Universitatea din CraiovaFacultatea de Economie si Administrarea Afacerilor

Partea I: Teorie

Coordonator practica:Prof. univ. dr. Marin Opritescu

Craiova 2009

Student: Tudosie

Adriana Madalina

Sectia Finante-Banci,

Anul II

Seria II, Grupa 2

Proiect Practica Bancara Disciplina „Moneda si credit”

CUPRINS

Capitolul 1: MIJLOACE ŞI OPERAŢIUNI DE PLATĂ ……………………………………. 4

1.1 Consideraţii generale asupra mijloacelor de plată……………………………………………... 41.2 Numerarul – instrument de plată………………………………………………………………. 81.3 Plaţile prin virament………………………………………………………………………….....10

1.3.1 Ordinul de plată……………………………………………………………………… 141.3.2 Cecul………………………………………………………………………………… 191.3.3 Cambia………………………………………………………………………………. 261.3.4 Biletul la ordin………………………………………………………………………. 341.3.5 Cărţile de plată……………………………………………………………………… 36

1.3.5.1 Cartile de plata (cardurile)………………………………………………… 361.3.5.2 Platile electronice…………………………………………………………. 401.3.5.3 Ordinul de plata electronic………………………………………………... 431.3.5.3 Cecul electronic…………………………………………………………… 44

1.3.6 Instrumente de plata utilizate in relatiile financiare internationale:………………… 451.3.6.1 Scrisoarea de garantie bancara…………………………………………………….. 451.3.6.2 Warantul…………………………………………………………………………… 461.3.6.3 Conosamentul……………………………………………………………………… 461.3.6.4 Acreditivul documentar……………………………………………………………. 47

1.3.6.5 Incasso-ul documentar…………………………………………………………………… 491.3.7 Compensaţia…………………………………………………………………………. 50

Capitolul 2: CREDITAREA BANCARĂ…………………………………………………… 52

2.1 Definirea notiunii de credit……………………………………………………………………. 522.2 Negocierea creditelor………………………………………………………………………….. 56

2.2.1 Analiza economico-financiara a activitatii desfasurate de clientii bancilor…………. 592.2.2 Tipuri de credite………………………………………………………………………64

2.3 Acordarea şi rambursarea creditelor…………………………………………………………... 672.4 Verificarea garanţiei creditelor………………………………………………………………… 76

Capitolul 3: DOBÂNDA ŞI ROLUL SĂU ÎN ECONOMIE………………………………….. 80

3.1 Aspecte generale privind dobânda…………………………………………………………… 803.2 Metode de calcul a dobânzilor…………………………………………………………………. 853.3 Tipuri de dobanzi………………………………………………………………………………. 913.4 Evoluţii ale ratei dobânzii……………………………………………………………………… 96

Capitoul 4: MANAGEMENT BANCAR………………………………………………………. 101

4.1 Notiunea de management bancar………………………………………………………………. 1014.2 Definirea si tipologia riscurilor bancare……………………………………………………….. 1044.3 Proceduri si politici utilizate in managementul riscului……………………………………….. 1074.4 Profit bancar si indicatori de apreciere a performatelor bancare………………………………..1164.5 Structura şi analiza bilanţului bancar……………………………………………………………121

2

Capitolul 5: POLITICI MONETARE ŞI DE CREDIT............................................................. 122

5.1 Politica monetara si instrumentele sale……………………………………………………….. 1225.2 Politica monetara promovata de BNR………………………………………………………… 124

5.2.1 Evolutia politicii monetare in Romania……………………………………………… 1245.2.2 Instrumentele politicii monetare si de credit a BNR………………………………… 1275.2.2.1 Instrumente directe de politica monetara………………………………………….. 1285.2.2.2 Instrumente indirecte de politica monetara…………………………………………130

5.3 Taxa scontului…………………………………………………………………………………..1375.4 Sistemul rezervelor minime obligatorii………………………………………………………... 1385.5 Operaţiile de open-market............................................................................................................1425.6 Reglementările bancare – expresie a politicii promovate de bănci……………………………..144

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………..149

3

Capitolul 1: MIJLOACE SI OPERATIUNI DE PLATA

1.1 Consideratii generale asupra mijloacelor de plata

Instrumente de plata

Instrumentele de plati sunt monedele propriu zise si anumite documente bancare operationale pe suport hartie, magnetic sau electronic, care functioneaza pe baza unor tehnicii specifice de operare, circuite si securizare in vederea transferului de fonduri de la ordonator la beneficiar. Aceste instrumente sunt remise de banca centrala (moneda efectiva) si bancile comerciale (moneda scripturala) cu aprobarea bancii centrale pentru a se asigura o forma standardizata si un continut economic si juridic care sa permita transferul de fonduri in deplina siguranta si delimitarea responsabilitatilor participantilor la transferul bancar. Instrumentele de plati se impart in doua mari categorii: instrumente cu numerar si instrumente fara numerar. Instrumentele de plata cu numerar sunt reprezentate prin moneda metalica si bancnote (moneda de hartie) si reprezinta cea mai veche forma de circulatie monetara. Instrumentele de plata fara numerar sunt documente standardizate care contin instructiuni de plata date de platitor bancii sale pentru transferul fondurilor catre banca beneficiarului. Pe baza instrumentului de plata se fac inregistrari in conturile partenerilor de la bancile lor care atesta diminuarearespectiv majorarea creantelor monetare asupra bancilor. Instrumentele de plata folosite in tranzactii sunt urmatoarele: ordinul de plata, cambia, cecul, biletul la ordin, cardul. De asemenea, mai sunt unele instructiuni de plata care genereaza transferuri de fonduri ca: debitul direct si platile programate.Orice document de plata contine doua tipuri de informatii: financiare si nonfinanciare. Informatia financiara (monetara sau informatie bani) se refera la suma de bani ce trebuie platita, valuta, scadenta, bancile participante si conturile debitoare si creditoare, numele partilor participante la tranzactie, iar responsabilitatea pentru acuratetea acesteia revine emitentului. Informatia nonfinanciara cuprinde elemente adiacente platii ca scopul acesteia sau anumite instructiuni cu caracter specific. Desi instrumentele de plata difera destul de mult unele de altele in functie de specificul platii, totusi acestea au unele caracteristici comune care permit clasificarea acestora dupa mai multe criterii.(a) Din punct de vedere al obligatiilor juridice create:- instrumente de credit (din initiativa debitorului) – ordinul de plata;- instrumente de debit (din initiativa creditorului) – cecul, cambia,biletul la ordin.(b) Dupa suportul instrumentului:- instrumente pe suport hartie – cecul, ordinul de plata, cambia,biletul la ordin;- instrumente pe suport magnetic – cardul;- instrumente pe suport electronic – ordinul electronic de plata, ceculelectronic.(c) Dupa modul de transmitere:- letric;- automatizat – telex, fax, telefon, retea electronica.(d) Dupa natura juridica a initiatorului:- plati pentru persoane juridice – plati profesionale, institutionale;- plati pentru populatie.e) Dupa raportul de timp intre scadenta obligatiei si emiterea

4

instructiunii:- instrumente de plata anticipata;- instrumente de plata neintarziata;- instrumente de plata intarziata.(f) Dupa raportul de spatiu:- plata directa (fata la fata);- plata la distanta.(g) Dupa valoarea platii:- plati de valori mari;- plati de valori mici.

Operatiuni bancare de plati

Operatiunile bancare sunt determinate de activitatile care se desfasoara in cadrul bancii privind relatiile cu clientii. Cele mai multe operatiuni genereaza relatii patrimoniale care determina modificari de sume in conturile clientilor si sunt cunoscute sub denumirea de operatiuni bilantiere (active si pasive), iar celelalte reflecta numai obligatii ale clientelei sau bancii, potential patrimoniale, care nu se inregistreaza in conturile bilantiere si se numesc operatiuni extrabilantiere (de comision, de mandat, garantii, obligatii anticipate, credite neperformante expirate, sume in litigiu aflate la insantele de judecata etc). Operatiunile pasive sunt cele de constituire a resurselor si se refera la:(a) operatiuni de trezorerie si interbancare; (b) operatiuni cu clientela; (c) operatiuni cu titluri de valori; si (d) operatiuni de capital si provizioane.Ponderea cea mai mare, 60%-80% din pasivul bilantier, o detin operatiunile cu clientela (depozitele). Depozitele bancare sunt de doua feluri: la vedere si la termen. Depozitele la vedere sunt constituite din disponibilitatile clientilor aflate in conturile curente din care se pot face plati in orice moment , primesc insa o dobanda destul de redusa. Din punct de vedere al bancii, depozitele la vedere sunt foarte profitabile si politicile bancare pun accent pe atragerea clientilor, in special clienti mari care mentin sume importante in conturi . Depozitele la termen sunt sumele atrase la diverse perioade de la 7 zile la 12 luni si chiar mai mari. In practica bancara cele mai frecvente depozite sunt la 3 si 6 luni si mai putin la 9 si 12 luni si foarte rar peste acest termen. La depozitele la termen de pana la 12 luni se aplica, de regula, dobanda fluctuanta, dar se poate folosi si dobanda fixa, iar la cele peste un an se foloseste mai mult dobanda fixa. Retragerea depozitului inainte de termen duce la pierderea dobanzii pentru depozite la termen si primirea dobanzii pentru depozite la vedere, in acest fel bancile recuperandu-si costurile pentru resursele care trebuie atrase imediat de pe piata. Depozitele le termen cu formele lor derivate reprezinta cea mai importanta sursa atrasa de banci datorita stabilitatii pe perioade determinate, aspect esential pentru trezoreria bancii. Imprumuturi. Bancile comerciale apeleaza pentru imprumuturi la banca centrala pentru refinantare si la alte banci pentru completarea resurselor, in special a celor valutare si pentru asigurarea unor resurse pe termene mai lungi. Imprumuturile de refinantare se fac, de regula, sub forma creditelor lombard in situatiile acute de lichiditate, pe baza unor garantii ferme ca titlurile de valori si pe perioade scurte. In general, imprumuturile de refinantare au o pondere foarte redusa. Imprumuturile de la alte banci se regasesc sub forma imprumuturilor in valuta pe obiect (proiecte) sau a liniilor de credite si se acorda pentru finantarea importurilor. Liniile de credit se

5

deschid pe perioade de pana la un an, dar cu posibilitatea de reinnoire, astfel ca devin finantari pe termen mijlociu. Titluri de valori. Operatiunile cu titluri de valori reprezinta emisiuni de obligatiuni pe piata interna si internationala in scopul de a atrage resurse, in special in valuta. Totodata, prin aceste emisiuni bancile isi verifica atractivitatea pe piata, in mod deosebit pe cele internationale si isi mentin prezenta pe aceste piete pentru noi emisiuni in nume propriu sau al clientilor. Operatiunile active sunt cele de folosire a resurselor si se refera la operatiuni de trezorerie (operatiuni cu numerar, depozite la banca centrala si la alte banci, conturi de corespondent, credite acordate bancilor), operatiuni cu clientela (credite curente de toate tipurile, credite restante, creante atasate), operatiuni cu titluri si valori imobilizate (active corporale). Operatiunile cu clientela si cele cu titluri detin ponderea principala in totalul activului bilantier. Operatiunile cu numerar reprezinta incasarile si platile in numerar, in lei si valuta, efectuate la cererea clientilor. Circuitul numerarului se desfasoara prin banci care dispun de personal specializat si spatii adecvate – casierii, tezaure, echipamente de numarat, sortat si verificat moneda. Excedentul sau deficitul de numerar in moneda locala se reglementeaza prin banca centrala (in unele tari prin companii specializate), iar in valuta prin bancile din strainatate, in special din Elvetia.

Creditele neguvernamentale (bancare) reprezinta portofoliul cel mai important de active pentru o banca comerciala si in acelasi timp forma principala de folosire a resurselor. Volumul creditelor acordate de banci in cursul unui an este mult mai mare decat soldul acestora la finele anului care apare in bilant.

Pentru economia actuala, operatiunile de plati reprezinta elementul primordial al tuturor pietelor, liantul mecanismului concurential general.

Monetica, parte specifica a relaţiilor monetare privind instrumentele si tehnicile de plată reprezintă actualmente prin propriile mutaţii spectaculoase, şi îndeosebi prin efectele lor asupra agenţilor economici, şi mai ales a tehnologiilor şi costurilor bancare, o preocupare majoră si generalizata. În acest cadru vor face obiectul studiului nostru acele instrumente, in esenţa titluri de credit, care prin destinaţia lor, adesea unică, sunt folosite efectiv ca mijloace de plată.

În economiile de piaţă moderne agenţii economici dispun de o varietate de metode pentru a face plăţi.De regulă, ei aleg instrumentul de plată pe care îl consideră adecvat necesităţilor lor, din perspectiva vitezei de execuţie, a costurilor de tranzacţie, a caracteristicilor locale precum şi a cadrului legal care reglementează obligaţiile de plată. Plăţile de detaliu (retail payments) pot fi decontate fie prin utilizarea numerarului, a cecurilor, a cardurilor de credit, a cardurilor de debit sau a ordinelor de transfer credit. . Pentru plăţile cu valoare mare şi/sau urgente, în general corelate cu schimbul instrumentelor financiare, de regulă sunt utilizate sisteme electronice de transfer de fonduri mult mai dezvoltate din punct de vedere tehnologic.

Analiza modului de utilizare a instrumentelor de plată a constatat faptul că se mai folosesc efectele comerciale de multe ori fară justificare economica, prin inerţie tradiţională şi lipsa de orientare faţă de instrumentele de plată moderne.

Aşa se face că deşi efectele comerciale nu au pondere semnificativă în totalul instrumentelor de plată, prin operaţiile necesare ocupă între 10-15% din personalul băncilor, determinând costuri unitare mari. În ceea ce priveste instrumentele utilizate cu predilecţie de populaţie, cecul si cartea de credit, ele inregistrează o uşoara creştere a ponderii la numarul de operaţiuni, de la 80 la 84%. Între acestea are loc o puternică redistribuire, numărul operaţiunilor cu carţi de credit crescând de 6 ori.

6

Desfasurarea fluxurilor de plati se poate face prin mai multe modalitati. Ansamblul modalitatilor tehnice de efectuare a platilor in cadrul unei economii nationale sau al economiei mondiale formeaza mecanismul de plati.

Analiza posibilitatilor existente pentru stingerea obligatiilor banesti si natura instrumentelor utilizate in acest scop releva ca platile pot avea loc sub doua forme:

platile cu numerar - efectuate imediat si la care se intrebuinteaza moneda efectiva, respectiv bancnotele si moneda metalica;

platile fara numerar – stingerea obligatiilor are loc prin transferul de fonduri intre doua sau mai multe parti prin dispozitii, ordine in care se foloseste unitatea monetara, dar nu se manipuleaza moneda in forma concreta.

Indiferent de forma sub care au loc platile, componenta cea mai reprezentativa pentru fiecare agent economic este capacitatea de plata; piata este aceea care sanctioneaza ferm, excluzandu-i din viata economica pe cei care nu platesc.

In consecinta, intreprinzatorii trebuie sa adopte un comportament care sa aiba in vedere urmatoarele aspecte:

-existenta unor active in forma lichida sau active usor lichidabile;-angajarea de comenzi catre furnizori in concordanta cu capacitatea de plata;-un nivel al capitalului si resurselor din pasive atrase care sa acopere livrarile neincasate;

-corelarea termenelor de plata cu datele de incasare a veniturilor si constituirea unei rezerve.Programarea platilor de catre firme se urmareste a fi facuta la termene optime, plecand de la

cerinta de a asigura o lichiditate maxima cu costuri minime. Cu cat termenele de plata sunt mai indepartate de data livrarii, cu atat costurile furnizorului sunt mai mari. in mod normal, aceste termene sunt, de pilda, de 30 zile in Anglia etc.

Ca metoda promovata in vederea reducerii termenelor de plata se remarca stimularea clientilor. Astfel, in Germania se practica scontarea cu 3% pentru platile efectuate pana la 8 zile si de 2% pentru platile derulate pana la 15 zile.

Putem aprecia ca practica tarilor europene evidentiaza durata relativ indelungata a platilor, ce isi are suportul in comportamentele traditionale care se mentin, desi economia moderna implica cerinte de accelerare a fluxurilor de plati.

In tarile dezvoltate, marea majoritate a firmelor si persoanelor au conturi deschise la banci, ceea ce le permite efectuarea platilor prin banci, asa-numitul proces de bancarizare .

Totodata ,prin imbinarea metodelor de telecomunicatii moderne cu informatica s-a ajuns la : reconsiderarea instrumentelor traditionale de plata, cecul si cambia; micsorarea numarului documentelor suport-hartie si cresterea numarului dispozitiilor de plata

exprimate prin mesaje electronice; rapiditatea transmiterii mesajelor de plati : de la faza initiala in care mesajele de plati necesita un timp

pana sa se creeze facilitati de transmitere – sistemul OFF LINE, la sistemele in care transmiterea mesajelor catre banci se face in mod continuu – sistemul ON LINE;

progresul sistemelor de compensare interbancara, care conduce la optimizarea duratei relatiilor de plati intre banci .In acest sens exista compensari brute, in care se cuprind toate platile dispuse de la banca la banca si compensarile nete unde se compenseaza doar soldurile rezultate din compensarea prealabila a datoriilor reciproce ale fiecarei banci cu fiecare dintre parteneri .De asemenea, s-au delimitat sistemele de compensare de valori mari de sistemele de compensare de valori mici; sistemele de compensare pe documente suport-hartie de cele ce se deruleaza pe baza mesajelor electronice.

Se poate aprecia deci, ca instrumentele de plata eficiente si circuitele de plati accelerate reprezinta cerinte ale modernizarii intregului sistem de plati.

7

1.2 Numerarul – instrument de plata

Functia banilor de instrument de plata se realizeaza prin intermediul monedei. Aceasta se prezinta sub doua forme, moneda efectiva (numerar) moneda scripturala (de cont). Indiferent de forma monedei, unitatea monetara denumita moneda de baza, iar submultiplii acesteia moneda divizionara multiplii moneda multipla. Totalitatea monedei aflata in circulatie constituie masa monetara. In functie de gradul de lichiditate, masa monetara se poate diviza in mai multe componente numite lichiditati primare, secundare, tertiare etc. Cel mai frecvent se foloseste structurarea pe doua mari componente: M1 = numerar + depozite la vedere si poarta denumirea de masa monetara propriu-zisa si M2 = M1 + depozite bancare la termen si alte tipuri de depozite pe termen lung si poarta numele de cvasi moneda. Dupa cum se poate deduce, masa monetara se afla aproape in intregime in mainile bancilor, respectiv ale bancii centrale in ce priveste circulatia bancnotelor si ale bancilor comerciale pentru circulatia banilor de cont. In circulatie, numerarul se afla sub forma monedei metalice si a bancnotei, detinute de agentii economici, diverse entitati si populatia. In Romania moneda de baza este leul, divizionara banul – 1, 5, 10, 50 bani - iar cea multipla 1, 5, 10, 50, 100 si 500 lei. Monedele metalice sunt piese din diverse metale care se prezinta sub forma circulara de disc plat si servesc ca mijloc de plata, de circulatie si uneori de tezaurizare. Pe fata (avers) si pe spate (revers), moneda are cate un desen in relief (efigie) si inscriptii (legende), iar pe muchie zimti sau inscriptii. In perioada timpurie a banilor, monedele erau confectionate din metale pretioase – aur, argint – si valoarea nominala era egala cu valoarea proprie, nefiind necesara garantia unei autoritati. Moneda timpurie circula in virtutea unui “efect de cantarire” in sensul ca putea fi topita si vanduta ca metal pretios la aceiasi valoare. Treptat, are loc subparizarea valorii monedelor, adica inlocuirea metalului pretios cu un alt metal de valoare inferioara pe care se imprima insa valoarea nominala si semnul entitatii centrale care asigura garantia monedei. In prezent, monedele se fac din aliaje de metale, fara valoare intrinseca in metal pretios, avand inscrise valoarea si semnul bancii centrale. Bancnotele sunt bani de credit emisi de banca centrala si garantati de aceasta. La inceput bancnotele erau sub forma politelor eliberate de banci pentru depozitele de monezi sau lingouri de aur si care se restituiau bancii la inapoierea depozitului. Cu timpul, efectele comerciale au iesit din circulatia comerciala si au intrat in circulatia generala ca semne de credit, functionand ca mijloc de plata. Acestea aveau asigurata convertibitatea in aur sau argint pe baza stocurilor detinute de banca centrala. Cerintele de bani tot mai multi au dus la pierderea convertibilitatii, iar bancnota a devenit o moneda de hartie (fiduciara) care circula pe baza increderii in banca centrala.

Numerarul reprezinta forma cea mai lichida dintre toate instrumentele de plata si datorita acestei caracteristici s-a mentinut in toate etapele evolutiei societatii de la aparitia banilor pana in prezent. Potrivit statisticilor Bancii Centrale Europene, in tarile Uniunii Europene numerarul detinea in anul 2001 intre 5,7% si 38,8% din masa monetara M1 si intre 2,0% si 9,7% din PIB. In Romania, in acelasi an, numerarul detinea 55,4% din M1 si 3,1% din PIB. Preferinta pentru numerar se manifesta in principal la populatie si este determinata de anumiti factori: are putere liberatorie imediata cu care se poate stinge orice obligatie de plata; detine calitatea lichiditatii in cel mai inalt grad fata de orice alte active; nu necesita costuri de negociere si tranzactii ca alte active financiare; este un mijloc de plata general, acceptabil de toti membrii comunitatii de plati; aria de folosire este nelimitata geografic in ce priveste procurarea bunurilor si plata serviciilor de mica valoare. Preferinta pentru numerar este data si de conditiile specifice dintr-o tara sau alta. De exemplu, tari ca Grecia, Spania, Austria, Italia care au o industrie a turismului puternic dezvoltata au si un grad mai mare de tranzactii in numerar pentru a satisface cerintele destul de diversificate ale turistilor. De asemenea, tarile orientale cu bazare, piete alimentare in aer liber, comert stradal au o circulatie a

8

numerarului destul de intensa. La aceasta se adauga si traditia, cultura bancara, care influenteaza substantial comportamentul uman si prin acesta circuitul banesc. In ce priveste agentii economici, preferinta pentru numerar se manifesta in deosebi la unitatile mici care se aprovizioneaza cu cantitati reduse de marfuri si de multe ori ocazional iar veniturile sunt modeste. La agentii mai mari, preferinta este pentru o lichiditate confortabila de alt gen care sa le permita sa faca fata unor situatii neprevazute si mai putin catre numerar. Folosirea numerarului are insa si unele dezavantaje, astfel: banii pastrati sub forma de numerar nu aduc venituri, deci randamentul este zero; tranzactiile in numerar si pastrarea acestuia implica costuri mai mari de transport si depozitare si riscuri apreciabile de securitate. Alegerea formei de lichiditate devine o optiune individuala, cei mai multi indreptand-se catre depozitele bancare pe termen scurt si catre piata secundara de valorificare a activelor. Pe aceste piete trebuie sa avem in vedere si costurile specifice (comisioane, taxe, impozite) si o eventuala pierdere de valoare intre pretul de cumparare si cel de vanzare la o valorificare urgenta. Transportul numerarului. In cadrul serviciilor oferite de banci se inscrie si colectarea numerarului de la clienti, in special magazine comerciale si statii de benzina. Activitatea de colectare este autorizata de banca centrala si organele de politie. Colectarea se face in genti cu incuietori cu chei sau cifru care sunt in posesia ambelor parti, banca si client. Transportul se asigura de banca cu masini blindate, special amenajate, denumite masini de transport valori, insotite de casierul colector si de un angajat al jandarmeriei. Masina este dotata cu aparatura de comunicatii cu banca si politia, iar persoanele insotitoare poarta echipament de protectie anti glont si au armament de aparare asupra lor. In anumite cazuri, masina de transport valori este insotita de o alta masina de protectie cu personal de la jandarmerie.

Masina de transport valori se deplaseaza dupa un intinerariu dinainte stabilit si trebuie sa tina legatura permanent cu dispeceratul bancii. In unele tari, activitatea de colectare a banilor nu este recunoscuta ca o activitate bancara si se desfasoara prin firme specializate, care dispun de dotarea necesara si sunt autorizate de politie. In acest sens se preconizeaza si in tara noastra externalizarea activitatii de transport valori, activitate care nu mai figureaza in legea bancara.

Numerarul sub forma de bancnote si de moneda metalica reprezinta instrumentul de plata initial, cu rol important si azi in economia tuturor tarilor.

Circulatia numerarului cuprinde miscarea permanenta de numerar de la Banca Nationala, prin unitatile sale operative, la unitatile bancare, societatile comerciale, regiile autonome si institutiile bugetare, de la acestea la populatie si invers,precum si intre diferitele categorii ale populatiei.

Numerarul este utilizat in mare masura in calitatea sa de mijloc de plata, datorita unor trasaturi care ii confera superioritate in comparatie cu alte instrumente de plata, respectiv:

-este mijloc de plata general valabil si acceptabil pentru oricare dintre membrii comunitatii de plati;

-este un mijloc de plata cu efect imediat, obligatia se stinge odata cu transferul numerarului;-este un mijloc de plata prin care efectuarea platii nu este conditionata de nimic.Chiar daca este foarte comod de intrebuintat si este foarte folosit in cazul unui numar mare de

tranzactii de valori mici, vehicularea numerarului este costisitoare si ridica probleme de securitate pentru banci cat si pentru populatie.Asa se explica faptul ca azi in economie, se petrece un eveniment la fel de important ca si disparitia trocului de altadata: restrangerea platilor in numerar la cateva operatiuni necomerciale. In lumeaa civilizata orice persoana foloseste astazi cecurile sau cardurile, plafonul maxim al sumelor platite in numerar micsorandu-se continuu. Transferul fizic a milioane de unitati monetare se inlocuieste cu un transfer scriptic sau electronic.

9

1.3 Platile prin virament

De-a lungul timpului, alaturi de disponibilitatile banesti propriu-zise (bani cash, bani lichizi) s-au impus tot mai mult banii de cont, banii scripturali.

In ultimele doua - trei decenii s-au produs modificari substantiale in marimile celor doua componente ale masei monetare, sensul schimbarii fiind dat de cresterea ponderii operatiilor care se deruleaza prin intermediul banilor scripturali.

Astfel, prin transferul sumei dintr-un cont in altul , respectiv prin debitarea contului platitor si creditarea cotului beneficiar se ajunge la o simplificare a relatiilor de plati. Dezvoltarea bancilor a dus la generalizarea viramentelor – ca modalitate de efectuare a platilor.

Principalele caracteristici ale platilor prin virament sunt: natura dubla, determinata pe de o parte de inregistrari in conturi bancare, iar pe de alta

parte de mesaje intre parti si care contin instructiunile de plata; decalajul de timp dintre momentul initierii si cel al finalizarii operatiunii de plata; existenta unor intermediari bancari in derularea acestui tip de plati.

Platile prin virament utilizeaza instrumente si mijloace de plata emise pe suport de hartie, magnetic sau electronic.

Principalele instrumente de plata utilizate sunt: efectele de comert (trata sau polita, biletul la ordin si warantul), cecurile, cartile de plata (cardurile) etc.

Ca procedeu de infaptuire a platilor, viramentul poate fi diferit, in functie de sensul in care se dispune si se efectueaza plata. Predominant este viramentul de credit, care implica urmatoarea succesiune a operatiilor:

platitorul da ordin bancii sale sa onoreze ordinul de plata catre beneficiarul dat; banca platitoare preia suma din contul platitorului si efectueaza plata catre banca beneficiarului; banca beneficiarului inscrie suma in contul creditorului.

Functioneaza si viramentul de debit, situatie in care consimtamantul platitorului este dat, in prealabil, pe baza unei dispozitii generale pe care aceasta o adreseaza bancii sale de a indeplini regulat toate cerintele de plata exprimate de creditori.

Viramentul de debit se practica pentru livrarile de produse si servicii de interes general, cum ar fi: furnizarea de gaze, apa, electricitate, telefoane etc. In acest caz, platitorul imputerniceste creditorul pentru astfel de operatiuni. Concomitent, el solicita bancii sale aprobarea operatiunii. In al doilea rand, creditorul depune documentatia la banca sa. In continuare, banca debitorului include pentru plata suma respectiva la data stabilita, iar dupa efectuarea platii, suma intra in contul creditorului.

Avand in vedere momentul efectuarii platii, exista plata cu anticipatie, plata in momentul livrarii si plata la o data ulterioara.

Plata cu anticipatie, presupunand riscul cel mai mic, este utilizata mai ales pentru stingerea obligatiilor externe. Insa, in relatiile de plati cu strainatatea, se practica si forma de plata la o data ulterioara, utilizandu-se ca instrumente de plata : incasso-ul documentar si ordinul de plata.

In tara noastra se practica atat forma de plata cu anticipatie, utilizandu-se frecvent cecurile, cat si forma de plata la o data ulterioara, folosindu-se ordinele de plata si efectele de comert.

Procedee de decontare

Reprezinta un ansamblu de tehnici specifice, determinate de particularitatile unor tranzactii, menite sa asigure realizarea transferului de fonduri si stingerea obligatiilor in conditiile stabilite de parteneri. In literatura de specialitate, procedeele de decontari se mai intalnesc si sub denumirea de forme de decontare insa cu acelasi continut. In sistemul bancar se folosesc urmatoarele procedee de decontari: viramentul, cecul, acreditivul, incassoul, procesul cambial si compensarea

10

interbancara. In timp ce viramentul, cecul si compensarea interbancara sunt specifice decontarilor interne, acreditivul, incassoul si procesul cambial se practica mai mult in platile externe. Fiecare procedeu foloseste unul sau mai multe instrumente de plata, astfel: viramentul - ordinul de plata; acreditivul - ordinul de plata; incassoul - dispozitia de incasare; cecul - cecul pentru numerar, cecul virament, cecul barat, cecul circular, cecul de de calatorie, giro-cecul; procesul cambial - cambia si biletul la ordin; compensarea interbancara - ordinul de plata, cecul barat, cecul virament, cambia si biletul la ordin. Procedeul de decontare, inclusiv instrumentul de plata, constituie una din prevederile obligatorii din contractele economice dintre parteneri prin care se asigura transferul de fonduri. Procedeul cel mai cunocut este viramentul bancar care are ca scop stingerea obligatiilor dintre bancile implicate in transferul de fonduri si finalizarea decontarii dintre partenerii tranzactiei prin inscrierea miscarilor in conturile acestora deschise la banci. Viramentul bancar este de doua feluri: viramentul de credit (transferul de credit) si viramentul de debit (transferul de debit). In cadrul acestui procedeu, transferul bancar de credit este cel mai larg raspandit, datorita simplitatii si operativitatii, caracteristici apreciate de clientii bancari, atat persoane fizice cat si juridice. De exemplu, in anul 2002, transferul de credit detinea in totalul decontarilor fara numerar 87% in Romania si 99,7% in Elvetia.

Transferul de credit

In cadrul tranzactiilor cu plata in numerar, decontarea se facea direct si imediat, in timp ce in tranzactiile cu plata fara numerar avem de a face cu o plata intermediata si amanata. Comerciantul vanzator devine creditorul cumparatorului pentru o anumita perioada de timp necesara pentru efectuarea platii.

Instrumentul de plata trebuie insa emis de o banca care intareste increderea creditorului in debitor in sensul ca acesta este recunoscut de o banca care emite instrumentul de plata si ca plata se va face de aceasta banca. Intre cumparatorul-debitor si vanzatorul-creditor se interpun cel putin doi intermediari (banca cumparatorului si banca furnizorului) care participa la procesul de transfer al proprietatii asupra activului monetar intre cei doi parteneri. Indiferent cati intermediari pot lua parte la derularea platii, obligatia de plata este una singura si se transmite de la o entitate la alta sub forma incarcarii si descarcarii de gestiune pana cand obligatia se stinge prin finalizarea platii. Intermedierea nu afecteaza obligatia debitorului fata de creditor, iar pierderea capacitatii de plata a unui intermediar nu poate fi opusa pretentiilor creditorului. Forma de plata care implica acest sistem de transmitere a activului monetar este transferul de credit. Transferul de credit (engl. credit transfer) reprezinta un procedeu de transfer al banilor dintr-un cont in altul, prin intermediul bancilor si al unor instrumente specifice, din dispozitia debitorului-cumparator in favoarea creditorului-vanzator. Pentru realizarea transferului de credit, debitorul trebuie sa dispuna de depozite bancare la vedere sau la termen. Banca nu onoreaza nici o dispozitie de plata a debitorului in contul unor depozite viitoare, decat numai daca exista un credit aprobat in acest sens (credit de trezorerie). Transferul de credit incepe prin emiterea de catre platitor a unui ordin de plata dat bancii sale si se finalizeaza prin acceptarea ordinului de plata de banca destinatara si inregistrarea sumei in cont. Din punct de vedere teoretic, transferul de credit are cel putin doua semnificatii: infaptuieaste circulatia monetara scripturala prin trecerea sumelor de la unii agenti la altii, ca efect a unor raporturi juridice intre parteneri in scopul finalizarii unor tranzactii; transfera creantele fata de banci in sensul ca la banca obligatarului (debitorului) creanta inceteaza iar la banca beneficiarului (creditorului) se creaza o noua creanta, de valoare egala, ca urmare a transferului de depozit. Aceste semnificatii demonstreaza ca tranferul de credit presupune o plata intermediata de agentii de

11

decontare (de regula bancile) si ca la baza acesteia sta transferul de creanta asupra bancilor participante pana la finalizarea platii. In urma unei tranzactii economice se creaza o obligatie de plata a cumparatorului-debitor. Acesta emite un ordin de plata, in calitate de platitor (emitent), adresata sucursalei/agentiei bancii sale, banca emitenta (intermediarul platitoriului). Banca emitentului accepta instructiunea primita si prin aceasta se incarca cu gestiunea platii, adica isi asuma raspunderea fata de emitent pentru efectuarea platii. Sucursala/agentia bancara a emitentului executa instructiunea si transfera fondurile (depozitul) din contul emitentului catre banca beneficiarului, banca colectoare (intermediarul beneficiarului) si se descarca de gestiune. Transferul are loc mai intai catre centrala bancii emitente si apoi prin banca centrala, catre centrala bancii colectoare si de aici la sucursala/agentia bancii colectoare (destinatare) si aceasta se incarca cu gestiunea transferului. In final, sucursala/agentia bancii colectoare transfera fondurile in contul beneficiarului si se descarca de gestiunea transferului de fonduri. Acest procedeu reprezinta esenta viramentului ca un transfer de credit asupra bancii intre cei doi parteneri. Transferul de credit ca procedeu de decontare intre parteneri se desfasoara dupa anumite reguli bancare bine stabilite si sub controlul direct al bancii centrale. Transferul de credit ca forma de decontare se mentioneaza, in primul rand, in contractele care se incheie intre parteneri si prin acestea ambele parti accepta tehnica bancara de lucru, respectiv instrumentul de decontare, circuitul acestuia, precum si relatiile care se stabilesc intre parteneri si bancile care ii deservesc. Procedeul este stabilit de banca centrala prin norme cu caracter public, deci care se pot consulta de orice agent in vederea cunoasterii modului de lucru, precum si a drepturilor si obligatiilor care se nasc in transferul drepturilor de proprietate asupra banilor de la un partener la altul. Avantajul principal al transferului de credit il constituie faptul ca este destul de operativ in sensul ca nu necesita formalitati numeroase. Dezavantajul, consta in lasarea platii exclusiv la latitudinea platitorului care poate intarzia, din diferite motive, onorarea la timp a obligatiilor.

La aceasta, se adauga si intarzierile in decontare care pot surveni in sistemul bancar, avand in vedere ca fondurile aflate in transfer reprezinta o sursa atrasa ieftina (practic nu se remunereaza) care nu este de neglijat.

12

Transferul de debit

Transferul de debit (engl. debit transfer) este ca, si cel de credit, tot o plata amanata si un transfer de creanta asupra bancii, cu deosebirea ca, de data aceasta, creditorul este acela care initiaza plata si numai depinde de vointa debitorului. Aceasta caracteristica face transferul de debit mai atractiv decat cel de credit si ca urmare este in continuu castig de piata, mai ales anumite variante ale acestuia care se preteaza la servicii cu repetabilitate.Transferul de debit imbraca forma debitului direct, platilor programate, cecului si biletului la ordin.

Debitul direct

Debitul direct (engl. direct debit) este tipul de transfer de debit prin care bancile sunt autorizate de clientii platitori sa efectueze automat decontarea serviciilor din conturile lor la simpla cerere a furnizorilor si de transfer a sumelor la bancile acestora. Pentru efectuarea acestor plati este necesar sa se asigure un cadru juridic intre participantii la tranzactii si intre acestia si bancile lor privind derularea operatiunilor, astfel: intre furnizor si debitor se incheie o conventie privind dreptul furnizorului de a initia plata fara acordul prealabil al debitorului; intre banca platitoare si debitor se incheie o conventie de mandat privind acceptul debitorului pentru plata din cont fara ordinul expres al acestuia; si intre banca colectoare si furnizor se incheie un angajament privind debitarea directa. In acest fel, banca platitoare devine mandatarul debitorului de a executa instructiunile de plata primite de la furnizor in favoarea acestuia. Mandatul devine un act juridic intrucat se transfera anumite drepturi de dispozitie altei persoane decat proprietarul fondurilor si care are carcter permanent pana la revocarea acestuia de catre debitor. Un asemenea procedeu se foloseste in special pentru plata serviciilor cu carcter de repetabilitate ca: energia electrica, telefon, gaze, apa etc. Avantajele pentru ambii parteneri sunt substantiale, in sensul ca furnizorii isi pot incasa creantele la termen, ceea ce este un deziderat al acestora, iar beneficiarii dispun de o modalitate destul de comoda de descarcare de obligatie pentru serviciile prestate. Dezavantajul il constituie posibilitatea aparitiei unor debite nereale care se deconteaza automat inainte de clarificarea acestora. In practica s-a adoptat procedeul ca decontarea sa aiba loc la un anumit interval de la facturare, perioada in care eventualele neconcordante sa se clarifice. Din punct de vedere operational, relatiile de decontre se stabilesc intre banca colectoare (banca furnizorului) si bancile platitoare unde debitorii au conturile. Banca colectare transmite fisierele electronice cu debitorii, conturile si sumele deplata fiecarei banci platitoare si primeste de la acestea fondurile, prin intermediul casei de compensare, pe care le inregistreaza in contul furnizorului. In Romania, decontarea are o anumita particularitate in sensul ca ambii parteneri trebuie sa aiba conturile deschise la aceiasi banca.

In vederea decontarii, partenerii incheie mai intai o conventie de plata prin debit direct (1), apoi debitorul incheie cu banca un mandat de debitare directa (2), iar furnizorul incheie tot cu banca un angajament de debitare directa (3).

Furnizorul emite factura catre client (4) si ulterior transmite documentatia de incasare la banca, respectiv fisierul electronic de plati cu denumirea clientilor, conturile acestora si sumele datorate (5). Banca emite o nota contabila de debitare a conturilor curente ale platitorilor si creditare a contului curent al furnizorului pe baza careia se fac operatiunile in conturi (6-7) si astfel platile se finalizeaza. In cazul in care partenerii au conturi la banci diferite (situatia din alte tari) decontarea se face prin ordin de plata (mesaj electronic) emis de bancile platitoare. Indiferent daca partenerii au conturile la aceiasi banca sau la banci diferite, operatiunea de plata nu se poate efectua la banca debitorului decat numai dupa autentificarea partii care a solicitat plata (verificarea semnaturii electronice) si autorizarea platii (verificarea disponibilului din cont si eventual a altor instructiuni). Daca debitorul nu are disponil in contul curent, plata se refuza de banca si se

13

informeaza furnizorul. Clientii care au dificultati repetate in asigurarea fondurilor se exclud din acest procedeu intrucat produc intarzieri la plata.

Platile programate

Plata programata (engl.standing order) este o varianta a viramentului de debit in care banca platitorului accepta sa plateasca, la anumite date (decadal, chenzinal etc) o suma fixa in favoarea unui furnizor, potrivit contractului incheiat de parteneri, fara a mai fi necesare instructiuni de plata exprese. In acest sens intre banca si debitor se incheie un contract de mandat in vederea executarii unor instructiuni date in prealabil de debitor. Pria mandat, banca este autorizata sa constituie disponibilitatile necesare de fonduri sau sa asigure creditele care se impun pentru satisfacerea volumului de plati, ceea ce echivaleaza cu un management de trezorerie (cash management). Deosebirea fata de debitul direct o constituie faptul ca plata este initiata de debitor fara interventia furnizorului, urmand ca la finele lunii sa se faca regularizarea intre cei doi parteneri. Un astfel de procedeu se practica, de regula, in cazurile in care sunt livrari zilnice de materii prime si intr-un volum relativ constant, platile avand un carcter de repetabilitate.

1.3.1 Ordinul de plata

În practica bancară din România, transferul de credit a fost consacrat sub forma ordinului de plată.

Ordinul de plată este un instrument de plată şi de decontare utilizat pentru stingerea unor obligaţii devenite exigibile, respectiv o dispoziţie dată de un client băncii sale cu scopul efectuării unei plăţi în favoarea unei terţe persoane. Aşa cum s-a arătat, ordinul de plată este revocabil, adică poate fi anulat înainte de a fi încasat de către beneficiar, motiv pentru care se apreciază că prezintă anumite riscuri legate de bonitatea si buna intenţie a ordonatorului.Până în momentul plăţii suma este la dispoziţia ordonatorului, respectiv a emitentului.

Dispoziţia necondiţionată dată de emitent unei bănci de a pune la dispoziţia unui beneficiar o sumă de bani se consideră ordin de plată numai dacă banca dispune de fondurile reprezentate prin suma specificată şi nu prevede că plata trebuie să fie făcută la cererea beneficiarului.

In legislatia romaneasca, ordinul de plata pe suport hartie este reglementat prin Regulamentul BNR nr.8/1994. Ordinul de plata se editeaza de banca centrala sau bancile comerciale potrivit unor standarde stabilite de banca centrala (dimensiunile blanchetei, calitatea hartiei, inscrisurile obligatorii, organizarea textului numai pe orizontala etc). Pe fata formularului, informatiile sunt grupate in mai multe zone care cuprind un anumit numar de campuri (spatii pentru informatii), iar pe verso sunt rezervate spatii pentru bancile intermediare privind confirmarea acceptarii. Pe un ordin de plata este obligatorie inscrierea urmatoarelor mentiuni: denumirea instrumentului “ordin de plata”; data emiterii; ordinul neconditionat de a plati (“platiti”); moneda si suma de bani; numele platitorului si codul IBAN; numele beneficiarului si codul IBAN; banca emitenta si codul BIC; banca colectoare si codul BIC; semnatura olografa a emitentului sau a persoanei imputernicite; referinte privind continutul economic al paltii. Deosebit de acestea, pe ordin pot fi inscrise si elemente facultative, precum data finalizarii platii, alta decat cea normala, ordinul expres ca plata sa se faca printr-un anumit sistem de plati sau o anumita banca intermediara, codul unic de inregistrare sau codul numeric personal al emitentului. Nu pot fi inscrise insa elemente care sa restrictioneze plata, iar existenta acestora determina nulitatea ordinului. Ordinele de plata se emit pe suport hartie sau electronic avand structuri diferite, respectiv cele pe suport hartie au un format standard tiparit (formular), in timp ce modelele electronice se prezinta sub forma unor mesaje codificate.

14

Dispozitia de plata a emitentului trebuie sa fie neconditionata de anumite restrictii (ex. prezentarea la banca a unor documente) si nici nu poate prevede ca plata sa se faca la cererea beneficiarului. O particularitate importanta o constituie faptul ca ordinul de plata este revocabil de catre emitent pana in momentul acceptarii lui de catre banca colectoare (destinatara).

Aceasta caracteristica reprezinta o facilitate pentru emitent dar ridica suspiciuni pentru beneficiar cu privire la capacitatea de plata a partenerului. In practica bancara, instrumentele de plata revocabile sunt considerate de rang inferior.

Operatiunea de virament presupune o stare mutuala intre banca ce executa operatia si clientii sai cere-si au cont deschis la banca respectiva si disponibil in cont.

Operatiunile de debitare a contului bancar al titularului se realizeaza printr-un inscris numit “ordin de virament”. In practica operatiile de virament se executa pe baza cecurilor de virament, ordinelor de plata, dispozitiilor de incasare, etc.

Procedura de executare a viramentului este urmatoarea: in baza baza ordinului de palta primit, banca micsoreaza disponibilul celui care da ordinul si mareste disponibilul aceluia in favoarea caruia este emis ordinul.

Se utilizeaza in special in:-operatii auxiliare actului comercial propriu-zis (restituire de avansuri, restituire de garantii,

remiterea unor comisioane, primirea unor avansuri periodice, plata taxelor vamale,etc.)-activitati necomerciale (plata cotizatiilor, a salariilor, a indemnizatiilor, a navlurilor,

achizitionarea titlurilor de valoare).Pe drumul parcurs de ordinul de plată de la plătitor la beneficiar se pot înterpune mai multe

bănci, acestea efectuand succesiv operatiuni de recepţie, autentificare, acceptare şi executarea ordinului de plată. Toate aceste operaţiuni poartă denumirea de transfer credit. Ordinul de plată poate fi emis pe suport clasic (hârtie) sau pe suporturi neconvenţionale (magnetic, electronic).

Pentru întelegerea mecanismului de derulare a operaţiilor pe care le implică utilizarea acestui instrument în efectuarea transferului de fonduri de la debitor (plătitor) la creditor (beneficiar) se impune să explicăm conţinutul pe care il au următoarele elemente specifice:

emitent: este persoana care emite pe cont propriu un ordin de plată şi poate fi un agent economic sau o bancă ;

plătitor: reprezintă persoana care emite în nume şi pe cont propriu un ordin de plată şi poate fi un client al băncii iniţiatoare sau chiar banca respectivă;

beneficiar: este persoana desemnata de plătitor prin ordin de plată de a primi o sumă de bani si poate fi un client al băncii destinatare sau banca însăşi;

banca iniţiatoare şi/sau emitentă : este cea care emite ordinul de plată în cadrul unui transfer-credit;

banca destinatară: este cea care primeşte şi acceptă un ordin de plată fie în numele său, fie pentru a pune la dispoziţia unui beneficiar, client al său, o anumita sumă de bani;

banca receptoare: este orice bancă care primeşte spre executare un ordin de plată şi, deci, si banca destinatară;

banca intermediară: orice bancă emitentă sau receptoare, alta decât cea initiatoare sau destinatară.

recepţia: este procedura prin care o bancă recunoaşte că a primit spre autentificare, acceptare şi executare un ordin de plată;

autentificarea: este o procedura prin care banca stabileşte dacă ordinul de plată a fost emis de persoana specificată pe el şi care are calitatea de emitent;

15

acceptarea: prin acceptare banca recunoaşte valabilitatea ordinului de plată receptionat în vederea executării, angajându-se totodată să execute serviciul de a transfera fondurile la termenele şi în condiţiile stipulate de emitent;

refuzul: reprezintă procedura utilizata in cazul in care o bancă receptoare decide că nu este posibil sa execute un ordin de plată dat de un client sau că executarea ar determina costuri excesive ori întârzieri în finalizarea transferului de credit;

executarea: constă în emiterea de către o bancă a unui ordin de plată în scopul de a pune în aplicare un ordin de plată acceptat anterior. Executarea se face in cadrul uneia sau a doua zile bancare. Pentru eventulale întârzieri in executarea unui ordin de plată se aplică penalizări, care se adaugă la suma prevazută de emitent in ordinul de plată, penalizări calculate la o rata a dobânzii acceptată de băncile implicate.

Din punct de vedere al modalitatii de incasare dispuse de catre ordonator distingem urmatoarele tipuri de ordine de plata :

-ordin de plata simplu, a carui incasare nu este conditionata de prezentarea vreunui document sau de explicatii privitoare la scopul platii

-ordin de plata documentar a carui incasare este conditionata de obligatia beneficiarului de a prezenta anumite documente justificative, indicate expres de catre ordonator;

Un ordin de plată trebuie să conţină următoarele elemente obligatorii:a)ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani;b)numele beneficiarului si numărul contului acestuia, deschis la banca destinatară;c)numele plătitorului si numărul contului deschis acestuia la banca initiatoare;d)denumirea băncii iniţiatoare şi a băncii destinatare;e)elementele de natura să permita autentificarea emientului de către banca iniţiatoare.

Obilgatiile partilor implicate in circuitul ordinului de plata

Derularea unui transfer-credit se realizează pe baza unor principii de procedură din care decurg obligaţii riguros stabilite ale participanţilor.

Obligaţiile emitentului Emitentul este obligat printr-un ordin de plată numai dacă acesta a fost emis de el sau de către

o alta persoană care are mandatul de a-l reprezenta, plata obligaţiei efectuându-se în una din urmatoarele situaţii:

banca receptoare a debitat contul emitentului deschis la aceasta; banca emitentă(care poate fi şi banca initiatoare) creditează contul băncii receptoare deschis la

ea, iar aceasta din urmă utilizează fondurile desemnate de suma respectivă; banca emitentă creditează contul băncii receptoare deschis la o alta bancă şi aceasta foloseşte

fondurile respective; Banca Centrală creditează contul băncii receptoare în cadrul decontării finale; decontarea finală se face în favoarea băncii receptoare în baza unui acord de compensare

bilaterală cu banca emitentă sau a regulilor unui sistem de transfer de fonduri care se referă la decontarea obligaţiilor dintre participanţi.

Obligatiile bancii initiatoare privesc validarea ordinului de plata (receptie, autentificare, acceptare) si efectuarea transferului in aceiasi zi sau in ziua lucratoare urmatoare, returnarea sumei in caz de nefinalizare si plata penalizarilor de intarziere.

16

Plata obligatiei bancii emitente fata de institutia bancara intermediara se considera efectuata in una din situatiile urmatoare: - in momentul in care banca emitenta a debitat contul emitentului; - in momentul in care banca emitenta a creditat contul casei de compensatii; - in momentul in care banca centrala crediteaza contul bancii receptoare in cadrul decontarii finale; - printr-un alt procedeu legal stabilit, acceptat de partile implicate in tranzactie (compensare bilaterala, transfer de fonduri).

Obligaţiile băncii receptoare (alta decât banca destinatară)Dintre obligaţiile pe care şi le asumă banca receptoare cele mai importante sunt:

să execute ordinul de plată în ziua bancară în care l-a acceptat sau cel mai târziu în ziua bancară următoare. Dacă ordinul de plată indica expres o anumită dată a plăţii, atunci banca îl va executa, astfel încat acea dată să fie respectată;

înştiinţarea în timp util a emitentului de neonorare a ordinului său de plată, fie ca acest lucru nu este posibil, fie ca antrenează costuri excesive sau intârzieri în finalizarea transferului-credit, solicitându-i instrucţiuni suplimentare;

în cazul în care nu acceptă un ordin de plată are obligaţia să comunice privind neexecutarea acestuia, nu mai târziu de ziua bancară urmatoare ultimei zile a perioadei de executare.

Obligaţiile băncii destinatare

Un ordin de plată se consideră ca acceptat de către bancă în una din urmatoarele situaţii: la recepţia sa de la emitent, cu condiţia să existe un acord între cele 2 părţi; în momentul înştiinţării emitentului privind acceptarea sau a debitării contului acestuia deschis la ea,

ca plată pentru titlul respectiv; în momentul creditării contului beneficiarului sau al comunicării facute acestuia că are dreptul să

retragă sau să utilizeze sume provenite in urma acceptării.Dupa acceptarea ordinului de plată, banca are obligatia:

să pună la dispoziţia beneficiarului în ziua acceptării sau cel mai târziu în ziua următoare fondurile; să-l înştiinţeze pe emitent în termen legal că, datorită lipsei mentiunilor obligatorii sau

inconsecvenţei datelor, nu poate executa ordinul de plată.În situaţia în care banca nu acceptă un ordin de plată, ea are obligaţia să comunice emitentului

refuzul acestuia cel mai tarziu in ziua bancară urmatoare ultimei zile a perioadei de executare. De la această regula există urmatoarele 2 excepţii:

plata se face prin debitarea contului emitentului deschis la banca respectivă, dar acesta nu are suficient disponibil în cont pentru onorarea ordinului de plată;

nu sunt suficiente informaţii pentru identificarea emitentului.

Potrivit normelor bancii centrale, ordinul de plata se executa in aceisi zi in cazul in care ambii parteneri au conturi la aceiasi banca si cel mai tarziu a doua zi bancara lucratoare daca sunt la banci diferite. Ziua bancara este ziua in care se debiteaza sau se crediteaza conturile clientilor si trebuie sa fie o zi bancara lucratoare (in unele tari sunt anumite zile in care nu se lucreaza, altele decat cele oficiale, ca de ex. ziua unui sfant al bancherilor). In cazul in care partenerii au conturi la banci diferite executarea se poate face in a doua zi bancara lucratoare.

17

Penalitatile pentru intarziere se calculeaza la nivelul dobanzii de referinta a bancii centrale la care se adauga un punct de dobanda. Beneficarul dobanzilor de intarziere, in cazul finalizarii platii, este furnizorul care primeste transferul cu cateva zile peste durata stabilita de normele bancii centrale Refuzul. Daca ordinul de plata nu poate fi executat, banca emitenta trebuie sa-l anunte pe emitent despre refuz, cel mai tarziu in ziua bancara urmatoare ultimei zile a perioadei de executie. Refuzul poate fi determinat de incoerenta datelor obligatorii, introducerea unor clauze neadmise de normele legale sau anumite instructiuni care practic nu se pot executa sau genereaza costuri suplimentare, prelungirea decontarii. Refuzul se comunica in scris emitentului (comnnicare de refuz) cu motivarea cauzelor acestuia, cel mai tarziu in a doua zi a perioadei de executie. Un ordin de plata isi pierde valabilitatea daca nu este nici accepatat nici refuzat la finele celei de a treia zi bancare lucratoare. Nefinalizarea transferurilor bancare. In cazul nefinalizarii transferului, banca emitenta este obligata sa returneze platitorului suma din ordinul de plata, inclusiv penalizarile de intarziere. Daca nefinalizarea se produce din vina unei banci intermediare, aceasta se descarca de gestiune prin returnarea sumei bancii emitente cu penalizarile aferente care instiinteaza emitentul si crediteaza contul.

Ordinul de plata este un instrument de plata si decontare utilizat pentru stingerea unor obligatii devenite exigibile. Altfel spus, o dispozitie data de un client bancii sale in scopul efectuarii unei plati in favoarea unei terte persoane.

Operatiunea de virament presupune o stare mutuala intre banca ce executa operatia si clientii sai cere-si au cont deschis la banca respectiva si disponibil in cont.

Operatiunile de debitare a contului bancar al titularului se realizeaza printr-un inscris numit “ordin de virament”. In practica operatiile de virament se executa pe baza cecurilor de virament, ordinelor de plata, dispozitiilor de incasare, etc.

Procedura de executare a viramentului este urmatoarea: in baza baza ordinului de palta primit, banca micsoreaza disponibilul celui care da ordinul si mareste disponibilul aceluia in favoarea caruia este emis ordinul.

Un ordin de plata trebuie sa contina urmatoarele elemente obligatorii:- ordinul neconditionat de a plati o anumita suma de bani;- numele beneficiarului si numarul de cont al acestuia;- numele platitorului si numarul de cont al acestuia;- denumirea bancii initiatoare si a bancii destinatare;- elemente de natura sa permita autentificarea emitentului de catre banca initiatoare.

18

Operatiunile care au loc in circuitul ordinului de plata, asa cum sunt reglementate de banca centrala, sunt urmatoarele: 1- intre platitor si beneficiar se incheie un contract avand ca obiect activele transferate; 2- platitorul emite un ordin de plata (OP) pe suport hartie si il remite bancii sale (sucursala/agentie); 3- sucursala/agentia emitentului receptioneaza, autentifica, accepta si executa OP, debitand contul curent al acestuia; 4- sucursala/agentia emitentului transmite OP pe suport electronic centralei sale (banca ) 5- banca A prezinta OP electronic la compensare 6- soldul net dupa compensare se transmite bancii centrale pentru decontare 7 - la banca centrala are loc virarea fondurilor din contul bancii emitente (A) catre banca colectoare (B) 8 - centrala bancii colectoare (B) transfera fondurile catre sucursala/agentie 9- sucursala/agentia crediteaza contul beneficiarului si cu aceasta operatiune se finalizeaza plata.

Prin acest circuit ordinul de plata mijloceste transferul fondurilor iar plata este definitiva. In circuit pot interveni 1-2 banci intermediare diferite si ca urmare mai multe compensari, ceea ce prelungeste circuitul ordinului de plata. In cazul in care ambii parteneri au conturile la aceiasi banca dar la unitati din judete diferite, compensarea nu mai este necesara, circuitul fiind prin sucursala bancii centrale, iar daca partenerii au onturile al aceiasi unitate bancara decontarea de face direct si imediat.

1.3.2 Cecul

Necesitatea ca transferurile de fonduri intre cei care produc bunuri si presteaza servicii si cei care le consuma sa se efectueze cat mai operativ a determinat diversificarea instrumentelor de plata. Astfel a aparut cecul, care a inlocuit in buna parte decontarea prin numerar si a devenit unul din instrumentele de plata larg acceptat, atat pe pietele locale, cat si in decontarile internationale. Potrivit statisticilor internationale, cecul detinea la finele anului 2002 in cadrul tarilor din G10 o pondere in valoarea decontarilor fara numerar de 11,8% in Canada si sub 0,1% in Elvetia si Olanda, iar in tarile din Europa Centrala si de Est de 5,9% in Romania si sub 0,1% in Slovacia si Letonia. Datorita importantei dobandita in relatiile internationale, Comitetul Economic de pe langa Liga Natiunilor de la Geneva a elaborat in anul 1928 un set de norme privind utilizarea cecului care a constituit cadrul general juridic si tehnic in decontarile internationale. In tara noastra, cecul a fost reglementat prin Legea nr. 59/1934 asupra cecului, lege care a fost valabila pana in 1994 cand a fost modificata prin Legea nr. 83/1994.

Cecul este cel mai utilizat instrument de plata ca numar de operatiuni si frecventa in utilizare. Le face parte din categoria instrumentelor de plata de debit cu toate ca beneficiarul sau acorda credit fara dobanda tragatorului.

Cecul este un ordin scris, necondiţionat, dat de către o persoană (trăgător, emitent) unei bănci (tras) de a plăti o sumă de bani, la vedere, unei terţe persoane (beneficiar).

În relaţiile comerciale internaţionale, trăgătorul (emitentul) este importatorul care, prin emiterea unui cec, achită contravaloarea mărfurilor cumpărate. Trasul este întotdeauna o bancă, fie că este banca unde trăgătorul are cont deschis, fie că este o altă bancă desemnată de banca trăgătorului să efectueze plata .

Caracteristicile cecului

Normele bancare interne definesc cecul ca un instrument de plata care se utilizeaza de titularii de conturi cu disponibil corespunzator in aceste conturi. Disponibilul in cont se poate crea printr-un depozit bancar la vedere, prin operatiuni de incasari sau prin acordarea unui credit bancar. Intr-o formulare mai concreta, cecul este un instrument de plata, scris si subscris, prin care titularul da o instructiune bancii sale de a pune la dispozitie o anumita suma de bani unei alte entitati/persoane nominalizate sau pentru retragere de numerar de catre titular.

19

Cecul nu este moneda, el este un instrument de plata purtator al unei creante care da accesul la moneda in momentul prezentarii la plata. Ca urmare, cecul este un instrument de plata la vedere, orice mentiune contrara fiind nula. Operatiunile cu cecuri implica cel putin trei parti: tragator, tras si beneficiar. Tragatorul este partea care emite (scrie) cecul pe baza disponibilului aflat in cont si care da o dispozitie de plata, neconditionata, bancii la care are deschis contul. Trasul este intotdeauna o banca la care tragatorul are deschis contul si care efectueaza plata pe baza cecului primit, numai daca tragatorul are suficient disponibil in cont, catre o terta parte sau chiar catre tragator daca acesta solicita sa i se elibereze numerar. Banca pune la dispozitia tragatorului carnete de cecuri care contine file necompletate, denumite si blanchete (germ. blankett), pe care acesta le foloseste in limita disponibilului din cont. Beneficiarul este partea care primeste suma transmisa de tragator iar in situatia in care tragatorul a dispus sa i se elibereze numerar, acesta apare si in postura de beneficiar. Cele trei parti efectueaza operatiuni legate de cec in nume propriu, respectiv fiecare poarta raspunderea pentru participarea la acest circuit: tragatorul este responsabil pentru asigurarea disponibilului, respectiv acesta sa fie lichid (depozit), cert (utilizabil imediat) si exigibil (adica sa nu existe nici un impediment de ordin juridic sau material care sa impiedice efectuarea platii); emiterea unui cec fara ca tragatorul sa dispuna de fondurile necesare atrage sanctiuni civile si penale; trasul (banca) raspunde pentru efectuarea platii la prezentarea cecului si de intarzierile care eventual pot avea loc; beneficiarul raspunde pentru neprezentarea la banca in termenul de valabilitate al cecului in vederea primirii sumei in numerar.

Mentiunile obligatorii ale cecului. Cecul este un inscris formal care pentru a fi valabil trebuie sa satisfaca anumite cerinte exprimate in formule consacrate de redactare a textului care exprima clauze cu valoare juridica. Pentru a fi valid, din punct de vedere juridic, un cec trebuie sa cuprinda urmatoarele mentiuni obligatorii:

- denumirea de cec trebuie sa figureze pe inscris, utilizandu-se formula consacrata “platiti in schimbul acestui cec”, deci formula este imperativa; denumirea de cec figureaza, de regula, in partea de sus a formularului si nu se admite pe diagonala, pe margine sau in partea de jos; in orice situatie, aceasta trebuie sa fie deasupra semnaturii tragatorului ca o confirmare a dispozitiei date bancii; lipsa denumirii de cec atrage nulitatea instrumentului.

- ordinul neconditionat de plata a unei sume de bani inscrisa pe cec (in cifre si litere) si cu mentiunea monedei; de regula, moneda este cea valabila la locul platii, respectiv pentru platile efectuate in tara noastra moneda va fi leul, iar pentru cele din strainatate moneda tarii respectiv orice conditii, limitari sau contraprestatii mentionate pe cec duc la nulitatea acestuia.

- numele trasului este numele bancii platitoare care, de regula, este imprimat pe inscris; - locul de plata, respectiv localitatea si adresa bancii unde urmeaza a se face plata pentru ca beneficiarul

sa stie unde sa se prezinte pentru ridicarea sumei sau ca banca beneficiarului sa solicite plata; tragatorul poate mentiona ca loc al platii si o alta unitate bancara decat aceea a trasului, inscriind pe cec denumirea si adresa acesteia;

- data si locul emiterii, respectiv ziua, luna si anul pentru a se putea cunoaste termenul pana la care posesorul trebuie sa prezinte la plata cecul, termen dupa expirarea caruia posesorul decade din drepturile sale de regres; data mai permite constatarea capacitatii legale de plata a tragatorului in momentul aplicarii semnaturii pe cec; locul emiterii trebuie mentionat langa data, iar in cazul in care nu este precizat se considera localitatea tragatorului;

- semnatura tragatorului este explicita (nume si prenume) si olografa (scrisa de mana); pentru persoanele juridice se solicita si stampila unitaii; aplicarea numai a stampilei sau parafei fara semnatura autografa anuleaza cecul; pentru a putea trage cecuri, orice tragator trebuie sa depuna la banca unde are

20

contul specimenul de semnatura. Pe verso, cecul are cateva spatii pentru operatiunile de girare, adica de transmitere a cecului catre alta entitate cu toate drepturile ce decurg din acesta.

Cecul îndeplineşte două funcţii principale: instrument de retragere de fonduri din soldul creditor al propriului cont bancar şi instrument de plată în monedă scripturală.

Etape in circuitul cecului:

2

4

7

1 3 5

6

7

1. Eliberarea carnetului de cecuri de catre banca “X” tragatorului;2. Incheierea contraactului de vanzare-cumparare intre tragator si beneficiar;3. La achizitionarea marfii, tragatorul completeaza o fila din carnetul de cecuri cu datele necesare;4. Tragatorul remite beneficiarului cecul tras asupra bancii “X”;5. Beneficiarul prezinta cecul la banca sa, banca “Y”6. Banca beneficiarului transmite cecul bancii “X” pentru incasare;7. Banca “X” achita cecul.

Tipuri de cecuri:I. Din punct de vedere al modului în care este indicat beneficiarul , există:a) cecul nominativ – atunci când în text este indicat numele beneficiarului.El poate fi, la rândul său, :• nominativ cu clauza “la ordin” – atunci când în text este menţionat numele beneficiarului şi

clauza “la ordin”. Acest tip de cec poate fi transmis prin gir deodată cu remiterea înscrisului.• nominativ cu clauza “nu la ordin” – atunci când în text estemenţionat numele beneficiarului şi clauza “nu la ordin”. Acest tip de cec poate fi transmis numai

prin cesiune de drept comun.b) cecul la purtător – acest cec este transmisibil prin simpla tradiţie şi, pentru că nu menţionează

numele beneficiarului, poate fi plătit oricui îl prezintă, de aici dezavantajul furtului;c) cecul la purtător dar şi cu menţionarea beneficiarului – acest cec este transmisibil prin simpla

tradiţie şi poate fi plătit fie purtătorului fie beneficiarului menţionat;d) cecul fără nominalizarea beneficiarului şi fără menţiunea la purtător – acest cec va fi plătit

purtătorului.e) cecul cu menţiunea “netransmisibil “ scrisă de bancă la cererea clientului. – poate fi plătit

numai purtătorului sau la cererea acestuia. De asemenea, cu suma înscrisă pe cec poate fi creditat contul

21

TRAGATOR BENEFICIAR

BANCA “X”(TRAS)

BANCA “Y”BANCA

BENEFICIARULUI

curent al primitorului. Acest tip de cec poate fi girat numai în favoarea unei bănci, iar aceasta nu îl poate gira mai departe.

II. Din punct de vedere al modului de încasare, există:a) cecul barat are un semn de demarcare specific: două linii paralele pe faţa cecului, care indică

distinct că plata nu se face în numerar ci numai în contul bancar al beneficiarului.Bararea poate fi:- generală – când între cele două linii nu este înscris nimic sau se scrie numai “banca” sau alt termen

echivalent. Cecul cu barare generală poate fi plătit numai unei alte bănci sau unui client al băncii plătitoare.- specială – când între linii se scrie denumirea unei bănci, caz în care cecul poate fi plătit numai

băncii înscrise între linii sau, dacă însuşi numele băncii plătitoare este înscris între linii, numai unui client al acestei bănci. Totuşi banca menţionată între linii poate recurge la o altă bancă pentru încasare. O bancă nu poate dobândi un cec barat decât de la un client al acestei bănci.Totuşi banca menţionată între linii poate recurge la o altă bancă pentru încasare.

Bararea generală poate fi transformată în barare specială,operaţiunea inversă nefiind permisă.

Avantajele cecului barat decurg din securitatea sporită pe care o oferă pentru bancă fiind plătibil numai unei persoane determinate. Menirea lui esenţială este de a facilita plăţile prin monedă scripturală, riscul pierderii şi al furtului fiind diminuate.

b) cecul circular– este emis de o societate bancară anume autorizată pentru suma încasată de la titular în momentul emiterii şi este plătibil la vedere în oricare din locurile arătate alternativ de către emitent. La fel ca şi cecul de călătorie, este formulat în numele emitentului, care este o societate bancară: "La vedere ne obligăm să plătim, pentru valoarea primită anterior, în schimbul acestui cec circular ….” Apare astfel exclusă ipoteza lipsei acoperirii cecului.Carateristici:

Este platibil la vedere in orcare din locurile aratate de emitent pe cec; Banca emitenta este atat tragator cat si tras; Banca emitenta se obliga sa efectueze plata cecului respectiv in favoarea beneficiarului; Plata se efectueaza in termen de 30 de zile de la data emiterii.

c) cecul plătibil în cont – când trăgătorul sau posesorul interzice plata în numerar prin înscrierea cuvintelor “ plătibil în cont”, “ numai prin virament” sau altă expresie echivalentă. În acest caz banca efectuează numai operaţiunea scriptică de virament.

Alte varietăţi de cecuri:a) cecul de călătorie se deosebeşte de cecul simplu prin formula obligaţiei de plată pe care şi-o

asumă emitentul: ”trăgătorul plăteşte acest cec de călătorie lui…. sau la ordinul său”. Cecul de călătorie este un cec prealimentat (achitat în avans) disponibil în marea majoritate a monedelor de circulaţie internaţională, într-un număr limitat de denominări (ex.: 20, 50, 100 şi 500 USD). Deţinătorului cecului i se solicită să îşi aplice semnătura pe cec, la primire şi să semneze a doua oară în prezenţa vânzătorului, la achitarea bunurilor sau serviciilor. Cele două semnături trebuie să fie la fel şi nu perfect identice. Această procedură conferă cecurilor de călătorie un înalt grad de siguranţă. Cecurile de călătorie se utilizează pentru a fi transformate în numerar la o bancă sau pentru a plăti la hoteluri, restaurante, magazine, staţii de benzină etc., care le prezintă instituţiei emitente pentru a li se credita contul cu suma corespunzătoare.

Cecul de calatorie se elibereaza de banca contra cost, in suma fixa si este destinat celor care calatoresc in strainatate. Este paltibil la toate adresele indicate de emitent in termen deterrminat sau pe perioade nedeterminate.

Un cec cuprinde promisiunea unei banci de a plati o suma oricarei persoane ce poseda fila de cec de la persoana in numele careia a fost emis cecul. Utilizarea cecului presupune ubrmatoarea ordine a operatiunilor:

22

Tragatorul emitent vinde cecul de calatorie unei persoane care devine posesor; Posesorul semneaza, in momentul, cumpararii pe fiecare cec; Posesorul remite cecul altei persoane care devine beneficiar; Beneficiarul incaseaza de la banca locala suma inscrisa pe cec iar banca locala recupereaza suma de la

banca emitenta.

b) cecul certificat – banca emitentă garantează prin certificare , semnând cecul pe recto, existenţa acoperirii şi menţinerea ei până la expirarea termenului de prescripţie de 6 luni. Ca efect al certificării cecului, banca blochează suma de plată în contul curent al clientului său.Cecul certificat este eliberat de o unitate bancara la cererea scrisa a unui titular de cont, prin care banca confirma pe cec existenta disponibilului necesar efectuarii platii. Tragatorul nu poare retrage din contul sau aceasta suma pana la expirarea perioadei de incasare. Printr-un asemenea cec unitatea bancara certifica faptul ca suma cecului se afla la dispozitiia beneficiarului si va fi platita acestuia in momentul prezentarii acestuia spre achitare .

c) cecul poştal este folosit în localităţile unde nu există sucursale sau agenţii ale băncilor. Pentru a preveni falsificarea şi contrafacerea cecurilor, formularele sunt standardizate, înseriate şi

imprimate pe o hârtie specială. În România, normele tehnice nr. 9/1994 ale Băncii Naţionale a României prevăd standardele tehnice

ale suportului de hârtie precum şi condiţiile de asigurare a securităţii cecului:a) serie şi număr distincte pentru fiecare formular;b) elemente de desen (filigran incorporat şi reţea complexă de linii);c) text sau desen în culori fluorescente, dintre care cel puţin două culori care pot fi detectate cu

ultraviolete;d) fibre invizibile cu reflexie albastră, verde şi roşie;e) tratare chimică a hârtiei şi imprimarea cu cerneluri sensibile la apă si la agenţii chimici;f) un element secret de securitate, ales de fiecare bancă si cunoscut numai de aceasta;g) microtext;h) încorporarea unui desen, care nu poate fi reprodus prin copiatoare alb-negru sau color;i) bandă rezervată procesării automate.Încă de la emitere cecul trebuie să cuprindă următoarele elemente, fără de care cecul este nul:• denumirea de cec trecută în însuţi textul cecului şi exprimată în limba întrebuinţată pentru

redactarea acestuia (check – engl., cheque– fr.);• ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani exprimată într-o monedă si menţionată în cifre şi în

litere. Ca şi la cambie sau la biletul la ordin, în caz de neconcordanţă între suma în cifre şi cea în litere, se ia în considerare suma în litere. Dacă suma este menţionată de mai multe ori pe cec, în caz de neconcordanţă, se plăteşte suma cea mai mică.

• denumirea băncii care trebuie să plătească;• locul plăţii;• data şi locul emiterii. În situaţia în care locul emiterii nu este menţionat se subînţelege a fi

domiciliul trăgătorului.• semnătura trăgătorului.Emiterea cecului este o operaţiune complexă, alcătuită din două faze:1) completarea formularului de cec;2) predarea cecului către beneficiarÎn principiu plata cecului se face la vedere. În realitate, termenul de plată al cecului depus în 48 ore

de la primire este de: 8 zile dacă cecul este emis şi plătit în aceeaşi ţară, 20 zile dacă cecul este emis şi plătit pe acelaşi continent (sunt luate în considerare ţările europene şi ţările riverane ale Mării Mediterane) şi 70

23

zile dacă cecul este emis şi plătit pe continente diferite. În România, conform reglementărilor în vigoare, termenul de plată al cecului este de 8 zile, dacă acesta este emis şi plătit în aceeaşi localitate şi de 15 zile, dacă este emis şi plătit în alte localităţi. Cecul emis într-o altă tară europeană si plătibil în România trebuie să fie prezentat la plată în termen de 30 zile de la emitere, iar dacă este emis pe alt continent termenul este de 70 de zile. Dacă cecul emis în România este plătibil în străinătate, termenul de prezentare este cel reglementat de legea locului plăţii.

Sistemele de cecuri electronice utilizează structura de bănci existente şi elimină cecurile de hârtie.Avantajele principale oferite de acestea sunt:- timpul foarte rapid de efectuare a plăţilor;- reducerea costurilor privind hârtia folosită;- confirmarea instantanee a solvabilităţii plătitorului;- flexibilitatea şi marea varietate de implementare, de la tranzacţii mici, folosind reţelele automate de

bani, în marile reţele internaţionale de clearing, cum ar fi CHIPS (Clearing House Interbank Payments System) format din peste 120 de bănci din întreaga lume.

O slăbiciune evidentă a utilizării sistemelor de cecuri electronice o constituie caracterul privat şi confidenţialitatea plăţilor. În plus, băncile sunt obligate, prin reglementările în vigoare, să poată documenta, în detaliu, fiecare transfer.

d).cecurile pentru plata salariilor sunt emise de banci in sume fixe, imprimate pe ele in momentul tiparirii cecurilor sau inainte de eliberare titularilor de conturi.

Eurocecul este un mijloc de plata universal care poate fi utilizat pentru achizitionarea de bunuri si sercvicii si pentru retragerea de numerar.

In Romnia pot fi utilizate urmatoarele categorii de cecuri: cecul obisnuit, cecul barat, cecul certificat, cecul circular, cecul de calatorie, si cecul de numerar.

Procesarea bancara a cecurilor

Circuitul cecului bancar implica cel putin doua parti, tragator si beneficiar, care de cele mai multe ori au conturi la unitati bancare diferite. Aceste unitati bancare indeplinesc roluri diferite, in functie de pozitia in care se afla cei doi clienti, una platitoare (banca platitorului) si alta incasatoare (banca beneficiarului). Circuitul cecului pe linie bancara incepe cu banca beneficiara care se mai numeste si banca colectoare. Procesarea cecurilor are loc in mod diferit in functie de modalitatea de plata: in numerar sau prin cont.

Procesarea in numerar presupune ca ambii parteneri sa aiba relatii numai cu o singura banca, cea a tragatorului. In acest caz, beneficiarul care a devenit posesorul cecului, trebuie sa se prezinte la banca indicata pe cec pentru incasarea sumei in numerar. Acest procedeu se foloseste cand partenerii sunt in aceiasi localitate si exista o anumita preferinta pentru numerar, iar sumele sunt relativ mici. Instrumentul de plata folosit este cecul pentru numerar iar procesarea bancara (receptia, autentificarea, acceptarea si executarea) este similara cu cea prezentata la operatiunile cu numerar pe baza de cec din cadrul casieriei bancare.

Procesarea prin cont este cea mai des folosita si se refera la platile de valori mai importante sau la platile curente pentru servicii sau bunuri achizitionate de la unitatile comerciale. In tarile dezvoltate predomina acest sistem, majoritatea cumparturilor efectuandu-se prin cecuri pana la aparitia cardurilor. Beneficiarii care primesc cecurile se adreseaza sistemului bancar care le introduc in circuit si asigura decontarea, fiind o modalitate destul de comoda care s-a transformat intr-o practica curenta larg raspandita. Totodata, cecurile s-au diversificat acoperind o gama destul de larga de activitati, dar toate pastreaza aceleasi principii de redactare, circulatie, decontari si securitate.

Controlul bancar al cecurilor la cele doua banci se efectueaza de administratorii de cont, iar daca implica si operatiuni in numerar si de catre casieri, urmarindu-se:

24

La banca colectoare: (receptie) respectarea conditiilor obligatorii de redactare; scrierea cu cerneala neagra, albastra sau pix; nu se admit cecuri cu alterari de informatii ca stergeri, modificari etc; (autentificare) inscrierea corecta a numelui beneficiarului, alte elemente prevazute in conventia dintre banci; (acceptare) concordanta dintre suma in cifre si litere; incadrarea in perioada de prezentare la incasare; respectarea normelor de barare si girare; (executare) transmiterea cecului la incasare iar la sosirea transferului de fonduri de la banca tragatorului se crediteaza contul beneficiarului.

La banca platitoare: (receptie) respectarea conditiilor obligatorii de redactare; (autentificare) semnatura tragatorului trebuie sa fie explicita si olografa si sa corespunda cu specimenul din banca; (acceptare) concordanta dintre suma in cifre si litere - in caz de neconcordanta se ia in considerare suma in litere; incadrarea in perioada de incasare – dupa expirarea acestei perioade cecul se deconteaza numai cu acordul expres al platitorului; existenta disponibilului in cont pentru efectuarea decontarii; (executare) daca aceste conditii sunt indeplinite se face transferul de fonduri de la banca platitoare la banca colectoare iar cecul se arhiveaza la banca platitoare.

Operatiuni de plata a cecului. Cecul dupa ce a efectuat circuitul direct, tragator-beneficiar sau indirect, tragator – beneficiar - girant, devine exigibil prin prezentarea la plata. Prin plata se inchide circuitul cecului si in acelasi timp circuitul economic pe care l-a mijlocit. Orice data inscrisa pe cec privind o anumita scadenta sau perioada de plata, devine nula, cecul pastrandu-si calitatea de instrument platibil la vedere. In unele cazuri, tragatorul poate solicita trasului ca plata sa se efectueze numai dupa avizarea cecului de tragator. Aceasta este o masura suplimentara care se ia numai in cazurile in care apar unele falsuri in scopul de a limita actiunile unor persoane de rea credinta.

Cecul emis se bazeaza pe principiul irevocabilitatii pana la finele perioadei de prezentare. Principiul irevocabilitatii se mentine si in anumite situatii limita in care dupa emiterea cecului a intervenit decesul, incapacitatea tragatorului sau restrangerea capacitaii. In Romania cecul este valabil numai o perioada de 8 zile daca plata se face in localitatea in care a fost emis si de 15 zile in celelalte cazuri. Cecul emis intr-o tara din zona UE trebuie prezentat la plata in termen de 30 de zile. Numarul de zile se calculeaza incepand cu ziua urmatoare datei emiterii cecului. Neprezentarea la plata in termenul stabilit are drept consecinte exonerarea de raspundere a tragatorului pentru mentinerea disponibilului, plata urmand sa se faca la o data ulterioara dar nu mai tarziu de un an, care este perioada de prescriptie a cecului. De asemenea, beneficiarul pierde dreptul de regres impotriva girantilor si avalistilor. Daca ulterior intervin unele probleme juridice intre tras si beneficiar, cecul va constitui un document probatoriu in litigiul dintre parti sau in justitie.

25

Girarea cecului

Cecul poate intra in procesul de girare, in aceleasi conditii ca si cambia, in vederea stingerii mai multor obligatii de plata (detalii despre girare la cap.5 Cambia si procesul cambial). Girarea reprezinta un transfer al dreptului de creanta catre o alta persoana in vederea stingerii unei obligatii de plata. Operatiunea de girare reprezinta un inscris pe verso cecului efectuat de titularul acestuia (girant) si confirmat sub semnatura prin care se mentioneaza numele si datele de identificare ale persoanei careia i se transmite dreptul de creanta (giratar).

Acest fapt arata ca cecul este un titlu de credit care da acces la moneda titularului/posesorului/ giratarului prin simpla prezentare la incasare in cadrul termenului de decontare a cecului. Intrucat perioada de prezentare la plata este destul de scurta, in practica asemenea operatiuni sunt mai rare.

1.3.3 Cambia

Cambia este unul din cele mai vechi instrumente de plata folosit in activitatea comerciala interna si internationala, care sub diverse forme si cu unele modificari functionale se foloseste si astazi. Din punct de vedere istoric, cambia a aparut in China prin anii 500 – 600, apoi s-a extins in Italia. Comertul dintre Extremul Orient si Europa era mijlocit de arabi si italieni si cambiile au devenit un instrument de plata international pentru comercianti. Perfectionarea cambiei a dus la aparitia bancnotei de hartie prin anii 1600, care in principiu este tot o cambie, dar o cambie bancara. In tara noastra, primele informatii scrise despre efectele comerciale dateaza de la inceputul secolului al XVIII-lea, cambia fiind denumita “polita”.

Pe plan international, cambia este reglementata de “Conventia cuprinzand legea uniforma asupra cambiei si biletului la ordin” si “Conventia menita sa reglementeze anumite conflicte de lege in materie de cambie si bilet la ordin”, ambele din 7 iunie 1930 de la Geneva.In tara noastra, cambia este reglementata prin Legea nr. 58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin, modificata prin Legea nr. 83/1994 si de unele regulamente si norme emise de Banca Nationala a Romaniei. Notiunea de cambie vine de la un cuvant de origine italiana, cambio, care inseamna schimb. Acest aspect apare normal, intrucat Italia era in acea perioada tara cu cea mai dezvoltata activitate comerciala si locul unde au aparut primele banci comerciale.

Cambia ca instrument de plata

In normele bancare, cambia este definita ca un instrument de plata ce exprima obligatia asumata de un debitor de a plati la vedere sau la scadenta o suma de bani in favoarea unui beneficiar. Intr-o acceptiune mai concreta, cambia se poate defini ca un inscris formal, prin care tragatorul da o dipozitie neconditionata trasului de a plati beneficiarului, la vedere sau la termen, o anumita suma de bani. Ambele definitii reflecta esenta procesului cambial, cea de a doua facand insa referire si la cele trei parti implicate in procesul cambial, caracteristica de baza a cambiei care o deosebeste de alte instrumente de plata. Cambia este mai putin folosita ca instrument de plata, ponderea acesteia, fiind in tarile dezvoltate din Europa de 1% - 3% din volumul platilor fara numerar iar in Romania sub 2% si se foloseste sub anumite forme care difera de cea initiala.

Caracteristicile cambiei

Cambia, ca instrument de plata are mai multe caracteristici principale, dupa cum urmeaza: Titlu de credit

Cambia este in primul rand un titlu de credit cu o anumita valoare nominala. Furnizorul vinde marfa cu plata ulterioara, deci pe credit, urmand sa incaseze la scadenta contravaloarea marfii si dobanda aferenta. In schimbul marfii, cumparatorul accepta o cambie prin care se obliga sa achite la scadenta creditul comercial si datoria atasata. Dupa cum se poate observa, cambia are la baza o tranzactie reala intre doi parteneri care s-a transformat intr-o creanta exigibila. Tranzactiile pot fi comerciale sau financiare, de unde si denumirea de cambii comerciale sau cambii financiare, ambele fiind in esenta un titlu de credit.

Cesiunea de creanta Caracteristica principala a cambiei care o deosebeste de alte instrumente de plata este transferabilitatea acesteia, adica posibilitatea de a se schimba creditorul de mai multe ori, realizand astfel stingerea unor obligatii in lant cu acelasi instrument. Astfel, creditorul initial care este in posesia unui document de creanta asupra debitorului initial are la randul lui anumite obligatii de plata catre un creditor pe care le poate stinge prin predarea, sub semnatura, a cambiei. Creanta debitorului initial ramane valabila ca suma si termen, numai ca datoria se va plati noului creditor. In continuare, pot avea loc mai multe circuite, deci cambia se transfera de la un creditor la altul si implicit are loc transferul de creante sau cesiunea de creante. Aceasta calitate de transfer a facut din cambie un instrument deosebit de util in relatiile comerciale si financiare, in special internationale, si asa se explica extinderea si longevitatea acesteia in conditiile in care au aparut si alte instrumente de plata mai operative. Negocierea Cambia are o anumita valoare care este data de valoarea marfii vandute si dobanda aferenta pana la data platii. Prin intrarea in circuitul comercial, cambia stinge unele obligatii inainte de scadenta acesteia si ca urmare in fiecare tranzactie are o anumita valoare care se poate negocia intre parti in functie de perioada ramasa pana la scadenta, nivelul dobanzii pe piata care va fi altul decat cel initial si alte criterii specifice tranzactiei comerciale si atitudinii partilor. De regula, cambiile negociate inainte de scadenta au o valoare mai mica decat cea nominala si cele negociate dupa scadenta o valoare mai mare, partile avand latitudinea sa stabileasca un pret convenit de comun acord.

Raspunderea solidaraO particularitate a cambiei o constituie faptul ca toate persoanele care au avut calitatea de posesori ai cambiei, deci beneficiari temporari ai acesteia, raspund solidar in cazul neplatii cambiei la scadenta. Acesta este un principiu din dreptul cambial care a fost preluat de legislatia internationala si legislatiile nationale. Raspunderea solidara a determinat din partea participantilor la procesul cambial cel putin doua reactii diferite: de incredere in cambie prin participarea mai multor creditori care si-au asumat aceasta raspundere si de prudentialitate in acceptarea noului creditor care intr-o situatie nedorita trebuie sa aiba capacitatea de plata si dorinta de solutionare potrivit angajamentelor asumate. Raspunderea solidara determina insa si numeroase rezerve ale creditorilor, intrucat acestia nu se cunosc intre ei si mai ales nu cunosc platitorul. Pentru reducerea riscului, se doreste ca in procesul cambial sa se implice o institutie bancara in calitate de garant al platitorului, ceea ce da mai multa incredere creditorilor. Aceste caracteristici definesc mai bine cambia ca instrument de plata intre parteneri. Din punct de vedere economic, rolul principal al cambiei ramane acela de a contribui la transferul fondurilor de la detinatori la utilizatori si la o utilizare mai eficienta a capitalurilor disponibile.

In practica, cambia se intalneste sub doua forme: trata (cambia propriuzisa) si biletul la ordin. Trata (engl. promissory note) este denumirea istorica a cambiei si in relatiile internationale de plati circula sub aceasta forma; in legislatia noastra prin OG nr. 11/1993 s-a adoptat notiunea de cambie care este similara cu trata.

Biletul la ordin (engl. bill of exchange) este o forma mai simpla a cambiei care reflecta relatiile numai dintre doi parteneri- beneficiar si platitor. Emitentul biletului la ordin este platitorul care se angajeaza ferm sa platesca la scadenta suma inscrisa pe document. Cambia pune in legatura cel putin trei persoane: tragatorul, trasul si beneficiarul. Tragatorul este persoana care emite (trage) cambia, respectiv creditorul care da ordin trasului (debitorului) sa plateasca o suma fixa beneficiarului, fata de care tragatorul are o anumita obligatie de plata. Trasul este debitorul, cel care va trebui sa plateasca beneficiarului suma inscrisa pe cambia. Beneficiarul este persoana care va primi banii.

In unele situatii, vanzatorul poate trage o cambie asupra lui insusi, in care caz acesta apare in dubla ipostaza de tragator si de beneficiar iar cumparatorul de tras. In practica se intalnesc si alte variante in care vanzatorul apare in calitate de beneficiar, cumparatorul angrosist in pozitie de tragator si comerciantul cu amanuntul de tras. Intre beneficiar si tras pot interveni si alti participanti (o succesiune de beneficiari pana la scadenta cambiei) care au obligatii unii fata de altii si care se sting prin circulatia cambiei, ultimul dintre ei fiind cel care incaseaza cambia.

Tipuri de cambie

Deosebit de cambia standard prezentata mai inainte in practica se mai folosesc si alte variante (tipuri) determinate de anumite situatii specifice in care se pot trage cambii, dupa cum urmeaza: Cambia in alb. Aceasta este un titlu care cuprinde numai semnatura tragatorului si o parte din mentiunile obligatorii, celelalte mentiuni urmand a fi completate de posesorul acesteia inaintea prezentarii la plata. Dreptul de completare a cambiei trece de la posesor la posesor fara a mai fi necesara interventia tragatorului. Inainte de predarea cambiei, tragatorul mentioneaza una din urmatoarele formule: - “inaintea platii posesorul va completa cambia”, deci un drept nelimitat de completare a cambiei in alb; - “inaintea platii posesorul va completa cambia, fara a depasi....”, deci un drept limitat de completare. Completarea cambiei in alb se poate face intr-un interval de trei ani de la data emiterii, termen care nu mai poate fi prelungit prin conventii dintre parti. Contracambia. In situatia in care o cambie nu este platita la scadenta si beneficiarul doreste sa intre cat mai repede in posesia banilor, acesta poate trage o contracambie (o cambie noua) asupra unuia dintre giranti. Contracambia va cuprinde aceleasi mentiuni ca si cambia precedenta cu deosebirea ca plata se va face la vedere, iar domiciliul cambiei va fi locul persoanei asupra careia s-a tras. Cambia financiara. Cambiile care se trag de banci intre ele sau alte institutii financiare si au la baza tranzactii de natura financiar-bancara se numesc cambii financiare.

Cambia de complezenta sau de favoare. In situatia in care o firma este in incapacitate temporara de plata si are o scadenta imediata poate prin buna intelegere cu o alta firma sa traga o cambie asupra acesteia fara sa existe o tranzactie comerciala sau o obligatie financiara. Tragatorul poate folosi cambia pentru stingerea obligatiei scadente, dar ramane obligat fata de tras ca la scadenta sa-i transfere fondurile primite.

Emiterea cambiei

Cambia se emite de tragator, cel care crediteaza debitorul pe perioada convenita pana la scadenta. Cambia este un document formal, adica oficial si standardizat, care pentru a fi valabil trebuie sa foloseasca anumite formule consacrate care exprima clauze cu valoare juridica. In redactare, cambia trebuie sa cuprinda o serie de mentiuni obligatorii care au rolul de a satisface cerintele de informatii, precum si cerintele de reflectare a obligatiilor cambiale asumate de catre parti. Lipsa oricarei mentiuni obligatorii determina nulitatea de drept a cambiei. Potrivit legii, mentiunile obligatorii sunt urmatoarele:

Denumirea de cambie. Pe document trebuie sa apara denumirea de CAMBIE si trebuie scrisa orizontal si deasupra semnaturii tragatorului. Denumirea de cambie nu se admite sa fie plasata pe marginea documentului, in diagonala sau in partea de jos sub semnatura tragatorului. Ordinul neconditionat de a plati. Ordinul de plata care se da de tragator trebuie sa fie clar, precis si neconditionat. In legislatia noastra, cambiile se accepta numai daca cuprind o formula imperativa “platiti”, deci fara nici o interpretare sau limitare. Obligatia de plata nu poate fi afectata de nici o conditie, suspensiva sau rezolutorie, mentionata in textul cambiei. Orice conditii, limitari sau contraprestatii care se adauga ordinului de a plati duc la nulitatea cambiei. Ordinul de a plati se refera la o anumita suma de bani exprimata, in moneda de la locul platii, deci in lei pentru platile facute pe teritoriul Romaniei. Suma de plata se inscrie in cifre si litere, iar daca intre acestea apar diferente se considera valabila suma in litere. In anumite cazuri, prevazute de normele bancare, bancile pot accepta si cambii intr-o alta moneda cu conditia ca denumirea monedei sa fie completa (dolar SUA, dolar Australia etc.) sau sa se foloseasca simbolurile recunoscute pe plan international. Numele platitorului. Indicarea numelui platitorului este obligatorie. Persoana obligata in principal este trasul intrucat a acceptat plata si nu tragatorul. Numele trasului trebuie sa fie complet asa cum apare in actele oficiale, respectiv actul de identitate pentru persoanele fizice si Registrul Comertului pentru persoanele juridice. Numele trasului se scrie pe orizontala si este plasat in mod obligatoriu deasupra semnaturii. Lipsa numelui trasului duce la nulitatea cambiei.

Scadenta. Scadenta (termenul de plata) este un alt element obligatoriu care se inscrie pe cambie. In cazul in care nu se inscrie scadenta, cambia se plateste la vedere, adica la orice data la care beneficiarul solicita plata. Locul unde se efectueaza plata. Locul de plata este un element absolut necesar pentru a se cunoaste unde se adreseaza cambia pentru onorare. De aceea, adresa trebuie sa fie completa si exacta, respectiv judet, localitate, strada si numar, cod postal. De regula, la locul platii se indica banca platitorului cu adresa sa, respectiv adresa bancii trasului. In cazul in care nu se indica adresa platitorului, atunci locul si adresa devin automat cele ale trasului mentionate pe cambie. Numele beneficiarului. Numele beneficiarului se scrie clar si complet. Beneficiarul poate desemna o alta persoana, purtator, care va incasa cambia in care caz se va trece numele acestuia.

Data si locul emiterii. Data emiterii (ziua, luna, an) trebuie sa fie unica, posibila si certa, chiar daca pe cambie figureaza mai multi tragatori. Data emiterii permite determinarea mai multor elemente: (a) calculul datei de scadenta; (b) calculul perioadei de dobanda; (c) constatarea capacitatii legale (semnatarilor privind actiunea cambiala (protest, regres).

Semnatura tragatorului locul nu este mentionat se considera localitatea tragatorului varsta) a semnatarilor; (d) determinarea valabilitatii drepturilor. Semnatura tragatorului emiterii se inscrie langa data emiterii. Daca trebuie sa fie autografa (a persoanei nominalizate), manuscrisa (scrisa de mana) si redactata cu pixul, cerneala neagra sau albastra. Pentru persoanele juridice, pe cambie se aplica si stampila persoanelor juridice implicate in procesul cambial. Deosebit de mentiunile obligatorii de mai sus, prin lege se prevad si unele mentiuni facultative, astfel:

Rata dobanzii. In cazul cambiilor la vedere sau la un anumit termen de la vedere, tragatorul poate mentiona ca suma este purtatoare de dobanda, rata dobanzii si termenul de la care dobanda curge. Primele doua mentiuni sunt obligatorii, iar termenul daca nu se mentioneaza se considera de la data emiterii cambiei. Domicilierea cambiei. In unele situatii, domicilierea cambiei se face intr-o alta localitate decat cea uzuala, ca de exemplu domiciliul unui tert care este intr-o anumita relatie cu beneficiarul. La cererea beneficiarului, tragatorul, la emiterea cambiei, poate mentiona domiciliul tertului drept domiciliu al cambiei. Daca mentiunea de domiciliere nu este facuta de tragator, atunci tasul poate stabili domiciliul cu ocazia acceptarii cambiei.

Mandatar. In unele situatii, in cambie se poate inscrie un mandatar al beneficiarului care sa primeasca banii in locul acestuia. Mandatul se da printr-o procura oficiala intocmita la notariat.

Nu la ordin (fara gir). Mentiunea “nu la ordin” inseamna ca beneficiarul nu va putea transmite cambia prin girare, decat numai prin cesiune de creanta ordinara. Fara acceptare. Aceasta clauza il exonereaza pe tragator de plata cambiei inainte de scadenta, ca urmare a faptului ca trasul a refuzat plata. Dupa aviz. Prin aceasta mentiune, trasul este obligat ca inainte de efectuarea platii sa solicite avizul tragatorului.

Fara protest, fara regres, fara cheltuieli. Tragatorul se obliga sa asigure plata cambiei, daca trasul a refuzat, fara nici un alt demers din partea beneficiarului.

Acceptarea cambiei

Acceptarea este actul prin care trasul se obliga sa platesca, la scadenta, suma aratata in cambie, posesorului titlului. Tragatorul stabileste un termen pentru acceptare, perioada in care beneficiarul sau posesorul cambiei trebuie sa o prezinte la acceptare. Daca nu se stabileste un termen, acceptarea se poate face in interval de un an de la emitere, dupa care trasul este exonerat de raspundere.

Acceptarea se da prin semnarea cambiei de catre tras pe fata titlului sau pe verso prin una din formulele “acceptat”, “voi plati”, “voi onora” urmata de semnatura. Acceptarea reprezinta angajamentul ferm al trasului de a plati si da incredere beneficiarului pentru incasarea sumei cuvenite. In cele mai multe cazuri acceptarea este obligatorie si daca nu este stabilit un termen aceasta se poate face in orice moment pana la data scadentei, inclusv in ziua scadentei. In unele situatii, acceptarea este hotaratoare ca in cazul cambiilor cu scadenta la un anumit timp de la vedere, intrucat prin acceptare se stabileste momentul vederii si deci se determina si data scadentei. Datarea acceptarii mai este necesara si pentru a se dovedi inscrierea in termenul de acceptare. Neaccepatarea in cadrul acestui termen duce la pierderea dreptului de regres impotriva girantului care a stabilit termenul si implicit a girantilor urmatori.

Ca si obligatia de plata, acceptarea este neconditionata, orice conditie fiind interpretata ca refuz de plata. Singura exceptie admisa este restrangerea acceptarii la o suma mai mica decat aceea prevazuta in cambie. Prin acceptare, trasul se obliga a plati cambia la scadenta. Trasul devine astfel obligatul principal in lantul obligatiilor cambiale.

Scontarea cambieiScontarea este operatiunea de vanzare a unei cambii catre o banca sau o institutie financiara cu

scopul de a obtine lichiditate inainte de scadenta. Notiunea de scont vine din limba italiana de la cuvantul “sconto” care inseamna suma de bani reprezentand dobanda la un imprumut pe care o banca si-o retine cu anticipatie la acordarea imprumutului.

In activitatea agentilor economici se intalnesc foarte des situatii de lipsa de lichiditate care se pot rezolva prin diverse oportunitati oferite de piata printre care si scontarea. Agentii economici se adreseaza bancilor comerciale oferindu-le spre vanzare cambiile din portofoliu. Daca bancile accepta

cambiile, tranzactia se face prin cumpararea acestora la valoarea actuala, adica la o valoare mai mica cu suma scontului si a comisioanelor percepute decat valoarea nominala. Suma scontului este determinata de taxa scontului, respectiv dobanda practicata de banci la imprumuturile pe termen scurt. Valoarea actuala se obtine prin formula clasica:

Va = Vn – Sc Va = valoarea actuala Vn = valoarea nominala Sc = scontul

Exista posibilitatea ca banca comerciala sa vanda cambia, in aceiasi zi, bancii centrale, iar operatiunea se numeste rescontare. Daca presupunem ca rata rescontului este de 18% (deci mai mica decat rata scontului), suma rescontului va fi de 1,50 mil.lei si banca comerciala va primi 98,50 mil.lei. De asemenea, banca centrala este precauta si accepta selectiv cambiile prezentate la rescontare, cu toate ca acestea au mai fost verificate de banca comerciala. Pentru a evita unele surprize de neplata la scadenta, banca centrala resconteaza cambii numai de la bancile care respecta cu strictete regulile prudentiale, asa numitele banci agreate.

Bancile comerciale mai ofera ca variante cambiile primite in pensiune, adica cumpararea de catre banca a cambiei cu conditia rascumprarii de beneficiar inainte de scadenta. Astfel, beneficiarul isi asigura lichiditatea necesara, urmand sa se preocupe de incasarea la scadenta a cambiei.

Dupa cum am vazut, bancile se implica in procesul cambial, atat prin asigurarea lichiditatii cat si prin credite si ofera un sprijin important clientilor lor, manifestand insa prudentialitatea necesara.

Scadenta si plata cambiei

Scadenta este termenul la care cambia este exigibila si trebuie platita. Scadenta este un moment cheie in procesul cambial si pentru a se evita unele interpretari, aceasta trebuie sa fie: (a) certa, adica sa indice cu precizie ziua sau termenul pana la care beneficiarul trebuie sa se prezinte la incasare; (b) unica, respectiv nu se admit scadente succesive; (c) posibila, sa nu fie inaintea emiterii sau o zi neindentificabila; (d) sa rezulte precis din textul cambiei. Complexitatea procesului cambial, ca urmare a diversitatii de situatii dintre agentii economici, a determinat mai multe forme ale scadentei, dupa cum urmeaza:

Scadenta la vedere inseamna la prezentarea beneficiarului care poate fi la orice data dupa emiterea cambiei dar nu mai tarziu de un an de zile, termenul maxim prevazut de lege. Daca beneficiarul nu solicita plata timp de un an, debitorul este exonerat de obligatia de plata din cambie.

Scadenta la un anumit timp de la vedere. Tragatorul are latitudinea sa stabileasca data scadentei la un anumit timp de la vedere. Tragatorul mentioneza ca o cambie platibila la vedere nu poate fi prezentata la plata inaintea unei anumite date, termenul de prezentarea a cambiei, urmand sa curga de la acea data. Scadenta la un anumit termen de la emitere. Tragatorul poate stabili un anumit termen conventional (zile, saptamani, luni de la emitere) la care beneficiarul se poate prezenta pentru incasarea cambiei. Exprimarea in luni nu tine seama de numarul de zile din luna, ci are in vedere data din luna la care s-a emis cambia ( ex. o cambie emisa la 2 februarie cu scadenta la doua luni va fi prezentata la plata la 2 aprilie). Termenul poate fi prelungit sau redus de catre tragator si numai redus de giranti.

Scadenta la o data fixa reprezinta o anumita data formata din zi, luna si an. Plata cambiei. Plata cambiei este actul final in circuitul cambial daca nu intervin alte

evenimente nedorite. Plata se face la scadenta si la locul indicat pe titlu la cererea posesorului prin prezentarea cambiei. Momentul platii este ziua in care se solicita plata sau in urmatoarele doua zile lucratoare. In conditiile existentei casei de compensari, titlul poate fi prezentat prin intermediul acesteia, operatiunea fiind echivalenta cu o prezentare la plata. Locul platii este cel inscris pe cambie care poate fi locul trasului, locul unei terte persoane sau locul beneficiarului. Posesorul cambiei are datoria sa respecte locul si adresa mentionate pe titlu, iar daca acestea nu sunt mentionate se considera locul si adresa trasului. In situatia in care trasul nu are capacitatea de a efectua integral plata cambiei, posesorul este obligat sa accepte si plati partiale. In acest caz, cambia ramane la posesor si se inscrie pe aceasta numai suma primita. Pentru diferenta posesorul urmeaza sa adreseze protestul. Trasul are obligatia sa verifice cambia sub aspectul succesiunii regulate a girurilor si a identitatii persoanei care se prezinta la plata cu identitatea ultimului girator. Dupa efectuarea platii, posesorul cambiei scrie pe titlu “achitat” si semneaza, ceea ce inseamna confirmarea platii. Cambia se restituie trasului si obligatia de plata a acestuia se stinge. Potrivit normelor legale, cambiile platibile pe teritoriul Romaniei folosesc

moneda locala. Daca o cambie este redactata intr-o alta valuta, conversia in lei se face la cursul de schimb al zilei sau la cursul indicat in mod expres de tragator. In cazul in care posesorul nu prezinta titlul la plata in termenul legal, debitorul consemneaza suma la CEC si depune chitanta la judecatoria locului de plata. In acest fel, debitorul se elibereaza legal de obligatia de plata.

Cambia (trata) este un titlu de credit utilizat ca instrument de plată prin care un creditor (numit trăgător) dă dispoziţie debitorului său (numit tras) să plătească o anumită sumă unui terţ (numit beneficiar), la o anumită dată si într-un loc stabilit, fără a indica operaţiunea care a generat creanţa.

Elementele de formă, pe care trebuie să le îndeplinească un înscris pentru a fi considerat cambie, sunt:

• denumirea de cambie trebuie să figureze în textul ordinului de a plăti şi trebuie să fie exprimată în limba în care este redactat înscrisul (limba engleză - bill of exchange, draft; limba franceză – lettre de change; limba germană – wechsel). Normele-cadru nr.6/08.03.1994 fac precizarea că denumirea de cambie nu poate fi trecută pe marginea, în diagonala sau în partea de jos a titlului, chiar dacă este însoţită de semnătura trăgătorului. În orice situaţie, denumirea de cambie va figura deasupra semnăturii trăgătorului. Lipsa denumirii de cambie atrage nulitatea titlului.

• ordinul de a plăti, dat de trăgător în calitate de creditor, debitorului său, adică trasului, prin utilizarea formulei consacrate “plătiţi în schimbul acestei cambii”. Acest ordin trebuie să fie clar, precis şi necondiţionat. Dacă acest ordin este supus unei condiţii (de exemplu: “conform contractului de vânzare din data …” sau “plata numai după sosirea vaporului”) cambia este nulă. Redactarea textului ordinului de a plăti, conform legislaţiei române nu se poate efectua pe marginea titlului, în diagonala acestuia sau în linie cu semnătura trăgătorului ori sub aceasta.

• suma determinată de plată, în cifre şi în litere, exprimată în monedă.Suma de plată poate fi trecută în orice parte de pe faţa (recto) cambiei, în cadrul textului

acesteia, dar nu în diagonală sau sub semnătura trăgătorului.• data emiterii , care trebuie să fie unică, posibilă si certă. Cambia poartă menţiuni clare

privind ziua, luna şi anul emiterii pentru a permite calculul datei scadenţei (în cazul în care aceasta este exprimată ca o perioadă de la data emiterii), constatarea capacităţii legale a semnatarilor în momentul aplicării semnăturii pe titlu precum şi determinarea drepturilor semnatarilor privind acţiunea cambială împotriva obligaţilor cambiali (protest, regres etc.).

• numele complet şi adresa trasului . Numele trasului nu va fi scris pe titlu în diagonală. Aceleaşi menţiuni sunt valabile şi pentru numele beneficiarului şi al trăgătorului.

• numele complet şi adresa beneficiarului (la ordinul cui se face plata);• numele complet şi adresa trăgătorului precum şi semnătura acestuia autografă si redactată

la sfârşitul textului cambiei.Alături de aceste elemente de formă, absolut obligatorii pentru ca o cambie să fie validă, se

înscriu şi alte elemente care pot apărea pe cambie, după cum pot să nu fie menţionate, fără a afecta valabilitatea titlului. În această categorie se înscriu:

• locul emiterii – dacă acesta nu este menţionat se subînţelege a fi domiciliul trăgătorului;• scadenţa (momentul plătii) – este termenul la care cambia este exigibilă si trebuie plătită.

Scadenţa poate fi exprimată ca o dată calendaristică fixă, la vedere, la un interval de timp de la data emiterii (de regulă 30, 60, 90, 180 zile) sau de la data acceptării de către tras. Dacă pe faţa titlului nu se menţionează o scadenţă anume, atunci cambia este considerată cu plata la vedere.

• locul efectuării plăţii – dacă acesta nu este precizat se subînţelege a fi domiciliul trasului. În cazul în care cambia cuprinde o clauză expresă prin care este plătibilă la domiciliul unui terţ (cambie domiciliată), se prezumă că plata va fi efectuată de către terţ, la domiciliul său. Clauza domicilierii plăţii poate fi inserată în cambie fie de către trăgător, cu ocazia emiterii titlului, fie de către tras, cu ocazia acceptării cambiei. Domicilierea făcută de un girant este considerată inexistentă.

33

Circuitul general al unei cambia este :

2 3 5 1 4 5

5

Utilizarea cambiei presupune urmatoarea ordine a operatiilor:

1. Banca “Z” acorda credit societatii comerciale “X”;2. Se incheie contractul de vanzare-cumparare intre societatea comerciala “X” si societatea

comerciala “Y”;3. Societatea “X” emite o cambie care trebuie platita de societatea “Y” direct bancii “Z”;4. Societatea comerciala “X” remite cambia bancii “Z”.5. La scadenta, banca ”Z” incaseaza suma inscrisa pe cambie de la societatea “Y”Pentru a fi valabila, cambia trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

Denumirea cambiei sa fie trecua in textul titlului; Ordinul neconditionat de a plati o suma determinata ; Numele trasului respectiv al persoanei care este obligata in relatia cambiala; Numele beneficiarului inscris pe fata cambiei; Semnatura tragatorului; Data si locul emiterii; Locul unde trebuie sa se faca plata; Indicarea scadentei de plata

Principalele mentiuni facultativeale cambiei sunt:Acceptarea cambieiAcceptarea este angajamentul luat de către tras, faţă de orice posesor legitim, de a plăti suma

arătată în cambie la scadenţă. Acceptarea se face de regulă pe faţa cambiei şi se exprimă prin cuvântul “acceptat” sau orice altă expresie echivalentă si este semnată de tras. Simpla semnătură a trasului pe faţa cambiei este considerata acceptare. Dacă se face pe spatele cambiei, acceptarea se va exprima întotdeauna cu cuvântul “acceptat” sau expresiile echivalente “voi plăti”, “voi onora”.

Avalizarea cambieiAvalul reprezintă angajamentul necondiţionat prin care un terţ sau un semnatar al titlului

(avalist), altul decât trăgătorul/emitentul sau acceptantul, devine garant pentru obligaţia unuia dintre semnatarii cambiei, direcţi sau pe cale de regres (avalizat), pentru toată suma menţionată pe instrument sau pentru o parte din ea.

34

TRAS(comerciant cu amanuntu“Y”)

BANCA “Z”(beneficiar)

TRAGATOR(comerciant cu ridicata

“X”)

Pentru a putea da un aval, avalistul trebuie să aibă capacitate juridică deplină. Avalistul este, de obicei, o bancă de prim rang ce se obligă să facă plata dacă trasul nu va achita suma respectivă la scadenţă.

Avalul este un act juridic şi pentru valabilitatea sa trebuie să îndeplinească anumite de condiţii de fond şi formă.

Girul(andosarea)

Transferul cambiei şi biletului la ordin se face prin declaraţie scrisă si subscrisă pe verso-ul titlului (ceea ce face ca operaţiunea de girare să poarte şi denumirea de andosare) şi prin predarea instrumentului noului beneficiar. Ultimul posesor al instrumentului îl va prezenta la plată debitorului iniţial (trasului/emitentului) în momentul scadenţei, evitându-se astfel transferul repetat al unor sume de bani.

Trebuie menţionat că, prin simplul transfer al titlului, nu se realizează decât o stingere provizorie a datoriei, stingerea definitivă având loc numai în momentul în care debitorul plăteşte suma prevăzută în instrument ultimului posesor al acestuia.

Circulatia cambiei prin giruri succesive poate fi reprezentata astfel:

Posesorul unei cambii are 3 posibilitati de utilizare a acesteia: Sa o pastreze pana la scadenta; Sa o gireaze in favoarea unui beneficiar fata de care are o datorie; Sa o sconteze la o banca pentru a procura disponibilitati inainte de scadenta.

1.3.4 Biletul la ordin

Biletul la ordin este un titlu de credit prin care emitentul se obliga sa plateasca la un anumit termen o suma de bani determinata in favoarea beneficiarului. Biletul la ordin pune in legatura doua persoane: emitentul si beneficiarul.

Biletul la ordin este o cambie simplificata in care tragatorul este in acelasi timp si tras, adica cel care emite inscrisul se angajaza sa plateasca o suma de bani pe care o datoreaza altei persoane.

Prin definitie, biletul la ordin este un titlu de credit, sub semnatura privata, care pune in legatura doua persoane, subscriitorul (emitentul) si beneficiarul. Biletul la ordin este emis si subscris (completat si semnat) de emitent care in calitatea sa de debitor se obliga sa plateasca o suma de bani, la un anumit termen sau la prezentare, beneficiarului in calitate de creditor al emitentului sau al orcarui posesor legitim al titlului. La emitere, biletul la ordin este o promisiune scrisa formala (oficiala) care se transforma in instrument de plata in momentul prezentarii la plata. Acesta se emite la cererea creditorului (beneficiarului) ca o recunoastere a datoriei debitorului pentru activele transferate.

Pentru a fi valabil biletul la ordin trebuie sa cuprinda mentiunile obligatorii:

35

TRAGATOR

TRAS BENEFICIAR 1 BENEFICIAR 2 BENEFICIAR 3

Denumirea de bilet la ordin in textul titlului; Angajamentul de a plati o suma determinata; Indicarea scadentei; Locul unde se face plata; Numele benficiarului; Data si locul de intocmire a biletului la ordin Semnatura emitentului.

Dupa cum rezulta din schema de mai sus, circuitul biletului la ordin are mai multe faze, astfel: 1 intre subscriitor si beneficiar s-a incheiat un contract si are loc transferul unor active; 2 subscriitorul emite un bilet la ordin pe care il transmite beneficiarului; 3 beneficiarul gireaza biletul la ordin si il transmite catre giratar; 4 giratarul remite biletul la ordin bancii sale pentru incasare; 5 banca giratarului prezinta biletul la ordin la compensatie; 6 banca subscriitorului debiteaza contul acestuia; 7 banca subscriitorului transfera fondurile bancii giratarului; 8.banca giratarului crediteaza contul acestuia.

Prin incasarea biletului la ordin obligatiile intre participantii la circuitul biletului la ordin s-au stins.

1.3.5 Cartile de plata

36

Prin Regulamentul nr. 4/2002 al BNR, cardul este definit ca un instrument de plata electronica, respectiv un suport de informatie standardizat, securizat si individualizat, care permite detinatorului sau sa utilizeze disponibilitatile banesti proprii dintr-un cont deschis pe numele sau la emitentul cardului ori sa utilizeze o linie de credit, in limita unui plafon stabilit in prealabil, deschisa de emitent in favoarea detinatorului cardului, in vederea efectuarii, cumulativ sau nu, a urmatoarelor operatiuni: (a) retragerea de numerar, respectiv incarcarea si descarcarea unitatilor valorice in cazul unui instrument de plata de tip moneda electronica, de la terminale precum distribuitoarele de numerar si ATM, de la ghiseele emitentului/bancii acceptante sau de la sediul unei institutii obligata prin contract sa accepte instrumentul de plata electronica; (b) plata bunurilor sau a serviciilor achizitionate de la comerciantii acceptanti si plata obligatiilor catre autoritatile administratiei publice, reprezentand impozite, taxe, amenzi, penalitati etc., prin intermediul imprinterilor, terminalelor POS sau prin alte medii electronice; (c) transferurile de fonduri intre conturi, altele decat cele ordonate si executate de institutiile financiare, efectuate prin intermediul instrumentului de plata electronica. Ca si cecul, cardul nu este insa moneda, respectiv moneda electronica, ci numai un instrument de plata care mijloceste transferul de moneda da la debitor la creditor, bazat pe un anumit tip de tehnologie. Cardul este un instrument de plata care permite efectuarea unui numar nelimitat de tranzactii spre deosebire de instrumentele de plata pe suport hartie care erau legate de o singura tranzactie, iar transmiterea informatiei-bani este electronica si nu prin posta. Cardul contine elemente de securizare si de individualizare incorporate pe suprafata sa care sa asigure urmatoarele caracteristici obligatorii:

- suport fizic din material plastic si cu dimensiuni standard; - aversul care contine elemente confectionate in relief (numarul cardului redactat in cifre arabe,

numele si prenumele posesorului in redactare cu caractere latine, data expirarii valabilitatii [LL/AA] conform calendarului gregorian, card international sau local); si elemente destinate informarii (sigla proprietarului de marca, denumirea sau sigla emitentului, eventual o holograma de securitate, tridimensionala, vizibila la lumina naturala);

- reversul care contine o banda magnetica standard pentru inregistrare cu cel putin trei piste si/sau un microprocesor integrat (chip); un panel de semnatura, avand elemente de siguranta in desen care sa ingradeasca posibilitatea stergerii sau modificarii semnaturii;

- pentru asigurarea interoperabilitatii sistemelor de plati electronice emitentii trebuie sa foloseasca numai standarde EMV (Europay, Mastercard, VISA).

Initial, cardurile nu aveau banda magnetica, datele transmitandu-se telefonic catre un centru unde se introduceau intr-un terminal de calculator pentru a se verifica autenticitatea cardului si existenta disponibilului in cont. Aceasta operatiune necesita un timp de raspuns si facea ca vanzarea sa sufere o anumita intarziere. Ulterior, cardurile s-au perfectionat foarte mult si in prezent sunt de doua feluri:

- carduri cu banda magnetica; - carduri cu microprocesor.

Cardurile cu banda magnetica sunt cele care au pe verso o banda magnetica prin care se realizeaza procesul de citire si de transmitere prin linie telefonica a datelor ( codul BIN - engl. Bank Identification Number, codul PIN – engl. Personal Identification Number, numele si prenumele detinatorului, caracteristicile cardului – debit, credit, cu/fara PIN, data expirarii, alte date privind securitatea cardului). La centrul de autorizare exista un cititor de carduri care introduce automat in retea informatiile cuprinse in banda. In acest fel, viteza de procesare este destul de mare si se inlatura inconvenientul intarzierii tranzactiei. Cardurile cu banda magnetica au insa dezavantajul ca pot fi furate

37

sau falsificate si utilizate in mod fraudulos, ceea ce reprezinta un risc pentru posesor. Codul PIN este un numar atribuit de emitent pentru identificarea detinatorului si se utilizeaza de acesta atunci cand foloseste cardul la un terminal. In cazul in carea plata se face prin transfer electronic, PIN are rolul de semnatura electronica a detinatorului cardului.

Cardurile cu microprocesor, cunoscute si sub numele de SMART CARDS sau chip-carduri, sunt cele dotate cu o memorie (circuite integrate) incorporata intr-o capsula de dimensiuni mici. Aceasta tehnologie apartine unui jurnalist francez, Roland Moreno, care in anul 1973 a inserat intr-un card un microprocesor integrat (chip) cu o memorie de cateva zeci de kilobyts. Memoria cardului cuprinde patru zone de stucturare a informatiei, dupa cum urmeaza:

- informatii neconfidentiale (elemente de identificare a emitentului, numarul de cont al titularului, termenul de valabilitate

- informatii confidentiale (disponibilul in cont); - informatii inaccesibile (PIN, alte chei de codificare); - inregistrari care cuprind informatii unice privind tranzactiile si care se regasesc intr-o “agenda”.

Cardul cu microprocesor prezinta certe avantaje fata de cardul cu banda magnetica si este suficient sa ne referim la: (a) securitatea pe care o ofera in sensul reducerii al minim a riscului falsificarii si intaririi controlului in momentul folosirii; si (b) capacitatea de a primi si stoca date intr-un volum destul de mare pentru a permite extinderea serviciilor electronice. Bancile sunt cele mai interesate in extinderea acestui nou tip de card, intrucat reduce riscul de falsificare si deci pierderile care s-ar inregistra in asemenea situatii, inclusiv disconfortul in relatiile cu clientii determinat de aparitia falsurilor, iar pe de alta parte cresc posibilitatile de a extinde gama serviciilor fata de clienti si deci noi oportunitati de comisioane, respectiv de venituri si implicit de profituri. Comerciantii au mai multa incredere in noul instrument de plata intrucat acesta este mai sigur si mai operativ, iar posesorii pot extinde folosirea cardului la mai multe operatii, deosebit de siguranta sporita conferita de acesta.

Clasificarea cardurilor

În funcţie de aria de cuprindere sunt:- carduri cu acceptare pe teritoriul unei ţări (ţara băncii emitente);- carduri cu acceptare internaţională, emise de bănci membre ale unui sistem internaţional.

Organizaţiile de carduri internaţionale foarte renumite sunt: VISA International, EuroCard/MasterCard, American Express, Diner’s Club etc. Acestea acţionează pentru plăţi internaţionale (European Payment System Services) şi pentru compensări (Eurocard Net Setlement System – ENESS). În România, acţionează Europe Middle East Africa cu centrul la Londra.

În funcţie de modul de întocmire a chitanţelor există:- carduri manuale – pentru întocmirea chitanţelor se utilizează cititoare mecanice;- carduri electronice – pentru întocmirea chitanţelor se folosesc cititoare electronice.

În funcţie de momentul în care are loc decontarea efectivă a plăţilor, cardurile de plată se clasifică astfel:

1) carduri cu plata înainte (cardul prealimentat). Acest tip de card are o reală putere de cumpărare deoarece pentru el utilizatorul a plătit în avans. Scopul fundamental al utilizării cardurilor prealimentate este decontarea imediată a tranzacţiilor cu o valoare mică si foarte mică.

2) carduri cu plata acum (cardul de debit). Acest card conţine o bandă magnetică si necesită introducerea în terminalul electronic, înainte de accesare serviciului, a unui număr personal de identificare (PIN) echivalent cu semnătura deţinătorului. Pentru comercianţi, plata efectuată prin carduri de debit, acceptate de către sistem prin operaţiunea de autorizare on-line, reprezintă o plată garantată. Cele mai multe carduri de debit au două funcţii principale: retragerea de numerar din

38

distribuitoarele automate sau din ghişeele automate de bancă (ATM-uri) şi efectuarea plăţilor la punctele de vânzare (EFTPOS) prin transfer electronic de fonduri.

3) carduri cu plata mai târziu. In aceasta categorie sunt incluse:• cardul de credit - conţine aceleaşi elemente ca şi cardul de debit, dar principala sa

caracteristică o constituie faptul că deţinătorului i-a fost deschisă, în prealabil, o linie de credit..• cartea de debit permite posesorului să-şi procure bunuri sau să i se presteze servicii prin

debitarea contului său personal, însa numai în limita disponibilului existent în acest cont.• cartea de numerar este un instrument cu ajutorul căruia posesorul poate să depună sau să

retragă numerar printr-un distribuitor automat de numerar (,, cash dispenser”), operaţiunea reflectându-se în creditul sau in debitul contului său personal, după caz.

Tipuri de carduri

In practica exista o diversitate destul de mare de carduri care raspund cerintelor tot mai complexe ale clientilor. Aceste carduri se pot imparti in mai multe tipuri in functie de urmatoarele criterii: functiile specifice pe care le indeplinesc, emitentul, zona de acceptabilitate.

In raport de functiile specifice se disting urmatoarele tipuri de carduri: Cardul de credit, un instrument prin care platile se fac dintr-un credit acordat de banca

emitenta sub forma unei linii de credit revolving. Limita de creditare se stabileste la emiterea cardului in functie de solvabilitatea clientului si de istoricul pe care acesta il are in relatiile cu banca, pe baza unei fise scoring. La persoanele fizice, limita de creditare este de 2-3 venituri nete lunare sau mai mult in cazul unor persoane cu venituri mai mari. Creditele se garanteaza cu veniturile nete a 1-2 giranti sau cu un depozit bancar colateral. Rambursarea se face lunar, in proportie de cca. 20% din creditul existent in sold la finele lunii, astfel ca pentru creditele primite si rambursate in cursul lunii nu se percepe dobanda. Dobanda este cea practicata la creditele pe termen scurt iar comisioanele sunt cele standard ale bancii (taxa emitere card, taxa anuala de utilizare, comisioane pentru operatiuni de plati interbancare si eliberari de numerar, taxa eliberare extras cont la cerere etc.). Valabilitatea liniei de credit este de 1-4 ani. Operatiunile se evidentiaza intr-un cont de card de credite.

Acesta poate fi conexat cu contul pentru cardul de debit, banca preluand automat fondurile pentru rambursarea ratelor scadente la credit si plata taxelor si comisioanelor. Rambursarea in totalitate a creditului la termenul stabilit se foloseste in cazul cardului de calatorie si divertisment (engl. travel and entertainment card), iar rambursarea partiala, in cazul liniei de credit, partea ramasa considerandu-se o extensie a creditului anterior (engl. charge card). Cardul de credit este destinat cu prioritate pentru plata marfurilor si serviciilor.

Cardul de debit este un instrument prin care plata se face in limita disponibilului existent in contul de card si se foloseste atat la efectuarea platilor pentru bunuri si servicii, cat si la retragerile de numerar. In cont trebuie pastrat un sold minim intangibil care se majoreaza prin transfer din contul curent. Pentru disponibilitati, posesorul primeste dobanda la vedere iar pentru operatiunile de plati si retrageri de numerar se percep comisioane si taxe pentru diverse servicii (utilizare card, inlocuire, magnetizarea benzii, eliberare extras cont etc). Cardurile de debit se emit atat in lei pentru tranzactii locale, cat si in valuta pentru tranzactii in strainatate, dar sunt si unele carduri in lei valabile si in strainatate, conversia leu/valuta facandu-se automat la centrele de procesare (VISA). Cardurile de debit sunt cele mai des utilizate, mai ales in tarile in care rata dobanzii la credite este ridicata.

Cardul de debit cu descoperit de cont (engl. overdraft) permite efectuarea platilor peste disponibilitatile banesti din contul de card, intr-o anumita suma asimilata creditului. Se foloseste in cazul cardurilor pentru salarii care se alimenteaza direct cu sumele virate periodic de firmele angajatoare. Descoperitul de cont pentru salarii se limiteaza la cca. 75% din salariu si se ramburseaza la virarea salariului in luna urmatoare. Garantia rambursarii este asigurata de firma angajatoare.

39

Carduri de numerar. Acestea sunt carti de debit care se folosesc numai pentru retrageri de numerar dintr-un aparat automatizat si cu un program informatic de casierie, numit automat de distribuire de numerar (engl. ATM, cash dispencer). Retragerile se fac dintr-un cont de card care trebuie sa se alimenteze periodic de catre titular.

Carduri multifunctionale sunt acele carduri de debit care se folosesc la plati, retrageri de numerar, garantare si alte operatiuni de debit.

Din punct de vedere al emitentului, cardurile sunt de urmatoarele tipuri: Carduri emise de banci (carduri bancare). Bancile emit o gama larga de carduri si intra in

competitie pentru castigarea unui segment cat mai mare de piata. Pentru a facilita accesul clientilor, bancile incheie intre ele conventii de plati prin carduri, astfel ca un client al unei banci poate apela la bancomatele altor banci cu care banca sa are incheiata o conventie.

Carduri emise de comercianti (carti private). Marile firme comerciale emit propriile carti de plata clientilor sai pentru a permite sau facilita plati in vederea achizitionarii de bunuri sau servicii exclusiv de la comerciantii emitenti fara a acorda accesul la un cont bancar. Aceste carduri sunt insa valabile numai in magazinele sau lantul de magazine ale comerciantului sau a unui grup de comercianti.

Pentru a atrage clientii, cardurile private trebuie sa fie mai atractive decat cele bancare si in acest scop se ofera unele facilitati si servicii financiare (discount la vanzare, neaplicarea de comisioane, livrari pe credit, asigurarea gratuita a bunurilor vandute etc). Cardul se emite de comerciant, gratuit, pe baza unei conventii incheiate de acesta cu clientul. Plata se face fie din disponibilitatile clientului existente in contul de card la banca, fie din credit acordat de comerciant pe o perioada de pana la un an. Toate aceste elemente se stabilesc prin conventie. Plata din disponibilitati poate fi imediata, in care caz in conventie se mentioneaza banca si contul clientului, precum si acordul acestuia pentru solicitarea platii de catre comerciant sau plata amanata la sfarsitul lunii cand datoria se stinge prin cec pe baza extrasului de cheltuieli transmis de comerciant. Plata din credit se poate face in mai multe variante: credit comercial acordat gratuit pe 10-15 zile de la livrare; credit pe 1-3 luni, in limita unei anumite sume, cu rambursarea in 2-3 transe; credit pe perioade mai mari de pana la 1 an, cu rambursarea lunara; linie de credit permaneneta cu reintregirea acesteia de catre client. Pentru atragerea clientilor, marile magazine mai ofera celor care folosesc cardurile lor diverse facilitati ca bonuri gratuite de cumparaturi de sarbatori, reduceri de preturi in anumite perioade, parcari gratuite la magazinele firmei etc.

Cardul hibrid (engl. dual card) este cardul care contine atat banda magnetica, cat si microprocesor si care permite efectuarea unor operatiuni combinate, specifice fiecarui tip de card.

Cardul co-branded este emis de o banca impreuna cu o entitate care, de regula, are ca obiect principal de activitate comertul sau prestarile de servicii.

Carduri emise de alte institutii sau organizatii. Deosebit de banci si comercianti sunt numeroase alte institutii care emit carduri, ca de exemplu: institutii internationale specializate in carduri, institutii de credit, companii de transporturi, in special cele aeriene, agentii de turism, cluburi etc. Acestea emit carduri cu aceptablitate redusa, specifice domeniului lor de ativitate, cu exceptia institutiilor internationale de specialitate si a institutiilor de credit care emit carduri cu acceptabilitate larga. Dintre institutiile internationale specializate cele mai importante sunt American Express, American Express Gold si Diners Club. Acestea au o clientela cu resurse financiare mai mari, carora le elibereaza carduri acreditive insotite de numeroase servicii ca garantii pentru pierderea sau furtul cartilor, asigurari medicale pe timpul calatoriei, garantiipentru rezervare hoteliera, precum si alte facilitati speciale. Costul acestor carduri este insa destul de ridicat. Societatile comerciale mai emit carduri selective cum sunt cardurile pentru abonamente telefonice, carduri de asigurare, carduri pentru a cumpara benzina (statii de benzina), deci carduri care se folosesc pentru anumite servicii prestate de compania respectiva. Companiile de transport aeriene si rutiere mai ofera carduri de abonament care nu sunt carduri de plata dar asigura anumite facilitati ca reduceri de tarife, bonusuri la un anumit puncaj (numar de km parcursi), prioritate la lista de asteptare sau la rezervare hoteliera etc.

40

In functie de zona de acceptabilitate cardurile pot fi: Carduri nationale. Aceste carduri au o valabilitate numai pe teritoriul national si se pot emite de bancile locale, fie sub marca si firma lor, fie sub marca si denumirea unei institutii internationale specializate. Cardurile au o utilzare tipica, adica pentru eliberari de numerar si efectuarea de plati din disponibil sau din credite.

Carduri internationale. Asemenea carduri se emit de institutiile internationale sau de bancile locale care au devenit membre ale sistemelor internationale pentru carduri, dar numai sub marca si firma sistemului international folosit. Cele mai cunoscute sisteme internationale sunt VISA INTERNATIONAL si EUROPAY INTERNATIONAL, sisteme folosite si in tara noastra. Cardurile se folosesc la retrageri de numerar, plati din disponibil sau din credite, in functie de tipul cardului, atat pe plan national cat si international.

In ultimii ani sau constitiui si dezvoltat multe organizatii cu retele proprii: VISA, EUROCARD/MASRECARD, AMRICAN EXPRESS, DINERS CLUB, J.C.B. Totodata exista milioane de detinatori de carduri si numeroase locuri unde ei le pot utiliza (magazine hoteluri restaurante statii de benzina).

In principiu sistemul de lucru este urmatorul: Detinatorul de card se prezinta la comerciant; Comerciantul solicita autorizarea utilizarii cardului; Se elibereaza marfa sau se presteaza serviciul; Se transfera in contul comerciantului suma reprezentand contravaloarea marfurilor sau

serviciilor; Se micsoreaza contul detinatorului cartii de plata.

In tara noastra utilizarea cardurilor a fost posibila prin infiintarea in martie1994 a societatii ROMCARD pentru procesarea si autorizarea tranzactiilor pe baza de carduri cu utilizare internationala in sistem VISA INTERNATIONAL , EUROCARD/MASTERCARD. In România tehnica operaţiunilor de decontare cu cărţi de plată implică parcurgerea aceloraşi etape ca si în cazul transferului electronic de fonduri cu circuit deschis. Pentru viitor, se impune introducerea in ţara noastră a echipamentelor electronice necesare bunei utilizări a cărţilor de plată, fapt ce va conduce în principal la fluidizarea decontărilor şi creşterea numărului comercianţilor şi utilizatorilor atraşi în acest mecanism.

1.3.5.2 Platile electronice

Progresele deosebite realizate in domeniile informaticii si telecomunicatiilor au revolutionat societatea si au schimbat radical relatiile banca – client si chiar conceptul despre banca. Noile tehnologii au devenit atat un catalizator al marilor schimbari de care beneficiaza consumatorii de servicii bancare, cat si un suport pentru banci care incearca sa raspunda noilor cerinte.

Conceptul de plati electronice

Aparitia banilor electronici a reprezentat un pas decisiv in perfectionarea sistemelor de plati care a adus importante avantaje clientilor bancari prin facilitatile create de transmitere rapida a fondurilor si reducere substantiala a costurilor tranzactiilor, precum si autoritatilor monetare prin posibilitatile de reglare si supraveghere a sistemului monetar si in special al celui bancar. Revolutia digitala a avut drept rezultat faptul ca orice informatie poate fi redusa in prelucrare la un flux, iar plata – banii informatie in general - devine doar o forma de informatie digitala. De aceea, trecerea la sistemele electronice de plati si informatizarea completa a procesului de transmitere a drepturilor de proprietate asupra informatiei–bani a fost un fenomen natural in evolutia sistemului financiar – bancar.

41

In literatura de specialitate, platile electronice sunt definite ca o forma electronica, complet informatizata si automatizata, de organizare a relatiilor de plati intre participantii la o tranzactie, pe baza unui set de reguli si proceduri operatorii. Intr-o varianta mai pragmatica, specialistii de la Bnaca Mondiala, considera ca operatiunile financiare electronice reprezinta utilizarea mijloacelor electronice in scopul schimbului de informatii, al transferului de simboluri sau reprezentari ale valorii si a executarii de tranzactii intr-un mediu comercial. Acest concept cuprinde patru canale: transferul electronic de fonduri, interschimbul de date electronice, transferul de instructiuni de plata si confirmarea platii. Legislatia romanesca (Regulamentul BNR nr. 4/2002), bazata pe cea comunitara, considera ca o plata electronica reprezinta orice operatiune de plata initiata prin inermediul instrumentelor de plata electronica prin care se pot retrage sume in numerar, efectua plati pentru achizitionarea de bunuri sau servicii, plata obligatiilor catre autoritatile administratiei publice si transferuri de fonduri intre conturi. Instrumentele de plata electronica sunt de doua feluri:

- instrumente de plata la distanta (cardul, ordinul de plata electronic, cecul - instrumente de plata de tip moneda electronica (portofelul electronic electronic);

Instrumentele de plata la distanta permit detinatorului sa aiba acces la fondurile aflate in contul sau bancar si mijlocesc efectuarea de plati catre un beneficiar sau alt gen de transfer de fonduri si care necesita un nume de utilizator si un cod personal de identificare, asa cum este cardul de debit sau de credit. In aceasta categorie se includ si aplicatiile de tip internet-banking si home-banking bazate pe cardurile clasice. Instrumentele de plata de tip moneda electronica permit accesul numai la un depozit electronic (deci nu direct la contul bancar) constituit in prealabil si instrumentul poate fi sau nu reincarcabil cu o anumita valoare (unitati valorice de moneda electronica). Instrumente de plata de tip moneda electronica pot fi chip-cardul, memoria unui calculator (portofelul electronic) sau alt dispozitiv electronic pe care sunt stocate unitati valorice de moneda din care se pot face plati catre alta entitate care accepta aceasta modalitate de plata.

In ansamblu, platile electronice cuprind totalitatea entitatilor, echipamentelor si procedurilor de lucru care conlucreaza penrtu efectuarea platii tranzactiilor. In general, intru-un procedeu electronic de plata de sunt implicate: (a) trei entitati care interactioneaza, respectiv o banca, un vanzator si un cumparator; (b) mai multe echipamente hardware, software, o retea de transmisie (cu unul sau mai multe centre de receptie, validare si retransmisie), punct de vanzare (POS), distribuitor de bani electronici (cont-bani, credit bani, numerar-bani); (c) un set de protocoale de plata (instructiuni de lucru). Sistemele de plati electronice opereaza pe baza unor module de codificare/decodificare a operatiunilor de plati si folosesc chei publice si chei private pentru a asigura integritatea si securitatea platilor.

Trasatura fundamentala a unui sistem electronic de plati consta in rapiditatea cu care circula informatia-bani. Datorita infrastructurii ce integreaza sistemul de reglementare, sistemul informatic si cel de telecomunicatii, informatia ajunge sa circule aproape instantaneu, adica in timp real. Spre deosebire de sistemele clasice de plati fara numerar, la sistemele electronice de plati nu se inregistreaza o intarziere intre momentul emiterii instructiunii de plata si momentul in care are loc inregistrarea transferului de fonduri in conturile bancare, fiind eliminat riscul asociat intervalului de timp in care intermediarul sa dea curs instructiunii de plata, risc ce include eroarea, ratarea, neperformanta de acuratete, intarzierea. De exemplu, procesul de executare a unui ordin de plata in mediul electronic, instrumentul cel mai larg folosit, implica un lant de instructiuni grupate in mesaje de plata, precum si momente, acte si fapte de inregistrare a rezultatului schimbului de informatii intre cei ce dau si cei ce primesc respectivele instructiuni, astfel ca toate aceste etape se realizeaza intr-un timp de cateva secunde si fara riscuri majore.

Platile electronice au o arie foarte mare de aplicabilitate de la tranzactiile economice si financiare pana la compensari si decontarile finale. In acest domeniu vast se intalnesc situatii care

42

necesita ca platile sa se efectueze la momente diferite in functie de natura tranzactiei sau de preferintele partenerilor. Ca urmare, efectuarea platii electronice poate fi in una din urmatoarele situatii:

- plata inainte de tranzactie – un sistem de acest gen functioneaza in cazul avansurilor care se acorda pentru realizarea unor comenzi sau transferul banilor digitali pe un disc sau smart card din care se pot face plati la momentul convenit;

- plata concomitent cu tranzactia – necesita accesul direct la baza de date a bancii si a ofertantului de plata electronica, iar securitatea transferului trebuie sa fie implementata mai strict (cardurile de debit, internetul bancar);

- plata dupa tranzactie – cea mai frecventa forma de plata si in care se foloseste cardul de credit.

Indiferent de modul de plata, momentul platii este considerat numai atunci cand banii sunt inregistrati in evidenta bancii beneficiarului de fonduri. In functionarea sa, procedeul electronic de plati produce efecte de natura juridica, economica, financiara, tehnica si chiar psihologica, adica fenomenul increderii neintrerupte in moneda (fiduciaritatea) pana la desavarsirea procesului de plata.

Platile electronice au evoluat destul de rapid si s-au diversificat intru-un interval relativ scurt de timp, in special dupa anul 1990. In prezent, se cunosc mai multe modalitati de plata diferentiate din punct de vedere al tehnologiei folosite si a segmentelor de piata caraora se adreseaza. Platile electronice se pot clasifica dupa mai multe criterii astfel:

Dupa tipul de tehnologie: - plati bazate pe carduri; - plati bazate pe aplicatii modem – in special pentru persoanele juridice care efectueaza plati de valori

mai mari; - plati bazate pe aplicatii internet- in special pentru persoanele fizice; - plati bazate pe telefonia mobila – in special persoane fizice.

Dupa volumul tranzactiei: - microplati (mycro payments), plati pentru produse si servicii oferite pe web si de valori de pana

la 5 euro/$ - plata de tip consumator (consumer payment) intre 5-500 euro/$ reprezentand cumparaturile de zi

cu zi a bunurilor si serviciilor care poseda o valoare mai mare decat a microplatilor; - plata de tip afaceri (business payment) peste 500 euro/$ pentru cumpararea unor cantitati mai

mari de bunuri si servicii, plati comerciant catre comerciant.

Dupa natura informatiei: - plati bazate pe valoare – se transfera efectiv valoare in format electronic; - plati bazate pe informatie – numai informatia circula prin internt, iar tranzactia

efectiva are loc in afara conexiunii.

Dupa natura monedei electronice: - palti bazate pe bani electronici de cont – implica inregistrarea in conturile bancare ale utilizatorului

si comerciantului; - plati bazate pe bani elctronici semn – valoarea este incorporata intr-un soft existent pe un dispozitiv

electronic, valoarea circuland de la un dispozitiv la altul fara nici o referinta la un cont bancar. Dupa instrumentele de plata oferite:

- plati cu carduri bancare; - plati on-line (internet); - microplati; - plati prin cecuri electronice;

43

Evolutia platilor electronice a inceput cu specializarea platilor instrumentate pe suport hartie care a condus la aparitia mai multor instrumente pe suporti netraditionali (magnetici), care la randul lor s-au specializat fiecare pe cate un canal de comunicare (transmitere manuala, printr-un suport magnetic-banda, discheta, prin telefon sau alta retea publica, cu sau fara parolare, prin telex, prin retele de computere special echipate, telecomunicatii on-line) a mesajului de transfer de fonduri si a informatiilor adiacente. Din multitudinea de experiente, unele aflate inca in curs de testare si perfectionare, o preferinta certa o reprezinta instrumentarea platilor electronice prin carduri care detine ponderea cea mai mare in volumul platilor electronice. Canalul de comunicare specializandu-se, au aparut alte categorii de plati, de asemenea dezinstrumentate, ca internetul bancar, telefonia mobila bancara si altele care inca nu s-au lansat pe piata. Transferul electronic de fonduri este componenta principala a sistemului electronic de plati si ca urmare, platile au debutat pe piata mai intai cu sistemele de transfer intern si international care au “comprimat” timpul asigurand legatura intre bancile participante in timp real, adica concomitent cu tranzactia.

1.3.5.3 Ordinul de plata electronic

Ordinul de plata electronic este o versiune a ordinului de plata pe suport hartie cu deosebirea ca se dematerializeaza atuci cand intra in sistemul de plati electronice. Ordinul de plata electronic se prezinta sub forma unui mesaj electronic in care sunt cuprinse, intr-o anumita ordine, informatiile necesare efectuarii platilor, dupa cum urmeaza:

Participant platitor BRD CRAIOVAUnitatea initiatoare AG Mihai ViteazuPlatitor Firma X Cont platitor xxxxxxxxxxx Nr. ordin de plata 1 Data emiterii 30/05/2009 Tipul de plata Plata client Participant beneficiar Banc Post Unitatea destinatara Banc Post Brasov Beneficiar Firma Y Cont beneficiar xxxxxxxxx Nr. de referinta al platii de mare valoare 1 Data decontarii 31/05/2009Suma 70.000 lei (saptezecidemiilei) Reprezentand Achizitionare bunuri Prioritate la refuz 1 Data si ora introducerii platii de mare valoare 31/05/2009 ora 10 :00Mesajul electronic se editeaza de emitent daca dispune de infrastructura necesara (PC,

echipament de transmisie, echipamente automate de criptare/ decriptare si cheile private si publice pentru semnatura elctronica), iar in cazul in care emitentul nu dispune de aceste echipamente se poate emite un instrument de plata pe suport hartie care se transfoma in mesaj electronic de catre banca emitentului. La banca emitenta, ordinul de plata electronic se valideaza (verificarea autenticitatii semnaturii si a disponibilului in contul curent de catre administratorul de cont) si se supervizeaza de o alta persoana (seful de serviciu sau contabilul sef), conform principiului bancar al “celor patru ochi”, dupa care se transmite centralei bancii comerciale pentru lansarea in sistemul de plati interbancare. Circuitul ordinului de plata electronic este similar cu cel al ordinului de plata pe suport hartie cu

44

deosebirea ca este mai rapid, datorita posibilitatii tehnologice de transfer si procesare automata si apoi de decontare in timp real. In functie de valorea platilor, adica de mica valoare (sub 500 mil. lei) sau mare valoare (peste 500 mil. Lei)

1.3.5.4 Cecul electronic

Cecul electronic (eCheck) este un instrument care se prezinta sub forma unui mesaj electronic semnat electronic si are aceleasi functii ca si cecul pe suport hartie. Cecul electronic a aparut dupa legiferarea semnaturii electronice (1998-2000) si este folosit in special in SUA in relatiile cu Trezoreria Statului.

Circuitul cecului electronic este similar cu circuitul traditional al cecului pe suport hartie. Astfel, debitorul genereaza un cec electronic (un mesaj electronic specific pentru cec) folosind un smart card dupa care il semneaza electronic si il transmite beneficiarului prin internet (e-mail). Beneficiarul primeste eCheckul, verifica semnatura debitorului, andoseaza cecul pe numele bancii lui, il semneaza electronic si il trimite bancii lui pentru constituirea unui depozit. Banca beneficiarului verifica semnatura acestuia si il introduce in compensare. Banca debitorului verifica semnatura acestiua, debiteaza contul si confirma casei de compensatii acordul de plata. Dupa compensare, banca beneficiarului intra in posesia sumei si crediteaza contul acestuia.

In aceasta varianta (cecul virament) toate entitatile implicate trebuie sa dispuna de infrastrucura necesara pentru criptare/decriptare, semnatura electronica si retea de transmisie. In varianta cecului numerar, beneficiarul se adreseaza direct bancii debitorului si solicita fie banii in numerar sau transferul acestora la banca sa.

Avantajele acestui sistem constau in validarea automata, decontarea rapida,eliminarea riscului pierderii atat pentru client cat si pentru banci, eliminarea riscului uman de procesare, folosirea standardelor internetului de transmisie si securitate. Dezavantajele ar fi costurile pentru investitii in echipamente, tipice internetului si o perioada de timp de acomodare a utilizatorilor si a bancilor.

In ultimii ani sau constitiui si dezvoltat multe organizatii cu retele proprii: VISA, EUROCARD/MASRECARD, AMRICAN EXPRESS, DINERS CLUB, J.C.B. Totodata exista milioane de detinatori de carduri si numeroase locuri unde ei le pot utiliza (magazine hoteluri restaurante statii de benzina).

In principiu sistemul de lucru este urmatorul: Detinatorul de card se prezinta la comerciant; Comerciantul solicita autorizarea utilizarii cardului; Se elibereaza marfa sau se presteaza serviciul; Se transfera in contul comerciantului suma reprezentand contravaloarea marfurilor sau

serviciilor; Se micsoreaza contul detinatorului cartii de plata.

In tara noastra utilizarea cardurilor a fost posibila prin infiintarea in martie1994 a societatii ROMCARD pentru procesarea si autorizarea tranzactiilor pe baza de carduri cu utilizare internationala in sistem VISA INTERNATIONAL , EUROCARD/MASTERCARD. In România tehnica operaţiunilor de decontare cu cărţi de plată implică parcurgerea aceloraşi etape ca si în cazul transferului electronic de fonduri cu circuit deschis. Pentru viitor, se impune introducerea in ţara noastră a echipamentelor electronice necesare bunei utilizări a cărţilor de plată, fapt ce va conduce în principal la fluidizarea decontărilor şi creşterea numărului comercianţilor şi utilizatorilor atraşi în acest mecanism.

1.3.6 Instrumente de plata utilizate in relatiile financiare internationale

45

1.3.6.1 Scrisoarea de garantie bancara

a)Definitie si caracteristici :Modalitatile de plata utilizate pentru stingerea obligatiilor pe plan international nu sunt

intotdeauna lipsite de riscul neindeplinirii obligatiilor contractuale, motiv pentru care, in practica, e necesara utilizarea unor instrumente de asigurare a garantiei platilor.

Un astfel de instrument il constituie scrisoarea de garantie bancara, care este un inscris prin care o banca, denumita garanta, se obliga in mod ferm si irevocabil sa plateasca suma desemnata expres prin scrisoare unui anumit beneficiar, atunci cand debitorul principal nu-si onoreaza obligatiile asumate.

La emiterea unei scrisori de garantie bancara, banca garanta trebuie sa acorde atentie deosebita urmatoarelor aspecte:

- sa cunoasca cat mai bine legislatia, atat din tara importatorului cat si din tara exportatorului - stabilirea si cunoasterea cu exactitate a termenului de valabilitate al garantiei bancare, pentru a

se stabili cu certitudine cand expira obligatiile garantului, deoarece, la expirarea termenului de valabilitate, toate obligatiile fata de beneficiar devin nule (caduce)

- deoarece suma inscrisa in garantia bancara este uneori indicata in procente din valoarea contractului, trebuie sa se acorde o atentie speciala acestui aspect, mai ales atunci cand pretul din contract este variabil.

Din definitia scrisorii de garantie bancara rezulta ca in cazul garantiei bancare sunt implicate 3 parti :

1. ordonatorul = persoana la solicitarea caruia se emite garantia, avand calitatea de obligat principal in executarea obligatiei care constituie obiectul garantiei, fiind practic debitorul principal.

2. beneficiarul = titularul creantei, persoana in favoarea careia banca emite garantia, respectiv persoana in favoarea careia se va efectua plata in caz de executare a garantiei bancare.

3. banca garanta = banca emitenta a garantiei ce se angajaza la plata alaturi de debitorul principal.Din punct de vedere al angajamentului bancii garante, scrisorile de garantie bancara pot fi :

- simple, cand banca garanta poate cere beneficiarului sa urmareasca mai intai pe debitorul principal si numai daca acesta nu poate achita suma, sa efectueze plata.

- solidare , cand beneficiarul poate cere efectuarea platii de catre banca fara ca in prealabil sa urmareasca pe debitorul principal garantar si fara ca banca garanta sa poata obiecta.Garantiile bancare pot fi emise direct de catre banca ordonatorului, sau indirect, atunci cand banca ordonatorului insarcineaza o alta banca sa emita scrisoarea de garantie bancara. Prin scrisoarea de garantie bancara banca garanta nu garanteaza fapte sau acte comerciale, ci preia asupra sa obligatia de plata atunci cand debitorul principal nu si-a indeplinit obligatia contractuala.

b)Principalele tipuri de garantii bancare:1 garantia de participare la licitatie

- garantia necesara in cazul cererilor de oferte publice, fiind initiate de firma care participa la licitatie in vederea garantarii valorii ofertei sale

- asigura organizatorul licitatiei de bonitatea si seriozitatea ofertantului.2 garantia de buna executie prin care se asigura ca marfurile vor fi livrate, serviciile prestate,

lucrarile executate, in stricta concordanta cu conditiile stipulate in contract3 garantia de buna functionare (buna executie tehnica) este o varianta a precedentei, in

practica purtand aceeasi denumire. Deosebirea consta in faptul ca acopera doar perioada de garantie tehnica;

4 garantia de restituire a avansului : asigura rambursarea avansului in cazul in care vanzatorul nu-si indeplineste obligatiile contractuale

46

5 garantia de plata asigura efectuarea platii pe baza prezentarii facturii, respectiv obiectul garantiei il reprezinta acoperirea obligatiei cumparptorului de a plati contravaloarea marfii. Imbraca urmatoarele forme :

garantia propriu-zisa de plata garantia de plata la incasso-ul documentar garantia pentru plata efectelor de comert garantia de aval garantia de plata a ratelor scadente

Deci,orice obligatie asumata printr-un contract comercial international poate constitui obiectul unei scrisori de garantie bancara.

1.3.6.2 Warantul

Warantul este un document care atesta existenta marfurilor intr-un depozit general (porturi,vami). El permite transmiterea proprietatii, fiind utilizat pentru obtinerea si garantarea creaditului bancar. Warantul se utilizeaza fie ca efect de comert (cambie) asigurand creditorului, respectiv bancii garantia asupra marfurilor si posibilitatea rascumpararii creditului acordat, fie se poate mobiliza, respectiv negocia, respectiv poate fi vandut bancii obtinandu-se pe seama lui un imprumut.

1.3.6.3 Conosamentul • Conosamentul (engl. Bill of Lading, B/L) este un document scris prin care o persoană

(armatorul, carrier) sau un împuternicit al acestuia (de regulă, comandantul vasului, ship’s master), certifică sub semnătură preluarea mărfii de la încărcător (shipper) în vederea transportului şi a predării acesteia către destinatar (consignee), la locul şi în condiţiile stabilite prin contractul de transport şi precizează starea aparentă a mărfii în momentul încărcării la bord.

• Condiţiile contractului de transport apar total sau parţial în conosament ( Bill of Lading). Astfel că, în cazul transportului cu nave de linie, în anumite condiţii, conosamentul este aproape singurul document care conţine condiţiile esenţiale ale contractului de transport maritim; în cazul transportului partizilor mari de mărfuri, cu nave de curse neregulate (tramp), conosamentul este însoţit întotdeauna de un charter party şi nu mai constituie prima dovadă a condiţiilor contractului de transport.

Funcţiile conosamentului• În primul rând, el reprezintă o dovadă a existenţei şi conţinutului contractului de transport.

Conosamentul nu este în sine un contract de transport; contractul de transport se încheie, de regulă, înainte de eliberarea conosamentului, însă constituie o dovadă deplină a termenilor şi condiţiilor contractului de transport

• În al doilea rând, el este o adeverinţă semnată de armator (sau în numele acestuia, de un împuternicit al său) şi eliberată expeditorului pentru a face dovada că mărfurile pe care acesta le descrie au fost încărcate pe un anumit vas, cu o anumită destinaţie, sau au fost încredinţate armatorului în vederea transportului.

• În al treilea rând, este un titlu care permite transferul mărfii specificate de conosament, către destinatarul acesteia. Tipuri de conosamenteDupa modul de transmitere a dreptului de proprietate, se disting:

• Conosamentul nominativ (straight bill of lading) • Conosament „la purtător” (bearer bill of lading) • Conosamentul “la ordin” (order bill of lading)

Dupa modul de încărcare a mărfii • Primit spre incarcare

47

• Incarcat la bordDupa menţiuni

• Curat• Cu reserve

Dupa modul de plata• Platit la incarcare• Platit la descarcare

1.3.6.4 Acreditivul documentar

Acreditivul documentar• Camera Internaţională de Comerţ de la Paris (CCI) a elaborat încă din 1933 un set de norme

privind AD, intitulate „Reguli şi uzanţe uniforme referitoare la acreditivele documentare“ (RUU), care au fost revizuite (1951, 1962,1974, 1984). Ultima revizuire fost adoptată de Comitetul Director al CCI în aprilie 1993 şi publicată în acelaşi an în “Publicaţia 500”; ea se aplică de la 1 ianuarie 1994.

• Acreditivul documentar (engl. Documentary Credit sau Letter of Credit, L/C, fr. credit documetaire) reprezintă angajamentul asumat de către o bancă la ordinul şi în contul clientului său ( cumpărătorul) de a plăti sau accepta să plătească o anumită sumă de bani contra documentelor atestând livrarea mărfii pe care vânzătorul (beneficiarul acreditivului) se obligă să le emită şi să le prezinte în condiţiile şi termenele stabilite de ordonatorul acreditivului

• Scrisoarea de credit comercială (engl. Commercial Letter of Credit) reprezintă un document prin care banca emitentă se angajează în mod irevocabil faţă de exportator, să onoreze cambiile trase asupra ei de către acesta, fie prin plată (dacă tratele sunt la vedere) sau prin acceptare (dacă tratele sunt la termen) cu condiţia ca, odată cu tratele, să fie prezentate şi documentele menţionate în scrisoarea de credit prin care se atestă expedierea mărfii.

• (1). contractul de vânzare internaţională • (2). ordin de deschidere a acreditivului • (3). deschiderea acreditivului şi înştiinţarea băncii exportatorului.• (4). avizarea exportatorului cu privire la deschiderea acreditivului.• (5). confirmarea concordanţei datelor din acreditiv cu clauzele din contractul de vânzare

internaţională• (6). livrarea mărfurilor • (7). remiterea documentelor care dovedesc expedierea mărfurilor • (8). plata contravalorii mărfurilor pe baza documentelor (în cazul în care acreditivul este

domiciliat în ţara vânzătorului-exportator).• (9). remiterea documentelor băncii importatorului şi debitarea contului acestuia • (10). pe baza documentelor primite şi verificate, are loc efectuarea plăţii prin creditarea băncii

exportatorului • (11) transmiterea documentelor, pe baza cărora importatorul va intra în posesia mărfurilor.

48

Caracterisitici• În primul rând, în mecanismul acreditivului sunt implicate relaţii de creditare• O a doua caracteristică este formalismul sau caracterul documentar • O a treia caracteristică este independenţa acreditivului faţă de relaţia contractuală de bază • O altă caracteristică este caracterul de garanţie al acreditivului, îndeosebi atunci când acesta este

irevocabil • În sfârşit, o caracteristică este adaptabilitatea, în sensul că, prin tipurile sale, acreditivul poate fi

adecvat diferitelor operaţiuni de comerţ exterior.

Avantaje• un risc foarte redus de neplată a mărfurilor livrate, având în vedere angajamentul de plată al

unei bănci: , în cazul acreditivului confirmat putem vorbi de securitatea totală a plăţii; în cazul celui neconfirmat irevocabil, siguranţa este ridicată; iar în cazul celui revocabil acceptabilă;

• implicarea băncilor în verificarea documentelor de livrare (conformitatea aparentă a acestora); riscul pierderii documentelor transmise prin intermediul băncilor, este minim ;

• derularea plăţilor este supusă unor reguli recunoscute pe plan internaţional; se poate vorbi de caracterul universal al acestei tehnici, prin aplicarea RUU 500 al CCI. Ca atare nu există riscul unor neînţelegeri izvorâte din dispoziţii echivoce ori contradictorii ale diferitelor legi naţionale.

• adaptabilitatea la specificul diferitelor categorii de operaţiuni comerciale internaţionale.

Inconveniente• caracterul complex al acestei tehnici, bazată pe proceduri stricte, cu o componentă

administrativă. Publicaţia 500, de exemplu, are 49 de articole, cuprinse în 7 capitole şi cuprinde 40 de pagini;

• costul relativ ridicat, îndeosebi pentru tranzacţiile comerciale de valori mai reduse (sub 10.000 USD). Acest cost este dat de comisioanele percepute de bănci, pentru acoperirea cheltuielilor de operare şi obţinere de profit. Dacă părţile nu prevăd altfel, costul acreditivului este suportat de importator.

• durata de operare relativ ridicată. Este vorba, pe de o parte, de timpul care se scurge între acordul privind plata prin acreditiv şi momentul în care exportatorul primeşte notificarea deschiderii acreditivului,iar , pe de altă parte, de timpul necesar  pentru efectuarea plăţii, banca dispunând de un termen « rezonabil » de examinare a documentelor (care este de o săptămână în cazul acreditivelor confirmate, dar se poate prelungi).

• acreditivul documentar este mai puţin agreat de către anumiţi parteneri comerciali, recursul la această tehnică de plată indicând o anumită neîncredere în capacitatea de plată a importatorului.Tipuri de acreditive documentare

• Din punct de vedere al fermităţii angajamentului bancar: revocabile/irevocabile• Din punct de vedere al confirmării acreditivelor irevocabile: confirmate/ neconfirmate• Din punct de vedere al domicilierii: în ţara exportatorului în ţara importatorului / într-o ţară

terţă• Din punct de vedere al momentului plăţii: cu plata la vedere /cu plata la termen /de

acceptare /de negociere • Acreditivul irevocabil şi confirmat este forma cea mai sigură , deoarece el comportă un dublu

angajament bancar; cel al băncii emitente şi cel al băncii confirmatoare (în general, banca notificatoare). Confirmarea poate fi solicitată de către banca emitentă sau de către exportator.

1.3.6.5 Incasso-ul documentar

49

Aceasta modalitate de plata la nivel international consta in faptul ca importatorul accepta plata documentelor remise de catre exportator, remitere care se realizeaza prin intermediul bancilor celor doi parteneri.

Spre deosebire de acreditivul documentar, decontarea prin incasso-ul documentar este relativ simpla, ieftina, rapida, insa negarantata bancar, bazandu-se in principiu pe obligatia de plata a cumparatorului asumata prin contractul comercial international, fara sa comporte nici un angajament de plata din partea bancilor implicate.Principalele caracteristici:

este initiata de exportator; operatiunea bancara reprezinta doar o simpla vehiculare de documente, o obligatie bancilor

implicate rezumandu-se doar la prestarea unui serviciu in anumite conditii, impuse de instructiunile primite de la exportator;

scopul operatiunii il constituie transmiterea documentelor comerciale si/sau financiare de la beneficiarul platii la platitor, contra plata, acceptare sau in alte conditii;

nu presupune nici un fel de obligatie de garantare a platii, in afara obligatiilor asumate de cumparator prin contractul comercial international

Singura protectie a exportatorului o constituie faptul ca importatorul nu poate ridica marfa decat in momentul platii sau acceptarii documentelor, cand va intra si in posesia documentelor care atesta proprietatea asupra marfii.

Documentele vehiculate de catre banci pot fi de 2 feluri : - comerciale (factura, documente de transport, etc.);

- financiare (trate, bilet la ordin,cec).

In functie de tipul documentelor distingem : incasso simplu , care este un incasso de documente financiare neinsotite de documente

comerciale.Operatiunea consta in faptul ca datoria cumparatorului se materializeaza intr-un titlu de credit

pe care vanzatorul il va incredinta bancii spre incasare. incasso documentar , care este un incasso de documente comerciale, insotite sau nu de

documente financiare.Utilizarea acestei modalitati de plata e determinata de :

- increderea reciproca dintre parteneri- cerere redusa pe piata externa pentru marfa respectiva- dorinta exportatorului de a-si vinde marfa- situatia conjuncturala, economica, financiara, politica din tara importatoare.

a)Partile unui ID

ordonatorul = exportatorul, vanzatorul, care poarta denumirea de si de tragator.-initiaza operatiunea stabilind conditiile de derulare, respectand clauzele stipulate in contractul comercial international, operatiunea desfasurandu-se din ordinul si pe raspunderea sa.-completeaza “Ordinul de incasare”, document care trebuie sa contina, in interesul sau, instructiuni clare, complete, precise, document denumit si incasso documentar.

cumparatorul = importatorul, e denumit si tras. -este destinatarul documentelor, caruia, conform instructiunilor exportatorului banca ii solicita indeplinirea anumitor conditii (plata, acceptare sau alte conditii) in schimbul eliberarii documentelor.-este persoana care, dupa controlul documentelor ce atesta livrarea marfurilor dispune efectuarea platii.

banca remitenta = banca exportatorului -este banca la care ordonatorul a incredintat operatiunea de incasso.

50

- este banca insarcinata cu primirea de la ordonator a documentelor insotite de instructiunile privind incasarea si care are si rolul de a remite documentele unei alte banci.

banca incasatoare = banca importatorului-este banca care primeste documentele impreuna cu dispozitia de incasare de la banca remitenta.-are sarcina de a asigura prezentarea documentelor trasului si de a obtine incasarea, acceptarea sau indeplinirea altor conditii, transmitand in sens invers, conform instructiunilor primite, rezultatele incasso-ului (bani, efecte de comert acceptate, etc.)b) Elementele :1. denumirea si sediul trasului2. denumirea si sediul exportatorului (beneficiarul incasso-ului)3. denumirea si sediul bancii remitente4. denumirea si sediul bancii incasatoare5. valoarea incasso-ului, moneda in care se face plata6. descrierea marfurilor (denumire, cantitate, calitate)7. numarul de ordine si data incasso-ului documentului 8. numarul de expeditie al incasso-ului documentar9. mentionarea modului in care se va face rambursarea sumei10. documentele care trebuie prezentate de catre exportator11. mentionarea partenerului care suporta comisioanele si spezele bancarec)Mecanismul derularii platii

In practica bancara se utilizeaza mai multe tipuri de incasso documentar care se deosebesc intre ele in functie de gradul de incredere dintre parteneri. Astfel, in functie de natura documentelor trimise spre incasare (cu plata la vedere sau la o anumita scadenta), vanzatorul va stabili daca acestea vor fi eliberate contra plata sau contra acceptare (in acest caz, documentele sunt insotite de o cambie, iar eliberarea lor se face numai dupa ce cumparatorul accepta cambia).d)Succesiunea momentelor:1.incheierea contractului comercial international2.livrarea marfii3.depunerea documentelor ce atesta ca marfa a fost livrata, insotite de ordinul de incasare4.remiterea documentelor si a ordinelor de incasare bancii importatorului5.notificarea (avizarea) importatorului de sosirea documentelor6-7. eliberarea documentelor contra plata sau contra acceptare8. eliberarea, respectiv ridicarea marfii de catre importator9. dupa incasarea contravalorii documentelor de la importator, banca acestuia remite banii sau , in cazul documentelor contra acceptare remite cambia bancii remitente (bancii exportatorului)10. la primirea banilor, banca remitenta notifica exportatorului de incasarea contravalorii marfii.

1.3.7 Compensatia

Compensatia in sistemul de plati inseamna compararea, intro anumita perioada de timp, pentru fiecare banca, a drepturilor de incasari si a obligatiilor de plati fata de alta banca sau fata de celelalte banci, pentru a stabili in ce masura acestea se sting reciproc si suma ramasa de incasat sau de platit. Asadar compensarile pot fi bilaterale – cand se compenseaza platile reciproce dintre cele doua banci si multilaterale – sistem de lichidare a creantelor prin concentrarea tuturor datoriilor pentru toti debitorii si a tuturor creantelor pentru toti creditorii catre un singur debitor si creditor, care efectuind apoi diferenta obtine pentru fiecare participant un singur sold debitor sau creditor.

51

Compensarea multilaterala are loc prin intermediul unei terte organizatii: casa de compensatie. Aceasta reprezinta mecanismul central prin care societatile bancare convin sa schimbe instrumente de plata.

La sfarsitul fiecarei sedinte de compensare participantii inregistreaza o pozitie neta, debitoare sau creditoare. Pozitia neta se determina ca diferenta intre totalul valorii transferurilor pe care un participant la sistemul de compensare le-a primit si totalul valorii transferurilor pe care le-a transmis. Daca diferenta este pozitiva, banca se gaseste in pozitie neta creditoare. Cand aceasta diferenta este negativa banca se afla in pozitiae neta debitoare.

Intr-o alta acceptiune, compensatiile sunt schimburi de marfa contra marfa fara interventia mijloacelor si instrumentelor de plata, avand anumite caracteristici esentiale:

- partizile de marfuri de export si de import nu se platesc in valuta, ci se compenseaza reciproc- compensarea este de regula integrala- baza juridica a operatiunii o constituie un singur instrument juridic (acord sau contract) care se

refera atat la operatiile de import, cat si cele de export.In functie de obiectul lor se clasifica astfel:

- compensatii individuale, particulare, au loc intre doi sau mai multi parteneri din tari diferite si care se refera la un singur gen de activitati, de regula livrari de marfuri fizice. Sunt cunoscute sub denumirea de barter (marfa contra marfa)

- compensatii globale ce cuprind mai multe activitati care nu se individualizeaza si nu se urmaresc in mod separat (sunt cunoscute sub denumirea de clearing);Clearingul este un angajament de plati reciproce intre doua sau mai multe tari, bazat pe

principiul compensatiei globale a fluxurilor de bunuri si servicii reciproce, pe o perioada determinata de timp, de obicei 1 an, cu excluderea totala sau partiala a transferului valutar.

Principala caracteristica a acordurilor de clearing este compensarea globala a creantelor rezultate din prestatii reciproce, fara transfer efectiv de valuta.

Compensatiile se efectueaza de catre catre bancile tarilor implicate in contractul de clearing astfel : intreprinderile exportatoare din tarile participante la acordul de clearing vor primi contravaloarea marfurilor exportate in moneda nationala, de la banca tarii lor care tine evidenta acestor operatiuni, iar importatorii vor plati contravaloarea marfurilor importate in moneda nationala la banca din tara lor.

Clearingul este de 2 feluri : bilateral si multilateral.La baza compensatiei globale prin sistemul de clearing se afla un acord interguvernamental in

care se stipuleaza :- data intrarii in vigoare a acordului de clearing- durata de valabilitate - institutia sau organismul care se implica in fiecare tara in indeplinirea obligatiilor (oficiile de

clearing)- deschiderea si functionarea conturilor de clearing- moneda de clearing in care se tine evidenta schimburilor- platile admise a fi efectuate prin conturile de clearing- creditul tehnic si clauza privind plata in devize- clauza de rectificare - lichidarea soldurilor intermediare si a soldurilor finale- convertirea in moneda de clearing a obligatiilor exprimate intr-o terta moneda- modul de deschidere, inregistrare si acoperire reciproca a acreditivelor documentare- nomenclatoarele de clearing (anexele in care se cuprind marfurile si serviciile care fac obiectul

tranzactiilor)

52

Capitolul 2: CREDITAREA BANCARA

2.1 Definirea notiunii de credit

Notiunea de credit este utilizata cu sensuri diferite, dupa cum este vorba de comert, de legislatie fiscala sau de contabilitate. Somabart a definit creditul ca fiind o putere de cumparare atunci cand nu ai numerar . la randul lor anglo- saxonii inteleg prin credit mai ales mijloacele de plata carora acesta le da nastere. Multi practicieni inclina sa identifice creditul cu sumele imprumutate. In limbajul de zi cu zi , a-I acorda cuiva credit inseamna de fapt a-I acorda incredere. Etimologic, cuvantul credit isi are originea in limba latina, respectiv in cuvantul creditum si semnifica credinta celui care da altuia bunuri sau sume de bani ca va primi in schimb valori echivalente. In limba romana a patruns in secolul XVIII- lea fiind preluat ca neologism din limba franceza, care , la randul sau, i-a conferit un anumit sens financiar dupa exemplul limbii italiene .

Pentru definirea creditului, este necesară prezentarea a trei opinii care s-au conturat cuprivire la acest concept, respectiv:

creditul ca încredere; creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire; creditul ca formă a relaţiilor de schimb.

Creditul ca încredere: este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de credit ideea de încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora. Considerarea creditului ca încredere se fundamentează pe definiţiile date acestui concept. Creditul ca expresie a relaţiilor de schimb, reprezintă „un acord prin care anumite bunuri, servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată viitoare” . Unei asemenea abordări a creditului, îi sunt aduse contraargumente dintre care cel mai puternic, acela potrivit căruia creditul nu este o formă a schimbului, nici din punct de vedere al scopului şi nici al conţinutului material al valorii. Creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire reprezintă o abordare care porneşte de la conţinutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei părţi din produsul social de la unii din participanţii la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit. Spre deosebire de alte forme ale relaţiilor de redistribuire a veniturilor, ca de exemplu impozitele şi taxele, care au caracter definitiv, creditul este o formă particulară a acesto relaţii, prin caracterul temporar al transferului din economie. Definirea completă a creditului poate fi realizată prin luarea în considerare şi corelarea acestor trei abordări, ceea ce poate duce la următoarea formulare: Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relaţii de repartiţie a unei părţi din PIB sau din venitul naţional, prin care se mobilizează şi se distribuie disponibilităţile din economie şi se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi al realizării unor obiective ale politicii economice.

Functiile creditului

În esenţă, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare actuale contra unei valori monetare viitoare. Conţinutul şi semnificaţia acestui concept rezultă şi din funcţiile care sunt atribuite creditului, şi care în funcţie de opiniile care s-au conturat, pot fi grupate astfel:

53

a) o primă grupă de opinii abordează funcţiile creditului în acelaşi mod ca şi funcţiile finanţelor, respectiv funcţiile de repartiţie şi control. Potrivit acestei idei, relaţiile de credit fac parte din relaţiile financiare în sens larg; b) o a doua grupă de opinii consideră trei funcţii caracteristice ale creditului (cele două precedente) plus funcţia de emisiune; c) a treia grupă analizează funcţiile creditului ca: funcţie de mobilizare şi funcţie deredistribuire; d) a patra grupă de opinii apreciază creditul prin aceea că este însoţit permanent dedobândă, atribuindu-i-se funcţia de purtător de dobândă. Dintre toate aceste opinii exprimate cu privire la funcţiile creditului, reţin atenţia cele care atribuie creditului următoarele funcţii: - de repartiţie - de control - de emisiune

Principalele trăsături distinctive ale relaţiilor de credit sunt finanţarea agenţilor economici pe seama disponibilităţilor latente ale economiei, în condiţiile rambursabilităţii şi perceperii de dobândă, şi emisiunea monetară.

Funcţiile creditului, ca expresie a dezideratelor fundamentale faţă de existenţa şi menirea operaţională a relaţiilor de credit, sunt:

funcţia de mobilizare, de ameliorare calitativă a disponibilităţilor băneşti şi de redistribuire; funcţia de emisiune; funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei în activitatea agenţilor economici.a. Funcţia de mobilizare, ameliorare şi redistribuire

Formarea disponibilităţilor latente în activitatea agenţilor economici, instituţiilor, populaţiei şi concentrarea lor la bănci constituie premisa principală pentru acordarea de credite.

Are loc, de fapt, crearea de către bancă a unei noi puteri de cumpărare, pe care deţinătorii de monedă pasivă nu au utilizat-o, producându-se şi o “reaşezare” a cererii de valori de întrebuinţare. Cererea titularilor de disponibilităţi, care nu este în condiţiile date decât potenţială, este înlocuită cu cererea efectivă a beneficiarilor de credite, diferită material de cea a deţinătorilor de depozite monetare, cu implicaţii asupra structurii materiale a producţiei.

Funcţia redistributivă a creditului nu poate pune în evidenţă dinamica masei monetare în circulaţie, întrucât în ea se regăseşte şi se reflectă doar înlocuirea monedei pasive cu moneda activă, cantitatea rămânând aceeaşi, aşa cum, schimbând poziţia clepsidrei, cantitatea de nisip cuprinsă în ea rămâne neschimbată.

b. Funcţia de emisiune

Manifestarea funcţiei de emisiune a creditului constă în crearea de noi mijloace de plată în economie, a unei mase monetare suplimentare.

Dacă fondurile agenţilor economici, resursele bugetului administraţie publice şi ale populaţiei sunt, în fiecare moment, limitate, creditul bancar apare ca fiind singura resursă “liberă”, a cărei mărime ar putea lua valori în funcţie de deciziile subiective ale băncilor.

Această aparenţă este, însă, falsă. Emisiunea monetară nu poate fi arbitrară, ci ea trebuie corelată cu realităţile economiei, deoarece supracreditarea, cât şi subcreditarea au efecte perturbatoare pentru economie.

54

c. Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii agenţilor economici

Eficienţa economică a activităţii întreprinderilor se reflectă sensibil în situaţia lor financiară, iar aceasta din urmă în volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat de activitate, precum şi în gradul de asigurare a capacităţii de plată.

Cu cât eficienţa economică a unei activităţi date este mai ridicată, celelalte condiţii fiind invariabile, cu atât necesarul de fonduri este mai redus.

Nivelul de eficienţă se regăseşte în mărimea fondurilor totale necesare, însă, şi mai pregnant, în situaţia creditelor, întrucât acestea intervin ca resursă marginală de completare, a cărei dimensiune este determinată de evoluţia fondurilor proprii.

Creditul nu este doar un seismograf al eficienţei economice, ci şi un instrument de influenţare în direcţia stimulării activităţii calitativ superioare, prin acordarea de credite fără restricţii agenţilor economici cu bună activitate şi prin aplicarea de restricţii sau neacordarea de credite celor care se confruntă cu deficienţe în gestiunea lor şi dificultăţi în returnarea împrumuturilor.

Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, creditul generează o serie de efete favorabile, cum ar fi:sporirea puterii productive a întreprinderii, prin redistribuirea capitalului;concentrarea capitalului;reducerea cheltuielilor pe care le presupune circulaţia monetară;adaptarea elastică a masei de bani în circulaţie la necesarul economiei.

Pe lângă aceste efecte favorabile creditul presupune şi o serie de riscuri. Principalul risc este abuzul de credit, fenomenul supracreditării economiei generând, inevitabil, procese de deteriorare a puterii de cumpărare a banilor, inflaţie. Totodată, creditul poate favoriza operaţii economice ce atentează la lichiditatea bancară, în măsura în care băncile au prea puţine posibilităţi de selecţie a clienţilor solicitatori de credite sau aceştia sunt de rea-credinţă.

Riscurile creditului pot fi generate de fenomene economice individuale sau de o anumită stare economică conjuncturală.

Pentru prevenirea riscurilor creditării, băncile trebuie să deţină informaţii pertinente asupra situaţiei patrimoniale şi financiare a debitorilor, asupra naturii operaţiunilor economice în care aceştia se angajează. Totodată, prevenirea riscurilor în creditare mai presupune cunoaşterea reputaţiei morale a debitorilor, a bonităţilor lor, o bună evaluare a evoluţiilor viitoare a acestora.

Elementele credituluiPentru evidenţierea funcţiilor şi caracteristicilor creditului, este necesară prezentarea elementelor

incluse în relaţiile de credit, astfel:- participanţii la raportul de credit;- promisiunea de rambursare;- scadenţa;- dobânda (preţul creditului). Participanţii la raportul de credit, creditorul şi debitorul sunt denumiţi în literatura de

specialitate cu termenul „subiecte ale raportului de credit”.Analiza participanţilor la raportul de credite evidenţiază marea diversitate a acestora şi dimensiunile ample ale creditării. Dacă se procedează la gruparea în trei categorii principale acreditorilor şi debitorilor, se disting: populaţia; statul, agenţii economici.

Agenţii economici deţin o importantă poziţie în rândul creditorilor, în cazul în care obţin rezultate financiare pozitive, pentru care caută cele mai eficiente modalităţi de plasare pe piaţa monetară sau de capital. Disponibilităţile monetare degajate de întreprinderi se constituie în resurse de creditare a activităţilor unităţilor deficitare, fie în mod direct, fie prin intermediul băncilor şi al altor instituţii financiare. Potenţialul de economisire, implicit de creditare al întreprinderilor poate fi evidenţiat prin analiza disponibilităţilor în depozite la termen şi ale portofoliilor de titluri deţinute ca participaţii la capitalul

55

social al altor agenţi economici şi ca subscriptori la titlurile emise de stat. Pentru anul 1998 valoarea depozitelor la termen în lei a agenţilor economici din România s-a situat la 5498 mild. lei, iar valoarea depozitelor în valută a reprezentat 1637 mild. lei, constituindu-se într-o sursă importantă de creditare a economiei.

Populaţia participă la procesul de creditare în dublă calitate, de creditor şi debitor, remarcându-se prin rolul important în asigurarea resurselor de creditare. Pentru anul 1998, de exemplu, potenţialul de economisire al populaţiei, reflectat în volumul depozitelor în lei şi valută, l-a depăşit pe cel al agenţilor economici. Astfel, depozitele în lei ale populaţiei s-au situat la 30966 mild. lei, iar cele în valută la 10895 mild. lei. O asemenea tendinţă este specifică şi ţărilor dezvoltate, unde aportul populaţiei la formarea resurselor de creditare este aproximativ egal cu cel al întreprinderilor.

Participarea statului în calitate de creditor nu poate fi analizată decât în situaţia înregistrării de excedente bugetare şi a disponibilizării în economie a unor importante sume, dirijate către sistemul asigurărilor şi protecţiei sociale ori către alte destinaţii. În schimb, calitatea de debitor a statului este bine definită în toate economiile contemporane, ca urmare a înregistrării de deficite bugetare. Nivelul datoriei publice, rezultat al îndatorării interne şi externe a statelor depăşeşte în unele cazuri nivelul PIB, după cum dovedesc datele următoare: în anul 1997, ponderea datoriei publice în PIB se situa la 130,6% în Belgia, 110,6% în Grecia, 123,4% în Italia, 70,2% în Danemarca, 56,4% în Franţa, 78,7% în Olanda etc.

Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa, la scadenţă, valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda, ca preţ al creditului. Datorită unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe, debitorul se poate afla în incapacitate de plată, sau poate întârzia plata sumelor ajunse la scadenţă. Din acest motiv, este necesar, ca la nivelul creditorului să se adopte măsurile necesare pentru prevenirea şi eliminarea riscului de nerambursare, printr-o analiză temeinică a solicitantului de credite, din mai multe puncte de vedere: poziţia pe piaţa internă şi în cadrul ramurii, situaţia financiară, gradul de îndatorare, forma juridică şi raportul cu ceilalţi participanţi pe piaţă. Strâns legată, şi decurgând din promisiunea de rambursare apare garantarea creditului.

Scadenţa sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferit în funcţie de particularităţile sectorului de activitate şi de nivelul eficienţei activităţii beneficiarilor de credite. Astfel, există o diversitate a termenelor scadente, de la 24 ore (în cazul pieţei interbancare) până la durate medii şi lungi (20 sau 30 ani) în cazul împrumuturilor obligatare. Între scadenţă şi modul de rambursare al creditului se poate stabili o corelaţie, astfel: creditele pe termen scurt sunt rambursabile integral la scadenţă, în timp ce creditele pe termen mijlociu şi lung implică rambursarea eşalonată.

Dobânda reprezintă o caracteristică a creditului şi constituie, după cum se desprinde din literatura de specialitate, preţul capitalului utilizat, sau „chiria”, pe care o plăteşte debitorul pentru dreptul care i se acordă, cel de a folosi capitalul împrumutat. În general, nivelul dobânzii se corelează cu rata profitului obţinută de întreprinzător. Cuantificarea dobânzii se realizează prin utilizarea ratei dobânzii, care se constituie într-un instrument de influenţare a cererii şi ofertei de credite. Un nivel redus al ratei dobânzii antrenează o cerere sporită de credite, ceea ce determină efecte favorabile asupra producţiei şi economiei, după cum un cost ridicat al creditelor, respectiv o rată a dobânzii ridicată, generează diminuarea cererii de credite. Luarea în considerare a ratei inflaţiei, comparativ cu rata dobânzii utilizată în contractul de credit, conduce la constatarea faptului, că în perioadele cu inflaţie sporită, creditele constituie pentru debitori o modalitate perfectă de finanţare. În funcţie de acelaşi element, inflaţia, se utilizează în raporturile de credit, două tipuri de dobândă: fixă şi variabilă.Dobânda fixă este stabilită în contractul de credit şi este valabilă pe întreaga durată a creditului.

Dobânda sensibilă (variabilă) se modifică periodic în funcţie de presiunile inflaţioniste şi de evoluţia nivelului dobânzii pe piaţă. Pentru conturile curente ale clienţilor se calculează atât dobânda debitoare, cât şi dobânda creditoare, ca preţ plătit de client, sau de bancă, pentru utilizarea unei anumite sume.

56

2.2 Negocierea creditelor

Activitatea de creditare desfasurata de bancile comerciale din tara noastra respecta prevederile Legii nr.58/1998 privind activitatea bancara, ale normelor si regulamentelor proprii, a normelor, instructiunilor si regulamentelor emise de Banca Nationala a Romaniei in calitatea sa de banca centrala cu atributii de reglementare in domeniile monetar, de credit, valutar si de plati.

Operatiunile de creditare efectuate de bancile comerciale au la baza prudenta bancara ca principiu fundamental de politica bancara ce caracterizeaza intreaga activitate, precum si urmatoarele principii generale:

conform Legii nr.58/1998 privind activitatea bancara, in procesul de acordare a creditelor, bancile comerciale vor urmari ca solicitantii sa prezinte credibilitate si, toate operatiunile de creditare vor trebui consemnate in documente contractuale care sa reflecte cu claritate toti termenii si toate conditiile operatiunilor de creditare;

activitatea de creditare trebuie sa aiba la baza analiza viabilitatii si realismul afacerilor in vederea identificarii si evaluarii capacitatiii de plata a clientilor, respectiv de a genera venituri si lichiditati, ca principala sursa de rambursare a creditului si de plata a dobanzii;

creditele, indiferent de suma sau de perioada de rambursare, se acorda pentru destinatia stabilita prin contracte, destinatia precisa fiind obligatorie pentru imprumutati;

pentru creditele acordate bancile comerciale percep dobanzi si comisioane ale caror niveluri se stabilesc de fiecare banca, precum si penalitati stabilite conform legii, in cazul nerambursarii la scadenta a creditelor si/sau neachitarii dobanzilor datorate;

creditele de acorda in toate cazurile, pe baza de garantii, volumul minim al garantiilor constituite trebuie sa acopere datoria maxima a imprumutatului catre banca, formata din credite si dobanzi. Banca are dreptul sa verifice, la clientii sai , existenta permanenta si integritatea garantiei asiguratorii pe toata perioada creditarii;

pe perioada creditarii, beneficiarii de credite-persoane juridice, au obligatia sa puna la dispozitia bancii un exemplar din bilantul contabil, situatiile contabile periodice si orice alte documente solicitate de banca;

rambursarea la termen a creditului, principiu care asigura reluarea permanenta a procesului de creditare, se realizeaza prin determinarea reala a capacitatii imprumutatului de a realiza venituri, prin alegerea si convenirea garantiilor asiguratorii precum si prin supravegherea permanenta a modului de utilizare a creditului;

creditele se acorda la cererea agentilor economici care indeplinesc cumulativ urmatoarele conditii:

sunt constituiti potrivit legii; poseda capital social varsat, potrivit actului constitutiv; desfasoara activitati legale si eficiente; indeplinesc un nivel optim al indicatorilor de bonitate; din analiza fluxului de lichiditati rezulta ca exista posibilitati reale de rambursare la

scadenta a ratelor din credit siplata dobanzilor aferente; valoarea garantiilor materiale acceptate este mai mare sau cel putin la egala cu

creditele solicitate si cu dobanzile aferente calculate pe intreaga perioada de creditare; au deschise conturi la banca de la care solicita creditul; prezinta situatia angajamentelor din conturile deschise la alte societati bancare si a

garantiilor aferente;

57

accepta clauzele contractului de creditare; persoanele fizice pot beneficia de credite, daca sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:

realizeaza venituri certe si cu caracter permanent, pe intreaga perioada de creditare; constituie si utilizeaza surse proprii de finantare; garanteaza rambursarea creditelor solicitate cu veniturile pe care le realizeaza, precum si

cu garantii reale; nu inregistreaza debite si alte obligatii neachitate la scadenta catre banca si terti la data

solicitarii imprumutului; bancile comerciale, in vederea administrarii riscului si acoperirii eventualelor pierderi din credite si dobanzi, isi constituie rezerva generala pentru riscul de credit si provizioane specifice de risc pentru credite si dobanzi.

Principalul obiectiv de activitate al bancilor comerciale il reprezinta atragerea resurselor temporar disponibile din economie si plasarea acestora sub forma de credite.

Pe baza analizei si sintezei informatiilor prezentate, atat pe plan central dar mai ales pe plan local, compartimentele de coordonare din sucursalele judetene elaboreaza proiectul programului de credite la scara de sucursala judeteana pe anul urmator cu defalcare pe trimestre.

Sucursalele judetene includ pe langa activitatea proprie si pe cea a agentiilor din subordine care nu intocmesc proiecte de plan separate.

Volumul total al creditelor propuse pentru anul urmator, cu defalcare pe trimestre, va fi corelat cu volumul resurselor de creditare, fiecare sucursala stabilindu-si excedentul sau deficitul de resurse pentru activitatea de creditare.

Sucursalele judetene trebuie sa aiba in vedere ca eventualele cresteri prevazute in proiectul de plan de credite sa aiba la baza cresterea disponibilitatilor si depozitelor atrase de la clientii bancii. Corelarea creditelor cu resursele de acoperire ale acestora trebuie sa fie facuta atat din punct de vedere al structurii cat si al maturitatii creditelor.

Proiectul planului anual de credite cu defalcare pe trimestre se analizeaza , valideaza si executa in conformitate cu normele si metodologia fiecarei banci comerciale.

Pentru a servi cu maxima eficienta scopului propus, resursele trebuie sa indeplineasca urmatoarele cerinte:

sa fie sigure si stabile in timp, permitand astfel realizarea unui echilibru resurse-credite si o baza certa a continuitatii procesului de creditare;

sa fie imobilizate pe termene cat mai mari; sa aiba un curs ascendent; costul resurselor sa fie cat mai redus.

Acceptarea unui credit de catre o banca reflecta de fapt, punctul sau de vedere cu privire la capacitatea de rambursare, prezenta si viitoare a acestuia. De aceea, o etapa importanta in acordarea de credite este un pachet cat mai complet de informatii cu privire la persoana fizica sau juridica care solicita creditul.

58

Analiza este diferita pentru un client nou fata de cea pentru nu client vechi, fidelizat. In cazul clientilor vechi, analiza se face pe baza comportamentului anterior etalat de acesta in raporturile sale cu banca, creditelor primite anterior, modul in care clientul respectiv a respectat graficul de rambursare a ratelor si a efectuat plata dobanzilor. In cazul in care acesta a avut un comportament adecvat, orice innoire a unui credit se va face luand in considerare comportamentul anterior dar si obiectivele planului sau de afaceri.

Analiza noilor clienti este mai dificila si impune obtinerea unor referinte satisfacatoare despre integritatea sa morala, despre situatia financiara a acestuia, care trebuie sa corespunda pretentiilor bancii pentru a evita riscul.

Analiza se va concentra in special asupra urmatoarelor probleme considerate a fi mai importante: domeniul de afaceri al firmei, obiectul sau de activitate, relatiile cu partenerii de afaceri; situatia financiara, modul de onorare si de incasare a creantelor; calitatea managementului firmei; performantele prezente si cele viitoare, fluxurile prognozate ale firmei.

Aspectele care urmeaza a fi luate in considerare atunci cand se analizeaza o cerere de credite sunt urmatoarele:

competenta legala a solicitantului – se probeaza cu actele constitutive ale firmei, cu documente emise in baza hotararii asociatilor prin care persoana fizica respectiva este indreptatita sa angajeze societatea in relatiile cu banca;

destinatia creditului – trebuie sa fie definita atat de catre client, cat si de catre banca si consimtita de parti prin contractul de credit; se urmareste ca obiectul creditului sa fie legal si sa fie in legatura cu activitatile curente ale creditului;

suma solicitata, respectiv dimensiunea creditului – este esential ca banca sa defineasca un cuantum normal al creditului pentru a evita riscul de nerambursare; prognoza trebuie sa cuprinda toate sumele atrase de client, inclusiv creditul solicitat, precum si toate platile ce vor include in mod necesar si dobanzile datorate bancii pentru acest credit;

perioada pentru care se solicita creditul – durata de rambursare a creditului poate fi identificata cu ajutorul cash-flow-ului si se recomanda sa fie in rate valorice cat mai mici, esalonate fiind pe o perioada cat mai mare;

variantele de rambursare a creditului si de plata a dobanzilor prezentate de client – reprezinta principala modalitate prin care banca obtine profit, de aceea dobanda incasata pentru creditele acordate, precum si comisioanele trebuiesc dimensionate in functie de piata, de cerere si oferta pentru credit;

garantiile suplimentare (asiguratorii) oferite de client pentru creditul solicitat – banca trebuie sa analizeze valoarea reala a bunurilor ce se constituie garantie la creditul acordat si sa aprecieze cat de usor va fi aceasta transformata in lichiditati, in cazul extrem al valorificarii ei prin executie silita;

expunerea la risc si marja de profit ce ii revine bancii in urma acordarii creditului.Sintetic, procesul solicitarii unui credit si factorii determinanti sunt prezentati in figura

urmatoare:

59

Management-calitatea echipei manageriale;-ritmul de dezvoltare al firmei;-randamentul sistemului informational;-descentralizarea activitatii;-lansarea unor produse si servicii noi;

Strategii-orientare si variante;-implementare;-plan de afaceri;-politici de firma promovate;-acrivitate de marketing si publicitate;

Gestiunea activitatii-portofoliu de afaceri si investitii;-gestiunea debitorilor;-gestiunea bilantului;-gestiunea stocurilor;-gestiunea fluxurilor financiare;

2.2.1 Analiza financiara si economica a activitatii clientilor bancilor comerciale

In vederea cunoasterii si evaluarii situatiei economico – financiare, prezente si de perspectiva a clientilor, bancile comerciale analizeaza activitatea clientilor lor pe baza urmatoarelor surse de informatii:

a. informatii obtinute de la clienti : - din cererea de deschidere a contului;- din contractul de societate si statutul societatii;- din bilanturile contabile, contul de profit si pierdere ;- raportarile contabile si balantele de verificare.

b. informatii din evidentele bancii privind :- volumul total de credite aprobat si acordat , pe categorii de credite si durate de rambursare;- volumul de incasari si plati lunare;- incidente aparute in derularea operatiunilor de plati fara numerar si rambursari de credite,

precum si volumul si frecventa acestora;- serviciul datoriei;

c. informatii din surse exterioare, care pot fi obtinute de la:- Banca Nationala a Romaniei;- Registrul Comertului ;- Comisia Nationala de Statistica si Consiliile judetene de statistica;- alte banci si agenti economici care au relatii contractuale cu clientii;- mijloace mass-media.

Activitatea de analiza presupune urmatoatele aspecte :- analiza bilantului contabil;

60

CEREREA DE CREDITARE

Previziuni de piata-cota de piata;-ponderea vanzarilor pe piata externa;

Ramura-potentialul de crestere;-investitorii straini;-tehnologia;-stabilitatea financiara;

Profitabilitate-rata profitului net;-rentabilitatea activelor;-rentabilitatea capitalului;

Soliditatea si pozitia firmei

-marimea;-reteaua;-rating;-cotarea la bursa;-garantii;

Gradul de autofinantare-rata capitalului;-ponderea capitalurilor imprumutate;-pondrea leasing;

Riscuri-generale;-specifice proiectului creditat.

- analiza veniturilor, cheltuielilor si a contului de profit si pierdere;- analiza fluxurilor de fonduri ale perioadelor expirate;- analiza fluxului de lichiditati pe perioada urmatoare.

Clientii bancilor comerciale pot fi persoane fizice si juridice, indiferent de forma de proprietate si organizare, romane si straine rezidente in Romania, care au conturi deschise la societatile bancare din tara noastra si care deruleaza operatiuni prin aceste conturi.

Aceste categorii de persoane pot sa beneficieze de creditare bancara daca indeplinesc conditiile legale de constituire si organizare si se incadreaza in normele de creditare proprii fiecarei unitati bancare.

Deschiderea de conturi la bancile comerciale se realizeaza in toate cazurile pe baza cererii de deschidere de cont la care se anexeaza in copie si alte documente in functie de forma de organizare si capitalul social ale agentului economic solicitant.

In cazul societatilor comerciale cu capital privat, aceste documente sunt urmatoarele:

hotarare judecatoreasca de infiintare a societatii comerciale; actele constitutive ale societatii comerciale- statutul si contractul de societate; certificatul de inmatriculare de la Registrul Comertului; codul fiscal si SICOMEX; extas din procesul-verbal al adunarii generale a actionarilor si asociatilor care confirma

dreptul conducatorului societatii sau a reprezentantilor acestora de a dispune de cont; fisa specimenelor de semnaturi ale persoanelor autorizate sa dispuna de cont si amprenta

stampilei. Derularea operatiunilor prin conturile deschise la bancile comerciale se realizeaza pe baza

contractelor de cont, incheiate intre bancile comerciale si clientii lor, contracte in care vor fi stipulate toate obligatiile partilor potrivit dispozitiilor legale in vigoare, normelor cadru si normelor tehnice ale Bancii Nationale a Romaniei, precum si instructiunilor de utilizare privind cecul, cambia, biletul la ordin si ordinul de plata.

Analiza aspectelor economico-financiare urmareste stabilirea unui diagnostic al situatiei economico-financiare, absolut necesar pentru luarea deciziei de creditare. Activitatea de analiza presupune urmatoarele aspecte: analiza bilantului contabil; analiza veniturilor, a cheltuielilor si a contului de profit si pierdere; analiza fluxurilor de fonduri ale perioadelor expirate; analiza fluxului de lichiditati pe perioada urmatoare.

Analiza nefinanciara urmareste credibilitatea clientului, ca element psihologic esential, cu privire la formarea de catre banca a convingerilor referitoare la calitatile morale si profesionale ale conducatorilor agentilor economici solicitanti de credite, a principalilor asociati si colaboratori, precum si a reputatiei firmei privita prin calitatea serviciilor si a modului de indeplinire a obligatiilor asumate in relatiile cu partenerii de afaceri.

Analiza nefinanciara contribuie la evaluarea cat mai reala a riscului de creditare si presupune luarea in considerare a doua categorii de factori nefinanciari: interni si externi, a caror structura este urmatoarea:

61

Factori nefinanciari interni1. Conducerea activitatii

(managementul)-pregatirea profesionala, prestigiul

si experienta in domeniu; experienta si reputatia echipei manageriale; moralitatea si capacitatea conducerii de a se achita de obligatii; calitatea sistemului informational

2. Activitatea clientului -evolutia si profilul activitatii; sfera de activitate si caracterul activitatii; produsele si serviciile piata, concurenta si marketingul; clientii si furnizorii; resursele umane

3. Strategia -existenta unei strategii pe urmatorii 5 ani; modalitatile de realizare a strategiei propuse; existenta sau nu a planurilor de restructurare si redresare financiara

Factori nefinanciari externi1. Domeniul de activitate:caracteristicile domeniului de activitate2. Impactul legislatiei asupra activitatii clientului3. Dependenta fata de sursele de aprovizionare si pietele de desfacere, etc.

In ceea ce priveste analiza bilantului contabil, se au in vedere cele trei capitole ale activului si pasivului impartite pe trei nivele:

NIVELE ACTIV PASIVNivel I Active imobilizate Pasive pe termen lungNivel II Active realizabile Datorii curente cu scadenta

mai mica de 1anNivel III Trezorerie pozitiva Trezorerie negativa

Diferenta dintre pasivele pe termen lung si activele imobilizate reprezinta fondul de rulment . Acesta poate fi pozitiv, atunci cand pasivele pe termen lung finanteaza activele imobilizate si o parte din activele realizabile, si negativ atunci cand activele imobilizate nu sunt acoperite integral de pasivele pe termen lung.

Diferenta dintre activele realizabile si datoriile curente cu scadenta mai mica de 1 an reprezinta necesarul de fond de rulment .

Trezoreria neta reprezinta diferenta dintre trezoreria pozitiva si trezoreria negativa. Daca fondul de rulment este superior necesarului de fond de rulment avem o trezorerie neta pozitiva, situatie in care nu sunt angajate credite pe termen scurt. In situatia in care fondul de rulment este inferior

62

necesarului de fond de rulment, trezoreria neta este negativa, iar finantarea activelor realizabile este asigurata prin credite bancare pe termen scurt.

Analiza contului de profit si pierdere permite desprinderea unor concluzii legate de performantele economice ale activitatii desfasurate de un client al bancii intr-o anumita perioada de gestiune si presupune existenta urmatoarelor nivele:

Nivel Cheltuieli VenituriExploatare Cheltuieli de

exploatareVenituri din

exploatareFinanciar Cheltuieli

financiareVenituri financiare

Exceptional Cheltuieli exceptionale

Venituri exceptionale

Global Impozit pe profit -

I . Nivel de exploatare

Situatia acestuia este reflectata de o serie de indicatori precum:1) Marja comerciala reprezinta valoarea nou creata obtinute in sfera comertului en gross si en

detail.Mc = vanzari de marfuri - costul marfurilor vandute2) Cifra de afaceri reprezinta valoarea marfurilor. Prezinta importanta in caracterizarea

marimii societatii si a situatiei economico-financiare a acesteia.CA = vanzari de marfuri + productia vanduta3) Productia exercitiului reprezinta valoarea totala a bunurilor executate si a serviciilor

prestate intr-o anumita perioada, vandute, pastrate in stoc sau utilizate drept active.PE = productie vanduta + productie stocata + productie imobilizata4) Productia exercitiului + vanzari de marfuri masoara volumul global al activitatii unei

societati intr-o anumita perioada. Acest indicator este important pentru determinarea ponderii elementelor din contul de rezultate fata de intreaga activitate a clientilor.

5) Marja industriala reprezinta valoarea nou creata obtinuta din activitatea productiva, alta decat cea pur comerciala.

Mi = productia exercitiului - cheltuieli variabile6) Valoarea adaugata este un important indicator pentru banca deoarece permite masurarea

puterii economice a clientului si exprima posibilitatea reala a acestuia de a plati costul creditelor angajate.

Va = marja comerciala + marja industriala7) Excedentul brut din exploatare reprezinta rezultatul obtinut de o societate din activitatea de

exploatare, respectiv din activitatea sa curenta.

Ebe = Va + subventii din exploatare - (impozite si varsaminte asimilate + cheltuieli cu personalul)

8) Venituri totale din exploatare reprezinta totalitatea veniturilor unei societati dintr-o perioada.

Vt = Ca +/- productia stocata + productia imobilizata + subventii din exploatare + alte venituri din exploatare + venituri din provizioane din activitatea de exploatare

63

9) Cheltuieli totale din exploatare reprezinta totalitatea cheltuielilor efectuate de o societate intr-o anumita perioada.

Ct = cheltuieli materiale + lucrari si servicii pentru terti + impozite si taxe + cheltuieli cu personalul + alte cheltuieli din exploatare + cheltuieli cu amortizari si provizioane

10) Rezultatul din exploatare evalueaza rentabilitatea unei societati din activitatea de exploatare

Re = Vt – CtSauRe = Ebe + (alte venituri din exploatare - alte cheltuieli din exploatare) +/- amortizari si

provizioaneII. Nivel financiar1) Excedentul brut financiar prezinta rezultatul obtinut de o societate din fluxurile financiare,

neinfluentat de provizioane si amortizari financiare.

Ebf = Vf - Cf 2) Rezultatul financiar masoara rentabilitatea societatii obtinuta la nivel de fluxuri financiareRf = Ebf +/- amortizari si provizioane financiare sau Rf = Vft – Cft3) Excedentul brut curent este un sold intermediar de gestiune care masoara rezultatul obtinut

din activitatea curenta, neinfluentat de alte venituri si cheltuieli din exploatare precum si de amortizari si provizioane din exploatare si financiare

Ebc = Ebe + Ebf4) Rezultatul curent al exercitiului masoara rentabilitatea unei societati in intreaga sa

activitate de exploatare financiaraRce = Re + RfIII. Nivel exceptional1) Excedentul brut exceptional este un sold intermediar de gestiune care arata volumul

rezultatelor obtinute in activitatea exceptionala neinfluentate de amortizarile si provizioanele specifice acestor fluxuri

Ebex = Vex – Cex2) Rezultatul exceptional masoara rentabilitatea unei societati obtinuta la nivel de fluxuri

economice, respectiv cel exceptionalRex = Ebex +/- amortizari si provizioane exceptionale sau Rex = Vext - Cext IV. Nivel global1) Excedentul brut total este un sold intermediar de gestiune care arata volumul rezultatelor

tuturor fluxurilor economice, mai putin celor corespunzatoare altor venituri si cheltuieli din exploatare, amortizarilor si provizioanelor din exploatare, financiare si exceptionale.

Ebt = Ebe + Ebf + Ebexsau Ebt = Ebc + Ebexunde : Ebc = Ebe + Ebf(excedent brut curent)

2) Rezultatul inaintea dobanzii si a impozitului pe profit este un sold intermediar de gestiune care masoara volumul rezultatului obtinut de o societate neinfluentat de cheltuielile cu plata dobanzilor si cu impozitul pe profit:

Ridip = Rc + Rex + cheltuieli cu dobanzile

64

3) Rezultatul brut al exercitiului masoara rezultatul obtinut de o societate in intreaga sa activitate inaintea platii impozitului pe profit:

Rbe = Rc + Rexsau Rbe = Vt -Ct 4) Rezultatul net al exercitiului masoara rezultatul final al activitatii unei societati dupa plata

impozitului pe profit:Rne = Rbe - impozit pe profit

Pentru realizarea in bune conditii a analizei economico-financiare a clientilor pe baza contului de profit si pierdere, banca grupeaza conturile din balanta de verificare lunara depusa de clientii lor.

2.2.2 Tipuri de credite

Conservandu-si in permanenta insusirea de a fi canalul de circulatie a capitalului de imprumut, creditul imbraca numeroase forme, care pot fi clasificate dupa multe criterii :

a. din punct de vedere al calitatii creditorului, creditul poate fi impartit in comercial si bancar.

- creditul comercial este acela in care creditorul este o persoana fizica sau juridica nebancara. Apare atunci cand marfurile sau serviciile nu sunt achitate imediat de catre clienti. O caracteristica esentiala a acestor forme de credit este aceea ca volumul sau variaza in stransa legatura cu fazele ciclului de productie, in sensul ca in fazele de sporire a volumului de productie, numarul si amploarea operatiunilor de credit comercial creste si invers. Volumul creditului comercial este obiectiv limitat de capitalul industrial disponibil, de regularitatea revenirii acestui capital in forma baneasca etc.

- creditul bancar este acel credit in care creditorul este o banca. Este forma preponderenta in prezent, o parte a creditului comercial transformandu-se inainte de scadenta, prin scontarea cambiilor, in credit bancar. Miscarea sa nu mai este limitata de cadrul ingust al creditului comercial. El realizeaza distribuirea si redistribuirea capitalurilor in toate directiile, de la clienti spre banci si invers, capitalurile nefiind constranse sa se miste doar intr-un singur sens ca in cadrul creditului comercial .

b. din punct de vedere al calitatii creditorului si a debitorului, creditul se imparte in credit privat, atunci cand creditorul si debitorul sunt subiecti de drept privat (firme, populatie etc.) si credit public, atunci cand creditor este populatia, iar debitor este statul sau o alta institutie de drept public.

c. Dupa scopul pentru care a fost acordat creditul, pot fi distinse formele : - credit de consum, situatie in care suma imprumutata este utilizata de debitor pentru procurarea

de bunuri de consum si de servicii; - credit de productie, situatie in care creditul este utilizat de debitor pentru acoperirea unor

cheltuieli productive . La randul sau, creditul de productie poate fi impartit in urmatoarele forme: credit pentru investitii, utilizat pentru achizitionarea de echipamente de productie; credit de exploatare, utilizat pentru acoperitea cheltuielilor curente de productie; credit de circulatie, situatie in care creditul este utilizat pentru acoperirea cheltuielilor de

stocare si transport a marfurilor, ca avans pentru marfurile vandute si neincasate, deci pentru tratele si biletele la ordin emise, pentru acoperirea altor cheltuieli de circulatie;

credit de speculatie, utilizat pentru crearea sau valorificarea unei anumite conjuncturi favorabile consolidarii financiare a intreprinderii debitoare ;

d. dupa obiectul creditului (modul de plasare a capitalului de imprumut) intalnim :- credit in bunuri sau marfuri , forma in care apare , de regula , creditul comercial; - credit in moneda, forma specifica a creditului bancar, situatie in care acordarea si rambursarea

imprumutului, precum si achitarea comisionului si dobanzii se efectueaza, de regula, in bani. Creditul

65

in moneda poate fi divizat, la randul sau, in credit in numerar , credit in cont si credit in efecte de comert (cambii, waranturi );

- credit in credit , situatie in care obiectul creditului nu este capitalul de imprumut, ci raspunderea pe care si-o asuma creditorul pentru debitorul sau , in sensul ca acesta din urma isi va onora obligatiile. Aceasta forma apare prin acceptarea si avalizarea cambiilor emise de debitor, creditorul asumandu-si astfel raspunderea solidara cu debitorul in caz de insolvabilitate .

e.din punct de vedere al modului de garantare al creditului distingem:- credit real (garantat sau acoperit ), care, la randul sau poate fi:

credit acoperit cu garantii imobiliare, numit si credit ipotecar ; credit acoperit cu garantii mobiliare, sub forma de gaj.Gajul poate fi : gaj in marfuri si gaj in

hartii de valoare.Gajul se poate afla in mana creditorului (gaj ferm), cat si in mana debitorului (gaj in circulatie);

-credit personal(neacoperit), care are drept premisa increderea In calitatile personale ale debitorului. Poate fi:

credit individual, cand se acorda direct unei persoane, fara nici o formalitate; credit cu gir personal, atunci cand o terta persoana garanteaza rambursarea pe propia sa

raspundere morala; credit cu gir colectiv, cand mai multe persoane garanteaza rambursarea pe propria lor

raspundere morala.Raspunderea morala devine, uneori, raspundere juridica, de pilda, atunci cand girul personal sau

colectiv se exprima prin semnarea de cambii trase asupra debitorului.

f. dupa tehnica de acordare, distingem:- credit simplu, atunci cand debitorul dispune de imprumut pe intreaga perioada pentru care i-a

fost acordat;- credit in cont curent, cand debitorul foloseste imprumutul in regimul contractului de cont

curent, care prevede in principiu, utilizarea doar partiala a liniilor de credit aprobate si plata dobanzilor numai pentru sumele efectiv utilizate;

- credit de acceptatiune , care apare atunci cand o terta persoana, de regula o banca, preia obligatia debitorului initial de a rambursa imprumutul la scadenta prin acceptarea sau avalizararea unei trate.

g. dupa intinderea drepturilor creditorului, intalnim:- credit denuntabil, cand creditorul isi rezerva dreptul ca in orice moment, cu sau fara aviz sa

ceara restituirea imprumutului.- credit nedenuntabil, cand dreptul creditorului de a cere restituirea opereaza doar la scadenta;- credit legat, cand creditorul conditioneaza acordarea creditului aprobat, de utilizarea sa de catre

debitor pentru cumpararea anumitor produse;h. dupa modul de rambursare, exista:

- credit amortizabil, cand rambursarea se efectueaza in rate, egale sau inegale, la termene stabilite cu anticipatie. Ratele pot sau nu sa includa dobanda aferenta;

- credit neamortizabil, cand rambursarea se efectueaza integral, o singura cota la scadenta.i. dupa marimea perioadei de timp pentru care se acorda , creditul se grupeaza in :

- credit pe termen scurt ( cu perioada de acordare situata sub 1 an);- credit pe termen mediu (acordat pe un interval de 1-5 ani);- credit pe termen lung (acordat pe durate mai mari de 5 ani).

Activitatea de creditare desfasurata de bancile comerciale implica riscuri deoarece deciziz de creditare se bazeaza pe elemente de anticipare. Cunoasterea riscurilor si evaluarea lor reprezinta o conditie de maxima importanta pentru mentinerea profitabilitatii bancilor comerciale si asigurarea unei pozitii puternice pe piata concurentiala.

66

Conform normelor Bancii Nationale a Romaniei, in scopul determinarii riscului de credit si limitarii acestuia, bancile comerciale trebuie sa-si clasifice creditele acordate in una din urmatoarele cinci categorii de credite:

*credite standard*credite in observatie*credite substandard*credite indoielnice*credite pierderea) Credite standard - sunt acele credite care nu implica deficiente si riscuri care ar putea

periclita administrarea datoriei. Rambursarea se efectueaza in timpul si la termenele prevazute;

b) Credite in observatie- sunt credite acordate unor clienti cu rezultate economico-financiare foarte bune,dar care , in anumite perioade scurte de timp intampina greutati in rambursarea ratelor scadente si a dobanzii aferente;

c) Credite substandard- aceste credite prezinta deficiente si riscuri care pericliteaza lichidarea datoriei , fiind insuficient protejate de valoarea neta a capitalului si/sau capacitatii de plata a beneficiarului de credit.

Creditele substandard sunt caracterizate prin posibilitatea reala ca banca sa preia partial unele pierderi, ca urmare a imposibilitatii recuperarii integrale a creditului;

d) Credite indoielnice-in cadrul acestor credite rambursarea este incerta. Acestea sunt protejate intr-o mica masura sau sunt neprotejate de valoaea realizabila a garantiei lor;

e) Credite pierdere-creditele care nu pot fi restituite bancii.

Clasificarea creditelor se face tinand cont de evaluarea performantelor financiare si nefinanciare ale clientului din care rezulta capacitatea acestuia de a-si onora datoria la scadenta.

Categoriile de credite pot fi cuprinse in urmatorul tabel:

Serviciul datoriei Categorii de performante

BUN (1 la 7 zile intarziere)

SLAB (8 la 30 zile intarziere)

NECORESPUNZATOR (peste 30 zile intarziere)

Categoria “A” (peste 25 puncte)

STANDARD IN OBSERVATIE SUBSTANDARD

Categoria “B” (intre 17 si 25 puncte)

IN OBSERVATIE SUBSTANDARD INDOIELNIC

Categoria “C” (intre 11 si 16 puncte)

SUBSTANDARD INDOIELNIC PIERDERE

Categoria “E” (intre 6 si 10 puncte)

INDOIELNIC PIERDERE PIERDERE

Categoria “E” (pana la 5 puncte)

PIERDERE PIERDERE PIERDERE

67

2.3 Acordarea si rambursarea creditelor

Operatiunea de creditare reprezinta actul prin care o banca comerciala se obliga sa puna la dispozitia clientilor fondurile solicitate sau isi ia un angajament prin semnatura de natura avalului sau garantiei,in favoarea acestora.

Categorii de credite acordate de bancile comerciale si perioade de creditare

Bancile comerciale pot sa acorde credite in lei si valuta, pe termen scurt,mediu si lung,in vederea completarii fondurilor proprii, pentru:acoperirea cheltuielilor de productie si desfacere; achizitionarea de produse si marfuri in vederea comercializarii; productia neterminata;pentru unele nevoi temporare de fonduri aparute in aprovizionarea si desfacerea produselor, precum si pentru realizarea unor obiective de investitii.

Creditarea pe termen scurt reflecta operatiunile de imprumut a unor sume de bani pe o durata ce nu depaseste 12 luni,cu exceptia creditelor pentru produse cu ciclu lung de fabricatie.

Creditele a caror durata de rambursare este intre un an si 5 ani sunt considerate pe termen mediu,iar cele care depasesc durate de 5 ani,dar nu mai mult de 25 de ani,sunt credite pe termen lung.

Perioada de creditare,cuprinde: a) perioada de timp in care creditul se angajeaza,respectiv de la o data,stabilita prin contract,de punere a creditului la dispozitia imprumutatului si pana la angajarea integrala a creditului;

b) perioada de gratie,intervalul de timp in care beneficiarul de credite nu este obligat sa restituie bancii din imprumuturile primite,imprumutatul achitand doar dobanzile datorate si comisioanele si taxele aferente;

c) perioada de rambursare, intervalul de timp in care sumele imprumutate clientilor trebuie restituite integral bancii.Perioadele de rambursare si de gratie se negociaza cu fiecare solicitant de credite;

d) perioada de intarziere, intervalul de timp de la scadenta creditului pana la recuperarea efectiva a acestuia, inclusiv prin executarea silita sau lichidarea judiciara a debitorului. e) perioada de utilizare,intervalul de timp dintre angajarea integrala a creditului si data primei rate scadente.

In general, bancile comerciale pot acorda clientilor lor urmatoarele categorii de credite:a) credite pe termen scurt, in lei, pentru: capital de lucru; linii de credite; stocuri si cheltuieli

sezoniere; productia de export si exportul de produse; cecuri remise spre incasare; scont; facilitati de cont; valuta vanduta; marfuri vandute cu plata in rate; consumul gospodaresc al persoanelor fizice.

b) credite pe termen scurt in valuta, pentru:importul de bunuri si servicii; linii de credite tip revolving pentru importul de materii prime si materiale; importul de bunuri si servicii, pe baza de finantare externa;documente remise spre incasare.

c) credite pe termen mediu si lung in lei, pentru: dezvoltare in completarea surselor proprii, peste 1 an; activitati de leasing; cumparare de actiuni; forfetare; investitii imobiliare si cumpararea de bunuri de folosinta indelungata de catre persoanele fizice.

d) credite pe termen mediu si lung in valuta, pentru: modernizarea si dezvoltarea capacitatilor de productie existente; achizitionarea din import de masini, utilaje, tehnica de calcul, etc.; efectuarea oricaror alte cheltuieli legate strict de realizarea si darea in exploatare a investitiilor.

68

Modalitati de rambursare

Scara larga de restituire a unui credit:- intr-o singura rambursare la scadenta ( credit – balon);- o perioada de timp rambursarea dobanzii si apoi capitalul imprumutat( situatii in care si dobanda se

poate rambursa dupa o perioada de timp;- perioada de gratie- periodic se ramburseaza sume identice pana la scadenta finala ( mai ales personae fizice);- periodic se ramburseaza sume din ce in ce mai mici;- nu se specifica nici o data de rambursare, ci banca poate cere in anumite conditii rambursarea

integrala a creditului acordat.( credite reinoibile-revolvang)- In economiile moderne se aplica insa anumitor categorii de clienti credite cu rambursare

graduala – crescatoare in timp ( tinerii pentru credit ipotecar sau imobiliar si cei care fac investitii de tip green fields( investitii de la 0).

Bancile comerciale, prin natura activitatii lor, acorda atat credite pe termen scurt destinate activitatii de exploatare, cat si credite pe termen mediu si lung pentru sustinerea activitatilor de investitii.

Principalele categorii de credite pe termen scurt care pot fi intalnite sunt : 1.creditele exprimate in moneda nationala in care sunt incluse :

- credite de trezorerie;- linii de credit;- credite pentru stocuri si cheltuieli sezoniere; - credite pentru productia de export si exportul de produse;- credite de scont ;- credite pentru cecuri remise spre incasare;- credite de factoring;- facilitati de cont;- credite pentru marfuri vandute cu plata in rate.- consumul gospodaresc al persoanelor fizice

2. creditele exprimate in valuta in care sunt incluse:- credite pentru importuri de bunuri si servicii;- linii de credit de tip revolving pentru importurile de materii prime si materiale;- credite pentru documente remise spre incasare

importul de bunuri si serivicii pe baza de finantare externa.In acelasi timp, pentru sustinerea activitatilor de investitii, unitatile bancilor comerciale pot

acorda urmatoarele categorii de credite:1. credite exprimate in lei :

- credite pentru dezvoltare in completarea fondurilor proprii;- credite pentru dezvoltare in cofinantare cu alte institutii bancare ;- credite pentru activitatile de leasing ;- credite pentru procurarea titlurilor de valori mobiliare- credite pentru activitati de forfetare - credite pentru finantarea investitiilor si achizitionarea de active fixe de catre persoanele fizice

autorizate si producatorii agricoli individuali .2. credite exprimate in valuta:

- credite pentru modernizarea si dezvoltarea capacitatilor existente ;- credite pentru retehnologizarea proceselor de fabricatie;

69

- credite pentru achizitionarea de masini, utilaje,tehnica de calcul, instalatii, tehnologii din import.

Fiecare din categoriile de credite amintite se individualizeaza printr-o anumita tehnica de creditare si o anumita metodologie specifica.

Creditele de trezorerie

Sunt acordate pentru procurarea activelor circulante necesare activitatii de exploatare in vederea obtinerii de produse, servicii sau lucrari care au la baza un consum si o desfacere asigurata.

Dimensionarea sa se realizeaza trimestrial, avand drept suport fluxul de lichiditati. Acordarea acestui credit se face printr-un cont separat de imprumut in cadrul plafonului aprobat, concomitent cu efectuarea platilor prin contul curent sau direct din contul respectiv, in functie de situatia financiara a agentului economic.

Liniile de credit

Reprezinta o modalitate specifica de creditare, in sensul ca se pot efectua acordari si rambursari pe intreaga perioada de valabilitate a liniei cu conditia ca soldul debitor al contului prin care se evidentiaza imprumutul sa nu depaseasca plafonul aprobat. Creditul poate fi acordat fie pentru activitatea curenta de ansamblu, fie pentru o subactivitate agentilor economici,care ,prin natura lor se desfasoara si se evidentiaza distinct, pe o perioada de 90 -180 de zile sau cel mult 12 luni si care indeplinesc urmatoarele conditii:

- inregistreaza o stare de bonitate buna si au un serviciu al datoriei corespunzator;- sunt clienti stabili ai bancii si efectueaza operatii de incasari si plati cu regularitate;- dispun de un capital social mai mare de 1000 RON .

De remarcat faptul ca un agent economic nu poate beneficia concomitent atat de credite de trezorerie cat si de linii de credit.

Volumul liniei de credit, in cazul creditarii de ansamblu a activitatii curente, se determina in functie de cifra de afaceri si durata medie de incasare a clientilor, cu formula:

Capc x Dmic Linia de credit =

Pcz

unde:

Capc - cifra de afaceri pe perioada creditariiDmic - durata medie de incasare a clientiloPcz - perioada de creditare in zile

Cifra de afaceri pe perioada creditarii luata in calculul dimensionarii liniei de credit se determina pornind de la cifra de afaceri realizata pe o perioada precedenta, egala cu perioada de creditare, care va fi completata cu o serie de informatii privind portofoliul de contracte si comenzi de aprovizionare si desfacere, cash – flow – ul agentului economic, precum si alte informatii care pot conduce la crearea unei imagini cat mai reale asupra cifrei de afaceri care poate fi realizata in perioada pentru care se solicita linia de credit .

70

Durata medie de incasare a clientilor se exprima in zile si reprezinta amanarea medie a platii acordata clientilor si se calculeaza astfel:

Smlpp x Pcz Nz = Capp

unde:

Smlpp - soldul mediu lunar al clientilor pe o perioada precedenta egala cu perioada de creditare;Capp - cifra de afaceri realizata in perioada precedenta, egala cu perioada de creditare;

Rambursarea liniilor de credite se realizeaza ca si in cazul creditelor pentru capital de lucru. Un agent economic nu poate beneficia de credite pentru capital de lucru si credite sub forma liniilor de credite.

Credite pentru stocuri, cheltuieli si alte active constituite temporar

Sunt acordate in baza unei documentatii specifice din care trebuie sa rezulte obiectul creditului si cauzele economice care l-au generat. Se au in vedere aprovizionarile in avans fata de termenele contractuale, intreruperea productiei din motive justificate, lipsa mijloacelor de transport.

Se acorda pentru acoperirea stocurilor si a cheltuielilor rezultate din primirea de la furnizori a unor materii prime si materiale inregistrate in avans fata de termenele din contracte, intreruperea productiei din motive justificate, lipsa mijloacelor de transport, etc., prin contul separat de imprumut “Credite pentru stocuri si cheltuieli constituite temporar” , pe termen de maxim 180 zile.

Volumul creditelor pentru stocuri si cheltuieli temporare se stabileste pe baza documentatiei prezentate de solicitatorul de credit, iar acordarea efectiva si rambursarea lor se efectueaza conform procedurii prezentate la creditele pentru capital de lucru.

Credite pentru stocuri si cheltuieli sezoniere

Sunt acordate agentilor economici ce constituie astfel de stocuri. In aceasta categorie sunt incluse produsele agricole, produsele agroalimentare si oricare alte stocuri de natura activelor circulante care se consuma intr-o perioada mai mare de un trimestru , fara a depasi insa un an.

Acordarea, aprobarea si rambursarea lor se realizeaza folosind aceleasi tehnici ca si in cazul creditelor pentru stocuri si cheltuieli temporare.

Credite pentru produtia de export si exportul de produse

Sunt aprobate in baza documentelor inaintate de agentii economici cu conditia existentei unor contracte de export sau comenzi ferme incheiate cu partenerii externi.Aceste credite se pot acorda numai daca o banca din tara sau strainatate confirma deschiderea unui acreditiv de export irevocabil si neconditionat in favoarea solicitatorului de credit sau alte forma de plata garantate bancar.

Din documente trebuie sa rezulte cantitatea si felul produselor, conditiile si graficele de livrare, modalitatea si termenele de plata, pretul bunurilor exportate.

Creditele se ruleaza printr-un cont separat de imprumut cu respectarea urmatoarelor conditii:- beneficiarul creditului sa aiba cont curent si cont valutar deschis la banca creditoare;

71

- incasarea valutei aferente exportului si transformarea sa in lei sa se realizeze prin intermediul conturilor bancare;

- durata ciclului de export sa nu depaseasca 12 luni cu exceptia produselor cu ciclu lung de fabricatie. Creditele aferente productiei de export se acorda pentru aprovizionari cu materii prime si materiale, semifabricate, subansamble, energie, etc., din tara si din import in vederea realizarii de produse cu desfacereasigurata la export, fara a depasi 12 luni de la acordare, cu exceptia produselor cu ciclu lung de fabricatie.Creditele pentru exportul de produse se acorda pe baza documentelor care atesta livrarea marfurilor la export, fara a depasi 12 luni de la acordare si cu obligativitatea asigurarii acestora la institutii specializate din tara.Creditele pentru export se acorda prin contul separat de imprumut “Credite pentru productia de export si exportul de produse” iar rambursarea se realizeaza ca si in celelalte cazuri.

Creditul de scont

In situatia in care posesorul unui titlu de credit, client al unei banci comerciale, intentioneaza sa intre in posesia banilor, reprezentand contravaloarea titlului, inainte de scadenta, se poate adresa, in vederea scontarii, compartimentului de creditare al bancii la care isi are deschis contul.In vederea scontarii posesorul titlului il va prezenta bancii, insotit de o cerere de scontare.

Se acorda in conditiile indeplinirii cumulative a urmatoarelor conditii:- posesorul titlului de credit sa fie client al bancii la care solicita scontarea ;- titlul de credit sa fie acceptat legal la plata;- intervalul de timp din momentul prezentarii la scont si scadenta sa nu depaseasca 12 luni.

Scontarea se realizeaza in limita unor plafoane fixate lunar de centrala bancii si presupune din partea bancii urmatoarele operatii:

- calcului marimii creditului prin deducerea din valoarea nominala a titlului a taxei scontului;- remiterea prin circuitul bancar a titlului la banca trasului in vederea incasarii;- incasarea titlului la valoarea nominala si transmiterea sumei la banca ce a operat scontarea.

Pentru scontare se va efectua o analiza a situatiei economico – financiara a trasului. Daca rezulta ca platitorii au capacitate de plata la scadenta titlui, banca va efectua scontarea incasand taxa scontului, care este egala cu dobanda aferenta creditelor curente pe termen scurt.

Acordarea creditului se efectueaza prin debitarea contului”Scont si operatiuni asimilate” cu valoarea nominala a titlui si creditarea conturilor “cont curent”cu valoarea creditului de scont acordat clientului si respectiv a contului”Venituri inregistrate in avans” cu valoarea taxei de scont.

Pentru incasarea la scadenta a titlui, banca care a primit la scont titlul, il va remite la plata la banca trasului, pe circuitul bancar, in timp util, astfel incat titlul sa fie achitat in ziua platibila.

Creditul pe cecuri remise spre incasare

Se acorda pe baza borderourilor care fac dovada remiterii cecurilor la plata prin circuitul bancar sau a depunerii cecurilor spre incasare de catre beneficiari,direct la bancile platitorilor,precum si a listelor din care sa reiese preturile de creditare pentru fiecare cec,respectiv valorile nominale.Acordarea se efectueaza prin contul separat de imprumut “Credite pe cecuri remise spre incasare”,iar rambursarea se realizeaza dupa cel mult 7 zile lucratoare de la expirarea termenelor legale de prezentare la plata a cecurilor creditate,conform metodologiei prezentate la capitolele anterioare.

72

Creditul de factoring

Factoringul este un mecanism de finantare prin care se obtin lichiditati din vinzarea de facturi a caror scadenta nu depaseste 18o de zile,prin preluarea de catre societatea cumparatoare denumita factor,de la clientul beneficiar,denumit aderent, a facturilor acestuia, contra unei sume de bani(agio).

Creditele de factoring se acorda pe baza cererilor si documentatiilor prezentate de factori, clienti ai bancii, si a borderourilor cu situatia facturilor acceptate de acestia. Creditele se vor acorda numai daca facturile respective nu au fost creditate prin alte modalitati de creditare sau nu au alta sursa de finantare. Volumul maxim al creditelor de factoring, care se acorda prin contul separat de imprumut “Credite de factoring”, este reprezentat de valoarea facturilor prezentate de fiecare client si acceptate de banca la creditare.

Rambursarea se face esalonat in functie de scadenta facturilor prezentate in borderou si acceptate la creditare dar fara a depasi 180 de zile de la acordare.

Creditul pentru facilitati de cont

Facilitatile de cont reprezinta credite pe perioade scurte si foarte scurte de timp, pana la 15 zile calendaristice, care se pot acorda agentilor economici cu o situatie economico – financiara foarte buna, incadrati in categoriile “A” sau “B”, dar care, din cauze justificate economic, nu pot face temporar fata platilor, iar eventualele credite de care au beneficiat in perioadele anterioare au fost clasificate in categoriile cu risc minim “STANDARD “ sau “IN OBSERVATIE”.

Se acorda la cererea agentilor economici pentru acperirea decalajului intervenit in fuxul de lichiditati ca urmare a intarzierilor in incasarea marfurilor livrate, lucrarilor executate sau serviciilor prestate, prin contul curent, in limita sumei de cel mult 500 milioane lei.

Rambursarea creditelor pentru facilitati de cont se realizeaza pe masura incasarilor, diminuandu-se soldul debitor al contului curent,iar la data scadentei plafonul de credite aprobat cu aceasta destinatie isi pierde valabilitatea, procedandu-se la recuperarea eventualelor angajamente ramase nerestituite din disponibilitatile agentului economic.

Creditele pentru capital de lucru

Se acorda pentru aprovizionari cu stocuri de materii prime si materiale, marfuri, subansamble,piese de schimb, energie, executarii de lucrari si prestarii de servicii care au consum si desfacere asigurata prin contracte si comenzi ferme, pe o perioada de 90 de zile, cu posibilitatea de prelungire pe noi perioade de 90 de zile fiecare dar fara a se depasi 12 luni de la acordarea primului credit,pe baza fluxului de lichiditati (cash-flow).

Nivelul maxim de credite pentru capital de lucru, ce poate fi acordat unui client, este dat de necesarul de lichiditati stabilit pentru perioada pentru care s-a intocmit fluxul de lichiditati (trimestru, semestru, an).

Creditele pentru capital de lucru se acorda prin contul separat de imprumut “credite pentru capital de lucru”, care se debiteaza pe masura angajarii creditului, in limita plafonului aprobat, pe baza de ordin de plata intocmit de agentul economic, prin creditarea contului curent al acestuia, de unde se vor efectua platile dispuse de client.

Rambursarea creditelor pentru capital de lucru se face la termenele si in sumele stabilite prin contractul de credit, din disponibilitatile existente in contul curent si in incasarile zilnice, prin debitarea acestuia in corespondenta cu contul separat de imprumut, pe baza de ordin de plata emis de client.

73

Creditele pentru produse lung de fabricatie

Se acorda pentru agentii economici care, in mod curent, executa produse cu ciclu lung de fabricatie pentru activitatea curenta, sub forma creditelor pentru capital de lucru sau sub forma liniilor de credite, prin contul separat de imprumut “Credite pentru produse cu ciclu lung de fabricatie’, pe termene mai mari de 12 luni, fara a depasi insa ciclurile de fabricatie.

Volumul creditelor pentru produse cu ciclu lung de fabricatie se stabileste pe baza miscarii stocurilor si a productiei in curs de fabricatie estimata a exista in sold la sfarsitul fiecarui trimestru, precumsi a celorlalte cheltuieli aferente contractului, in limita costurilor totale prevazute prin contract. Bancile comerciale acorda creditul esalonat, pe masura efectuarii cheltuielilor cu productia in curs de fabricatie aferenta produselor resoective. Rambursarea creditelor pentru produse cu ciclu lung de fabricatie se face din disponibilitatile existente in contul curent, prin debitarea acestuia in corespondenta cu contul separat de imprumut.

Creditele pentru dezvoltare in completarea surselor proprii pana la un an

Se acorda pentru acoperirea temporara a decalajului dintre resursele proprii si cheltuielile pentru investitii ale agentilor economici, creditarea facandu-se fie pe total activitate de investitii fie pe obiective sau actiuni de investitii, termenul maxim de creditare fiind de 12 luni.In vederea acordarii creditelor pe termen scurt pentru investitii, se va analiza documentatia depusa de agentul economic din punct de vedere al indicatorilor de bonitate si ai indicatorilor specifici privind investitia, urmarindu-se asigurarea surselor de rambursare. Creditele se acorda prin contul separat de imprumut”Credite pe termen scurt pentru dezvoltare”, fara a depasi 85% din valoarea investitiei, diferenta de 15 % fiind aportul agentului economic.

Creditele pentru marfuri vandute cu plata in rate

Se acorda agentilor economici pentru acoperirea necesarului temporar de lichiditati pe perioada de timp cuprinsa intre vanzarea bunurilor de folosinta indelungata catre populatie si incasarea integrala a contravalorii acestora de la cumparatori.

Volumul creditelor se stabileste ca diferenta intre pretul bunurilor de folosinta indelungata si avansul achitat de cumparatori, ce nu poate fi mai mic de 25 %din valoarea bunurilor respective, pe baza borderoului contractelor de vanzare – cumparare incheiate cu persoanele fizice.

Creditele se acorda pe o perioada de maxim 12 luni, iar rambursarea se face in rate lunare al caror cuantum va fi egal cu suma ratelor ce urmeaza sa fie achitate de catre cumparatori in luna respectiva.

Creditele pentru activitati desfasurate de persoanele fizice autorizate si producatorii agricoli individuali, precum si pentru consumul gospodaresc al persoanelor fizice, pana la 1 an

Bancile comerciale acorda persoanelor fizice, liber profesionistii, producatorii agricoli individuali, credite in lei, pe termen scurt, de pana la un an pentru productie, prestari servicii, comert, investitii,etc.

Acordarea, derularea si rambursarea creditelor pentru persoanele fizice pe termen scurt se efectueaza prin contul separat de imprumut “Credite pentru persoane fizice pe termen scurt”.

Angajarea creditelor aprobte se efectueaza prin virament, sumele putand fi eliberate in numerar numai in cazuri justificate, cu respectarea plafoanelor legale stabilite.

74

Creditele in valuta pana la 1 an

Bancile comerciale pot sa acorde credite pe termen scurt in valuta pentru activitati de aprovizionare, productie, desfacere, import –export, acoperirea decalajului temporar intre cheltuieli si resurse pentru investitii, etc.Volumul de credite in valuta de care pot beneficia agentii economici se stabileste pe baza analizei fluxului de lichiditati in lei si in valuta.

Creditele in valuta pe termen scurt se acorda prin conturi separate de imprumut, pe o perioada de maxim 12 luni, astfel:

- prin contul separat de imprumut “Credite in valuta pe obiect privind importul de bunuri si servicii”;

- sub forma liniilor de credite in valuta tip revolving, care se deruleaza prin contul separat de imprumut “Linii de credite in valuta pentru importul de materii prime si materiale”;

- prin contul separat de imprumt “Credite in valuta pentru importul de bunuri si servicii pe baza de finantare externa”;

- prin contul separat de imprumut”Credite in valuta pe documente remise spre incasare”.Rambursarea creditelor pe termen scurt in valuta se efectueaza la scadentele stabilite prin

contractul de credit din incasarile in valuta realizate de beneficiarul de credit.Poate fi acordat agentilor economici indiferent de modul de organizare si de capitalul social.

Constituie obiect al acestor credite activitatile de : aprovizionare, productie, desfacere, prestari servicii, import- export, acoperirea decalajului temporar intre cheltuielile si resursele pentru investitii, daca activitatile mentionate nu genereaza speculatii de curs de schimb sau de dobanzi.

Se acorda prin conturi separate de imprumut, deschizandu-se conturi distincte pentru urmatoarele activitatii:

- importuri de bunuri si servicii;- linii de credit de tip revolving pentru importuri de materii prime si materiale;- documente remise spre incasare.

La randul lor , creditele pentru sustinerea activitatii de investitii se particularizeaza prin obiecte si tehnici de acordare specifice .

Creditele pentru dezvoltare in completarea surselor proprii, peste 1 an

Se acorda in completarea surselor proprii, a surselor din bugetul de stat si/sau bugetelor locale si din fondurile speciale, necesare acoperirii cheltuielilor prevazute in proiectele de investitii pentru finantarea a cel mult 85% din valoarea totala a investitiei, diferenta de cel putin 15% fiind aportul propriu al agentului economic.Volumul maxim al creditului se stabileste la nivelul deficitului de lichiditati net ce rezulta din proiectia surselor de investitii si a utilizarii acestora, tinand cont si de fluxul de lichiditati determinat pentru intreaga activitate de exploatare a agentului economic.

Acordarea creditelor pe termen mediu si lung pentru investitii in completarea surselor proprii se efectueaza prin contul separat de impumut “ Credite pentru investitii pe termen mediu si lung” iar rambursarea se face ca la creditele pentru capital de lucru.Creditele pentru acrivitati de leasing

Leasingul este o forma speciala de inchiriere a bunurilor mobile si imobile de catre societati financiare specializate sau de catre producatori, care au prevazut in statutul de functionare aceasta activitate, catre agenti economici care, in general, dispun de suficiente fonduri proprii sau imprumutate pentru a-si achizitiona astfel de bunuri cu plata integrala, sau nu doresc sa–si achizitioneze aceste bunuri intrucat le sunt necesare numai pentru perioade scurte de timp.

Bancile comerciale pot sa acorde la cererea clientilor-societati de leasing, credite pe termen mediu pentru achizitionarea activelor care fac obiectul contractelor de leasing incheiate cu utilizatorii.

75

Creditul se acorda prin contul separat de imprumut “Credite pentru operatiuni de leasing” pe o perioada de cel putin 5 ani.

Volumul maxim al creditului nu poate fi mai mare de 85% din pretul de achizitie a bunurilor ce urmeaza a fi cumparate si inchiriate in regim de leasing sau costul de productie efectiv al utilajului ce urmeaza a fi inchiriat.Dimensionarea volumului creditului va fi facuta cu luarea in considerare a cuantumului chiriei ce urmeaza sa fie incasata de societatea de leasing, deoarece chiria este principala sursa de rambursare a creditului.

Creditele pentru cumpararea de actiuni

Creditele acestea se incadreaza in categoria creditelor pentru investitii si se acorda pe o perioada de cel mult 10 ani.

Creditele pentru cumpararea de actiuni se acorda pentru finantarea a cel mult 80% din valoarea totala a actiunilor ce urmeaza a fi cumparate de solicitant, diferenta de cel putin 20% din valoarea pachetului de actiuni ce urmeaza a fi procurate, fiind aportul propriu al cumparatorului de actiuni.Actiunile se crediteaza la valoarea nominala in cazul ofertei primare si la valoarea de piata in cazul ofertei secundare.

Pentru aprobarea creditelor pentru cumpararea de actiuni se va analiza protectia veniturilor si cheltuielilor societatii si a surselor de acoperire a obligatiilor de plata. Acordarea se face prin contul separat de imprumut”Credite pentru cumpararea de actiuni “ iar rambursarea se realizeaza conform procedurii de la creditele pentru capital de lucru.

Creditele pentru activitati desfasurate de persoanele fiziceautorizate siproducatorii agricoli individuali precum si pentru investitii imobiliare siprocurarea de bunuri de folosinta indelungata de catre persoanele fizice, peste 1 an

Se acorda persoanelor fizice pentru achizitionarea de inventar agricol mecanic, mijloace de transport si alte active necesare desfasurarii activitatii liber-profesionistilor, realizarea de investitii prin cumpararea sau construirea unor imobile sau achizitionarea unor utilaje, realizarea de investitii imobiliare prin cumpararea sau construirea de locuinte proprietate personala, mobilier,etc.

Creditele pe termen mediu si lung pentru achizitionarea de inventar agricol mecanic, mijloace de transport, realizarea unor investitii imobiliaresi cumpararea de bunuri de folosinta indelungata se acorda pentru finantarea a cel mult 85% din valoarea totala a proiectului, diferenta de cel putin 15% fiind aportul propriu al imprumutului, pentru o perioada de cel mult 5 ani.Creditele pentru cumpararea sau construirea de locuinte proprietate personala se acorda pe o perioada de maxim 15 ani. Acordarea si rambursarea creditelor se face prin contul separat de imprumut “Credite pentru persoane fizice pe termen de peste 1 an”.

Creditele in valuta peste un an

Bancile comerciale pot saacorde credite in valuta pe termen mediu, pe o perioada de pana la 5 ani si pe termen lung, pe o perioada de peste 5 ani pentru modernizarea si dezvoltarea capacitatilor de productie existente; retehnologizarea proceselor de productie; achizitionarea din import de masini, utilaje, tehnica de calcul, etc.

Creditele in valuta pe termen mediu si lung se acorda pentru finantarea a cel mult 85% din valoarea proiectului de investitii, iar cel putin 15% trebuie sa repreinte aportul propriu al imprumutatului la realizarea investitiei.

76

Acordarea creditelor se realizeaza prin conturi separate de imprumut, prin ordine de plata externe emise de client si/sau prin deschidere de acreditive documentare iar rambursarea se va realiza in principal din incasarile in valuta obtinute in urma desfasurarii activitatilor de export.

Creditele de forfetare

Forfetarea este o operatiune negociabila intre o banca comerciala si un client al sau (exportator), reprezentand operatiunea financiara prin care o creanta valutara este cumparata cu renuntarea la dreptul de recurs asupra vanzatorului creantei (cambie, bilet la ordin). Operatiunea permite exportatorului recuperarea sumelor inainte de scadenta sau transformarea unei vanzari pe credit intr-o vanzare la vedere, cu plata taxelor respective.

Operatiunea de forfetare se deruleaza astfel:- prin nota contabila se crediteaza contul curent al beneficiarului prin debitarea contului

“Plasamente in titluri forfetare” cu suma in valuta inscrisa pe titlu, mai putin taxa de forfetare si comisioanele aferente;

- pentru incasarea la scadenta a valorii titlului banca comerciala care a primit titlul la forfetare va urmari remiterea acestuia la plata la banca trasului prin circuit bancar, in timp util, astfel incat titlul sa fie achitat in ziua platibila.

Marimea taxei de forfetare si a comisioanelor se stabilesc de catre conducerea fiecarei banci comerciale, luandu-se in calcul o marja globala de risc calculata in functie de conditiile contractului de import- export.

2.4 Verificarea garantiei creditelor

Pentru asigurarea creditelor in situatia in care imprumutatul nu-si executa obligatiile contractuale de rambursare a ratelor scadente, plata dobanzilor si a celorlalte obligatii rezultate din contract, banca solicita clientilor garantii asiguratorii, care pot fi oferite de debitori si de terte persoane fizice sau juridice, numite giranti.

Valoarea minima a garantiilor acceptate de banca va fi cel putin egala cu datoria cea mai mare a debitorului, formata din creditul aprobat plus dobanda pana la rambursarea primei rate din imprumut.

Garantiile care pot fi acceptate de banca se impart in doua categorii: garantii reale si garantii personale.

Garantiile reale – sunt mijloacele juridice de garantare a obligatiilor prin afectarea unor bunuri ale debitorului in vederea executarii obligatiei asumate.

Garantiile reale confera creditorilor dreptul de preferinta in temeiul caruia, in cazul executarii silite, din valoarea bunului respectiv se va asigura satisfacerea integrala a creditului garantat si al dobanzilor aferente.

Garantiile reale, respectiv ipoteca si gajul, sunt singurele garantii ce asigura bancii un privilegiu in raport cu alti creditori, motiv pentru care, in procesul garantarii creditelor, acestora li se va da importanta cuvenita, cu atat mai mult cu cat prin intermediul lor, anumite bunuri din patrimoniul imprumutatilor sau garantiilor sunt destinate sa acopere sumele de bani datorate bancii si nerambursate de imprumutati.

Garantiile personale – sunt angajamente asumate de o persoana fizica sau juridica prin care aceasta se obliga sa execute obligatia debitorului, in cazul neexecutarii ei de catre imprumutat. Garantia personala poate imbraca forma fidejusiunii, cautiunii, a scrisorilor de garantie emise de banci, institutii financiare, ministere etc.

Alte garantii mai importante sunt: gajarea cambiilor si biletelor la ordin (cesiunea de creanta);

77

depozitele in lei si valuta. Disponibilitatile banesti existente in conturile imprumutatilor sau altor persoane fizice si juridice cu cont la unitatile bancare pot constitui garantii la creditele solicitate, adica acestea se constituie in depozite distincte, create in scopul exclusiv al garantarii creditelor. Depozitele create in scopul garantarii unui credit se pot constitui atat de imprumutat cat si de o terta persoana fizica si juridica care garanteaza pe imprumutat;

asigurarea bunurilor acceptate in garantie pe toata perioada creditarii pentru riscurile specifice fiecarei categorii de bunuri.Moderatorul de crediteva urmari ca valoarea asigurata sa fie cel putin agala cu valoarea creditului si a dobanzilor plus o marja de risc de 20%;

drepturile de despagubire rezultate din politele de asigurare se cesioneaza in favoarea bancii pana la negocierea integrala a datoriei;

polite de asigurare a riscului de neplata emise de societati de asigurare (asigurarea riscului financiar) agreate de catre banca.

Cesiunea de creanta – desi nu face parte din categoria garantiilor reale sau personale – intrucat este un mijloc specific de transmitere a obligatiilor, se constituie pentru garantarea propriu-zisa a creditelor acordate de banca si reprezinta o conventie scrisa prin care un creditor transmite o creanta a sa unei alte persoane. Creanta trebuie sa indeplineasca cumulativ mai multe conditii: sa fie certa, lichida si exigibila.

Garantiile in vederea acceptarii lor de catre bancile comerciale, trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii:

-sa poata fi transformate rapid in lichiditati;-sa fie materializate sub forma unui titlu, inscris autentic etc.;-bunurile sa fie in circuitul civil, sa se afle in proprietatea solicitantului sau a girantului si sa nu fie

afectate de alte creante;-proprietarul bunurilor sa aiba capacitatea de a le gaja sau ipoteca;-existenta pietelor de desfacere sau de potentiali cumparatori pentru bunurile propuse drept

garantie;-bunurile propuse a fi luate in garantie sa fie in stare buna de functionare si sa se incadreze in uzura

maxima admisa de normele tehnice in vigoare privind evaluarea activelor fixe.Creditele acordate de bancile comerciale si dobanzile aferente acestora sa fie acoperite integral cu

garantii asiguratorii. Valoarea bunurilor acceptate drept garantie se determina prin aplicarea unui coeficient in functie de marimea riscului stabilit in valorificarea acestora.

Garantiile constituite in vederea obtinerii creditelor bancare indeplinesc mai multe functii, astfel:-stimuleaza si asigura respectarea disciplinei contractuale prin executarea in mod corespunzator si

la termen a obligatiilor asumate de catre imprumutat;-asigura securitatea creditului prin faptul ca garantia poate fi valorificata de banca comerciala in

vederea acoperirii creditului nerestituit si a dobanzilor neachitatede catre debitor;-asigura economisirea de lichiditati, in sensul ca imprumutatul dovedeste ca dispune de lichiditati

potentiale.Pentru cresterea importantei si eficientei garantiilor bancare apreciem ca se impun urmatoarele

masuri: utilizarea pe scara larga a scrisorilor de garantie bancara – aceasta forma de garantie fiind

sigura, usor de executat si cu costuri reduse; finalizarea procesului de constituire, de catre banci, a bazelor de date privind clientii proprii

utilizatori de credite, care sa le permita pe viitor sa micsoreze nivelul garantiilor pentru creditele acordate, sau chiar sa acorde credite pe baza de garantii morale si analiza proiectului ce urmeaza a fi finantat;

introducerea garantiilor sub forma portofoliului de valori mobiliare;

78

extinderea garantiilor sub forma gajului cu deposedare; extinderea garantiilor sub forma depozitelor colaterale (valuta de constituire a acestor

depozite va fi numai cea cotata de BNR – pentru o mai mare siguranta).Cu cat portofoliul de garantii al bancii este mai diversificat, cu atat gradul de expunere al bancii

este mai redus si invers. Apreciem ca extinzand acest portofoliu de garantii, bancile vor beneficia de dispersia riscurilor aferente unui tip de garantie, intr-o anumita perioada.

Prudenta bancara,ca principiu fundamental de politica bancara,obliga bancile comerciale sa se asigure ca solicitantii de credite dispun de capacitati certe de rambursare a creditelor si de constituire a unor garantii asiguratoare la valoarea creditului si dobanzilor aferente.

Existenta garantiei materiale a creditului izvoraste din necesitatea asigurarii concordantei intre stocurile de valori materiale si creditele acordate pentru constituirea lor si din necesitatea efectuarii unui control riguros asupra modului de folosire a valorilor materiale si a miscarii acestora in economia nationala.

Obiectivele generale ale verificarii creditelor sunt urmatoarele:- reliefarea volumului, stucturii si calitatii valorilor materiale achizitionate pe seama resurselor

imprumutate;- urmarirea conditiilor de pastrare a stocurilor si a modului de tinere a evidentei economice;- orientarea eforturilor agentilor economici si bancilor in vederea eliminarii cauzelor care au

generat fenomene negative in procesul utilizarii creditelor;- realizarea unei concordante permanente intre creditele acordate si valoarea constituita pe seama

acestora;- sanctionarea pe linie de credit a agentilor economici care incalca clauzele inscrise in contractele

de credit.Din punct de vedere al modalitatilor in care se realizeaza, verificarea garantiei creditelor poate

fi:- faptica, realizata prin constatari la fata locului;- scriptica, efectuata pe baza bilantului contabil, balantei de verificare si altor informatii oferite

de evidenta economica. Fiecare din cele doua modalitati, in functie de momentul realizarii poate fi:

- prealabila, este desfasurata cu prilejul negocierii contractelor de imprumut si acordarii creditelor;

- ulterioara, desfasurata dupa acordarea creditelor in pocesul de utilizare si monitorizare al acestora.

Trasaturile specifice care confera verificarii faptice o identitate proprie sunt:1. se desfasoara ori de cate ori bancile considera ca este necesara si in consecinta, nu are o

periodicitate anume stabilita;2. utilizeaza procedee specifice legate de numararea, cantarirea, masurarea, observarea;3. se realizeaza in principiu prin sondaj si priveste aspecte legate de constituirea / conservarea

stocurilor de valori materiale;4. rezultatele sale sunt consemnate in acte de control numai daca sunt constatate deficiente in

gospodarirea stocurilor;5. implica consecinte imediate pe linie de credite;6. nu stabilesc volumul real al garantiei, ci numai modul in care au fost respectate anumite

conditii pe care trebuie sa le indeplineasca stocurile creditate.Obiectivele specifice ale verificarii faptice vizeaza indeosebi urmatoarele aspecte:

1. confruntarea diferitelor evidente conduse pe linia stocurilor si compararea stocurilor efective cu cele scriptice;

79

2. urmarirea unor aspecte ce tin de existenta stocurilor, referiri la vechime, calitate, mod de pastrare;

3. urmarirea necesitatii si miscarii stocurilor prin prisma consumurilor de fabricatie, desfacere;necesitatea constituirii, respectarii normelor legale de evidenta si folosire.

Verificarea scriptica prealabila realizeaza analiza pe baza bilantului contabil a structurii patrimoniului agentilor economici asupra caruia se constituie dreptul de gaj al bancii si veridicitatea eventualelor scrisori de garantie emise de banci din tara si stainatate, respectiv a titlurilor de valoare gajate.

Verificarea scriptica ulterioara se realizeaza avand la baza elementele specifice evidentei economice, in special a celei contabile.

Prezinta urmatoarele particularitati:- presupune o anumita periodicitate in desfasurare;- se realizeaza ulterior momentului pentru care sunt intocmite instrumentele contabile, din care

motiv este necesar actualizarea datelor;- rezultatele sale sunt reflectate in situatii specifice intocmite cu acest prilej indiferent de sensul

acestora;- are in vedere stocuri de valori materiale si cheltuielile in ansamblul lor.

Activitatea de verificare scriptica ulterioara poate fi realizata prin doua metode, in functie de continutul operatiilor pe care le presupune si care sunt cunoscute sub denumirea de :

- metoda bilantiera (directa);- metoda nebilantiera (indirecta).

Metoda bilantiera (directa) este mai complexa si presupune si o analiza a nivelului soldurilor conturilor de bilant, raspunzand mai bine unor necesitati de informare suplimentara privind volumul si structura stocurilor si, implicit, a surselor care le acopera.

Metoda nebilantiera simplifica mult activitatea de control bancar. Are drept suport consecintele unei utilizari nerationale a valorilor materiale si banesti de catre agentii economici, concretizata in imobilizarea de fonduri, urmarind in final sa puna de acord volumul creditelor nerambursate la scadenta cu volumul imobilizarilor existente.

Urmarind efectele procesului de utilizare a fondurilor, foloseste o serie de informatii obtinute in principiu prin alte cai decat cele legate de bilantul contabil, cum ar fi:

- rezultatele controlului faptic al garantiei creditului;- raportarile statistice catre diferite nivele de decizie din intreprinderi;- evidentierile operative si contabile analitice pe linia stocurilor;- concluziile organelor bancare privind situatia financiara a agentilor economici desprinse din

analiza cererilor de credite. Toate aceste informatii servesc la actualizarea imobilizarilor pana in momentul verificarii

garantiei.Astfel, in cazul metodei bilantere rezultatele verificarii garantiei se stabilesc prin compararea

angajamentelor de credite (A) cu garantia disponibila pentru aceste credite (G), din comparare putand rezulta :

- un plus de garantie , cand A < G - un minus de garantie, cand A>G

In cazul utilizarii metodei nebilantiere rezultatele verificarii se stabilesc prin compararea imobilizarilor reflectate in creditele nerambursare la scadenta (Icns) cu imobilizarile actualizate (Ia), din comparare putand rezulta :

- un plus de garantie , cand Icns > Ia- un minus de garantie, cand Icns < Ia.

80

Capitolul 3: DOBANDA SI ROLUL SAU IN ECONOMIE

3.1. Aspecte generale privind dobanda

Dobanda poate fi definita ca reprezentand o forma de remunerare a creditului de catre debitor, pentru folosirea capitalului imprumutat. Astfel, dobanda poate fi privita ca „pret” al capitalului imprumutat si poate fi analizata atat ca marime absoluta cat si in marime relativa (sub forma de rata procentuala).

Asupra dobanzii si rolului acesteia s-au formulat, in cadrul economiei de piata, mai multe acceptiunii, astfel:

conceptul clasic (David Ricardo, Alfred Marshall) abordeaza dobanda ca fiind reglementata de rata profitului ce se poate obtine prin folosirea capitalului sau ca pret care trebuie platit pentru folosirea capitalului, pret stabilit ca echilibru intre cererea globala de capital si stocul de capital oferit pe piata.

conceptul neoclasic (Irving Fischer) defineste dobanda ca reprezentand pretul banilor in momentul actual exprimat in banii de maine.

Conceptul keynesist defineste dobanda ca o recompensa pentru renuntarea la lichiditati pe o anumita perioada de timp. Potrivit aceleeasi conceptii, rata dobanzii poate fi un instrument de influentare a volumului de investitii si de combatere a recesiunii si somajului.

Dobânda este un concept care oglindeşte numeroase aspecte din viata economică având o mare capacitate de a releva sintetic creşterea si tensiunile unei economii.

In prezent, s-au conturat si se confruntă doua optici cu privire la dobânda, una restrânsă si alta lărgită.

Dobânda in sens restrâns, constă in acel excedent ce revine proprietarului capitalului dat cu împrumut, ca răsplată pentru cedarea dreptului de folosinţă a numerarului pe un timp determinat.Ea este suma de bani plătită de debitor ,creditorului său pentru dreptul de utilizare a împrumutului acordat pe un timp limitat.Pentru debitor dobânda este o cheltuială,iar pentru creditor este un venit.

Dobânda în sens larg, este surplusul ce revine proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii normale.”Dobânda este preţul specific plătit pentru a treia mare categorie de factori de producţie-capitalul”(Paul Samuelson)

Chiar dacă cele două sensuri atribuite dobânzii exprimă aspecte specifice ale evoluţiei creditului şi teoriei dobânzii, astăzi conceptul de dobândă in sens larg este operaţional.În acest context,formele dobânzii in sens larg sunt următoarele:

-dobânda pe piaţa monetară, care se aplică împrumuturilor pe termen scurt,împrumuturilor contractate între bănci, respectiv între băncile comerciale şi banca de emisiune;

-dobânda bancară de bază,care se practică pentru remunerarea certificatelor de depozit sau a bonurilor de trezorerie;

-dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi de alte instituţii financiare.Ea constă în dobânda bancară de bază la care se adaugă un agio, plusul respectiv fiind stabilit în funcţie de credit şi de situaţia economică a debitorului;

-dobânda percepută la operaţiunile de scontare a efctelot de comerţ numită şi taxă de scont comercială;

-dobânzi corelate pentru depozitele la vedere şi la termen constituite de bănci, la casele de economii;

-dobânzi pe piaţa obligaţiunilor;

81

-dividende pentru acţiunile deţinute la societăţile pe acţiuni.Rata dobânzii sau mărimea relativă a dobânzii este raportul procentual între masa

dobânzii(anuale) şi capitalul utilizat în condiţii normale. Ea poate fi considerată preţul plătit pentru folosirea sumei de 100 unităţi monetare pe termen de un an.Formula de calcul este următoarea:

Unde: rd =rata dobânzii D=dobânda totală C=capital împrumutatRata dobânzii în contextul opticii lărgite presupune raportarea dobânzii la capitalul tehnic în

expresie bănească, indiferent dacă resursele băneşti au o provenienţă internă sau una externă.Asupra ratei dobânzii influenţează conjunctura economică şi politică atât din interiorul fiecărei

ţări, cât şi pe plan internaţional.Asupra nivelului dobânzii influenţează în primul rând raportul dintre cererea şi oferta de capital

de împrumut.În raportul dintre cererea şi oferta de credit, rata dobânzii se află în postura de variabilă independentă, cât şi în rolul de variabilă dependentă.În timp ce oferta de capital este o funcţie crescătoare de rata dobânzii aceasta fiind dată de acel nivel care reprezintă remuneraţia sacrificiului împrumutului care schimbă o satisfacţie prezentă contra unei satisfacţii viitoare, cererea de capital este o funcţie descrescătoare de rata dobânzii, căci aceasta este un cost pentru participanţi.

Alături de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut,asupra nivelului dobânzii, respectiv asupra ratei dobânzii acţionează şi alţi factori.Se au in vedere următorii factori:

1.Riscul pentru cel ce acordă capitalul de împrumut.Cu cât posibilitatea returnării capitalului este mai mare, cu atât riscul este mai mic, iar în condiţiile când ceilalţi factori sunt consideraţi constanţi în acţiunea lor, rata dobânzii este mai mică.Invers,cu cât posibilitatea returnării capitalului împrumutat este mai mică,cu atât riscul este mai mare şi deci rata dobânzii este mai mare.Deci,dobânda poate fi privită ca o mărime compusă din două elemente şi anume:

-dobânda propiu-zisă, care este preţul plătit pentru dreptul de folosire a împrumutului şi care se determină prin acţiunea cererii şi a ofertei, mărimea ei reprezentând baza ratei dobânzii

-prima de asigurare contra riscurilor, care variază de la caz la caz, în funcţie de situaţiile concrete de acordare a împrumutului. Dacă baza ratei dobânzii este aceeaşi pentru toate împrumuturile,rata dobânzii fiecărui împrumut se schimbă prin intervenţia factorilor de risc.

2.Inflaţia este un alt factor de influenţă asupra ratei dobânzii.De regulă, rata dobânzii se majorează cu rata inflaţiei.În perioadele în care inflaţia se resimte în economia unei ţări, rata dobânzii va fi mai mare decât în perioadele neinflaţioniste.

3.Durata creditului influenţează rata dobânzii.De fapt influenţa este reciprocă.Dacă împrumutul este pe termen scurt şi rata dobânzii este ridicată, atunci va creşte cererea de credite pe termen scurt, ceea ce va duce la reducerea ratei dobânzii pentru asemenea credite, paralel cu creşterea ratei dobânzii la creditele pe termen lung(5-10 ani).

Desigur, rata dobânzii mai poate fi influenţată şi de alţi factori, unii strict conjuncturali, alţii cu acţiune permanentă.Un factor care poate influenţa la un moment dat rata dobânzii îl constituie costul procesului de acordare de împrumuturi.La împrumuturile mari şi care se reîntorc la creditori dintr-o dată(un singur termen de scadenţă), costurile sunt mult mai mici decât în cazul împrumuturilor mici şi care se returnează creditorului în rate.

82

Dobânda indeplineşte anumite funcţii bine determinate în cadrul mecanismului economic,alături de alte pârghii şi instrumente de intervenţie în economie, statul folosind dobânda pentru atingerea obiectivelor stabilite prin planul naţional unic.

Se poate afirma că îndeplineşte următoarele funcţii:-pârghie de influenţare a activitaţii economice desfăşurate de intreprinderile creditate;-modalitate de a asigura instituţiilor bancare recuperarea cheltuielilor efectuate şi realizarea

unui beneficiu normal;-pârghie de redistribuire în anumite situaţii, pe cale ocolită, a venitului net creat de întreprinderi.Rolul dobânzii în economie nu poate fi redus la faptul că constituie cel mai important venit

realizat de bănci, nu trebuie subestimată contribuţia acesteia la crearea premiselor ca instituţiile bancare să funcţioneze pe principiile autogestiunii.Deşi nu desfăşoară o activitate direct productivă,băncile au un rol deosebit de important în buna desfăşurare a activităţii economico-sociale

Băncile efectuează o multitudine de cheltuieli, care în virtutea autogestiunii economico-financiare trebuie acoperite din veniturile realizate, în cadrul cărora dobânda deţine ponderea hotărâtoare.Pe seama veniturilor realizate trebuie să se asigure băncilor obţinerea unui beneficiu care să permită constituirea fondurilor specifice băncilor, precum şi a fondurilor de stimulare a personalului bancar

Creştera rolului dobânzii în economie ,sporirea influenţei sale pozitive, pot fi asigurate nu prin activizarea unei anumite funcţii, ci a tuturor in ansamblul lor.Influenţa sa pozitivă poate fi sporită numai dacă acţiunea sa este corelată cu acţiunea celorlalte pârghii de intervenţie în economie.

Forme ale dobanzii

Diversitatea activitatii economice, precum si tipologia creditorilor si debitorilor antreneaza forme ale dobanzii, dupa cum urmeaza din clasificarea acestora.

Exista mai multe criterii in functie de care se face analiza tipurilor de dobanzi.

A. Din punct de vedere al bancii, se disting: dobanda bonificata si cea perceputa

a) Dobanda bonificata: reprezinta nivelul dobanzii cu care sunt remunerate disponibilitatile banesti ale celor care si-au constituit depozite bancare. In general, dobanda bonificata este mai scazuta decat dobanda perceputa la credite.

Factorii care influenteaza nivelul acestei dobanzi sunt:

rata inflatiei rata de refinantare (taxa oficiala a scontului) ratele dobanzilor practicate de celelalte banci comerciale.

b) Dobanda perceputa: exprima dobanda incasata de banci de la clientii care beneficiaza de creditele acordate.

Factorii de influenta ai acestei dobanzi sunt:

erodarea monetara nivelul cheltuielilor cu operatiunile bancare gradul de risc

83

profitul bancar rezerva minima obligatorie.

In economia romaneasca, in perioada anilor ‘60- ‘80 s-au practicat dobanzi simbolice in cazul creditelor acordate intreprinderilor. In perioada 1960 – 1967 s-a practicat o dobanda anula de 1 % – 2% (pentru creditele pe termen scurt), urmand, apoi o majorare pana la 4-5%. Sub influenta cerintelor FMI, dobanda a fost majorata la 7-8%. Pentru cazul dobanzilor bonificate, s- a mers pe ideea ca economiile populatiei nu trebuie incurajate, deci nivelul a fost foarte scazut. Odata cu trecerea la economia de piata rolul dobanzii a fost reconsiderat si pus in legatura cu rata inflatiei.

B. Din punct de vedere al nivelului la care se practica dobanda, se disting:

- taxa oficiala a scontului (tos);

- taxa privata a scontului (tps);

- dobanda practicata intre intreprinzatori;

- dobanda practicata pentru titluri guvernamentale si alte efecte de comert emise de societati comerciale.

Scontarea: reprezinta una dintre principalele operatii active ale bancilor comerciale,prin care intreprinzatorul cedeaza bancii portofoliul de efecte comerciale, in schimbul unei sume de bani, reprezentand valoarea nominala a cambiilor, diminuata cu un nivel al dobanzii, numit scont.

Astfel, taxa privata a scontului (tps) este dobanda la care bancile comerciale sconteaza cambiile prezentate de intreprinzatori, si la care se acorda credite acestora.

Taxa oficiala a scontului (tos) este acel nivel al dobanzii la care banca centrala sconteaza cambiile prezentate de bancile comerciale si acorda imprumuturi celorlalte banci (dobanda de refinantare). In conditii normale, rata dobanzii perceputa de banca centrala (tos) este mai mica decat rata dobanzii incasate de bancile comerciale (tps). Prin manevrarea taxei oficiale a scontului, banca centrala poate actiona asupra volumului creditelor in economie, asupra balantei de plati externe, asupra atragerii de capitaluri straine. Reducerea tos antreneaza o reducere corespunzatoare a dobanzilor bancare, stimuleaza activitatea productiva si initiativa de a investi. In economia contemporana, ponderea creditelor acordate sub forma scontului, este in general redusa, intre 5-10% din suma totala a creditelor.

Dobanda practicata intre intreprinzatori se refera la dobanda practicata la vanzarea marfurilor pe datorie (creditul comercial) si are cel mai mare nivel din economie.

Alte forme ale dobanzii in functie de nivelul la care se practica se concretizeaza in:

- dobanda la creditul de licitatie, se determina in cadrul sedintelor de licitatie,saptamanal, ca urmare a cererii si ofertei de capital. Stabilirea nivelului minim de pornire a licitatiei revine bancii centrale. Factorii care influenteaza aceasta dobanda sunt: suma obtinuta sub forma de credit si termenul de rambursare;

- dobanda la creditul lombard este dobanda aferenta creditelor acordate de banca centrala bancilor comerciale sub forma de refinantare. Se stabileste zilnic la nivelul bancii centrale, poate fi modificata fara preaviz si se plateste lunar, in ultima zi a lunii pentru toate creditele aferente lunii respective. Prezinta cel mai ridicat nivel, cu scopul de a descuraja bancile sa apeleze la acest tip de credite;

84

- dobanda la rezervele minime obligatorie are un nivel foarte scazut comparativ cu rata dobanzii pe piata si imbraca atat forma dobanzii bonificate cat si a unei dobanzi penalizatoare pentru neindeplinirea rezervelor minime obligatorii.

C. Din punct de vedere al relatiei existente intre rata dobanzii si rata inflatiei, se realizeaza distinctia intre dobanda nominala si dobanda reala.

Aprecierile privind nivelul dobânzii au valabilitate atâta vreme cât stabilitatea monetară asigură, la expirarea scadenţei împrumutului, recuperarea integrală a valorii avansate, respectiv o putere de cumpărare echivelentă momentului acordării împrumutului. Ori, inflaţia cu toate consecinţele sale afectează şi acest proces şi pune pe prim plan riscul eroziunii capitalurilor.

Riscul eroziunii capitalului se referă, înainte de toate, la dimensiunea pierderilor pe care creditorul le poate înregistra prin faptul că valoarea reală (la momentul de referinţă) a ratelor de rambursare a împrumutului să nu mai aibă capacitatea de acoperire integrală a capitalului împrumutat, evaluat în aceeaşi termeni.

În aceste condiţii, creditorul nu renunţă a-şi valorifica capitalul prin împrumuturi, dar, va căuta prin atuurile creditului, să-şi asigure o compensare corespunzătoare, pentru eventualele pierderi cauzate de deprecierea monetară sau creşterea nivelului dobânzii.

Ţinând seama de contextul inflaţionist existent în mai toate ţările, se impune constatarea că dobânda capătă o semnificaţie mult mai profundă dacă se iau în considerare cele două ipostaze ale sale:

- dobânda nominală, exprimată ca atare prin rata curentă de piaţă. Ea exprimă raportul de schimb dintre banii de azi şi cei de mâine. Dacă rata nominală a dobânzii (de pe piaţă) este de 15% pe an, înseamnă că un leu de astăzi echivalează cu 1,15 lei peste un an.

- dobânda reală, ca diferenţă între dobânda nominală şi gradul de eroziune al capitalului, determinat de evoluţia procesului inflaţionist. În acest context, dobânda reală este direct proporţională cu dobânda nominală şi invers proporţională cu gradul de depreciere monetară. Astfel rata reală a dobânzii se poate obţine din relaţia:

rr = - 1 , în care: rr - rata reală a dobânzii,

rn - rata nominală a dobânzii, ri - rata inflaţiei.

Considerând o rată a inflaţiei de 2% şi o rată nominală a dobânzii de 10%, vom avea:

rr = - 1 = - 8,34%

Deci, în cazul în care rata inflaţiei are valori scăzute (sub 1%) atunci numitorul poate fi aproximat cu 1, iar rata reală cu diferenţa dintre rata nominală şi rata inflaţiei.

Dacă însă rata inflaţiei ar fi de 50% pe an, iar rata nominală a dobânzii ar fi de 20% pe an rezultă o rată reală a dobânzii egală cu –20%, respectiv:

rr = - 1 = - 20%

Din punct de vedere teoretic orice rată a inflaţiei pozitivă implică un proces de erodare a dobânzii sau chiar a capitalului avansat.

În primul exemplu, a avut loc un proces de erodare a dobânzii încasate (diminuarea acesteia de la 10% la »8% real), iar în cel de-al doilea exemplu procesul de erodare a afectat chiar capitalul avansat. Erodarea capitalului are loc ori de câte ori rata reală a dobânzii este negativă sau este relaţia:

85

< 1.

Ţinând seama de aceste influenţe şi de probabilitatea redusă a anticipării corecte a ratei inflaţiei, rata nominală a dobânzii poate fi fixă sau variabilă. Rata fixă a dobânzii se practică în perioade de stabilitate monetară şi se stabileşte prin contractul de împrumut încă din momentul acordării creditului. Nivelul ei nu se modifică decât în mod cu totul excepţional înainte de scadenţă. Rate variabile ale dobânzii sunt practicate în perioade de instabilitate monetară. Folosirea unor asemenea rate trebuie înţeleasă ca o măsură de protecţie pentru creditori (când ratele dobânzii sunt în creştere), dar şi pentru debitori (dacă pe piaţă tendinţa este de scădere a nivelului ratei dobânzii).

Cum procesul inflaţionist există, rata reală a dobânzii devine un indicator foarte important pentru agenţii economici .

D. Din punct de vedere al perioadei t pe care se acorda creditul si al capitalizarii dobanzii se poate face distinctia intre dobanda simpla si dobanda compusa.

3.2.Metode de calcul a dobânzilor

Determinarea dobanzii prezinta deosebita importanta in activitatea practica de creditare. In cele ce urmeaza sunt prezentate metodele frecvent intalnite in calcularea dobanzii.

a) pentru conturile curente;

b) pentru creditele bancare acordate si depozitele constituite;

c) pentru scontarea si rescontarea efectelor de comert;

a).Metoda de calcul a dobânzilor din contul curent

Determinarea dobânzilor aferente operaţiilor bancare curente ale clienţilor băncilor este relativ complexă, atât datorită diversitaţii, multitudinii operaţiilor cât şi datorită tehnicii de lucru utilizate.

Stabilirea volumului dobânzii aferentă operaţiunilor în cont curent se poate realiza prin trei metode:

-metoda directă;-metoda indirectă;-metoda în scară.Toate aceste metode se bazează pe utilizarea numerelor de dobânzi şi a divizorului fix.

Metoda directă

Utilizarea ei presupune funcţionarea contului bancar al clientului doar sub forma unui cont de disponibil.

În vederea stabilirii dobânzii aferente unei perioade date se vor parcurge urmatoarele etape:a.Înregistrarea sumei în cont(operaţii de plăţi în debitul contului deschis la bancă, operaţiuni de

încasări în creditul contului)b.Determinarea numărului de zile t cuprins între momentul efectuării operaţiei şi momentul

închiderii contului.

86

c.Stabilirea numerelor de dobânzi NRelatia de calcul este: N=C*tUnde:C=capitalul depus/ridicat de la bancă t=numărul de zile calculatDeterminarea numerelor de dobânzi se face pe fiecare operaţie (în cazul în care fiecare operaţie

are loc în altă zi) sau pe rulaj zilnic al operaţiilor(în cazul în care într-o zi au loc mai multe operaţii);d.Stabilirea totalului numerelor debitoare TND,a totalului numerelor TNC, şi a soldului

numerelor de dobânzi SN ce poate fi creditor, reflectând un disponibil în contul bancar;e.Calculul valorii divizorului fix:

unde:rd= rata dobânzii.În principiu este o rată a dobânzii unică, anuală,aceeaşi şi pentru debitul şi

pentru creditul contului;

f.Determinarea dobânzii.Se utilizează următoarea relaţie de calcul:

Metoda în scară

Utilizarea ei permite funcţionarea contului clientului sub formă de cont curent(posibilitatea de a avea la un moment dat slod debitor sau sold creditor)

În vederea stabilirii dobânzii aferente unei perioade date se parcurg urmatoarele etape:a.Înregistrarea sumei C în cont ;b.Stabilirea soldului contului la sfârşitul fiecărei zile în care au loc operaţii de încasări şi/sau

plăţi;c.Determinarea numărului de zile t în care soldul contului rămâne nemodificat(este reprezentat

de intervalul -în zile- dintre două operaţii consecutive din zile diferite);d.Calculul numerelor de dobânzi N aferente fiecărei zile sau moment în care a avut loc

modificarea soldului;e.Determinarea numerelor de dobânzi debitoare TND şi a totalului numerelor de dobânzi

creditoare TNC.În cazul în care se utilizează o rată unică a dobânzii(aceeaşi pentru operaţiunile debitoare şi creditoare) se va stabili şi valoarea soldului numerelor de dobânzi SND(C) (debitoare sau creditoare)

f.Stabilirea valorii divizorului fix.În cazul în care se utilizează rate ale dobânzii diferite debit-credit, se vor determina separat divizorii fixi pentru dobânzile debitoare cât şi pentru cele creditoare;

g.Calculul dobânzii.În cazul dobânzii unice, se va utiliza aceeaşi relaţie ca şi în cazul metodei directe.

În cazul în care avem rate ale dobânzii diferite pentru debit şi pentru credit, relaţia de calcul devine:

87

unde:TND(C) =total numere de dobânzi debitoare sau creditoareDfixD(C)=divizor fix debitor sau creditorIn practica, pentru dobanda creditoare se utilizeaza si notiunea de dobanda acordata sau

bonificata, iar pentru dobanda debitoare se utilizeaza termenul de dobanda perceputa.AplicaţieSoldul iniţial la începutul lunii iunie al unui agent economic este de 100000 lei.În data de 10

iunie se achită obligaţiile fiscale, în sumă de 500000 lei.În data de 14 iunie se acghită o factură în valoare de 400000 lei.În data de 21 iunie se lichidează un debitor în sumă de 300000 lei şi în aceeaşi zi se ridică numerar pentru plata salariilor,în sumă de 190000 lei.În ziua de 29 iunie agentul economic plăteşte un creditor în sumă de 110000 lei.

Ştiind că banca utilizează o rată a dobânzii anuale debitoare de 36% şi o rată a dobânzii anuale creditoare de 18%, să se stabilească dobânda la sfârşitul lunii iunie precum şi soldul final al contului la sfârşitul lunii.

Pentru rezolvarea aplicaţiei se va utiliza tehnica tabelară:Data Suma Sold T N=Sold*t D/C1.06 100000 100000 4 400000 C4.06 700000 800000 6 4800000 C10.06 500000 300000 4 1200000 C14.06 400000 100000 7 700000 D21.06 300000

190000 10000 8 80000 C29.06 110000 100000 1 100000 D30.06 2440 97560

Din ultima coloană din tabel avem:TND=700000+100000=800000;TNC=400000+4800000+1200000+80000=6480000

Fiind utilizate rate ale dobânzii diferite debit-credit se vor stabili divizori fixi separat pentru debit şi credit:

Dobânda se determină în acest caz separat:

De unde :

88

D=DC-DD=3240-800=2440lei;dobândă creditoare

Metoda indirectaMetoda indirectă, mai rar practicată de bancă, apelează la un artificiu de calcul, datorită faptului

că nu se cunoaşte precis momentul încheierii contului. Se calculează o dobândă fictivă, cuprinsă între momentul deschiderii contului şi momentul începerii operaţiilor de cont. Atunci când se cunoaşte momentul închiderii contului se va calcula o dobândă totală pentru perioada cuprinsă între momentul deschiderii contului şi cel al închiderii acestuia. Din dobânda totală se deduce dobânda fictivă, astfel încât se obţine o dobândă reală.

b).Dobânda activităţii de creditare

În cazul creditelor acordate pe termen mijlociu şi lung, rambursarea are loc în forma ratelor anuale,trimestriale sau semestriale.Există mai multe metode ce permit calculul ratelor şi dobânzilor aferente acestora:Metoda 1:Rambursarea în tranşe egale plus dobânda asupra sumei de rambursat

Considerăm un credit în valoare de 1600000lei,acordat pe o perioadă de 4 ani, cu o dobândă de 16% annual,rambursabil în 8 rate.Să se stabilească valorile de rambursare.

Rezolvare:Se utilizează relaţia de calcul a dobânzii simple aplicată la restul de plată:

unde:Ci=rest de credit de rambursat;rd=rata dobânzii,exprimată procentual;ti=numărul de zile între două momente succesive de rambursare:

rata lunară =30 zilerata trimestrială =90 zilerata semestrială =180 zilerata anuală =360 zile.

i=1,….nÎn acest caz dobânda se va determina astfel:unde:

xi=partea de credit ce nu a fost încă rambursatăi=1,….8În determinarea valorii de rambursat există corelaţia:

unde:T=tranşa de credit rambursabilă periodic. Ea se poate determina potrivit relaţiei:

unde:C=valoarea iniţială a creditului;

89

Nr=numărul de rate în care se rambursează creditul.În acest caz valoarea unei tranşe este:

Eşalonarea unui credit şi calculul ratelor prin metoda regresivă:Credit Dobânda Tranşa Rata1600000 128000 200000 3280001400000 112000 200000 3120001200000 96000 200000 2960001000000 80000 200000 280000800000 64000 200000 264000600000 48000 200000 248000400000 32000 200000 216000200000 16000 200000 216000Total 576000 1600000 2176000

În cazul în care rambursarea se face în rate trimestriale,numărul de zile va fi de 90 zile, iar în cazul în care rambursarea se face în rate lunare numărul de zile va fi 30, metodologia de lucru va fi aceeaşi.

Metoda 2:Rambursarea în tranşe egale plus dobânda asupra tranşei pe toată perioada de creditare(metoda progresivă)

Considerăm acelaşi exemplu ca şi în cazul metodei regresive:-mărimea creditului=1600000lei-rambursarea=4 ani-rata dobânzii=16%-tranşă semestrială T=200000lei-felul ratelor:semestriale,8 rate.Determinarea dobânzii se realizează cu următoarea relaţie generală:

unde:Ti=tranşa din credit ce se rambursează în momentul respectiv;rd=rata dobânzii;ti=intervalul de timp cuprins între momentul acordării creditului şi momentul rambursarii lui.Tranşele pot fi rambursate lunar, trimestrial,semestrial sau annual.În funcţie de acest fapt, se va

determina ti:ti=n*t

unde:n=numărul tranşei;t=numarul de zile dintre două rambursări consecutive.În acest caz, dobânda se determină cu relaţia de calcul următoare:i=1,…8; ti=180*I

90

Modul de rambursare este prezentat în tabelul următor:

Credit de rambursat

Scadenţa Dobânda Rata

200000 180 16000 216000200000 360 32000 232000200000 540 48000 248000200000 720 64000 264000200000 900 80000 280000200000 1080 96000 296000200000 1260 112000 312000200000 1440 128000 3280001600000 X 576000 2176000În cazul ratelor trimestrale scadenţa până la sfârşitul perioadei de creditare, exprimată în zile va

fi de : 90, 180,270…, iar în cazul celor lunare 30, 60, 90, 120…

Metoda 3:Metoda ratelor egale

Presupune utilizarea tabelelor de calcul pentru determinarea volumului dobânzilor aferente ratelşor scadente.Această metodă este cunoscută şi sub denumirea de metoda franceză şi asigură posibilitatea determinării unor rate egale de rambursare a împrumutului.

Pentru calculul ratelor egale de rambursare a creditului se utilizeeează următoarea relaţie de calcul a anuităţii:

unde:a=anuitatea;C=valoarea creditului;rd=rata dobânzii;n=numarul de rate.

c) Calculul dobanzii in cazul scontarii si rescontarii efectelor de comert;Dobanda, care poarta denumirea de scont se calculeaza dupa urmatoarea relatie:

S= V × n z × r s

Unde, S = scontul;

V = valoarea nominala a titlului de credit;

nz = numarul de zile pana la scadenta;

rs = procentul ratei dobanzii sau taxa scontului.

91

3.3 Tipuri de dobânzi

Desfăşurarea unor multiple activitaţi, implică calculul dobânzilor aferente.În acest sens pot fi regăsite următoarele tipuri de dobânzi:

Dobânda simplăSe utilizează în cazul în care este luată în considerare o perioadă de până la un an , cu o singură

achitare a dobânzii(la scadenţă).

Relaţia de calcul este:unde:

D=suma dobânziiC=capitalt=perioada de timp(exprimată în zile)rd=rata dobânzii anuale(exprimată în procente)Se obţine astfel ceea ce se numeşte “valoarea dobânzii zilnice”În cazul în care perioada de timp este exprimată în luni, relaţia de calcul va deveni:

Se obţine astfel ceea ce se numeşte “valoarea dobânzii lunare”În varianta ultimă,calculul întregii dobânzi anuale se va realiza prin formula:Pornind de la relaţia de bază a dobânzii simple rezultă în mod firesc şi urmatoarele relaţii

matematice:

În cazul în care se are în vedere valoarea capitalului fructificat,relaţia îmbracă forma:

unde:Cf=capital fructificatCi=capital iniţialD=dobândaUrmărind această relaţie pe axa timpului vom avea:

92

În momentul iniţial dobânda este nulă,deci:-La sfârşitul primului an:

-La sfârşitul celui de-al doilea an:

……………………………………………………………………….-În momentul “n”:

Aceasta în condiţiile în care dobânda nu este supusă procesului de capitalizare.

AplicaţiePresupunem existenţa unui capital depus la bancă pentru 2ani în valoare de 100000lei pentru

care se bonifică o dobândă anuală de 20%. Se cere să se determine dobânda după fiecare an şi valoarea capitalului fructificat total.

Dobânda după un an este:

Iar capitalul devine:

Dobânda după al doilea an:

Capitalul devine:

Dobânda la dobândă (dobânda compusă) În cazul în care perioada de timp este mai mare de un an, şi se realizează o fructificare şi a veniturilor obţinute din dobânda aferentă perioadei, apare această categorie specială de dobândă.Este vorba de aşa numita dobândă interanuală.

Este utilizată în cazul în care procesul de creditare se derulează pe o perioadă mai mare de un an, dobânda şi creditul urmând a fi rambursate la scadenţă.Se utilizează şi în cazul în care există depozite bancare a căror dobândă se cuprinde, în momentul bonificării,în depozitul iniţial constituit.

Se identifică două situaţii:a.În cazul în care perioada este alcătuită dintr-un număr de ani(subperioade)intregi.În momentul iniţial t0 se avansează capitalul iniţial “Ci”. La sfârşitul primului an(perioadă) t1

vom avea:

93

La sfârşitul celui de+al doilea an (perioade) t2,vom avea:

.................................................................................................................................................

După “n” ani, în momentul tn, vom avea:

unde:n=numărul de ani avuţi în vedereTermenul:

Este regăsit în literatura de specialitate şi sub denumirea de factor de fructificare(K)În acest caz relaţia de calcul va deveni:

Această relaţie de calcul este valabilă în cazul în care avem în vedere o perioadă de bază egală

cu un an.În cazul în care există subperioade: semestru,trimestru,lună sau zile, relaţia va suferi o modificare:

-perioada de timp=m*n-rata dobânzii va deveni:rd/m-m=numărul subperioadelor dintr-un an.În aceste condiţii vom avea:

În cazul unei dobânzi semestriale vom avea m=2:

În cazul unei dobânzi trimestriale vom avea: m=4:

În cazul unei dobânzi lunare vom avea: m=12:

În cazul unei dobânzi zilnice vom avea:m=365:b.În cazul în care calculul dobânzii se face pentru o perioadă mai mare de un an,perioadă

cuprinzând şi părţi fracţionare de ani,relaţia de calcul va deveni:

94

unde:n=număr de ani întregit=partea fracţionară dintr-un an

AplicaţieSa se determine ce capital vom avea după 800 de zile(un an =360 zile),în cazul în care suma

iniţială de 300000lei este plasată cu o rată a dobânzii de 20 % precum şi valoarea dobânzii încasate.

Dobânda continuă

Acest procedeu presupune o creştere continuă în fiecare clipă, faţă de celelalte abordări în care creşterea este în trepte, fragmentată pe perioade de timp prestabilite:lună,trimestru,semestru sau an.

Cu cât intervalele de timp sunt mai mici cu atât diferenţa dintre dobânda aferentă la două perioade consecutive este mai mică.Se poate ajunge astfel ca un proces care,în principiu,până acum era perceput într-un proces liniar.

Împărţind anul în “m”perioade de dobânzi avem:

de unde rezultă:

ştiind că:

95

rezultă că pentru capitalul fructificat vom avea următoarea relaţie de calcul:

Dobânda medie

O problemă cu caracter deosebit apare în cazul în care un client al băncii, beneficiar a mai multe credite, cu dobânzi fixe, diferite,doreşte să le înlocuiască cu un singur credit.Aceasta ar prezenta pentru el un avantaj real,avantaj ce rezultă din simplificarea plăţii datoriei sale scadente.În acest scop este necesar calculul valorii dobânzii medii.

Pentru calculul procentului mediu de dobândă considerăm un număr de “n” credite “Ci”,contractate la dobânzi diferite “DI” şi pentru scadenţe diferite “ti”.

Dobânzile aferente acestor sunt:-pentru primul credit:

-pentru al doilea credit:

-pentru ultimul credit:de unde rezultă:

deci adică:

unde:

rdm=rata medie a dobânzii

Swap de dobânzi

96

Swapul de dobândă este un schimb de plăţi de dobânzi (împrumuturi sau hârtii de valoare purtătoare de dobânzi) într-o monedă unică şi prestabilită.

În acest sens se pot întâlni multiple forme de derulare a operaţiei de swap:-dobândă fixă contra dobândă variabilă-dobândă variabilă contra dobândă fixă-dobândă variabilă contra dobândă variabilă,dar la scadenţe diferite.Dobânda fixă este convenită în momentul contractării împrumutului,în timp ce dobânda

variabilă este cea stabilită de piaţă cu scadenţe diferite(1,3,6 luni)Piaţa SWAP cuprinde segmente ale pieţei de capital pe care se derulează operaţiuni financiare

cu scadenţe între 2 până la 10 ani.Operaţia swap presupune existenţa a 2 persoane: plătitorul(iniţiator) şi destinatarul.În cazul dobânzilor variabile ce apar în contractul swap se utilizează şi o suprataxă convenită în

contractul swap. Această taxă va majora corespunzător costul dobânzii variabile achitată la scadenţă.

3.4 Evoluţii ale ratei dobânzii

Dobânzile acordate de bănci la depozitele persoanelor fizice şi juridice au scăzut foarte mult în anul 2002,comparativ cu anii anteriori.

Dobânda la depozitele pe o lună era de 48% pe an în Februarie 2000, 38% pe an în ianuarie 2001,iar în iulie 2002 este de 20% pe an.

Dobânda la depozitele pe 3 luni era în ianuarie 1996 de 40% pe an, în noiembrie 1996 de 55% pe an, în ianuarie 2001 de 40% pe an, iar în iulie 2002 de 23% pe an.

Şi la acest termen s-au efectuat reduceri de 2-3%, plafonul maxim fiind stabilit la un nivel al dobânzilor de 23% pe an, palier care va rezista cu siguranţă până la sfârşitul lunii august 2002.

Comparativ cu evoluţia probabilă a ratei inflaţiei, depozitele la trei luni pot fi cele mai profitabile.

Emisiunea de certificate pentru populaţie este bonificată de Ministerul Finanţelor cu 25% pe an.Acesta este motivul pentru care băncile au redus cu circa 3% cele mai bune oferte pentru depozitele constituite pe şase luni.

Rata dobânzii de referinţă a crescut de la 9% pe an în martie, la 9,03% în a patra lună din 2008, nivel inferior celui al dobânzii de politică monetară, de 9,50% pe an.Banca centrală calculează dobânda de referinţă sub formă de medie ponderată între dobânzile de intervenţie practicate de banca centrală în luna precedentă.   Pentru luna mai 2008, nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României este de 9,50% pe an, iar hotărârea BNR este în conformitate cu statutul băncii centrale şi ţine seama de evoluţiile macroeconomice şi monetare recente.

  Dobânda de referinţă pentru aprilie este cu aproape 3 puncte procentuale peste cea din august 2007, de 6,10%, care a reprezentat un minim al ultimilor ani. În acea perioadă însă, banca centrală steriliza excesul de lichiditate din piaţă la o dobândă "a pieţei ", rezultată din confruntarea ofertelor, în timp ce în prezent, BNR plăteşte băncilor la depozitele atrase de la acestea o dobândă anuală egală cu cea de politică monetară.

 Consiliul de administraţie al BNR a hotărât, pe 26 martie, să majoreze dobânda de politică monetară cu o jumătate de punct procentual, la 9,5%, ceea ce a reprezentat a patra majorare consecutivă a dobânzii cheie a băncii centrale, după cele din 31 octombrie 2007 (de la 7% la 7,5%), 7 ianuarie (de la 7,5% la 8%) şi din 4 februarie (de la 8% la 9%).

97

  Dobânda de politică monetară nu a mai fost la un nivel atât de ridicat din august 2005, când BNR a hotărât să micşoreze dobânda cheie de la 12,50% la 8,50% pe an.

Pentru a intelege mai bine mecanismul ratei dobanzii am prezentat mai jos 2 tabele cu ratele medii ale dobanzilor practicate pe piata bancara romanesca in martie si aprilie 2008 ,de unde se observa o usoara tendinta de crestere a ratei dobanzii,in conformitate cu rata dobanzii de referinta anuntata de BNR pentru 2008.

Rata dobânzii reprezintă una dintre cele mai “monitorizate” variabile din economie, întrucât modificările nivelului acesteia afectează direct activitatea zilnică şi are importante consecinţe asupra creşterii economice.Banca Nationala a Romaniei a anuntat, pentru luna martie, un nivel al ratei dobanzii de referinta de 10,14%, de la 10,25% cat a fost in februarie.Rata dobanzii de referinta se calculeaza ca medie aritmetica, ponderata cu volumul tranzactiilor, a ratelor dobanzii la depozitele atrase de BNR si la operatiunile reverse repo din luna anterioara celei pentru care se face anuntul.

Este pentru prima data incepand cu decembrie 2007 cand rata dobanzii de referinta scade.

Evolutia ratei dobanzii de referinta

feb 2009 - sept 2008: 10,25%

iulie 2008 - iunie 2008: 9,75%

mai 2008: 9,50%

aprilie 2008: 9,03%

martie 2008: 9,00%

Evolutia dobanzilor in 2009

Confruntate cu o criză de lichiditate, băncile au început încă din toamna anului trecut să renunţe la promovarea produselor de creditare şi să iasă în faţă cu depozite şi conturi de economii. Deponenţii vor avea cel mai mult de câştigat în 2009, în timp ce împrumuturile vor rămâne mai departe scumpe.

Odată cu eliminarea impozitului pe dobânzile din depozite, bancherii speră ca populaţia să devină din ce în ce mai interesată să îşi plaseze economiile în bănci.

În luna decembrie, trei bănci importante - BCR, BRD şi Alpha Bank - au anunţat oferirea unor dobânzi de peste 7% la depozitele în euro constituite de populaţie, în condiţiile în care nivelul dobânzilor pe piaţa internaţională - Euribor- a scăzut la minimul din ultimii 2 ani.

Dobânzile la depozitele în valută stagnează

O reducere a nivelurilor de dobândă la depozite în acest an nu este previzionată de bancheri decât pentru economiile în lei. Pentru depozitele în valută, aceştia consideră că s-a atins un prag maxim peste care băncile nu vor trece, dar nici nu se va înregistra o tendinţă de diminuare. “Dobânzile plătite de

98

bănci pentru persoane fizice se vor situa între 4,5% şi 7% (n.r. la euro) în funcţie de produsul fiecărei bănci”, au precizat analiştii BCR.

În cazul dobânzilor în lei, scăderea dobânzii de politică monetară va duce în final la o reducere a randamentelor pentru depozitele în moneda naţională. Rata stabilită de BNR se ridică acum la 10,25% - cel mai înalt nivel din Uniunea Europeană – iar o diminuare a acesteia este anticipată de analişti.

Costul resurselor de finanţare nu permite ieftinirea creditelor

Oferirea unor dobânzi prea mari la depozite are ca scop atragerea de lichiditate din piaţă pentru a facilita acordarea de noi împrumuturi. Dar, aceste dobânzi mari pun presiune suplimentară pe atingerea ţintelor de profit ale băncilor şi le forţează ori să majoreze costurile la creditele acordate, ori să îşi reducă marjele de profit. Băncile trebuie să fie foarte prudente în ceea ce priveşte majorarea dobânzilor. Simpla creştere a acestora ca instrument de marketing peste nivelul costurilor ar putea aduce băncile într-un impas nedorit.

Riscul de ţară ţine sus dobânzile la euro

În cazul dobânzilor la credite, situaţia previzionată de bancheri pentru 2009 nu va fi cu mult diferită de cea aferentă depozitelor: costurile la lei vor scădea, în timp ce costul unui credit în valută va rămâne în jurul nivelurilor actuale. În prezent, DAE medie la creditele ipotecare în lei este de 20%, în timp ce pentru un credit ipotecar în euro, DAE mediu ajunge la 12,3%. În cazul creditelor de consum, costul mediu este de peste 27% la lei şi 22,8% la euro, în creştere faţă de începutul anului trecut cu 8, respectiv 6 puncte procentuale.

În ceea ce priveşte dobânzile la valută, mă aştept ca acestea să rămână ridicate pe tot parcursul anului. În primul rând, am în vedere cauza pentru care aceste dobânzi sunt ridicate şi anume riscul ridicat ataşat României. În al doilea rând, motivele pentru care riscul României este ridicat - deficit de cont curent, deficit fiscal - nu vor dispărea în cursul anului viitor. Evoluţia va fi contrară în cazul dobânzilor la lei, care vor scădea pe toate segmentele.

Reprezentanţii BCR avertizează chiar că dobânzile la produsele de creditare în euro vor continua să crească. Potrivit estimărilor acestora, dobânzile în euro la creditele ipotecare nu vor coborî sub 9,5%, în timp ce la creditele de consum, cel mai jos nivel al dobânzii va fi de 14,5%.

Din 2010 piaţa creditelor va ieşi din blocaj

“Cred că în 2009 volumul creditelor acordate va continua trendul descendent în care s-a înscris şi la sfârşitul acestui an. Volumul creditelor va scădea, însă va creşte cu siguranţă calitatea portofoliilor”, a precizat Alin Merer, care consideră că abia din 2010 piaţa creditelor în România va ieşi din blocajul în care se află la momentul actual.

Rata medie a dobanzii la ofertele de credite

Credite imobiliare/ipotecare Martie 2009 Aprilie 2009  RON 17.9 18.2  

EUR 10.0 10.0  Credite auto Martie 2009 Aprilie 2009  RON 18.4 18.7  

EUR 11.4 11.8  

99

Credite de nevoi personale cu ipoteca Martie 2009 Aprilie 2009  RON 18.9 19.0  

EUR 10.8 10.7  Credite de nevoi personale Martie 2009 Aprilie 2009  RON 19.7 20.2  

EUR 13.9 13.8  Carduri de credit Martie 2009 Aprilie 2009  RON 24.63 24.82   

DAE la ofertele de credit

Credite imobiliare/ipotecare Martie 2009 Aprilie 2009  RON 21.6 21.9  

EUR 12.2 12.2  Credite auto Martie 2009 Aprilie 2009  RON 25.9 26.9  

EUR 15.9 16.6  Credite de nevoi personale cu ipoteca Martie 2009 Aprilie 2009  RON 23.5 23.5  

EUR 13.4 13.5  Credite de nevoi personale Martie 2009 Aprilie 2009  RON 29.4 29.6  

EUR 21.2 21.1  Carduri de credit Martie 2009 Aprilie 2009  RON 29.4 29.6   

Rata medie a dobanzii la depozite

Dobanzi in lei Martie 2009 Aprilie 2009  1 luna 11,30 11,34  

3 luni 12,09 11,84  

6 luni 12,28 11,86  

12 luni 12,24 11,84   Dobanzi in euro Martie 2009 Aprilie 2009  1 luna 4,81 4,79  

3 luni 5,27 5,12  

6 luni 5,15 4,87  

12 luni 5,24 5,05   

100

Ratele dobanzilor pe piata interbancara

 Dobanzi 3 luni 6 luni 12 luni Ultima actualizareROBOR 12.99 13.27 13.26 30-04-2009EURIBOR 1.37 1.56 1.73 30-04-2009LIBOR USD 1.23 1.77 2.03 24-03-2009LIBOR CHF 0.41 0.54 0.85 24-03-2009

Capitolul 4: MANAGEMENTUL ACTIVITATII BANCARE

4.1 Notiunea de management bancar

Atunci când o bancă îşi determină strategia pe un termen scurt, mediu şi lung şi, pe această bază, politicile de implementare în activitate a diverselor componente strategice şi de promovare a mijloacelor de realizare în mediul extern, baza de la care se porneşte este nivelul maxim al profitului posibil de realizat în condiţiile concrete ale mediului economic şi condiţia minimizării riscurilor. Având în vedere atât funcţiile băncii, cât şi caracteristicile de extremă volatiliate a majorităţii produselor şi serviciilor bancare, legătura direct proporţională dintre profit şi risc în managementul bancar este obligatorie.

Profitul este utilizat pentru constituirea rezervelor şi fondurilor de dezvoltare ale băncii şi pentru remunerea acţiunilor.Băncile trebuie să ţină seama la stabilirea politicilor de diverse termene. Ele trebuie să asigure un echilibru activ între profitabilitate, lichiditate, solvabilitate şi risc. Băncile acţionează în condiţii de incertitudine, atât în domeniul resurselor care nu au, spre deosebire de entităţile economice nonbancare, o stabilitate cuantificabilă, cât mai ales în domeniul plasamentelor,

101

care conţin un factor de risc prin natura lor. Cu cât un plasament este mai profitabil, cu atât el este în principiu mai riscant. De asemenea, în cazul plasamentelor cu un termen lung riscul este mai mare.

Obiectivul fundamental al oricărei bănci este nuanţat faţă de obiectivele unei societăţi nonbancare, în sensul că se defineşte ca fiind maximizarea profitului în condiţii de minimizarea a riscului.

Măsurarea câştigurilor şi gestionarea riscurilor prezintă o importanţă deosebită în aprecierea calităţii atât a activităţii bancare, a performanţelor acesteia, cât şi a calităţii managerilor unei bănci. Performanţele bancare şi analizarea lor sunt foarte utile investitorilor, societăţilor care solicită un credit, simplilor depunători sau oamenilor de afaceri care au relaţii stabile şi de mare anvergură cu o anumită instituţie bancară.

Funcţia de previziune presupune cunoaşterea forţelor cu impact asupra opţiunilor viitoare pentru societatea bancară în cauză, precum şi definirea traiectoriilor posibile de dezvoltare a acesteia ţinând cont de evoluţia ansamblului de factori interni şi externi.

Organizarea se circumscrie reperelor instituţionale comune şi obiectivului principal de optimizare a evoluţiei patrimoniului, cu specificaţia că include o componentă semnificativă legată de gestiunea riscurilor specifice sistemului.

Funcţia decizională şi de antrenare este cea care face să funcţioneze organizaţia. Ea vizează nu numai administrarea patrimoniului propriu ci şi gestionarea eficientă şi în condiţii de siguranţă a resurselor atrase.

Coordonarea presupune legătura, uniunea şi armonizarea activităţilor, a persoanelor implicate şi a eforturilor necesare procesului de administrare.

Controlul nu se rezumă la acţiunile şi structurile instituţionale dedicate acestui scop ci reprezintă o coordonată permanentă, constând în prevenirea apariţiei unor deficienţe posibile şi în sesizarea la timp a deficienţelor manifestate, pentru înlăturarea lor grabnică şi limitarea efectelor acestora.

Managementul bancar reprezintă conducerea ştiinţifică a activităţii bancare comerciale.Nu avem în vedere managementul bancilor centrale şi de emisiune întrucât acestea ,poate fi

influienţat vremeinic de: factori politici factori externi factori de conjuctură.

În principiu ,managementul bancar are în vedere toate laturile activităţii bancare sub aspectele conţinutului caracteristicilor şi modului concret de manifestare în fiecare domeniu al activităţii.

Managementul bancar este cel mai strâns legat de gestiunea bancară ,aceasta însă este doar un instrument al managementului şi anume cuprinde în deosebi,componentele acestuia cu funcţii executive.

Astfel ,gestiunea bancară se referă în esenţă la autorizarea eficientă a fondurilor ceea ce conduce în final la creşterea performanţelor bancare,care la rândul lor sunt considerate ca rezultat direct al managementului eficient.

În al doilea rând managementul bancar este mai cuprinzător şi dacă ne referim la domeniile de activ ale băncilor,astfel managementul are printre atribuţii şi resursele umane de care nu se ocupă gestiunea bancară .

Gestiunea bancară este o condiţie ,dar şi un scop al managementului bancar performant.Managementul bancar are în vedere atragerea unor resurse ,de pe pieţele financiare,de la firme şi de

la persoane fizice.A doua latură principală al managementului bancar înseamnă plasarea resurselor băncii în condiţii

de incertitudine şi risc. De aceea ,în bănci se realizează mai complex scopul principal al oricărei entităţi din economia de

piaţă şi anume maximizarea profitului.

102

Majoritatea băncilor preferă să obţină un profit mediu dar în condiţii de risc scăzut.Managementul bancar mai presupune realizarea de profit în condiţiile în care băncile ,lucrează în

cea mai mare măsură cu banii altora.În mod firesc,partenerii băncilor doresc şi ei participare la repartizarea profitului.Managementul bancar este influienţat în mare măsură de managementul firmelor şi pieţelor

financiare.Managementul bancar se desfăşoară având în vedere rolul bancilor de principal finanţator al

economiei naţionale.Managementul bancar se desfăşoară în condiţiile în care băncile prezintă un mare grad de

centralizare a capitalului(deci de capitalizare).

Caracteristicile managementului bancar

managementul bancar este mult mai complex decât cazul firmelor obişnuite în determinarea performanţelor bancare ,managementul trebuie să ia în consideraţie şi

rezultatele clienţilor săi managementul bancar este în mai mare măsură legat de riscul afacerii,de aceea presupune

acordarea unei mari atenţii,gestionării riscului managementul bancar se desfăşoară pe o piaţă diversificată de produse şi servicii managementul bancar prezintă un grad mai mare de centralizare în privinţa adoptării

deciziilor,dar justificarea acesteia apare doar în măsura în care decizia bancară este luată în legătură cu banca centrală (credite de refinanţare şi de overdraft). De asemenea această centralizare a deciziilor apare şi în cazul tranzacţiilor bancare comerciale pe pieţele financiare şi în deosebi la bursele de valori (în primul rând ,vânzarea, cumpărarea de titluri financiare,speculaţii valutare, contracte futures).

managementul bancar se bazează în foarte mare măsură pe programe strategice managementul bancar utilizează mult marketingul managementul bancar trebuie să fie performant ,adică eficient în condiţiile unei concurenţe mult

mai dure decât în alte domenii având în vedere că produsul principal este creditul,managementul bancar are ca principală

atribuţie,gestiunea riscului ratei dobânzii. managementul bancar se caracterizează printr-un înalt nivel de restructurare şi performanţă a

compartimentelor sale funcţionale( băncile au departamente de risc,de strategie si marketing,te trezorerie şi sinteză,de management performant)Managementul bancar abordează cu prioritate următoarele aspecte şi domenii:

climatul activităţii bancare cunoaşterea principalelor segmente ale activităţii băncii cunoaşterea concurenţei politici financiari ce trebuie adoptate realizarea indicatorilor înscrişi în standardele financiare internaţionale previziunile pt. venituri şi cheltuieli ,fluxuri de numerar,bilanţ programele de realizare a profitului alternetive la finanţare creditare înbunătăţirea ratingului convingerea că trebuie utilizate strategii şi politici financiare moderne,bazate pe încrederea

clienţilor bancari confidenţialitate

O altă particularitate a managementului bancar este faptul că, mult mai evident şi mult mai profund decât în cazul întreprinderilor nonbancare imaginea unei bănci în mediul economic în care

103

activează este organic asociată imaginii promovate de către conducătorii ei, calitatea şi stabilitatea unei bănci fiind definite chiar în cadrul rapoartelor de audit independent în funcţie de calitatea şi profesionalismul managerilor acesteia.

În activitatea bancară, performanţa este privită însă în primul rând în termeni de stabilitate şi de eficienţă şi mai puţin de competiţie, aceasta din urmă fiind mai degrabă o consecinţă a nivelului de performanţă. Comensurarea performanţelor bancare presupune analiza unor indicatori atât cantitativi cât şi, mai ales, calitativi care vizează în primul rând determinarea solidităţii băncii, a gradului de expunerea a acesteia în faţa diverselor categorii de risc şi mai apoi a nivelului de eficienţă al acesteia. Din perspectiva strictă a activităţii bancare, performanţa este o consecinţă a stabilităţii, iar nivelul de eficienţă reprezintă doar o componentă a performanţei.

Ratingul acestei componente reflectă capacitatea consiliului de admninistraţie şi a managementului băncii de a identifica, cuantifica, monitoriza şi controla riscurile activităţii şi de a asigura, astfel, stabilitatea, siguranţa şi eficienţa instituţiei, în concordanţă cu legile şi reglementările în vigoare. Conducerea executivă este răspunzătoare pentru dezvoltarea şi implementarea politicii, procedurilor şi practicilor care transpun obiectivele consiliului de admninistraţie şi limitele de risc în standarde prudente de operare.

În funcţie de natura şi scopul activităţilor băncii, practicile manageriale au în vedere întreaga gamă de riscuri:

- riscul de credit, de lichiditate, de piaţă, operaţional, de tranzacţie, de reputaţie, de strategie, de conformitate, legal şi alte riscuri.

Soliditatea practicilor manageriale este demonstrată de: existenţa unui personal competent, a unor politici adecvate, a unui program de audit propriu şi control intern corespunzător cu mărimea şi complexitatea instituţiei, abilitatea în administrarea riscurilor, precum şi de existenţa unui sistem informaţional eficient.

4.2 Definirea si tipologia riscurilor bancare

Încercand definirea şi explicarea riscului bancar în general, Dennis G.Uyemura şi Donald R.Deventa1, pornesc de la ideea că “riscul reprezintă volatilitatea (dispersia) a fluxurilor de numerar nete (net cash flows) ale unei unităţi de afaceri”. Prin unitate de afaceri, în cazul băncilor, putem considera un departament, o sucursală, un produs, întreaga bancă.

Din punct de vedere matematic, definiţia de mai sus poate fi formalizată astfel:

unde: CFi = fluxurile de numerar (cash flow) în perioada iCFm = cash flow mediu

104

Fluxurile de numerar exprimă intrările şi ieşirile de “cash” şi “cash equivalent”; Cash-ul cuprinde numerarul şi depozitele la vedere, în timp ce „cash equivalent” cuprinde plasamentele pe termen scurt, investiţiile cu grad de transformare înaltă în numerar şi care nu sunt supuse devalorizării.

Riscul bancar este probabilitatea ca într-o tranzacţie sã nu se obţinã profitul aşteptat şi chiar sã aparã o pierdere.

Din punct de vedere al supravegherii, riscul reprezintă posibilitatea ca evenimente potenţiale, previzibile sau neaşteptate, să aibă un impact negativ asupra capitalului sau veniturilor unei bănci.

Simpla existenţă a riscului nu trebuie să fie neapărat motiv de îngrijorare. Ceea ce examinatorii trebuie să decidă este dacă şi în ce măsură riscurile asumate sunt bine administrate. În general, riscurile sunt considerate bine administrate când acestea pot fi înţelese, măsurate şi controlate şi când banca are capacitatea de a rezista impactului negativ al acestora.

Există opt categorii principale de risc care se au în vedere în procesul de supraveghere a sistemului bancar: riscul de credit, riscul de piaţă (riscul de schimb valutar, riscul ratei dobânzii), riscul de lichiditate, riscul operaţional, riscul reputaţional, riscul de ţară (riscul de transfer), riscul legal.

Aceste categorii nu se exclud reciproc, având în vedere faptul că un produs sau un serviciu poate expune banca la riscuri multiple. Cel mai adesea, riscurile bancare sunt considerate din două puncte de vedere sensibil diferite: punctul de vedere teoretic şi cel practic.

Atunci când definesc riscul bancar şi gestiunea riscului, cei mai mulţi autori se concentrează asupra funcţiei clasice a băncilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora.

Din acest punct de vedere este tratată îndeosebi problema unor pierderi neprevăzute la activele bancare, pierderi cauzate de riscuri de piaţă, de credit sau de lichiditate.

Alţi autori se concentrează asupra unor pierderi – potenţiale sau efective –cauzate de riscuri cu totul aleatoare şi necontrolabile, cum ar fi frauda, incendiul sau catastrofele naturale.

Cei mai mulţi practicieni abordează, de regulă, o singurã grupã sau clasã de riscuri, cel mai frecvent sub aspectul tehnicilor de gestiune şi doar foarte rar sunt analizate şi mecanismele de transmitere şi amplificare a riscului suportat de instituţia financiară.

Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii băncii sau instituţiei financiare analizate, atât un impact în sine, sub forma pierderilor suportate direct, cât şi un impact indus, cauzat de efectele asupra clientelei, personalului, partenerilor de afaceri şi nu în ultimul rând, asupra autorităţii bancare.

În acelaşi context, prin expunere la risc se va înţelege valoarea actuală a tuturor pierderilor şi cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau le-ar putea suporta o anumită instituţie financiară. Din definirea precedentă rezultă că expunerea la risc poate fi efectivă sau potenţială.

Diferitele accepţiuni acordate riscului bancar se vor prezenta sub forma tipurilor de riscuri bancare.

Expunerea la risc este generată în permanenţă de o multitudine de operaţii şi proceduri. De aceea, mai ales în domeniul financiar, riscul trebuie privit ca un complex de riscuri interdependente, putând avea cauze comune sau producând alte riscuri în lanţ.Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de originea lor

O clasificare curentã întâlnită în literatura de specialitate împarte riscurile specifice activităţii bancare în trei categorii:• riscuri financiare;• riscuri comerciale;• riscuri de mediu.

A. Riscurile financiareSunt riscuri specifice operaţiunilor de creditare, cele mai multe dintre aceste riscuri făcând

obiectul unor reglementări bancare.

105

Formele sub care se manifestă sunt următoarele:• riscul de credit;• riscul ratei dobânzii;• riscul de lichiditate;• riscul de schimb valutar;• riscul insolvabilitãþii.Riscurile financiare sunt strict legate de structura bilanţului contabil al băncii, sunt foarte

sensibile la dezechilibrele care pot apare în compoziţia resurselor şi plasamentelor băncii.Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi generate, gestionate, amplificate sau

eliminate de către managementul bancar.Datorită importanţei pe care o deţin în gestiunea zilnică a băncii, vor fi tratate în mod

individual, acordându-le atenţia cuvenită.

B. Riscurile comercialeSunt riscuri generate de inadaptabilitatea băncii la noile servicii şi produse ca urmare a unui

slab serviciu de marketing şi lipsei de talent managerial pentru noile pieţe.Formele sub care se manifestă riscurile comerciale sunt următoarele:

• Riscul de produs este rezultatul unei evoluţii nefavorabile a valorificării unui produs nou sau serviciu, ca urmare a lipsei de abilitate a băncii privind distribuţia produselor.• Riscul de piaţă este efectul dependenţei de piaţă a băncii; dacă acesta nu este împărţit între mai multe pieţe, rentabilitatea băncii este dependentă direct de evoluţia unei singure pieţe.• Riscul de imagine comercială constă în percepţia negativă a unei bănci de către clienţii ei, ca urmare a unei calităţi generale scăzute de servire a clienţilor sau a soluţionării deficitare a reclamaţiilor clienţilor, culminând cu articole de presă în defavoarea băncii.

C. Riscurile de mediuSunt riscuri asupra cărora banca fie nu are control, fie are un control limitat. Formele sub care

se manifestă sunt următoarele:• riscul de deficit – produs de către hoţi sau frauda comisă de angajaţii băncii;• riscul economic – determinat de conjunctura economică la nivel naţional şi regional;• riscul competitional – determinat de similitudinea produselor şi serviciilor oferite de celelalte

bănci sau instituţii financiare;• riscul de reglementare – determinat de deciziile luate de autorităţile bancare, de cele mai

multe ori într-o manieră nefavorabilă pentru bancă. O aprofundare şi o analiză de detaliu a tipologiei riscurilor bancare este conferită de abordarea

modernă a acestei problematici de către analiştii de risc şi va fi prezentată în continuare.

Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de expunerea la risc

Expunerea la risc a unei instituţii financiare, deşi generată de acelaşi ansamblu de activităţi, poate fi privită din două puncte de vedere: ca expunere inerentã şi ca expunere suplimentarã sau subiectivã.

În acest context, riscurile pure se caracterizează prin aceea că expunerea este generată de activităţile şi procesele bancare cu potenţial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi.

Astfel de evenimente pot fi considerate fraudele în efectuarea unor plăţi, accidentarea unui client într-unul din sediile băncii sau degradarea mediului ambiant de către activele dobândite de bancă în urma exercitării unor drepturi de ipotecă prin încălcarea normelor de poluare.

Riscurile pure se pot împarţi în riscuri fizice, riscuri financiare, riscuri criminale şi frauduloase, riscuri de rãspundere. Se vor prezenta câteva exemple:

106

• Riscurile fizice se pot manifesta prin distrugeri ale clădirilor, avarierea construcţiilor neterminate, distrugerea liniilor de telecomunicaţii, avarierea maşinilor şi materialelor diverse, deteriorarea materialului în cursul transportului, accidente de circulaţie.• Riscurile financiare pot apare ca pierderi complete de date şi informaţii confidenţiale, pierderi de cecuri în curs de încasare, distrugere a arhivelor informatice şi documentare.• Riscurile criminale şi frauduloase pot consta în pătrunderi neautorizate în fişierele informatice, utilizarea frauduloasă a mijloacelor de plată, duplicarea şi contrafacerea cărţilor de credit şi a cecurilor, utilizarea frauduloasă a unei operaţiuni bancare de către un salariat sau de către terţi, întocmirea dosarului de credit pe bază de falsuri, toate tipurile de deturnări de fonduri, bancnote false, atac armat, răpiri sau sechestru de persoane, tâlhării (furt din seifuri, furt de valori pe timpul transportului).• Riscurile de rãspundere sunt date de o varietate de situaţii: nerespectarea normelor privind deschiderea de conturi, pierderi de efecte în contul clienţilor, acordări abuzive de credite, suspendări abuzive de credite, erori de gestiune a conturilor şi a serviciilor de fructificare a economiilor, erori de ordin bursier în operaţiunile cu titluri financiare, pierderi de cecuri returnate de agenţii, greşeli de consultanţă în ingineria financiară.

Acest tip de risc este adesea referit ca fiind risc operational. Riscul operaţional poate fi definit la modul general ca acel risc al erorilor si accidentelor datorate fiinţei umane dar şi tehnologiei. El este “riscul producerii unor pierderi generate de proceduri interne inadecvate sau incorect aplicate, de oameni, de sisteme sau de evenimente externe”.

Pentru cea de-a doua categorie, riscurile lucrative sau speculative, expunerea este generată de încercarea de a obţine profit mai mare.

4.3 Proceduri şi politici utilizate în managementul riscului

Noţiunea de management, sau de gestionare a riscurilor bancare include întreaga gamă de instrumente, metode, tehnici şi repere organizatorice utilizate pentru măsurarea şi controlul riscurilor în condiţii de profitabilitate.

Direcţiile de acţiune în managementul global al riscurilor pot fi structurate după cum urmează:- evaluarea riscurilor asumate prin activitatea anterioară, al căror efect se poate traduce în

pierderi potenţiale;- estimarea riscurilor aferente noilor categorii de operaţiuni, produse şi servicii prevăzute în

planul de dezvoltare al băncii;- monitorizarea binomului risc-performanţă pe diviziuni organizatorice, categorii de clienţi,

produse şi servicii;- restructurarea portofoliului de plasamente şi a gamei de activităţi, pornind de la rezultatele

analizelor anterior amintite.În literatura de specialitate, managementul riscurilor bancare este tratat dintr-o dublă

perspectivă şi anume aceea a conexiunii dintre managementul global şi cel sectorial, pe de o parte, respectiv a legăturii dintre sfera financiară şi sfera comercială, pe de altă parte.

Există însă şi proceduri specifice vizând minimizarea şi controlul fiecărei categorii de risc în parte.

107

Astfel, în cadrul politicilor privind portofoliul de credite avem:- politici şi proceduri menite să limiteze sau să reducă riscul de credit;- politici şi proceduri de clasificare a activelor;- politici şi proceduri privind previzionarea pierderilor.Literatura de specialitate consacră ideea revizuirii funcţiei şi a operaţiunilor de creditare, în

sensul asigurării permanente privind îndeplinirea celor trei obiective fundamentale:- acordarea creditelor pe o bază sănătoasă, astfel încât acestea să poată fi rambursate;- investirea profitabilă a fondurilor, în beneficiul acţionarilor şi pentru a asigura protecţia

deponenţilor;- satisfacerea necesităţilor legitime de creditare ale agenţilor economici şi/sau ale persoanelor

fizice.Politicile de management al lichidităţii cuprind, de regulă, o structură de luare a deciziilor, un

model de abordare a operaţiunilor de finanţare şi obţinere a lichidităţii, un set de limite pentru expunerea la riscul de lichiditate şi un ansamblu de proceduri pentru planificarea lichidităţii după scenarii alternative, inclusiv în situaţii de criză.

Politicile privind riscul de piaţă sunt formulate în funcţie de restricţiile prevăzute de cadrul legal şi prudenţial aplicat şi, din acest motiv, numeroase tipuri de proceduri sunt prezente la toate băncile.

Asigurarea unui management coerent al riscului ratei dobânzii presupune nu doar o supraveghere sistematică şi adecvată a fenomenului de către factorii decizionali, ci şi existenţa unor politici şi proceduri de gestionare a riscului, clar stabilite şi coroborate cu complexitatea şi natura activităţii băncii, precum şi cu nivelul expunerii la această categorie de risc.

Managementul operaţiunilor de creditare

Decizia de creditare şi administrarea credituluiDecizia de creditare este o opţiune unilaterală a băncii, bazată pe evaluarea multicriterială a

clientului-solicitant în funcţie de o serie de parametri stabiliţi de legislaţia în vigoare, de reglementările băncii centrale şi, în ultimă instanţă, de normele interne în materie.

Criteriile avute în vedere în acest sens (principiul celor 6 „C” ) privesc:- caracterul - se referă la voinţa împrumutatului de a rambursa creditul;- capacitatea - priveşte posibilitatea efectivă de plată a datoriei, pe seama unui flux de numerar

corespunzător;- capitalul - este un reper care indică forţa financiară proprie;-colateralul sau garanţia -constă în activele care susţin împrumutul;-condiţiile economice dimensionează vulnerabilitatea împrumutului faţă de influenţa factorilor

externi;- conformitatea faţă de normele legale.

Credit scoring reprezintă procesul de modelare a deciziei de acordare a unui credit. Acest proces este desfăşurat de bănci sau alte instituţii financiare şi implică metode statistice cum sunt analiza discriminantă sau a seriilor cronologice. Bazat pe analiza statistică a datelor istorice, anumite variabile financiare sunt considerate a fi importante în procesul de evaluare a stabilităţii financiare şi puterii solicitantului de credit.

108

Aceste informaţii sunt sintetizate şi se foloseşte un sistem de punctaje în vederea acceptării sau respingerii cererii de creditare.

Motivaţia acordării creditelor pe baza metodei scorurilor constă în identificarea avantajelor si dezavantajelor legate de riscurile implicate în aceasta.

Aceasta este însă o concepţie superficială despre obiective şi, deci, trebuie examinat îndeaproape ceea ce se doreşte a fi făcut.

În concluzie, ideal a fi să se acorde credite doar persoanelor ce vor aduce profit companiei.Deoarece procesul luării deciziilor în astfel de condiţii nu poate fi automatizat, el este un proces

lent si nu poate fi aplicat miilor si chiar milioanelor de tranzacţii zilnice. Viteza luării deciziilor este foarte importantă deoarece întârzierea cu o zi a luării deciziei finale îl poate face pe solicitantul creditului să se orienteze spre alte bănci.

Până la începutul anilor ’80 comunitatea financiar-bancară internaţională privea unilateral problema riscului – numai din punctul de vedere al creditului. Gestionarea riscurilor bancare se reducea la riscul de creditare, acest lucru fiind posibil datorită stabilităţii relative a sistemului financiar şi chiar a pieţelor. Această stabilitate caracteristică acelor ani se datora existenţei mecanismului sistemului monetar internaţional de la Bretton-Woods.

Riscul de creditare este riscul cel mai important dintre cele de pe piaţa produsului, el datorându-se deprecierii valorii, ca o consecinţă a falimentului sau a nerambursării împrumutului. Creditul este „orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului de rambursare a sumei plătite, precum şi plata a unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă , sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept de plată a unei sume de bani”.

Băncile gestionează riscul de creditare prin: - decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect apreciat; - asigurarea unor debitori diverşi, aşa încât pierderile să nu fie concentrate în timp; - cumpărarea de garanţii de la terţe părţi (asigurarea creditelor astfel ca riscul de faliment să fie total sau parţial transferat de la creditori).

În asumarea unui risc acceptabil, precum şi a unei datorii acceptabile, este important să se înţeleagă modul în care acest risc poate fi micşorat la maximum. Aceasta presupune utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc.

Cuantificarea riscului se urmăreşte utilizând metode, proceduri şi tehnici cunoscute pe plan internaţional, luând în considerare elemente cum ar fi: - performanţa financiară a clientului; - structura tranzacţiei; - calitatea şi structura sursei de rambursare; - calitatea şi structura garanţiilor.

Garanţiile reprezintă sursa de rambursare a creditului şi sunt utilizate numai în cazul în care nu mai există alte posibilităţi de rambursare a acestuia şi a plăţii dobânzii.

Obiectivul important al analizei de cuantificare a riscului creditului îl constituie cunoaşterea evoluţiei clientului din perioadele trecute şi prognozarea performanţelor viitoare ale acestuia, în vederea unei previzionări a viabilităţii lui.

O preocupare permanentă pentru asigurarea unui control eficient al riscului de credit va fi monitorizarea volumului creditelor, a structurii şi calităţii acestuia, evidenţiindu-se în dinamică şi cauzalitatea creditelor restante.

Sistemele expert reprezintă o altă manieră de apreciere a nivelului de conformare cu normele de creditare, bazată pe simularea raţionamentelor unui decident uman şi structurată pe două niveluri de analiză.

109

În prima etapă, criteriul de orientare îl reprezintă istoricul solicitantului, dintr-o perspectivă complexă care include situaţia sa financiară, relaţiile cu furnizorii şi clienţii, comportamentul faţă de băncile partenere, modalitatea de abordare a obligaţiilor bugetare şi potenţialul intrinsec de dezvoltare.

Cea de a doua etapă se materializează printr-un proces de învăţare (pe baza exemplelor) a tehnicilor de evaluare specifice băncii, decizia de creditare fiind selectată dintr-o gamă mai largă de soluţii ce depind de condiţiile economicofinanciare specifice fiecărui caz în parte.

Rolul managementului de grup în procedura de aprobare a creditelor nu se limitează la evitarea subiectivismului, ci are în vedere implicarea tuturor factorilor responsabili, cu atribuţii în evaluarea şi optimizarea riscurilor bancare.

Administrarea creditelor comportă şi ea mai multe categorii de operaţiuni, dintre care sunt de menţionat evidenţa tragerilor şi a rambursărilor, în raport cu graficele convenite prin convenţia de credi-tare şi urmărirea evoluţiei sistemului de condiţionări pe baza cărora s-a aprobat cererea de creditare.

Clasificarea creditelor a fost tratată în cadrul unui capitol precedent, în strânsă legătură cu sistemul de provizionare. Ea stă, însă, şi la baza unor decizii individuale privind derularea fiecărui contract de credit în parte (revizuirea condiţiilor, rambursarea anticipată, procedurile de executare silită).

Executarea garanţiilor clienţilor insolvabili, chiar cu preţul declanşării procedurilor de reorganizare judiciară sau de faliment al debitorilor rău-platnici, reprezintă un act firesc de igienizare a mediului de afaceri, chiar dacă îndestularea băncii, în asemenea situaţii, este doar parţială faţă de sumele care i s-ar cuveni.

Managementul lichidităţii

Lichiditatea reprezintă capacitatea de a face faţă în orice moment la angajamentele financiare asumate sau, prin extensie, posibilitatea de „mobiliza” rapid activele disponibile, adică de a le transforma în bani. Vom discerne între:

- lichiditatea primară, absolută sau perfectă, pe care o reprezintă banii înşişi;- lichiditatea secundară, constituită din activele care pot fi transformate oricând şi cu costuri

rezonabile în bani,- lichiditatea terţiară, care pentru a fi transformată în bani necesită o perioadă de timp mai

îndelungată sau incumbă costuri substanţiale.O altă structură a lichidităţii se referă la modul de acces la resursele necesare, caz în care vom

deosebi:- lichiditatea stocată: numerarul şi depozitele la alte bănci; certificatele de depozit; titlurile

negociabile; titlurile primite în pensiune; creditele „vandabile” prin intermediul rescontării sau titularizării;

- lichiditate cumpărată: creditele obţinute de la banca centrală, de la alte bănci sau de pe pieţele externe; emisiunea de titluri negociabile, inclusiv a certificatelor de depozit de valori mari.

Noţiunea de poziţie monetară reflectă valoarea tuturor activelor lichide ale unei bănci la un moment dat, clasificate în următoarele categorii:

- numerarul aflat în casieriile băncii şi în seifurile sale;- disponibilităţile aflate în contul băncii centrale;- disponibilităţile din conturile băncilor corespondente;

- sumele în tranzit (float).

Funcţii ale managementului lichidităţii:- asigurarea suportului operaţional al instituţiilor de credit, în raport cu cerinţele clienţilor;- optimizarea raportului complex cost-risc-profit;

110

- sporirea credibilităţii instituţiilor bancare;- previziunea în detaliu a echilibrului activ-pasiv, pe fiecare bandă de scadenţe a resurselor şi

plasamentelor.Structurarea poziţiilor bilanţiere în: active certe, lichide sau nelichide şi active potenţiale

incluzând creşterea prevăzută a creditelor.Resursele se structurează, în mod asemănător, în: resurse certe, reprezentate de pasivele volatile

(depozitele la vedere; împrumuturile pe termen scurt) şi cele stabile (depozitele la termen; capitalul propriu; capitalul suplimentar), respectiv în resurse potenţiale, privind creşterea prevăzută a depozitelor.

Sistemul de indicatori utilizaţi:- pentru echilibrul poziţiilor bilanţiere pe fiecare bandă de scadenţe (nivelul pasivelor nete

simple, nivelul pasivelor nete cumulate, indicele de lichiditate, transformarea medie a scadenţelor);- nivelul lichidităţii imediate (poziţia lichidităţii, nivelul de îndatorare pe termen scurt);- indicatori specifici privind lichiditatea stocată (poziţia monetară, lichiditatea generată de

titlurile de valoare, poziţia netă în raport cu banca centrală);- indicatori specifici privind lichiditatea cumpărată (indicele pasivelor foarte lichide, indicele

plasamentelor vulnerabile, indicele depozitelor stabile);- ratele de referinţă ale lichidităţiiDin punctul de vedere al structurii organizaţionale, managementul lichidităţii presupune

atribuţii numeroase şi diferite, legate de poziţia pe scara ierarhică a entităţilor implicate şi de specializarea diferitelor compartimente.

Managementul operaţiunilor cu titluri

Managementul portofoliuluiPrincipii de construirea unui portofoliu echilibrat şi eficient :- alegerea instrumentelor de investire care corespund propriilor necesităţi (acţiuni - câştig de

capital, obligaţiuni - sporirea randamentului principalului);- investirea la momentul în care piaţa, în ansamblul său, este în creştere;- sesizarea “fragilităţii” titlurilor care au înregistrat o creştere semnificativă;- diversificarea plasamentelor ;- investirea numai în sectoarele performante, ţinând cont de mişcarea de “simpatie" a titlurilor

diferitelor societăţi din acelaşi domeniu;- însuşirea, fără ezitare a beneficiilor realizate şi vinderea titlurilor care nu aduc satisfacţiile

sperate;- analiza complexă a titlurilor care urmează a fi achiziţionate.Managementului portofoliului de obligaţiuni cuprinde mai multe etape care se referă la

următoarele coordonate de acţiune:- alegerea obiectivelor, apreciind şi nivelul de compatibilitate a acestora;- stabilirea structurii portofoliului de bază (faza de analiză şi faza de alocare propriu-zisă a

activelor);- administrarea poziţiilor din portofoliu (arbitrajul), prin strategii privind acoperirea riscului de

variaţie a dobânzii, din rândul cărora vom menţiona: proceduri de tip SWAP, între obligaţiuni cu dobândă fixă şi variabilă; tranzacţii FUTURES pentru estimarea curbei dobânzilor; alte forme de acoperire a riscului dobânzii pe piaţa OTC (titluri în contrapartidă, opţiuni de

lichidizare a portofoliului) ;- evaluarea periodică ;- măsurarea performanţei.

111

Problemele cu care se confruntă investitorul bancar privesc: considerarea implicaţiilor legate de calitatea emitentului (ratingul sau „calitatea semnăturii”) şi estimarea riscului ratei dobânzii.

În arbitrajul obligaţiunilor, asumarea riscului de variaţie a dobânzilor de pe piaţă presupune două opţiuni decizionale diferite:

- când nivelul dobânzilor de pe piaţă este în scădere este de preferat să facem plasamente în obligaţiuni pe termen lung;

- când nivelul dobânzilor de pe piaţă este în creştere este de preferat să reducem ponderea plasamentelor în obligaţiuni cu termen lung de maturitate.

Regula generală, în cazul subscrierii de obligaţiuni sau al achiziţiei acestora de pe piaţa secundară, este că - pe fondul unei scăderi a ratei dobânzii - sunt de preferat titlurile cu o durată mai mare de imunizare şi, implicit, o sensibilitate mai puternică, în timp ce expectaţiile de creştere a nivelului dobânzilor impun selecţia unor titluri cu o durată cât mai mică de imunizare şi, respectiv, o sensibilitate foarte redusă.

La fel ca şi în cazul obligaţiunilor, managementul portofoliului de acţiuni presupune o serie de opţiuni privind selecţia titlurilor în care urmează a se investi, precum şi referitoare la perioada de deţinere.

Există mai multe sisteme de analiză care privesc, în ultimă instanţă, acelaşi fenomen şi care trebuie utilizate în mod corelat.

Analiza fundamentală (stock picking) presupune alegerea titlurilor care promit cel mai mult în privinţa beneficiilor viitoare, indiferent cum se vor realiza acestea: prin dividende sau prin creşterea preţului bursier.

Ea poate fi structurată, la rândul ei, pe trei niveluri sau coordonate:- analiza economică a firmei încearcă să distingă punctele tari şi cele slabe în ceea ce priveşte

poziţia pe piaţă a emitentului ;- analiza financiară se referă, în principal, la datele din bilanţ şi din contul de profit şi pierderi,

care pot da indicii relevante privind atractivitatea tilurilor emise de companii;- analiza bursieră (de piaţă) operează cu indicatori care se referă la randamentul investiţiilor în

acţiuni, prin prisma dividendelor obtenabile şi a creşterii cursului acestora.Analiza grafică, numită şi analiza chartistă, sau analiza tehnică, se bazează pe mişcarea

preţurilor ca rezultat al procesului de echilibrare a cererii cu oferta. Proiecţiile cursurilor viitoare ale acţiunilor pe piaţă ignoră, aşadar, alte elemente de analiză, fiind raportate exclusiv la extrapolarea tendinţelor de creştere sau de descreştere a valorii de piaţă a titlurilor considerate, în contextul modelelor şi configuraţiilor avute în vedere.

Alte configuraţii întâlnite în analiza grafică sunt: configuraţiile de tip „con” sau „triunghi” (cu sens ascendent sau descendent), configuraţiile de tip „M” şi „W”, configuraţii date de modelul numit “valurile lui Elliot”.

Analiza cantitativă presupune alegerea portofoliului de acţiuni în contextul optimizării raportului risc-rentabilitate. Se consideră că nivelul de variaţie al cursului unei acţiuni este influenţat de evoluţia generală a pieţei bursiere, concretizată în riscul sistematic şi de elementele specifice fiecărui titlu, cărora le corespunde riscul specific, diferenţiat sau diversificabil. Acesta din urmă poartă, la rândul său, alături de coordonatele individuale generate de emitentul sau deţinătorii titlului în cauză, şi amprenta sectorului economic căruia îi aparţine.

Valoarea coeficientului ß, care exprimă sensibilitatea titlului la fluctuaţiile pieţei, structurează acţiunile în trei categorii şi anume:

- titluri ofensive sau titluri de creştere, pentru care β> 1 si care amplifică variaţia previzibilă a cursului mediu de piaţă;

- titluri defensive, pentru care β < 1 si care reduc nivelul de influenţă al pieţei (riscul sistematic);

- titluri neutre (stock value), pentru care β = 1, a căror evoluţie se aliniază la tendinţele pieţei.

112

Experienţa a arătat că pentru investitorii relativ pasivi, aşa cum sunt băncile, este de preferat ca baza portofoliului de acţiuni să fie constituită din titluri neutre. Evident că, în cazul unor tendinţe stabile de creştere a cursului pieţei, pentru creşterea randamentului se va investi preponderent în acţiuni ofensive, în timp ce în perioadele de recesiune vor fi preferate cele defensive, ţinându-se însă cont şi de costurile implicate de acest arbitraj.

Managementul trezoreriei

Trezoreria - concept şi spaţii de operareNoţiunea de trezorerie subsumează un ansamblu operaţional privind dinamica fondurilor unei

entităţi publice sau private, prin care se urmăreşte optimizarea fluxurilor financiare în scopul realizării obiectivelor de bază ale entităţii în cauză.

În cazul instituţiilor de credit, trezoreria capătă o semnificaţie aparte, având în vedere faptul că tranzacţiile financiare constituie însăşi raţiunea de existenţă a acestor societăţi. De altfel, în mediul bancar se pot pune în evidenţă, mult mai explicit, obiectivele specifice ale activităţilor din domeniul trezoreriei, constând, în principal, din:- menţinerea lichidităţii necesare derulării obiectului de activitate;- asigurarea necesarului de fonduri pentru clientela băncii;- optimizarea structurii bilanţului, în vederea minimizării factorilor de risc.

Direcţiile de acţiune în acest domeniu privesc:- operaţiunile interbancare;- relaţia instituţiilor de credit cu banca centrală;

- managementul lichidităţii.

Managementul comportamentului bancar

Relaţiile dintre băncile comerciale şi clienţii lor cu privire la operaţiunile şi serviciile pe care le prestează sunt supuse unor reguli de comportament care, odată statuate devin obligatorii.În principal, se au în vedere următoarele:* stabilirea şi contabilizarea dobânzilor şi comisioanelor datorate de clienţi la nivele negociabile;* mobilizarea disponibilităţilor clienţilor prin cele mai bune plasamente pentru a putea realiza în orice moment restituirea acestora;* să execute orice operaţiune solicitată în mod expres de către clienţi;* să onoreze cecurile emise de clienţi şi să încaseze documentele de decontare primite în favoarea lor;* să elibereze periodic extrase de cont;* să nu furnizeze informaţii cu privire la afacerile clienţilor decât la cererea lor sau în situaţii prevăzute expres prin acte normative.

Ca atare, prin tot ceea ce face, banca trebuie să acorde asistenţă clienţilor săi, să-i sprijine şi să aibă o colaborare sinceră şi eficientă cu aceştia. În toate ţările dezvoltate există o legislaţie care protejează pe client de eventualele abuzuri ale bancherilor.Există chiar organisme specializate pentru protecţia clienţilor particulari (firme mici sau persoane private). Chiar dacă unele din aceste organisme sunt finanţate de către marile bănci, ele oferă servicii în mod gratuit. În cazul când în continuare clientul se consideră neîndreptăţit, el se poate adresa justiţiei.

În contextul problemelor prezentate, băncile comerciale din ţările dezvoltate, pun un mare accent pe activitatea bancară orientată spre client (customer driven banking). Studierea serviciilor

113

bancare, atragerea clientelei şi deservirea superioară a clienţilor constituie principale repere care fac obiectul unei discipline specifice – marketingul bancar. Trebuie să se ţină seama că, sintagma "servirea clientului" implică toate activităţile băncii efectuate pentru satisfacerea clienţilor. Aceasta trebuie să însemne mai mult decât rezolvarea plângerilor, corectarea greşelilor şi zâmbetul adresat clientului. De asemenea "servirea clientului" înseamnă "căutarea" lui, făcând apoi tot ce este posibil pentru a-l face mulţumit şi luând decizii în favoarea lui.

O bună deservire a clientului, presupune ca personalul băncii să se ghideze după o serie de reguli (porunci) de bază conturate în ştiinţa marketingului, şi anume:* clientul este cea mai importanţă persoană;* clientul nu depinde de dumneavoastră, ci dumneavoastră depindeţi de client;* clientul nu este o întrerupere a muncii dumneavoastră, el este scopul munciidumneavoastră;* clientul vă face o favoare vizitându-vă sau telefonându-vă;* clientul este o parte a afacerii dumneavoastră;* clientul nu este o simplă cifră într-o evidenţă, el este o persoană sensibilă ca şidumneavoastră;* clientul nu este cineva cu care să te cerţi sau contrazici;* este de datoria dumneavoastră să satisfaceţi nevoile, dorinţele şi aşteptările clienţilor care vă solicită şi, de câte ori este posibil, să rezolvaţi plângerile şi temerile lor;* clientul merită tratamentul cel mai curtenitor şi profesional;* clientul este fluidul viu ce pune în mişcare toate resorturile băncii. Fără el, banca nu ar exista.

Ţinându-se seama de particularităţi specifice etapei actuale, tot mai multe bănci comerciale din ţara noastră sunt preocupate în promovarea unui comportament modern faţă de clienţi.

Tendinţele care se manifestă în activitatea bancară din ţara noastră, cu referire latransformarea băncilor comerciale în bănci universale, apariţia şi dezvoltarea mediului concurenţial în sistemul bancar, creşterea numărului clienţilor şi amplificarea volumului afacerilor, creşterea exigenţelor faţă de sistemul bancar, au făcut ca unele bănci comerciale să fie interesate de activitatea de marketing bancar. De exemplu, Banca Comercială Română şi alte bănci comerciale au înfiinţat, la nivelul centralei, Direcţia de marketing. Ca obiective strategice, Direcţia de marketing a Băncii Comerciale Române are în vedere următoarele: * consolidarea poziţiei băncii pe piaţa bancară şi creşterea cotei de piaţă;* menţinerea şi dezvoltarea contactelor cu clienţii actuali;* creşterea volumului depozitelor atrase de la clienţi şi reducerea dependenţei de resursele procurate de la Banca Naţională a României;* atragerea de noi segmente de clienţi;* promovarea unei imaginei globale favorabile;* creşterea competitivităţii băncii prin calitatea produselor şi serviciilor oferite;* îmbunătăţirea calităţii personalului în relaţia bancă-client.

Toate acestea au ca obiectiv final obţinerea în faţa clientelei a unei poziţii prioritare, care să diferenţieze banca în relaţiile de concurenţă.Pe de altă parte, aceste obiective trebuie să răspundă criteriilor de marketing pe care Banca Comercială Română îşi propune să le promoveze, şi anume:* încrederea clienţilor în stabilitatea băncii şi în capacitatea sa financiară;* calitatea produselor şi serviciilor oferite;* calitatea personalului;* o bună recepţionare a solicitărilor clienţilor şi ale pieţei şi implicarea în problemele partenerilor de afaceri;* satisfacerea cerinţelor clienţilor cu costuri rezonabile.

114

În faza actuală, Direcţia de marketing din centrala Băncii Comerciale Române cuprinde două servicii: Serviciul marketing, reclamă şi publicitate şi Compartimentul vânzări şi monitorizarea pieţei.

Managementul costurile bancare

Optimizarea raportului între venituri şi costuri, cu implicaţii directe asupra creşterii profitabilităii bancare, constituie un obiectiv esenţial al managementului bancar. Acest aspect are o importanţă aparte şi constituie nu numai o problemă strict bancară, ci şi o expresie a evoluţiei economiei, în general. Este o realitate fără de care analiza costurilor bancare nu ar avea nici o semnificaţie.

Activitatea bancară de intermediere a circulaţiei capitalurilor şi de efectuare a diverselor servicii, în strânsă legătură cu circulaţia monetară şi cu evoluţia puterii de cumpărare a banilor, este deosebit de utilă întregii societăţi, ocupând un loc în continuă creştere în activitatea socială, respectiv înregistrând o anumită pondere în Produsul Intern Brut (PIB).Privitor la politica bancară privind costurile, în majoritatea ţărilor dezvoltate se manifestă o serie de trăsături specifice, şi anume:* neremunerarea depozitelor la vedere;* promovarea unor măsuri stimulative pentru depunerea economiilor la termen cu dobânzi relativ mici;* efectuarea unor operaţiuni de gestiune a încasărilor şi plăţilor în mod gratuit sau cu "tarife" reduse.

În foarte multe situaţii, aceste aspecte au produs distorsiuni asupra raportului venituricheltuieli, aspecte ce au generat soluţia acoperirii globale a cheltuililor bancare. Ca atare, în lumea bancară se manifestă anumite controverse în ceea ce priveşte tarifarea serviciilor de gestiune, în special cele referitoare la operaţiunile de încasări şi plăţi. Se are în vedere faptul că accelerarea plăţilor şi extinderea "bancarizării" se poate transforma într-o activitate benefică atât pentru sistemul bancar în ansamblul său, cât şi pentru întreaga economie naţională. Aceste operaţiuni pot avea un aport mai mare la constituirea resurselor şi, totodată, contribue la fluidizarea capitalurilor băneşti.În acest context, se manifestă tot mai multe opinii potrivit cărora, serviciile bancare, oricare ar fi ele, trebuie suportate de către beneficiari. Nu se recomandă să fie transferate, ca suportabilitate a costurilor, asupra altora. De pildă, remunerarea depozitelor la vedere şi plata serviciilor bancare de către utilizatorii cecurilor şi a altor instrumente de circulaţie a monedei scripturale ar avea ca efect imediat o raţionalizare a utilizării acestora şi ar încuraja o largă extindere a cărţilor de credit.

În general, în activitatea băncilor privind exercitarea funcţiilor de intermediere,distingem două categorii importante de costuri:* costul resurselor;* costul de funcţionare, distribuire şi recuperare a disponibilităţilor colectate.

În ceea ce priveşte costul resurselor, acesta este influenţat direct de nivelul dobânzilor bonificate, determinate ca raport al ofertei şi cererii de monedă, pe de o parte şi ca urmare a orientărilor de politică monetară şi de credit, pe de altă parte. Ca mărime medie, dobânda de piaţă înregistrează evoluţii diferite, ţinându-se seama de taxa scontului şi de nivelul dobânzilor de valorificare a diferitelor disponibilităţi.

Dobânda de piaţă se corelează şi cu anumite influenţe monetare externe. De pildă, creşterea dobânzilor la începutul anilor 2000 pe pieţele naţionale a fost influenţată şi de mărimea nivelului dobânzilor practicate pe piaţa SUA, corelat cu o cerere sporită de capital pe piaţa americană.Deci, nivelul naţional al dobânzii depinde în mod direct de evoluţia puterii de cumpărare a monedei, de gradul de eroziune a capitalurilor băneşti, şi, în general, de gradul de dezvoltare şi stabilitate economică, înregistrându-se în acest cadru situaţii foarte diferite de la o ţară la alta, fapt vizibil chiar şi în cadrul ţărilor integrate în Comunitatea Economică Europeană.

Mai mult, nu toate băncile au o situaţie egală în raport cu costul de obţinere a resurselor. Astfel, marile bănci de depozit, datorită unei reţele largi de agenţii, au posibilitatea să atragă sub forma

115

depozitelor la vedere o mare parte a resurselor necesare, atfel că se bucură de un nivel foarte redus al costurilor pentru procurarea acestora.

Modificări în structura resurselor, exprimate în general prin reducerea volumului depozitelor la vedere, creează probleme legate de "preţul" acestora pentru băncile comerciale mici şi cele specializate. Ele trebuie să recurgă la piaţa monetară sau să apeleze la investitorii instituţionali, pe alte segmente ale pieţei creditului unde, de regulă, dobânzile sunt mai ridicate.

Referitor la costul de funcţionare, acesta are o structură specifică, incluzând:* cheltuielile de personal sub forma salariilor şi alte drepturi asimilate. Acestea reprezintă cea mai importantă parte a costului de funcţionare. Personaluli băncilor este foarte divers şi complex, deoarece, prin specificul activităţii sale, acesta, pe lângă activitatea propriu-zisă, acţionează ca îndrumător sau consultant, într-un cadru de dialog şi colaborare, de responsabilitate pentru el şide mare importanţă pentru client. Astfel, personalul bancar se deosebeşte net de personalul angajat în oricare alt sector prestator de servicii. Pe de altă parte, personalul băncii trebuie să fie foarte bine instruit în domeniul utilizării tehnicilor informatice moderne, care au revoluţionat în ultimii ani tehnica bancară. În ansamblul său, activitatea bancară impune un grad înalt de calificare a personalului său. Specific pentru personalul bancar este şi structura sa. De pildă, potrivit datelor oferite de Asociaia Franceză a Băncilor, rezultă că în anul 2004, structura personalului bancar cuprindea: 15,6%, cadre de conducere; 53,8%, şefi de compartimente şi numai 30,6% funcţionari. Toate aceste argumente vin să justifice de ce salariile personalului bancar sunt mai ridicate decât în alte sectoare de activitate.* cheltuielile generale şi de amortizare. Sunt relativ mai reduse ca pondere dar înregistrează o creştere permanentă. Sporesc continuu cheltuielile legate de dezvoltarea reţelei bancare şi pentru întărirea securităţii casieriilor şi tezaurelor. De asemenea, cheltuieli importante de investiii şi amortizare sunt necesare în legătură cu extinderea şi perfecţionarea reţelei informatice, de prelucrare a datelor de gestiune, cărora li se adaogă noi echipamente necesare în prestarea unor servicii bancare, cum ar fi terminalele de plăţi electronice şi reţelele aferente.

4.4 Profit bancar si indicatori de apreciere a performantelor bancare

Profitul este scopul esenţial al oricărui întreprinzător. Prin activitatea pe care o desfăşoară, ca parte din lumea afacerilor, băncile sunt preocupate în a cumpăra" cu prudenţă resursele băneşti şi a le utiliza cu maximum de randament, ţinând seama de toate riscurile posibile, pentru a obţine profituri cât mai mari. În ultimă instanţă, rezultatul financiar a oricărei bănci, fie că se găseşte sub forma rofitului brut sau a profitului net, trebuie raportat la principalele lui determinante pentru a evidenţia interdependenţele în evoluţia performanţelor bancare şi a pune în valoarepârghiile de acţionare pentru îmbunătăţirea acestora.

Poziţia unei bănci trebuie apreciată global atât de conducerea băncii şi de acţionari, cat şi de autorităţile bancare şi de investitorii potenţiali. Aceştia din urmă se află intr-o poziţie relativ defavorizată, datorită faptului că nivelul lor de informare este mai scăzut. Aprecierea calităţii unei bănci din sistem de către Banca Centrală nu se poate face in mod disparat, prin urmărirea separată a modului de încadrare in limitele stabilite de autoritatea bancară, datorită următoarelor motive:

activitatea bancară se realizează global şi implică riscuri globale,la nivel deinstituţie; de multe ori, obiectivele urmărite sunt divergente; aprecierea Băncii Centrale trebuie sa fie nuanţată

pentru a putea permite gruparea băncilor in clase de calităţi diferite şi pentru a putea avea faţă de ele o atitudine diferită: impunerea unor sancţiuni, transmiterea unor recomandări, suspendarea accesului la

116

refinanţare, creşterea sau reducerea frecventei inspecţiilor bancare, modificarea primelor de asigurare limitarea sau blocarea aprobării unor participaţii de capital sau fuziuni etc. Pentru aprecierea poziţiei unei bănci, in S.U.A, de exemplu, se foloseşte un sistem de calificative denumit CAMEL (capitalizare, calitatea activelor, management şi lichiditate). Pentru fiecare element se atribuie calificative de la 1 la 5 (5 pentru nivelul maxim de preocupare al autoritarilor bancare). Exceptând băncile cu calificative 3 la care examinările se fac cel puţin o dată pe an, celelalte bănci sunt examinate o data la 24 de luni.

CAMEL este un acronim format pe baza principalelor elemente componente ale procesului de examinare a siguranţei şi solidităţii băncilor:- solvabilitatea - Capital adequacy;- calitatea activelor - Asset quality;- conducerea - Management;- veniturile - Earnings;- lichiditatea - Liquidity. Din structura acestor criterii se poate observa că performanţa este privită mai ales ca soliditate. Aceasta deoarece rentabilitatea este privită ca o prioritate a fiecărei bănci, şi nu a autorităţii bancare. Veniturile şi conducerea băncii sunt abordate in acest context doar ca modalităţi de minimizare a riscurilor şi de acoperire a expunerii la risc. Deci, este evident că pentru autorităţile bancare din S.U.A (Corporaţia Federala de Asigurare a Depozitelor Bancare, Sistemul Rezervei Federale şi Oficiul Controlului Monedei) performanta bancară este interpretată, in primul rând, ca siguranţă şi soliditate. Aprecierea performanţei instituţiilor de depozit supravegheate se face prin evaluarea fiecărui criteriu de performanta pe baza rapoartelor periodice. Calificativul CAMEL este o nota compusă (medie ponderata), pe care autoritatea bancară o recalculează periodic, semnificaţia acestor calificative fiind următoarea:• calificativul compozit CAMEL 1 – băncile din acest grup sunt instituţii financiare solide din aproape toate punctele de vedere considerate;• calificativul compozit CAMEL 2 – băncile din acest grup sunt de asemenea instituţii fundamental solide, dar pot manifesta slăbiciuni modeste ce pot fi corectate prin derularea normală a operaţiunilor;• calificativul compozit CAMEL 3 – băncile din acest grup manifestă o combinaţie de slăbiciuni, care reflectă condiţii ce variază de la ‘potrivit de severe’ la ‘nesatisfăcătoare’, fiind vulnerabile şi necesitând mai mult decât supravegherea normală;• calificativul compozit CAMEL 4 – băncile din acest grup au un volum substanţial de active îndoielnice sau o combinaţie de alte condiţii, care sunt mai puţin decât ‘satisfăcătoare’, existând un oarecare potenţial de faliment;• calificativul compozit CAMEL 5 – băncile din acest grup au slăbiciuni de o asemenea natură şi amploare, care impun urgent sprijin din partea acţionarilor sau din alte surse, probabilitatea unui faliment fiind ridicată.Băncilor care au un calificativ compozit CAMEL 4 sau 5 operează intr-o manieră care nu poate fi apreciată ca prudentă şi sunt expuse la faliment. Astfel de bănci sunt supravegheate îndeaproape şi, de regulă, sunt chiar forţate de autorităţile bancare sa-şi modifice gestiunea financiară.Calificativele CAMEL nu sunt făcute publice de către autoritatea bancară, deoarece se consideră că avantajele evidente pentru informarea pieţelor nu sunt suficiente pentru a justifica creşterea riscului sistemic şi chiar de panica bancară.

Indicatorii de apreciere a performanţelor bancare au o mare expresivitate, reflectând o multitudine de aspecte: gradul de generare a profitului, eficienţa operaţională şi managerială, etc. Aceşti indicatori rezultă din datele contabile care reflectă perioada de referinţă. Bilanţul bancar, ca in oricare alt domeniu, reprezintă documentul oficial de gestiune a băncii care cuprinde situaţia patrimonială (bilanţul propriu-zis), rezultatele financiare (contul de profit şi pierdere), anexa cu datele

117

care completează informaţiile prezentate in bilanţ şi contul de rezultate, precum şi raportul de gestiune al Comitetului de direcţie. Prin conţinutul şi structura sa bilanţul dă posibilitatea analizei comparative şi cunoaşterii modificărilor survenite in structura elementelor de activ şi pasiv, dar, in acelaşi timp reprezintă şi instrumentul principal pentru analiza completă şi clară a patrimoniului băncii, a situaţiei ei financiare şi a rezultatelor obţinute. In practica bancară, evaluarea performanţelor bancare se realizează utilizând o serie de indicatori a căror mărime este rezultatul comparării posturilor bilanţiere. Analizând indicatorii performanţelor bancare prezentaţi de literatura de specialitat occidentală dar şi de teoria şi practica bancară românească s-a realizat gruparea lor in funcţie de principalele direcţii şi obiective ale managementului bancar, astfel: • indicatori pentru aprecierea eficienţei de ansamblu a activităţii bancare; • indicatori pentru evaluarea calităţii activelor; • indicatori pentru aprecierea solvabilităţii şi lichidităţii; • indicatori pentru aprecierea profitabilităţii şi rentabilităţii • indicatori pentru analiza veniturilor şi costurilor bancare.

Analiza performantelor bancilor comerciale se face pornind de la o serie de documente complexe cum ar fi: bilantul, situatiile operative, programul strategic, s.a. Cu toate ca aceste documente au caracter static sau cumulativ, ele reflecta deciziile luate de managerii bancii respective, in ultima instanta efectele acestor decizii.

Evaluarea profitabilitatii unei banci comerciale se bazeaza pe indicatorii de performanta bancara, indicatori cu o mare expresivitate, care reflecta o multitudine de aspecte privind gradul de realizare a profitului, eficienta operationala si manageriala, etc.

Dinamica, in marime absoluta, a veniturilor, cheltuielilor si profitului unei banci comerciale reflectata managementului bancar, ilustrand gestionarea cu un inalt grad de profitabilitate a resurselor bancii in conditiile reducerii factorilor de risc privind plasamentele si dobanzile, consolidarea in termeni reali a capitalurilor si fondurilor proprii de care dispune respectiva banca.

Diminuarea in timp a performantelor bancare, scaderea relativa a profitului, cresterea angajarii neacoperite a bancilor, reducerea lichiditatii sunt semne ingrijoratoare, dar care sesizate la timp pot permite luarea unor masuri corespunzatoare.

Scopul esential al inteprinzatorului bancar pe care acesta il urmareste de-alungul intregii sale activitati de management, apreciind cu grija angajarile pe linia procurarii resurselor si utilizarea acestora prin acordarea de credite si tinand seama de toate riscurile posibile, este obtinerea de venituri, respectiv maximizarea profitului bancar. Profitul contribuie atat la marirea capitalului propriu, cat si la conturarea imaginii bancii pe piata.

Indicatorii utilizati pentru analiza si evaluarea performantelor bancare pot fi grupati astfel:

Indicatori pentru aprecierea eficientei activitatii bancare

1.Rata profitului brut:profit brut/venituri totale x 100;2.Rentabilitatea: profit brut/cheltuieli totale x 100;3.Productivitatea muncii: profit brut/ numar mediu de salariati;4.Ponderea salariilor in totalul cheltuielilor cu functionarea bancii: salarii + cheltuieli aferente/

cheltuieli de functionare x 100;5. Cheltuieli cu functionarea pe salariat: cheltuieli de functionare/ numar mediu de salariati;6.Gradul de acoperire a cheltuielilor cu salariile din comisioanele incasate: comisioane

incasate/ salarii + cheltuieli aferente x 100;7.Gradul de acoperire a cheltuielilor cu functionarea bancii din comisioane: comisioane

incasate/ cheltuieli cu functionarea x 100.

118

Indicatori pentru aprecierea profitabilitaii si rentabilitatii

1.Rata rentabilitatii financiare (rentabilitatea capitalului social). Masoara rezultatele managementului bancar in ansamblul sau si exprima pentru actionari efectul angajarii lor in activitatea bancii. Se determina potrivit relatiei:

Rrf= profit net/capital x 100

Profitul net se determina prin deducerea din venituri a tuturor cheltuielilor si a impozitului pe profit, iar capitalul prin insumarea capitalului social, a profitului nedistribuit si a fondului de rezerva.

In cazul unitatilor bancare care se bazeaza intr-o mare masura pe imprumuturi pentru a-si sustine activele, rentabilitatea capitalului social are o tendinta de crestere. O rentabilitate prea mare, insa, indica marimea necorespunzatoare a capitalului propriu si, prin urmare, o capacitate redusa de a atrage fonduri suplimentare de pe piata de capital;

2. Rata rentabilitaii economice ( rentabilitatea activelor) releva efectul capacitaii manageriale de a utiliza resursele financiare si reale ale bancii pentru a obtine profit. Se calculeaza potrivit relatiei:

Rre= profit net/active x100.

Este considerat indicatorul care reflecta cel mai bine performantele bancare, intrucat exprima direct rezultatul in functie de modul specific de optimizare a operatiunilor active. O evolutie descrescatoare a indicatorului constituie un semnal ca banca respectiva intimpina greutati in realizarea de venituri, in timp ce un trend crescator este un semnal pozitiv, dar poate indica, in acelasi timp, un risc excesiv de mare asumat de banca.

3.Efectul de parghie releva gradul in care utilizarea unor resurse suplimentare serveste cresterii rentabilitatii capitalului propriu. Actioneaza atunci cand angajarea unor resurse noi este avantajoasa sau cal putin egala cu rentabilitatea economica. Se determina prin raportul : Ep= active/capital;

Cei trei indicatori prezentati se afla intr-o relatie directa, astfel:Rrf=Rre x Ep;

4.Rata profitului net, stabilita prin raportul: Rp=profitul net/venituri totale x 100;5. Rata utilizarii activelor (randamentul activelor), calculata potrivit relatiei:Rua= venituri totale/active x 100;

Marimea indicatorului este influentata de marimea ratei dobanzii de pe piata si structura activelor bancare si prezinta ponderea activelor purtatoare de dobanzi in totalul activelor. Maximizarea indicatorilor se realizeaza prin cresterea ponderii activelor care aduc cele mai mari venituri. Aceasta crestere este insa limitata, pe de o parte de faptul ca aceste active sunt si cele mai riscante iar, pe de alta parte, desfasurarea activitatii bancare presupune si includerea unor active care nu aduc venituri.Lagatura expresa intre acesti indicatori este data de relatia: Rre= Rp x Rua

6. Dobanda neta marginala este un indicator de mare sensibilitate pentru activitatea bancara. Se exprima prin raportul:Dnm= venituri din dobanzi – cheltuieli cu dobanzile/active generatoare de venit x 100;

Utilitatea indicatorului se datoreaza expresivitatii sale, caracteristica indicatorilor marginali in a reflecta masura in care creste venitul net din dobanzi in conditiile sporirii activelor cu o unitate. O dobanda neta marginala scazuta poate fi rezultata dependentei bancii fata de resursele atrase pe termen scurt. Tendinta de crestere a indicatorului este rezultatul optimizarii managementului activelor si pasivelor bancare sau al investitiilor in active riscante.

119

Literatura de specialitate prezinta posibilitatea utilizarii si a altor indicatori pentru evaluarea profitabilitatii bancare.

Indicatori pentru analiza veniturilor si costurilor bancare

Evaluarea profitabilitatii bancare trebuie completata cu analiza structurala a veniturilor si a costurilor bancare. In general, veniturile si costurile unei banci comerciale pot fi grupate astfel:

Venituri Costuri Total venituri, din care: Total cheltuieli, din care:1.Venituri din dobanzi, din care:

dobanzi la disponibilitati si depozite;

dobanzi la credite.

1.Cheltuieli cu operatiuni bancare, din care:cheltuieli cu dobanzile;cheltuieli cu comisioane, taxe,

spezealte cheltuieli

2.Venituri din comisioane, taxe,speze 2.Provizioane pentru credite si dobanzi3.Alte venituri 3.Cheltuieli generale de functionare, din

care:cheltuieli cu personalul;chelt. cu amortizarile;cheltuieli materiale;alte cheltuieli.

Principalii indicatori utilizati in analiza veniturilor si costurilor bancare sunt:1. Ponderea veniturilor din dobanzi in total active:

1. Venituri din dobanzi/Total active x 100;

2. Ponderea veniturilor din alte surse decat dobanzile in total active:Venituri din alte surse decat dobanzile/ Total active x 100;

3. Rata cheltuielilor cu dobanzile fata de total active:Cheltuieli cu dobanzile/Total active x 100.

Indicatorii riscurilor bancare

O alta dimensiune a performantelor bancare este data de amplitudinea riscurilor, care, in masura in care nu sunt corect apreciate, pot conduce, brusc sau in timp, la anihilarea efectelor de rentabilitate sau chiar la faliment. Principalele categorii de riscuri bancare si indicatorii aferenti de evaluare sunt urmatorii:

1. Riscul lichiditatii, poate fi apreciat prin compararea activelor cu lichiditate imediata, cu depozitele, care pot reprezenta o dimensiune posibila a solicitarilor creditorilor. Poate fi exprimat prin rata lichiditatii (Rl), conform relatiei:

Rl=Numerar + Depozite la vedere la alte banci/Total depozite x 100;

Pentru aprecierea lichiditatii, in practica bancara se utilizeaza si urmatorii indicatori:1.1 Rl=Active lichide/Total active x 100;1.2 Rl= Active lichide/Total depozite + imprumuturi x 100

2. Riscul ratei dobanzii, decurge din utilizarea raporturilor

120

de credit cu dobanzi flotante, apreciate in activitatea bancara drept creante si respectiv dobanzi sensibile. Se exprima, in general, prin rata gradului de sensibilitate (Rgs):Rgs = Active sensibile/Pasive sensibile x100;O valoare ridicata a indicatorului demonstreaza un grad mare de dependenta fata de dobanda pietei. In literatura de specialitate, avand in vedere dificultatea previzionarii ratei dobanzii, se considera un risc minim atunci cand valoarea indicatorului se apropie de 100. Indicatorul reflecta riscul pe care banca este dispusa sa si-l asume pentru a putea prognoza evolutia viitoare a ratelor dobanzii. Daca acest indicator are o valoare peste 100 veniturile bancii vor fi mai reduse in situatia in care ratele dobanzii scad si mai ridicate in cazul in care ratele dobanzii cresc.

3.Riscul creditului (Rc),este riscul ce poate aparea ca urmare a faptului ca dobanzile sau sumele imprumutate sa nu poata fi platite sau rambursate in conformitate cu conditiile contractuale. Este un risc de angajare si se exprima astfel:Rc=Credite de calitate medie/Total credite x100;

Daca o mai mare parte a creditelor acordate este reprezentata de angajamentele de calitate medie, profitul va fi mai mare dar si riscul va fi la fel. O valoare mare a riscului de creditare, de peste 70%, denota si un profit mai mare.

3. Riscul capitalului (Rk), exprima masura in care activele riscante sunt acoperite de capital (adecvarea capitalului). Este apreciat cu ajutorul relatiei:Rk= Capital/Active riscante x 100;

Acest indicator este unul din cei mai importanti, care prezinta gradul de adecvare a capitalului, evolutia lui fiind urmarita atat prin legislatia romaneasca cat si prin recomandarile Comitetului de la Basel.

In urma analizei acestor indicatori, in mod firesc se va urmari stabilirea unor niveluri optime. Acest lucru este, deocamdata, destul de greu de realizat deoarece atat literatura de specialitate cat si institutiile financiar-monetare nationale si internationale prezinta pentru putini indicatori niveluri optime. Spre exemplu, indicatorul de solvabilitate sau adecvarea capitalului are un nivel minim stabilit, de catre Comitetul de la Basel, de 8%.

Deocamdata printre posibilitatile de apreciere a indicatorilor de evaluare a performantelor bancare trebuie sa punem accentul pe evolutia lor si pe analiza componentelor care intra in calculul acestora, pentru ca apoi, in viitor, pe baza experientei dobandite, sa gasim niveluri optime pentru acesti indicatori.

4.5 Structura si analiza bilantului bancar

Bilantul bancar, ca in oricare alt domeniu, reprezinta, documentul oficial de gestiune a bancii care cuprinde situatia patrimoniala (bilantul propriu-zis), rezultatele financiare (contul de profit si pierdere), anexa cu date care completeaza informatiile prezentate in bilant si contul de rezultate, precum si raportul de gestiune al Comitetului de directie.

Prin continutul si structura sa da posibilitatea analizei comparative si cunoasterii modificarilor survenite in structura elementelor de activ si pasiv pe perioada analizata. Bilantul bancar reprezinta in acelasi timp instrumentul principal pentru analiza completa si clara a patrimoniului bancii, a situatiei ei financiare si a rezultatelor obtinute, atat la fiecare trimestru cat si anual.

Activele din bilant sau elementele patrimoniale sunt structurate in functie de continutul material si dupa gradul de risc. Din punct de vedere al continutului material bancile au active imobilizate (corporale, necorporale si financiare) si active circulante (stocuri, creante, plasamente pe termen scurt, disponibilitati banesti). In functie de gradul de risc, activele se clasifica in patru grupe. Astfel cel mai mic grad de risc (zero) il reprezinta numerarul, disponibilitatile la termen, titlurile de valoare 100%

121

garantate. Gradul cel mai mare de risc il au imprumuturile pe termen mediu si lung care nu sunt garantate de stat sau banci, titlurile de valoare bazate pe ipoteci.

Pasivele bancare cuprind resursele proprii, disponibilitatile si depozitele banesti de la clientii nebancari si resursele atrase de pe piata interbancara.

Analiza bilantului bancar poate fi realizata, in general, pe doua planuri: a) analiza distincta a activului si pasivului;b) analiza corelata a activelor cu pasivele.

Pentru realizarea unei analize cat mai cuprinzatoare a bilantului bancar consideram ca trebuie luate in considerare si urmatoarele aspecte:

- indicatorii realizati in perioada de raportare sa fie comparati nu numai cu cei realizati in perioada anterioara, ci si cu cei programati prin bugetul de venituri si cheltuieli;

- analiza bilantului sa cuprinda si modul de realizare a unor indicatori economico-financiari, considerati reprezentativi pentru activitatea desfasurata de banca (indicatori ai rentabilitatii, solvabilitatii, lichiditatii, productivitatii si altele), care sa fie utilizati atat in activitatea de previziune financiara (la elaborarea bugetului de venituri si cheltuieli), cat si in activitatea de analiza a rezultatelor (la intocmirea bilantului contabil);- analiza detaliata a bilantului in valuta al bancii, respectiv analiza creantelor si angajamentelor in valuta, avand in vedere activitatile externe ale bancilor comerciale.

Capitolul 5: POLITICI MONETARE SI DE CREDIT

5.1 Politica monetara si instrumentele sale

Politica monetara reprezinta unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul careia se actioneaza asupra cererii si ofertei de moneda din economie. Importanta politicii monetare rezulta din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea preturilor, la care se adauga limitarea inflatiei si mentinerea valorii interne si externe a monedei. Responsabilitatea îndeplinirii acestor obiective revine bancii centrale, care detine monopolul în formularea si transpunerea în practica a obiectivelor politicii monetare. Stabilitatea preturilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, în acelasi timp, reprezinta un obiectiv central al politicii economice, alaturi de: cresterea economica durabila, ocuparea deplina a fortei de munca, sustenabilitatea balantei de plati. Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul fiecarei tari, sunt identificate instrumentele care sa conduca la cele mai bune rezultate, dintre care cele mai însemnate sunt: politica fiscala, politica veniturilor, politica monetara, politica valutarasi politica comerciala . Politica monetara contribuie la realizarea politicii economice si prin obiectivele specifice care constau în urmatoarele: a) cresterea masei monetare pâna la un nivel optim b) mentinerea ratei dobânzii la un nivel corespunzator c) practicarea unui nivel optim al ratei de schimb d) alocarea optima a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) în cadrul economiei

122

a) Acest obiectiv cantitativ se concretizeaza în determinarea de catre autoritatea monetara a unui nivel de crestere a masei monetare, cât mai apropiat de rata de crestere reala a economiei. Astfel, în anii ’70, în tarile dezvoltate, obiectivele formulate au vizat dinamica agregatelor monetare, însa regulile au demonstrat ca este dificil si limitat un control al masei monetare, atunci când economiile tarilor respective participa puternic la relatiile comerciale si financiare internationale. b) Rata dobânzii si nivelul optim al acesteia a fost considerata ca obiectiv fundamental al politicii monetare pâna în anii ’70, situându-se în centrul analizelor lui Keynes care evidentiaza ca banca centrala poate echilibra piata monetara prin utilizarea unui nivel de echilibru al ratei de dobânda. În prezent, rata de dobânda prezinta un rol important în cadrul politicii monetare, prin aceea ca permite mentinerea unui anumit nivel al cursului de schimb si influenteaza investitiile agentilor economici . c) Mentinerea unui anumit nivel al cursului de schimb constituie un obiectiv al politicii monetare, prin aceea ca antreneaza echilibre sau dezechilibre ale balantei de plati în functie de aprecierea sau deprecierea monedei nationale. Daca nivelul cursului este supraevaluat pentru moneda nationala, rezulta un consum de rezerve valutare, în timp ce un curs depreciat ar putea antrena cresterea exporturilor si majorarea disponibilitatilor in valuta . d) Alocarea optima a resurselor financiare, la nivelul unei tari, consta în selectarea creditelor în functie de nivelul rentabilitatilor posibile de obtinut. Un asemenea obiectiv antreneaza efecte negative, precum si diminuarea concurentei între agentii economici si diminuarea reactiei acestora la evolutia ratei de dobânda. Din acest motiv se remarca, în prezent, o limitare a utilizarii acestui obiectiv al politicii monetare .

Pentru îndeplinirea obiectivelor de politică monetară pot fi utilizate instrumente directe şi indirecte între care este posibilă stabilirea următoarei distincţii :-instrumentele indirecte sunt utilizate de către banca centrală în relaţiile cu celelalte bănci şi cu agenţii nefinanciari. La modul tradiţional, această categorie de instrumente include instrumente care permit controlul asupra costului şi asupra cantităţii de monedă centrală.- instrumentele directe sunt reprezentate de măsurile care afectează, în mod direct, utilizatorii şi deţinătorii de monedă, inclusiv instituţiile financiare. Dintre acestea prezintă importanţă: încadrarea creditului, fixarea administrativă a unor rate ale dobânzii şi controlul asupra ratei de schimb .Din distincţia prezentată, rezultă că instrumentele indirecte corespund acţiunilor asupra pieţei, iar cele directe constituie măsuri ale autorităţilor monetare.Prin fiecare tip de instrument pot fi urmărite anumite obiective, astfel încât există posibilitatea clasificării instrumentelor după următoarea structură:a) instrumente prin care banca centrală furnizează şi retrage moneda centrală;b) instrumente care afectează direct activele sau pasivele băncilor;c) instrumente care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea.a) În prima categorie a instrumentelor pot fi incluse următoarele tipuri de operaţiuni şi măsuri adoptate de banca centrală:- operaţiunile de open-market şi acordarea de credite cu rată variabilă a dobânzii pe piaţa monetară sau financiară ;- operaţiunile de rescontare; plafonarea disponibilităţilor pentru rescontare şi stabilirea costului rescontării (rata de rescontare sau taxa specială a scontului) ;- avansurile acordate de către banca centrală statului şi celorlalte bănci: determinarea plafonului şi a costului (ratei de dobândă) pentru aceste avansuri;- constituirea rezervelor obligatorii obişnuite şi cele constituite asupra depozitelor şi creditelor ;b) În a doua categorie pot fi încadrate obiective cantitative globale şi obiective selective, dintre care pot fi enumerate următoarele:

123

- încadrarea creditului bancar sau a finanţărilor ;- încadrarea sau limitarea depozitelor remunerate şi gestionate de către bănci ;- raporturile bilanţului (raportul dintre credite şi fonduri proprii) ;- coeficientul de utilizare obligatoriu concretizat în portofoliul minim de obligaţiuni, bonuri de tezaur sau alte utilizări ;- controlul emisiunilor de titluri pe piaţa financiară ;- stabilirea ratei de dobândă debitoare sau creditoare ;c) Instrumentele care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea includ următoarele :- controlul schimburilor (împrumuturi externe autorizate, piaţa devizelor, reglementarea poziţiei exterioare a băncilor, depozitele constituite la banca centrală din devizele achiziţionate de către agenţii nefinanciari) ;- reglementările aplicabile dobânzilor plătite pentru depozitele nerezidenţilor şi nivelul ratelor de dobândă ;- rezervele obligatorii constituite pentru depozitele nerezidenţilor ;- intervenţiile băncii centrale pe piaţa schimburilor valutare ;

Politica monetară desemnează complexul măsurilor luate prin banca centrală sau autorităţile monetare pentru a influenţa lichiditatea economiei, stabilitatea preţurilor şi a cursurilor valutare, în scopul de a contribui la realizarea obiectivelor politicii economice.

Instrumentele monetare utilizate de politica monetară în influenţarea economiei pot fi împărţite în două categorii:

- instrumente de intervenţie indirectă; - instrumente de intervenţie directă sau reglementările bancare.

Instrumentele ce aparţin tehnicilor de intervenţie indirectă sunt următoarele :- taxa scontului;- sistemul rezervelor minime obligatorii;- politica de open-market.

Aceste tehnici se sprijină pe următoarele elemente:- dependenţa sistemului bancar faţă de banca centrală;- corelaţia dintre volumul creditului şi volumul activităţii economice;- elasticitatea cererii de credit în funcţie de nivelul dobânzii.

Aplicaţiile privind politicile monetare şi de credit vizează cunoaşterea mecanismelor acestor politici şi a efectelor pe care le generează asupra ansamblului economic.

5.2 Politica monetară promovată de BNR

5.2.1 Evoluţia politicii monetare în România

Înfăptuirea politicii monetare în România, în ultimii 10 ani a fost condiţionată de gradul de independenţă al băncii centrale pe de-o parte, şi de transformările instituţionale şi de comportament la nivel micro- şi macroconomic. Condiţiile specifice ale tranziţiei au impus BNR realizarea unui echilibru între obiectivele pe termen ale politicii monetare şi restricţiile pe termen scurt, date de evoluţia condiţiilor din economie. Obiectivele politicii monetare şi anume: limitarea creşterii preţurilor, eliminarea supraevaluării monedei naţionale în vederea asigurării sustenabilităţii balanţei de plăţi, au fost compromise de fragilitatea sistemului bancar, de rigiditatea economiei reale precum şi de constrângerile de natură socială. Din acest motiv, s-au succedat perioade de control asupr masei monetare şi de echilibrare a pieţei monetare şi valutare, cu cele în care masa monetară a sporit considerabil, iar cursul de schimb a fost supraevaluat. În anul 1991, politica monetară a avut ca obiectiv controlul privind creşterea masei monetare, printr-o serie de măsuri de limitare a creditului neguvernamental. Efectul generat a constat

124

în amplificarea indisciplinei financiare şi fenomenul de neplată a datoriilor, respective blocajul financiar.

În anul 1992 politica monetară a fost ezitantă şi marcată de fluctuaţii; masa monetară a crescut rapid, iar fenomenul inflaţionist s-a reinstalat. Astfel, pentru perioada 1991 – 1993 rezultatele politicii monetare au fost parţiale: în anul 1993, inflaţia măsurată prin indicii preţurilor de consum a depăşit 250% (nivel mediu anual), fenomen care a demonstrat şi apogeul dificultăţilor în economie. Anul 1994 a fost considerat un succes al politicii de macrostabilizare, iar politica monetară s-a centrat pe utilizarea concomitentă, sincronizată a două pârghi esenţiale: controlul expansiunii monetare şi creşterea ratelor de dobândă, prin care au putut fi influenţate cantitatea de bani din economie şi preţul acestora. Anul 1994 prezintă importanţă şi prin aceea că a marcat redobândirea încrederii în moneda naţională. Dacă până în acel moment se manifestau intens demonetizarea, dolarizarea şi dezintermedierea financiară, din 1994 procesele respectiv au fost stopate. Masa monetară a crescut în termeni reali, economiile şi creditul, de asemenea, iar viteza de circulaţie a monedei sa stabilizat. O pondere însemnată au deţinut-o operaţiunile de refinanţare de la BNR prin linii de credit. În ansamblu, la nivelul anului 1994, politica monetară s-a caracterizat prin coerenţă, ceea ce a condus la reluarea procesului de economisire în monedă naţională. Anul 1995 poate fi definit ca anul în care obiectivul explicit al politicii monetare l-a constituit reducerea ratei inflaţiei până la 30%. În ultima parte a anului, s-a produs o deteriorare a balanţei de plăţi şi au reapărut presiunile inflaţioniste care a determinat BNR să înăsprească politica rezervelor minime obligatorii şi să revină la o politică de dobânzi mai restrictivă. S-a urmărit, astfel, reducerea deficitului extern şi reducere lichidităţii disponibile pentru a limita procesul de multiplicare a bazei monetare. Rezultatele politici monetare în perioada anilor ’94 şi ’95 au evidenţiat următoarele corelaţii:- creşterea mai rapidă a economiilor populaţiei decât a masei şi a creditului neguvernamental, a reprezentat ancora de bază pentru menţinerea încrederii în moneda naţională;- creşterea masei monetare în sens larg (M2) mai rapid decât a celei în sens restrâns (M1) şi decât al bazei monetare (M0), indică rolul important al intermedierii financiare;- menţinerea ratelor dobânzii la nivele real pozitive de nivel mai ridicat decât deprecierea monedei naţionale, au descurajat păstrarea valutei şi au sporit încrederea în moneda naţională. Specificul anului 1996 l-a constituit manifestarea cu acuitate a dezechilibrelor în economia românească. Dezechilibrul structural dintre cererea agregată, pe de o parte şi volumul şi structura ofertei interne, pe de altă parte, s-a reflectat în creşterea inflaţiei şi a deficitului extern. Asupra BNR s-au efectuat presiuni pentru finanţarea deficitelor pe calea creditelor direcţionate, a dobânzilor subvenţionate şi a aprecierii cursului de schimb. Politica monetară s-a deteriorat vizibil în anul 1996 şi s-a concretizat în pierderea încrederii în moneda naţională, atestată de următoarele evoluţii:- economiile populaţiei nu au mai crescut în termeni reali;- viteza de circulaţie a banilor a crescut indicând preferinţa publicului pentru ale activităţi;- dolarizarea economiei a tins să crească;- remonetizarea a încetat (creşterea masei monetare a fost însoţită de creşterea inflaţiei).Anul 1997 a marcat o serie de modificări importante în cadrul politicii monetare:- s-a renunţat la refinanţarea prin credite structurale şi s-a trecut la refinanţarea prin mecanisme şi instrumente specifice de piaţă monetară;- s-au introdus instrumente prin care să se realizeze “sterilizarea” excesului de lichiditate, respectiv vânzarea titlurilor de stat din portofoliu şi atragerea de depozite la banca centrală;- liberalizarea pieţei valutare, prin acordarea licenţei de dealer tuturor băncilor comerciale şi asigurarea unui nivel de echilibru al cursului de schimb;- influenţarea cursului de schimb prin utilizarea instrumentelor indirecte. Politica monetară, susţinută în mare parte de politica fiscală, a reuşit o performanţă pozitivă, în sensul că inflaţia a fost redusă la 40,6% faţă de 151,4% din anul precedent. Costurile antrenate de reducerea

125

dobânzilor şi canalizarea resurselor către sfera bugetară (fenomen cunoscut sub denumirea de evicţiune). În anul 1998, politica monetară restrictivă a condus la temperarea semnificativă a inflaţiei. Politica băncii centrale bazată pe ancora monetară a atenuat considerabil anticipaţiile inflaţioniste precum şi impactul asupra preţurilor, generat de ajustările fiscale. În acelaşi an politica monetară a temperat tendinţa de depreciere mai accelerată a cursului de schimb şi efectul acesteia asupra inflaţiei. Pentru anul 1999, obiectivul de atenuare a creşterii preţurilor a fost atins, inflaţia înregistrând nivelul de 54,9%. Restrictivitatea politicii monetare a dus la creşterea M2 cu 44,9% în special pe seama activelor externe nete, în timp ce creditul intern a sporit doar cu 25,8%, exclusiv pe seama creditului guvernamental. Acesta a înregistrat o creştere cu 105,3% şi s-a datorat, în totalitate, titlurilor de stat emise pentru restructurarea bancară şi prin care s-a preluat, la datoria publică, un volum însemnat de active neperformante bilanţiere şi extrabilanţiere.

În perioada 2000-2007, pentru a asigura mentinerea ofertei de moneda la un nivel care sa nu genereze presiuni inflationiste, BNR a continuat sa sterilizeze masiv lichiditatea excedentara din piata prin instrumente de piata (atragere de depozite, certificate de depozit, reverse repo si facilitatea de depozit si prin mentinerea unor rate ridicate ale rezervei minime obligatorii la lei (în prezent 20%) si cresterea ratei rezervei la valuta pâna la 40%.

Instrumente de politica monetara utilizate in banca

Instrumentele folosite de autoritatea monetară şi au sporit, treptat, gradul de complexitate, urmărindu-se alinierea la standardele şi practicile din ţările Uniunii Europene şi cele internaţionale:- în primul stadiu al reformei au fost utilizate plafoanele de credit, după care, începând cu anul 1992 au fost înlocuite cu mecanismul refinanţării băncilor comerciale;- mecanismul refinanţării a fost îmbunătăţit trecându-se la garantarea creditelor acordate cu titluri de stat;- facilităţile de creditare (creditul structural, creditul de licitaţie, lombard şi creditul special) au devenit practici cuvenite în activitatea de refinanţare;- mecanismul rezervelor obligatorii a fost introdus, în anul 1992, şi a fost adaptat în permanenţă, în funcţie de structura pasivelor băncilor comerciale;- anul 1997 a marcat debutul operaţiunilor pe piaţa monetară (operaţiuni de open-market). Prin dezvoltarea instrumentelor de plasament financiar şi după adoptarea noii legislaţii bancare, BNR a pregătit trecerea la utilizarea operaţiunilor de “open-market” ca principal instrument de politică monetară. Potrivit ultimelor reglementări, operaţiunile BNR pe piaţa monetară constau în următoarele:- tranzacţii repo şi reverse repo (pensiuni) cu titluri de stat. Acestea sunt tranzacţii reversibile care se referă la cesiuni de creanţe pe o bază contractuală, prin care instituţia cedentă se angajează să reprimească, iar instituţia cesionară să retrocedeze aceleaşi titluri de stat, sau titluri de stat din aceeaşi serie la un preţ şi la o dată stabilite prin contract. Preţul la care se răscumpără titlurile de stat se compune din preţul de vânzare şi dobânda datorată la scadenţă, aferentă sumei luate cu împrumut. Valoarea de piaţă a titlurilor de stat care fac obiectul tranzacţiilor repo şi reverse repo trebuie să acopere în permanenţă valoare de răscumpărare a acestora.- credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare. Acestea sunt tranzacţii reversibile în cadrul cărora debitorul păstrează proprietatea asupra activelor eligibile respective aduse în garanţie. Valoarea activelor eligibile aduse în garanţie trebuie să acopere 100% din creditul acordat şi dobânda aferentă.- vânzări şi cumpărări definitive de titluri de stat (outrighit transactions), reprezintă tranzacţii care implică transferul definitiv al proprietăţii asupra acestora de la vânzător la cumpărător şi se realizează prin mecanismul “livrare contra plată”;

126

- emiterea de certificate de depozit de către BNR se poate face în formă materializată sau dematerializată. Certificatele de depozit sunt emise cu discount şi răscumpărate la scadenţă la valoarea nominală. Diferenţa dintre valoarea mai mică la care sunt emise şi valoarea nominală reprezintă dobânda aferentă sumei plătite de deţinător, la o rată a dobânzii convenită între părţi la scadenţa tranzacţiei.- swap-ul valutar constă în două tranzacţii simultane prin care BNR:- cumpără la vedere lei contra valută convertibilă şi vinde la termen (forward) aceeaşi sumă în valuta convertibilă contra lei;- vinde la vedere lei contra valută convertibilă şi cumpără la termen (forward) aceeaşi sumă în valută convertibilă în lei.- atragerea de depozite de la bănci reprezintă o tranzacţie cu scadenţa prestabilită; rata dobânzii aplicate asupra depozitului este rata dobânzii simple, iar dobânda se plăteşte la scadenţa depozitului. Dintre măsurile adoptate de banca centrală privind perfecţionarea instrumentelor de politică monetară se enumeră şi:- facilităţile de refinanţare şi de depozit acordate băncilor de către BNR;- facilităţile de refinanţare, sunt puse la dispoziţia băncilor prin intermediul creditului de lombard (acordat pentru o zi – overight). Băncile pot avea acces în orice moment al zilei bancare până la ora 1400, la facilitatea de refinanţare oferită de BNR. Nivelul ratei dobânzii pentru creditul de lombard este stabilit de către Consiliul de administraţie al BNR, în conformitate cu obiectivele de politică monetară;- facilităţile de depozit sunt puse la dispoziţia băncilor de către BNR, în scopul absorbţiei de lichiditate. Perioada de atragere a depozitelor de către BNR în cadrul acestei facilităţi este de o zi, iar remunerarea depozitelor se face la o rată fixă a dobânzii. În strategia politicii monetare a BNR, regimul cursului de schimb prezintă o mare importanţă, iar rolul acestuia a oscilat de la o etapă la alta, în conformitate cu evoluţia reformei. Perspective ale politicii monetare a BNRAbordarea perspectivelor de evoluţie a politicii monetare trebuie realizată pornind de la premisa integrării europene, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropriat. Din acest motiv, pentru politica monetară se impun cerinţe de integrare monetară europeană, respectiv îndeplinirea unor criterii de aderare referitoare la nivelul inflaţiei, stabilitatea cursului de schimb, structura dobânzilor pe piaţa monetară. Potrivit statutului BNR, autoritatea monetară trebuie să urmărească două obiective majore, respectiv: stabilitatea monedei şi stabilitatea preţurilor.

Pe termen scurt, banca centrală poate stabili obiective intermediare, precum: agregatelemonetare, ratele dobânzii şi cursul de schimb, astfel încât acestea să conducă la atingerea obiectivului de limitare a inflaţiei. Pentru ca un obiectiv intermediar să poată fi folosit ca “ancoră monetară antiinflaţionistă” se au în vedere următoarele elemente:- care este indicatorul cu influenţă mai mare asupra evoluţiei preţurilor;- care sunt restricţiile exogene induse de situaţia balanţei de plăţi;- care este percepţia publicului faţă de eficacitatea instrumentelor de intervenţie ale bănci centrale. Astfel, pornind de la situaţia înregistrată în anii 1999 şi 2000, se apreciază că principalul obiectiv intermediar al politicii monetare îl va constitui, în continuare, menţinerea agregatelor monetare ca ancoră antiinflaţionistă, ceea ce poate asigura îndeplinirea obiectivului fundamental pe termen lung, de reducere a inflaţiei până la un nivel care să se situeze sub 10% anual.

Pe termen lung, obiectivele intermediare ale politicii monetare se pot caracteriza astfel:- menţinerea controlului asupra agregatelor monetare;-menţinerea ratei dobânzii real pozitive;- predictibilitatea cursului de schimb.

127

Deşi, pe termen mediu stabilitatea relativă a preţurilor poate fi înfăptuită prin mijloacele enunţate, totuşi, pe termen lung limitarea inflaţiei depinde nu numai de politica monetară, ci şi de menţinerea deficitului public în limite reduse, şi finanţarea neinflaţionistă a acestuia.

5.2.2 Instrumente de politică monetară şi de credit ale Băncii Naţionale a României

Aplicarea măsurilor de politică monetară necesită utilizarea unui set de instrumente prin intermediul cărora banca centrală să-şi exercite influenţa la nivelul economiei. Băncile centrale utilizează o multitudine de instrumente de politică monetară, unele dintre acestea fiind generate prin propriile acţiuni întreprinse, altele generând influenţe în plan monetar ca urmare a acţiunilor întreprinse de băncile din sistem, finalitatea acestor acţiuni fiind aceea de a injecta sau, dimpotriva, de a retrage din economie lichiditate. Diversificarea mixului de instrumente este dată de nenumarate nevoi manifestate de băncile centrale în acţiunile întreprinse de acestea pentru elaborarea şi aplicarea programului de politică monetară, nevoi ce presupun:

- asigurarea atingerii obiectivelor legate de controlul masei monetare în condiţiile existenţei unor puternice şocuri generate la nivelul cererii şi al ofertei de monedã;

- posibilitatea unei adaptări rapide atât a instrumentelor, cât şi a obiectivelor operaţionale în scopul reflectării constrângerilor instituţionale care pot influenţa nefavorabil acţiunea generată de instrumente;

- asigurarea atingerii şi altor obiective adiacente (precum asigurarea funcţionării normale a sistemului de plăţi din economie, asigurarea dezvoltării rapide a pieţelor monetare şi de capital, posibilitatea prevenirii unor posibile crize);- reflectarea condiţiilor macroeconomice, în general, şi a tipului de politicã monetarã şi a regimului valutar adoptate de autoritatea monetarã.

Trecerea de la mecanismele administrative de aplicare a politicii monetare la instrumentele indirecte de acţiune ale băncii centrale, specifice economiei de piaţă, reprezinta un proces complex caracterizat, pe de o parte de restructurarea instituţională a sistemului bancar (atât din punct de vedere al băncilor comerciale din sistem, cât şi din punct de vedere al băncii centrale), iar, pe de altă parte, de reorientarea treptată a instrumentelor de politica monetara în funcţie de conjunctura economică. În consecinţă, instrumentele trebuie modificate pe măsura ce pieţele şi instituţiile evoluează, ca de altfel, şi în condiţiile în care condiţiile macroeconomice se modifică.

Pe de alta parte, mixul de instrumente de politică monetară ales trebuie să asigure realizarea interacţiunii dintre dimensiunea macroeconomică a politicii monetare (reprezentată de controlul agregatelor monetare asigurat de banca centrală în scopul atingerii obiectivului final al politicii macroeconomice) şi cea structurală (legată de obiectivele şi constrângerile instituţionale care condiţionează eficienţa transmiterii măsurilor de politică monetară).

Se poate face, astfel, distincţie între instrumente directe şi indirecte de politica monetară. Dacă instrumentele indirecte acţioneaza prin intermediul pieţei pentru a influenţa semnificativ

anumite condiţii vizând cererea şi oferta, instrumentele directe stabilesc şi impun limite în planul activităţii monetare prin acte normative. Pornind de aici, putem structura instrumentele de politica monetară astfel:

128

5.2.2.1 Instrumente directe de politică monetară

1. Plafonarea creditelor

Au existat nenumărate situaţii când, băncile centrale au utilizat instrumente directe de control monetar, cel mai cunoscut fiind plafonul de credit impus băncilor prin care banca centrală alocă creditele, în mod direct, la nivelul intermediarilor financiari. Aceasta a reprezentat, în fond, o implicare a băncii centrale în activitatea curentă a băncilor în scopul controlării directe a agregatelor monetare şi a nivelului creditului din economie. De cele mai multe ori, utilizarea acestor plafoane de credit a fost legată de existenţa unei puternice instabilităţi la nivelul relaţiilor interbancare, banca centrală fiind astfel nevoită să adopte o astfel de măsură care să-i permita influenţarea în mod direct a activelor interne nete ale băncilor din cadrul sistemului respectiv. Acesta a fost, în principal, cazul ţărilor aflate în tranzitie la economia de piaţă, care, ca urmare a slabei dezvoltări a pieţei, au impus de la sine băncii centrale adoptarea unui astfel de instrument. Se consideră că adoptarea acestui instrument este determinată de mai multe motive, printre care:- usurinţa aparentã de implementare a acestui instrument; - percepţia relativã legatã de acurateţea cu care pot fi realizate obiectivele monetare şi cele legate de credit; - în condiţiile unei pieţe cvasiinexistente sau în curs de dezvoltare, ca de altfel şi ale unei bãnci centrale în curs de restructurare, s-a dovedit a fi cel mai eficient instrument de politicã monetarã la momentul respectiv; - faptul cã era considerat una dintre cele mai eficiente modalitãti de direcţionare a creditelor cãtre acele sectoare favorizate (precum sectorul agricol, energetic etc.). În cazul României, la începutul perioadei de tranziţie, plafonul de credit reprezenta, în fond, singurul instrument posibil a fi utilizat, în condiţiile trecerii treptate spre economia de piaţă. Nici cadrul instituţional şi, implicit infrastructura financiară, nici liberalizarea graduala a preţurilor care inducea o inflaţie corectiva anuala de 3 cifre, nici situaţia balanţei comerciale şi nici nivelul rezervelor

INSTRUMENTE DE POLITICĂ MONETARĂ

DIRECTE INDIRECTE

Plafonul de credite;Politica selectiva a creditelorCreditele Direcţionate;Active lichide obligatorii;

Credite de refinanţare;Mecanismul rezervelor minime obligatorii;Mecanismul taxei oficiale a scontului;Operaţiunile de open-market

129

valutare oficiale care s-au epuizat rapid n-au permis, pentru început, adoptarea unui alt instrument de politică monetară. Banca Naţională a României a dispus de utilizarea plafonului de credit pâna la finele anului 1991, când, ca urmare a demararii restructurării sistemului bancar, se putea trece la utilizarea altor instrumente intermediare de aplicare a politicii monetare. Chiar dacă s-a renunţat la plafoanele de credit (determinate în cazul României trimestrial pe baza ponderii deţinute de fiecare bancă la nivelul creditului din cadrul sistemului bancar, la finele fiecarei perioade), s-au menţinut creditele direcţionate către cele sectoare de activitate considerate a fi favorizate (precum sectorul agricol şi cel energetic) care au beneficiat de credite acordate la o rată a dobânzii subvenţionată, rezultatul acestora nefiind altul decât acela al alimentării cu lichidităţi suplimentare a economiei, pe fondul transformării inflaţiei corective în inflaţie structurală.

2. Politica selectivă a creditelor

Selectivitatea creditelor urmăreşte controlarea nu a volumului, ci a orientării creditelor bancare în direcţia dorită de stat. Selectivitatea – procedeu concordant cu tradiţia centralistă a unor state europene şi nu lipsită de asemănări cu “creditarea preferenţială ” practicată de economia planificată – a fost puternic intensificată la începutul anilor 80, în cadrul programelor de combatere a inflaţiei adoptate în aceea perioadă într-o serie de ţări dezvoltate. În prezent, se vorbeşte, dimpotrivă, despre o anumită banalizare a creditelor.În sprijinul alocării raţionale a resurselor, guvernul s-a implicat în susţinerea anumitor sectoare ale economiei: agricultura (prin Banca Agricolă), exportul şi sectorul energetic (prin Bancorex). Guvernul si-a asumat un mare risc limitând controlul Băncii Naţionale a României asupra acestor credite , astfel încât libertatea băncilor comerciale în acordarea acestor credite au condus la schimbarea destinaţiei acestora. Aceste credite au devenit neperformante deoarece nu au reuşit să îşi atingă scopul, reprezentând sprijinirea producţiei agricole şi a exportului.

3. Nivel minim al activelor lichide Acesta reprezintă, în fond o normă prudenţială bancară potrivit căreia băncile din sistem sunt obligate să dispună de active lichide determinate ca procent din totalul depozitelor constituite la nivelul lor. Efectul acestei impuneri este simţit doar în condiţiile în care băncile apelează la resursele băncii centrale, deoarece dobânzile practicate de aceasta sunt practic, prohibitive. Avantajul imediat al acestui instrument este acela ca, în cazul ţărilor aflate în curs de dezvoltare, în combinaţie cu alte instrumente de politică monetară, poate da rezultate în ceea ce priveşte întărirea siguranţei operaţiunilor bancare.

5.2.2.2 Instrumente indirecte de politica monetara

1. Operaţiunile de reescontare

Primele instrumente indirecte de politică monetară au fost reprezentate de operaţiunile de rescontare, sau mai bine spus, specific economiilor actuale mecanismul taxei oficiale a scontului. Prin intermediul operaţiunilor de rescontare banca centrală finanţa băncile din sistem, acceptarea doar a unor efecte comerciale conducând la transformarea acestui mecanism într-o modalitate de alocare a resurselor disponibile la nivelul economiei. Prin nivelul dobânzii folosite la aceste operatiuni, se evidenţia care este direcţia de acţiune a băncii centrale în ceea ce priveşte orientarea politicii monetare, ştiut fiind faptul că taxa oficială a scontului reprezenta cea mai mică dobândă a pieţei.

130

Pe fondul dezvoltării economice, se evidentiază, însă, tot mai multe dezavantaje ale utilizării mecanismului taxei oficiale a scontului. Un prim dezavantaj este legat de natura tehnică a mecanismului în sine, impunând cheltuieli destul de ridicate pentru derularea lui (transportul efectelor comerciale, lungile proceduri de verificare a efectelor comerciale şi a valabilităţii acostora). În acelaşi timp se poate spune că reprezintă un instrument rigid de politică monetară, deoarece trebuie să se adapteze în permanenţă modificărilor ce intervin la nivelul economiei.Dacă avem în vedere ratele dobânzilor practicate de Banca Naţională, acestea nu au fost declarate efectiv instrumente de politică monetară, dar prin acţiunile întreprinse de autoritatea monetara în această direcţie, s-a conturat direcţia influentei pe care doreşte să o exercite la nivelul economiei. Un prim pas l-a constituit abandonarea controlului administrativ în ceea ce priveşte stabilirea dobânzilor pe piaţă, tocmai în ideea instaurării mecanismelor specifice economiei de piaţă. Dar creşterea mult mai rapidă a preţurilor a făcut ca o perioada destul de lunga dobânzile din economie să se situeze la un nivel real negativ, fapt ce a generat, o dată în plus, accentuarea fenomenului de demonetizare a economiei.

2. Politica de refinanţare a băncilor comerciale

În ceea ce priveşte mecanismul de refinanţare, Banca Naţională a României a realizat o restructurare a acestuia impunând condiţii restrictive de acces la resursele de reţinanţare (în cele mai multe cazuri impunerea obligativităţii prezentării de elemente colaterale agreate de banca centrală, în principal titluri de stat). Astfel, Banca Naţională a României îşi impune rolul de creditor de ultimă instanţă al sistemului bancar românesc.

Accesul nestingherit la resursele Băncii Naţionale a României, în prima parte a procesului de tranziţie la economia de piaţă, a fost determinat şi de posibilitatea obţinerii de resurse de recreditare în baza descoperitului de cont, pe fondul dezvoltării timide a pieţei monetare interbancare. Dezvoltarea acestei pieţe nu a schimbat cu mult comportamentul băncilor, metoda apelării la resursele Băncii Naţionale a României fiind una dintre cele mai comode. Odata cu intrarea în vigoare a noului Statut al Băncii Naţionale a României, acordarea de credite pentru descoperit de cont a fost prohibită, motiv pentru care băncile au fost nevoite fie să-şi gestioneze într-o mai bună măsura resursele, fie să obţină împrumuturi de pe piaţa monetară. Mecanismul de refinanţare practicat de Banca Naţionala a României are la bază urmatoarele mecanisme: - creditul de licitaţie -acest credit a fost introdus de BNR în 1993, ca un prim mecanism de piaţă (doar pe jumatate . deoarece finanţa, în primul rând descoperitul de cont) pentru a face trecerea de la creditul dictat de decizii administrative. - creditul structural (discount window / strucutrated credit facility) - are la bază decizia Parlamentului sau a Guvernului de a susţine activitatea în anumite sectoare economice (cum a fost, în special, cazul agriculturii). Dacă pâna în 1996 acesta reprezenta mai mult de 70% din totalul refinanţării, începând cu 1997 s-a diminuat simţitor, Banca Naţională a României, ca urmare a politicii de sterilizare a masei monetare din economie, devenind debitor net la nivelul sistemului bancar. - creditul lombard - este un credit overdraft acordat în vederea acoperirii nevoilor temporare de lichiditate ale băncilor din sistem. Începând cu 1998 (data la care a intrat în vigoare noul Statut al Băncii Naţionale a României) creditul lombard nu mai poate fi utilizat pentru descoperit de cont. Din anul 2000, creditul lombard (sub forma unei facilităţi marginale de împrumut) este însoţit de elemente colaterale, iar rata dobânzii percepute este cea mai ridicata de pe piaţă, în scopul asigurarii distribuirii echilibrate a lichidităţii în economie. - facilitatile speciale de credit - sunt utilizate de către bănci în cazul înregistrării de dificultăţi, creditul fiind acordat pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, impunând respectarea unui plan financiar

131

de redresare a băncii vizate şi, bineînţeles, colateralizarea creditului cu titluri de stat (în special bonuri de tezaur).

În condiţiile actuale pe piaţa noastră interbancară se efectuează mai ales operaţiuni de refinanţare şi mai puţin operaţiuni de creditare interbănci. O dată cu creşterea ponderii proprietăţii private în economie, creditul eficieanţei va predomina, iar lichidităţile economiei vor creşte. BNR va dobândi posibilităţi mai largi de intervenţie prin operaţiunile de open-market. În cadrul acestor operaţiuni, banca centrală cumpără şi vinde pe piaţă titluri ale împrumuturilor publice, cu scopul de a lărgi sau restrânge lichidităţile băncilor, de a influenţa volumul creditelor şi evoluţia generală a cursurilor titlurilor de piaţă. În măsura în care banca centrală cumpără titluri de pe piaţă, ea distribuie monedă, lichidităţi. În situaţia inversă, are loc un reflux de monedă şi astfel scad lichidităţile de pe piaţă.

Tranziţia la piaţa monetară deschisă presupune privatizarea băncilor comerciale, întărirea concurenţei, înlăturarea dominanţei nete a unora dintre ele, creşterea numărului de bănci, dezvoltarea reţelei bancare.

3. Politica monetară inter-bancară

Piaţa monetară interbancară se defineşte ca o piaţă continuă, în care se efectuează operaţiuni de atragere şi plasare de depozite la vedere şi la termen, în monedă naţională, la nivelurile ratelor dobînzii determinate liber de societăţile bancare participante.Oficializarea pieţei monetare interbancare are loc în aprilie 1995, definită ca o piaţă continuă, pe care BNR poate interveni prin efectuarea de operaţiuni de atragere şi plasare de depozite la vedere şi la termen, în monedă naţională, la nivelul ratelor dobâzii determinate liber de societăţile bancare participante.BNR reglează şi supraveghează piaţa monetară interbancară, supraveghează societăţile bancare participante pe piaţa monetară şi publică zilnic un nivel de referinţă pentru depozitele atrase (BUBID) şi plasate (BUBOR).Piaţa monetară s-a caracterizat o bună perioadă de timp (până în anul 2000) prin existenţa unui număr redus de instrumente, fapt ce a avut ca efect sensibilitatea crescută a acesteia la intervenţile Băncii Centrale. Circulaţia foarte restrânsă a unor instrumente precum certificatele de depozit sau a altor titluri de valoare negociabile a condus la majorarea rolului certificatelor de trezorerie. Tranzacţiile pe această piaţă s-au menţinut la un nivel aproximativ redus.Diminuarea refinanţării BNR în anii 1997-1998 a determinat creşterea sensitivităţii pieţei monetare interbancare la lichiditatea oferită de banca centrală. Atunci când în sistemul bancar există lichiditate în exces, dobânzile pe această piaţă înregistrează o scădere. Excesul de lichiditate în sistemul bancar determină şi o creştere a volumului tranzacţiilor pe piaţa monetară, însă nu este o regulă generală. Dacă BNR iniţiază atragerea de depozite, adică un control mai strict al lichidităţii în sistemul bancar, scăderea dobânzilor este temperată. O reducere a dobânzilor s-a înregistrat în prima jumătate a anului 1998 (din cauza lichidităţii în exces), însă în luna august a aceluiaşi an a avut loc un punct de inflexiune în evoluţia dobânzilor, odată cu eliminarea excesului de lichiditate de pe piaţa monetară din cauza dificultăţilor de constituire a rezervelor obligatorii (prin introducerea noului Regulament privind rezervele minime). Rata dobânzii pe piaţa monetară a înregistrat după aceea o pantă asendentă, dar nu numai pe seama exigenţelor impuse de regimul rezervelor minime obligatorii, ci şi a creşterii volumului depozitelor atrase de cele două bănci cu capital de stat (Bancorex şi Banca Agricolă) pe fondul deteriorării situaţiei lor financiare.Pe lângă problemele celor două bănci, intensificarea presiunilor pe piaţa valutară, precum şi creşterea nevoii de finanţare a deficitului bugetar de pe piaţa internă (din cauza accesului limitat la piaţa externă) determină o volatilitate pronunţată a pieţei monetare. În general piaţa monetară a fost caracterizată până

132

în anul 2000 de fluctuaţii mari ale volumului tranzacţiilor, ale volumului depozitelor dar şi ale ratelor dobânzii.Funcţionarea pieţei monetare monetare interbancare a cunoscut o relativă ameliorare în anul 2000 şi 2001 datorită însănătoşirii sistemului bancar, dar mai ales datorită noului Regulament al operaţiunilor de pe piaţa monetară, care stabileşte următoarele operaţiuni efectuate la iniţiativa băncii centrale:- cumpărări/vânzări reversibile – repo, reverse/repo de active eligibile pentru tranzacţionare;- acordare de credite colaterizate cu active eligibile garantate;- vânzări/ cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare;- emitere de certificate de depozit;- swap valutar;- atragere de depozite.

4. Politica de open-market

Utilizarea politicii de open-market de către BNR pentru reglarea masei monetare şi a lichidităţii pe piaţă a fost condiţionată de emisiunea titlurilor de stat. Prima emisiune de titluri de stat (împrumuturi de stat) a fost făcută în 1994. Ele au fost un discount cu dobândă. Până în luna aprilie 1997 plasarea emisiunilor de titluri de stat s-a realizat numai prin subscripţie publică.

În aprile 1997 a intrat în vigoare un nou Regulament privind operaţiunile cu titluri de stat derulate prin BNR, în calitatea sa de agent al statului, ce oferă un cadru general atât prin desfăşurarea activităţii pe piaţa primară, cât şi pe cea secundară a titlurilor de stat.În ceea ce priveşte piaţa primară, Regulamentul prevede criteriile privind acordarea calităţii de participant pe această piaţă şi instituirea unui sistem al dealer-ilor primari. Sunt stabilite modalităţile de plasare a titlurilor de stat şi anume: subscripţie publică, subscripţie publică garantată şi licitaţie (mecanismul licitaţiei conferă randamentului titlurilor un caracter competitiv); alegerea modalităţii de plasare se face în funcţie de experienţa intermediarilor pe piaţa primară, de tipul titlurilor de stat emise. Pentru a utiliza politica de open-market era însă nevoie de piaţa secundară deoarece BNR nu poate cumpăra titluri de stat de pe piaţa primară (România a solicitat asistenţă tehnică de la Fondul Monetar Internaţional pentru a dezvolta acest instrument). Participanţii pe piaţa secundară sunt intermediarii pe piaţa primară, alţi intermediari autorizaţi de BNR, precum şi deţinători înregistraţi care pot, comform legii, să desfăşoare operaţiuni cu titluri de stat. O fază intermediară spre introducerea operaţiunilor de open-market reprezintă obligativitatea băncilor comerciale de a garanta creditele de refinanţare cu titluri de stat. Tot în 1997 este anul în care BNR a înfiinţat primele operaţiuni de open-market, având ca obiectiv absorbţia excesului de lichiditate, vânzând în aprile şi mai 1997 titluri de stat în valoare de 495 miliarde de lei, după ce cumpărase în în februarie titluri de stat în sumă de 744 miliarde de lei. La 30 iunie 1997, valoarea nominală totală a titlurilor de stat în circulaţie era de 5780,2 miliarde de lei1, din care 4907,8 miliarde de lei la societăţi bancare, însă portofoliul de titluri de stat al autorităţii monetare s-a epuizat (a ajuns la scadenţă). Refacerea acestui portofoliu al BNR ar fi generat un plus de lichiditate nedorit. După o evoluţie puţin spectaculoasă, operaţiunile open-market au cunoscut o intensificare fără precedent în trimestrul al treilea al anului 1998 , atât ca volum cât ca şi frecvenţă, concretizându-se în doar trei operaţiuni de vânzări de titluri de stat în valoare nominală de 297,5 miliarde de lei şi în 12 operaţiuni de cumpărare, ce au avut ca rezultat o furnizare netă de lichiditate de aproape 3000 miliarde de lei. La sfârşitul trimestrului, banca centrală deţinea titluri de stat în valoare de peste 6000 miliarde de lei, iar la sfârşitul anului 1998 deţinea un portofoliu în sumă de de 9361miliarde de lei.

1

133

Efectul a fost contrar obiectivului de control al masei monetare, însă a fost asociat cu dificultăţile structurale de lichiditate ale unor bănci cu capital de stat. Banca centrală a utilizat celelalte instrumente: rezervele minime obligatorii şi, mai puţin, atragerea depozitelor (pe piaţa monetară) pentru a reduce excesul de lichiditate.

5. Politica rezervelor minime obligatorii

Rezervele minime obligatorii constituie unul dintre principalele instrumente folosite de BNR în promovarea politicii sale monetare. Rezervele minime obligatorii sunt disponibilităţi băneşti ale băncii/casei centrale a cooperativelor de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la BNR. Instituţiile de credit sunt obligate să constituie RMO proporţional cu pasivele deţinute (anumite elemente precum fondurile atrase de la BNR, capitalurile proprii, etc, fiind exceptate). Cuantumul rezervelor minime obligatorii se stabileşte diferenţiat, funcţie de natura pasivelor, monedă, scadenţă şi alte condiţii specifice. Modul de remunerare al rezervelor minime obligatorii se precizează diferenţiat, pentru conturile exprimate în moneda naţională, în EUR şi respectiv în USD. Mecanismul rezervelor minime obligatorii are pentru banca centrală un dublu scop: prudenţial şi monetar. Rolul prudenţial derivă din necesitatea de a asigura publicul că băncile dispun oricând de suficientă lichiditate pentru a face faţă ordinelor deponenţilor, dar şi pentru a facilita sistemul decontărilor între bănci. Rolul monetar se manifestă sub forma limitării capacităţilor băncilor comerciale de a multiplica depozitele clienţilor şi deci de a creea monedă în afara băncii centrale motiv pentru care rata rezervelor minime obligatorii este invers proporţională cu multiplicatorul depozitelor2.Mecanismul rezervelor minime obligatorii a fost introdus în România, în cursul anului 1992, în scopul reglării lichidităţii excedentare din economie. De-a lungul timpului, acest mecanism a cunoscut o serie de completări „din mers” la condiţiile în schimbare ale economiei în tranziţie şi la dezvoltarea operaţiunilor bancare. Băncile a căror activitate este reglementată prin Legea bancară nr.58/1998 au obligaţia constituirii rezervelor minime obligatorii în lei şi în valută pentru conturile deschise la BNR. Din punctul de vedere al metodologiei aplicate prezintă importanţă definirea următorilor termeni:- baza de calcul – reprezintă nivelul mediu, pe perioada de observare, a elementelor de pasiv din bilanţul băncilor asupra cărora se aplică rata rezervelor minime obligatorii;- perioada de observare – este intervalul de timp pentru care se determină baza de calcul şi este dată de perioadele 1 – 15 ale lunii şi respectiv 16 – 30 (31) ale lunii;- perioada de aplicare – constă în intervalul de timp în care trebuie menţinută în contul de la BNR suma care reprezintă rezerva minimă. Această perioadă este chenzina imediat următoare a perioadei de observare;- nivelul calculat este produsul dintre baza de calcul şi rata rezervelor minime obligatorii;- nivelul prevăzut reprezintă soldul mediu zilnic pe care banca trebuie să-l înregistreze în contul în care se menţin rezervele;- nivelul efectiv – soldul mediu zilnic înregistrat de bancă în contul în care se menţin rezervele obligatorii în perioada de aplicare; se determină în funcţie de numărul de zile calendaristice din perioada de aplicare;- nivelul minim prevăzut – reprezintă soldul minim zilnic al contului în care se menţin rezervele minime obligatorii;- nivelul maxim prevăzut reprezintă soldul maxim al contului în care se menţin rezervele minime obligatorii;

2

134

- excedentul de rezerve constituie diferenţa pozitivă dintre nivelul efectiv şi nivelul prevăzut al RMO;- deficit de rezerve reprezintă diferenţa negativă dintre nivelul efectiv şi cel prevăzut. Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii o constituie mijloacele băneşti în monedă naţională şi valută, care reprezintă obligaţii ale băncii faţă de persoanele fizice şi juridice: surse atrase, împrumutate, datorii şi alte obligaţii. Nu se iau în considerare:- sursele atrase de la BNR sau de la alte bănci care au obligaţia constituirii de reserve minime obligatorii;- surse atrase de la instituţii financiare externe dacă au scadenţe mai mari de 12 luni;- sume care intră în contul curent al Trezoreriei statului. Baza de calcul se determină ca medie a soldurilor zilnice ale elementelor de pasiv în perioada de observare.Pentru mijloacele băneşti în valută, mediile soldurilor zilnice se determină pe fiecare tip de valută în parte, prin transformare în $ sau în euro. Menţinerea rezervelor obligatorii se realizează în conturi diferite, pentru mijloacele băneşti în lei şi pentru cele în valută. Îndeplinirea nivelului RMO – se realizează atunci când nivelul efectiv al acestora este egal cu nivelul prevăzut. Datorită menţinerii în conturi diferite, nu este permisă compensarea între depăşirea şi neîndeplinirea rezervei obligatorii în lei şi a celei în valută. Înregistrarea de către o bancă a unui deficit de rezerve nu antrenează măsuri de supraveghere prudenţială decât atunci când se constată pe o perioadă de două luni consecutiv. Altfel, deficitul înregistrat într-o lună se adaugă la nivelul calculat al perioadei următoare. Stabilirea nivelului ratelor rezervelor obligatorii se află în sarcina Băncii Naţionale, care le comunică băncilor în cel puţin 7 zile înainte de începerea perioadei de aplicare. Pentru nivelul efectiv al rezervelor, banca centrală plăteşte dobândă, până la nivelul maxim prevăzut al rezervelor obligatorii. Mărimea acestei rate a dobânzii se situează cel puţin la nivelul ratei dobânzii medii pentru depozitele la vedere practicate de bănci. Excedentul de rezerve nu este remunerat de către BNR. Atunci când băncile nu raportează, la termenul stabilit, baza de calcul sau raportează în mod eronat nivelul acestora, BNR aplică sancţiuni, fie sub forma majorării nivelului rezervei obligatorii, fie sub forma unor amenzi cuprinsă între 0,1 şi 1% din capitalul social al băncii.

Ratele rezervelor minime obligatorii (RMO)

Elemente ale bazei de calculRata RMO (%)

 lei în vigoare

începând cu:valută

în vigoare începând cu:

Pasive cu scadenţă reziduală mai mica de 2 ani de la finele perioadei de observare

18 24 nov.2008 40 24 mar.2006

Pasive cu scadenţă reziduală mai mare de 2 ani de la finele perioadei de observare

cu clauză de rambursare, transferare, retragere anticipată

18 24 nov.2008 40 24 mar.2006

fără clauză de rambursare, transferare, retragere anticipată

0 24 aug.2002 0 24 mai 2009

Împrumuturi nerambursabile 0 24 aug.2002 0 24 aug.2002

6. Ţintirea directă a inflaţiei

Regimul de ţintire directă a inflaţiei înglobează recunoaşterea importanţei fenomenului imflaţionist în economiile moderne şi, implicit, faptul că asigurararea stabilităţii preţurilor reprezintă cea mai eficientă cale de susţinere de către politica monetară a dezideratului general de creştere economică pe termen lung. Utilizată pe scară largă în ţările industrializate în anii 90, strategia de ţintire directă a inflaţiei a

135

devenit, ulterior crizelor din America Latină şi Asia, o alternativă atractivă şi pentru economiile emergente.Strategia de ţintire directă a inflaţiei prezintă următoarele caracteristici definitorii:- asumarea neechivocă a angajamentului faţă de stabilitatea preţurilor ca principal obiectiv al politicilor monetare şi plasarea pe un plan secundar a celorlalte obiective tradiţionale (creşterea economica, creşterea competitivităţii externe, acoperirea deficitelor fiscale sau scăderea şomajului);- transparenţa strategiei de politică monetară prin comunicarea către public a obiectivelor şi deciziilor de politică monetară;- creşterea răspunderii băncii centrale pentru atingerea obiectivului de inflaţie;- dependenţa de furnizarea în timp util a unui set complet de informaţii privind variabilele relevante pentru toate cele patru blocuri macroeconomice (real, monetar, fiscal, extern).

Un regim de ţintire a inflaţiei permite politicii monetare să se concentreze pe aspecte ale mediului financiar intern şi să răspundă mai bine şocurilor din economia naţională. Relaţia bani-inflaţie nu este elementul definitoriu al strategiei de ţintire directă a inflaţiei, dar constituie o premisă favorabilă pentru determinarea adecvată a instrumentelor monetare pentru care autoritatea monetară optează.

Principalalele condiţii instituţionale sunt:Prioritatatea absloută a obiectivului de infaţie. Angajamentul instituţional faţă de stabilitatea

preţurilor presupune ca politicii monetare să-i fie acordat un mandat clar prin care acest obiectiv să aibă un caracter fundamental şi prioritate în faţa altor obiective, precum creşterea economică, competitivitate externă sau majorarea gradului de ocupare a forţei de muncă.

Independenţa băncii centrale în utilizarea instrumentelor. Regimul de ţintire directă a inflaţiei presupune un grad sporit de independenţă a băncii centrale în conducerea politicii monetare. În plan instituţional, acesta implică existenţa unei legi care să statueze independenţa consiliului de administraţie al băncii centrale (numit pe termen lung şi protejat de revocări arbitrare) faţă de guvern şi să acorde băncii centrale controlul exclusiv şi complet în alegerea şi aplicarea instrumentelor de politică monetară.Armonizarea politicii monetare cu politica fiscală. Independenţa de facto a băncii centrale- definită prin libertatea de a utiliza instrumentele de care dispune îm maniera pe care o consideră potrivită pentru atingerea obiectivului său- este restrânsă de prezenţa dominanţei fiscale, care distorsionează eficienţa măsurilor de politică monetară. Atât timp cât politica mometară operează într-un mediu în care avantajul primei mişcări revine politicii fiscale, câmpul de acţiune al băncii centrale este sensibil îngustat. Independenţa acesteia este deplină doar în condiţiile în care cadrul operaţional asigură primordialitatea ţintei de inflaţie asupra obiectivelor de natură fiscală. Într-un astfel de context, politica fiscală este cea care trebuie să-şi ajusteze comportamentul astfel încât să nu pericliteze obiectivul de inflaţie, ceea ce este echivalent cu absenţa oricăror simptome de dominanţă fiscală, finanţarea deficitului public direct de către banca centrală sau de către sistemul bancar să fie redusă sau inexistentă, guvernul să nu depindă de veniturile din senioraj, pieţele financiare interne să fie suficient de dezvoltate pentru a permite tranzacţionarea instrumentelor de îndatorare publice sau private, nivelul datoriei publice să fie sustenabil.Curs de schimb flexibil. Un aspect suplimentar ce poate ridica serioase probleme strategiei de ţintire directă a inflaţiei este fenomenul de dolarizare ce caracterizează, în multe cazuri, pieţele emergente. Flexibilitatea cursului de schimb nominal este o cerinţă a regimului inflation targeting ce derivă din asumarea ca obiectiv prioritar a ţintei de inflaţie. Riscurile asociate nu sunt însă neglijabile în condiţiile în care deprecierea abruptă poate determina creşterea poverii datoriei denominate în dolari, iar aprecierea monedei poate produce deteriorarea balanţei comerciale. În acest context, implementarea ţintirii directe a înflaţiei în economii parţial dolarizate trebuie precedată de introducerea unor reglementări prudenţiale stricte şi a unei supravegheri eficiente a instituţiilor financiare care să asigure capacitatea sistemului de a absorbi şocurile cursului de schimb.

136

Transparenţă şi responsabilitate. Transparenţa politicii monetare este extrem de utilă unei bănci centrale cu o orientare ferm antiinflaţionistă. Dacă banca este consecventă în conduita antiinflaţionistă, comunicarea publică a obiectivelor, instrumentelor, procedurilor, deciziilor şi prognozelor sale îi întăreşte credibilitatea, concomitent cu sporirea gradului de responsabilitate în faţa publicului. Atingerea repetată a ţintelor anunţate generează câştiguri reputaţionale, sprijinul publicului pentru independenţa băncii centrale majorându-se chiar şi în absenţa unui cadru formal riguros de evaluare a performanţelor acesteia. Dincolo de cerinţele instituţionale, adoptarea unui regim de ţintire directă a inflaţiei presupune rezolvarea unor aspecte de ordin tehnic.- alegerea unui indice de preţuri adecvat (reprezentativ pentru puterea de cumpărare a banilor şi uşor de înţeles de către public);- stabilirea explicită a unei ţinte cantitative, a intervalului de fluctuaţie acceptat şi a orizontului de timp în care se va urmări atingerea obiectivului;- construirea de către banca centrală a unui model performant de prognoză a inflaţiei.Alegerea unui indice de preţuri adecvat în funcţie de care se stabileşte ţinta de inflaţie depinde de caracteristicile metodologice ale calculării indicelui preţurilor de consum şi de senzitivitatea acesteuia la şocurile din partea ofertei. Multe bănci centrale care au adoptat regimul de ţintire directă a inflaţiei utilizează indicele preţurilor de consum (IPC) sau îşi fixează ţinta de inflaţie în termenii inflaţiei de bază, care presupune eliminarea directă din IPC a preţurilor administrate şi a celor cu volatilitate ridicată.Alegerea dimensiunii benzii – ţintei reflectă un compromis între anunţarea unei benzi înguste şi anunţarea unei benzi largi. O bandă îngustă reflectă o poziţie fermă a băncii centrale în respectarea obiectivului de stabilitate a preţurilor, dar se poate dovedi dificilă de implementat în practică, cu repercusiuni asupra credibilităţii autorităţii monetare. Pe de altă parte, adoptarea unei benzi înguste prezintă avantajul accentuării responsabilităţii pe termen scurt a băncii centrale în atingerea ţintei de inflaţie, însă poate să determine instabilitate la nivelul instrumentelor de politică monetară.

Orizontul de timp trebuie să fie prestabilit pentru a se asuma responsabilitatea pentru atingerea ţintei.Capacitatea de prognozare a inflaţiei. Ralizarea de către banca centrală a unei prognoze de inflaţie este esenţială într-un regim de ţintire a inflaţiei, dat fiind caracterul anticipativ al unei astfel de strategii de politică monetară. Este necesară existenţa unei bune cunoaşteri a mecanismului de transmisie a impulsurilor politicii monetare şi a unor pieţe financiare capabile să furnizeze, în timp util, informaţii corecte băncii centrale, ca răspuns la acţiunile acesteia. De asemenea, pentru a nu dobândi un caracter recursiv, prognozele efectuate în cadrul băncii centrale nu trebuie să încorporeze anticipaţiile privind acţiunile sale pe care se bazează prognozele realizate de alte instituţii.

Actuala strategie monetară a BNR include elemente precum orientarea dezinflaţionistă, flexibilitatea cursului de schimb şi rolul important al agregatelor monetare, care se regăsesc şi într-un regim de ţintire directă a inflaţiei.

În perioada februarie 2008 - ianuarie 2009, rata medie a inflaţiei a fost de 7,8%. În 2008, rata inflaţiei a înregistrat o uşoară scădere la 6,3%, faţă de 6,57%, în 2007. În luna ianuarie 2009, inflaţia a crescut cu aproape un punct procentual, la 1,24%, iar rata anuală a urcat de la 6,3% la 6,71%, a anunţat Institutul Naţional de Statistică (INS).

5.2 Taxa scontului

Manevrarea taxei scontului constituie în cadrul economiei de piaţă unul din instrumentele principale ale politicii monetare şi de credit.

Taxa oficială a scontului reprezintă dobânda pentru creditele acordate de banca de emisiune în cadrul operaţiunilor de rescontare. Având în vedere poziţia deosebită pe care o are Banca de Emisiune

137

în cadrul aparatului bancar, taxa de rescont percepută de ea constituie principala componentă a taxei de scont încasată de băncile comerciale şi în consecinţă principala pârghie pentru ieftinirea sau scumpirea creditului şi prin extensie pentru dilatarea sau contractarea masei monetare în circulaţie. Când Banca de Emisiune reduce taxa de rescont, băncile comerciale pot şi ele să reducă taxa de rescont, fenomen ce conduce la ieftinirea creditului, la sporirea masei monetare în circulaţie şi la intensificarea activităţii economice. Invers dacă Banca de Emisiune majorează taxa de rescont nivelul general al dobânzii creşte, masa monetară în circulaţie se reduce, iar activitatea economică se restrânge.

Implicit manevrarea taxei scontului acţionează şi asupra balanţei de plăţi externe. Astfel scăderea taxei scontului conduce la emigrarea capitalurilor străine şi lasă înviorarea vieţii economice numai pe seama capitalurilor autohtone. Dimpotrivă majorarea taxei scontului concură la atragerea în ţară a capitalurilor străine. Asemenea efect al manevrării taxei scontului asupra fluxului sau refluxului capitalurilor străine implică recurgerea la acest instrument în scopul echilibrării balanţei de plăţi externe.

Manevrarea taxei scontului continuă să fie utilizată şi în zilele noastre ca mijloc de influenţare a economiei, de combatere a inflaţiei şi de influenţare a balanţei de plăţi externe. Insă eficacitatea sa nu mai este considerată certă cum se aprecia în trecut.

In zilele noastre aparatul bancar dispune de suficiente fonduri, precum şi de numeroase căi de a le procura, încât nu mai depinde în mod hotărâtor de refinanţările efectuate de Banca de Emisiune.

Abundenţa capitalurilor caracteristică perioadei actuale conduce la desprinderea marilor întreprinderi de piaţa propriu-zisă a creditului, acestea dispunând de capitaluri proprii suficiente sau fiind finanţate de societăţi sau bănci proprii cointeresate şi în relaţiile cu care nu are importanţă variaţia monetară a ratei dobânzii.

Totodată înfăptuirea investiţiilor implicând aplicarea capitalurilor pe termen lung este orientată de alte criterii pe care le au în vedere investitorii, aceştia fiind mai puţin influenţaţi de conjunctura momentană pe care manevrarea taxei scontului o poate determina.

Chiar pe piaţa capitalurilor aflate sub influenţa taxei scontului, efectele aşteptate prin manevrarea acesteia se exercita adeseori cu întârziere, partenerii continuând să practice nivelurile de dobânzi anterioare îndeosebi atunci când au angajamente sau previziuni proprii asupra conjuncturii.

Aceste elemente privind manevrarea taxei scontului ca metodă a politicii monetare şi de credit ne conduc la aprecierea că ea reprezintă un instrument anticiclic.5.3 Sistemul rezervelor minime obligatorii

Acest sistem instituit din grija de a asigura o lichiditate minimă, constă din obligaţia băncilor care constituie depozite să consemneze în conturile lor deschise la Banca de Emisiune ,o sumă dimensionată de regulă sub formă de cotă procentuală. Pe de altă parte solicitările depunătorilor ,fie pentru a efectua plăţi,in numerar ,fie pentru dispunerea de plăţi în contul clienţilor prin intermediul altor bănci vor fi prompt satisfăcute pe seama depozitelor pe care însăşi banca respectivă le are la Banca Centrală . Astfel fiecare bancă are o lichiditate minimă asigurată. Totodată sistemul rezervelor minime obligatorii îndeplineşte o funcţie importantă în cadrul economiei naţionale şi anume aceea de instrument al politicii monetare şi de credit . Aşa cum s-a precizat rezerva minimă obligatorie potrivit dimensiunilor sale, determină un anumit raport între volumul depozitelor şi volumul creditului ce se poate acorda în baza acesteia ca resurse de creditare . Sistemul rezervelor minime obligatorii constituie una din măsurile Guvernului care în raport de interesele conjuncturale şi pot fi utilizate fie pentru creşterea volumului creditului acordat economiei , determinând astfel intensificarea activităţii , fie pentru reducerea creditelor acordate economiei şi stimularea dezvoltării activităţii economice .

138

Sistemul rezervelor minime obligatorii a avut în perioada postbelică o largă aplicabilitate în majoritatea ţărilor dezvoltate , constituind unul din cele mai utilizate şi eficiente instrumente ale politicii monetare şi de credit . O analiză aprofundată a aşezării şi modului de acţionare a acestuia nu orientează mai precis asupra posibilităţilor sale .

Astfel practica cunoaşte diferenţieri cu privire la structura depozitelor luate în calcul . De pildă în unele ţări cum sunt SUA şi Canada sunt cuprinse în baza de calcul numai depozitele la vedere , adică agregatele monetare considerate în sens restrâns . In ţări , cum sunt Franţa, Germania , Spania sunt luate în considerare agregatele monetare considerate în sens larg, adică cvasi-totalitatea exigibilităţilor .

De asemenea există diferenţieri în ceea ce priveşte modul de calcul, astfel în unele ţări sunt considerate depozitele în sumă efectivă , pe când în altele se are în vedere numai variaţia acestora de la un interval la altul .

În ceea ce priveşte cuantumul rezervei acesta poate fi unic (de exemplu în Spania) sau diferenţiat în funcţie de gradul de exigibilitate al depozitelor ca de pildă în Franţa , Germania , Japonia , Canada unde sunt eşalonate în funcţie de scadenţa depozitelor .

În legătură cu remunerarea depozitelor se utilizează procedee diferite . In mod frecvent în foarte multe ţări rezervele nu sunt remunerate. In unele ţări o parte a rezervelor sunt remunerate avându-se în vedere obligaţia băncilor centrale de a folosi aceste rezerve pentru creditarea statului . Soluţiile adoptate tind să egaleze efectele asociind o anumită rată mai ridicată care se remunerează cu o alta mai redusă care nu se remunerează . De altfel nu trebuie omis că sistemul rezervelor minime obligatorii influenţează asupra conturilor bancare acţionând prin intermediul rezervelor mai puţin remunerate în sensul de a determina oportunitatea activelor în funcţie de aceste condiţii .

Dincolo de obiectivul principal de a permite Băncii Centrale de a acţiona asupra creaţiei monetare prin influenţarea comportamentului în creditare al băncii , sistemul rezervelor minime este utilizat şi în alte domenii.

De exemplu prin modificarea coeficientului de rezervă pentru depozitele constituite la băncile străine poate fi exercitat controlul asupra mişcării capitalurilor flotante şi respectiv operaţiilor cu străinătatea şi nivelul rezervelor valutare .

Principalele caracteristici ale sistemelor de rezerve obligatorii

În sens strict, rezervele obligatorii reprezintă o obligaţie de utilizare a monedei băncii centrale. În momentul iniţial, al conceperii acestui instrument, obiectivul principal a fost de a permite băncilor centrale să acţioneze asupra creaţiei monetare, prin influenţarea comportamentului băncilor în materie de credite. Dincolo de acest obiectiv principal, rezervele obligatorii prezintă importanţă tehnică în 3 domenii :- în primul rând, o creştere a ratei rezervei poate servi la compensarea efectelor asupra lichidităţii bancare pe care le exercită intrarea de devize sau creditele obţinute direct de la Banca Centrală de către trezoreria statului (după cum evidenţiază situaţiile din Germania, Spania, Portugalia, Franţa) .- în al doilea rând, sistemul poate fi utilizat pentru a putea lupta împotriva speculaţiilor antrenate de revalorizarea monedei naţionale. O astfel de utilizare a fost curentă în Franţa anilor ’70, iar în Germania între 1970-1978 .- în al treilea rând, menţinerea rezervelor obligatorii permite disocierea într-o anumită măsură, a costului creditului datorat intervenţiilor Băncii Centrale pe piaţa monetară şi permite, de asemenea, să acţioneze asupra cererii de credite.

Remunerarea rezervelor obligatorii generează o serie de efecte, astfel:

139

a) în toate ţările, rezervele obligatorii antrenează un cost care afectează costul de exploatare bancară.Activitatea practică face să apară două tipuri de situaţii:- în mod frecvent, rezervele nu sunt remunerate;- în alte situaţii, rezervele sunt remunerate, dar în circumstanţe particulare, având în vedere că Banca Centrală are ea însăşi o anume obligaţie de utilizare a acestor rezerve (finanţarea Trezoreriei în Italia sau Spania).Remunerarea rămâne, uneori, inferioară ratei de dobândă de piaţă, indiferent dacă se aplică asupra rezervelor sau numai asupra unei părţi din acestea .Remunerarea rezervelor obligatorii la o rată situată sub nivelul dobânzii de piaţă, reduce rolul specific al rezervelor ca instrument al politicii monetare. În ipoteza remunerării la o rată de piaţă a dobânzii, efectul acestui instrument se diminuează, întrucât se produce majorarea rezervelor, fără ca Banca Centrală să majoreze oferta de monedă centrală, ceea ce conduce la o creştere puternică a ratei de dobândă.Statistic, s-a evidenţiat că partea rezervelor remunerate este apropiată de ponderea pe care o deţin depozitele fără dobândă ale băncilor comerciale la Banca Centrală .Astfel, în Italia, rezervele cu rată de 25% remunerate cu 5,5% rată de dobândă, în condiţiile unei rate de piaţă a dobânzii de 12%, corespund cu nivelul rezervelor remunerate.b) din punct de vedere tehnic apar diferenţieri între sistemele rezervelor obligatorii, în funcţie de următoarele elemente:- asieta sau baza de calcul- rata aplicată- modul de constituireBaza de calcul a rezervelor este, în general, constituită din exigibilităţi (resurse atrase) şi manifestă două tendinţe, astfel:- în ţările în care există preferinţă pentru agregatele restrânse, rezervele sunt bazate pe depozitele atrase de la clienţi (SUA, Canada);- în ţările în care prezintă importanţă evoluţia unor agregate largi, rezervele obligatorii sunt calculate asupra totalităţilor resurselor băncilor (Spania, Franţa , Germania).Trebuie remarcat şi faptul că în ţările în care nu există un control al operaţiunilor de schimb cu străinătatea, rezervele obligatorii se calculează pe o bază care include şi deţinerile de monedă naţională ale nerezidenţilor (Germania, SUA).Rata de rezervă minimă obligatorie cunoaşte o diferenţiere de la o legislaţie la alta, manifestându-si două tendinţe, astfel:- în anumite ţări, pentru a se ţine seama de gradul de lichiditate al disponibilităţilor se aplică rate diferite, după cum este cazul încasărilor din tranzacţii sau de cvasimonedă; Situaţia se întâlneşte în cazul Franţei, Germaniei, SUA, Japoniei, Canadei, unde cota variază între 10% şi 2%, în funcţie de scadenţa depozitelor;- cealaltă tendinţă se manifestă în ţările în care accentul se pune pe substituirea între resurse, caz în care se aplică o rată unică (Spania şi Australia).Modul de constituire al rezervelor urmează o metodologie care permite ca acestea să acţioneze cel mai bine asupra creaţiei monetare. Referitor la acest aspect, pot fi identificate două modalităţi, şi anume:- rezervele decalate- rezervele instantanee sau actualeDistincţia dintre cele două modalităţi de constituire a rezervelor constă în momentul şi perioada de formare, respectiv, după cum rezervele sunt constituite în aceeaşi lună sau trimestru în care banca a acordat creditele. Rezervele decalate se diferenţiază prin aceea că băncile îşi pot constitui rezervele cu un decalaj care ajunge până la 50 zile faţă de data de referinţă. Diferenţa dintre cele două modalităţi

140

evidenţiază că, atunci când băncile constituie rezervele instantanee acestea trebuie să cunoască precis nivelul creditelor acordate, ceea ce implică obligaţia programării exacte a distribuirii creditelor. În cazul unor greşeli, băncile vor avea, la sfârşitul perioadei, obligaţia constituirii de rezerve obligatorii masive, ceea ce antrenează costuri sporite. Apogeul rezervelor obligatorii s-a manifestat în anii ‘60-’70, iar modificările numeroase ale ratelor de rezervă obligatorie au demonstrat integrarea acestui instrument în strategiil conjuncturale . Astfel, în Germania, rata rezervelor a fost modificată în medie de 3 ori pe an până în anul 1981, în Austria au fost 9 revizuiri între 1972 şi 1976, iar în Franţa 30, între 1970şi 1975 . Declinul relativ al mecanismului rezervelor obligatorii s-a produs în anii ’80, prin suprimarea “de facto” în ţările care, tradiţional erau ataşate de acest instrument, precum şi în celelalte ţări, care practicau un control asupra expansiunii monetare, prin acest mecanism. Enumerăm câteva date : 1975 în Belgia; 1977 în Danemarca; 1978 în Elveţia; 1980 în Marea Britanie; 1988 în Norvegia; în 1987 Canada a anunţat intenţia de a abandona sistemul, iar Australia a diminuat de la 7% la 1% rata unică a rezervei obligatorii, ceea ce evidenţiază că declinul acestui instrument s-a datorat unor factori comuni tuturor ţărilor, dintre care importantesunt: inovaţiile financiare şi liberalizarea mişcărilor de capital . În unele ţări, rata rezervelor obligatorii nu s-a modificat perioade îndelungate de timp, fapt ce demonstrează că mecanismul nu a putut fi utilizat în scopuri conjunctutale.

Astfel, în Australia şi Japonia, ratele au rămas nemodificarte din anul 1982, iar în SUA între 1980 şi 1990 (an în care au fost reduse). Diminuarea rolului rezervelor obligatorii, în calitate de instrument al politicii monetare, poate fi cuantificată şi prin ponderea relativă a acestora în masa monetară. Astfel, dacă în anii ’70 volumul rezervelor obligatorii reprezenta între 10 şi 15% din masa monetară în sens larg, în prezent, în ţările care menţin un astfel de instrument, ponderea este de mai puţin 6% din agregatul monetar cel mai larg . Motivele care au stat la baza unei asemenea evoluţii, după cum s-a arătat deja, pot fi formulate astfel : inovaţiile financiare şi liberalizarea mişcărilor de capital. În ţările fără control asupra pieţei valutare şi asupra schimburilor, existenţa rezervelor obligatorii ridicate au provocat o delocalizare a operaţiunilor de schimb (de exemplu, a sporit piaţa eurodolarilor şi s-au dezvoltat operaţiile băncilor germane în Luxemburg). În toate ţările în care rezervele obligatorii au înregistrat valori semnificative, s-a manifestat, pe de o parte dezvoltarea operaţiunilor acelor instituţii financiare nesupuse mecanismului rezervelor obligatorii, şi pe de altă parte, dezintermedierea sau crearea de către bănci a unor instrumente nesupuse rezervelor . O asemenea schimbare de atitudine, din partea autorităţilor monetare, s-a fundamentat pe conştientizarea faptului că rezervele obligatorii afectează contul de exploatare bancară şi acţionează nu numai asupra ofertei de credit, ci mai cu seamă asupra cererii de credit, prin efectul de preţ, pe care îl antrenează. Datorită inovaţiilor financiare, o parte tot mai importantă a resurselor bancare sunt remunerate prin rata de piaţă a dobânzii, şi în consecinţă, sunt sensibile la variaţia acesteia din urmă. Necesitatea de a dispune de un volum ridicat de rezerve obligatorii, prin diminuarea costului mediu al pasivelor bancare, înregistrează o tendinţă de diminuare puternică . Se poate concluziona că, deşi în prezent, rezervele obligatorii îndeplinesc încă într-un anumit număr de ţări dezvoltate, un rol important în cadrul lichidităţii bancare, menţinerea ratei nu este considerată un instrument major al politicii monetare. Într-o perioadă de multiple inovaţii financiare şi de liberalizare a mişcărilor de capital, intervenţiile Băncii Centrale asupra pieţelor de capital permit obţinerea de efecte dorite, fără a provoca distorsiuni în concurenţa dintre sursele de finanţare bancară şi cele dezintermediate, şi fără a genera efecte inverse, precum delocalizarea operaţiunilor sau accelerarea inovaţiilor financiare. Experienţa ţărilor care le practică demonstrează, de asemenea, că rezervele obligatorii pot îndeplini un rol structural, cu condiţia ca volumul să fie, relativ, scăzut. Rezervele obligatorii menţin un anumit interes conjunctural pentru a deconecta costul creditului şi rata dobânzii, atunci când există un conflict între rata de schimb

141

şi obiectivul monetar şi atunci când imperfecţiunile pieţei nu permit altor finanţări să substituie reducerea rapidă a creditelor bancare. În pofida distorsiunilor concurenţiale pe care le implică, o majorare a ratei de rezervă obligatorie permite influenţarea cererii de credit, fără a se modifica rata de dobândă pe piaţa monetară, ceea ce afectează costul de finanţare al tuturor agenţilor economici care nu se pot împrumuta direct pe piaţă. Atunci când rata este relativ stabilă şi nepenalizatoare, rezervele permit menţinerea echilibrului pe termen mediu pe piaţa de capital. Din punct de vedere structural, rezervele constituie o “taxă” asupra sistemului bancar, în scopul de a face băncile să plătească serviciile pe care banca centrală le oferă şi de a compensa privilegiile de care beneficiază: accesul la resurse centrale şi dreptul de colectare a depozitelor de la public remunerate la nivel redus, nesemnificativ. Rezervele obligatorii care se menţin în Marea Britanie, la un nivel de 0,5% urmăresc, ca obiectiv, furnizarea de lichidităţi şi asigurarea de venituri pentru Banca Angliei, potrivit sintagmei “to secure Bank’s ressources and income”, acelaşi argument fiind prezent şi în S.U.A. Principiul de acţiune al rezervelor obligatoriiDupă cum s-a arătat deja, politica rezervelor obligatorii obligă băncile să constituie la banca centrală, în conturi neremunerate sau slab remunerate, o fracţiune minimă din exigibilităţile lor (resurse la vedere sau pe termen scurt) şi, uneori, din creditele pe care le acordă. Cu cât rezervele sunt mai mari, cu atât sunt mai constrângătoare pentru bănci şi invers).Dacă se manifestă o creştere a ratei rezervelor obligatorii, atunci nevoile băncilor comerciale în monedă centrală se majorează, întrucât ele trebuie să majoreze suma rezervelor deţinute în contul de la instituţia centrală. Astfel, se reduce lichiditatea bancară (disponibilităţile băncilor deţinute în monedă centrală), ceea ce antrenează probleme de trezorerie ale băncilor respective. Acestea recurg la finanţări de la banca centrală, prin intermediul pieţei monetare. Dacă banca centrală a determinat, prin intervenţiile sale, rate de lichiditate ridicate, atunci şi băncile vor suporta un cost de refinanţare ridicat. Mai mult, întrucât rezervele obligatorii nu generează dobânzi importante, rezultă “o lipsă de câştig” importantă. Acest ultim efect, corelat cu costul ridicat al refinanţării incită băncile să limiteze aportul lor la crearea de monedă. În sens invers, dacă scade rata de rezervă minimă obligatorie, atunci nevoile băncilor comerciale în monedă centrală se vor diminua. Prin urmare, se majorează lichiditatea bancară, ceea ce permite băncilor să facă faţă nevoilor de monedă centrală, care rezultă din activitatea curentă. Astfel, politica rezervelor obligatorii apare ca o completare indispensabilă a politicii de rată a dobânzii pe piaţa monetară, ambele fiind constrângătoare pentru bănci, în măsura în care băncile sunt îndatorate la banca centrală. Această analiză fundamentată, teoretic, pe ideea multiplicatorului creditului este puternic contestată. Utilităţile rezervei obligatorii în cadrul acţiunii asupra lichidităţii bancare se pot prezenta astfel:- rezervele obligatorii permit a se acţiona asupra costului creditului fără a modifica rata dobânzii pe piaţa monetară;- acestea conferă acţiunii asupra lichidităţii bancare un suport previzional stabil, ceea ce compensează neregulile altor factori care influenţează trezoreria băncilor;- rezervele obligatorii sunt utile atunci când piaţa devine supralichidă, respectiv atunci când deficitul bugetar este finanţat prin creaţie monetară;- rezervele influenţează costul resurselor bancare, datorită faptului că se restrâng posibilităţile de plasament pe piaţa interbancară. Din punct de vedere al modului de calcul pot fi stabilite rezerve asupra depozitelor şi rezerve asupra creditelor.

142

Rezervele asupra depozitelor (exigibilităţilor) pot fi cuantificate prin intermediul unui coeficient al rezervei, stabilit ca raport între nivelul rezervelor constituite şi depozite: depozite coeficient al rezervei =rezerveÎn practică, pot fi distinşi doi coeficienţi care iau în considerare, la numitor, depozitele la vedere, pentru primul şi depozitele la termen, pentru al doilea. Depozitele la vedere, având caracterul de mijloace de plată, sunt supuse unei rate mai ridicate decât depozitele la termen. În cazul rezervelor constituite asupra creditelor (utilizărilor), coeficientul se determină prin luarea în calcul, la numitor a sumei creditelor de orice natură, acordate de bancă întreprinderilor sau persoanelor fizice: credite coeficient al rezervei=rezerve Controlul sistemului rezervelor obligatorii este uşor întrucât acestea sunt constituite în conturi la banca centrală. Nerespectarea regulilor poate fi sancţionată prin aplicarea unei rate penalizatoare.

5.4 Operaţiile de open-market

Operaţiile de open-market constau în cumpărarea şi vânzarea de titluri îndeosebi a celor emise de tezaurul public pe piaţa monitor de către Banca de Emisiune . In perioada de stagnare economică Banca de Emisiune cumpără titluri punând în acest fel monedă în circulaţie . Pieţele fiind alimentate cu fonduri , lichiditatea băncii creşte şi în consecinţă se majorează volumul creditelor acordate . In situaţia inversă când presiunile inflaţioniste sunt puternice şi se pune problema atenuării ritmului ne-adecvat al creşterii economice , Banca de Emisiune vinde titluri pe piaţă şi în acest fel retrage din circula şi în acest fel retrage din circulaţie masa monetară care prezintă contravaloarea acestora . Drept urmare banca înregistrează o diminuare a lichidităţii şi în consecinţă îşi restrânge activitatea de creditare .

Efectele care le generează : Participarea Băncii de Emisiune la negocierile de piaţă prin achiziţia şi vânzarea unor titluri ale împrumuturilor de stat prin efectele pe care le generează este însă mult mai complexă constituind în majoritatea ţărilor dezvoltate una din modalităţile de înfăptuire a politicii monetare şi de credit; Pe de o parte prin intervenţia Băncii de Emisiune pe piaţa liberă se creează premisele pentru menţinerea unor cursuri stabile ale titlurilor de credit public . Dată fiind complexitatea emisiunii de valoare , statul este interesat în asigurarea unei plăţi stabile , sigure a titlurilor de credit care să inspire încredere celor care le deţin ; Pe de altă parte participarea Băncii de Emisiune la operaţiile ce au loc pe piaţa liberă determină o redistribuire, prin efectele sale, între Banca de Emisiune şi celelalte bănci . In bilanţurile centralizate ale băncii efectele generate se reflectă astfel : a)Situaţia iniţială :

A Banca de emisiune P A Banci comerciale P

titluri de stat emisiune credite acordate resurse 1000 3000 300 1000 credite acordate economiei 700

b)cumpărări de titluri de la banca de emisiune :

A Banca de emisiune P A Banci comerciale P

titluri de stat emisiune credite acordate resurse

143

1100 3100 200 1100 credite acordate economiei 800

c) vânzări de titluri de banca de emisiune:

A Banca de emisiune P A Banci comerciale P

titluri de stat emisiune credite acordate resurse 900 2900 400 1000 credite acordate economiei 600

Cumpărarea titlurilor de către Banca de Emisiune ( cazul B ) determină creşterea emisiunii şi creează o eliberare egală a plasamentelor băncilor , fapt ce poate conduce la sporirea creditelor acordate economiei.

Dimpotrivă vânzarea titlurilor de către Banca de Emisiune (cazul C ) implică retragerea din circulaţie a banilor şi determină restrângerea posibilităţilor băncilor comerciale de a acorda credite economiei datorită creşterii plasamentelor în titluri .

Decurgând din conceptele Keynsiste şi considerate şi de monetarişti, însuşi de Mylton Freedman ca modalitate accesibilă, intervenţia Băncii de Emisiune pe piaţa liberă se confruntă în zilele noastre cu o serie de limite şi de contradicţii . Dimensiunile tot mai mari a datoriei publice , perpetuarea deficitelor bugetare acţionând în sensul unic al creşterii valorii pentru efectele publice sunt factori care diminuează rolul regulator al operaţiilor de open-market asupra capitalurilor de creditare a aparatului bancar şi a masei monetare în circulaţie .

5.4.Reglementările bancare – expresie a politicii promovate de bănci

Reglementările ca forme de intervenţie directă a autorităţilor în desfăşurarea activităţilor bancare îşi au originea în consecinţele crizei economice mondiale din 1929-1933 care după cum se ştie a sancţionat drastic lipsa de lichiditate a băncilor . Reflectând concluziile acestor experienţe , reglementările bancare au stabilit principii care s-au menţinut în vigoare timp de câteva decenii .

Potrivit acestor principii , concurenţa interbancară era strict limitată prin reglementarea dobânzilor creditoare decurgând din depozite sau cuvenite deţinătorilor de titluri financiare utilizate pentru plasarea economiilor . Trebuie menţionat că asemenea principii de organizare bancară erau expresia aplicării teoriei keynesiste a cărei teză principală era rolul major atribuit dobânzilor în echilibrul circulaţiei monetare şi a celui economic general .

În lumina acestor concepţii au fost cristalizate politicile care prin norme cu acţiune directă au stabilit comportamente pentru bănci privind volumul lichidităţilor sau o anume utilizare predeterminată a activelor bancare .

Dintre acestea mai importante pot fi menţionate :a)plafonul efectelor publice – prin care se stabilea o destinaţie obligatorie ce trebuie dată

resurselor rezultate din creşterea depozitelor .Prin acest instrument se asigura un plasament obligatoriu

144

în active băneşti a bonurilor de tezaur , fapt ce uşura plasarea acestor titluri şi implicit creditarea statului . Evident era asigurată pe această cale şi un anumit grad de lichiditate bancară .

b) coeficientul de reţinere –stabilea obligaţia băncii de a păstra un portofoliu minim din efectele pe termen mediu , obligaţie ce restrângea pentru bănci posibilitatea de a le resconta şi crea necesitatea de a le acoperii din alte resurse .

c)încadrarea creditului – reprezintă o restricţie automată a progresului creditului distribuit de aparatul bancar. In acest cadru se stabilea pentru fiecare bancă respectiv pentru fiecare categorie de credit o anumită limită , limită care se determina prin aplicarea unui procent asupra angajamentelor totale .Creditele supuse acestor reglementări au fost cele pe termen mijlociu .

Încălcarea respectiv depăşirea cadrului stabilit genera consecinţă costisitoare pentru bănci deoarece le obliga să constituie într-o proporţie progresivă rezerve neremunerate la Banca de Emisiune.

d) creditul de consum – în acest sens potenţialul de creditare a fost instrumentul utilizat , acesta fiind stabilit ca un indice de ponderare a fondurilor proprii deţinute de bănci . De exemplu în Franţa , potenţialul de creditare pentru creditele de consum era dat de produsul dintre fondurile proprii deţinute de bănci şi cifra 9 .

e)creditele personale – autorităţile monetare au încercat să controleze această categorie de credite , fie prin limitarea duratei maxime de acordare , fie prin stabilirea unui plafon maxim global.

Reglementările bancare acţionând ca restricţii cantitative şi implicit ca sancţiuni în termen de costuri , au generat influenţe negative în următoarele direcţii :

limitarea activităţii desfăşurate de bănci ; împiedicarea angajării tuturor resurselor existente în depozite bancare inducând impulsul de

migrare a capitalurilor ; avantajarea marilor întreprinderi apreciate de a fii generatoare de riscuri reduse.

Pe acest fundal propice considerat de specialişti sau născut dereglementările financiare şi bancare de la sfârşitul deceniului VIII şi începutul deceniului IX al secolului al XX .

Ele nu s-au concretizat într-o dezorganizare a activităţii bancare ci mai ales în instaurarea unui cadru mai simplu , mai adaptat condiţiilor contemporane .

Cauzele esenţiale care le-au generat pot fi sintetizate astfel ; dinamismul care a caracterizat evoluţia pieţei financiare ; creşterea accentuată şi mai ales instabilitatea dobânzilor şi cursurilor valutare care au generat

incertitudini pe piaţa financiară ; mutaţiile tehnologice care au contribuit la mondializarea pieţei de capital, permiţând atât difuzarea

rapidă a informaţiei cât şi a transferurilor pe diferite pieţe financiare ; deficitul maxim înregistrat de bugetul SUA dar şi al altor state dezvoltate a făcut să crească cererea

de capital pe piaţa naţională şi internaţională.In functie de aceste cauze, dereglementarile au vizat mai multe obiective. In primul rand,

conditiile de pret ale diferitelor servicii bancare au fost dereglementate. In al doilea rand, s-au produs unele dereglementari care afecteaza bancile si modifica structura

operatiilor bancare, fenomene care, ivite din necesitate, se pare ca s-au instalat, cu perspective, inviata economica si financiara actuala. Este vorba de dezvoltarea fara precedent a certificatelor de depozit emise de intreprinderi, banci si societati financiare. in acest context, piata resurselor se ingusteaza si se scumpeste pentru banci.

Concomitent se diminueaza si piata creditorilor prin accentuarea fenomenului de titularizare a creantelor. Transformarea creantelor in titluri disperseaza riscurile si permite o mai facila circulatie si administrare a creantelor, dar, in acelasi timp, modifica structura activelor bancare, reducand posibilitatea de acordare pentru creditele curente.

In al treilea rand, sunt semnificative mutatiile in produsele financiare ale statului. Acesta isi diversifica instrumentele de credit si le majoreaza remunerarea, astfel ca ele devin atragatoare si pentru banci.

145

Dereglementarile bancare, diferite ca intensitate si efect in diferitele tari, au generat odata cu inlaturarea unor contradictii, si o serie de premise ale sporirii riscurilor lor. A aparut astfel necesitatea institutionalizarii unui nou cadru de reglementare bancara, atat in interiorul fiecarei tari cat si pe plan international.

Au fost legiferate, in acest context, noi norme prudentiale. Scopul lor principal este de a proteja pe deponenti si a evita dezechilibrele bancare intre resurse si angajamente. De pilda, in Franta normele noi instituite se refera la:

- coeficientul fondurilor proprii si resurselor permanente;- coeficientul lichiditatii potentiale ;- norma Cooke.

Coeficientul fondurilor proprii si resurselor permanente stabileste un raport minim de 60% intre resursele bancare mobilizate pe termen lung si utilizarea lor. Scopul principal al acestor reglementari este limitarea creditarii pe termen lung la resursele cu acelasi caracter si evitarea creditarii pe termen lung pe seama creatiei monetare.

Coeficientul lichiditatii potentiale, ca modalitate de reglementare a lichiditatii, se determina prin raportul intre lichiditatea activelor si exigibilitatea pasivelor mai mari de o luna.

Numaratorul cuprinde creditele cu o scadenta mai mare de o luna si alte active, mobilizate sau negociabile, ponderate dupa natura lor, in functie de gradul de lichiditate.

Numitorul cuprinde pasivele la vedere sau exigibile pe termen scurt, ponderate dupa gradul lor de exigibilitate.

Norma Cooke, considera ca o inovatie in domeniul reglementarii prudentiale, obliga bancile sa-si asigure un raport minimal intre fondurile proprii si riscurile ponderate, dupa natura lor, astfel:

- pe de o parte, sa asigure un raport minim de 4% intre samburele dur al fondurilor proprii (capital + rezerve) si activul ponderat;

- pe de alta parte, sa asigure un raport minim de 8% intre fondurile proprii considerate in sens larg si activul ponderat.

Politica de creditare a bancilor este orientata, in lumina normelor analizate, cu luarea in considerare a riscurilor si rentabilitatii. Cu toate acestea, controlul clasic asupra dobanzii si creditului, prin politicile monetare si de credit isi mentine rolul preponderent.

Influenta politicii monetare asupra situatiei si valorii bancii

Valoarea actuală a unei bănci reprezintă suma actualizată a veniturilor aşteptate din exploatarea activelor bancare şi depinde în mare măsură de marja ratei de dobândă influenţată de nivelul ratelor de dobândă precum şi de structura ratelor de dobândă pe termen lung şi scurt. Variaţia ratei de dobândă influenţează, în mod direct, valoarea activelor şi pasivelor, aceste influenţe fiind denumite “efecte preţ”. Veniturile bancare sunt în mod sensibil influenţate alături de “efectul – preţ” şi de “efectul cantitate” atunci când variaţiile de rată a dobânzii influenţează nivelul depozitelor sau al creditelor acordate şi, la modul mai general, climatul de afaceri şi nivelul activităţii economice. Nu trebuie neglijat un alt aspect şi anume “efectul risc” întrucât situaţia debitorilor băncii depinde de nivelul ratei de dobândă care se repercutează indirect asupra rezultatelor bancare, prin intermediul calităţii creanţelor şi al numărului de incidente de plăţi sau al constituirii provizioanelor de risc. Aceste efecte influenţează, în mod diferenţiat, activitatea băncilor în funcţie de structura bilanţului, a cărui valoare este mai mult sau mai puţin imunizată contra variaţiilor de rată a dobânzii şi care au o incidenţă globală, funcţie de structura industriei bancare şi, în special, în funcţie de gradul de concurenţă în cadrul sectorului. Aceasta permite determinarea poziţiei de piaţă a băncilor şi repercutarea variaţiilor de rată a dobânzii asupra condiţiilor pe care le practică, cu privire la clientelă, sau referitoare la rezistenţa la cererile de renegociere a ratelor asupra contractelor vechi.La modul

146

general, se admite că o scădere a ratei dobânzii pe termen scurt, ceea ce corespunde unei politicii monetare expansioniste, este favorabilă băncilor şi contribuie la revalorizarea acestora. Uneori aceste corelaţii nu sunt universal valabile, astfel: -Efectul de diminuare a ratei de dobândă asupra situaţiei băncii este favorabilă atunci când, aceasta conduce la transformarea împrumuturilor pe termen scurt în împrumuturi pe termen lung cu rată fixă a dobânzii, respectiv atunci când durata pasivelor bancare este inferioară celei a activelor. În plus, trebuie ca structura ratei dobânzii să fie normală, crescătoare. În aceste condiţii, reducerea ratei de dobândă se traduce printr-o creştere a marjei de intermediere, cel puţin pe termen scurt, întrucât costul de refinanţare este mai elastic la scăderea ratei dobânzii, comparativ cu rata de randament a activelor. Efectul reducerii ratei dobânzii este şi mai favorabil, dacă structura se deformează, respectiv scade rata dobânzii pe termen lung mai mult decât se reduce rata dobânzii pe termen scurt (după cum a fost cazul în SUA în anii ’91 – ’92), mecanism cunoscut sub denumirea de “discount window”. Reducerea ratei dobânzii este favorabilă, de asemenea, băncilor care au o puternică activitate de piaţă, întrucât revalorizează portofoliile de titluri şi stimulează piaţa bursieră şi implicit veniturile realizate sub formă de comisioane. - Un alt aspect ce trebuie evidenţiat îl constituie efectul pe termen lung şi efectele immediate ale scăderii ratei de dobândă. Pe termen imediat, efectul scăderii ratei dobânzii este pozitiv, atunci când structura bilanţului este normală, iar pe termen lung efectele se concretizează în elasticitatea creditelor la variaţiile de rată de dobândă comparativ cu resursele. Dac randamentul creditelor se ajustează, în funcţie de rata dobânzii, atunci şi marja de intermediere se reduce.

Rolul politicii monetare in anumite crize bancare recente

Întrucât perioada anilor ’88 – ’98 a fost marcată de crize sau dificultăţi bancare în numeroase ţări, este interesant de a analiza în ce măsură politicile monetare au contribuit la ameliorarea sau accelerarea acestor crize. Astfel, SUA au înregistrat o gravă criză a caselor de economii în anii ’80, iar la începutul anilor ’90 o criză de dimensiuni a băncilor comerciale, soldate cu numeroase falimente. Criza caselor de economii a fost declanşată prin punerea în aplicare a unei politici monetare restrictive, de luptă contra inflaţiei, ceea ce a condus la situarea ratelor de dobândă pe termen scurt la niveluri foarte ridicate. Au rezultat, astfel, pierder considerabile; costul resurselor a crescut mai repede comparativ cu randamentul utilizărilor pe termen lung şi cu ratele fixe de dobândă. Casele de economii au lichidat atunci activele lor, al căror preţ s-a diminuat considerabil. Astfel, 10% din numărul caselor de economii au înregistrat falimente între 1979 şi 1992. Acesta a fost primul pas al crizei. Politica monetară n-a fost orientată către reglementarea sistemului bancar, astfel ca s-a manifestat, în continuare, criz bancară, care a înregistrat paroxismul între 1988 şi 1990. Până în 1993 un număr de peste 1500 de bănci au falimentat, ca urmare a creşterii considerabile a riscurilor bancare. Pentru a pune capăt unei asemenea situaţii bazate pe rate de dobândă scăzute, ceea ce a permis lupta împotriva crizei, băncile au restabilit marjele de dobândă, ceea ce a evidenţiat faptul că dispunând de o anumită poziţie pe piaţă au găsit repede drumul spre însănătoşire.

În Europa de Nord o violentă criză bancară s-a manifestat între anii 1988 şi 1993, cazul Suediei fiind reprezentativ. Factorii ce au contribuit la acest fenomen au fost:-dereglementările din anul 1985;- creaţia monetară bazată pe credite;- politica fiscală care a încurajat îndatorarea. Astfel, a rezultat o puternică şi speculativă creştere a preţului activelor, ceea ce a antrenat o concurenţă acentuată între grupurile financiare, concretizată în scăderea marjei de dobândă şi o puternică majorare a riscurilor de credit. Criza a izbucnit în anul 1989, cu efecte asupra preţului imobilelor; criza imobiliară s-a manifestat puternic în anii 1991 şi a provocat falimente în ansamblul economiei şi

147

repercusiuni puternice asupra băncilor. Totalul pierderilor cumulate între ’89 şi ’92 a înregistrat 8% din PIB. În septembrie 1992, guvernul suedez a decis un plan desalvare a sistemului financiar însoţit de o “injecţie” masivă a banilor publici şi o modificare a politicii monetare, care a permis băncilor modificarea marjei de dobândă. Criza japoneză a început în 1991 când marile bănci s-au aflat în dificultate, situaţii care se explică prin următorii factori:-operaţiuni speculative, traduse printr-o acumulare puternică de creanţe de slabă calitate în bilanţurile bancare şi prin scăderea preţului activelor care s-a manifestat cu începere din 1989.În timpul speculaţiilor bursiere, băncile au acumulat plus valoare asupra activelor, iar la sfârşitul anilor ’80 profiturile bancare proveneau din plus valoarea asupra titlurilor şi din dobânzi (1/3), în timp ce politica monetară restrictivă reducea puternic marjele ratei de dobândă. Această politică monetară restrictivă a contribuit la căderea bursei cu 60% între 1989 şi 1992, şi la izbucnirea crahului bursier cu începere din 1992. Preţurile terenurilor au scăzut cu 50% în august 1992 şi cu mai mult de 60% în 1993. Autoritatea publică a pus în aplicare politici macroconomice monetare şi fiscale favorabile restabilirii băncilor şi au favorizat operaţiunile derestructurare a băncilor aflate în dificultate. După anii ’95 au fost angajate şi fondurile publice în salvarea băncilor, în pofida opoziţiei populaţiei şi au fost lăsate să falimenteze câteva bănci, ceea ce nu era specific tradiţiei japoneze. Politica monetară îndeplineşte un rol important prin aceea că permite practicarea unor rate de dobândă pe termen scurt apropiate de zero, în special pentru a ajuta băncile să-şi restabilească rentabilitatea şi să se reducă sprijinul bugetar. O asemenea politică, dacă se menţine, permite băncilor să “digere” progresiv creanţele lor în pierdere şi plus valoarea asupra activelor imobiliare şi mobiliare. Dacă ratele de dobândă se majorează, antrenând o recădere a preţului activelor, atunci băncile pot reintra în criză. În centrul crizei bancare franceze s-a aflat supracapacitatea sectorului bancar, precum şi dificultatea băncilor de a gestiona riscul de credit. Deteriorarea calităţii creditelor este rezultatul crizei imobiliare, la care se adaugă efectul recesiunii şi ratele de dobândă ridicate. Aici, autorităţile au îndeplinit rolul de organisme de ultim resort de organizare şi salvare a instituţiilor aflate în dificultate. Contrar altor ţări redresarea băncilor nu s-a putut baza pe politica macroeconomică. Politica monetară a rămas restrictivă iar ratele pe termen scurt nemodificate, ceea ce a permis băncilor să-şi reconstituie marjele de dobândă şi să relanseze cererea de credite. Rezultă că politica monetară a îndeplinit şi îndeplineşte un rol important în declanşarea şi gestionarea crizelor bancare. Cu excepţia Franţei, după anul 1987, generalizarea politicelor monetare conjuncturale pentru limitarea riscului sistemic, au favorizat creşterea speculativă a preţurilor activelor bursiere şi imobiliare şi a stimulat îndatorarea agenţilor economici, ceea ce a creat sursa unor dificultăţi bancare ulterioare. Mai târziu, aceste politici monetare au devenit restrictive şi au contribuit la declanşarea crizelor. În final, ele s-au generalizat fiind pe larg utilizate pentru a acompania măsuril bugetare de restructurare şi însănătoşire a băncilor. Politica monetară intervine la două niveluri pentru ieşirea din criză.a) la nivelul intervenţiilor pe care banca centrală la efectuează ca împrumutător de ultim rangb) la nivelul măsurilor macroeconomice.a) Referitor la primul nivel se remarcă următoarele aspecte: Apariţia unei crize bancare necesită o intervenţie de urgenţă a autorităţilor şi constă în aporturi de lichiditate pe termen scurt, pentru a evita falimentul băncii, declanşarea unei panici sau contagiunea altor bănci. Banca centrală îndeplineşte rolul său de ultim împrumutator, fie prin deschiderea unei linii de credit, fie prin scontare sau organizarea refinanţării băncilor aflate în dificultate. Făcând acestea, banca centrală evita ca băncile să înregistreze pierderi, ca urmare a cererilor de retragere a depozitelor clienţilor şi permite reînnoirea creditelor ajunse la scadenţă şi ai căror debitori au ajuns în imposibilitatea de rambursare.b) La nivelul măsurilor macroeconomice trebuie evidenţiat caracterul lor mai discret decât al

148

măsurilor bugetare, fiind imposibil de evaluat transferul asupra sistemului bancar. Scăderea ratei de dobândă permite relansarea economică şi a activităţii de creditare, ameliorează situaţia debitorilor şi evită falimentul acestora, limitează scăderea activelor mobiliare şi imobiliare în bilanţul băncilor. De asemenea, permite băncilor să “digere” criza chiar dacă întârzie restructurările care par inevitabile. În S.U.A., în ţările Europei de Nord şi în Japonia, politicile macroeconomice au jucat un rol determinant în ieşirea din criză. În mare parte, ca urmare a unei politici monetare conjuncturale, băncile solvabile au regăsit prosperitatea şi au reuşit să gestioneze crizele. În celelalte ţări europene, autorităţile monetare au fost “paralizate” de necesitatea realizării criteriilor de la Maastricht şi n-au acceptat modificări în politicile macroeconomice.

BIBLIOGRAFIE

1.Marin Oprţescu,Jenica Popescu,Alina Manta –“Moneda,credit,banci”, Editura Sitech, Craiova

2009;

2.Marin Opritescu, Jenica Popescu,Cristi Spulbar- ’’Moneda si Credit’’,Editura

Universitaria,Craiova, 2002;

3.Marin Opriţescu, Teodor Rosca, Dumitru Ciobanu – “Creditul si dobanda in mecanismul

economic”, Editura Scrisul Romanesc, Craiova, 1987;

5.Iulian Vacarel – “Finante internationale” Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1996;

6.Lucian Ionescu – “Bancile si operatiunile bancare”, Editura Economica, Bucuresti, 1996..

7.Basno Cezar,Dardac Nicolae,Floricel Constantin-“Moneda,Credit,Banci”,Editura Didactica si

Pedagogica,Bucuresti,1999;

149

8.Basno Cezar;Dardac Nicolae-“Operatiuni bancare-instrumente si tehnici de plata”,Editura

Didactica si Pedagogica,Bucuresti ,1996

9. Cerna S., “Sistemul monetar şi politica monetară”, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

10. Ionescu L.C., “Băncile şi operaţiunile bancare”, Ed. Economică, 1996.

12. http://www.conso.ro

13. http://www.capital.ro

14. www.biblioteca.ase.ro

15. www.brd.ro

150