Biserica Ortodoxă Română

Biserica Ortodoxă Română (BOR) este una dintre bisericile autocefale ale creştinismului ortodox. Majoritatea românilor aparţin Bisericii Ortodoxe Române, dar biserica are şi credincioşi de alte naţionalităţi (romi, ucrainieni, etc.). Numai în România, numărul credincioşilor ortodocşi este, potrivit recensământului din 2002, de 18.817.975, deci 86,8% din populaţia ţării . În cadrul unui sondaj sociologic desfăşurat în Republica Moldova în anul 2000, 21,5% din populaţia totală şi un sfert din populaţia creştină au precizat că aparţin de Mitropolia Basarabiei, o subdiviziunea a B.O.R. (aproximativ 720.000 de enoriaşi). După unele surse, printre românii din Ucraina şi Occident, se află încă milioane de ortodocşi care îşi afimră subordonarea canonică faţă de Biserica Ortodoxă Române. Aceasta face ca numărul total al ortodocşilor români să fie mai mare de douăzeci de milioane.

Numele ortodoxiei vine din limba greacă, de la ορθο (ortho - drept, corect) şi δοξα (doxa - învăţătură, cunoaştere), traducându-se deci prin „învăţătura dreaptă“, sau „învăţătura corectă“.

Sfânta Liturghie în Biserica Ortodoxă Română este rostită în limbile română, ucraineană şi sârbă (şi, sporadic, în limbile maghiară, engleză sau franceză).

Organizarea

Organizarea administrativă a Bisericii Ortodoxe Române pe teritoriul României, Republicii Moldova, Ungariei şi Serbiei

Sunt şase Mitropolii, zece Arhiepiscopii şi 15 Episcopii în România (cu încă două episcopii în curs de organizare la Slatina şi la Tulcea), având mai bine de douăsprezece mii de preoţi şi diaconi,

slujitori ai altarelor din parohii, mănăstiri şi centre sociale.

În ţară există 631 [1] mănăstiri, în care trăiesc circa 3.500 de călugări şi 5.000 de măicuţe. Trei Mitropolii diasporane şi două Episcopii diasporane se află în afara României din graniţele actuale, fără a socoti aici şi Basarabia.

În România pentru ortodocşi există mai mult de 14.500 biserici. În 2002, aproape 1.000 dintre ele erau în construcţie sau renovare.

Mitropoliile Patriarhiei Ortodoxe Române de pe teritoriul României sunt:

Mitropolia Munteniei şi Dobrogei Mitropolia Moldovei şi Bucovinei Mitropolia Ardealului Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului Mitropolia Olteniei Mitropolia Banatului

Dogma

In Enciclopedia Românilor (coordonator Dimitrie Gusti, vol. 1, 1938), dogma ortodoxă este sintetizată astfel:

„Cultul creştin ortodox este adorarea unui singur Dumnezeu în trei ipostaze (Sfânta Treime): Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Dumnezeu s-a descoperit oamenilor mai întâi incomplet, în Vechiul Testament, prin Moise şi prin Profeţi şi apoi complet, în Noul Testament, prin însuşi Fiul Său, Domnul Iisus Hristos. Unitatea fiinţei lui Dumnezeu face ca acolo unde se găseşte una dintre ipostazele Sfintei Treimi să fie întreaga Dumnezeire. Proprietăţile Dumnezeirii sunt şi ale fiecărei ipostaze în parte. Singurele caracteristici proprii ipostazelor Sfintei Treimi în parte sunt următoarele: Tatăl este nenăscut, naşte din veci pe Fiul şi purcede din veci pe Duhul Sfânt, Fiul este născut din veci de Tatăl, iar Sfântul Duh este purces din veci de Tatal.

Dumnezeu a adus din nefiinţă la fiinţă toata lumea, pe cea vazută cât şi pe cea nevăzută (lumea îngerilor). O parte din lumea nevăzută a căzut, din pricina semeţiei. Ea a format împărăţia întunericului. Odată cu lumea începe şi timpul. Primul om, făcut de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, nu a ascultat însă de porunca lui Dumnezeu. Prin neascultarea lui, a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea. În bunătatea şi iubirea Sa faţă de neamul omenesc Dumnezeu a dat pe Fiul Său, Care s-a născut din Sfântul Duh şi din Fecioara Maria, mai presus de fire, ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi a sălăşuit printre oameni, învăţându-i care este calea cea adevărată, care este adevărul şi care este viaţa. După cum prin neascultarea lui Adam lumea căzuse în păcat, se depărtase de Dumnezeu şi ca urmare porţile împărăţiei cerurilor îi fuseseră închise, prin ascultarea care a mers până la supunerea de bună voie morţii de pe cruce, Fiul lui Dumnezeu apropie din nou lumea de Dumnezeu, deschizându-i din nou porţile Împărăţiei cerurilor. Vestea cea bună adusă oamenilor de Iisus Hristos şi jertfa de pe cruce cu corolarul Învierii din morţi şi Înălţării la ceruri sunt stâncile de granit pe care este clădită temelia Bisericii creştine. Pentru ca oamenii sa se poată împărtăşi din mântuirea adusa de El lumii, Iisus Hristos a lăsat Bisericii Sale mijloacele sfinţitoare (Sfintele Taine), asigurând pe urmaşii Săi, Sfinţii Apostoli, ca şi pe urmaşii acestora, episcopi şi preoţi, de asistenţa şi conlucrarea permanentă a Sfântului Duh. Sfintele Taine lăsate Bisericii Sale de Mântuitorul Iisus Hristos sunt în număr de şapte. Ele îmbrăţişează toate nevoile sufleteşti ale credincioşilor creştini pe calea cea nouă trasata de El, ca şi toate nevoile Bisericii creştine pentru propagarea în lume a operei Sale mântuitoare:

1. Prin Taina Sfântului Botez, individul este introdus în sânul comunităţii creştine spălându-se de păcatul strămoşesc (dacă este mic) şi de toate celelalte păcate făcute până într'acea clipă (dacă este mare)

2. Prin Taina Ungerii cu Sfântul Mir (taină), celui ieşit din baia Sfântului Botez i se împărtăşeşte Sfântul Duh spre întărire şi progres pe calea virtuţilor creştine

3. Prin Taina Sfintei Euharistii credinciosul împlineşte cuvântul lui Iisus Hrisos: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu... Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu... (Matei 26, 26-28) căci dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi (Ioan 6, 53).

4. Prin Taina Pocăinţei credinciosul care a călcat legea morală crestină cuprinsă în învăţătura evanghelică are putinţa de a se ridica iarăşi pe planul spiritual înalt pe care se găsea mai înainte de păcat

5. Prin Taina Sfântului Maslu, credinciosul capătă iertarea păcatelor şi vindecare de suferinţele sufletului şi trupului

6. Prin Sfânta Taină a Nunţii se întemeiază familia creştină şi se pun bazele traiului după voinţa lui Dumnezeu prin dobândirea de prunci şi perpetuarea neamului omenesc şi întrajutorarea soţilor spre mântuire şi, în fine,

7. Prin Taina Preoţiei, sunt unşi aceia dintre credincioşi, care voiesc şi sunt consideraţi capabili să devină propagatori ai operei Mântuitorului Iisus Hristos în lume şi împărtăşitori ai Sfântului Duh.

Sufletul omului este nemuritor. După moartea trupului, sufletul aşteaptă bucurându-se dacă a făcut cele bune în viaţă şi părându-i rău dacă a făcut cele rele, până la a doua venire a lui Iisus Hristos, când vor fi judecaţi atât cei vii cât şi cei morţi şi când fiecare îşi va primi răsplata după faptele lui: cei buni fericirea veşnică iar cei răi chinurile veşnice. După moarte nu mai este cu putinţă pocăinţa pentru cei care au respins-o cu hotărâre în viaţă. Pentru cei care însă au fost răpiţi de greutăţile vieţii şi, fără a dori să lucreze răul, nu au izbutit a vieţui deplin creştineşte, rugaciunile Bisericii mijlocesc inaintea lui Dumnezeu îmblânzirea pedepsei şi chiar ieşirea din Iad.

Izvoarele din care îşi scoate Biserica Creştină ortodoxă principiile sale morale şi adevărurile sale religioase, sunt:

Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament (Biblia) Sfânta Tradiţie (consemnată în scris de Sfinţii Părinţi şi Scriitori bisericeşti) şi Hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice

Biserica creştină ortodoxă se simte cu tenacitate legată de acestea şi îşi face o adevărată onoare din lupta pe care o duce pentru păstrarea lor fără schimbare. Ele sunt norma credinţei celei drepte, de accea Biserica creştină ortodoxă, legată exclusiv de această normă, îşi merită pe bună dreptate numele ce-l poartă.”

Istoria

Pentru istoria bisericii de pe teritoriul României înainte de înfiinţarea Bisericii Ortodoxe Române vezi Istoria creştinismului pe teritoriul României

Autocefalia şi ridicarea la rangul de Patriarhie

Organizarea administrativă a Bisericii Ortodoxe Române în anul 1939

Biserica Ortodoxă Română a luat fiinţă în anul 1872 prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei şi Mitropoliei Moldovei de sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol şi ridicarea mitropolitului Ungrovlahiei, totodată arhiepiscop de Bucureşti, în rangul de mitropolit-primat al României. Titlul de mitropolit-primat fusese acordat pentru prima dată de autorităţile laice mitropolitului Nifon Rusailă pe 11 ianuarie 1865. Până la constituirea Sfântului Sinod românesc în anul 1872 bisericile ortodoxe din Ţările Române au făcut parte integrantă din Patriarhia de Constantinopol iar ierarhii ortodocşi din Ţările Române se găseau sub ascultarea canonică a patriarhului de Constantinopol, care s-a opus iniţial desprinderii celor două mitropolii şi fărâmiţării Ortodoxiei (precedentul fusese creat în anul 1448, când un Sinodul de la Moscova şi-a proclamat "autocefalia" faţă de Constantinopol, dând astfel naştere Bisericii Ortodoxe Ruse).

După proclamarea independenţei de stat a României (9 mai 1877), au urmat tratative cu Patriarhia de Constantinopol, în vederea recunoaşterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta recunoaştere a fost acordată pe 25 aprilie 1885 de patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea. Din perspectiva Patriarhiei de Constantinopol aceasta este data naşterii Bisericii Ortodoxe Române. De facto Biserica Ortodoxă Română a luat fiinţă odată cu constituirea Sfântului Sinod de la Bucureşti în anul 1872, acest eveniment marcând transformarea mitropoliilor şi episcopiilor ortodoxe din părţi componente ale Patriarhiei de Constantinopol în părţi componente (subdivizuni) ale noii structuri.

Mitropolia Ardealului s-a unit cu Sfântul Sinod de la Bucureşti în 23 aprilie 1919: "La 23 aprilie 1919, Sfântul Sinod episcopesc al Mitropoliei Ardealului(alcătuit pe atunci nnumai din episcopul Ioan Papp al Aradului - care era şi locţiitor de mitropolit - şi dr. Miron E. Cristea al Caransebeşului) a hotărât să intre în Sfântul Sinod din Bucureşti, iar Biserica Ortodoxă din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş 'a format parte integrantă a Bisericii mame din România întregită' ".

Din 1925 Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhat. În acel an, pe 4 februarie, Sfântul Sinod a hotărât sa înfiinţeze Patriarhia Ortodoxă Română. Mitropolitul primat (Mitropolitul Ungrovlahiei) a fost ridicat la treapta de patriarh. Legea pentru înfiinţarea Patriarhiei a fost promulgată la 25 februarie 1925. Pe 1 noiembrie 1925 a avut loc înscăunarea lui Miron Cristea ca prim patriarh al României (1925-1939).

Primaţii Bisericii Ortodoxe Române

Mitropoliţi ai României (1865-1925)

1865 - 1875: Nifon Rusailă (1789-1875) 1875 - 1886: Calinic Miclescu (1822-1886) 1886 - 1893: Iosif Gheorghian (1829-1909) 1893 - 1896: Ghenadie Petrescu (1836-1918) 1896 - 1909: Iosif Gheorghian (1829-1909) 1909 - 1911: Athanasie Mironescu (1856-1931) 1912 - 1919: Conon Arămescu-Donici (1837-1922) 1919 - 1925: Miron Cristea (1868-1939)

Patriarhi ai României (1925-prezent)

1925 - 1939: Miron Cristea 1939 - 1948: Nicodim Munteanu 1948 - 1977: Justinian Marina 1977 - 1986: Iustin Moisescu 1986 - 2007: Teoctist Arăpaşu 2007 -  : Daniel Ciobotea

Miron Cristea

Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea (n. 20 iulie 1868, Topliţa   d. 6 martie 1939, Cannes, Franţa) a fost un teolog român, cu rangul de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925 - 1939). În perioada 1 februarie 1938 – 6 martie 1939, a fost prim-ministru al României. A fost membru al Academiei Române.

Biografie

Patriarhul dr. Miron Cristea s-a născut la 18 iulie 1868, în oraşul Topliţa (astăzi în judeţul Harghita), într-o familie de ţărani români şi a primit la botez prenumele Ilie. După mamă, provenea dintr-o familie greco-catolică.

A făcut studiile la Gimnaziul săsesc din Bistriţa (1879 - 1883), la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud (1883 - 1887) şi apoi la Institutul Teologic din Sibiu (1887 - 1890). Ca elev la liceul din Năsăud, în anul şcolar 1886 - 1887, Ilie Cristea a fost ales preşedinte al societăţii culturale Virtus Romana Rediviva, pe care o prezidase cu trei ani înainte George Coşbuc.

După finalizarea examenului de bacalaureat şi absolvirea Academiei Teologice din Sibiu în anul 1890, Ilie Cristea a fost numit învăţător-director la Şcoala confesională românească din Orăştie şi a început să colaboreze la Telegraful Român. După un an, Mitropolia din Sibiu l-a trimis cu o bursă să studieze la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta (1891 - 1895), unde a obţinut la 15 mai 1895 titlul de doctor în filologie. Teza de doctorat este întitulată Viaţa şi opera lui Eminescu.

În timpul studenţiei, a colaborat ca jurnalist la ziarele Tribuna, Dreptatea şi Gazeta Transilvaniei şi a fost ales secretar al Societăţii studenţeşti Petru Maior. În 1894, pe parcursul desfăşurării "procesului memorandiştilor", împreună cu alţi 12 colegi, a redactat un manifest prin care ţăranii din Ardeal erau chemaţi să participe în număr cât mai mare la proces. În luna septembrie a aceluiaşi an, a luat parte în cadrul unei delegaţii numeroase de studenţi ardeleni la Congresul studenţesc de la Constanţa. În anii 1898 - 1900 a fost redactor la revista Telegraful Român.

Activitatea clericală

Reîntors la Sibiu, Ilie Cristea a devenit funcţionar la Centrul mitropolitan din oraş, întâi ca secretar eparhial al Arhiepiscopiei Sibiului (1895 - 1902), unde a avut o activitate publicistică asiduă şi meritorie, şi în continuare în funcţia de consilier mitropolitan la Arhiepiscopia Sibiului (1902 - 1909). În această calitate, Cristea s-a distins şi ca bun administrator şi organizator. Între altele, s-a îngrijit de proiectul edificării frumoasei catedrale ortodoxe din Sibiu.

În acest răstimp, Cristea a devenit şi membru al clerului, fiind hirotonit la 30 ianuarie 1900 ca diacon necăsătorit şi apoi ridicat la rangul de arhidiacon la 8 septembrie 1901. Este tuns în monahism la 23 iunie 1902 la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, de lângă Arad, când a primit numele de monah Miron, iar la 13 aprilie 1903 a fost hirotonit ieromonah. La 1 iunie 1908 a fost ridicat la rangul de protosinghel.

Ieromonahul Miron Cristea a militat asiduu pentru emanciparea culturală a românilor din Transilvania. A promovat în acest sens:

înfiinţarea Băncii Culturale Lumina, care îşi propunea să acorde din dobânzi burse elevilor şi studenţilor români şi să ajute financiar familiile doritoare să înveţe meserii;

participarea la reuniunile "Asociaţiei pentru cultura şi literatura poporului român din Transilvania" (ASTRA), fiind, din 1905, preşedintele Despărţământului Sibiu;

susţinerea înfiinţării Muzeului etnografic şi de artă din Sibiu, căruia i-a scris statutul asociaţiei;

înfiinţarea Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român; înfiinţarea, tot la Sibiu, a Reuniunii române de muzică, căruia i-a fost preşedinte; publicarea unei colecţii de proverbe, strigături şi zicale româneşti; sprijinirea intensă a şcolilor confesionale aflate sub îndrumarea Bisericii. Cristea a

iniţiat şi prezidat conferinţe învăţătoreşti; întreţinerea unei corespondenţe ample cu oameni de cultură contemporani, din toate

ţinuturile locuite de români. Împreună, între alţii, cu marele filantrop basarabean, totodată prieten apropiat, Vasile Stroescu, Cristea a ctitorit şi salvat numeroase biserici şi şcoli româneşti din Transilvania.

Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Bustul lui Miron Cristea, ridicat în Alba Iulia

La 4 februarie 1925, mitropolitul primat Miron Cristea a fost ales în rangul de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind învestit şi înscăunat la 1 noiembrie 1925, devenit astfel primul patriarh al creştinismului ortodox românesc. În calitate de întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, el a desfăşurat o intensă activitate cultural-misionară:

revigorarea revistei Biserica Ortodoxă Română; înfiinţarea la Bucureşti a publicaţiei eparhiale Apostolul, acest exemplu generalizându-

se şi la alte eparhii şi chiar în unele parohii, care au scos foi parohiale; a stăruit asupra importanţei predicii şi a determinat publicarea unor părţi din Sfânta

Scriptură cu explicaţii pentru credincioşi, precum şi tipărirea şi răspândirea unor broşuri cu cuprins religios şi moral;

a susţinut intensificarea învăţământului religios în şcolile secundare, iar în privinţa pregătirii clerului, încă puţin numeros în raport cu cerinţele timpului, a reînfiinţat seminarii şi a pus bazele altora noi.

a sprijinit activitatea filantropică prin crearea Fondului Milelor, ajutorarea tinerilor teologi la studii în străinătate etc.

Prea Fericitul Miron a contribuit la strângerea legăturilor Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, prin măsuri cum ar fi:

trimiterea de delegaţii la conferinţele interortodoxe de la Constantinopol (1923) şi de la Muntele Athos (1930), ca şi la întrunirile Mişcării Ecumenice;

călătoriile sale în Orient, până la Locurile Sfinte (1927);

intervenţia sa la Patriarhia Ecumenică pentru ridicarea aşa-numitei "Schismele bulgare" şi pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Albaneze;

edificarea a două biserici româneşti la Ierusalim şi la Iordan; înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române în Statele Unite şi Canada (1934); primirea vizitelor efectuate la Bucureşti de către ierarhi şi reprezentanţi ortodocşi şi

neortodocşi.

Importanţa şi prestigiului Bisericii Ortodoxe Române din acei ani au fost ilustrate de faptul că Biserica Ortodoxă Bulgară şi-a luat o vreme Sfântul şi Marele Mir de la Biserica Ortodoxă Română, iar patriarhul Ierusalimului a ţinut să călătorească personal în România pentru a reînnoi vechile legături, uitate într-o vreme.

Fiind un important lider naţional român şi militant pentru unificarea teritorială a României, patriarhul Cristea a răspuns cu abnegaţie la chemarea ţării, fiind numit senator, regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930) şi, în cei din urmă ani ai vieţii, în împrejurări deosebit de grele, prim-ministru, între 10 februarie 1938 şi 6 martie 1939, dată la care a murit la datorie, în funcţia prim-ministru al României. Decesul a survenit la Cannes (Franţa), unde plecase pentru tratament medical. Trupul neînsufleţit al patriarhului a fost înmormântat în Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

Iniţiator al proiectului Catedralei Mântuirii Neamului

Miron Cristea

Între anii 1926 - 1929, au avut loc dispute în ziarele vremii privind locul pe care urma să fie construită viitoarea catedrală a Patriarhiei în Bucureşti. Patriarhul Miron Cristea a prezidat la

19 februarie 1929 şedinţa de la reşedinţa patriarhală la care a participat o comisie de experţi care a analizat cele douăsprezece locuri propuse pentru amplasarea noii catedrale. În a doua şedinţă din 23 februarie 1929, în final, comisia a reţinut trei propuneri:

piaţa Bibescu Vodă, la poalele Dealului Mitropoliei şi pe locul Halelor Centrale; terenul pe care în prezent se află Hotelul Intercontinental şi clădirea Teatrului

Naţional; terenul de pe Dealul Mihai Vodă, unde se afla Arsenalul Armatei, ce urma să fie mutat

la marginea oraşului.

Despre Dealul Mihai Vodă (Dealul Arsenalului), cei adunaţi dimpreună cu patriarhul au apreciat că locul era înalt şi bun pentru catedrală, aflat şi el în inima oraşului, însă Cristea ceru trasarea de străzi şi bulevarde concomitent cu asanarea împrejurimilor, ceea ce ar fi complicat proiectul şi ar fi fost foarte costisitor. Ridicarea construcţiei pe Dealul Arsenalului sau în locul Teatrului Naţional ar fi presupus un amplu proces de expropriere. În consecinţă, a fost ales locul de la poalele Dealului Mitropoliei, în piaţa Bibescu Vodă.

Nicodim Munteanu

Nicodim Munteanu (n. 6 decembrie 1864, Pipirig, judeţul Neamţ; d. 27 februarie 1948) a fost al doilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1939-1948), şi membru de onoare al Academiei Române.

Studii:

1882-1890 - Seminarul "Veniamin" din Iaşi 1890-1895 - Academia duhovnicească din Kiev (licenţa

în 1895) 1894 - tuns în monahism la mănăstirea Neamţ, sub

numele de Nicodim 1894 - hirotonit ierodiacon la Iaşi 1886 - ieromonarh 1895 - predicator la catedrala mitropolitană din Iaşi 1898-1902 - hirotesit arhimandrit şi numit vicar al mitropoliei Moldovei 1902-1909 - vicar al Episcopiei Dunării de Jos 1908-1909 - director al Seminarului "Sf. Andrei" din Galaţi 1909 - arhiereu-vicaral al Mitropoliei Moldovei, cu titlul, "Băcăuanul" 1912, 18 februarie - ales episcop la Huşi(înscăunat la 3 martie 1912) 1918, iunie - 1919, decembrie - locţiitor de arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului 1923, 31 decembrie - retras din scaunul de la Huşi 1924-1935 - stareţul mănăstirii Neamţ.

1918, 5 octombrie - Membru de onoare al Academiei Române 1920 - "doctor honoris causa" al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi La 23 ianuarie 1935 a fost ales mitropolit al Moldovei (înscăunat 4 februarie 1935).

La 30 iunie 1939 a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (înscăunat 5 iulie), păstorind până la moarte.

Justinian Marina

Patriarhul Justinian

Justinian Marina, pe numele de mirean Ioan Marina, (n. 2 februarie 1901, Sueşti, judeţul Vâlcea; d. 26 martie 1977, Bucureşti) a fost al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, între 1948 şi 1977. A fost patriarhul care a iniţiat colaborarea dintre Biserica Ortodoxă si autoritatea comunistă.

Preot de mir în Episcopia Râmnicului

Patriarhul Justinian Marina (din botez Ioan Marina) s-a născut la data de 2 februarie 1901, în satul Suieşti, fosta comună Cermegeşti judeţul Vâlcea, în familia unor agricultori harnici. La dorinţa mamei sale

care dorea ca fiul ei să se facă preot şi având o înclinare nativă spre învăţătură, în anul 1915 a intrat la Seminarul Teologic "Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit în anul 1923, obţinând în acelaşi an şi diploma de învăţător, în urma examenului desfăşurat la Şcoala Normală din acest oraş.

Îşi începe lucrarea pe tărâm social la 1 septembrie 1923, ca învăţător la şcoala primară din satul Olteanca judeţul Vâlcea. După un an, la 1 septembrie 1924' este transferat, tot ca învăţător, la şcoala primară din comuna (azi oraş) Băbeni judeţul Vâlcea. S-a căsătorit apoi cu Lucreţia Popescu, fiica preotului Pavel Popescu, din comuna Braloştiţa, judeţul Dolj, la 14 octombrie 1924, după care devine preot în Băbeni. Îmbinând slujirea de învăţător cu cea de preot, s-a dovedit un adevărat apostol şi luminător.

În anul 1925 se înscrie ca student la Facultatea de Teologie din Bucureşti, obţinând titlul de licenţiat în teologie în anul 1929. În anul următor îşi dă demisia din învăţământul primar şi se consacră cu totul slujirii altaruluii. Remarcând că tânărul preot Ioan Marina dispune de însuşiri ce depăşeau aria de activitate al unui preot de sat, PS Vartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului, l-a chemat lângă sine şi l-a numit, la 1 noiembrie 1932, în funcţia de director al Seminarului Teologic "Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea. La aceeaşi dată este detaşat slujitor la Catedrala Sf. Episcopii.

La 1 septembrie 1933, este transferat, la cererea sa, preot la Parohia "Sf. Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea, care se vacantase. În anul 1935 este numit şi confesor al cercetaşilor din Râmnicu Vâlcea, iar din anul 1936 şi catehet al premilitarilor din oraş.

La vârsta de 34 ani, suferă pierderea soţiei, decedată la 18 noiembrie 1935, în etate de 27 de ani. Rămas văduv, nu se recăsătoreşte, crescându-şi singur cei doi copii ai săi, Silvia şi Ovidiu, cărora le-a fost şi tată şi mamă.

La 25 august 1939, preotul Ioan Marina este mutat de la direcţia Seminarului la conducerea Tipografiei eparhiale. În numai opt luni de zile, el întrece aşteptările tuturor şi reuşeşte să achite toate datoriile către furnizorii anilor anteriori şi să restabilească încrederea pe piaţa tipăriturilor faţă de tipografia eparhială. În primavara anului 1940, predă tipografia

negrevată de nici o datorie, nou-înfiinţatei Mitropolii a Craiovei. Refuză să meargă la Craiova, fiind îndurerat de desfiinţarea, la 7 noiembrie 1939, a Episcopiei Râmnicului.

Ca o recunoaştere a meritelor sale, depuse în timp de 20 de ani de preoţie, autorităţile eparhiale vâlcene l-au cinstit cu toate rangurile bisericeşti (sachelar, iconom şi iconom stavrofor cu drept de a purta brâu roşu), fiind ales în paralel ca membru în Consiliul Central al Asociaţiei Generale a Clerului din România. Ministerul Cultelor, la propunerea Mitropoliei Craiovei, i-a acordat răsplată "Meritul cultural clasa I pentru Biserică".

Arhiereu şi mitropolit la Iaşi

Viitorul Patriarh Justinian îşi datorează ascensiunea în ierarhia Bisericii faptului că îl ajutase pe liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej să se ascundă în casa parohială din Rm. Vâlcea în urma evadării acestuia din lagărul de la Târgu-Jiu în anul 1944. Liderul comunist Ion Gh. Maurer îşi amintea că „După ce am trecut cu maşina de Craiova, la vreo 30 de kilometri, ne-am oprit într-un sat unde-am fost găzduiţi de un popă care a fost, şi el, omul comuniştilor. Maşina s-a întors la Craiova iar noi am stat în acel sat vreo trei zile până când a venit o altă maşină, din Bucureşti, să ne ducă spre Capitală."

Mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu, ales în scaun la 29 noiembrie 1939, era bolnav şi avea neapărată nevoie de o persoană tânără, energică şi capabilă care să-l ajute la refacerea Eparhiei, grav afectată de distrugerile războiului. Arhierul-vicar Valeriu Moglan Botoşăneanul era în vârstă şi abia putea face faţă administraţiei Spiridoniei din Iaşi. În primăvara anului 1945, mitropolitul Irineu solicită Ministerului Cultelor să înfiinţeze un al doilea post de arhiereu-vicar la Mitropolia Moldovei. Aprobându-se cererea, mitropolitul Irineu, în calitate de episcop al locului, propune alegerea în acest post a preotului Ioan Marina, de la biserica "Sf. Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea, văduv prin decesul soţiei de aproape zece ani, pe care-l cunoştea bine de când l-a avut student şi din timpul cât a păstorit ca locotenent de episcop la Râmnic şi apoi de mitropolit la Craiova.

La propunerea mitropolitului Irineu Mihălcescu, Sfântul Sinod, în şedinţa sa din 30 iulie 1945, în urma cercetării şi examinării canonice, a aprobat alegerea preotului Ioan Marina în cel de-al doilea post de arhiereu-vicar, nou înfiinţat, la Mitropolia Moldovei, şi i-a acordat rangul ierarhic de Arhiereu, cu titulatura de "Vasluianul".

În ziua de 11 august 1945, preotul Ioan Marina este tuns în monahism, la Mânăstirea Cetăţuia din Iaşi, primind patronimicul Justinian, făcându-i-se şi hirotesia în arhimandrit. Hirotonia în arhiereu a avut loc în Duminica zilei de 12 august 1945, în Catedrala Mitropolitană din Iaşi şi a fost săvârşită de către mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, împreună cu episcopul Antim Nica de Cetatea Albă şi cu arhierul Valeriu Moglan Botoşăneanul.

La 16 august 1947, mitropolitul Irineu Mihălcescu, fiind înaintat în vârstă şi bolnav, s-a retras din scaun şi patriarhul Nicodim l-a numit locţiitor, până la alegerea titularului, pe arhiereul-vicar Justinian Vasluianul. Întrunit la Bucureşti, în ziua de 19 noiembrie 1947, sub preşedenţia mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, în absenţa patriarhului Nicodim, care se afla pentru refacerea sănătăţii la Mănăstirea Neamţ, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales ca arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei pe arhiereul Justinian Marina.

A fost instalat în scaun la 28 decembrie 1947, în Catedrala mitropolitană din Iaşi, în cadrul slujbei Sf. Liturghii, săvârşita de un sobor de arhierei, de preoţi şi diaconi, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanţilor autorităţilor de stat centrale şi locale, a numeroşi clerici şi credincioşi.

În cei trei ani cât a păstorit la Iaşi ca arhiereu-vicar şi apoi mitropolit al Moldovei, PS Justinian a depus eforturi imense pentru refacerea Eparhiei, crunt lovită de război şi pârjolită de secetă. A reorganizat sectorul economic de la Centrul Eparhial, pentru a se realiza o mai bună administrare şi control al resurselor, iar celorlalte sectoare - administrativ şi cultural - le-a stabilit programe clare de lucru şi cu termene precise.

A restaurat Catedrala şi reşedinţa mitropolitană, precum şi imobilele alăturate, care fuseseră ciuruite de gloanţe şi de schije, încât rămăseseră fără geamuri, cu zidurile crăpate şi cu găuri în acoperiş, dar şi cu inventarul răvăşit şi în parte pierdut. Le-a adus în bună stare de funcţionare, inclusiv fabrica eparhială de lumânări, care aproape că îşi încetase activitatea în anii războiului. În acelaşi timp, a completat cu călugări tineri şi destoinici personalul slujitor al Catedralei mitropolitane, numindu-l ca eclesiarh pe părintele arhimandrit Teoctist Arăpaşu.

Seceta cumplită din anii 1946-1947 a pârjolit ogoarele din zona Moldovei, adăugându-se mizeriei lăsate de război. Arhiereul Justinian a încuviinţat efectuarea primei procesiuni cu racla cu moaştele Sf. Cuvioase Parascheva, de când acestea se află la Iaşi, străbătând satele pustiite de secetă ale judeţelor Iaşi, Vaslui, Roman, Bacău, Putna, Neamţ, Baia şi Botoşani. Ofrandele adunate cu acest prilej au fost împărţite după chibzuinţa PS Justinian la orfani, văduve şi invalizi, la cantine şcolare, biserici în construcţie şi la mănăstiri pentru hrana bolnavilor şi a călugărilor bătrâni şi neputincioşi.

La data de 27 februarie 1948, Patriarhul Nicodim Munteanu a trecut la cele veşnice, în vârstă de 83 de ani, lăsând vacant scaunul de arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Vremurile care păreau nesigure cereau ca în funtea Bisericii Ortodoxe Române să fie aleasă o minte lucidă şi pătrunzătoare, un spirit organizator, un om tânăr suficient de energic pentru a putea să apere Biserica de încercările regimului comunist de a o desfiinţa.

Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala ţării, la 24 mai 1948, a ales arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh al României pe mitropolitul Moldovei Justinian Marina, "care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credinţă, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului şi al Bisericii, printr-o blândeţe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor şi vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare faţă de Sfântul Sinod şi de supunere faţă de legile ţării" (din Gramata Sinodală de instalare).

La 6 iunie 1948, la ceremonia de învestitură din aula Palatului Parlamentului şi la cea de instalare din biserica "Sf. Spiridon Nou" din Bucureşti, Patriarhul Justinian şi-a prezentat programul de activitate ca patriarh. Printre obiectivele sale figurau: pregătirea clerului în duhul Ortodoxiei şi cerinţelor vremii; restaurarea monahismului românesc; reorganizarea învăţământului teologic; desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma şi integrarea credincioşilor acestei biserici în Biserica Ortodoxă Română; reînnodarea legăturilor frăţeşti cu toate Bisericile ortodoxe; promovarea relaţiilor ecumenice cu Bisericile creştine etc.

La chemarea Patriarhului Justinian adresată credincioşilor greco-catolici, la 1 octombrie 1948, s-au adunat la Cluj într-o sală de sport 37 de preoţi şi protopopi greco-catolici, care au semnat o declaraţie de revenire în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, pe motiv că nu mai doresc să primească ordine de la "Roma imperialistă". La 3 octombrie, acelaşi an, trimişii lor s-au prezentat sub escorta poliţiei la Bucureşti, înaintea Sfântului Sinod, cu rugămintea de a fi primiţi în sânul Ortodoxiei. În prealabil fuseseră caterisiţi de Iuliu Hossu, superiorul lor ierarhic.

În ziua de 21 octombrie 1948, a avut loc la Alba Iulia o mare adunare populară organizată de Ministerul de Interne, la care au luat parte peste 20.000 de clerici şi credincioşi greco-catolici din întreaga Transilvanie, prilej cu care a avut loc reprimirea solemnă a credincioşilor şi preoţilor greco-catolici (care semnaseră declaraţia) în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

Realizările sale ca Patriarh

Patriarhul Justinian primeşte la Bucureşti vizita Patriarhului Alexei al Moscovei şi al întregii Rusii (iunie 1962)

În ciuda tuturor dificultăţilor, în cei 29 de ani de patriarhat, au avut loc o seamă de evenimente şi schimbări care au ridicat mult prestigiul Ortodoxiei româneşti în lumea creştină şi l-au făcut o figură reprezentativă a

întregii Ortodoxii.

La 19-20 octombrie 1948 Sf. Sinod a votat Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhia având acum numai 5 mitropolii, cu 13 eparhii sufragane, la care se adaugă două eparhii româneşti în "diaspora".

În anul 1950 Sf. Sinod a hotărât - pentru prima oară - trecerea unor ierarhi, călugări şi credincioşi români în rândul sfinţilor şi generalizarea cultului unor sfinţi ale căror moaşte se găsesc în ţara noastră, iar canonizarea lor solemnă s-a făcut în anul 1955.

A creat aşezăminte de asistenţă socială pentru preoţi şi călugări bătrâni (Dealu), pentru călugăriţe şi preotese bătâne (Viforâta). În anul 1948 s-a procedat la reorganizarea învăţământului teologic ortodox; de atunci şi până în anul 1989 au funcţionat două Institute teologice cu grad universitar (Bucureşti şi Sibiu) şi şase Seminarii teologice (Bucureşti, Buzău, Mănăstirea Neamţ, Cluj, Craiova şi Caransebeş).

A întreţinut legături cu celelalte Biserici Ortodoxe surori şi cu alte Biserici creştine. A făcut vizite, în fruntea unor delegaţii sinodale, la Bisericile Ortodoxe surori: Rusă (de mai multe ori), Georgiană (1948), Sârbă (1957), Bulgară (1953, 1966 şi 1971), Patriarhiile Ecumenică (1968), de Alexandria (1971) şi Ierusalim (1975) şi Biserica Greciei (1963, 1971 şi [[1975]).

S-au iniţiat relaţii cu Bisericile vechi orientale, prin vizite reciproce, patriarhul vizitând: Patriarhia armeană din Ecimiadzin (1958 şi 1966), Biserica etiopiană (1969 şi 1971), Biserica coptă (1969 şi 1971), Biserica siriană din Malabar-India (1969). S-au iniţiat şi întreţinut relaţii

cu o serie de Biserici romano-catolice naţionale, unele vizitate de patriarhul Justinian, în fruntea unor delegaţii sinodale: Austria (1969), Germania (1970), Belgia (1972), cu Biserica vechilor catolici şi cu Biserica anglicană (1966).

La rândul lor, delegaţii ai tuturor acestor Biserici au vizitat pe patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română. Din anul 1961 Biserica Ortodoxă Română a reintrat în Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi a participat la toate acţiunile desfăşurate în cadrul mişcării ecumenice actuale: Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferinţa Bisericilor Europene etc.

Patriarhul Justinian a publicat 12 volume sub titlul semnificativ "Apostolat social" (Bucureşti, 1948-1976), cu toate pastoralele, cuvântările şi articolele sale. S-au editat noi periodice bisericeşti ori şi-au continuat apariţia cele vechi: "Biserica Ortodoxă Română" (din 1874), "Ortodoxia", "Studii Teologice", "Glasul Bisericii" (a Mitropoliei Ungro-vlahiei), "Mitropolia Moldovei şi Sucevei", "Mitropolia Ardealului", "Mitropolia Olteniei", "Mitropolia Banatului" şi o serie de periodice editate de comunităţile ortodoxe române de peste hotare.

S-au reeditat: "Biblia sinodală", în două ediţii (1968 şi 1975); "Noul Testament"; toate cărţile de cult, fiecare în mai multe ediţii, aproape toate manualele necesare pentru învăţământul teologic superior şi seminarial, o serie de lucrări cu caracter teologic, istoric, scrise de ierarhi, profesori de teologie, preoţi, sau teze de doctorat.

În perioada de păstorire a Patriarhului Justinian s-au construit din temelie 302 biserici, au fost reparate sau restaurate alte 2345 biserici, dintre care monumente istorice 999, iar dintre acestea 128 mânăstiri, schituri şi alte aşezăminte monahale. Pe lângă bisericile nou construite care au fost împodobite cu pictură, în alte 271 de biserici pictura a fost restaurată.

Colaborarea cu sistemul comunist

Sub conducerea patriarhului Justinian a fost iniţiată colaborarea Bisericii Ortodoxe Române cu autoritatea comunistă. Patriarhul a promovat ideea ca istoria merge după nişte legi date de Dumnezeu, iar una dintre aceste legi este lupta de clasă. Scriitorul polonez, Czeslaw Milosz, laureat al premiului Nobel, citează pe patriarhul Justinian în cartea sa Mintea captiva. [2]

"Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acţionează aşa cum doreşte Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Omenirea poate fi reînnoită după modelul rusesc; de aceea nici un creştin nu se poate opune ideii - crude, ce-i drept - care va crea un om nou pe întreaga planetă. Asemenea argumente sunt adesea folosite de clerici care sunt unelte ale Partidului. "Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic!" a spus Justinian Marina, patriarhul României."

Scriitorul american, Christopher Hitchens este şi el de acord cu ideea că patriarhul Justinian a fost o unealtă a sistemului comunist. Hitchens scrie in God is not Great: "oameni ca Marina au fost fără indoială plini de ură şi patetici, plini de ură şi patetici in acelaşi timp".

Concluzii

De la întronizarea sa ca al treilea patriarh, la 6 iunie 1948, şi până la moartea sa din 26 martie 1977, «în faţa adversităţilor la care a fost supusă Biserica», scrie dl. Mihai Urzică, «Patriarhul Justinian s-a dovedit un abil diplomat şi a căutat să ţină piept, pe cât a putut, atacurilor îndreptate împotriva Casei Domnului. El a menţinut strâns unite rândurile clerului, a sprijinit pe condamnaţii politici dintre preoţii şi călugării eliberaţi din puşcării şi a restaurat multe biserici şi mănăstiri, înfruntând sancţiunile, ameninţările şi chiar domiciliul forţat la care, pentru o vreme, a fost supus».

Patriarhul Justinian (1948-1977) a căzut victimă prigoanei comuniste, atunci când a protestat împotriva Decretului 410 din 19 noiembrie 1959, care prevedea că puteau fi admise în monahism doar persoanele care au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbaţii, şi de 50 de ani femeile, şi în baza căruia, au fost scoşi din mănăstiri «cca 5.000 de monahi şi monahii». Aşadar, patriarhul Justinian «a avut curajul să protesteze împotriva acestui decret abuziv, motiv pentru care «a fost trimis la schitul Dragoslavele, unde i s-a fixat domiciliu forţat timp de şase luni!»

Patriarhul Justinian a încetat din viaţă în seara zilei de 26 martie 1977, în vârstă de 76 de ani, după o grea suferinţă şi o lungă perioadă de spitalizare. A fost depus în mormântul pe care cu grijă şi l-a pregătit în zidul interior al Mânăstirii Radu Vodă din Bucureşti, ctitorită de el. Pe crucea încastrată în zid, Patriarhul i-a cerut meşterului să sape următoarea inscripţie: "M-am luptat lupta cea bună. Credinţa am păzit. Am ajuns la capătul drumului vieţii. De acum încolo, mă aşteaptă răsplata dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, Judecătorul cel drept în ziua aceea".

Iustin Moisescu

Iustin Moisescu (n. 5 martie 1910, Cândeşti, Argeş — d. 31 iulie 1986, Bucureşti) a fost al patrulea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1977-1986).

Pregătire teologică

Patriarhul Iustin Moisescu s-a născut la data de 5 martie 1910, în satul Cândeşti (judeţul Argeş). Se înscrie la studii la Seminarul orfanilor de război din Câmpulung-Muscel (1922-1930). Termină Seminarul Teologic din Câmpulung-Muscel ca premiant. E ales de patriarhul Miron Cristea dintre absolvenţii tuturor Seminariilor din anul acela, 1930, şi trimis cu o bursă să-şi facă licenţa în Teologie la Universitatea din Atena. În anul 1934 se întoarce licenţiat cu "arista" („magna cum laudae").

Patriarhul Miron Cristea, urmărindu-i destinul, la recomandarea Universităţii din Atena şi a Ambasadei române din Grecia, l-a trimis pe tânărul licenţiat de la Atena să-şi continue studiile de specializare la Facultatea de Teologie romano-catolică din Strasbourg (Franţa), pentru încă doi ani (1934-1936), de unde, cu materialul pentru teza de doctorat, s-a întors încă o dată în anul 1936 la Facultatea de Teologie din Atena, unde a obţinut doctoratul, în anul 1937, cu teza: "Evagrie din Pont. Viaţa, scrierile şi învăţătura", premiată de Academia de Ştiinţe din Atena. Susţine examene de echivalare la Facultatea de Teologie din Bucureşti.

A urmat apoi cavalcada profesoratelor, cu opriri şi promovări rapide: Profesor de Limba latină la Seminarul "Nifon" din Bucureşti (1937-1938), profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Varşovia (1938-1939), înlocuindu-l pe celebrul profesor Nicolae Arseniev. Astfel, la Varşovia a alcătuit următoarele cursuri în limba polonă: "Introducere generală şi specială în cărţile sfinte ale Noului Testament"; "Exegeza Epistolei Sf. Pavel către Galateni" şi "Exegeza prologului Evangheliei după Ioan". Aceste cursuri au fost cercetate de profesorii Milan Şesan şi Vladimir Prelipceanu, care „au constatat valoarea lor ştiinţifică, didactică, precum şi deplina lor concordanţă cu învăţătura Bisericii Ortodoxe".

În anul 1940 este numit ca profesor agregat. În anul 1942, este numit, prin concurs, ca profesor titular de Exegeza Noului Testament la Facultatea de Teologie din Cernăuţi-Suceava. La Cernăuţi şi Suceava a mai alcătuit trei cursuri, unul de "Introducere în cărţile Sfinte ale Noului Testament", altul de "Exegeză" şi al treilea, "Ermeneutică Biblică". Despre scrierile în limba română, acelaşi raport constată că: „Forma de exprimare a autorului în limba română se distinge prin conciziune şi claritate". În anul 1946 este transferat ca profesor la aceeaşi catedră la Facultatea de Teologie din Bucureşti, apoi din anul 1948 la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti.

Ca profesor de teologie a publicat mai multe lucrări de specialitate: "Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în opera Sf. Ioan Hrisostom" (1939-1941); "Originalitatea parabolelor

Mântuitorului" (1944-1945); "Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena" (1946); "Ierarhia bisericească în epoca apostolică. Anexă: Texte biblice si patristice despre pace şi muncă" (Craiova, 1955); "Simbolica lui Hristu Andrutsos, traducere din greceşte" (Craiova, 1955); "Sfântul Pavel şi viaţa celor mai de seamă comunităţi creştine din epoca apostolică" (1951); "Temeiurile lucrării Bisericii pentru apărarea păcii" (1953).

Mitropolit al Ardealului

A urmat apoi o altă serie de ascensiuni, dupa o cotitură pentru mulţi imprevizibilă la vremea aceea, dar în cea mai bună tradiţie a unor precedente nu numai bizantine, ci şi apusene şi chiar romaneşti, mai ales ardelene, precum un Fotie devenit patriarh de Constantinopol din general, un Ambrozie devenit episcop de Milan din guvernator civil, un Nicolae Bălan devenit din profesor mitropolit al Ardealului etc. La 23 februarie 1956, episcopul-vicar patriarhal Teoctist Arăpaşu îl hirotoneşte ca diacon; a doua zi, celălalt episcop-vicar patriarhal, Antim Nica, îl hirotoneşte preot, iar a patra zi, la 26 februarie 1956, Adunarea Naţională Bisericească, potrivit Statutului constituită în Colegiul electoral, îl alege arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului, în locul marelui predecesor trecut la Domnul, Nicolae Bălan.

Şi-a rezervat apoi zece zile de meditaţie, înainte de a cere ca Domnul să-i deschidă braţele parinteşti, şi să-l primească în rândurile monahilor de la Mânăstirea Cernica, la 8 martie 1956. Ales deja mitropolit, la 15 martie 1956 patriarhul Justinian, mitropolituI Firmilian al Olteniei şi episcopul Nicolae Colan al Clujului îl vor hirotoni arhiereu, şi i se va încredinţa de îndată cârja lui Şaguna, la 18 martie 1956, în Catedrala Mitropolitană din Sibiu. În scurtă trecere prin Sibiu a înfiinţat în locul decedatei "Reviste teologice" (1947), revista teologică "Mitropolia Ardealului" (nr. 1-2, în septembrie-octombrie 1956).

Înainte de alegerea ca mitropolit al Ardealului, într-o lungă şi substanţială cuvântare, bine chibzuindu-şi cuvintele, patriarhul Justinian îl caracteriza aşa în faţa Colegiului electoral pe cel ce trebuia ales: „Va trebui să trimitem acolo pe cel mai bun dintre clericii de astăzi ai Bisericii noastre, o personalitate viguros conturată, cu aleasă pregătire teologică, temeinic orientată în toate problemele pe care le ridică lumea noastră contemporană", căci „la vremuri noi, ne trebuie oameni noi".

Mitropolit al Moldovei şi Sucevei

Mitropolitul Iustin păstoreşte o scurtă perioadă ca mitropolit al Ardealului. La 10 ianuarie 1957 este ales mitropolit al Moldovei şi Sucevei, iar peste trei zile e instalat pe scaunul cinstit odinioară de Dosoftei, Varlaam, Veniamin Costachi, pentru a nu-i pomeni decât pe aceştia, pentru că şirul celor mari de la Iaşi e prea mare, ca să poată fi pomenit acum în întregime.

Când a fost ales mitropolit al Moldovei şi Sucevei, şi-a conturat programul prin cuvintele: „Cu toată silinţa voi desfăşura o lucrare statornică de ocrotire şi păstrare a Sfintelor locaşuri: biserici, mânăstiri şi schituri - minunate opere de artă - care alcătuiesc diadema MitropoIiei Moldovei; iar din cei ce se nevoiesc în aceste comori ale evlaviei străbune, mă voi strădui să fac slujitori harnici şi devotaţi Bisericii, Patriei şi binelui obştesc. Neîncetat voi priveghea la buna îndrumare a preoţimii Eparhiei mele, întru îndeplinirea cu prisosinţă a îndatoririlor ei către Biserică şi Patrie. Voi urmări cu toată luarea minte ca roadele lucrării preoteşti să se vadă din buna chivernisire a locaşilor dumnezeieşti, din propovăduirea dragostei între toţi fiii Patriei şi din jertfelnica dăruire pentru binele obştesc".

Încă din acea vreme datează şi prima alegere, repetată până la moarte din patru în patru ani ca deputat în Marea Adunare Naţională (3 februarie 1957, în Circumscripţia Hârlău).

Ca mitropolit al Moldovei, a desfăşurat o activitate prodigioasă. Au fost ridicate noi clădiri - adevărate monumente de arhitectură - în incinta Centrului eparhial Iaşi, iar Catedrala şi reşedinţa au fost refăcute. Au fost restaurate numeroase mănăstiri şi biserici - monumente istorice din Eparhie. Pe lângă cele mai multe s-au pus bazele unor muzee sau colecţii muzeale. S-au construit clădiri noi la Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamţ, iar cele vechi au fost modernizate.

Acasă, în Moldova, concomitent cu numeroasele călătorii şi griji externe a iniţiat cu haruri de arhitect înnăscut, transformarea radicală a Centrului Mitropolitan dintr-o suită de magherniţe într-un centru modern, pe măsura epocii noastre. Înzestrat de asemenea cu un neaşteptat spirit practic, a construit în plin comunism trei mari clădiri la Centrul eparhial (două corpuri administrative şi un cămin preoţesc), peste 70 de biserici şi capele noi, 52 de case parohiale, 5 sedii de protopopiat. A înfiinţat 10 muzee de artă bisericească, obţinând fonduri de la Stat şi cheltuind bani dăruiţi de credincioşi. De asemenea, a restaurat, integral sau parţial, peste 20 de mănăstiri şi schituri: Putna, Suceviţa, Moldoviţa, Voronet, Arbore, Humor, Slatina, Dobrovăţ, Cetăţuia, Râşca, Neamţ, Sihăstria, Secu, Bistriţa, Văratec.

A condus câteva delegaţii ortodoxe române în vizitele făcute altor Biserici: Anglia (1958), Biserica siriană din Malabar (1961), S.U.A. (1970), Biserica luterană din Danemarca (1971), Patriarhia Ecumenică (1974). A făcut parte din câteva delegaţii sinodale conduse de patriarhul Justinian şi a primit numeroase delegaţii străine la Iaşi sau în cuprinsul Arhiepiscopiei Iaşilor. Ca membru în Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor (1961-1977), a participat la Adunările generale de la New Delhi (1961), Uppsala (1969), Nairobi (1975) şi la sesiunile anuale ale Comitetului Central la Paris (1962), Geneva (1966,1973 şi 1976), Heraklion Creta (1967), Canterbury (1969), Addis-Abeba (1971), Utrecht (1972), Berlin (1974) ş.a.

A făcut parte din Prezidiul Conferinţei Bisericilor Europene şi din Comitetul Consultativ, participând la Adunările generale Nyborg IV (1964), Nyborg V (1966), Nyborg VI (1971) şi Engelberg (1974), precum şi la sesiunile Prezidiului şi Comitetului Consultativ. A condus delegaţiile Bisericii Ortodoxe Române la Conferinţele panortodoxe de la Rodos (1961, 1963, 1964) şi Chambesy (1968), la prima Conferinţă pregătitoare a Sfântului şi marelui Sinod panortodox (Chambesy 1971).

Ca ierarh a publicat numeroase articole, pastorale, cuvântări, dări de seamă, mai ales în revista "Mitropolia Moldovei şi Sucevei". În afară de revista "Mitropolia Moldovei şi Sucevei", care a apărut 20 de ani sub directa sa îndrumare, Centrul mitropolitan Iaşi a editat şi alte lucrări, între care: volumul "Monumente istorice-bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei" (1974); "Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, ediţie critică" (1975); monografiile: "Catedrala Mitropolitană din Iaşi" (1977), "Mănăstirea Cetăţuia" (1977); broşuri-albume de popularizare a mănăstirilor din Moldova şi cărţi de rugăciuni etc..

Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

La 12 iunie 1977 este ales ca arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind înscăunat în Catedrala Patriarhală din Bucureşti

la 19 iunie 1977, păstorind ca patriarh până la moarte. A trecut la cele veşnice la data de 31 iulie 1986, în Bucureşti, fiind înmormântat în Catedrala Patriarhală.

Ca patriarh, a condus câteva delegaţii sinodale care au vizitat alte Biserici: Patriarhia Ecumenică (1978), Arhiepiscopia misionară ortodoxă română din Statele Unite şi Canada (1979), Biserica Ortodoxă Rusă (1980), Biserica Ortodoxă Sârbă (1981), Biserica luterană din Suedia (1981), sediul Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva (1981), Biserica Ortodoxă Bulgară (1982), Biserica reformată din Ungaria (1982), Biserica Ortodoxă din Grecia (1984). A primit vizita unor întâistătători de Biserici, precum şi a numeroşi reprezentanţi ai altor Biserici şi confesiuni creştine din lumea întreagă în calitate de patriarh.

În calitate de patriarh, a acordat o atenţie deosebită activităţii editoriale. A iniţiat marea colecţie intitulată "Părinţi şi scriitori bisericeşti", proiectată în 90 de volume, precum şi colecţia "Arta creştină în România", în 6 volume. S-a tipărit o nouă ediţie sinodală a Sf. Scripturi (1982), o nouă ediţie a Noului Testament (1979), manuale pentru învăţământul teologic superior şi pentru seminariile teologice, teze de doctorat, cărţi de cult. Şi-au continuat apariţia revistele centrale bisericeşti şi cele mitropolitane, ca şi buletinele, comunităţilor ortodoxe române de peste hotare. Prin bogata sa activitate cărturărească, ecumenică şi pastorală, patriarhul Iustin îşi înscrie numele în rândul ierarhilor de mare prestigiu ai întregii Ortodoxii.

A contribuit la restaurarea marilor noastre monumente bisericeşti, reluându-şi la Bucureşti vechea osteneală de la Iaşi, din Moldova şi Bucovina. Stau mărturie mănăstirile: Curtea de Argeş, Cheia, Zamfira, Viforâta, Dealu, Cernica, Pasărea, Tigăneşti, Caldăruşani, Sfântul Spiridon Nou, Sfântul Gheorghe şi însăşi Catedrala patriarhală, şi altele.

Teoctist Arăpaşu

Teoctist, pe numele de mirean Toader Arăpaşu (n. 7 februarie 1915, com. Tocileni, judeţul Botoşani; d. 30 iulie 2007, Bucureşti) a fost Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române între anii 1986-2007.

Studiile şi cariera ecleziastică

Patriarhul Teoctist Arăpaşu (din botez Toader Arăpaşu) s-a născut la data de 7 februarie 1915 în satul Tocileni (jud. Botoşani), din părinţii Dumitru şi Marghioala Arăpaşu, ca al zecelea din cei unsprezece copii ai acestora. A urmat şcoala primară din satul natal. A intrat de tânăr ca frate, la Schitul Sihăstria Voronei (jud. Botoşani), aparţinând de Mănăstirea Vorona, aflată în apropierea ţinuturilor natale în anul 1928. A urmat vreme de un an cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ, pe care le-a continuat apoi la Mănăstirea Cernica.

A fost tuns în monahism la 6 august 1935 la Mănăstirea Bistriţa (jud. Neamţ), sub numele de Teoctist. La 4 ianuarie 1937, Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei aprobă hirotonia monahului Teoctist în treapta de ierodiacon. A fost hirotonit de către arhiereul Ilarion Băcăoanul, în biserica Precista din Roman, pe seama Mănăstirii Bistriţa. În anul 1940 s-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1945, primind calificativul Magna cum laude pentru lucrarea susţinută în cadrul Catedrei de Liturgică, sub conducerea Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu. În acest timp a îndeplinit diferite funcţii în cadrul Arhiepiscopiei Bucureşti şi diacon la Patriarhia Română.

La 1 martie 1945 a fost transferat, la cererea sa, la Centrul eparhial Iaşi. Este hirotonit ieromonah la 25 martie 1945 de către PS Valeriu Moglan Botoşăneanul, arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei. Este hirotesit arhimandrit în anul 1946. Între anii a studiat la Facultatea de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii din Iaşi. La Iaşi, activează în calitate de preot slujitor (1945), apoi Mare Eclesiarh la Catedrala Mitropolitană din Iaşi şi Exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor.

La începutul anului 1947 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a retras rangul de arhimandrit, din cauza poziţiei sale procomuniste. Decizia Sfântului Sinod este publicată în periodicul oficial al Patriarhiei Române, revista "Biserica Ortodoxă Română", nr. 1-3 din ianuarie-martie 1947. Raportul spune că Teoctist Arăpaşu s-a asociat cu arhiereul-vicar Justinian Marina, prelat perceput de asemenea ca procomunist, care-şi submina superiorul, mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, prin atacuri în presa cotidiană. Autorităţile comuniste au organizat în paralel scoaterea lui Irineu Mihălcescu din scaunul de mitropolit şi înlocuirea sa cu Justinian Marina, fapt care a facilitat ascensiunea lui Teoctist Arăpaşu, apropiatului său.

Acensiunea către tronul de Patriarh

În anul 1948 Justinian Marina avea să fie instalat în scaunul de Patriarh al României. În perioada 1948-1950, Arhimandritul Teoctist Arăpaşu deţine funcţia de Vicar Administrativ al Arhiepiscopiei Iaşilor. La scurt timp după aceasta, la 28 februarie 1950, Arhimandritul Teoctist Arăpaşu a fost ales de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Patriarhului Justinian, în rangul de episcop-vicar patriarhal, cu titlul de "Botoşăneanul". A fost hirotonit în treapta arhieriei la 5 martie 1950, în Catedrala "Sfântul Spiridon-Nou" din Bucureşti, de către Patriarhul Justinian, mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei şi episcopul Chesarie Păunescu al Dunării de Jos.

În anii 1950-1954 Prea Sfinţitul episcop-vicar patriarhal Teoctist a fost secretar al Sfântului Sinod, rector al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti şi a condus diferite sectoare din cadrul Administraţiei Patriarhale. În perioada 1954-1962, a condus cancelaria Arhiepiscopiei Bucureştilor.

La 28 iulie 1962 a fost ales de către Colegiul Electoral Bisericesc în postul de episcop al Episcopiei Aradului, iar la 16 septembrie 1962 a fost înscăunat episcop la Arad, păstorind acolo timp de 10 ani. În această calitate, a avut sub jurisdicţie Vicariatul de la Gyula şi două protopopiate din Banatul Sârbesc.

În aprilie 1963, Congresul Episcopiei Ortodoxe Române din America l-a ales în postul de Episcop de Detroit (S.U.A.), iar Sfântul Sinod a aprobat alegerea şi i-a acordat rangul de Arhiepiscop. Din cauza neacordării vizei, n-a putut lua în primire conducerea efectivă a Episcopiei Ortodoxe Române din Statele Unite ale Americii şi Canada. De asemenea, în perioada decembrie 1969-decembrie 1970, PS Teoctist a îndeplinit funcţia de locţiitor de episcop al Oradiei.

La 28 ianuarie 1973 a fost ales în rangul de arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei, fiind înscăunat la 25 februarie 1973 de către Patriarhul Justinian în Catedrala Mitropolitană din Craiova. La 25 septembrie 1977 este ales în rangul de arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei, fiind înscăunat la 9 octombrie 1977 în Catedrala Mitropolitană din Iaşi. De asemenea, în perioada iulie 1980-ianuarie 1982, îndeplineşte şi funcţia de locţiitor de mitropolit al Ardealului.

Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

După moartea Patriarhului Iustin Moisescu la 31 iulie 1986, IPS Mitropolit Teoctist a devenit locţiitor de patriarh. La 9 noiembrie 1986 este ales în urma votului Colegiului Electoral Bisericesc ca arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind întronizat la 16 noiembrie 1986 în Catedrala Patriarhală din Bucureşti de către mitropoliţii ţării, Antonie al Transilvaniei, Nestor al Olteniei şi Nicolae al Banatului, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, a patriarhilor Ierusalimului şi Bulgariei, a reprezentanţilor tuturor Bisericilor Ortodoxe, ai Bisericii Romano-Catolice, ai Bisericilor Protestante şi a reprezentanţilor

forurilor de Stat.

În perioada noiembrie 1986-iunie 1990, PF Teoctist a suplinit postul vacant de mitropolit al Moldovei şi Sucevei, ca locţiitor de mitropolit, întrucât nu se obţinuse aprobarea de ocupare a scaunului rămas vacant.

În cei 45 de ani de activitate ca ierarh, s-a preocupat nu numai de probleme administrative şi economice, ci şi de restaurarea unor monumente de artă bisericească din cele patru eparhii pe care le-a condus (îndeosebi Putna, Bistriţa, Slatina, Râşca, Gorovei, Vorona, Mitropolia Veche, Bărboi, toate în Arhiepiscopia Iaşilor) şi de organizarea unor muzee bisericeşti şi a ctitorit o biserică în localitatea Victoria (jud. Botoşani). A îndrumat revistele "Mitropolia Olteniei", "Mitropolia Moldovei şi Sucevei" şi "Glasul Bisericii" şi a încurajat apariţia mai multor lucrări teologice.

Reprezentant de seamă al ecumenismului românesc, a făcut parte din mai multe delegaţii sinodale care au vizitat alte Biserici şi a condus delegaţii în vizitele de peste hotare: Biserica Ortodoxă din Finlanda (1971), Biscrica Ortodoxă Siriană a Răsăritului din Malabar-India (1976), Biserica Ortodoxă Rusă (1978), Biserica Bulgară (1983) Biserica Armeană (1983), Arhiepiscopia misionară din America (1978). Ca patriarh, a condus delegaţii sinodale române care au vizitat Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Bulgară, Austria, Suedia (toate în 1987), Patriarhia Rusă (1988) etc.

A participat la Conferinţa mondială a Comisiei "Credinţă şi Constituţie" a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, la Montreal (1963), vizitând atunci o serie de parohii românesti din Canada, la întâlnirea ecumenică de la Chantilly-Franţa (1978), a opta Adunare Generală a

Conferinţei Bisericilor Europene din Chania-Creta (1979), când a fost ales membru în Comitetul consultativ, a doua Conferinţă panortodoxă presinodală (Chambesy, 1982), la lucrările Prezidiului şi Comitetului Consultativ de la Oxford (1993) etc.

Activitatea ca patriarh

Patriarhul Teoctist şi Papa Ioan Paul al II-lea (1999)

Ca patriarh s-a remarcat prin sprijinul pe care l-a acordat teologiei româneşti. Nici chiar în Grecia, ţară aflată în afara lagărului comunist, Biserica Ortodoxă locală nu a putut tipări atâtea titluri câte s-au tipărit în

periaoda păstoririi patriarhului Teoctist în România. De asemenea, a avut o permanentă activitate pentru unitatea ortodoxă, ca şi în domeniul ecumenismului. A obţinut situarea Bisericii Ortodoxe Române la un nivel mai înalt în relaţiile cu celelalte culte decât în trecut. Deşi a fost nevoit să accepte demolarea a 27 de biserici ortodoxe monument-istoric în Bucureşti, a ridicat în schimb, în aceeaşi perioadă, peste 100 de biserici în ţară. A făcut mari eforturi, mergând pe urmele Patriarhului Justinian Marina, pentru a ocroti ortodocşii intraţi "în vizorul" autorităţilor comuniste din motive de credinţă. S-a folosit pentru aceasta şi de stabilirea de relaţii prieteneşti cu acestea, ca şi de influenţa externă obţinută.

A fost acuzat pentru obedienţa sa faţă de autorităţile comuniste, fapt care a culminat cu aprobarea demolării a 26 de biserici istorice din Bucureşti. A adresat numeroase telegrame de

felicitare dictatorului Nicolae Ceauşescu, căruia i-a făcut cadou vechi tipărituri şi obiecte de patrimoniu.

După Revoluţia din decembrie 1989 inţelegând contestaţiile de ordin politic, în legătură cu demolarea unor biserici în Bucureşti de către regimul de dictatură, la şedinţa Sfântului Sinod din 10 ianuarie 1990 Patriarhul Teoctist a cerut în scris retragerea din slujirea sa, în semn de pocăinţă. El s-a refugiat apoi la Mănăstirea Sinaia. În şedinţa sa din 10 ianuarie 1990, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a acceptat demisia Patriarhului Teoctist. Primind cereri din toată ţara din partea credincioşilor, a clerului de la parohii şi mânăstiri, pentru revenirea Patriarhului, precum şi a unor scrisori din partea Patriarhilor Bisericilor Ortodoxe locale, Sfântul Sinod în şedinţa sa din aprilie a hotărât chemarea Patriarhului la locul său prin revocarea deciziei de acceptare a demisiei patriarhului Teoctist. Dând ascultare Sfântului Sinod, Patriarhul Teoctist şi-a reluat slujirea sa pentru care a fost ales în noiembrie 1986.

A obţinut importante recunoaşteri din partea majorităţii Bisericilor ortodoxe locale, ca şi din partea altor culte religioase. În perioada 7-9 mai 1999, la invitaţia Patriarhului Teoctist, s-a desfăşurat vizita istorică în România a Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea (prima vizită a unui Papă într-o ţară majoritar ortodoxă).

A promovat învăţământul religios după 1989, înfiinţând noi seminarii teologice, şcoli medii de cântăreţi bisericeşti, de pregătire a asistenţilor sociali, băieţi şi fete, de restauratori de monumente istorice şi a organizat obţinerea de burse în străinătate pentru studenţii dornici de studiu. În învăţământul general de toate gradele şi profilurile a fost introdus învăţământul religios. Ca şi iniţiativele de mai sus, împreună cu Sfântul Sinod a înfiinţat eparhii noi, a reactivat mitropoliile şi episcopiile desfiinţate de dictatura comunistă, a întreprins demersurile pentru canonizarea unor sfinţi români, a reorganizat Biserica Română de peste hotare prin organizarea unor noi episcopii şi alegerea unui număr corespunzător de ierarhi dintre tinerii teologi cu studii în ţară şi în străinătate şi dintre cei care s-au distins prin cunoaşterea vieţii bisericeşti şi monahale.

Patriarhul Teoctist a murit luni, la 30 iulie 2007, la ora 17.00, în urma unui stop cardiac, suferit ca urmare a complicaţiilor apărute după operaţia de prostată la care a fost supus în cursul aceleiaşi zile.

Lucrări şi distincţii

A reorganizat şi promovat activitatea editorială bisericească. A publicat multe articole, predici, cuvântări şi studii care sunt cunoscute atât în ţară, cât şi în străinătate. Au fost retipărite, cu text diortosit, şi prefaţate de către Prea Fericirea Sa toate cărţile de slujbă, precum şi majoritatea manualelor de studiu pentru învăţământul teologic seminarial şi universitar. A publicat monografiile: "Mitropolitul Iacob Putneanul" (Mănăstirea Neamţ, 1978), "Sfântul Vasile cel Mare în evlavia credincioşilor ortodocşi români" şi "Mitropolitul Dosoftei, ctitor al limbajului liturgic românesc" (Iaşi, 1980).

A editat în transliterare: "Dumnezeiască Liturghie" a Mitropolitului Dosoftei (1679), Iaşi, 1980. A tipărit ediţia jubiliară din 1988 a "Bibliei de la Bucureşti" (1688), şi s-a îngrijit de tipărirea Bibliei, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod (2002), redactată şi adnotată de I.P.S. Bartolomeu Anania. A scris prefaţa multor cărţi şi monografii ale unor mănăstiri şi biserici din cadrul Patriarhiei Române.

Între anii a publicat peste 17 de volume de predici, cuvântări şi meditaţii, cu titlul general "Pe treptele slujirii creştine" şi un volum cu titlul "Slujind Altarul străbun", care cuprind peste 7000 de pagini, cu aproximativ 1500 titluri. A iniţiat o bogată şi fructuoasă activitate culturală şi ştiinţifică, promovând permanent acţiuni care au contribuit la creşterea prestigiului Bisericii. În timpul acestei perioade, schimbul de reviste şi cărţi de specialitate cu cele similare din străinătate a sporit, organizându-se, totodată, Simpozioane şi Colocvii cu teme de actualitate şi de interes pentru viaţa Bisericii.

Patriarhul Teoctist a primit numeroase distincţii şi premii de-a lungul îndelungatei sale activităţi de ierarh. Dintre acestea amintim: Premiul Timotei Cipariu al Academiei Române pentru strădania de reeditare a Bibliei de la Bucureşti-1688 (11 iulie 1991); Membru de onoare al Academiei Române (decembrie 1999); titlurile de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Oradea (1995), al Universităţii din Bucureşti (1995), al Universităţii Dunărea de Jos din Galaţi (2000), al Universităţii Catolice din Lublin-Polonia (2000), al Universităţii din Petroşani (2001), al Universităţii creştine "Dimitrie Cantemir" din Bucureşti (2003), al Universităţii "Ovidius" din Constanţa (2004), al Universităţii "Al.I.Cuza" din Iaşi (2005). A primit diferite distincţii bisericeşti acordate de Patriarhiile Antiohiei, Ierusalimului şi Moscovei şi de Bisericile Ortodoxe ale Greciei, Cehiei şi Slovaciei şi Finlandei. La 21 mai 1999 i s-a conferit din partea Statului Român Ordinul "Steaua României" în grad de Mare Cruce. PF Teoctist este Cetăţean de Onoare al municipiilor Botoşani (1994), Galaţi şi Brăila (2000), Petroşani (2001), Hunedoara (2002) şi Baia Mare (2003), precum şi al comunei Vorona (2005). La 17 septembrie 2003 i s-a conferit Diploma de Excelenţă a Fundaţiei Dr. Wilhelm Fielderman pentru "contribuţia de excepţie la dezvoltarea relaţiilor de respect reciproc între români şi evrei".

Deces

Patriarhul Teoctist a murit în data de 30 iulie 2007, după ce a fost operat de adenom de prostată, la Insitututul Clinic Fundeni. Intervenţia chirurgicală nu a fost una de urgenţă, ci una programată. Pe parcursul zilei, veştile venite dinspre spital erau îmbucurătoare. Potrivit medicilor, decesul a survenit în urma unor complicaţii cardiace, la ora 17.00, pe fondul unor suferinţe mai vechi de acest gen. Trupul neînsufleţit al Patriarhului Teoctist a fost depus in Catedrala Patriarhală.

Predecesor:Firmilian Marin

Mitropolit al Olteniei1973- 1977

Succesor:Nestor Vornicescu

Predecesor:Iustin

Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei1977- 1986

Succesor:Daniel

Predecesor:Iustin

Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al BOR1986- 2007

Succesor:Daniel

Patriarhul Daniel

Patriarhul Daniel, pe numele de mirean Dan Ilie Ciobotea (n. 22 iulie 1951, satul Dobreşti, comuna Bara, judeţul Timiş) este actualul Patriarh Bisericii Ortodoxe Române şi locţiitor de mitropolit al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. A fost ales, ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, de către Colegiul Electoral Bisericesc la data de 12 septembrie 2007, fiind înscăunat în această demnitate la 30 septembrie 2007

Studii

Dan Ilie Ciobotea s-a născut la data de 22 iulie 1951, în satul Dobreşti din comuna Bara (judeţul Timiş), ca al treilea copil în familia învăţătorului Alexie şi Stela Ciobotea. A primit la botez numele de Dan-Ilie Ciobotea. Şcoala primară a urmat-o în satul natal (1958-1962), Dobreşti, iar gimnaziul în localitatea Lăpuşnic (1962-1966), judeţul Timiş. În anul 1966 începe cursurile liceale în oraşul Buziaş, pe care le continuă în municipiul Lugoj, la Liceul "Coriolan Brediceanu" (1967-1970).

După absolvirea examenului de bacalaureat se înscrie ca student la Institutul Teologic Universitar din Sibiu (1970-1974), unde obţine Diploma de licenţă în teologie (Noul Testament). În perioada anilor 1974-1976 frecventează cursurile de doctorat la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, Secţia Sistematică, sub îndrumarea Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae; îşi continuă studiile în străinătate: doi ani la Facultatea de Teologie Protestantă a Universităţii de Ştiinţe Umane din Strasbourg (Franţa) şi doi ani la Universitatea Albert Ludwig din Freiburg im Breisgau, Facultatea de Teologie Catolică (Germania).

La data de 15 iunie 1979 îşi susţine teza de doctorat la Facultatea de Teologie Protestantă din Strasbourg, intitulată: "Réflexion et vie chrétiennes aujourd'hui. Essai sur le rapport entre la théologie et la spiritualité". Teza a fost pregătită sub îndrumarea a doi reputaţi profesori francezi: Gerard Ziegwald şi André Benoit şi a primit calificativul maxim. Devine astfel doctor în teologie al Universităţii din Strasbourg. O formă lărgită a acestei teze a fost pregătită sub îndrumarea mentorului său, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae şi a fost susţinută la 31 octombrie 1980 la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti sub următorul titlu: "Teologie

Patriarhul Daniel

Afiliere religioasă  

Patriarh ortodox român

Funcţia episcopală

Sediul  Bucureşti

Titlul  

Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Formulă de adresare  

Preafericirea Voastră

Perioada  30 septembrie 2007 -

prezent

Predecesor   Teoctist Arăpaşu

Date personale

Data naşterii  

22 iulie 1951

Locul naşterii  

satul Dobreşti, comuna Bara, judeţul Timiş

şi spiritualitate creştină. Raportul dintre ele şi situaţia actuală." În urma examenului oral şi a susţinerii tezei, drd. Dan-Ilie Ciobotea a fost declarat Doctor în teologie ortodoxă, de asemenea, cu calificativul maxim.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae a spus cu acest prilej: "Examenul tezei a dovedit Comisiei de examinare că are în faţa sa un candidat bine pregătit, bine informat şi mai ales pătruns de dorinţa şi râvna de a trăi o viaţă teologică de adâncime duhovnicească. Nouă asemenea oameni ne trebuie, oameni care să trăiască în învăţătura Bisericii noastre. Spiritualitatea adevărată a preotului aceasta este: să trăiască în aşa fel încât să poată răspunde şi întrebărilor omului de azi, dar să rămână şi preot adevărat. Cu o preoţime fără cultură teologică şi fără trăirea demnităţii şi misiunii sublime a preoţiei se va ajunge la îndepărtarea poporului credincios de Biserică."

Profesor de teologie

Din anul 1980 a activat ca lector la Institul Ecumenic de la Bossey – Elveţia (în perioada 1986-1988 fiind şi director adjunct), fiind şi profesor asociat la Geneva şi Fribourg (Elveţia). A participat la numeroase întruniri pentru promovarea ecumenismului peste hotare: al treilea Congres ortodox al Europei Occidentale de la Amiens, lângă Paris (1977), Colocviul despre Filioque de la Klingenthal Franţa (1978 şi 1979), Conferinţa studenţilor creştini de la Wellesley - S.U.A. (1979) şi la Conferinţa ecumenică de la Cambridge Boston, S.U.A. (1979), ambele cu tema “Credinţa, ştiinţa, viitorul", Reuniunea ecumenică asupra spiritualităţii creştine de azi de la mănăstirea Valamo -Finlanda (1981), Reuniunea ecumenică "Isus Hristos – Viaţa lumii" de la Niederaltaich - Germania (1982); Reuniunea ecumenică asupra rugăciunii pentru unitatea creştinilor de la Veneţia (1982), a VI-a Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Vancouver (1983) etc.

La 6 august 1987 intră în viaţa monahală la Mănăstirea Sihăstria cu numele Daniel, avându-l ca naş de călugărie pe arhimandritul Cleopa Ilie. Cu această ocazie, a fost hirotonit ieromonah. Ulterior în octombrie 1988 este hirotesit protosinghel. În perioada 1 septembrie 1988-1 martie 1990, este consilier patriarhal, Director al Sectorului Teologie Contemporană şi Dialog Ecumenic. În paralel, deţine funcţia de Conferenţiar la Catedra de Misiune Creştină a Institutului Teologic Universitar din Bucureşti.

În ianuarie 1990, PC Protosinghel Daniel Ciobotea a fost preşedintele Grupului de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, grup din care făceau parte Arhimandritul Bartolomeu Anania, Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Pr. Constantin Voicescu, ieromonahul Iustin Marchiş, dar şi câţiva trăirişti mireni: Sorin Dumitrescu, Horia Bernea şi Teodor Baconsky etc. Acest grup a avut un rol foarte bun pentru că, în timp ce ierarhii îşi temeau cârjele şi scaunele, a reintrodus, cu concursul ministrului învăţământului, religia în şcoli. Dar acest grup viza mai ales o înnoire a ierarhiei, căci acesta era problema la

ordinea zilei. El s-a dizolvat, pentru că un membru al său a ajuns Mitropolit, altul vicar…

Mitropolit al Moldovei

Mitropolitul Daniel

La 1 martie 1990, PC Protosinghel Dr. Daniel Ciobotea este ales, la propunerea IPS Mitropolit Nicolae Corneanu, în rangul de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, cu titlul “Lugojanul", fiind hirotonit întru arhiereu în Catedrala Ortodoxă din Timişoara la 4 martie 1990.

La 7 iunie 1990 este ales, iar la 1 iulie 1990 este înscăunat ca arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Bucovinei.

Din anul 1992 este Profesor de Teologie la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Dumitru Stăniloae" din cadrul Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi.

Participă, în continuare, la o serie de întruniri ecumenice peste hotare: de pildă, a condus delegaţia Bisericii Ortodoxe Române la a VII-a Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Canberra (1992). Deţine numeroase funcţii pe plan bisericesc şi ecumenic: Reprezentant al Comisiei Sinodale Naţionale pentru Educaţia Religioasă (Bucureşti); Preşedinte al Comisiei Teologice şi Liturgice a Sf. Sinod al BOR (fostă comisie pentru învăţământ); Membru fondator şi membru de onoare al Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice (Bucureşti); Membru al Comitetului Executiv şi Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor (Geneva, 1991-1998); Membru al Prezidiului şi Comitetului Central al Conferinţei Bisericilor Europene (din 1990); Vicepreşedinte al celei de-a II-a Adunări Generale a Conferinţei Bisericilor Europene (Graz, 1997).

Realizări ca mitropolit

ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, este şi fondatorul a numeroase instituţii dintre care amintim: Facultatea de Teologie Ortodoxă "Dumitru Stăniloae" din Iaşi, Seminarele Teologice Ortodoxe de la Mănăstirea Agapia, Botoşani, Dorohoi, Iaşi şi Piatra Neamţ, Academia Laică "Sf. Ioan de la Neamţ", Mănăstirea Neamţ, Centrul Cultural-Pastoral "Sf. Daniil Sihastru"-Durău, Institutul Ecumenic "Sf. Nicolae"-Iaşi, Centrul de Conservare şi Restaurare a Patrimoniului Religios "Resurrectio", Centrul de educaţie şi informare medicală Providenţa II - 2002, Institutul social-caritativ Diaconia - 2003, şi altele.

De asemenea, pe plan social-caritativ, Mitropolitul Daniel a înfiinţat o serie de instituţii sociale, amintind: Asociaţia creştină Pelerinul (Iaşi, 1996); Cabinetul stomatologic St. Pantelimon (Iaşi, 1993); Asociaţia Medicilor şi Farmaciştilor Ortodocşi din România (Iaşi, 1993); Departamentul socio-caritativ Diaconia (Iaşi, 1994); Cantine pentru săraci la Iaşi, Paşcani, Dorohoi, Hârlău (1993-1995); Dispensar policlinic "Sf. Ap. Petru şi Pavel" (1998); Centrul de diagnostic şi tratament Providenţa (2000); Fundaţia Solidaritate şi Speranţă (2002); Centrul de educaţie şi informare medicală Providenţa II (2002); Institutul social-caritativ Diaconia (2003).

ÎPS Mitropolit Daniel este şi fondator de publicaţii religioase. Amintim aici "Vestitorul Ortodoxiei" -periodic de informaţie bisericească, teologie şi spiritualitate al Patriarhiei Române, "Candela Moldovei" -buletinul oficial al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei şi "Teologie şi Viaţă, Revistă de gândire şi spiritualitate (fosta revistă "Mitropolia Moldovei şi Sucevei"). ÎPS Daniel a organizat, de asemenea, numeroase simpozioane, colocvii, congrese naţionale şi internaţionale, şi organizează permanent programe culturale, educative şi filantropice. La iniţiativa IPS Daniel, a fost înfiinţat postul de Radio Trinitas al Mitropoliei Moldovei (1998), care a devenit repede cel mai bun radio ortodox din ţară.

ÎPS Daniel i se datorează şi aducerea moaştelor unor sfinţi şi a unor relicve sfinte la Iaşi şi în eparhiile sufragane ale Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, precum fragmentul din lemnul Sfintei Cruci care se păstrează la Mănăstirea "Xiropotamu" din Muntele Athos-Grecia (1992), moaştele Sfântului Apostol Andrei de la Patras-Grecia (1996), moaştele Sf. Gheorghe de la Livadia-Grecia (2000), Brâul Maicii Domnului de la Volos-Grecia (2001), moaştele Sf. Ioan Casian de la Marsilia-Franţa (2002), moaştele Sf. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir de la Tesalonic-Grecia (2003), fragment din lemnul Sfintei Cruci ce se păstrează la Mănăstirea Panaghia Soumela, Veria-Grecia (2004) sau fragment din moaştele Sfântului Apostol Pavel de la mănăstirea Panaghia Soumela, Veria-Grecia (2005).

Activitatea ştiinţifică

De-a lungul timpului a primit numeroase distincţii şi titluri, dintre care amintim: Premiul Emanuel Heufeder (Germania, 1998); Medalia Comemorativă "150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu" şi Ordinul "Serviciul Credincios" în rang de Mare Cruce acordat de către Preşedinţia României (2000); Membru titular al Academiei Internaţionale de Ştiinţe Religioase de la Bruxelles (2000); Premiul ecumenic al Institutului Sf. Nicolae din Bari (Italia, 2002); Premiul Pro Humanitate acordat la Berlin, în 2002, de Fundaţia Europeană pentru Cultură Pro Europa (din Freiburg im Breisgau); Senator de onoare al Universităţii Dunărea de Jos (Galaţi, 2003).

De asemenea deţine titlul de Doctor Honoris Causa al mai multor institute academice din ţară şi străinătate: Universitatea Catolică Sacred Heart, Fairfield, Connecticut - S.U.A. (2003); Universitatea de Arte "George Enescu" din Iaşi (2006). De asemenea, este cetăţean de onoare al municipiului Botoşani (2003).

Prea Fericirea Sa a participat la peste 200 de simpozioane, congrese şi conferinţe teologice internaţionale, aducând contribuţii importante în rezolvarea problemelor dezbatute în cadrul acestor întruniri.

În ceea ce priveşte activitatea ştiintifică şi publicistică a Prea Fericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, putem spune că a publicat peste 500 de studii, articole, cuvântări şi prefeţe în limba română, peste 100 de studii şi articole în limbile franceză, engleză şi germană în reviste şi volume colective din străinătate. Patriarhul Daniel este şi autorul unor cărţi teologice de o importanţă deosebită.

La data de 30 septembrie 2007, Preşedintele României i-a conferit Ordinul Naţional "Steaua României" în grad de Mare Cruce, ca o încununare a tuturor contribuţiilor sale.

Lui Daniel Ciobotea, i s-a reproşat că ar fi colaborat cu fosta Securitate, însă la data de 16 octombrie 2007, Patriarhul a primit decizie de necolaborare cu Securitatea ca poliţie politică din partea CNSAS. Trebuie specificat însă că a avea dosar la securitate, nu inseamnă neapărat că respectiva persoană a fost colaborator al Securităţii, putând să fie la fel de bine să fie un dosar de umărit de securitate, o victimă a securităţii. Este menţionată o hârtie în care se spune că i s-ar fi ars dosarul pe data de 23 decembrie 1989.

Conform unui articol aparut în presa centrală, CNSAS a declarat că: „Din datele ajunse la CNSAS nu rezultă ce tip de dosar îi fusese deschis PF Daniel. Având în vedere faptul că acesta a călătorit în străinatate înainte de 1989„ (la studii postuniversitare) „este posibil să fi fost vorba de un dosar de urmărire”.

În anul 2007 a fost ales ca membru de onoare al Academiei Române.

Lucrări

Patriarhul Daniel. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea... (Iaşi, 1996); Confessing the Truth in Love - Orthodox Perceptions of

Life, Mission and Unity (Iaşi, 2001); Luptător jertfelnic şi ctitor darnic - lucrarea harului în

viaţa Sfântului Voievod Ştefan cel Mare (Iaşi, 2004); Făclii de Înviere - Înţelesuri ale Sfintelor Paşti (2005); Recunoştinţă şi reînnoire (Iaşi, 2005), toate apărute la

Editura Trinitas.

Dintre articolele publicate în periodice amintim: Chemarea preoţească (1973); Elemente ale religiei geto-dacilor favorabile procesului de încreştinare a strămoşilor (1976); Învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur despre rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul (1976); Timpul şi valoarea lui pentru

mântuire în Ortodoxie (1977); Temeiurile dogmatice ale bucuriei creştine (1977); Creştinii din Occident în căutarea Ortodoxiei (1978); Dorul pentru Biserica nedespărţită sau apelul tainic şi irezistibil al Sfintei Treimi (1982); Mărturia ortodoxă în Mişcarea Ecumenică (1989) etc.De la alegerea sa ca mitropolit, el a iniţiat programul "Niciun sat fără biserică", care prevedea construirea în fiecare sat şi cartier unde nu există biserică a unul lăcaş de cult, chiar şi în cele în care ortodocşii sunt minoritari. Prea Fericitul Daniel consideră că este foarte important ca fiecare localitate să aibă propria-i biserică şi propriul său preot:

„Construirea de biserici este datoria cea dintâi şi cea mai mare. Şi aceasta deoarece, oricâte case am face în lumea aceasta, nici una nu are Sfinţenia şi Lucrarea Bisericii. Un sat creştin fără biserică este un sat fără lumină suficientă pentru suflet. De aceea, datoria noastră este de a zidi biserici în fiecare localitate creştină şi de a forma preoţi care să fie păstori de suflete pentru credincioşi. Ce-ar putea da omul în schimb pentru sufletul său? Ce-i foloseşte lui dacă câştigă lumea aceasta, dar îşi pierde sufletul său? Aici este esenţialul vieţii pe pământ. Dacă nu avem biserică şi nu avem preot, riscăm să ne pierdem sufletul. Degeaba construim altceva, dacă nu construim în primul rând casa pentru vindecarea sufletului de păcate, pentru luminarea lui.”

(Daniel Ciobotea)

Teologi români ortodocşi din secolul XX

Filocalia

Părintele profesor Dumitru Stăniloae a trudit o viaţă întreagă la întregirea în limba română a monumentului pe care îl reprezintă Filocalia Românească.

Despre valoarea sa teologică mulţi savanţi apuseni au afirmat că depăşeşte tot ce se cunoaşte în Europa secolului al douăzecelea.

Părintele este cunoscut şi ca „teolog al dorului” iar pasajul din o scriere a sa i se poate, desigur,

aplica :

Se poate spune deci că ţinta spiritualităţii creştine ortodoxe este unirea omului credincios cu Dumnezeu, în Hristos.Dar cum Dumnezeu este nesfârşit, ţinta unirii cu El, sau a desăvârşirii noastre, nu corespunde niciodată unui capăt, de la care să nu se mai poata înainta.Toţi părinţii răsăriteni spun, de aceea, că desăvârşirea nu are hotar.Ţinta spiritualităţii ortodoxe, şi drumul spre ea.

Precizarea pe care o face sfinţia sa, că există în contemporaneitate o confuzie între stat şi Ţară este deosebit de limpede. Se poate astfel spune că cercetarea istoriei în duhul adevărului, cu orizonturile deosebit de vaste deschise de părintele Dumitru Stăniloae este continuată.

Un mistic al Bisericii Ortodoxe Române este părintele Arsenie Boca. Acesta a fost şi pictor de icoane, dar şi un vestit duhovnic. Scrierile sale constituie astăzi una din lecturile fundamentale ale multor trăitori ortodocşi.

Părintele Ilie Cleopa a fost dispreţuit de mulţi observatori superficiali pentru lipsa sa de studii „oficiale”. Cei care citesc însă cărţile sale vor descoperi, în opinia unor credincioşi, „o cultură patristică uluitoare, o capacitate de sinteză teribilă şi o exprimare limpede” ce face înţelese pentru cei mai mulţi texte de mare dificultate. Părintele Ilie Cleopa a izbutit să aducă teologia patristică în limba română a secolului XX fără schimbare şi fără pierdere.

Părintele Nicolae Steinhardt, evreu convertit la Ortodoxie în închisorile comuniste, este un alt reprezentant de frunte al teologiei româneşti a secolului XX.

Deşi cu mai puţine scrieri, părintele Paulin Lecca se impune prin efectul puternic al acestora, şi mai ales al cărţii De la moarte la viaţă, care a schimbat gândirea şi credinţa a mii şi mii de oameni

Un teolog şi poet creştin de excepţie a fost şi Traian Dorz, mare apărător al mişcării de reînviorare a trăirii ortodoxe Oastea Domnului. Scrierile sale au dăruit românilor teologia unui mărturisitor şi trăitor al învăţăturii ortodoxe, ale unui apărător al puterii credinţei.

Părintele Ilarion Argatu a avut foarte mulţi ucenici şi admiratori în viaţă, şi încă şi mai mulţi după trecerea la cele veşnice. Cărţile sale sunt atât de apreciate şi căutate de credincioşi,

încât s-au găsit - ca şi în cazul părintelui Dumitru Stăniloaie şi al altor teologi - „făcători” de scrieri care i se atribuiau în mod fals (de multe ori fiind în directă contradicţie cu teologia sa).

Părintele Sofian Boghiu, originar din Basarabia, a fost un mare ascet şi mărturisitor creştin. El este considerat sfânt de către foarte mulţi ortodocşi. Pictor plin de har şi duhovnic de excepţie, a lucrat lucrarea lui Dumnezeu vreme de mulţi ani. Părintele Sofian Boghiu şi părintele Adrian Făgeţeanu, duhovnicii cei mai vestiţi de la Mânăstirea Antim fiind numiţi şi „Apostolii Bucureştilor”, pentru mărturia creştină pe care au adus-o în plină epocă a comunismului ceauşist.

Toţi teologii români ortodocşi înfăţişaţi pe scurt mai sus au suferit direct din pricina prigoanei comuniste, fiind închişi între 5 şi 17 ani pentru credinţa lor.

Figuri însemnate

Ierarhi

Daniel Ciobotea,patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Laurenţiu Streza, Mitropolit al Transilvaniei, Arhiepiscop al Sibiului Teofan Savu, Mitropolit al Moldovei si Bucovinei,Arhiepiscop al Iasilor Nicolae Corneanu, Mitropolit al Banatului, Arhiepiscop al Timişoarei Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolit al Clujului, Albei şi Maramureşului,

Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, purtător de cuvânt al Sfântului Sinod Petru Păduraru, Mitropolit al Basarabiei Iosif Pop, Mitropolit al Europei Occidentale şi Meridionale, Arhiepiscop al Parisului Serafim Joantă, Mitropolit al Germaniei şi al Europei Occidentale Nicolae Condrea, Mitropolit al Americii şi al Canadei Casian Crăciun, episcop al Eparhiei Dunării de Jos Sofronie Drincec, episcop al Episcopiei Ortodoxe Române din Gyula (Ungaria) Marc Alric, Episcop Vicar al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi

Meridionale Daniil Stoenescu, Episcop Vicar de Vârşeţ (Serbia) Damaschin Coravu, Episcop al Sloboziei si Calarasilor

Alti membri notabili

Ieromonahul Rafail Noica, sihastru în Munţii Apuseni Ieromonahul Iustin Marchiş, stareţul Mănăstirii Stavropoleos din Bucureşti