, ci şi a procesului politic democratic.
VIII.3. DEMOCRAŢIA. O concepţie comună despre democraţia este aceea că ea
înseamnă „guvernarea de către popor”, sau cel puţin de către reprezentanţii aleşi ai poporului.
Autoritatea supremă în societate trebuie să aparţină cetăţenilor şi nu unor elite, unei minorităţi
oligarhice sau unui om investit cu puteri depline. Democraţia implică faptul că, cel puţin în
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
75
ultimă instanţă, puterea aparţine poporului, ea nefiind rezervată exclusivist doar anumitor
grupuri sociale. Întrucât uneori poporul este divizat, guvernarea nu reprezintă întregul popor,
ci majoritatea lui.
Este însă evident că poporul sau majoritatea sa nu poate exercita puterea direct şi
nemijlocit în statele moderne ale căror dimensiuni şi forme de organizare politică presupune o
anumită „profesionalizare” a politicii. Ca atare, democraţia modernă se bazează pe o delegare
a puterii şi conducerii de la majoritate la o minoritate profesională de politicieni: poporul
transferă prin vot puterea (legislativă şi executivă) unor politicieni profesionişti, aleşi prin vot
pe termen limitat (perioada unui mandat). Aceşti politicieni pot fi consideraţi drept
reprezentanţi ai celor care i-au ales, de unde şi denumirea „democraţie reprezentativă”. Cum
organul suprem de conducere în stat este cel care grupează politicienii aleşi să alcătuiască
legislativul (Parlament, Adunare Naţională, Congres), democraţia reprezentativă primeşte
adesea şi numele de „democraţie parlamentară”.
În gândirea şi practica politică modernă nu e lipsit nici idealul unei democraţii
nemijlocite, în cadrul căreia cetăţenii să participe direct la luarea deciziilor politice – o
asemenea democraţie poartă numele de democraţie directă. Forma cea mai obişnuită de
democraţie directă este referendumul, procedura politică prin care toţi cetăţenii se pronunţă
prin vot direct asupra unor probleme sau decizii necesare, de larg interes.
Avantajul referendumului este de a exclude veriga intermediară (parlamentari,
congresmeni etc.) dintre membrii societăţii şi conducerea acesteia, eliminându-se riscul unor
hotărâri nereprezentative. Acest risc este mare, deoarece aşa cum atestă practica politică, se
întâmplă foarte frecvent ca reprezentanţii aleşi să acţioneze sub influenţa unor grupuri de
presiune şi nu în concordanţă cu preferinţele alegătorilor pe care îi reprezintă cu interesele
publice. Faptul că reprezentanţii aleşi „trădează” sau cel puţin neglijează interesele celor care
i-au trimis în parlament constituie una dintre problemele mari ale democraţiei reprezentative
şi un motiv pentru a prefera democraţia directă.
Dezavantajele democraţiei directe sunt, şi ele, de netrecut cu vederea. Dintre acestea
amintim: lipsa de operativitate (referendumul presupune un vot la nivel naţional, proceduri
complexe care necesită timp şi eforturi organizatorice mari) şi costurile mari. Din acest motiv,
referendumul este o formă de exprimare democratică practicată pe scară restrânsă: doar unele
state, mici şi foarte bogate, cum este Elveţia, pot organiza frecvent asemenea proceduri. Nu
trebuie trecut cu vederea că unele regimuri autoritare sau totalitare recurg la referendum, nu
pentru a consulta masele de alegători, ci pentru a obţine o aprobare mecanică a deciziilor deja
luate la nivel înalt; în acest caz este vorba de un vot manipulat, în care prin presiuni ale puterii
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
76
existente se obţine o falsă adeziune populară, la iniţiativele acesteia. Se semnalează că nu
numai în regimurile nedemocratice, ci şi în ţări cu democraţii clasice, referendumul a devenit
instrument al luării deciziilor politice prin care se ocoleşte parlamentul. De asemenea, nu este
trecut cu vederea nici faptul că unele dintre deciziile politice importante sunt de aşa natură
încât marea masă de alegători nu are documentarea necesară unei opţiuni în cunoştinţă de
cauză. Din acest punct de vedere, s-a semnalat că nici voinţa populară (exprimată prin
referendum) nu este infailibilă. Se aminteşte faptul că „voinţa populară” a comis erori
catastrofale în unele cazuri: exemplul clasic este, în acest sens, aducerea la putere a naziştilor
în 1933, în Germania, prin alegeri parlamentare).
Întrucât nu numai liderii sau elitele politice greşesc, ci şi masele largi de alegători pot
uneori greşi în opţiunile lor, democraţia directă, nu este un panaceu (o soluţie salvatoare,
universal valabilă).
Expresia minimală a suveranităţii poporului este, într-o democraţie, capacitatea
acestuia de a-i decomanda pe cei care i-a ales atunci când consideră că aceştia nu şi-au
îndeplinit sau şi-au depăşit obligaţiile.
Pentru a evita acumularea excesivă de putere discreţionară în mâna celor aleşi (chiar
dacă ei sunt consideraţi reprezentanţii poporului), politica modernă a consacrat principiile
limitării constituţionale a puterii; a separaţiei şi controlului reciproc al puterilor: legislativă,
executivă şi judecătorească şi a obligaţiei puterii de a respecta drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti.
Democraţia modernă se bazează pe anumite presupoziţii:
- utilitarismul (suveranitatea populară, conducerea statului de către cei aleşi în
direcţia intereselor alegătorilor), care permite realizarea celui mai mare bine
pentru cei mai mulţi dintre oameni; cu alte cuvinte, dacă politicienii îşi
îndeplinesc mandatul primit (acela de a promova interesele şi voinţa celor ce i-au
ales), rezultatul ar trebui să fie Binele maxim pentru majoritate;
- individualismul – fiecare individ ştie cel mai bine ce doreşte şi ce îi este
necesar, şi el poate alege reprezentanţii care să promoveze dorinţele, interesele şi
preferinţele sale individuale;
- egalitatea politică dintre cetăţeni (alegători), care au fiecare dreptul la un vot
şi numai la un vot, dreptul de a fi aleşi etc;
- aprobarea electorală a unor politici de către votanţii care atestă calitatea
acestor politici de a servi interesele acelor votanţi;
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
77
- posibilitatea agregării opţiunilor (dorinţele şi preferinţele oamenilor),
opţiunile lor, se pot agrega într-o variantă finală, sintetică, care exprimă voinţa
exactă a majorităţii.
Experienţa istorică a arătat că toate aceste presupoziţii pot fi infirmate în practică: politica
reprezentanţilor majorităţii poate conduce şi chiar conduce adesea la rezultate globale contrare
Binelui dorit de cetăţeni; alegătorii nu aleg totdeauna varianta optimă pentru satisfacerea
intereselor lor (şi de multe ori nici nu ştiu exact ce politică economică, socială etc., ar avea
cele mai bune consecinţe pentru fiecare dintre ei); agregarea opţiunilor se dovedeşte dificilă,
uneori chiar imposibilă. De multe ori, aprobarea electorală a unor politici nu atestă decât
incapacitatea alegătorilor de a determina agenda politică. În foarte multe cazuri voturile
pozitive sunt insuficient de relevante. Ele atestă doar că alegătorii preferă anumite politici
celor concurente, dar nu şi faptul că ei aleg voluntar, doresc, aceste politici; dacă ar avea şi
alte opţiuni la dispoziţie, ei ar exprima (probabil) alte dorinţe.
În plus, votul are relevanţă limitată pentru că sugerează doar ceea ce preferă alegătorii în
condiţiile de (relativă) ignoranţă în care se află ei, dar el nu spune câtuşi de puţin ce ar dori ei
dacă ar avea la dispoziţie toată informaţia necesară, dar şi-ar putea corecta unele aşteptări
eronate etc.
S-a pus astfel adesea întrebarea în ce măsură reuşeşte democraţia să-şi îndeplinească
obiectivele de a face din politică o activitate de realizare optimă a intereselor majorităţii;
răspunsul cel mai obişnuit este că, deşi democraţia este departe de a fi infailibilă şi
înregistrează, de fapt numeroase eşecuri, ea este totuşi „cel mai mic rău posibil” în comparaţie
cu dictatura, totalitarismul, elitismul etc.
Teoreticienii recunosc adesea limitele democraţiei chiar în statele cele mai dezvoltate sau
cele mai „democratice”, dar argumentează că regimul politic de aici este totuşi preferabil celui
din statele dictatoriale. Cu toate că participarea maselor la dirijarea politicii este, şi în statele
dezvoltate, modestă, ocazională şi nedecisivă, democraţia semnifică pentru mulţi oameni un
preţios principiu sau ideal politic. Ea este una din cele mai durabile idei ale politicii şi a
devenit în secolul al XX-lea una din ideile centrale.
Importanţa aranjamentelor democratice nu trebuie subestimată, viaţa oamenilor se
desfăşoară cu totul altfel într-o societate în care aceste aranjamente sunt respectate, faţă de
felul în care decurge ea acolo unde ele nu sunt instaurate. Acest lucru reiese foarte limpede
chiar dintr-o simplă enumerare a condiţiilor specifice unei democraţii.
Democraţia presupune:
- libertatea de a crea şi adera la organizaţii,
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
78
- libertatea de expresie,
- dreptul de vot,
- dreptul liderilor politici de a concura pentru sprijinul politic al cetăţenilor,
- existenţa unor surse alternative de informare,
- eligibilitatea pentru funcţii publice,
- alegeri libere şi corecte,
- instituţii care să asigure dependenţa politicii guvernamentale de votul
popular şi alte forme de exprimare a preferinţelor,
- libertatea de contestare,
- pluralismul,
- dispersarea şi limitarea puterii,
- participarea politică activă şi sistematică a cetăţenilor,
- efectivitatea controlului exercitat asupra puterii la toate nivelurile,
- respectarea legalităţii etc.
Toate acestea constituie ingrediente necesare vieţii omului modern, iar democraţia, chiar
imperfectă nu poate fi desconsiderată sau abandonată. Chiar recunoscând că democraţia
deplină este mai curând un ideal decât un mecanism efectiv, real, majoritatea oamenilor
moderni vor insista, totuşi, pentru a dispune de cât mai multă democraţie, pentru dezvoltarea
de proceduri democratice (fie şi imperfecte) în cât mai multe zone sociale, refuzând să se
resemneze cu ideea că democraţia autentică este impracticabilă.
Problema fundamentală a democraţiei moderne, este problema autenticităţii. Numeroşi
politologi au semnalat că democraţia se transformă adesea, în practică, într-o falsă democraţie
sau într-o democraţie pur formală; procedurile democratice se transformă în simple „forme
fără fond”, în „spectacole” politice care nu afectează şi nu dirijează afectiv desfăşurarea
conducerii societăţii, care nu reuşesc să îmbunătăţească performanţele politicienilor, să
elimine anomaliile şi abuzurile etc. Acolo unde democraţia se reduce la un sistem de reguli
ale practicii politice instituţionalizate, aşa cum se întâmplă frecvent, „ideea suveranităţii”
poporului este dată aproape în întregime uitării. Participarea efectivă a cetăţenilor la
adoptarea politicilor de care depinde propria lor viaţă se reduce la minim, iar dezbaterea
socială necesară constituirii consensului sau măcar a unei opinii majoritare autentice, lipseşte.
Unul dintre motivele pentru care democraţia devine adesea o ficţiune este asimetria
dintre majoritate şi elită. Mulţi autori au argumentat că în ciuda principiilor democraţiei,
puterea politică aparţine şi este destinată să aparţină mereu unor elite politice. Ei susţin că
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
79
„oricare ar fi forma de guvernământ şi orice nume ar purta, puterea se află întotdeauna în
mâinile unei elite, a unei minorităţi care conduce fie prin violenţă, fie prin minciună.
Elitele deţin poziţiile executive apte să asigure puterea, informaţia necesară pentru
conducerea treburilor, au motivaţia necesară implicării adânci şi participării efective , au
organizarea necesară şi resursele necesare etc. Toate acestea lipsesc maselor largi, care sunt
destinate să joace doar un rol marginal în politică. Poate exista o exercitare a puterii pentru
popor (în favoarea intereselor populare) dar nu şi de către popor. Existenţa mecanismelor
democratice nu înseamnă că parlamentele şi puterea politică ajung vreodată să fie cu adevărat
reprezentative pentru diversele straturi socio-economice, ocupaţii sau alte grupări sociale.
Consecinţa cea mai gravă a influenţei elitelor este dirijarea treburilor publice nu în
interesul majorităţii (cum cere democraţia), ci în interesul elitelor aflate la conducere; se
afirmă adesea, aforistic, că, de fapt, politica este „arta de a conduce treburile publice în
interes personal” (adică conform unor interese speciale, private şi nu conform celor generale,
publice).
O altă sursă de denaturare a democraţiei este caracterul „de piaţă liberă” al competiţiei
democratice. Viaţa politică, în statele democratice este organizată pe principii asemănătoare
„pieţei economice”. Anumiţi politologi consideră că piaţa politică se compune din partide
(întreprinzători) şi votanţi (consumatori). Pentru a fi aleşi, întreprinzătorii politici vor alcătui
programe care atrag pe votanţi mai curând ca membri ai unor grupuri private decât ca
membri ai publicului. Întreprinzătorii vor stimula nu interesul public, ci interesele
grupurilor private. Este în interesul elitelor politice ce aspiră la putere sau o deţin deja să
favorizeze grupurile speciale de interese (companii bogate, grupuri de presiune, organizaţii
puternice etc.) şi nu interesul public, care le aduce prea puţine şi prea târziu foloase. Ca atare,
este aproape inevitabil ca politica să se desfăşoare nedemocratic, în favoarea intereselor unei
minorităţi.
Un alt argument în acelaşi sens este adus de posibilităţile de manipulare a opiniei publice
pe care le au elitele politice şi economice; alegerile libere nu exprimă neapărat „voinţa
poporului”, oamenii care votează sunt influenţaţi de sloganurile propagandei. Manipularea
politică este mult mai puternică decât cea pur comercială, datorită dificultăţii de a depista o
politică greşită în comparaţie cu depistarea unei mărfi proaste. Dacă este uşor de depistat
calitatea proastă a unei mărfi, este mult mai greu de dovedit calitatea proastă a unei politici
care îşi arată efectele pe termen lung şi îşi poate ascunde erorile în spatele unui „ecran” de
explicaţii greu de pătruns. Această dificultate a politicii moderne arată că o dezbatere publică
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
80
largă, intensă, sistematică, ce are ca scop să clarifice problemele politice şi soluţiile existente
(politicile şi eşecurile lor) este o condiţie sine qua non a democraţiei autentice.
Aceste limitări ale democraţiei ca „exercitare a puterii de către popor şi în interesul
poporului” fac ca tot mai mulţi politologi să definească democraţia în termeni mult mai
modeşti: nu ca putere sau suveranitate a poporului, nici ca exercitare a puterii în interesul
cetăţenilor, ci ca regim politic în care există alegeri periodice corecte (nu falsificate), în care
există controale şi contraponderi în care conducătorii pot fi schimbaţi prin asemenea alegeri
desfăşurate fără violenţă. Există deci schimbări succesive la putere, există libertatea presei şi
a cuvântului, există opoziţie politică şi ea nu este persecutată etc. Cu toate că aceste elemente
sunt foarte importante pentru democraţie, ele nu suplinesc total absenţa participării: un regim
politic în care participarea cetăţenilor la modelarea politicii de stat este foarte slabă, în care
guvernanţii îşi pot elabora strategia indiferent de priorităţile opiniei publice nu este pe deplin
democratic.
Gândirea politică contemporană încearcă să găsească răspuns la întrebarea referitoare
la condiţiile economice şi sociale care favorizează instalarea democraţiei, la întrebarea
referitoare la condiţiile în care se consolidează regimul democratic.
Analizând experienţa politică a secolului al XX-lea, politologii enumeră următoarele
condiţii pentru viabilitatea democraţiei:
- Regimul de tip democratic trebuie să se bucure de un consimţământ
cvasigeneral şi de legitimitate în ochii cetăţenilor, căci sistemele democratice nu
funcţionează decât dacă există un consens fundamental printre cetăţeni în
legătură cu acceptabilitatea sistemului lor de stat şi social sau, cel puţin
disponibilitatea de a se negocia pentru a se ajunge la înţelegeri de compromis.
- Trebuie să existe o anumită compatibilitate între diversele grupuri sociale,
etnice etc; acolo unde interesele sociale sau etnice sunt profund incompatibile,
acolo unde conflictele dintre anumite grupuri sunt acute şi aparent
ireconciliabile, democraţia nu poate funcţiona.
- Trebuie ca statul să nu aibă prea mult de condus, adică guvernele şi
parlamentele să nu intervină foarte mult în viaţa cetăţenilor, determinând
conflicte acute de interese; acolo unde intervenţia este masivă, se poate ajunge
repede la tensiuni şi conflicte care fac imposibil orice consens politic.
- Trebuie să existe un anumit grad de prosperitate şi bunăstare, deoarece, acolo
unde guvernele au suficiente bunuri de împărţit solicitanţilor şi standardul de
viaţă este în creştere, „temperatura politicii democratice ajunge rareori la punctul
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
81
de fierbere”; chiar conflictele fără substrat economic, cele etnice spre exemplu,
se pot atenua în contextul prosperităţii. S-a constatat de către mulţi politologi că
democraţia viabilă presupune reducerea polarizării sociale (adică a divizării în
grupuri foarte avantajate şi grupuri foarte dezavantajate) şi existenţa unei mari
clase de mijloc, care să nu aparţină nici unuia dintre cei doi „poli” şi să confere
stabilitate regimului politic.
Cum se poate observa, instituirea democraţiei menţinerea ei, precum şi dezvoltarea
autenticităţii ei, sunt sarcini extrem de dificile, care nu se pot rezolva prin simpla introducere
a unor mecanisme politice instituţionale. Problematica democraţiei şi a optimizării
mecanismelor sale rămâne, din motivele indicate mai sus, o preocupare principală a teoriei
politice.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
82
IX. VALORI POLITICE FUNDAMENTALE
IX.1. LIBERTATEA. Gândirea politică modernă este caracterizată de un cult al
libertăţii. El se exprimă prin convingerea că libertatea este valoarea politică supremă
fiind:
a) valoarea din care decurg toate celelalte şi
b) valoare în sine, indiscutabilă, alte valori se justifică prin ea, ea nu are însă
nevoie de justificare.
Acest cult al libertăţii a fost promovat de către liberalism, care l-a introdus prin şi
fondat pornind de la metafora libertăţii individuale. De ce este aceasta o metaforă? Descrierea
obiectivă a situaţiei omului în societate nu conducea la ideea de libertate. Omul se află sub
presiunea unor multiple constrângeri:
- divine (conform doctrinelor religioase)
- naturale (bariere fizice de netrecut),
- sociale şi morale (comunitatea are cutume, reguli)
- politice (omul trăieşte într-un stat),
- juridice (oamenii trăiesc sub dominaţia legilor)
Concluzia ce ar fi urmat trebuia să fie că omul nu este liber sau că el are doar
spaţii mici de libertate într-o ţesătură de constrângeri. Ori, cel mult, că el este
parţial liber, liber în unele privinţe şi neliber în altele.
Gândirea politică modernă refuză concluziile care infirmă libertatea umană; ea
absolutizează libertatea şi atribuie omului o libertate fundamentală, primordială. Ea
postulează o libertate esenţială, originară şi trece în planul secund constrângerile; sugerează
că nevoia de libertate este prima şi cea mai importantă nevoie umană.
Dar, aşa cum sugerează şi gânditori clasici (Burke) şi contemporani (Berlin) oamenii
nu au nevoie doar de libertate. În egală măsură, au nevoie de ordine socială şi securitate
personală (o autoritate care să asigure aceste cerinţe), de legi, norme şi reguli care să facă
relaţiile interumane şi reacţiile controlabile, de resurse materiale, precum şi de dreptate şi
egalitate socială.
Concepţiile conservatoare au criticat cultul modern al libertăţii, dar conservatorii nu
sunt adversari ai libertăţii, ci resping absolutizarea acesteia, transformarea ei într-o calitate
magică. Ei consideră că libertatea trebuie judecată după efectele la care conduce, după
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
83
rezultatele sociale pe care le produce. Se înţelege, deci, că libertatea poate fi folosită, de
oameni, bine sau rău, constructiv sau distructiv, iar atitudinea noastră faţă de libertate trebuie
să fie dictate tocmai de aceste variante, conturate prin intermediul consecinţelor la care se
ajunge.
Despre libertate în sine nu se poate afirma nimic, ea nefiind nici ceva bun, nici ceva
rău. Libertatea poate deveni un lucru pozitiv sau negativ, îndată ce apar consecinţele ei
(pozitive sau negative). Prin aceste afirmaţii, nu se neagă libertatea, ci se respinge doar
entuziasmul pentru libertate, adică acea atitudine unilaterală de elogiere necritică a oricărei
„eliberări” indiferent de consecinţele ei. În locul acestei atitudini, conservatorismul propune o
abordare pragmatică a chestiunii libertăţii, judecată prin prisma consecinţelor ei. A aborda
libertatea în termeni ponderaţi şi reţinuţi nu înseamnă însă a glorifica opusul ei, autoritatea
sau constrângerea.
O societate are nevoie atât de ordine cât şi autoritate, exercitarea forţei şi a
constrângerii. Cum societatea are nevoie şi de libertate dar şi de constrângere, problema
supremă a politicii este aceea a determinării limitelor autorităţii şi a limitelor libertăţii. Un
anumit grad de libertate este esenţial pentru orice guvernământ bun, dar această libertate
trebuie împletită cu guvernarea, armonizată cu formele şi regulile ei.
Libertatea, în viziunea conservatorilor nu este lucrul primordial în politică; nu pentru
că ea ar fi importantă, ci pentru că atingerea ei depinde de anumite precondiţii. Se susţine că
puterea precede libertăţii, că libertatea prin natura lucrurilor depinde de putere, că libertatea
poate exista sub protecţia unei guvernări puternice.
Aceste nuanţări şi precizări, nu implică însă că libertatea nu ar fi un lucru important, ci
dimpotrivă, nevoia de libertate este o caracteristică a omului modern. În lupta cu
absolutismul politic, cu autoritarismul excesiv (guvernarea arbitrară, abuzurile de putere)
omul modern a resimţit din plin lipsa libertăţii şi a revendicat o „marjă de libertate” sau un
„spaţiu privat” în care nici o autoritate să nu poată pătrunde. S-a cristalizat astfel o distincţie
esenţială dintre spaţiul public (al chestiunilor de interes public, al Binelui general), în care să
domnească legea şi autoritatea legitimă, şi un „spaţiu privat” (al chestiunilor personale, al
binelui individual) în care omul trebuie să se bucure de libertate deplină. Pentru a distinge
între cele două domenii s-au elaborat principii ca cel al „maximei libertăţi individuale
compatibile cu libertatea celorlalţi”.
S-a ajuns la ideea că „fiecare individ are deplina libertate de a face ceea ce doreşte în
măsura în care el nu dăunează celorlalţi”. Statul (autoritatea) are dreptul de a interveni în
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
84
sfera individuală doar atunci când acţiunile cuiva lezează interesele legitime (drepturile) ale
altor oameni; puterea politică trebuie deci să fie limitată.
Nerespectarea acestui principiu este caracteristica totalitarismului, care pretinde că
statul are o libertate nelimitată de acţiune (în numele sarcinii sale de a realiza Binele general
al satisfacerii nevoilor oamenilor, al asigurării dreptăţii.
Impunând persoanelor anumite priorităţii, aprecieri de valoare sau decizii privind ce
este important (bun, util, drept), statul dirijist încalcă sfera libertăţii individuale şi lasă
oamenii la cheremul hotărârilor arbitrare ale unei birocraţii care exercită puterea. În această
situaţie nu mai poate fi vorba de supremaţia legii, ci de supremaţia subiectivităţii autorităţilor.
Conservatorii nu cred că limitele libertăţii şi autorităţii pot fi stabilite pe baza unor
principii abstracte (de tipul maximei libertăţi). Este dificil de a stabili graniţele exacte ale
libertăţii optime; problema fixării acestor graniţe nu se poate rezolva prin aplicarea automată
a unui principiu universal, ci presupune totdeauna analiză, discernământ, examinarea
condiţiilor specifice, cântărirea elementelor pro şi contra. Este vorba de judecarea pragmatică
a situaţiilor concrete şi nu de aplicarea standard a unor principii universale.
În vederea evitării consecinţelor negative, periculoase ale autoritarismului politic, o
mare parte a gândirii moderne a susţinut necesitatea limitării acţiunii statului la sfera apărării
drepturilor cetăţeneşti şi a libertăţii negative a persoanelor. Această idee se bazează pe
distincţia dintre libertatea negativă şi libertatea pozitivă.
Prin libertatea negativă se înţelege pur şi simplu absenţa constrângerilor impuse de stat
sau de alţi oameni. Asigurarea libertăţii negative nu presupune amplificarea intervenţiei
statale sau sociale în sfera vieţii individuale, ci dimpotrivă , restrângerea ei la un nivel minim
(necesar apărării drepturilor şi libertăţilor individuale). Dar, totodată, ea nici nu poate garanta
oamenilor posibilitatea efectivă de a-şi atinge scopurile, deoarece constituie doar o condiţie
necesară, nu şi una suficientă, pentru succesul acţiunii individuale îndreptate spre atingerea
unor ţeluri.
De aceea, o parte din gândirea politică modernă a pledat pentru un tip mai generos de
libertate: libertatea pozitivă, constând în existenţa condiţiilor necesare pentru atingerea
scopurilor individuale, pentru realizarea umană. La originea ideii de libertate pozitivă stă
intuiţia imediată că a fi liber înseamnă a putea face ceea ce vrei. Ideea de posibilitate a
individului de a face ceea ce vrea a fost identificată cu ideea de libertate arbitrară. Însă, deşi
este evident că libertatea arbitrară nu poate fi acceptată, şi sfera de acţiune liberă a fiecăruia
trebuie limitată pentru a se putea asigura o sferă similară de acţiune tuturor indivizilor,
nevoia de a putea face ceea ce vrea este o nevoie fundamentală a fiecărui individ. Nu
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
85
posibilitatea în sine a individului de a face ceea ce vrea este condamnabilă, ci doar extinderea
acestei posibilităţi în zone în care se anulează posibilitatea similară a altor oameni. Ideea că
oamenii trebuie să poată realiza ceea ce vor rămâne valabilă şi importantă pentru fiecare
individ. Simpla absenţă a constrângerii, care însă s-ar putea fructifica, nu poate reprezenta
idealul adevăratei libertăţi. Scopul existenţei sociale trebuie să fie asigurarea condiţiilor
pentru ca oamenii să poată face, în general, ceea ce vor, în condiţiile respectării celorlalţi,
adică este necesar ca fiecare să poată face ceea ce vrea, dar nu ca fiecare să poată face orice
vrea.
Dacă asigurarea libertăţii negative presupune doar a feri individul de constrângeri
arbitrare, asigurarea libertăţii pozitive presupune o intervenţie mult mai amplă a statului sau
societăţii în viaţa individuală, intervenţie menită să pună la dispoziţia fiecărui om puterea sau
capacitatea pozitivă de a face ceva ce merită făcut sau de care merită să te bucuri. Intervenţia
publică apare aici necesară deoarece numai prin intermediul ei se poate asigura autonomia
multor oameni ce nu posedă resursele necesare şi nu se află în situaţia potrivită pentru a fi
stăpâni, pe propria viaţă (sau măcar pentru a-şi urmări propriile planuri de viaţă).
Majoritatea gânditorilor liberali, condamnă ideea de libertate pozitivă drept nerealistă
şi chiar absurdă: nerealistă, în măsura în care ea pretinde statului o contribuţie excesivă,
imposibil de asigurat practic, la succesul acţiunilor fiecărei persoane; absurdă, în măsura în
care confundă lipsa de libertate cu lipsa resurselor.
Gândirea de stânga, vede în aceste raţionamente, simple sofisme. Lipsa de resurse este
relativă (ea depinde de felul cum sunt mobilizate şi folosite resursele existente); dacă
societatea ar recurge la alte aranjamente (o redistribuire parţială a veniturilor în favoarea
celor săraci sau facilităţi pentru cei defavorizaţi), problema lipsei de resurse s-ar putea
rezolva.
O altă dispută importantă se naşte în societatea modernă în jurul distincţiei dintre
libertate autentică şi libertate formală. Insistenţa gândirii liberale de a identifica libertatea
cu libertatea negativă creează impresia că simpla absenţă a constrângerilor arbitrare directe
face din orice persoană un om liber. Numeroşi critici ai societăţii moderne au argumentat că
nu este aşa. Oamenii pot fi privaţi parţial de libertate prin constrângeri indirecte, aşa cum
este, spre exemplu, manipularea politică. Acolo unde există resursele necesare, capital şi
mijloace de influenţare a opiniei publice, puterea politică, acestea pot fi uşor folosite în
direcţia manipulării oamenilor şi a dirijării lor, în conformitate cu interese ce le sunt străine.
Frica, nevoia de conformism, lipsa de informaţii sau informaţii incorecte îi fac pe oameni să
se comporte altfel decât ar face-o în mod normal (în absenţa acestor factori) şi, deci, să nu fie
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
86
ei „înşişi”, să nu se manifeste liber, chiar dacă nu sunt supuşi la constrângeri exterioare
directe.
Controlul informaţiei şi al mass-media moderne face posibilă manipularea pe scară
largă a opiniei publice prin escamotarea unor fapte şi accentuarea altora, prin prezentarea
selectivă şi tendenţioasă a informaţiei, prin şocuri emoţionale folosite cu abilitate pentru a
stârni anumite resentimente. Mulţi analişti consideră că pericolul manipulării (posibil odată
cu dezvoltarea telecomunicaţiilor dar şi a concentrării controlului asupra informaţiei la
nivelul unor mari trusturi mass-media) este unul din cele mai grave fenomene ale lumii
contemporane. Ca atare, problema libertăţii nu este rezolvată şi închisă, prin simpla garantare
a libertăţii negative; asigurarea condiţiilor-cadru pentru manifestarea liberă a personalităţii
rămâne o mare sarcină a oricărei societăţi.
IX.2. EGALITATEA. Modernitatea politică s-a constituit printr-o luptă pentru
egalitate. Tradiţionalismul politic a fost permanent combătut pentru inegalităţile pe care se
baza, şi care erau considerate semne ale nedreptăţii sociale, drept anomalii şi surse ale
dezumanizării. Împotriva acesteia, gândirea modernă a argumentat pe larg ideea că oamenii
sunt născuţi egali (consfinţită de Dumnezeu sau „provenind de la natură”).
În discuţiile contemporane nu se mai prezintă egalitatea umană descriptiv (ca stare de
fapt), ci mai curând prescriptiv (ca stare de drept, indicând ceea ce trebuie să fie) sau
normativ. Oamenii nu sunt egali în multe privinţe: înzestrare individuală, posibilităţi
materiale sau financiare, poziţie socială etc. De aceea, accentul cade astăzi pe ideea că
oamenii trebuie să fie trataţi în mod egal (fără favoritisme, privilegii nelegitime, discriminări
nejustificate, de rasă, convingeri, vârstă, sex, religie). Dar chiar şi sub acest aspect,
inegalitatea este prezentă: nimeni nu poate pretinde ca un infractor să fie tratat la fel ca un
om cinstit. Diferenţele de tratament politic, social, moral, se justifică în cazuri care sunt
sensibil diferite din acest punct de vedere; drept urmare, nu se poate spune decât că oamenii
trebuie trataţi egal în privinţa în care ei sunt egali sau trebuie să fie egali.
Aici apare una dintre cele mai dificile probleme ale politologiei şi filosofiei politice:
aceea a determinării sferei sau domeniilor egalităţii. În ce privinţe sunt şi trebuie să fie egali
oamenii? În ce privinţe ei nu sunt şi nici nu pot, să fie egali, iar egalitatea nu trebuie
urmărită?
În încercarea de a răspunde la aceste interogaţii, s-au înfruntat diverse concepţii
politice. Asupra unor puncte, se cade relativ uşor de acord:
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
87
- ideea egalităţii juridice, conform căreia toţi oamenii trebuie trataţi egal de lege
şi de justiţie; nu trebuie să existe nimeni şi nimic „deasupra legii” şi nici nu
trebuie să fie nimeni tratat mai prost decât alţii în această privinţă;
- ideea egalităţii politice – drept egal la vot, drept egal la libera exprimare a
opiniilor politice, la participarea politică şi în general în sfera drepturilor omului;
- ideea egalităţii civile, adică a egalităţii drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti;
- ideea egalităţii morale, privind drepturile şi obligaţiile morale egale.
În ceea ce priveşte egalitatea economică şi socială, opiniile moderne rămân împărţite.
Dezbaterile au fost declanşate de revoluţia franceză, după care gândirea de stânga a afirmat că
starea oamenilor simpli, situaţia lor economică şi socială nu s-a îmbunătăţit cu nimic, şi deci
egalitatea de fapt între cetăţeni nu s-a realizat. Gândirea de dreapta, mai ales cea liberală, a
afirmat că egalitatea economică şi socială nu a fost un ţel al revoluţiei, că ea nu se poate şi
nici nu trebuie realizată printr-o politică de stat.
În apărarea poziţiei sale, gândirea de stânga s-a bazat pe argumente diverse.
Unul dintre acestea este că egalitatea juridică şi politică rămâne formală şi artificială,
dacă nu este cuplată cu una economică şi socială. Dificultăţile economice şi cele sociale
anulează valoarea celorlalte forme de egalitate; din poziţia sa defavorizată şi mizeră, omul
simplu nu poate beneficia de avantajele vieţii civilizate şi nici de egalitatea juridică sau
politică (formală). Chiar dacă exercitarea drepturilor de care beneficiază acesta este ca atare
gratuită, exercitarea lor în fapt presupune nişte costuri de oportunitate (beneficii la care el
renunţă pentru a-şi putea exercita aceste drepturi, pierderi, datorate lucrurilor la care renunţă
pentru a putea să profite de egalităţile respective) pe care adesea omul sărac nu-şi poate
permite să le plătească în timp ce membrii mai favorizaţi ai comunităţii pot.
Un alt argument pentru egalitate economică este acela că doar inegalităţile bazate pe
merit sunt justificate, în timp ce alte inegalităţi sunt nedrepte. Constatăm că gândirea de
stânga nu repudiază orice inegalitate; ea poate admite venituri proporţionale cu meritele sau
efortul depus, deci venituri inegale justificabile raţional, nu însă şi inegalităţi întâmplătoare
(provenite din moşteniri sau accidente ale funcţionării pieţei libere), deci greu de justificat
raţional în raport cu individul în cauză.
Se susţine adesea că este normal şi drept ca toţi oamenii să pornească în viaţă cu o
egalitate a şanselor, ceea ce nu se întâmplă, consideră gânditorii de stânga, dacă există mari
inegalităţi economice şi sociale. Egalitatea şanselor nu poate rezulta doar din egalitatea
drepturilor juridice şi politice principiale; ea trebuie să aibă şi un fundament în sfera
resurselor economice. Acest lucru a fost implicit recunoscut o dată cu admiterea necesităţii
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
88
accesului la educaţie al tuturor oamenilor, indiferent de veniturile lor. Un sprijin similar este
necesar şi în sfera ocupării forţei de muncă , a asistenţei medicale etc.
Adversarii egalitarismului contraargumentează folosind şi ei o varietate de idei .
Se susţine că societatea pur şi simplu nu deţine resursele necesare asigurării
egalităţii economice (prin finanţarea specială a celor defavorizaţi), deoarece o politică menită
să realizeze această sarcină ar ajunge repede să fie confruntată cu sarcina imposibilă de a
compensa toate inegalităţile care nu provin direct şi exclusiv din anumite merite personale. De
asemenea, ceea ce contează pentru societate nu este meritul ca atare (eforturile făcute), ci
rezultatele obţinute, care deseori se datorează şi norocului sau altor elemente „arbitrare”.
Un alt argument antiegalitarist este că politica egalitaristă pune statul în situaţia de
a abandona imparţialitatea şi a se comporta discriminatoriu, ajutând material unii oameni,
luând cote din veniturile altora (ca impozite). Dispare, susţin unii gânditori, egalitatea în faţa
legii şi este afectat principiul supremaţiei dreptului.
Poate cel mai important argument este acela că egalizarea economică, asigurată de
stat distruge libertatea. Pentru ca statul să poată redistribui în mod eficient resursele,
prevalând de la cei bogaţi pentru a-i ajuta pe săraci, el trebuie înzestrat cu multă putere de
decizie şi execuţie, cu dreptul de a decide cine şi cum trebuie ajutat, până la ce nivel, care sunt
excepţiile de la regulă etc., statul preia astfel funcţia divină de judecător absolut, capabil să
decidă cea mai dreaptă dar şi cea mai bună distribuţie a resurselor unei comunităţi. Se susţine
că marile performanţe economice şi formarea unei elite economice necesită multă libertate şi
abandonarea oricărui spirit egalitar: numai perspectiva unor câştiguri maxime poate motiva
suficient întreprinderea economică privată desfăşurată în condiţii de risc, inovarea etc.
Aşadar, adversarii egalitarismului pledează pentru o înţelegere minimală a egalităţii de
şanse ca simplă absenţă a discriminărilor (de rasă, sex, religie, vârstă, naţionalitate). Aici
interpretarea lor minimală intră în conflict cu ideea apărată de stânga politică, conform căreia
egalitatea de şanse implică o egalizare a posibilităţilor practice a resurselor. Această dispută
este analoagă celei privind libertatea pozitivă şi negativă şi, sub diferite forme, este destinată
să o continue deoarece reflectă o opoziţie adâncă de interese.
În gândirea politică contemporană, egalitarismul radical are puţini adepţi; nu numai
libertarienii, ci majoritatea autorilor resping această poziţie. Există însă un anumit consens
asupra ideii că avea consecinţe pozitive pe termen lung (pentru stabilitatea unei societăţi şi,
mai ales, pentru democraţie).
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
89
IX.3. DREPTATEA SOCIALĂ. Epoca modernă a introdus în dezbaterea politică
tema dreptăţii prin întrebări ca:
Este oare drept ca anumiţi oameni (monarhi ereditari) să fie născuţi să conducă sau ca
anumiţi oameni să aibă privilegii (aristocraţie) chiar dacă personal nu au nici un merit?
Este normal ca oamenii merituoşi să nu aibă dreptul de a conduce şi nici pe acela de a
intra în elita socială, deoarece s-au născut într-un grup social defavorizat?
Este oare drept ca oamenii să fie privaţi de drepturi politice în virtutea rasei, sexului
sau naţionalităţii lor?
Consensul care s-a creat asupra unui răspuns negativ la aceste întrebări a condus la
instaurarea regimurilor politice moderne bazate pe principii democratice şi pe ideea necesităţii
respectării drepturilor universale ale omului.
Cu toate că s-au făcut mari progrese în ultimele secole, problema dreptăţii sociale nu a
dispărut. Ea se pune astăzi în special cu referire la distribuţia şi redistribuţia valorilor şi
resurselor umane într-o comunitate.
Sunt oare drepte marile diferenţe de venit dintre oamenii care aparţin aceleiaşi
comunităţi?
Este drept ca unii să beneficieze de resurse uriaşe fără a avea nici un merit în
obţinerea lor?
Este drept ca statul să preia o parte din veniturile unor oameni pentru a le
redistribui altora?
Acestea sunt câteva dintre întrebările centrale ale politologiei şi filosofiei politice
moderne.
După D. Hume, problema dreptăţii sociale se naşte din două surse: egoismul
oamenilor şi penuria de resurse (insuficienţa resurselor). Problema insuficienţei resurselor nu
se reduce la cea a insuficienţei bunurilor sau valorilor materiale. Există şi o „insuficienţă” a
privilegiilor, distincţiilor, poziţiilor de conducere etc., care face ca oamenii să intre în
competiţie pentru toate acestea şi să-şi pună întrebări cu privire la optima distribuire.
Este oare drept ca o singură persoană să cumuleze multe funcţii de conducere
şi toate privilegiile asociate acestora?
Este drept ca cei care deţin privilegii economice să obţină pe baza acestora şi
privilegii politice?
Răspunsul la aceste interogaţii preocupă pe mulţi cetăţeni şi pe mulţi teoreticieni.
Cu toate acestea, nu toţi gânditorii apreciază importanţa ideii de dreptate socială. Mulţi
liberali, resping însuşi acest concept. F. Hayek bunăoară, afirmă că acest concept este un
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
90
atavism, adică o reminiscenţă primitivă, a epocii îndepărtate când oamenii trăiau în cete, se
ocupau cu vânătoarea şi împărţeau în mod drept prada obţinută . El crede că se poate vorbi cu
sens de dreptate socială numai în asemenea comunităţi primitive, în care există un singur scop
comun (obţinerea hranei necesare), şi o distribuţie deliberată a rezultatelor pe baza meritului
fiecăruia în obţinerea lor. Societatea modernă este însă altfel organizată. Oamenii cooperează
şi aici, dar nu există nici un singur scop comun, nici o ierarhie unică de scopuri sau nevoi;
meritul fiecăruia în realizarea prosperităţii comune este practic imposibil de evaluat exact,
datorită complexităţii activităţilor şi contribuţiilor. Ca atare, oamenii moderni nu se mai
organizează pe baza unor reguli axate pe merite, recompense proporţionale cu meritele,
scopuri comune şi contribuţii aduse la realizarea lor. Ei se organizează pe baze individualiste,
fiecare urmându-şi propriile scopuri şi recompense în cadrul unei competiţii în care nimeni nu
are autoritatea supremă de a decide cât şi ce merită o anumită persoană, sau ce nevoi sunt mai
presante şi ar trebui satisfăcute prioritar. În acest context este drept orice rezultat final care a
fost obţinut pe baza respectării „regulilor jocului” (legi, norme sociale etc.). Orice altă idee de
dreptate este superfluă şi nelegitimă, crede Hayek, iar încercarea de a o aplica ar conduce la
totalitarism (de vreme ce o autoritate centrală ar fi însărcinată să decidă ce şi cât merită
fiecare, ce nevoi există şi sunt prioritare; cum aceste evaluări nu se pot face obiectiv, ele ar fi
în cele din urmă dictate de această autoritate).
Dacă dezbaterea despre dreptate este admisă, tendinţa liberală este aceea de a echivala
această valoare cu nondiscriminarea (egalitatea în drepturi, egalitatea de acces la activităţi,
poziţii, funcţii) cu egalitatea principială sau teoretică de şanse (în principiu orice membru al
societăţii are şanse egale cu ceilalţi, oricine e îndreptăţit la avantaje care nu sunt rezervate
oficial cuiva, dacă reuşeşte să le obţină) şi cu legalitatea (respectarea legii, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti).
Liberalismul distinge sistematic între dreptate procedurală şi dreptate distributivă,
şi această distincţie formează nucleul central al teoriei liberale despre dreptate.
Dreptatea procedurală constă în corecta aplicare şi stricta respectare a regulilor
jocului (legile, Constituţia), în respectarea „procedurilor” economice, sociale, admise şi
recunoscute.
Dreptatea distributivă constă în distribuirea resurselor conform unui tipar de
distribuire decretat drept just, corect, legitim, raţional de către stat. Liberalismul acceptă
dreptatea procedurală; dar o respinge pe cea distributivă, văzută ca formă dogmatică de
distribuire a resurselor conform unui tipar stabilit a priori drept unicul corect de către elitele
puterii.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
91
Chiar dacă recunoaşte că şansele practice de succes nu sunt egale pentru toţi membrii
societăţii, liberalismul insistă că acest lucru nu este nedrept (nimeni nu este vinovat de această
inegalitate) şi că societatea bazată pe competiţie liberă (deci inegalitatea practică) este
preferabilă celei bazate pe dirijare şi distribuire arbitrară, pentru că oferă condiţii mai bune
oamenilor decât alte societăţi.
Şi alţi autori contemporani susţin puncte de vedere înrudite. R. Nozick consideră că
orice distribuire a valorilor la care s-a ajuns în mod legal este dreaptă.
Conform unor asemenea viziuni, dreptatea are caracter minimal; ea se rezumă la
legalitatea conform principiului că tot ce nu implică o infracţiune este drept. Nedrepte sunt
doar situaţiile la care s-a ajuns prin încălcarea unor reguli de procedură. Dreptatea procedurală
se asociază ideii statului minimal, căruia nu i se acordă nici un alt rol decât acela de asigurare
a respectării legii.
Dificultatea unei astfel de înţelegeri constă în aceea că ea pretinde să reducă întreaga
complexitate a problemelor dreptăţii la un singur principiu (al legalităţii), excluzând ca
inadecvată orice discuţie despre merite, nevoi, obligaţii indirecte sau tacite (privind
conservarea societăţii, a democraţiei).
În general, apreciem legalitatea (respectarea tuturor regulilor explicite) ca parte a
dreptăţii, dar considerăm că şi meritele, nevoile, obligaţiile sunt relevante pentru problema
dreptăţii. Faptul că meritele pot fi greu sau imposibil de stabilit nu înseamnă neapărat că ele
trebuie ignorate. Noi ne aşteptăm ca aranjamentele sociale, inclusiv cele privitoare la dreptate,
să fie adaptate nu numai cerinţelor minimale ale legalităţii sau obligaţiilor directe şi explicite
asumate de fiecare, ci şi altor cerinţe (de solidaritate socială, de asigurare a stabilităţii, a
cooperării) unor aprecieri de valoare, merite sau nevoi. Dorim, în acest sens, să avem
posibilitatea de a judeca caracterul drept sau nedrept nu numai al conduitelor şi situaţiilor, ci
şi al legilor, regulilor, normelor. Nu ne mulţumim să putem verifica doar respectarea
legalităţii, ci vrem să judecăm însăşi legalitatea ca dreaptă sau nedreaptă.
Majoritatea gânditorilor contemporani acceptă o idee mai complexă de dreptate, care
lasă loc atât existenţei unor inegalităţi (bazate pe merite, nevoi sau chiar pe şansă), cât şi unor
tipuri de egalitate (necesare din punct de vedere politic). Putem aminti aici concepţia lui J.
Rawls Acesta pleacă de la constatarea că nu orice inegalitate este nedreaptă: inegalităţile de
rol (între cel care are rol de conducere şi cel care are rol de execuţie într-o întreprindere) nu
sunt respinse ca nedrepte. De asemenea, nu provoacă protest inegalităţile apărute ca rezultat al
unei competiţii egale, în care toţi participanţii au plecat cu şanse egale, chiar dacă câştigătorii
obţin anumite privilegii şi avantaje.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
92
În schimb apare ca nedreaptă inegalitatea ce rezultă din faptul că o activitate
cooperativă continuă să aducă mereu avantaje numai unora dintre participanţii la ea.
Orice om care nu ar cunoaşte precis în ce poziţie socială va ajunge, ce resurse va avea,
ar opta pentru un model de organizare care să satisfacă condiţiile următoare:
1. Fiecare om are un drept egal la cea mai mare libertate compatibilă cu
libertatea altora.
2. Inegalităţile economice şi sociale sunt astfel aranjate încât: a) să aducă cel mai
mare beneficiu posibil celor care sunt dezavantajaţi, şi b) să fie conectate cu
funcţii şi poziţii accesibile tuturor în condiţii de egalitate a şanselor.
În spatele concepţiei lui Rawls se află ideea că societatea este un proces cooperativ (la
care contribuie oameni cu cele mai diferite poziţii sociale şi resurse); or, dacă oamenii profită
în proporţii diferite de pe urma activităţii comune şi au situaţii economice diferite, nu ar fi
normal ca de pe urma succeselor acestei cooperări să profite numai unii dintre participanţi (cei
avantajaţi); de aici, cerinţa ca de pe urma acestei cooperări care nu elimină inegalitatea, să
poată obţine şi cei dezavantajaţi cel mai mare avantaj posibil. Numai când inegalităţile aduc
un atare avantaj şi celor defavorizaţi, ele sunt acceptabile, drepte, crede Rawls.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
93
X. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
Există unele situaţii şi valori comune atât politicii interne cât şi politicii externe, din
care decurg probleme comune celor două sfere - sfera relaţiilor dintre cetăţenii aceluiaşi stat
sau aceleiaşi naţiuni şi cea a relaţiilor dintre state, dintre naţiuni.
Problema normelor: dacă relaţiile între state, naţiuni, organisme internaţionale
trebuie să se bazeze pe reguli şi norme sau pe voinţa arbitrară ori pe libertatea nelimitată. Ca
şi în viaţa politică internă, şi în cea externă libertatea nelimitată a unor agenţi implică anularea
libertăţii altora.
Problema forţei: dacă relaţiile trebuie să fie guvernate de forţa dreptului sau de
dreptul forţei, adică de norma de drept internaţional sau de „dreptul celui mai puternic”.
Problema scopului final: scopul trebuie să fie găsirea unui modus vivendi, a unui
mod de cooperare şi convieţuire paşnică sau dominarea unora de către alţii şi chiar anihilarea,
unilaterală sau reciprocă a agenţilor?
Problema „regulilor jocului”: competiţiile care se nasc pentru resurse, avantaje sau
poziţii privilegiate, trebuie şi ele să fie guvernate de reguli şi norme (inclusiv formele
violente, războaiele) sau se desfăşoară fără nici o regulă?
Problema distincţiei factorul-normativ: faptele nu trebuie confundate cu normele
(stările de drept, stările ideale): dacă ceva este nu înseamnă că şi trebuie să fie (trebuie să aibă
loc), iar dacă ceva nu este nu înseamnă neapărat că nu ar trebui să fie.
Problema responsabilităţii: răspunderea pentru răul produs (în caz de agresiune,
război) trebuie să cadă asupra vinovaţilor, nu asupra celor care nu sunt vinovaţi; este oare
posibilă respectarea acestui principiu?
Problema autonomiei: agenţii (cetăţenii sau statele, naţiunile) doresc totdeauna să se
bucure de o anumită independenţă şi autonomie; este posibilă atingerea acestui ideal?
Problema corelării binelui individual cu cel general: în ambele sfere există o
problemă de conciliere a binelui individual (al unei persoane sau al unei naţiuni, al unui stat)
cu binele general (al tuturor cetăţenilor, al tuturor statelor sau naţiunilor).
Ca răspuns la aceste probleme au apărut principii de politică internaţională, care au
fost foarte des invocate ca argument în disputele internaţionale, însă care au fost numai uneori
respectate. Avem în vedere:
- principiul bunelor tratamente aplicate celor învinşi în război;
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
94
- principiul evitării vătămării a civililor nevinovaţi;
- principiul respectării independenţei;
- principiul compromisului şi reconcilierii.
Tot de secole, a apărut şi convingerea (cinică, amorală) conform căreia viaţa
internaţională nu este călăuzită de principii, ci de interese sau de forţă, iar normele sau
principiile sunt irelevante. Această idee a fost încurajată de nenumăratele cazuri în care
principiile menţionate au fost încălcate, în care practica politică a ignorat orice norme
raţionale sau umanitare.
Trebuie observat că, pe lângă elementele comune, există şi deosebiri foarte mari între
politica internă şi cea internaţională.
Politica internă se derulează întotdeauna într-un cadru delimitat (stat) în care există
anumite reglementări (legi, norme, tradiţii), precum şi o autoritate care reglează la respectarea
lor; dimpotrivă, politica externă se derulează pe scena mondială şi nu este monitorizată de o
autoritate (uneori lipsesc instituţiile internaţionale de tip ONU, UE, NATO care să execute
monitorizarea, iar când ele există, au o autoritate limitată).
În politica internă, agenţii sunt mult mai interdependenţi şi mai solidari decât în cea
externă, fiind de regulă legaţi prin tradiţii istorice şi experienţe comune; probleme şi interese
comune, o cultură şi o limbă comune;
Interacţiunea intensă şi complexă dintre agenţi pe plan intern, interdependenţa strânsă,
fac mult mai acută nevoia de consens, compromis, conciliere, în timp ce interacţiunea mai
redusă şi interdependenţa mult mai slabă dintre agenţi pe plan extern face ca disensiunile,
starea de conflict sau indiferenţa reciprocă, să poată dura mult mai mult în viaţa internaţională
şi să îmbrace forme mai radicale.
X.1.NORMATIVISMUL, RAŢIONALISMUL, IDEALISMUL. Concepţiile optimiste
asupra relaţiilor internaţionale au primit denumiri diverse, după cum se urmăresc evidenţierea
uneia sau alteia dintre trăsăturile caracteristice lor.
Concepţiile normativiste sunt cele care îşi afirmă încrederea în posibilitatea fondării
raporturilor internaţionale pe norme (fixate explicit în tratatele bilaterale sau multilaterale).
Aceste concepţii prezintă evenimentele politice în termeni ce sugerează că respectarea
normelor este regula, în timp ce încălcările normelor privind raporturile dintre naţiuni sau
state nu sunt decât excepţii sau accidente condamnabile, normativiştii prezintă pacea şi
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
95
cooperarea drept normale, în timp ce conflictele, agresiunea etc. apar drept exemple a ceea ce
n-ar trebui să se întâmple.
Concepţiile optimiste sunt în general raţionaliste, în mai multe sensuri.
Mai întâi, în sensul că privesc omul în general, precum şi omul politic în special, ca
pe o fiinţă raţională, ale cărei decizii şi conduite sunt fundamentate pe intenţii şi calcule
raţionale; el este considerat ca o fiinţă capabilă de autocontrol, de angajare în acorduri şi de
respectare a acestora.
În al doilea rând, ele sunt raţionaliste pentru că pleacă de la premisa posibilităţii
aşezării raporturilor internaţionale pe baze raţionale, pe baze morale (adică în conformitate cu
anumite principii morale universale) şi de la premisa că toate problemele politicii externe au
soluţii raţionale. De aceea, aspectele negative ale vieţii internaţionale sunt, de obicei
prezentate drept rezultat al unor calcule greşite, al unor derapaje de la abordarea raţională a
raporturilor dintre state.
În al treilea rând, concepţiile optimiste sunt idealiste, deoarece ele tind să încurajeze
o viziune ideală asupra oamenilor, naţiunilor şi statelor. Este vorba despre o viziune pozitivă
ce accentuează educabilitatea omului, posibilitatea eliminării violenţei şi agresivităţii,
progresul civilizaţiei, dezvoltarea cooperării benefice dintre popoare.
Indiferent cum numim aceste teorii, ele au în comun cam aceleaşi principii
fundamentale, de sorginte iluministă, raţionalistă, kantiană.
Principii privind natura umană: omul este fiinţă raţională, educabilă, capabilă de
progres; el nu este dominat în mod fatal de sentimente negative (egoism, agresivitate, ură,
dorinţă de dominaţie), ci este apt de atitudini pozitive, de prietenie, simpatie, spirit de
solidaritate.
Principii privind statele şi naţiunile: toate statele sunt capabile de progres, de
cooperare paşnică pe baze normate, de conducere şi conduită democratică, de respectarea
angajamentelor, de consens, de compromisuri reciproc avantajoase; natura relaţiilor dintre ele
nu este conflictul, ci cooperarea, statele fiind apte de a-şi subordona posibile interese
naţionale speciale scopurilor benefice generale pe plan internaţional.
Principii privind valorile: ceea ce uneşte naţiunile este mai important decât ceea ce
le desparte; binele comun poate şi trebuie pus deasupra binelui „îngust”, propriu unei singure
naţiuni; cooperarea este preferabilă conflictului; pacea este un obiectiv suprem, soluţiile
paşnice sunt de regulă preferabile celor militare; relaţiile internaţionale pot şi trebuie să fie
aşezate pe baze legale şi pe baze morale; independenţa naţională este sacră, ea este preferabilă
inegalităţii şi subordinii; sunt posibile aranjamente internaţionale mutual profitabile, paşnice,
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
96
eficace, aşa cum sunt posibile aranjamente politice raţionale şi pe plan intern; prevenirea
violenţei este prioritară totdeauna sau aproape totdeauna; sursele de conflict nu sunt sădite în
natura umană sau în firea popoarelor, ci în elemente contingente (conducători incompetenţi,
iraţionali, agresivi, accidente istorice etc.), şi ca atare ele pot fi eliminate treptat pe cale
raţională (educaţie, negociere, alianţe ale forţelor interesate de menţinerea păcii etc.)
În practica politică susţinătorii acestor principii militează pentru dezvoltarea
organismelor internaţionale, a sistemului de tratate şi de garantare a securităţii colective,
pentru dezvoltarea legislaţiei internaţionale şi a mecanismelor de implementare a ei, pentru
mecanisme paşnice de soluţionare a conflictelor, pentru cooperare şi educaţie internaţionalistă
etc. În general, idealismul politic tinde să promoveze în sfera relaţiilor internaţionale
aranjamente politice similare celor din politica internă a unui stat: elaborarea unei legislaţii
adecvate, consolidarea unei autorităţi politice neutre care să vegheze la respectarea acesteia,
controlul asupra violenţei, reducerea dezordinii şi a conflictului, întărirea solidarităţii şi a
cooperării etc.
Este foarte greu de evaluat în ce măsură aceste premise optimiste au contribuit la
îmbunătăţirea climatului internaţional. Adepţii idealismului sau normativismului susţin că
această contribuţie a fost deosebit de importantă, în schimb criticii lor pretind că un asemenea
optimism nu a făcut decât să falsifice realitatea politică şi să creeze aşteptări sau speranţe
nerealiste.
REALISMUL POLITIC. Realismul politic este principalul adversar al idealismului,
raţionalismului şi internaţionalismului politic normativist. În opoziţie cu teoriile amintite mai
sus, realismul politic pleacă de la o viziune mai puţin optimistă despre om şi relaţiile
interumane. El continuă tradiţia hobbesiană de interpretare a naturii umane şi a relaţiilor
sociale.
Realismul politic tinde să vadă omul ca pe o fiinţă egoistă, condusă de propriile
interese, de voinţa de putere şi dominaţie, de obsesia pentru câştig şi succes în competiţiile
vieţii. Relaţiile sociale sunt văzute ca relaţii predominant concurenţiale, desfăşurate în cadrul
unor activităţi de tip „joc cu sumă nulă” (în care nu există remiză: tot ceea ce câştigă unul,
altul pierde. În acest context, fiecare dintre agenţi este definit de încercarea de a câştiga în
dauna celorlalţi. Politica, în ansamblu, apare ca luptă pentru putere şi dominaţie, ca activitate
concurenţială şi nu cooperativă, guvernată de interese şi ambiţii, nu de idealuri nobile sau
norme morale. Acţiunea politică, a statelor este descrisă ca acţiune impulsionată de interesele
egoiste şi voinţa de dominaţie, desfăşurată în cadrul unor raporturi de forţă. Realismul politic
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
97
a primit un sprijin teoretic apreciabil de la teorii, precum cea a lui Carl Schmitt, ce pun
distincţia „prieten-duşman” în centrul politicii. Conform acestei teorii, acţiunea politică nu
poate niciodată să se bazeze pe simpla respectare a normelor şi reglementărilor
(internaţionale), din două motive:
- pentru că statele îşi decid atitudinea politică pe baza distincţiei „duşman-
prieten” şi nu a normelor dreptului internaţional, astfel că ele îşi sprijină prietenii
(aliaţii) şi când sunt încălcate aceste norme, după cum combat statele
considerate inamice, chiar dacă acestea sunt apărate de normele respective.
- Pentru că suverane, în relaţiile internaţionale sunt doar acele state ce pot
„decide asupra excepţiilor” adică pot hotărî când se poate face excepţie de la
normele recunoscute de drept internaţional (privilegiu ce revine de obicei marilor
puteri). Dominaţia internaţională revine marilor puteri, şi nu dreptului
internaţional, tratatelor sau instituţiilor internaţionale.
Realismul politic aderă la principii ca:
- Principii privind natura umană: omul este fiinţă egocentristă care, indiferent
cât ar progresa, rămâne dominată de setea de putere şi nevoia de a domina;
sentimentele negative (egoism, instinct agresiv, teamă, resentiment) nu pot fi
eliminate din viaţa sa, şi ele îi marchează permanent conduita; atitudinile
pozitive, cooperante, bazate pe un spirit de solidaritate şi simpatie, sunt
periferice, trecătoare şi nu pot constitui baza aranjamentelor şi a ordinii politice.
- Principii privind statele şi naţiunile: nu toate statele au atins sau ating acelaşi
nivel de progres şi dezvoltare, acelaşi nivel de organizare, conducere şi conduită
democratică, deci nu toate statele sunt apte să-şi respecte angajamentele, de
cooperare paşnică, de realizare a unor compromisuri reciproc avantajoase;
relaţiile dintre state rămân marcate decisiv de concurenţa dintre ele, de o luptă
pentru putere şi dominaţie, de conflict; cooperarea, deşi posibilă în anumite
contexte, nu este elementul pe care să se poată fundamenta securitatea naţională
sau internaţională. Statele fiind inapte în a-şi subordona interesele naţionale
(egoiste) unor scopuri „benefice” generale pe plan internaţional; scena politică
internaţională este preponderent anarhică, haotică, conflictuală şi aici, succesul
depinde în principal de forţa economică, politică sau militară. Problemele
internaţionale sunt deosebit de importante, de presante, dar rezolvarea lor nu
corespunde principiilor democratice.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
98
- Principii privind valorile: ceea ce desparte naţiunile este adesea mai
important decât ceea ce le uneşte; „binele comun” este relativ, incert şi temporar,
adesea himeric, de aceea el nu poate prevede asupra binelui „naţional” sau
asupra intereselor proprii fiecărei naţiuni; cooperarea este preferabilă
conflictului, dar adesea conflictul este inevitabil şi decisiv – capacitatea de a
câştiga conflictele, deci şi factorul primordial al dezvoltării naţionale şi garanţia
securităţii naţionale; nici un stat nu se poate baza pe încrederea în buna credinţă,
spiritul paşnic, prietenia altor state, ci trebuie să se bazeze pe propria forţă de
apărare sau dominaţie; pacea nu este un obiectiv suprem, deoarece interesul
naţional impune adesea soluţii nepaşnice, de forţă, la probleme naţionale sau
internaţionale; relaţiile internaţionale nu vor putea fi niciodată aşezate exclusiv
pe baze legale şi pe baze morale, căci raporturile de forţă vor decide totdeauna în
cele mai importante chestiuni; nu totdeauna autonomia politică şi economică
duce la rezultate bune (vezi situaţia fostelor colonii); tratatele internaţionale nu
asigură mereu pacea, uneori ţările puternice sunt mai eficiente în asigurarea păcii
prin acţiunea lor pe control militar.
Funcţionează un „principiu al pesimismului”: progresul este relativ şi inegal, el nu
garantează eliminarea răului şi a pericolelor, nu asigură soluţii paşnice la probleme şi
crize; legislaţia internaţională nu dirijează şi nu controlează raporturile de forţe, conduita
statelor, ci este expresia acestora, ea poate fi modificată (conform intereselor statelor
puternice) sau ignorată dacă interesele naţionale o cer.
Realismul politic a jucat şi joacă un rol important în modelarea politicii internaţionale,
dar, consecinţele sale nu sunt apreciate întotdeauna pozitiv. În timp ce adepţii săi îl
elogiază ca pe o teorie inspirată de „simţul realităţii”, pragmatism , luciditate, adversarii îl
taxează drept viziune „cinică”, „amorală”, care justifică agresiunea, abuzurile,
militarismul, „dreptul forţei” în locul „forţei dreptului”.
X.2. PROBLEMA DREPTĂŢII INTERNAŢIONALE. De cele mai multe ori,
prin „dreptate” se înţelege în această sferă respectarea normelor dreptului
internaţional. În acest sens, acţiuni ca agresiunea militară, folosirea neprovocată a forţei
sau a ameninţării cu forţa, încălcarea suveranităţii şi independenţei unui alt stat, au fost şi
sunt apreciate ca nedreptăţi, ele fiind condamnate pe plan internaţional. Cu toate acestea,
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
99
fenomenele de acest tip, deşi apreciate drept încălcări ale dreptului internaţional şi lezări
aduse dreptăţii în relaţiile dintre state, se produc destul de frecvent.
Evocând ideea unei dreptăţi internaţionale, unii gânditori cer o redistribuire a bogăţiei
între state şi o obligaţie a tuturor statelor de a ajuta cetăţenii altor state să depăşească
obstacole ca: sărăcia extremă, persecuţia politică, lezarea drepturilor fundamentale ale
omului etc. Astfel ei susţin că:
- pe plan mondial, se produce suficientă bogăţie, şi în special suficientă
hrană pentru satisfacerea tuturor nevoilor locuitorilor planetei, dar
- bogăţia şi hrana sunt distribuite foarte inegal, astfel că anumite state sau
naţiuni au mult mai mult decât le-ar fi necesar pentru satisfacerea nevoilor de
bază, în timp ce altele sunt lipsite de strictul necesar şi deci că
- numai prin transferul unei părţi din bogăţia de la naţiunile bogate, la cele
sărace, poate fi schimbată această situaţie.
Pledoaria pentru redistribuirea bogăţiei în favoarea celor mai sărace state sau naţiuni se
bazează pe principiul moral de „a-l ajuta pe cel în pericol de moarte”. Cum sărăcia este
principala cauză a suferinţei umane, dar şi cauza morţii a numeroşi copii malnutriţi, se trage
concluzia că, oamenii din ţările bogate îngăduie ca cei din statele sărace să sufere de sărăcie
absolută, cu consecinţa malnutriţiei, sănătăţii precare şi morţii. Concluzia este că s-ar părea că
toţi cei din statele bogate sunt nişte criminali.
Acest posibil argument se bazează pe ideea că refuzul de a ajuta o persoană umană aflată
în pericol de moarte este o crimă, şi că nu este nici o deosebire principală între refuzul de a
ajuta victima unui accident aflată în pericol de a muri din cauza rănilor şi refuzul de a ajuta un
copil malnutrit din Africa, aflat în pericolul morţii de foame.
Acest argument nu este împărtăşit de toţi. Adversarii săi evocă principiul intangibilităţii
proprietăţii, considerând că bogăţia statelor constituie proprietatea legitimă a acestora, că
dreptul asupra proprietăţii legitime este intangibil şi că nimeni nu are obligaţia de a-şi
redistribui proprietatea altora.
Dezbateri intense se desfăşoară în legătură cu dreptatea şi în sfera protecţiei drepturilor
omului. Adepţii universalismului susţin că drepturile omului au un caracter universal; că toate
statele sunt obligate să le respecte, şi că intervenţia unui stat pentru apărarea drepturile lezate
ale cetăţenilor altui stat este legitimă, dreaptă, cu toate că ea încalcă principiul respectării
suveranităţii şi a independenţei. Cu alte cuvinte, universaliştii presupun că principiul
respectării drepturilor omului este mai presus decât cel al respectării suveranităţii naţionale.
Criticii acestui punct de vedere adoptă poziţia opusă: evocând adesea diferenţele culturale de
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
100
valori şi tradiţii dintre naţiuni, ei resping ideea universalităţii drepturilor omului, apărând în
schimb ideea multiculturalismului.
Prin această idee se susţine că diversitatea culturală exclude aplicarea uniformă a
aceloraşi principii privind drepturile omului şi, o dată cu ea, dreptul unui stat de a încălca
suveranitatea altuia pentru protecţia acestor drepturi. Drepturile omului nu apar ca identice
pretutindeni şi universale, ci ca relative la o cultură, la anumite tradiţii istorice, politice
morale. Adepţii multiculturalismului tind să considere principiul respectării suveranităţii ca
primordial faţă de cel al respectării drepturilor omului, pe baza presupunerii că suveranitatea
şi independenţa sunt mijloace vitale pentru apărarea tradiţiilor culturale şi politice specifice
fiecărui stat.
Disputa continuă, fiecare dintre părţi evocând argumente inspirate din experienţa politică:
- universaliştii observă că adeseori ideea diversităţii culturale şi politice, a
tradiţiilor sau opţiunilor diferite, nu este decât un pretext al regimurilor totalitare
de justificare a abuzurilor comise de către ele împotriva drepturilor omului (ceea
ce este adevărat);
- adversarii universalismului observă că ideologia drepturilor omului nu este
adesea decât un pretext pentru intervenţii nelegitime, abuzive, agresive, ale unor
state în treburile interne ale altora, un pretext pentru dominaţie şi hegemonie
(ceea ce este adesea adevărat). Spre exemplu, drepturile lezate ale unor
minorităţi au constituit adesea pretextul pentru expansiune teritorială (nazismul a
făcut din drepturile lezate ale minorităţii germane din unele state central-
europene pretextul ocupării acestora). Problema raportului dintre principiul
respectării drepturilor omului şi principiul respectării suveranităţii statelor
rămâne deci acută şi tensionată.
O dispută similară s-a născut şi în legătură cu globalizarea. Adepţii acesteia susţin că
globalizarea (economică, politică, informaţională) a determinat o reducere a independenţei şi
a suveranităţii naţionale, şi, deci, că intervenţia străină sau internaţională într-un anumit stat
(unde, spre exemplu, sunt lezate drepturile omului) nu mai poate fi considerată drept simplă
încălcare a suveranităţii, drept simplă nedreptate. Adversarii acestui punct de vedere
obiectează însă că globalizarea nu este doar o realitate de fapt, ci şi o ideologie, un mit
justificator pentru hegemonia unor state care obţin maximum de avantaje economice, politice
şi culturale, de pe urma ei. În acest context, ei critică şi resping ca nedrepte numeroase
iniţiative care încalcă suveranitatea naţională.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
101
Constatăm că problematica relaţiilor internaţionale rămâne un domeniu deosebit de
controversat, nu numai între state şi politicieni, ci şi între politologi.
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
102
BIBLIOGRAFIE
1. R. Aron, Democraţie şi totalitarism, All Educational, Bucureşti, 2001
2. Aristotel, Politica, Paideia, Bucureşti, 2001
3. I. Berlin, Patru eseuri despre libertate, Humanitas, 1993
4. N. Bobbio, Liberalism şi democraţie, Nemira, Bucureşti 1998
5. Chantel Millon-Delsol, Ideile politice ale secolului XX, Polirom, Iaşi, 2002
6. R.A. Dahl, Despre democraţie, Institutul European, Iaşi, 2001
7. K. Dowding, Puterea, Du Style, Bucureşti, 1998
8. R.E. Goodin, H.D. Klingemann, Manual de ştiinţă politică, Polirom, Iaşi,
2005
9. F.A. Hayek, Constituţiile libertăţii, Institutul European, Iaşi, 2001
10. A.P. Iliescu, Introducere în politologie, All Bic, Bucureşti, 2002
11. K. Jaspers, Texte filosofice, Ed. Politică, Bucureşti, 1986
12. J. Locke, Al doilea tratat despre cârmuire, Nemira, 1999
13. J.St. Mill, Despre libertate, Humanitas, Bucureşti, 1994
14. M. Oakeshott, Raţionalismul în politică, All, Bucureşti, 1995
15. K. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, Humanitas, Bucureşti, 1993
16. G. Pasquino, Curs de ştiinţă politică, Institutul European, Iaşi, 2002
17. J.J. Rousseau, Contractul social, Ed. Moldova, 1996
18. R. Radu, Politologie, ASE, Bucureşti, 2003
19. E. Răcilă, C. Vâlsan, Politologie, ASE, Bucureşti, 2003
20. G. Sartori, Teoria democraţiei reinterpretate, Polirom, Iaşi, 1999