Surugiu Francisc Adrian / gr. 10 / an IV T.P.

1

PREDICĂ – Duminica XXXIII după Rusalii

A vameşului şi a fariseului

Toată dreptatea noastră este ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu! (slujba sf. Maslu) Iubiţi credincioşi, Periculos lucru este pentru cineva să se laude cu ceea ce nu are. Oamenii, cercetându-l, îl vor vădi ca mincinos iar Dumnezeu, judecându-l după moarte, îl va osândi la chinurile iadului. Dar în mai mare pericol este cineva care are virtuţi. Acesta va fi tot timpul asaltat de nevrednicia celor din jur, de meschinăria, incorectitudinea şi răutatea lor, fiind tot timpul tentat să se situeze pe sine deasupra lor. Pedagogul nostru suprem – Domnul Iisus Hristos – ne-a lăsat această pildă foarte simplă pentru posteritate, ca noi să ne regăsim într-o ipostază sau alta şi să luăm aminte la noi înşine. Iar mama noastră Biserica, mânată de Duhul Sfânt, la începutul Triodului – adică al nevoinţei urcuşului către Hristos cel înviat şi către învierea proprie – ne dă o bună temelie pe care să ne aşezăm scara: exemplul vameşului care s-a coborât de la templu mai îndreptat decât fariseul. Mulţi dintre cei de aici se ostenesc să se curăţească de păcate. Reuşind cu ajutorul harului, încep să se vadă pe sine din ce în ce mai curaţi în contrast cu alţii, greşeală pe care şi eu o fac adesea. Vă mărturisesc că de multe ori m-am recunoscut în rolul fariseului şi mă înspăimânt când aud din gura lui Dumnezeu cât de departe este mântuirea de mine. Mă îngrozeşte că atunci când mi se pare că sunt mai curat, atunci devin mai murdar. Cum rezolvăm acest paradox? Fiindcă nu sunt singurul aflat într-o astfel de primejdie, socotesc că e bine să cercetăm împreună ce înseamnă să fii drept înaintea lui Dumnezeu, asemenea vameşului. Iubiţi fraţi, Dreptatea este o stare a unui om care se conformează unor legi. Dacă dreptatea înaintea oamenilor se apreciază în funcţie de legile omeneşti (deci o dreptate lumească, socială, strict juridică), dreptatea înaintea lui Dumnezeu înseamnă o conformare a omului potrivit unei legi divine. Cum în vremea Mântuitorului, legea divină era Tora, revelată prin Moise, contemporanii iudei priveau omul drept ca pe cel care împlinea cu râvnă această lege. Ceea ce numeau ei „om drept” înaintea lui Dumnezeu, astăzi se numeşte sfânt, adică cel care împlineşte voia lui Dumnezeu. Dar dreptatea se vădeşte în urma unei judecăţi. Oamenii, când este îndoială, organizează procese, iar rezultatul deliberării este un verdict. Dar în faţa lui Dumnezeu există un singur proces, numit şi judecata de după moarte, când se examinează toate faptele săvârşite în timpul vieţii şi se dă un verdict

Surugiu Francisc Adrian / gr. 10 / an IV T.P.

2

irevocabil. Faptele vieţii sunt doar „probele” din marele proces final, iar dacă ele sunt în sarcina acuzării sau a apărării ţine de liberul nostru arbitru. De aceea, drept înaintea lui Dumnezeu este doar omul care a ieşit cu bine din această cercetare amănunţită şi este bineştiută în creştinism afirmaţia că sfinţenia se pecetluieşte abia după moarte. Orice om, oricât de virtuos ar trăi, are până la ultima suflare posibilitatea de a cădea; şi viceversa: orice om, oricât de păcătos ar trăi, are până la ultima suflare posibilitatea să se căiască. De aceea şi înţelepciunea divină ne vorbeşte astăzi despre un fariseu şi un vameş, arătându-ne că nimeni nu e drept şi că nimeni nu se îndreaptă din propriile fapte. Dar ce ce am spus la începutul predicii că mai mare pericol este pentru cel care are virtuţi şi-i vede pe ceilalţi mai prejos? Deşi fariseismul, în vorbirea curentă, subînţelege ipocrizia şi făţărnicia, pilda de astăzi ne arată un fariseu care se nevoia să împlinească cele ale legii. Au existat şi farisei buni, precum Nicodim care a venit în taină noaptea la Mântutor să afle învăţătura Sa, sau Iosif din Arimateea care a luat trupul Domnului de pe Cruce şi L-a înmormântat, sau Gamaliel care a temperat furia membrilor sinedriului asupra apostolilor. Şi creştinii se străduie să împlinească cele ale Legii Noi; dar reuşim oare întrutotul? Nu. Tradiţia ascetică ne explică de ce. Sfântul Ioan Casian enumeră în Convorbirile duhovniceşti cele şapte duhuri ale răutăţii (patimi), care stau în calea mântuirii omului. Pornind de la cele mai trupeşti (lăcomia pântecelui, iubirea de bani şi desfrânarea), trece prin cele de mijloc (mânia şi akedia) şi ajunge la cele mai subţiri şi mai periculoase (slava deşartă şi mândria). Despre duhul slavei deşarte spune că e foarte periculos fiindcă nu se mai foloseşte de păcatele omului, ci de virtuţile lui. Virtuosul este amăgit să se vadă pe sine cu ochi buni, gata mântuit, ceea ce este o gravă cădere, dar foarte greu de detectat. Postul nu mai este de folos, pentru că omul deja postea. Rugăciunea nu mai e suficientă, căci omul deja se ruga. Acest demon foarte pervers îi suceşte omului mintea fără să prindă de veste şi numai un duhovnic foarte experimentat îl poate scoate la lumină şi da afară din suflet. Singurul leac pentru o astfel de boală este smerenia şi osândirea de sine. Nu întâmplător Dumnezeu a spus prin gura lui Isaia: „Toţi am ajuns ca necuraţii şi toate faptele dreptăţii noastre ca un veşmânt întinat” (Is. 64, 5). Dar dacă nimeni nu mai este curat şi drept, atunci mai are sens să căutăm dreptatea? Şi cum o aflăm? Răspunsul şi remediul ni l-a dat însuşi Hristos: „voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Lc. 17, 10). Iar Sf. Ap. Pavel spunea „Nu (zic) că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus. Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit” (Filip. 3, 12-13). Deci smerenia şi osândirea de sine sunt leacul bolii care ne paşte şi scut împotriva săgeţilor perfide aruncate de vrăjmaş. Dacă marele Pavel, vasul alegerii, nu s-a văzut vrednic înaintea lui Hristos, cum vom îndrăzni noi să ne considerăm ceva? Îl avem exemplu şi pe sf. Sisoe cel Mare, consemnat în Pateric: aflându-se în preajma morţii, înconjurat fiind de ucenici, le relata că au venit sfinţii îngerii să-i ia sufletul. Ucenicii l-au auzit vorbind cu îngerii şi cerându-le să-l mai lase câteva momente în trup, ca să înceapă să se pocăiască,

Surugiu Francisc Adrian / gr. 10 / an IV T.P.

3

socotindu-se pe sine un nepocăit deşi petrecuse o viaţă în pustie. Atunci ucenicii au cunoscut că era desăvârşit. Acum putem înţelege limpede afirmaţia sf. Ioan Gură de Aur: „smerenia face din om înger şi-i înalţă sufletul spre cer”. Îndreptarea omului, adică mântuirea subiectivă, are loc atunci când el se consideră pe sine nedrept, slugă netrebnică în faţa Stăpânului ceresc. Dreptatea omului înseamnă smerenia sa, nu o nesocotită inventariere a virtuţilor proprii. Iubiţi credincioşi, Voi încheia amintindu-vă de exemplul suprem al smereniei: Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a pogorât din cer şi a luat chip de rob (Filip. 2, 8), neţinând ca la o pradă a fi întocmai cu Dumnezeu. El le-a spălat apostolilor picioarele la Cina cea de Taină, dar şi pe noi ne spală de păcate în scumpul său sânge vărsat pe cruce şi mai vârtos decât zăpada ne albeşte. Spre Hristos să ne îndreptăm mereu atenţia. Să-i avem pilde pe vameş şi pe tâlharul de pe cruce, în pocăinţa lor (nu în fapte). Iar în fapte şi în smerenie să-l urmăm pe Sf. Ap. Pavel, care se considera „gunoiul lumii” şi „măturătura tuturor”. Domnul nostru ne-a chemat la El şi ne-a promis odihnă dacă ne învăţăm să fim blânzi şi smeriţi cu inima, asemenea Lui. Să ridicăm jugul Lui, căci este uşor şi să slujim fraţilor fără să căutăm să fim văzuţi sau lăudaţi pentru asta. Harul Domnului nostru Iisus Hristos se va revărsa peste noi şi vom afla odihnă sufletelor noastre, atât în viaţa de aici cât şi în Împărăţia Cerurilor. Amin!

* * * Bibliografie orientativă: Gordon, Vasile, pr. prof. dr., Mergând, învăţaţi... – Predici pentru toate duminicile şi sărbătorile de peste an, EIBMBOR, Bucureşti, 2006 (pp. 265-268). Păcurariu, Mircea, pr. prof. dr., Predici, Editura Institutului Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000 (pp. 241-246).