CAPITOLUL IIPRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL

SECȚIUNEA IPROCESUL CIVIL. FAZELE, ETAPELE ȘI SISTEMUL PROCESULUI CIVIL.

1.1. Noțiune. Din chiar definiția dreptului procesual civil rezultă că acesta cuprinde ansamblul normelor prin care drepturile civile subiective ale persoanelor fizice sau juridice sunt ocrotite și restabilite prin forța coercitivă a statului.

Calea prin care se realizează această funcție a statului este procesul civil.Procesul civil reprezintă așadar activitatea desfășurată de instanță, părți,

organe de executare și alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanțele judecătorești a justiției, în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor și intereselor civile deduse judecății și executării silite a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege.1

1.2. Fazele, etapele și sistemul procesului civilAșa cum rezultă chiar din definiție procesul civil are două faze:

1. faza judecății ( cognitio ), care se desfășoară în mod obligatoriu în fața instanței de judecată și

2. faza executării silită ( executio ), prin care creditorul, care a obținut o hotărâre judecătorească sau are un alt titlu executoriu, își poate realiza debitul cu ajutorul organelor de executare silită.

Prima fază, adică faza de judecată, poate parcurge la rândul său mai multe etape:

a. etapa scrisă – cea în care părțile își comunică reciproc pretențiile și apărările,

b. etapa dezbaterilor – cea prin care în mod public și în contradictoriu părțile își dispută obiectul procesului,

c. etapa deliberării și pronunțării hotărârii – cea în care instanța judecătorească deliberează asupra cauzei pronunțându-se prin minută,

d. etapa apelului – cale de atac a hotărârii de primă instanță, atunci când aceasta nu este suprimată de lege,

e. etapa recursului – cale extraordinară de atac împotriva hotărârilor pronunțate în apel sau împotriva hotărârilor date de prima instanță care nu au calea de atac a apelului,

1 A se vedea V.M. Ciobanu, op. cit., p. 148

f. etapa căilor extraordinare de atac de retractare – respectiv contestația în anulare și revizuirea.De asemenea, a doua fază a procesului civil, executarea silită, poate

parcurge și ea mai multe etape2:a. etapa efectuării formalităților prealabile executării silite – activități legate

de investirea cu formulă executorie a hotărârii sau altui titlu executoriu, depunerea cererii de executare silită, emiterea somației de către executorul judecătoresc, etc.

b. etapa indisponibilizării bunurilor ce formează executarea silită – respectiv activități legate de aplicarea sechestrului, întocmirea procesului verbal de situație în cazul urmăririi bunurilor imobile, notarea somației emise în cartea funciară, etc. )

c. etapa predării bunurilor urmărite către creditor – ceea ce reprezintă de fapt îndeplinirea obligației de a face sau a nu face, respectiv predarea bunului/bunurilor în cadrul executării silite directe sau vânzarea bunurilor și predarea sumei obținute în cadrul executării silite indirecte.Toate aceste faze și etape ale procesului civil, în ansamblul și în succesiunea

lor, constituie sistemul procesului civil.3

Trebuie subliniat însă că nu este obligatoriu ca orice proces civil să parcurgă cele două faze sau toate etapele unei faze. Astfel, după parcurgerea fazei judecății este posibil ca debitorul să își execute de bună-voie obligația ceea ce va conduce la lipsa celei de-a doua faze a procesului civil, ne mai fiind nevoie de executarea silită. Or, este posibil să ne aflăm numai în fața fazei de executare silită, atunci când titlul care se pune în executare nu este o hotărâre judecătorească ci un alt titlu executoriu ( spre exemplu un contract de credit bancar ).

De asemenea nu este necesară nici parcurgerea tuturor etapelor fiecărei faze. Există procese la care după etapa scrisă se trece direct la etapa deliberării și pronunțării hotărârii, fără a mai fi parcursă etapa dezbaterilor, de exemplu atunci când pârâtul recunoaște la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului. Sau există procese care nu mai au etapa apelului, a recursului sau a celorlalte căi extraordinare de atac pentru că cel care a pierdut procesul nu mai atacă hotărârea.

SECȚIUNEA IIPRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL

2.1. Noțiune

2 A se vedea G. Kovacs, op. cit. p. 113 A se vedea I. Stoenescu, s. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983, p. 33 – 35.

Procesul civil, ca și cel penal, este guvernat de o serie de principii fundamentale care stabilesc trăsăturile caracteristice ale întregului sistem de instituții procesuale.

Cele mai multe dintre principiile fundamentale ale procesului civil sunt înscrise în Constituția României, o parte dintre ele fiind preluate și dezvoltate și în Noul Cod de procedură civilă și în legea de organizare judecătorească.

În continuare le vom analiza plecând de la cele ce se regăsesc în Constituție până la cele ce își găsesc expresia numai în Codul de procedură civilă.

2.2. Îndatoriri privind primirea și soluționarea cererilor.

Acest principiu este o noutate în codul de procedură civilă și își are izvorul în dreptul persoanei de a se adresa unei instanțe pentru aș fructifica drepturile și interesele legitime care nu pot fi aduse la îndeplinire decât prin forța coercitivă a statului.

Examinând cuprinsul art. 5 NCPC observăm că acest principiu cuprinde mai multe componente. În primul alineat se instituie obligația judecătorului de a primi cererile de competența instanței, dar și obligația de a le soluționa.

Această obligație dublă este o expresie a accesului liber la justiție înscris în art. 21 alin. 1 și 2 din Constituție. Ea poate fi examinată însă și prin prisma mai generoasă a Convenției Europene a Drepturilor Omului care, în jurisprudența sa a interpretat art. 6 paragraful 1, ce instituie dreptul la un proces echitabil, prin obligația statelor de a asigura accesul la justiție ori accesul la o instanță/tribunal.4

De altfel, obligația judecătorului de a primi cererile și actele pe care partea dorește să le depună la dosar, fără a putea refuza această primire, este înscris și în art. 104 alin. 14 și 15 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, iar refuzul nejustificat al primirii acestor cereri este considerat abatere disciplinară ( a se vedea art. 99 lit. e din Legea nr. 303/2004 ).

Judecătorul are dreptul să explice persoanei, la primirea cererii, că aceasta este de competența altui organ al statului, dar dacă partea insistă în primire aceasta nu îi poate fi refuzată, urmând ca instanța să se pronunțe asupra ei prin hotărâre.

De asemenea obligația de soluționare a cererii este o consecință firească a celei anterioare, dar în cadrul soluționării acesteia instanța va avea în vedere dispozițiile legale aplicabile în materie, atât cele de drept material – cum ar fi intervenirea prescripției – cât și cele de drept procesual referitoare la competența instanței, regulile de timbraj, termenele de decădere, conexitatea, litispendența, etc.

Al doilea alineat al acestui articol interzice expres judecătorului să refuze judecarea unei cereri pe motiv că legea nu are prevederi în acest domeniu, este neclară sau este incompletă.4 A se vedea C. Bârsan, op. Cit. p. 425-486

Ea este o preluare a art. 3 din vechiul cod civil și se regăsește și într-o redactare identică în art. 4 alin. 2 din Legea nr. 304/2004.

Alineatul 3 nu face decât să explice modalitățile în care judecătorul va analiza cererea în situațiile în care se află în vreuna dintre ipotezele din alineatul precedent. Așadar el va recurge, în lipsa unor dispoziții legale sau a unor uzanțe, or a unor reglementări privitoare la situații asemănătoare, la principiile generale ale dreptului, ținând seama atât de circumstanțele cauzei cât și de cerințele echității. Merită menționat că această dispoziție legală din procedură este într-o conexiune vie cu dispoziția cuprinsă în art. 1 NCC și, am putea spune chiar completatoare dacă ne referim la alin. 2-6 din același articol, care face precizări cu privire la analogie și uzanțe.

În fine, ultimul alineat, alin. 4 interzice judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță, în cazurile care îi sunt supuse judecății.

Această dispoziție nu face decât să consacre teza potrivit căreia jurisprudența nu este izvor de drept, precum și principiul separației puterilor în stat. De altfel, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești este un motiv de casare a hotărârii ( art. 488 alin. 1 pct. 4 NCPC ). În fiecare speță judecătorul face o interpretare și o aplicare a legii dar aceasta este circumscrisă doar acelei spețe și nu poate deveni general valabilă și obligatorie, cu excepția aparentă pe care am discutat-o referitor la recursul în interesul legii și procedura prealabilă privind dezlegarea unor chestiuni de drept.

2.3. Dreptul la un proces echitabil în termen optim și previzibil

Și acesta este un principiu nou înscris în lege și își are izvorul primordial atât în Constituție ( art. 21 alin. 3,art. 124 alin. 2 și 3, art. 126 alin. 3) cât și în Declarația Universală a Drepturilor Omului ( art. 10 ), în Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice ( art. 14 ) și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 paragraf 1 ), pe care am amintit-o anterior.

Trebuie făcută o precizare. Spre deosebire de noțiunea dezvoltată de jurisprudența CEDO, și care este aplicabilă numai la cererile privitoare la drepturi și obligații cu caracter civil, prevederea din NCPC este aplicabilă tuturor cauzelor care se judecă după această procedură.

De asemenea trebuie subliniat că principiul este aplicabil ambelor faze ale procesului civil, respectiv atât fazei de judecată cât și fazei de executare.

Din analizarea textului deducem că acest principiu are mai multe componente:

- Dreptul la o instanțăAceastă componentă vizează la rândul său mai multe elemente și anume:

a) Dreptul de a sesiza o instanță de judecată. Acest drept se regăsește în dreptul intern atât în Constituția României ( art. 21 alin. 1 și 2 ) cât și în cuprinsul art. 6b alin. 2 din Legea nr. 304/2004. Nu se poate imagina dreptul la o instanță fără a oferi părții garanțiile legale prin care aceasta să poată întâi sesiza acea instanță, el fiind o prelungire firească a principiului înscris în art. 5, analizat mai sus, un corelativ al obligației judecătorului de a primi orice cerere. Principiul fiind o transpunere în dreptul intern a unei norme internaționale putem spune că el este o preluare a dispozițiilor internaționale care se regăsesc în art. 6 par. 1 din CEDO și art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

b) Dreptul de a obține pronunțarea unei soluții, în urma examinării cauzei, de către instanță. Atunci când face referire la soluție legiuitorul nu are în vedere numai cazurile în care cererea formulată de parte este admisă în totalitate sau în parte, ci și cazurile în care aceasta este respinsă. S-a avut în vedere jurisprudența CEDO care dispune că nu poate fi considerată o limitare a dreptului respingerea unei cereri sau condiționările impuse pentru exercitarea unei căi de atac, inclusiv cele pentru admisibilitatea unui recurs, limitările fiind lăsate la marja de apreciere a statelor, fără însă ca acestea să afecteze dreptul în substanța sa.5

c) Dreptul de a obține executarea hotărârii. Această a treia componentă se referă la a doua fază a procesului civil, respectiv faza de executare. Fără asigurarea de către stat a punerii în executare a hotărârilor obținute în instanță orice proces ar fi lipsit de finalitate practică. Acesta este și punctul de vedere exprimat în jurisprudența Curții Europene.6

- Dreptul de a avea acces la o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege.

Independența instanței va fi analizată din două perspective și anume, independența funcțională și independența personală.

Independența funcțională se referă la organizarea de sine-stătătoare a instanței care nu trebuie să fie subordonată nici executivului, nici legislativului, premize care se regăsesc în dispozițiile constituționale înscrise în art. 124 și art. 126 alin. 1.

Independența personală se referă la statutul judecătorului, inamovibilitatea acestuia și garantarea acestui statut. În consecință vizează modul de recrutare, situația sa materială, limitele ce i le impune funcția sa, modul de avansare, calitatea redactărilor, organizarea internă a instanțelor, condițiile de muncă, etc.

5 CEDO, cauza Brualla Gomez de la Torre c/a Spania, C. Bârsan, op. cit., 2010, p. 4316 CEDO, cauza Ruianu c/a România, www.scj.ro

Imparțialitatea este strâns legată de independență, dar ea se relaționează mai mult cu organizarea și funcționarea internă a instanțelor și cu persoana judecătorului. Dacă independența este premisa aceasta nu înseamnă că un judecător independent va fi neapărat și imparțial.

La rândul său imparțialitatea se analizează din două perspective, ca imparțialitate obiectivă și imparțialitate subiectivă.

Imparțialitatea obiectivă, din perspectiva Curții Europene, se referă la faptul că tribunalele, independent de conduita personală a membrilor acestora, trebuie să inspire justițiabililor deplină încredere.

Imparțialitatea subiectivă care este legată stric de persoana judecătorului și este prezumată până la proba contrarie. O modalitate de respectare a acestei imparțialități este reglementarea cazurilor de incompatibilitate.

În fine, o ultimă cerință a acestei componente este ca instanța să fie stabilită de lege. Această cerință se referă nu numai la existența și organizarea instanțelor ci și la competențele sale, la compunerea și constituirea ei.

- Dreptul de a fi judecat echitabil într-un termen optim și previzibil.Noul cod de procedură civilă folosește noțiunea de termen optim și nu

noțiunea de termen rezonabil pe care o găsim în CEDO. Indiferent de cuvântul folosit este vorba de soluționarea cu celeritate a cauzelor, indiferent dacă este vorba de cauze pe care chiar legiuitorul le declară urgente sau de cauzele obișnuite.

Pentru a satisface această cerință a termenului optim Noul Cod a prevăzut o procedură specială de pregătire a dosarului înaintea fixării primului termen de judecată, prim termen care nu poate fi mai mare de 60 de zile de la rezoluția de primire a cererii de către judecător. Amănuntele acestei proceduri le vom analiza atunci când vom vorbi de cererea de chemare în judecată.

De asemenea s-a prevăzut, pentru prima dată – art. 238 alin. 1 –, că la primul termen de judecată cu părțile legal citate instanța are obligația, după ascultarea părților, să estimeze durata necesară pentru soluționarea procesului.

Pentru cercetarea procesului, în temeiul art. 241 alin. 1NCPC, judecătorul poate fixa termene scurte, chiar de la o zi la alta.

Și procedura de citare, ca și componentă a celerității, va fi verificată de judecător înaintea termenelor de judecată putându-se ordona refacerea procedurii de citare și chiar încunoștințarea părților telefonic, telegrafic, prin fax, poștă electronică sau altă modalitate care permite transmiterea textului și confirmarea primirii acestuia.

Încălcarea dreptului părților la judecarea într-un termen optim poate fi atacată pe calea contestației privind tergiversarea procesului reglementată în Titlul IV, Cartea a II-a a codului.

- Dreptul de a obține executarea hotărârii

Este o dispoziție nouă, care are în vedere jurisprudența CEDO și care este ridicată la nivel de principiu fiind aplicabilă și în faza executării silite, fază fără de care nici un proces civil nu ar avea finalitate.

2.4. Principiul legalității Acest principiu izvorăște din dispozițiile art. 1 alin. 5 din Constituție care

prevede că ” respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie ” și din art. 124 alin. 1 care dispune că ” justiția se înfăptuiește în numele legii.”

În cursul procesului civil respectarea legii de către instanță se referă la:- legalitatea constituirii instanței, adică alcătuirea sa potrivit normelor legale

în vigoare și respectarea competenței sale în judecarea cauzei;- respectarea dispozițiilor legale în judecarea cauzei;- preocuparea pentru stabilirea situației de fapt reale, conforme cu adevărul;- interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material și procesual;- pronunțarea unor hotărâri judecătorești temeinice și legale;- îndreptarea unor eventuale greșeli de judecată prin intermediul controlului

judiciar, respectiv a căilor de atac reglementate de lege.

2.5 Principiul egalitățiiCa și principiile anterioare și acesta își are originea în Constituție – art. 16

alin. 1 și 2, în tratatele internaționale la care România este parte, respectiv CEDO și Declarația Universală a Drepturilor Omului – art. 7, dar și în Legea nr. 304/2004 – art. 7 și în OG nr. 137/2000 republicată – art. 1 alin. 2 lit. a.

Conținutul principiului se referă la faptul că, în procesul civil, părțile au dreptul să fie judecate de aceleași organe ale puterii judecătorești, după aceleași reguli de procedură, beneficiind de aceleași drepturi procesuale.7

Principiul egalității definit de NCPC este o transpunere în dreptul intern a principiului egalității armelor definit de jurisprudența CEDO.

Egalitatea părților se referă la faptul că acestea au dreptul de a formula probe, de a ridica excepții, de a ataca hotărârea judecătorească, etc.

Egalitatea nu înseamnă însă uniformitate, adică existența unor instanțe specializate sau a unor organe de jurisdicție speciale ori a unor reguli de procedură speciale nu vine în conflict cu acest principiu pentru că în cazuri similare, de regulă având în vedere obiectul cauzei, respectiv natura litigiului aceste reguli speciale se aplică tuturor părților.8

7 G. Boroi și colectivul, Noul Cod de Procedură Civilă comentat, vol. I, Ed. Hamangiu, 2013, p. 358 V. Ciobanu, M. Nicolae și colectivul, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. Universul Juridic, 2013, p. 23

2.6. Principiul disponibilitățiiDeși este inclus la mijlocul enumerării principiilor fundamentale care

guvernează procesul civil, acest principiu este corolarul procesului civil. El diferențiază esențial procesul civil față de procesul penal, acesta din urmă fiind guvernat de principiul oficialității. Aflându-ne însă de data aceasta pe domeniul dreptului privat, părțile sunt cele care pot dispune, în limite destul de largi, de soarta procesului pe care l-au pornit sau în care au fost atrase.

În conținutul său găsim următoarele drepturi:a. dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil.

În consecință titularului dreptului subiectiv civil sau al interesului ocrotit de lege, care a fost nesocotit sau încălcat, este cel care va decide dacă pornește procesul civil sau nu formulând o cerere – art. 30 alin. 1 NCPC.

De la această regulă există și excepții. Astfel, în art. 92 alin. 2 NCPC legea recunoaște și procurorului dreptul de a porni acțiunea civilă pentru apărarea drepturilor și intereselor minorilor, interzișilor și dispăruților sau în alte cazuri expres prevăzute de lege. Tot pentru apărarea drepturilor minorilor este prevăzut dreptul autorității tutelare de a introduce anumite categorii de acțiuni sau a direcțiilor județene pentru protecția drepturilor copilului. Sesizarea instanței, în cazul punerii sub interdicție se poate realiza de orice persoană care are cunoștință de un astfel de caz, inclusiv de instanța judecătorească care se poate sesiza din oficiu ( art. 165 coroborat cu art. 111 din NCC.

Legea dispune și în alte cazuri pornirea acțiunii civile din oficiu, de către instanță, cum este în cadrul procesului penal în care acțiunea civilă se pornește din oficiu dacă partea vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă sau în cadrul procesului de divorț unde instanța este datoare să se pronunțe cu privire la încredințarea copiilor minori sau stabilirea pensiei de întreținere, chiar în lipsa unor astfel de cereri din partea părților din proces ori cu privire la numele pe care îl vor purta soții după desfacerea căsătoriei ( art. 396 alin. 1 NCC și art. 918 alin. 2 și 3 NCPC. )

Toate aceste situații de excepție sunt reglementate în teza a II- a alin. 1 al art. 9 NCPC.

b. dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărăriiÎn procesul civil reclamantul este cel care investește instanța prin cererea de

chemare în judecată. Prin această cerere el fixează cadrul procesual, respectiv persoanele între care se va desfășura procesul ( pârâții ) și obiectul procesului, adică ceea ce este supus judecății.

Prin întâmpinare pârâtul fixează limitele apărării sale.

Cadrul procesual astfel determinat de reclamant și pârât nu mai poate fi schimbat de instanța de judecată. Aceasta poate cel mult să pună în discuția părților necesitatea lărgirii cadrului procesual sau a completării cererii de chemare în judecată, decizia aparținând însă în aceste domenii exclusiv părților din proces.

Prin excepție, potrivit art. 78 alin. 1 NCPC, în cadrul procedurii necontencioase, din oficiu, instanța poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc.

De asemenea cadrul procesual poate fi lărgit de către părți prin introducerea unor terți în proces, situațiile și modalitățile în care se poate face acest lucru urmând să le examinăm când vom discuta instituția participării terților în procesul civil.

Ceea ce poate totuși statua instanța, fără acordul părților, este temeiul juridic al cererii, ea nefiind ținută de cel indicat de reclamant, ci de cel care rezultă din starea de fapt prezentată în motivarea cererii de chemare în judecată.9 În art. 22 NCPC se stipulează pentru prima dată în mod expres acest drept al judecătorului cu anumite limitări însă.

c. dreptul de dispoziție al părților În acest sens părțile din proces pot să dispună, în limitele legale, pe tot

parcursul procesului de drepturile lor. Astfel, reclamantul poate renunța la acțiune pe tot parcursul judecății în fața

instanței de fond, până când încep dezbaterile. După acest moment renunțarea se poate face numai cu acordul celeilalte părți. Reclamantul poate însă să renunțe oricând la chiar dreptul dedus judecății.

Pârâtul, la rândul său, poate achiesa la pretențiile reclamantului.De asemenea, pe tot parcursul procesului părțile pot tranzacționa cu privire

la obiectul litigiului total sau parțial. Aceste drepturi de dispoziție ale părților există chiar dacă procesul a fost

pornit de altă persoană, căreia legea îi recunoaște legitimare procesuală activă, în numele titularului dreptului ( cum ar fi procurorul ).

În unele cazuri, instanța nu va putea să ia act de renunțare decât în condiții speciale, cum este cazul pensiei de întreținere, sau nu va putea să ia act deloc, cum este cazul stabilirii de paternitate, etc. De asemenea instanța va continua judecata ori de câte ori va constata că prin actele de dispoziție ale părților se urmărește eludarea unor norme imperative sau fraudarea drepturilor altor părți.

d. dreptul de a ataca sau nu hotărârea judecătorească și de a stărui sau nu în calea de atac promovată

9 V. Ciobanu, M. Nicolae, op. cit., p. 25

Atunci când consideră necesar, oricare parte din proces poate ataca hotărârea judecătorească pronunțată în cauză. Ea poate însă și să nu își exercite acest drept și să achieseze tacit – prin executarea obligației ce i-a fost impusă – sau expres la hotărârea pronunțată ( prin renunțarea la calea de atac deja promovată ).

În unele cazuri însă promovarea căii de atac poate fi făcută și de alte organe, cum ar fi procurorul, chiar și în cazurile în care nu a pornit acțiunea civilă.

e. dreptul de a cere executarea hotărârii judecătoreștiÎn măsura în care partea obligată prin hotărârea judecătorească nu o execută

de bună voie cel care a câștigat procesul poate porni a doua fază a procesului civil, respectiv poate face cerere pentru executarea silită a hotărârii.

Uneori, după darea hotărârii, cum este cazul pensiei de întreținere, dacă există dispoziție expresă, instanța poate și trebuie, din oficiu să pășească la executarea silită, în exemplul dat prin intermediul popririi.

De asemenea trebuie să menționăm că procurorul poate solicita începerea executării silite, peste disponibilitatea părții, în cazurile în care poate și porni acțiunea civilă.

2.7. Obligațiile părților în desfășurarea procesului

În desfășurarea procesului civil, unde sunt supuse judecății drepturile și interesele private ale persoanelor, părțile nu pot avea doar drepturi ci și obligații.

Primordial părțile sunt obligate să îndeplinească actele de procedură în forma, condițiile, termenele și ordinea stabilită de lege sau de judecător. Sancțiunile care sunt prevăzute în cazul încălcării acestor obligații sunt grave, fiind vorba de nulitate, decădere, perimare, etc.

De asemenea părțile sunt obligate să își probeze afirmațiile făcute în cererile pe care le înaintează instanței, indiferent dacă este vorba de reclamant, de pârât sau de un terț care a fost atras sau a intervenit în proces. Această obligație este înscrisă expres în art. 294 NCPC, mijloacele de probă ce pot fi folosit fiind enumerate în art. 250 NCPC.

O a treia obligație a părților este de a contribui la desfășurarea cu celeritate a procesului.

Ultimul alineat al acestui articol instituie obligația părților care dețin un mijloc de probă, oricare ar fi acesta, să îl înfățișeze la cererea celeilalte părți sau a judecătorului, sub sancțiunea unei amenzi judiciare.

2.8. Obligațiile terților în desfășurarea procesului

Chiar dacă procesul civil pune în discuție interesele private ale părților, până la urmă, prin prisma necesității stabilității raporturilor juridice acestea interesează și societatea în ansamblul său.

Ca urmare toate persoanele care dețin informații sau probe ce sunt de natură să conducă la soluționarea cauzei sunt obligate să le înfățișeze instanței. Art. 297 – 299 NCPC instituie obligația terților, persoane fizice sau juridice ori instituții sau autorități ale statului să prezinte instanței, la cererea acesteia înscrisurile pe care le dețin. De asemenea art. 187-189 NCPC sancționează cu amendă judiciară și plata de despăgubiri fapta oricărei persoane care fie împiedică efectuarea unei expertize, fie nu prezintă un înscris solicitat, fie nu comunică datele și actele rezultate din activitatea ei, etc.

2.9. Buna credință

Art. 12 alin. 1 NCPC prevede expres că drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți. Nerespectarea acestui principiu reprezintă abuz de drept.

Abuzul de drept presupune două elemente constitutive:- un element subiectiv – reaua credinţă, - un element obiectiv – deturnarea dreptului procedural de la scopul şi finalitatea sa legală.

Aprecierea exercitării abuzive a drepturilor procedurale revine instanţelor judecătoreşti.

Prin alin. 2 și 3 ale aceluiași articol s-au prevăzut amenzi judiciare pentru exercitarea cu rea credinţă a drepturilor procesuale, de asemenea s-a prevăzut posibilitatea ca partea care își folosește abuziv drepturile procesuale să poată fi obligată să plătească şi despăgubiri celeilalte părți.

Ca exemple de manifestare a exercitării abuzive a drepturilor putem aminti: introducerea cu rea-credință a unei cereri de chemare în judecată, introducerea unei cereri de chemare în judecată fără punerea în întârziere a pârâtului în condițiile în care acesta recunoaște pretențiile reclamantului la primul termen de judecată, formularea cu rea-credință a unei cereri de strămutare sau de recuzare, solicitarea cu rea-credință a citării prin publicitate a pârâtului, etc.

2.10. Principiul dreptului la apărareȘi acest principiu este unul reglementat în Constituție în art. 24 care

garantează dreptul la apărare al părții, precum și posibilitatea acesteia de a fi

asistată de un avocat pe tot parcursul procesului, avocat ales sau numit din oficiu, dispoziție reluată și în art. 15 din Legea nr. 304/2004.

Conceptul de drept la apărare este primitor de două sensuri:- unul material ( mai larg ), care cuprinde întregul complex de drepturi și

garanții procesuale ce asigură părților posibilitatea de a-și apăra interesele;- unul formal ( mai restrâns ), prin care se înțelege dreptul părților de a-și

angaja un apărător.Realizarea dreptului de apărare prin modul de organizare și funcționare a

instanțelor este asigurat de :- existența unui sistem de principii care stă la baza organizării și funcționării

instanțelor judecătorești precum: legalitatea, egalitatea, gratuitatea, colegialitatea, publicitatea, etc.;

- reglementarea instituției incompatibilității judecătorilor și posibilitatea părții de a cere recuzarea judecătorilor sau strămutarea pricinii;

- obligația judecătorului de a avea rol activ;- organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, cea care asigură părților

parcurgerea a două grade de jurisdicție, iar pentru ca dreptul părții să nu fie afectat în căile de atac își găsește aplicarea principiul non reformatio in pejus;Dreptul de apărare se realizează și prin intermediul unor dispoziții

procedurale, cum ar fi:- judecătorul nu poate hotărî asupra unei pricini decât după citarea sau

înfățișarea părții ( art. 153 alin. 1 );- posibilitatea părții de a propune probe ( art. 194, 205, 209 );- încunoștințarea reciprocă a părților asupra pretențiilor și apărărilor prin

comunicarea copiei cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a cererii reconvenționale și a celorlalte cereri accesorii și incidentale din cadrul procesului civil ( art.201, 206, 209. )

- obligația președintelui instanței de judecată de a da cuvântul părților ( art. 216 alin. 2. );O altă modalitate de realizare a dreptului de apărare este dată de posibilitatea

părții de a fi asistată de un avocat ales sau numit din oficiu. Este de subliniat faptul că în procesul civil apărarea prin avocat nu este obligatorie în nici o fază sau etapă a procesului, indiferent de calitatea părții, cu excepția căii de atac a recursului unde cererea de recurs și concluziile nu pot fi formulate decât prin avocat sau consilier juridic, în afara cazurilor în care partea sau mandatarul acesteia, soț ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licențiat în drept.

În fine, om altă modalitate de a asigura dreptul de apărare se reflectă prin instituția ajutorului public judiciar reglementat în OUG NR. 51 /2008.

Ajutorul public judiciar cuprinde mai multe componente:

- apărarea și asistența gratuită printr-un avocat delegat de baroul avocaților.- ajutorul judiciar acordat pentru plata onorariului expertului, traducătorului

sau interpretului,- ajutorul judiciar acordat pentru plata onorariului executorului judecătoresc,- acordarea de scutiri sau reduceri pentru plata taxei judiciare de timbru şi a

timbrului judiciar;Cererea de asistență judiciară se poate încuviința oricând în cursul judecății.

Ea se formulează în scris și se depune la instanța de judecată. În cuprinsul cererii se vor arăta obiectul și natura procesului pentru care se solicită asistență judiciară, identitatea, domiciliul și starea materială a petentului ţi a familiei sale, alăturându-se înscrisuri din care să rezulte veniturile precum și obligațiile de întreținere și de plată către alte persoane. Alături de cererea scrisă trebuie depusă o declaraţie pe proprie răspundere din care să rezulte dacă persoana a mai beneficiat de ajutor public judiciar în ultimele 12 luni şi sub ce formă.

Asupra cererii instanța dispune prin încheiere dată în camera de consiliu, fără dezbateri, putând însă solicita însă lămuriri și dovezi părților sau informații scrise autorităților competente. Încheierea este supusă numai căii de atac a cererii de reexaminare în termen de 5 zile de la comunicare. Calea de atac se soluţionează prin încheiere irevocabilă, în camera de consiliu, de către un alt complet de judecată.

Partea adversă poate oricând să aducă dovezi cu privire la starea materială adevărată a solicitantului și să ceară revenirea asupra încheierii de încuviințare a asistenței judiciare. Dacă instanța constată că cererea de asistență a fost făcută cu rea credință poate reveni asupra ei și să oblige partea la plata sumelor de care a fost scutit şi la o amendă în cuantum de până la 5 ori suma de care a fost scutită. Și asupra acestei cereri instanța se pronunță prin încheiere, dată în camera de consiliu, fără dezbateri, încheiere care poate fi atacată în aceleaşi condiţii ca cele arătate mai sus pentru încheierea prin care se admite cererea.

Dreptul la asistență judiciară se stinge prin moartea părții sau îmbunătățirea situației sale financiare.

Cheltuielile pentru care s-au acordat scutiri sau reduceri sunt puse în sarcina celeilalte părți, dacă aceasta cade în pretenții. Dispozitivul hotărârii constituie titlu executoriu și dacă este vorba de creanțe bugetare va fi comunicat din oficiu organelor competente.

2.11. Principiul contradictorialitățiiÎngăduie părților în litigiu să participe în mod activ la prezentarea,

argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării judecării litigiului.Procesul civil, exceptând procedura necontencioasă, este contradictoriu prin

natura sa întrucât el presupune existența cel puțin a unui reclamant și a unui pârât.

Din examinarea alineatelor art. 12 care reglementează acest principiu putem extrage conținutul său:

- judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părții;

- prin cererea de chemare în judecată și întâmpinare părțile își comunică reciproc pretențiile și apărările, precum și probele;

- părțile sunt obligate să prezinte corect și complet starea de fapt la care se referă pretențiile sau apărările lor;

- părțile au dreptul de a discuta și argumenta în fapt și în drept orice chestiune invocată în cursul procesului de ceilalți participanți la proces sau chiar de instanță din oficiu;

- instanța este obligată să pună în discuția părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt și de drept invocate;

- hotărârea judecătorească va fi motivată numai ținând cont de motivele de fapt și de drept invocate de părți, precum și de explicațiile și mijloacele de probă care au fost administrate în contradictoriu.La aceste dispoziții exprese mai putem adăuga și altele întâlnite în articolele

ce reglementează desfășurarea procesului civil, cum ar fi:- președintele completului de judecată este obligat să dea cuvântul părților,

dacă este nevoie și în replică;- încuviințarea probelor se face în ședință publică după ce părțile se pronunță

asupra admisibilității lor;- hotărârile judecătorești se comunică dacă termenul de apel sau de recurs

curge de la comunicare, pentru ca părțile să le poată examina și să decidă în cunoștință de cauză dacă atacă hotărârea sau nu.Așadar, contradictorialitatea reprezintă motorul oricărui proces civil.În unele cazuri, justificate de urgență sau de eficiență a măsurilor, legea

îngăduie, ca provizoriu, contradictorialitatea să fie înlăturată. Ca exemple putem aminti : asigurarea dovezilor, sechestrul asigurator, ordonanța președințială, etc. Ulterior desfășurării primei etape însă, în toate căile de atac, contradictorialitatea este restabilită, judecata făcându-se cu citarea părților.

2.12. Principiul oralitățiiMajoritatea sistemelor de drept reglementează o procedură civilă mixtă,

adică atât scrisă cât și orală. Aceasta este și procedura reglementată în dreptul nostru procesual civil, consacrată la nivel de principiu în art. 15 NCPC, care dispune că pricinile se dezbat oral, dacă legea nu dispune altfel sau părțile nu solicită să fie dezbătută doar în baza înscrisurilor depuse.

Referiri la oralitate se regăsesc și în alte articole din cadrul codului de procedură civilă, cum ar fi art. 43 alin. 3 – cererea de abținere se poate face verbal

sau în scris, art. 47 alin. 1 – cererea de recuzare se poate face și oral, art. 85 alin. 2 – dreptul de reprezentare poate fi dat și verbal în ședință, art. 126 alin. 1 – părțile pot face alegerea de competență, în cazul în care această alegere este posibilă, nu numai în scris ci și oral în fața instanței, etc.

Unele dispoziții referitoare la oralitate sunt prevăzute în cod sub sancțiunea nulității. Astfel, președintele este obligat sub această sancțiune:

- să de cuvântul părților pentru a-și susține oral pretențiile,- să discute regularitatea actelor de procedură,- să discute propunerile de probe ale părților,- să permită părților să formuleze concluzii orale.

Avantajele principiului oralității sunt faptul că prin intermediul său se asigură publicitatea reală a cauzei, contradictorialitatea efectivă, exercitarea dreptului de apărare și exercitarea rolului activ al judecătorului.

Un sistem pur oral ar avea însă și dezavantaje, de aceea unele acte trebuie îndeplinite obligatoriu în scris, cum ar fi : cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvențională, hotărârile instanței, etc.

De altfel, chiar și susținerile orale ale părților se consemnează la dosar în scris prin intermediul încheierilor de ședință. Tot în scris se consemnează la dosar, deși procedura se desfășoară oral, răspunsurile la interogatoriu ale părților sau depozițiile martorilor.

2.13. Principiul nemijlociriiEste consacrat în art. 16 NCPC și obligă instanța de judecată să administreze

probele în mod direct, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.Judecătorul trebuie să stabilească faptele prin folosirea mijloacelor de probă

ce vor fi administrate în mod nemijlocit de instanță și în fața instanței.În anumite situații, expres prevăzute de lege, se admit derogări de la acest

principiu, care sunt justificate de protejarea intereselor persoanelor care urmează a fi ascultate ca martori, de evitarea unor cheltuieli cu administrarea probelor, de urgența administrării unor probe, etc.

Aceste derogări sunt:- administrarea probei prin comisie rogatorie ( art. 261 alin. 2-5 ),- administrarea probelor prin procedura asigurării dovezilor ( 359 și 360 alin.

1 ),- folosirea probelor administrate în fața unei instanțe necompetente sau a

probelor administrate într-un dosar perimat ( art. 137 și art. 422 alin. 2 ),- păstrarea probelor administrate de către instanța care a admis strămutarea și

folosirea lor în fața instanței la care a fost strămutată judecarea cauzei ( art. 145 alin. 2 ),

- administrarea probelor făcută de către avocați sau consilieri juridici ( art. 366-388)

2.14. Principiul publicității ședințelor de judecatăProcesul civil – cu excepția deliberării - se desfășoară în ședință publică, în

prezența părților, dar și a altor persoane care doresc să asiste la dezbateri.Principiul publicității dezbaterilor este înscris și în art. 127 din Constituție,

dar și în art. 12 din Legea nr. 304/2004 care stipulează că ședințele de judecată sunt publice, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.

Acest principiu este o garanție a corectitudinii și imparțialității judecătorilor, precum și a independenței acestora.

De altfel, acest principiu este reglementat și în art. 215 NCPC., care consacră aceeași regulă constituțional și care dispune că înainte cu o oră de începerea ședinței de judecată, prin dispoziția președintelui completului se va afișa la ușa sălii de ședință și pe portalul instanței o listă cu procesele ce se vor desfășura în acea zi.

De la acest principiu există excepții:- ședința în camera de consiliu, care e reglementată disparat, pentru anumite

instituții în cuprinsul codului de procedură civilă. La ședința în camera de consiliu pot participa părțile, apărătorii lor, martorii, experții, interpreții, traducătorii și alte persoane cărora instanța, pentru motive temeinice, le permite accesul în sală (art. 213 NCPC )

- ședința fără participarea părților, reglementată în art. 51 alin. 1 în materie de incompatibilitate sau în materia conflictelor de competență ( art. 135 alin. 4 ), ori în materia ordonanței președințiale ( art. 998 alin. 2), etc.

- de asemenea cazurile în care partea, datorită comportamentului sau a ținutei necuviincioase poate fi îndepărtată din sala de judecată ( art. 217 ), etc.

Chiar dacă ședința nu a fost publică hotărârea se pronunță în ședință publică sub sancțiunea nulității. Această nulitate nu este însă absolută partea care o invocă fiind ținută să dovedească vătămarea suferită.

2.15. Limba desfășurării procesului

Art. 13 din Constituție prevede că limba oficială, în România este limba română, iar art. 128 stipulează expres că procedura judiciară se desfășoară în limba română. Aceeași prevede o regăsim și ă nart. 14 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 și art. 18 alin. 1 din NCPC.

Cetățenii români aparținând minorităților naționale au însă dreptul constituțional de a se exprima în fața autorităților, deci și a instanțelor judecătorești, în limba maternă ( alin. 2 al art. 18 )

Legea nr. 304/2004, în art. 14 alin. 3-7 detailează acest drept constituțional reluat în Noul cod astfel:

- Când mai multe părți solicită instanței să se exprime în limba maternă trebuie să se asigure, în mod gratuit, folosirea unui interpret sau traducător autorizat;

- Dacă toate părțile solicită să se exprime în limba maternă instanța este obligată să asigure exercitarea acestui drept cu respectarea bunei administrări a justiției în sensul asigurării contradictorialității, oralității și publicității;

- Dezbaterile purtate în limba maternă se înregistrează și apoi se consemnează în limba română, cei interesați putând face obiecțiuni cu privire la traduceri, obiecțiuni pe care instanța este chemată să le rezolve până la închiderea dezbaterilor și să le consemneze în încheierea de ședință.

- Interpretul sau traducătorul va semna pentru conformitate pe toate actele întocmite în cazul în care traducerea sau consemnarea s-au făcut de aceștia.

- Toate cererile și actele de procedură se întocmesc însă numai în limba română ( alin. 4 al art. 18 ).Dispoziții prin care se dezvoltă acest principiu găsim însă și în cuprinsul

NCPC, astfel art. 225 alin. 1 dispune că atunci când una dintre părți sau dintre persoanele care urmează să fie ascultate nu cunoaște limba română instanța îi va asigura un traducător autorizat, iar dacă părțile sunt de acord judecătorul sau grefierul pot face oficiul de traducător sau se poate recurge la persoane de încredere cunoscătoare ale acelei limbi ( art. 150 alin. 4 ).

Reglementarea cuprinde în alin. 3 al art. 18 și o dispoziție specială cu referire la cetățenii străini sau apatrizii care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română și care au dreptul la un traducător autorizat, în aceleași condiții, mai mult acesta va fi pus la dispoziția părților pentru a-i ajuta să ia cunoștință de toate actele și lucrările dosarului.

2.16. Principiul continuitățiiAcest principiu este consacrat expres pentru prima dată prin dispozițiile

Legii nr. 304/2004, în cuprinsul art. 11, care prevede expres că ” activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.”

Continuitatea reprezintă cerința ca judecata să se desfășoare de la început până la pronunțarea hotărârii de același complet de judecată și, dacă este posibil, într-o singură ședință.

Din nefericire soluționarea cauzei într-o singură ședință este aproape imposibilă în condițiile actuale ale codului de procedură civilă, însă continuitatea

completului de judecată, datorită noilor reglementări în domeniu, este posibilă și reprezintă regula în momentul de față în desfășurarea oricărui proces civil.

Motivele obiective pentru care un judecător nu poate participa la judecată pot fi temporare, cum ar fi o cauză de boală când judecătorul este înlocuit în complet cu alt judecător ce este programat în completele de permanență, urmând ca la ședința următoare, în măsura în care cauza nu se soluționează, să reintre în complet, dar pot fi și definitive, când judecătorul nu mai face parte din acea instanță datorită plecării din magistratură, pensionării, promovării la o altă instanță sau decesului, și când este înlocuit în mod definitiv în complet cu alt judecător.

Codul de procedură civilă nu sancționează nerespectarea continuității decât în cazul în care judecătorii care au luat parte la dezbaterea în fond a cauzei nu sunt aceeași cu cei care pronunță hotărârea. În acest singur caz sancțiunea constă în nulitatea hotărârii. În celelalte cazuri care se pot ivi nu pot exista decât cel mult sancțiuni disciplinare pentru judecători sau președintele de secție.

2.17. Respectarea principiilor fundamentale

Acest principiu, așezat nefericit nu la sfârșitul principiilor10, impune atât judecătorului, și am spune în primul rând judecătorului, să vegheze la respectarea tuturor principiilor fundamentale ce guvernează procesul civil și să impună părților o conduită procesuală în conformitate cu acestea.

Sancțiunile ce pot interveni pentru încălcarea acestor principii le vom regăsi în cod, pe măsură ce vom parcurge această materie, dar putem da și aici un exemplu. Referitor la principiul continuității, în cazul în care acesta nu este respectat, art. 488 alin. 1 pct. 2 prevede că se poate solicita casarea hotărârii în situația în care judecătorul stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei a fost schimbat cu încălcarea normelor legale în materie sau dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a cauzei.

2.18. Încercarea de împăcare a părților

Acest principiu este în strânsă legătură cu instituția medierii reglementată prin Legea nr. 192/2006.

Această lege impune părților, în anumite categorii de litigii11 să ia parte la o ședință de informare privind avantajele medierii, ședință ce este gratuită, chiar și după pornirea procesului.

10 V. Ciobanu, M. Nicolae, op. cit, p. 5211 A se vedea art. 2 alin. 1 din Legea nr. 192/2006 așa cum a fost modificat prin OUG nr. 90/2012

În ceea ce privește procesul civil, prin art. 60¹, introdus prin Legea nr. 115/2012 și modificată prin OUG nr. 90/2012, se prevede că ședința de informare cu privire la mediere este obligatorie de la data intrării în vigoare a NCPC în următoarele domenii:

- cel a protecției consumatorului atunci când consumatorul invocă existența unui prejudiciu în urma achiziționării unui produs sau a unui serviciu defectuos, a nerespectării clauzelor contractuale ori a garanțiilor acordate, a existenței unor clauze abuzive ori a încălcării altor drepturi prevăzute în legislația națională sau a Uniunii Europene în domeniul protecției consumatorilor;

- cel al dreptului familiei, respectiv continuarea căsătoriei, partajul bunurilor comune, exercițiul drepturilor părintești, stabilirea domiciliului copiilor, contribuția părinților la întreținerea copiilor și orice alte neînțelegeri ivite între soți în domeniul drepturilor de care ei pot dispune;

- cel al litigiilor privind posesia, grănițuirea, strămutarea de hotare și al litigiilor care privesc raporturile de vecinătate;

- cel al răspunderii profesionale pentru cazurile de malpraxis, în măsura în care prin legi speciale nu se prevede altfel;

- cel al litigiilor de muncă ce izvorăsc din încheierea, executarea și încetarea contractelor individuale de muncă;

- cel al litigiilor civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepția litigiilor care vizează deschiderea procedurii de insolvență, a celor referitoare la registrul comerțului și a cazurilor în care părțile aleg procedura prevăzută de procedura ordonanței de plată sau procedura cu privire la cererile de valoare redusă.Această procedură de informare poate fi efectuată de către judecător,

procuror, consilier juridic, avocat sau notar atestându-se în scris realizarea sa. Partea care este invitată la ședința de informare poate să nu se prezinte sau poate să refuze în scris, fapt ce va fi consemnat în procesul-verbal ce se va întocmi și care se va depune la dosar.

Dacă reclamantul nu face dovada respectării procedurii de informare privind medierea fie anterior introducerii procesului fie până la termenul pe care îl fixează judecătorul în acest scop, acțiunea va fi respinsă ca inadmisibilă. Această sancțiune este aplicabilă numai proceselor începute după 1 august 2013.

Dacă litigiul se soluționează pe calea medierii judecătorul va pronunța o hotărâre în baza contractului de tranzacție al părților și va dispune restituirea taxei judiciare de timbru, în afara cazurilor în care procesul vizează transferul dreptului de proprietate, constituirea altui drept real asupra unui bun imobil și cauzele succesorale unde nu s-a eliberat anterior certificat de moștenitor.

În cazul în care părțile nu ajung la nici un rezultat pe calea medierii judecătorul este obligat să încerce pe tot parcursul procesului împăcarea părților, așa cum este consemnat în art. 13 alin. 4 și art. 227 alin. 1 NCPC.

2.19. Principiul rolului judecătorului în aflarea adevăruluiPrincipala funcție a judecătorului este de a judeca, de a soluționa conflictul

existent între părți, însă până se ajunge la pronunțarea hotărârii el are un rol semnificativ și în desfășurarea dezbaterilor.

De-a lungul timpului procesul civil s-a desfășurat după două tipuri principale de proceduri, procedura acuzatorială și procedura inchizitorială.

Procedura acuzatorială lăsa dezbaterile la diligența părților sau a celor care îi reprezentau, judecătorul rămânând neutru, el jucând doar rolul unui arbitru. În această procedură figura centrală este avocatul.

Procedura inchizitorială oferă judecătorului figura centrală, el fiind cel care conduce dezbaterile în vederea descoperirii adevărului.

În prezent, în procedura civilă românească, există un compromis între cele două proceduri, existând trăsături specifice ambelor.

Principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, izvorât din procedura inchizitorială, este reglementat în dispozițiile art. 22 NCPC, dar rezultă și din alte articole din cuprinsul codului.

În ceea ce privește elementele cuprinse în art. 22 ele pot fi sintetizate astfel:- judecătorul va soluționa litigiul în conformitate cu regulile de drept care îi

sunt aplicabile, spre deosebire de arbitru care, la cererea părților poate să soluționeze cauza și în echitate,

- judecătorul este dator să ceară explicații orale sau scrise părților, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept a cererilor lor,

- judecătorul este dator să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare,

- judecătorul poate ordona administrarea oricăror probe pe care le consideră necesare, chiar și împotriva voinței părților, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, stabilirea corectă a stării de fapt și implicit aplicarea corectă a legii, chiar dacă părțile se opun,

- judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii, terții putând însă uza de dreptul lor de dispoziție,

- obligativitatea judecătorului de a da calificarea corectă a cererilor formulate de părți, în raport de conținutul acestora și nu după denumirea dată de părți, cu punerea în discuția părților a acestei noi calificări juridice, dar nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care există un acord al părților asupra acestora

- ei sunt datori să hotărască numai asupra obiectului cererii dedus judecății, fără a depăși limitele investirii, în afara cazurilor expres prevăzute de lege,

- judecătorul va ține seama de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință ori de câte ori legea îi rezervă dreptul de apreciere sau îi cere să aibă în vedere toate circumstanțele cauzei,Așa cum am indicat mai sus, în afara acestui text de lege, în cod mai există

dispoziții care reflectă rolul activ al judecătorului, cum ar fi: - conducerea dezbaterilor,- poliția ședinței de judecată, - invocarea din oficiu a încălcării normelor imperative, - judecătorul este dator să pună în vedere părților drepturile și obligațiile pe

care le au în cadrul procesului,- judecătorul este dator să stăruie în toate fazele procesului pentru soluționarea

amiabilă a cauzei, etc.

2.20. Respectul cuvenit justiției

Ridicată la rang de principiu această dispoziție se regăsește în articole separate în cuprinsul codului atunci când se face referire la modul de desfășurare a ședinței de judecată. Ea se adresează nu numai părților din procese ci și tuturor celorlalți participanți la procesul civil, inclusiv persoanelor care doar vin să asiste la ședințele de judecată.

Putem exemplifica acest respect datorat instanței prin reguli care impun ca atunci când intră completul de judecată sau când acesta părăsește sala de ședință toate persoanele aflate în sală trebuie să se ridice în picioare, de asemenea persoanele care se află în sala de ședință trebuie să aibă o ținută cuviincioasă, cel ce se adresează instanței trebuie să stea în picioare, etc.

Preşedintele completului de judecată exercită poliţia şedinţei putând lua măsuri pentru păstrarea ordinii şi bunei-cuviinţe astfel :- poate dispune îndepărtarea din sală a celor care nu mai au loc,- poate îndepărta minorii şi persoanele care au o ţinută necuviincioasă,- poate îndepărta pe cei ce tulbură bunul mers al dezbaterilor, după ce a încercat să-i cheme la ordine,- poate dispune îndepărtarea tuturor persoanelor din sală, dacă în alt fel nu se poate păstra ordinea,- poate constata săvârșirea unei infracțiuni în cursul ședinței și poate identifica pe făptuitor și dispune arestarea sa, etc.