PROBLEME DE ECOLOGIE

GENERALÃ SI UMANÃ

IASI - 2003

Referenţi ştiinţifici:

PROF.DR. GHEORGHE HASAN

PROF.DR. MIRCEA VARVARA

Tehnoredactare şi grafică computerizată:

ATODIRESEI ELENA ALEXANDRINA

3

CUPRINS

Cuvânt înainte ……………………………………………………………………………..Prefaţă ……………………………………………………………………………………...Introducere ………………………………………………………………………………....Organizarea sistemică a lumii materiale ………………………..…………………………. Clasificarea sistemelor ……………………………………………………………..

Însuşirile sistemelor biologice ..…………………………………………………… Caracterul istoric ……………………………………………………………… Caracterul informaţional ……………………………………………………… Integralitatea ………………………………………………………………….. Echilibrul dinamic ……………………………………………………………. Programele ……………………………………………………………………. Autoreglarea ………………………………………………………………….. Heterogenitatea sistemelor biologice …………………………………………. Caracterul fractal al sistemelor biologice …………………………………….. Fenomenul de bifurcaţie ………………………………………………………

Organizarea ierarhică a materiei vii ..……………………………………………………… Ierarhia şi evoluţia sistemelor biologice ….……………………………………….. Nivele de integrare ale materiei vii …………………………………………... Niveluri de organizare ale materiei ………………………………………….. Tipuri de ierarhii biologice …………………………………………………... Principii ale sistemelor biologice …..……………………………………………...Nivelele de organizare ale lumii vii ...….…………………………………………………. Nivelul individual ……...…………………………………………………………. Integralitatea organismului …………………………………………………… Individul uman ca rezultat al zestrei ereditare şi al mediului său de viaţă …………………………………………………………………… Nivelul populaţional …………..………………………………………………….. Populaţia (specia) ca nivel autoreglabil ………………………………………. Specia prezintă o evoluţie istorică ………………………………………. Interacţiunile populaţionale …………………………………………………... Nişa ecologică …………………………………………………………………Elemente de structură şi de dinamică a populaţiilor ……………...…….………………… Fenomenul de migraţie ……..…………………………………………………….. Evoluţia demografică a populaţiei umane ……………………………………. Mişcarea naturală a populaţiei României ……………………………………..Nivelul biocenotic ……………………………….……………………………………….. Trofoecologia ……………………………………………………………………… Integralitatea biocenozei ……………………………………………………… Relaţii legate de protecţie …………………………………………………….. Evoluţia biocenozelor ………………………………………………………… Analiza sinecologică a principalelor specii din biocenoză …..…………………… Indici statistici ………………………………………………………………… Indici analitici ………………………………………………………………… Indici sintetici ………………………………………………………………… Indici de diversitate …………………………………………………………...Biosfera …………………………………………………………………………………….

57

111515151516161717181919202122222323

29313132

343638394041445455596767727374757577798083

4

Substanţa vie din biosferă …………………………………………………………. Biosfera şi metabolismul planetei ………………………………………………….Noosfera ……………………………………...……………………………………………. Ecosistemul …………………………...…………………………………………………... Structura orizontală a ecosistemului ………………………………………………. Structura verticală a ecosistemului ………………………………………………... Structura ritmică a ecosistemului …………………………………………………. Succesiunea ecologică ……………………………………………………………..Biomul …………………………………………………………………………………….Ecosfera ……………………………..……………………………………………………. Legile ecosferei ………………….………………………………………………..Teoria Gaia …………………….…………………………………………………………. Tendinţe ale biologiei şi ecologiei moderne ……………………………………………... Ecosistemologia sau dimensiunile ecologice ale vitalului ………………………... Omul este o fiinţă multidimensională …………………………………………………….. Este Omul un animal? (un mamifer superior?) …….……………………………... Poziţia omului în regnul Animalia ………………...…………….………………... Asemănările şi deosebirile dintre om şi maimuţă ………………………………… Analiza comparativă a omului cu maimuţele antropomorfe ..…………………….. Sensul evoluţiei umane ……………………………………………………………. Originea şi evoluţia cariotipului uman ...………………………………………….. Direcţii evolutive în lumea Primatelor ...………………………………………….. Semnificaţia evolutivă a lui Ramapithecus ………………………………………. Australopitecii şi semnificaţia lor evolutivă ……….……………………………… Arheantropii şi semnificaţia lor evolutivă ….…………………………………….. Paleantropii şi problema poziţiei lor în filogeneza umană ...……………………... Neantropii şi semnificaţia lor evolutivă …………………………………………...Evoluţia umană şi ambianţa climatică ……………………………………………………Omul este o fiinţă producătoare de cultură …..…………………………………………… Dileme privind veriga de legătură .………………………………………………..Complexul energetic al corpului uman ……..……………………………………………..

Definiţia şi măsura sănătăţii …………...……..…………………………………... Influenţa elementelor atmosferice asupra fiziologiei umane ……………………………...Ecologia şi dezvoltarea durabilă în aşezările omeneşti .………………………………….. Între ecologia de profunzime şi cea socială …………………….…………………………Societate civilă, cultură ecologică şi ecoconştiinţă ……………..…………………………Bibliografie ………………………………………………………………………………..

8484869093949597

100101104106109112114114115119122125130132137138142147153156160175178184187200204209219

5

CUVÂNT ÎNAINTE

Ne-am propus să punem în discuţie unele probleme de ecologie umană. S-a scris destul de

mult în acest domeniu, însă mai este loc pentru nuanţarea unor aspecte.

În fond, de ce este necesară o divizare a ecologiei în nesfârşite segmente? Ecologia aşa cum

a fost fundamentată de Ernst Haeckel, este ştiinţa care se ocupă cu studiul autogospodăririi

naturii, sau altfel spus, cu studiul relaţiilor dintre organisme pe de o parte, şi dintre acestea şi

mediul lor de viaţă, pe de altă parte.

Natura s-a autogospodărit de la începutul timpului biologic, dacă ţinem să introducem şi

fenomenele vitale în conceptul de natură. Şi, totuşi, de la apariţia lui Homo sapiens natura a

căpătat dimensiuni noi. În autogospodărirea naturii au apărut elemente noi, care nu mai ţin de

natural, ci de artificial. Omul aduce cu el un comportament nou, derivat parcă din unele elemente

abia schiţate la alte fiinţe vii apărute înaintea sa. Omul a început să schimbe faţa naturii, să

eludeze unele legi prin care natura îşi asigură autogospodărirea. Transformările impuse de om se

manifestă asemenea unei săbii cu două tăişuri. Pe de o parte transformările sunt benefice,

construcţiile şi realizările sale formând o sferă nouă a planetei Terra – noosfera, ajungând până la

logosferă şi semiosferă, iar pe de altă parte unele comportamente umane pun în pericol însăşi

existenţa planetei şi a întregii vieţi de pe ea (a biosferei).

Omul şi-a creat un statut aparte între fiinţele vii. Spunem că şi-a creat, nu că a fost

înzestrat cu un statut aparte. Dintr-o fiinţă nevolnică sub raport biologic, a putut deveni o fiinţă

puternică, prin aceea că a învăţat să-şi construiască un mediu propriu, care să-i satisfacă

necesităţile, reuşind astfel să trăiască şi în cele mai neprielnice condiţii. Prin inteligenţă, abilitate şi

prin unelte (prelungiri ale forţei musculare) a devenit un stăpân al naturii. De altfel, această

calitate de stăpân al naturii îi este atribuită şi în Biblie. Apare însă un paradox. Omul timpurilor

moderne a deturnat conţinutul noţiunii de stăpân. Stăpânul se îngrijeşte de supuşii săi, în timp ce

omul se ridică împotriva naturii înainte de a o cunoaşte cu adevărat, producându-i adesea răni

deschise, care nu se mai pot cicatriza.

Omul rămâne, totuşi, o fiinţă aparte între vietăţile Terrei. Aproape că nu înţelegem cum a

fost zămislit. Deşi s-a ridicat din unele fiinţe care populau Terra, pare a fi o creaţie aparte, care pe

6

lângă biologic depinde foarte mult de psiho-social. Omul este, de fapt, o fiinţă bipolară: biologică şi

psiho-culturală.

Nu putem să desprindem omul de natură în devenirea sa. Se pune însă întrebarea: în ce

măsură omul, ca fiinţă raţională, a fost influenţat, în devenirea sa, de împrejurimea imediată şi de

oceanul cosmic?

T.S.E. consideră că mediul nu influenţează în mod direct organismele. Primatul care a

devenit om a evoluat într-un anumit mediu, a fost sub influenţa lui, chiar dacă, la un moment dat a

început să-l modifice, să-l metamorfozeze conform necesităţilor sale. Nu putem să concepem că

organismele, deci şi omul, nu se află sub controlul mediului.

Ce reprezintă însă mediul? În acelaşi mediu (apa oceanului) găsim de la cele mai primitive

fiinţe (Bacterii) până la cele mai evoluate (Mamiferele cetacee). Ce înseamnă mediul pentru fiecare

grupă de organisme? Nu putem judeca semnificaţia mediului decât în funcţie de fiecare specie în

parte. Fiecare specie îşi alege elementele necesare în funcţie de cerinţele de viaţă, fiecare se

acordează la mediu numai şi numai în funcţie de pretenţiile faţă de viaţă.

Când vorbim de Homo sapiens noţiunea de mediu de viaţă este nesfârşit mai complexă. Nu-i

vorba doar de condiţiile fizico-geografice şi de ambianţa climatică şi nici de mediu transformat prin

locuinţă şi veşmânt, prin prelucrarea şi rafinarea hranei, ci de infinit mai mult, dacă ne gândim la

distanţa de la dialogul semiotic la cuvânt şi dacă ne raportăm la noosferă şi logosferă ca fiind drept

caracteristici ale fiinţei umane. Şi nu este vorba doar de edificarea omului în filogeneză, ci chiar de

transformarea copilului uman în om în timpul ontogenezei. Copilul uman devine om numai şi numai

în mediul social, în mijlocul familiei şi, în genere vorbind, numai între semenii săi. Poate că tocmai

aici găsim explicaţia prelungirii copilăriei omului. Poate că o genă asemănătoare genei nagog este

responsabilă de prelungirea copilăriei omului pentru a-i putea permite acumularea experienţei

umane şi edificarea unui umwelt atotcuprinzător.

Omul se edifică la îngemănarea genotipului său cu mediul. Prin aceasta putem considera că

omul este cea mai ecologică fiinţă. Omul este fiinţa care se sculptează singură, însă numai şi numai

în mediul socio-uman şi numai prin munca sa proprie.

Autorii

7

PREFAŢĂ

Cu această nouă carte elaborată de către distinşii universitari, Doamna Mariana Mustaţă

de la Facultatea de Teologie Ortodoxă, abilitată în problemele conservării patrimoniului cultural-

spiritual, şi Domnul Gheorghe Mustaţă, Decanul Facultăţii de Biologie de la Universitatea „Al.I.

Cuza" din Iaşi - carte ce se alătură altor cărţi valoroase publicate în anii din urmă de către

eminenţi colegi de la celelalte catedre - Şcoala românească de biologie fondată de veneraţii noştri

magiştri, Profesorul Paul Bujor şi discipolul său, marele Profesor şi savant Ioan Borcea, se afirmă

încă odată între şcolile similare din ţară, cu strălucire, prin tendinţa ei tot mai evidentă de unificare

a ştiinţelor naturii cu ştiinţele social-umane, şi, mai cu seamă prin puternicul şi tenacele său

militantism civic!

Intitulată cu modestie „Probleme de Ecologie generală şi umană”, noua apariţie tratează,

de fapt, foarte pe larg şi exhaustiv, nu numai problematica atât de complexă a Ecologiei umane,

dar şi problemele fundamentale ale Ecologiei generale privind definirea şi dezvoltarea istorică a

acestei ştiinţe pluridisciplinare şi demonstrând, astfel, geneza Ecologiei umane din Ecologia

generală şi, implicit, din Biologie.

Astfel concepută, cred că această carte atât de captivantă prin densitatea şi profunzimea

conceptelor şi teoriilor discutate şi analizate din variate unghiuri de vedere, ca şi prin structura ei

în ansamblu, ar putea fi intitulată, mai cuprinzător, „Tratat de Ecologie generală şi umană”. Este

o sugestie. . .

Pentru a putea aprecia la justa ei valoare această remarcabilă realizare, sunt de părere că ea

trebuie privită în contextul operei integrale a autorilor. Este vorba de un îndelungat şi laborios

travaliu ce se întinde pe parcursul a cel puţin patru decenii de observaţii pe teren şi cercetări în

laborator, în paralel cu studiul asiduu al literaturii de specialitate, întotdeauna la zi, în funcţie de

stadiul evoluţiei ştiinţei în momentul respectiv.

Ca studenţi ai unora dintre elevii marcanţi ai lui Paul Bujor şi Ioan Borcea - între care

entomologii M. Constantineanu şi Petre Şuster, fiziologul acad. Petru Jitariu şi antropologul acad.

Olga Necrasov - autorii, într-o relaţie intelectuală de complementaritate deplină, şi-au format şi

consolidat, în timp, convingeri pe care au început să le comunice la diferite manifestări ştiinţifice şi

8

apoi să le publice în reviste de specialitate şi în volume sintetice. Toate acestea, în condiţiile istorice

concrete ale unei perioade atât de frământată în care cercetarea ştiinţifică şi chiar învăţământul se

confruntau la tot pasul cu fel de fel de adversităţi.

Odată cu libertatea de gândire şi de comunicare interumană dobândită după decembrie

1989, ca o refulare, gândirea ştiinţifică evoluţionistă a început să se estompeze, să fie combătută

şi negată prin mijloace de tot felul de antievluţionişti. Pentru a contracara această stare de lucruri,

care provocă o adevărată derută în rândurile tineretului universitar, biologul militant prof.dr. Gh.

Mustaţă a iniţiat şi condus o bună perioadă de timp Seminarul „Evoluţionismul încotro?” în care

se dezbăteau, săptămânal, de către unele cadre didactice împreună cu studenţii diferite subiecte pe

această temă.

Dar într-o măsură mult mai mare decât această activitate din cadrul facultăţii l-a avut şi

continuă să-l aibă bogata activitate publicistică a profesorului Gh. Mustaţă şi a colaboratorilor

săi statornici. Această activitate este concretizată la ora actuală în apariţia a cel puţin zece

volume la edituri diferite (majoritatea la editura Universităţii) într-un interval de timp relativ

scurt (1998-2003). Faptul că în unele din aceste volume, foarte puţine, publicate la edituri diferite

sunt reluate unele capitole pentru a aduce la zi cu anumite informaţii este pe deplin justificat. Pe

de o parte tirajul redus al exemplarelor, pe de alta cerinţa crescândă a publicului cititor (studenţi şi

cadre didactice din învăţământul preuniversitar) raportat la avalanşa publicaţiilor

pseudoştiinţifice şi al altora de-a dreptul neştiinţifice.

Din acest punct de vedere consider opera distinşilor autori ca un act de importanţă

covârşitoare pentru cultivarea gândirii ştiinţifice a maselor de intelectuali de care are nevoie acum

şi în viitor poporul nostru inteligent, dar lipsit de o clasă guvernamentală pe măsură.

„Probleme de Ecologie generală şi umană” apare ca un răspuns la toate problemele majore pe

care şi le pune orice om cât de cât lucid din această perioadă de criză ce se globalizează, devenind

tot mai acută. Un răspuns clar formulat la problemele actuale apar în capitolul final „Societate

civilă, cultură ecologică şi ecoconştiinţă”.

Pentru a da acest răspuns, autorii recurg la argumentele cele mai convingătoare pe care le

furnizează însăşi istoria ştiinţei interconexiunii sistemelor din lumea vie.

Nuanţând cu fineţe perspectivele din care pot fi observate aceste interconexiuni - asupra

indivizilor şi asupra populaţiilor - autorii disting două categorii de discipline biologice:

idiobiologice şi sinbiologice. În această ultimă categorie intră, desigur, ecologia, ştiinţă

9

pluridisciplinară a cărei evoluţie istorică este urmărită de autori până la apariţia ecologiei umane,

aceasta diversificându-se la rândul ei.

Fiinţa umană este considerată ca o entitate complexă multidimensională, rezultat al

evoluţiei universului fizic (inanimat) şi al lumii vii (animate), aşa cum era deja enunţat în „credo”-

ul din 2000.

Beneficiind de o literatură de specialitate de ultimă oră, în care figurează autorităţi notorii

în materie - ca Ludwig von Bertalanffy, Pierre Teilhard de Chardin, André Leroi-Gourhan, Claude

Lévi-Strauss ş.a. - autorii utilizând un impresionant volum de argumente furnizate de ultimele

descoperiri ale antropologiei, paleoantropologiei, antropologiei structurale şi culturale, inclusiv ale

etnologiei, reuşesc să explice cu deplină claritate caracterul multidimensional al omului şi locul său

în univers.

Desprins din regnul zoologic, pe parcursul existenţei sale de aproximativ 3-4 milioane de

ani, datorită dezvoltării capacităţii sale cerebrale – prin adaptări continui la mediul biotic şi

abiotic - omul a ajuns la gradul actual al dezvoltării sale bio-neuro-psihice, adică a culturii

materiale şi spirituale din zilele noastre.

Se pare însă că, aşa cum este sugerat în „credo”-ul din 2000, această spiritualizare a fiinţei

umane nu s-a realizat decât la nivel idiobiologic, deoarece dacă o raportăm la sfera sinbiologică,

ultimul capitol, „Societate civilă, cultură ecologică şi ecoconştiinţă” vorbeşte de la sine.

Într-adevăr, tot ceea ce s-a întâmplat în istoria scrisă a lumii şi, mai cu seamă, în atât de

contradictoriul secol XX şi continuă, amplificându-se şi intensificându-se în al XXI-lea, impun, în

mod categoric şi imperios acest manifest, acest strigăt de alarmă al autorilor, care exprimă şi glasul

celor mulţi dintre noi, rămaşi încă lucizi.

Cum ai putea sa rămâi insensibil la un astfel de strigăt de alarmă când chiar şi oameni

cultivaţi, deloc puţini la număr, euforizaţi de unele realizări cu adevărat uimitoare ale ştiinţei şi

tehnicii moderne emit tot felul de ipoteze care de care mai aberante!?... Clonare umană pentru a

produce, în serie, genii? Umanoizi electronici pentru creşterea forţei de muncă? Etc., etc., etc....

Îmi vine în minte şi ultima „teorie” rizibilă „Gaia” pe care, pe drept cuvânt, autorii o consideră,

elegant vorbind, derutantă şi nu se asociază cu ea. Este de-a dreptul o aberaţie, pur şi simplu, şi

probează insuficienţa celor ce o susţin în înţelegerea subtilului concept psihic (mai exact,

neuropsihic) în toate gradele (treptele) evoluţiei sale, respectiv, psihic rudimentar, psihic dezvoltat,

conştiinţă de sine, spirit ş.a.m.d.

10

Ce se mai pot spune despre mulţimea semidocţilor care nu au înţeles încă sensurile ştiinţei

ecologiei, o modă oarecare pentru ei şi folosesc prefixul „eco” în programele lor politice de

conjunctură? Această carte-manifest ar trebui să stea pe mesele de lucru ale tuturor guvernanţilor

lumii de la orice nivel, deşi sunt sceptic dacă, bunăoară, clubul miliardarilor din senatul nord

american ar interzice, prin lege, sistarea industriei care provoacă destrămarea stratului de ozon din

atmosfera terestră încă opacă pentru radiaţia ultravioletă nocivă vieţii ! . . .

Sunt îngrijorat şi pentru ce va hotărâ ai noştri în problema exploatării aurului şi argintului

din Transilvania. . .

Au dreptate autorii când amintesc de cele zece porunci, deoarece peste tot în lume este

vorba de „viţelul de aur” căruia i se închină imensa majoritate a guvernanţilor, fie că e vorba de

petrol sau de grâu... Pentru asemenea specimene ale lui homo „sapiens”, noi cei ce suntem convinşi

că nu suntem pe drumul bun al vieţii, putem fi etichetaţi ca nişte naivi nostalgici...

De aceea, împărtăşesc convingerea autorilor că singurul remediu împotriva acestor stări de

lucruri, în care entropia socială tinde să eşueze în haos, rămâne cultivarea prin educaţie: în familie,

în şcoală, în biserică - Biserica creştină -, o educaţie permanentă, de la cei mai vârstnici la cei mai

tineri, de la cei cu experienţă la cei lipsiţi de experienţă...

Câtă dreptate avea marele nostru Emil Racoviţă care parafrazând dilema hamletiană „a fi

sau a nu fi”, spunea „a şti sau a nu şti”!

Felicitându-i pe distinşii autori pentru această nouă realizare, atât de bogată în conţinut şi

atât de necesară în actualitate, le mulţumesc pentru cinstea de a-mi solicita opinia. Mi-am lărgit

citind-o orizontul informaţiilor şi m-am convins, în solitudinea de nonagenar că noi, românii, avem

încă multe rezerve de nobilă speranţă spirituală, o adevărată bogăţie!

Prof.dr. Gheorghe Hasan

11

INTRODUCERE

Ecologia a fost fundamentată ca o ramură a ştiinţelor biologice de către eminentul biolog Ernst Haeckel, în 1869, din nevoia de a elucida modul în care se autogospodăreşte natura, din necesitatea de a cunoaşte relaţiile dintre organisme, pe de o parte şi dintre acestea şi mediul lor de viaţă, pe de altă parte. Denumirea vine de la oikos (casă, adăpost, economie, loc de viaţă) şi logos (ştiinţă). Deci, etimologic prin ecologie trebuie să înţelegem studiul vieţuitoarelor la ele acasă, în mediul lor de viaţă. Natura s-a autogospodărit bine, poate chiar mai bine până la apariţia omului, care s-a dovedit a fi prima specie care pune probleme naturii în ceea ce priveşte desfăşurarea proceselor vitale normale. Fiind zoolog, Ernst Haeckel s-a orientat în primul rând către lumea animală. Grigore Antipa, unul din cei mai străluciţi elevi ai lui Ernst Haeckel, a aplicat, în mod magistral, principiile ecologiei în studierea lumii animale în mediile acvatice, în primul rând în Dunăre şi în Delta Dunării. Studiind relaţiile dintre organisme, ecologia vizează, în primul rând, studiul sistemelor biologice supraindividuale. Sistemul disciplinar biologic este organizat pe mai multe niveluri, care corespund unei structuri organizatorice a lumii vii. Unele discipline biologice (morfologia, anatomia, fiziologia, histologia etc.) se ocupă de cercetarea organismului individual şi de nivelurile infraorganismice, intrând într-o sferă largă a cercetărilor numită idiobiologie. Alte discipline abordează nivelurile supraorganismice (populaţia, biocenoza, biosfera) intrând în sfera sinbiologiei. Dacă idiobiologia a determinat dezvoltarea gândirii analitice privind structura şi funcţionalitatea organismelor, sinbiologia a condus la apariţia gândirii sintetice, am putea spune holiste asupra vieţii. În istoria ecologiei ca ştiinţă, care se detaşează, evident, ca o ştiinţă de sinteză, putem desprinde trei etape care conturează trei maniere de prelucrare şi interpretare a datelor privind interrelaţiile dintre organisme şi mediu şi anume etapele: autecologică, sinecologică şi sistemică. Etapa autecologică (1866-1940) pune accentul pe cunoaşterea reacţiilor indivizilor la modificarea factorilor de mediu. Se simte influenţa gândirii darwiniene, care pune accentul pe individ în evoluţie. În această etapă ecologia s-a orientat cu precădere asupra plantelor, deoarece acestea reflectau mai bine influenţele mediului şi reacţiile adaptative la provocările mediului. Nu întâmplător au fost descoperite unele legi general-ecologice: legea minimului, legea toleranţei şi legea efectului combinat al factorilor de mediu. Autecologia studiază nivelul individual în relaţiile sale cu factorii de mediu, distribuţia spaţială, preferinţele şi amplitudinea toleranţei faţă de factorii abiotici şi biotici. Etapa sinecologică (1940-1970) este impusă de descoperirea populaţiei ca unitate evolutivă şi adaptativă. Se simte influenţa Teoriei Sintetice a Evoluţiei, populaţia reprezentând unitatea de bază asupra căreia acţionează selecţia naturală. Nu ne miră faptul că ecologia populaţiei capătă dimensiuni nebănuite. Demecologia sau ecologia populaţiilor se dezvoltă mai ales sub influenţa gândirii lui Ernst Mayer.

12

Etapa sistemică (1970-prezent) a apărut ca urmare a lansării teoriei sistemice a lui Bertalanffy, dezvoltată de Illia Prigogine. Etapa sistemică ne facilitează înţelegerea nivelelor ecologice de organizare ca unităţi cu o ridicată integralitate. În funcţie de habitatul cercetat, deci de natura mediului abiotic şi biotic, au fost nominalizate mai multe tipuri de ecologie: ecologia plantelor, ecologia animalelor, ecologia microorganismelor, ecologia apelor dulci, ecologia apelor marine (ecologie marină), ecologie terestră etc. Se merge adesea la o fărămiţare a ecologiei în funcţie de o anumită grupă de organisme: ecologia bacteriilor, ecologia algelor, ecologia insectelor, ecologia păsărilor etc. Este firească o astfel de divizare a ecologiei? S-ar părea că nu, totuşi, trebuie să recunoaştem că fiecare încrengătură are anumite particularităţi structurale şi funcţionale, anumite cerinţe faţă de mediu, astfel că este greu să găseşti multiple punţi de legătură atunci când abordezi ecologia peştilor şi ecologia păsărilor etc. Pornind de la aceste considerente ni se pare absolut firească individualizarea unei ecologii umane. Ecologia umană este însă atât de complexă, pe cât de complexă este şi fiinţa umană. Fiind o fiinţă complexă, care a cucerit Terra de la un pol la altul, în toate mediile, putem vorbi de o diversitate extremă a factorilor de mediu abiotici şi biotici. Nu poţi înţelege caracteristicile şi limitele speciei umane, cunoscând doar viaţa eschimoşilor sau a populaţiilor umane care trăiesc în deşerturi şi care îşi ostoiesc setea doar prin culegerea picăturilor de rouă. În aceeaşi măsură, nu poţi realiza comparaţii pertinente între cerinţele ecologice ale oamenilor, caracteristice pentru platourile Tibetului, sau pentru Anzii Cordilieri şi cei care îşi desfăşoară întreaga viaţă în „oceanul verde al Amazonului” sau pe luciul fluviului Menan. Relaţiile dintre oameni sunt complexe, în funcţie de modul în care se grupează şi se organizează, putând fi de grup, familial, comunal, regional, naţional, continental şi planetar. Aspectele sociale ale comunităţilor umane sunt, desigur, studiate de sociologie, care este o ştiinţă a societăţii umane. Sunt, totuşi, unele aspecte ale vieţii sociale umane, care se găsesc în strânsă corelaţie cu factorii de mediu abiotici şi biotici, care ne îndreptăţesc să vorbim de o ecologie socială. Omul ca fiinţă conştientă, raţională, voluntară, creatoare şi constructivă prezintă o serie de caracteristici abiologice, care ţin de psihologie, sociologie, cultură, noologie etc. Se desprind astfel şi alte tipuri de ecologie, precum ecologia culturală, ecologia politică, ecologia mentală etc. Ecologia socială are multiple faţete, toate încadrându-se în sfera ecologiei umane. Urmărind însă relaţiile dintre om şi natură punem accentul pe esenţa socială a fiinţei umane. Omul nu poate exista izolat. În procesul de antropogeneză omul a fost conturat, în primul rând ca urmare a activităţii sociale şi în mod secundar ca urmare a relaţiilor directe cu mediul. Desfăşurând o viaţă socială, omul şi-a creat un mediu aparte, un habitat propriu, care nu se găseşte în mediile naturale (spontane) sălbatice. În ontogeneza sa omul devine om numai în mediul social. Copilul nu este om la naşterea sa, el devine om numai şi numai în mediul social. Ecologia socială urmăreşte structura, funcţionarea şi dezvoltarea diferitelor forme de viaţă socială. Viaţa socială poate fi urmărită atât în perspectiva sa istorică, cât şi în cea geografică. Deosebim deci atât o componentă temporală sau istorică, cât şi una spaţială sau teritorială (geografică). Ecologia socială ne permite cercetarea interdependenţelor şi interacţiunilor dintre societatea umană şi mediu atât în sens sincronic cât şi diacronic, adică în evoluţie istorică. Deci ecologia umană trebuie să urmărească societatea umană în dimensiunile sale spaţio-temporale. Odată cu omul a apărut pe Terra o nouă sferă, aceea a inteligenţei umane – noosfera, care a prelucrat şi prelucrează faţa planetei.

13

Ecologia socială dezvoltă unele direcţii speciale, care ţin de activitatea umană, astfel că putem vorbi astăzi de o ecologie urbană şi de una rurală, de ecologie industrială şi de ecologie politică. Omul fiind o fiinţă bipolară – biologică şi psihoculturală, trebuie să nuanţăm aceste aspecte. Dacă B. Tylor înţelege prin cultură „acea totalitate complexă formată din cunoştinţe, credinţe, artă, morală, drept, obiceiuri şi alte capacităţi sau deprinderi dobândite de om în calitate de membru al societăţii”, trebuie să menţionăm că diferenţa esenţială dintre om şi animal este dată tocmai de competenţa culturală, de capacitatea de a construi unelte. Într-o definiţie mai apropiată sferei noastre de abordare a ecologiei umane, prin cultură trebuie să înţelegem toate activităţile social-umane menite să uşureze oamenilor raportul lor cu mediul (fizic, social sau mental) pentru a asigura un echilibru mai mult sau mai puţin stabil, atât de natură adaptativă cât şi de natură adaptatoare. Modificările de natură adaptativă cât şi de natură adaptatoare privesc adaptarea mediului la cerinţele umane, deci formarea unui mediu special în care omul să-şi ducă existenţa. Putem deosebi o cultură materială, care cuprinde toate uneltele create de om, devenite astăzi instrumente, aparate, maşini etc. procedeele de folosire a lor şi rezultatele materiale obţinute pe această cale (hrană, locuinţă şi veşmânt, mobilier şi mijloace de încălzire, de iluminat, de aerisit, de transport) inclusiv energiile naturale sau artificiale folosite în aceste scopuri. Prin unealtă omul şi-a prelungit forţa musculară şi a direcţionat un nou tip de evoluţie, nebiologică. Alături de cultura materială se detaşează însă cultura spirituală, care cuprinde toate activităţile desfăşurate pentru satisfacerea unor nevoi spirituale, nebiologice, caracteristice numai speciei Homo sapiens sapiens. Delimitarea între cultura materială şi cea spirituală este făcută artificial, deoarece acestea se interpătrund. Dacă prin unelte omul şi-a prelungit forţa musculară, prin maşina de calcul, care este în esenţă tot o unealtă, el şi-a prelungit rapiditatea de acţiune a creierului. În evoluţia sa omul a mai creat o unealtă cu totul particulară – cuvântul (limbajul). Cuvântul, deci limbajul articulat, a dezvoltat enorm capacitatea de comunicare şi grooming-ul. În acest context putem accepta propunerea lui M. Barnea şi Al. Calciu de a împărţi ecologia culturală în două diviziuni: - ecologia culturală materială, care studiază interdependenţele şi interacţiunile dintre colectivităţile umane şi mediul înconjurător; - ecologia culturală spirituală, care studiază interdependenţele şi acţiunile la nivelul spiritualităţii sau conştiinţei sociale. Trebuie să înţelegem prin aceasta că ştiinţa, filozofia, arta, morala, religia şi conceptele de tot soiul formează un mediu specific pentru oameni, echivalent cu cel natural. H.S. Sulivan propune desprinderea unei ecologii mentale, ţinând cont de faptul că, în modelarea fiinţei umane nu prezintă importanţă numai oamenii cu care copilul intră direct în relaţie, ci şi cei care, prin operele lor, îi formează un mod de gândire şi de acţiune cu totul aparte. Sullivan concepe existenţa unui mediu strict mental, care determină modul de a fi, de a gândi sau de a simţi al oamenilor. Kurt Lewin foloseşte termenul de ecologie psihologică pentru a putea cuprinde interdependenţele şi interacţiunile dintre lumea psihologică (privită ca „organism”) şi cea nepsihologică (privită ca „mediu”). Kurt Lewin simte nevoia să individualizeze un mediu psihologic sau mental datorită faptului că individul uman trăieşte într-un astfel de mediu, are nevoie de afectivitatea oamenilor şi îşi formează un comportament în funcţie de mediul social în care trăieşte.

14

Ecologia socială este împărţită de unii autori în mai multe ramuri: - ecologia socială propriu-zisă; - ecologia demografică sau populaţională, numită şi ecologia subsocială; - ecologia habitaţională sau ecologia aşezărilor umane, care poate fi subdivizată în: ecologie rurală, ecologie urbană şi ecologie regională; - ecologia ocupaţională, care abordează diferite tipuri de ocupaţii umane, care prezintă unele caracteristici proprii (cules, vânătoare, păstorit, agricultură, industrie etc.); - ecologie politică, cu diferite subdiviziuni. Ecologia politică vizează organizarea statală, administrativă şi militară a unei ţări, în funcţie de caracteristicile fizico-geografice ale ţării respective, dar şi de unele particularităţi determinate de rasă, de religie, de tipul de cultură etc. Putem vorbi de o ecologie politică, dar şi de o politică ecologică, ceea ce înseamnă cu totul altceva. Dacă Leo Buss simte nevoia să introducă termenul de ecologie somatică, Gheorghe Mustaţă şi Tiberiu Mustaţă dezvoltă acest concept demonstrând faptul că, nici o fiinţă pluricelulară nu trăieşte singură, ci împreună cu o anumită microbiotă, cu care edifică împreună organismul şi depind în existenţa lor unele de altele. Un organism pluricelular oferă diferite tipuri de medii în care îşi desfăşoară existenţa biocenoze cu structuri mai mult sau mai puţin complexe. Ecologia reprezintă o ştiinţă de sinteză, care nu poate fi acceptată decât în chip multidisciplinar. Viul formează o unitate cu neviul. Biocenoza depinde de biotop şi acesta de biocenoză, formând o unitate indestructibilă – ecosistemul. Omul este o componentă a naturii, nu se poate desprinde de ea şi nu poate trăi în afara ei decât cu eforturi supraomeneşti. Reintegrarea sa armonioasă în natură a devenit o necesitate. Relaţia omului cu natura este deosebit de complexă. Desigur, în natură omul îşi creează un mediu propriu, nu însă în afara naturii, şi asta deoarece nu-şi poate scoate definitiv „rădăcinile” din „sângele” Pământului. Relaţia omului cu natura reprezintă o adevărată filosofie. Nu întâmplător a apărut ecosofia ca o ramură a ecologiei. Termenul de Ecosofie folosit de A. Naess (1989) tinde să realizeze joncţiunea dintre ecologia enviromentalistă, cea socială şi cea mentală. După cum nuanţează Ion Dediu (2003), ecososfia analizează cinci relaţii fundamentale pe care le realizează în construirea umwelt-ului său: 1. Relaţia om-om; 2. Relaţia om-societate (individ-grup social); 3. Relaţia om-natură; 4. Relaţia om-Univers; 5. Relaţia omului cu sinele său. După câte ne dăm seama, lucrurile sunt foarte complexe, iar ecosofia se poate detaşa ca o disciplină de frontieră pregătind terenul pentru o viziune globală.

15

ORGANIZAREA SISTEMICĂ A LUMII MATERIALE Teoria generală a sistemelor a fost elaborată de Ludwig von Bertalanffy. Ludwig von Bertalanffy consideră că unitatea organizatorică a materiei este sistemul. Sistemul reprezintă “un ansamblu de elemente în interacţiune” (1960). M.M. Amasov (1965) – considera că “Un sistem reprezintă o oarecare cantitate de elemente identice sau diferite, unite prin conexiuni într-un întreg”. N. Botnariuc (1967) – admite că sistemul este definit ca un ansamblu de obiecte, fenomene sau simboluri ce funcţionează ca un întreg, cu o calitate proprie. Deci, o caracteristică a sistemului este integralitatea, adică proprietatea sistemului (întregului) de a nu se reduce la suma părţilor sau însuşirilor sale. Integralitatea sistemului rezultă din interacţiunea componentelor sale. Interacţiunea este principiul de bază după care funcţionează sistemele materiale. Interacţiunea înseamnă influenţa reciprocă, permanentă şi uniformă, pe plan funcţional, între două sau mai multe componente ale sistemului. Principiul interacţiunii este fundamental tuturor fenomenelor fizico-chimice şi biologice şi reprezintă un “primum movens” al funcţionării sistemelor. Clasificarea sistemelor După Prigogine (1957) sistemele se pot clasifica în: 1. Sisteme izolate, care nu realizează nici un fel de schimburi cu mediul înconjurător, nici de materie, nici de energie şi reprezintă o stare “ideală”, în natură neputând exista astfel de sisteme; 2. Sisteme închise:

- realizează numai schimb de energie; - un vas închis ermetic (un termos) ar putea reprezenta un sistem închis;

3. Sisteme deschise - realizează schimb de energie şi de substanţă; - sistemele biologice sunt, fără excepţie, deschise.

Sistemele vii se caracterizează prin autoorganizare şi autoreproducere. Autoorganizarea este capacitatea sistemului de a realiza o anumită structură prin acumulare de informaţie. Însuşirile sistemelor biologice Caracterul istoric Spre deosebire de sistemele neanimate, cele biologice sunt în continuă devenire şi perfecţionare. Starea lor este rezultatul stărilor precedente, al tuturor transformărilor suferite în timp şi spaţiu, în funcţie de configuraţia geografică şi climatică a arealurilor succesive care s-au perindat în erele geologice. Specia actuală este o etapă din succesiunea speciilor care îi conturează spiţa şi, la rândul ei, proiectează în viitor o nouă configuraţie.

16

Caracterul informaţional Funcţionarea sistemelor biologice are ca premisă recepţionarea de informaţii. Comportamentul lor este determinat de mai mulţi factori: - de natura informaţiilor, care se referă la: - starea sistemului şi a părţilor componente; - starea mediului; - tendinţa acestor stări; - de ţelul sau finalitatea autoconservării; - de recepţionarea informaţiei provenite din mediul extern sau intern, precum şi de reactualizarea informaţiei înregistrate în structurile memoriei, ceea ce constituie veriga iniţială a comportamentului sistemelor cibernetice, în general şi a celor biologice în special. N. Wiener definea informaţia ca o succesiune continuă sau discontinuă de evenimente măsurabile, distribuite în timp. Informaţia reprezintă un mesaj, sau o suită de mesaje, prin care sistemul “află ceva” despre mediul intern sau extern. Orice variaţie a valorilor diferitelor laturi ale mediului poate constitui o informaţie pentru sistem. Faptul că aceeaşi informaţie nu are o semnificaţie universală, pentru toate sistemele, face ca utilizarea informaţiei de către sisteme diferite să necesite “traducerea”, codificarea ei dintr-un limbaj specific unui sistem, în alt limbaj, specific altui sistem. La organismele vii mecanismele de transmitere ale eredităţii nu pot utiliza informaţia genetică în forma însuşirilor fenotipice, aşa cum apar ele la indivizi. De aceea, în prealabil, această informaţie este tradusă în alt limbaj, în limbajul genetic, care constă într-o anumită succesiune a celor 4 baze azotate din ADN. Nu există informaţie “pură”, care să nu fie “legată” de un suport material. Însă cantitatea de informaţii nu depinde de cantitatea de energie transmisă. O cantitate mare de energie poate transmite o cantitate mică de informaţie şi invers. Informaţia este legată de starea de organizare a sistemului. Cu cât un sistem este mai organizat cantitatea de informaţie transmisă este mai mare. Cu cât un sistem biologic va fi mai diferenţiat, cu o mai înaltă organizare, va conţine şi va transmite o cantitate mai mare de informaţie. Structura sistemelor biologice cuprinde, înregistrată în sine, informaţia acumulată în decursul evoluţiei filogenetice şi a dezvoltării ontogenetice, dar nu întreaga informaţie, ci numai aceea care s-a dovedit utilă pentru indivizi şi specie. La sistemele biologice trebuie să facem deosebire între informaţia actuală – ontogenetică şi informaţia trecută, conservată filogenetic. În toate sistemele transmiterea corectă, nealterată a informaţiei constituie un principiu. Protecţia împotriva perturbărilor, a “zgomotelor” se realizează în diferite moduri. Pentru a se asigura o transmitere corectă, fidelă, se foloseşte surplusul de informaţie sau redundanţa (poliploidia, aparatul genital la tenie, explozia de seminţe, fructe sau gameţi). Integralitatea Noţiunea de sistem caracterizează un ansamblu de elemente, legate între ele în mod organic, în aşa fel încât se comportă ca un tot unitar, ca un întreg. Într-un asemenea sistem elementele care-l compun îşi pierd determinarea calitativă proprie şi se integrează ca părţi ale întregului pe care-l constituie. O moleculă de apă are o determinare calitativă caracteristică. Deşi este alcătuită din atomi de H2 şi O, care ca sisteme integrale au determinări calitative proprii, ea se deosebeşte, din punctul de vedere al însuşirilor, de părţile sale componente. Apa liberă are anumite însuşiri, iar apa de constituţie altele, putând ajunge la starea de “cristal lichid”. De aici deducem că studiul unui sistem nu poate fi făcut pe părţi, ci trebuie să ţinem cont de integralitatea lui.

17

Sistemelor biologice le este proprie dezvoltarea ontogenetică, evoluţia filogenetică, dezvoltarea populaţiilor, a biocenozelor etc. Aceasta presupune că dezvoltarea este o caracteristică a fiecărui sistem, ceea ce înseamnă că şi integralitatea sistemului suferă o dezvoltare, sau mai bine zis o evoluţie, manifestată prin dezvoltarea relaţiilor dintre părţi, creşterea diferenţierii părţilor, a integrării şi interdependenţei lor, creşterea gradului de organizare a sistemului, a cantităţii de informaţie etc. Echilibrul dinamic Este trăsătura esenţială, care explică în cel mai înalt grad modalităţile de păstrare a individualităţii sistemului, a organizării şi funcţionării lui în cadrul anumitor limite în timp şi spaţiu. Sistemele biologice se caracterizează printr-o stare de homeostazie, prin echilibru dinamic, procesele biologice oscilând în jurul unor valori medii. Sistemele biologice au capacitatea de a acumula din mediu anumite substanţe şi de a le transforma în substanţe proprii. Schimburile materiale şi energetice ale sistemelor biologice cu mediul constituie o necesitate indispensabilă existenţei. Prin acest schimb permanent se asigură comportamentul său antientropic. Menţinerea echilibrului dinamic, a stării de homeostazie a sistemelor biologice, se realizează pe seama mecanismelor cibernetice de autoreglare, care constituie o trăsătură esenţială a acestora. Programele Existenţa programelor este determinată de capacităţile structurale şi funcţionale ale sistemului, deci de organizarea sa. Sistemele biologice au numeroase stări posibile permise de natura organizării şi integralităţii lor. Stările posibile ale unui sistem se referă la componentele acestuia, la raportul său cu sistemele superioare. Un program constituie una din stările posibile pe care le poate realiza sistemul, în funcţie de organizarea sa funcţională. Orice sistem se poate comporta ca un întreg în raport cu părţile sale componente (subsistemele) şi ca parte faţă de sistemul în care este integrat. Din acest punct de vedere programele se clasifică în trei categorii:

- proprii (“pentru sine”); - inferioare; - superioare.

Programele proprii, “pentru sine”, sunt acelea care asigură manifestarea stărilor posibile, rezultate din integralitatea sistemului, a nivelului de organizare considerat, prin care acesta, în relaţiile cu mediul se autoconservă. Deci, autoconservarea organismului reprezintă un program pentru sine. Reproducerea reprezintă, în schimb, un program al speciei. Ea este interesată de reproducere pentru a-şi asigura existenţa. În mod normal, după realizarea reproducerii şi asigurarea existenţei urmaşilor intervine moartea organismelor parentale. Efemeridele trăiesc ca larve 1-3 ani sau chiar mai mulţi, în funcţie de specie, adulţii însă mor după câteva ore de la împerechere. Programele inferioare sunt stările posibile, proprii elementelor componente ale sistemului, ale nivelului de organizare considerat. În cadrul organismului individual programele inferioare sunt cele care asigură activitatea proceselor biologice la nivel tisular, celular, macromolecular.

Programele superioare reprezintă procesele realizate de un nivel de organizare, dar care sunt subordonate activităţii nivelului superior. Astfel, reproducerea reprezintă un program al speciei, care se realizează prin indivizi. Programul este, deci, constituit dintr-o suită de decizii cu destinaţia către organele efectoare, fiind înregistrat în anumite formaţiuni structurale şi care se declanşează în legătură cu percepţia unor informaţii, în principiu asemănătoare celor care iniţial au stat la baza elaborării sale. Activitatea sistemelor biologice nu este haotică. Ea este legic determinată şi finalizată. În ultimă instanţă, întregul comportament este subordonat “scopului” fundamental, autoconservarea. Trebuie să subliniem că programele nu sunt rigide, ele se pot schimba şi evoluează în funcţie de integrarea sistemului dat într-un sistem superior sau altul:

- celula scoasă din organism, nu mai este supusă programelor superioare. Îşi păstrează programul “pentru sine”;

- evoluţia evoluţiei ne probează perfecţionarea programelor. Autoreglarea Sistemele biologice funcţionează asemenea sistemelor cibernetice. Ele se autoconservă, adică posedă proprietatea de a-şi menţine, între anumite limite, valorile structural-funcţionale stabile, în condiţiile în care factorii mediului înconjurător, pe de o parte, şi procesele din interiorul sistemului, pe de altă parte, tind să le dezorganizeze, să le distrugă. Structura cibernetică a unui sistem biologic permite acestuia conservarea unei anumite homeostazii, prin contracararea dinamică a influenţelor perturbatoare, dezorganizatoare ale factorilor mediului. În principiu autoreglarea este rezultatul interacţiunii unor laturi contrarii. Într-un sistem deschis cu autoreglare, o anumită variaţie declanşează o altă variaţie de sens invers, în aşa fel încât acţiunea uneia este anulată de acţiunea compensatoare a celeilalte. Contradicţia este mecanismul esenţial al sistemului cibernetic. Autoconservarea sistemelor presupune un ciclu de reacţii, funcţii sau procese în care fiecare verigă declanşează acţiunea verigii următoare, astfel că, în ultimă instanţă, se realizează corectarea continuă a funcţiilor sistemului, pe măsură ce comportarea acestuia se abate de la programul stabilit. Toate sistemele cu autoreglare funcţionează după o schemă generală analogă.

Conexiune directă Stimul

Dispozitiv

de recepţie

Cale

senzitivă

Dispozitiv

de comandă

Cale eferentă Dispozitiv

efector

Răspuns

18

Fig. 1 Model cibernetic de funcţionare a unui sistem automat

Sursa de informare asupra executării

comenzii

Conexiune inversă

19

Conexiunea inversă este indispensabilă pentru menţinerea constanţei valorilor structural-funcţionale normale ce caracterizează sistemele vii. Conexiunea inversă asigură stabilitatea sistemelor şi prin aceasta însăşi existenţa lor, deoarece permite anularea influenţei diferiţilor factori perturbabili. Structura cibernetică a sistemelor biologice asigură finalizarea răspunsurilor la acţiunea factorilor cu tendinţă de dezorganizare. Prin mecanisme cibernetice răspunsurile sistemelor biologice sunt canalizate în vederea contracarării variaţiilor de moment ale factorilor mediului. Răspunsul sistemului are rol în menţinerea integralităţii şi a echilibrului dinamic şi poate fi considerat ca răspuns adecvat. Analiza cibernetică a sistemelor vii ne oferă posibilitatea elucidării proceselor automate ale diferitelor sisteme biologice şi înţelegerea finalităţii în structura şi funcţionarea viului. Finalitatea biologică nu trebuie confundată cu finalismul. Ea apare ca un fenomen obiectiv, necesar, care asigură existenţa şi evoluţia vieţii. Heterogenitatea sistemelor biologice Toate sistemele biologice se caracterizează printr-o mare diversitate structurală şi funcţională. Însăşi structura cibernetică a acestora presupune existenţa unor mecanisme receptoare, de analiză şi comandă şi efectoare. Urmărind evoluţia lumii vii putem constata creşterea heterogenităţii interne atât în dezvoltarea ontogenetică cât şi în filogenie. Statistica matematică arată că heterogenitatea maximă se poate realiza numai atunci când elementele componente se găsesc în proporţii egale. Datorită corelaţiilor care se stabilesc între subsistemele unui sistem biologic nu se poate ajunge niciodată la heterogenitate maximă. Într-adevăr, cu cât sistemul biologic este mai evoluat, cu atât corelaţiile care se stabilesc între părţile componente sunt mai numeroase. Cu cât corelaţiile sunt mai complexe, cu atât creşte eficienţa autocontrolului sistemului şi a stabilităţii lui. Caracterul fractal al sistemelor biologice N. Botnariuc (1999) arată că o condiţie esenţială a menţinerii sistemelor biologice o reprezintă întreţinerea continuă a fluxului de energie prin sistem. Pentru realizarea acestui flux energetic un rol primordial îl are interfaţa sistem biologic – mediu biologic. Interfaţa este realizată de anumite sisteme membranare. Cu cât suprafaţa de schimb energetic este mai mare cu atât fluxul este mai intens. Realizarea unei suprafeţe cât mai mari la un volum aproape constant se realizează prin fragmentarea suprafeţei, prin apariţia de pliuri membranare şi a unor excrescenţe. Fragmentarea la organismele pluricelulare reprezintă un fenomen de fractalizare. Organismul este fractalizat în celule, care având un volum mic, realizează o interfaţă mare de contact cu alte celule. Chiar în interiorul celulei are loc o intensă activitate membranară, suprafaţa membranelor intracelulare (din structura reticulului endoplasmatic, mitocondrii, aparatul Golgi etc.) fiind deosebit de mare. Putem vorbi de o fractalizare a celulei. La nivelul cloroplastelor se formează o suprafaţă de schimb uriaşă. Ceva asemănător găsim în structura aparatului respirator la animale, fie că este vorba de branhii sau de plămâni. Pentru a realiza o suprafaţă cât mai mare de contact la plantele submerse frunzele sunt filamentoase sau fidate, ceea ce asigură un avantaj sporit în schimburile de substanţă şi energie.

20

Fenomenul de bifurcaţie Sistemele dinamice prezintă un comportament neliniar. După N. Botnariuc (1999) acest comportament face ca traiectoria evoluţiei să fie practic imprevizibilă. Aceasta deoarece în dependenţă de condiţiile iniţiale şi ca urmare a depăşirii unor limite de către variaţiile unor parametri esenţiali ai sistemului, oscilaţiile se amplifică, devin aperiodice sau dezordonate şi asigură mai multe posibilităţi pentru evoluţia viitoare, fenomen care poartă numele de bifurcaţie. J. Monod consideră că sistemele biologice sunt singurele sisteme din univers dotate cu 4 proprietăţi esenţiale:

1. – morfogeneză autonomă; 2. – teleonomie – proprietatea de a avea o structură şi o organizare adaptate pentru a

asigura supravieţuirea individului şi mai ales a speciei; 3. – emergenţă – proprietatea de a reproduce şi multiplica structuri ordonate cu un

înalt grad de complexitate şi de a permite crearea evolutivă a unor structuri cu complexitate crescândă;

4. – reproducere invariabilă – reprezentată prin tendinţa de a se reproduce şi de a transmite informaţia genetică corespunzătoare propriei lor structuri ereditare (fără a exclude variaţiile care pot apare accidental).

21

ORGANIZAREA IERARHICĂ A MATERIEI VII

Cercetarea ştiinţifică contemporană abordează cunoaşterea obiectelor înconjurătoare în toată complexitatea lor, ca obiecte-sistem, subliniind prin aceasta structura lor complexă, alcătuirea lor din părţi legate între ele conform anumitor cauze şi legi. De la cele mai mici formaţiuni cunoscute (particulele elementare) şi până la cele mai mari (galaxiile), toate sunt interpretate ca sisteme cu determinări calitative proprii. Fiecare corp este format dintr-un ansamblu de elemente de acelaşi fel sau diferite, care formează un sistem integral, deoarece între elementele componente se stabilesc anumite conexiuni, anumite interacţiuni datorită cărora corpul se comportă ca un întreg şi se menţine o anumită perioadă de timp într-o stare cvasistaţionară. De aici putem deduce că natura este organizată în corpuri materiale. Organizarea presupune două aspecte: structură şi funcţie. Structura nu reprezintă doar o sumă de elemente, ci existenţa unor elemente între care se stabilesc atât unele relaţii spaţiale cât şi o serie de interacţiuni. Fiecare sistem posedă o structură a părţilor sale, structură ce îi conferă o anumită determinare calitativă. Ceea ce deosebeşte un sistem de altele este structura diferită. Prin structură înţelegem legătura reciprocă a părţilor şi arhitectonica lor spaţială.

Butan - izobutan Deci însuşirile sistemului sunt date de structura sa, iar structura este determinată de însuşirile părţilor componente.

H2S – H2O Funcţia - activitatea desfăşurată de un element component ducând la menţinerea întregului din care face parte. Noţiunea de funcţie nu este sinonimă cu cea de funcţionare, prin care înţelegem modalitatea concretă prin care se realizează funcţia. Funcţia sistemelor vii este o activitate fiziologică, care îşi subordonează toate procesele care au loc în organism, în vederea îndeplinirii finalităţii (autoconservarea sistemului). Funcţia este întotdeauna legată de un substrat anume structurat. Putem afirma, prin analogie, că după cum materia nu poate exista decât în mişcare, mişcarea fiind modul ei de existenţă, tot aşa nici structura unui sistem autoreglator nu poate exista decât funcţionând, funcţia fiind modul de existenţă al acestui sistem. Între structură şi funcţie există o strânsă conexiune. Nu se poate vorbi de determinarea funcţiei de către structură sau a structurii de către funcţie, ci de o unitate structural-funcţională, subordonată şi determinată de legile specifice ale întregului. Funcţia nu poate crea organul, deoarece pentru a-l crea, ea trebuie să existe şi nu poate exista decât ca funcţie a unui organ. Din dorinţa de a sublinia rolul activ al funcţiei s-a ajuns, în condiţiile gândirii nedialectice, la exagerarea acestui rol. Emil Racoviţă sesizând acest aspect negativ menţiona că: “funcţia nu poate decât să modifice un organ preexistent, prin folosirea mai intensă, care atrage după sine hipertrofierea acestuia, sau prin nefolosirea organului atrofierea şi reducerea lui”.

22

Organizarea unui sistem, deci structura şi funcţiile lui sunt elementele care determină delimitarea sistemului în timp şi spaţiu şi manifestarea lui ca un întreg.

Ierarhia şi evoluţia sistemelor biologice

Întreaga lume vie este organizată în sisteme, iar acestea au o complexitate structurală diferită, pornind de la particulele elementare spre cristale şi structurile biologice. Atunci când dorim să scoatem în evidenţă calitatea de întreg a unui sistem, integralitatea sa, se poate vorbi de holism, de abordarea holistă sau integralistă. Asta nu înseamnă că trebuie să considerăm abordarea sistemică a naturii ca fiind echivalentă cu abordarea holistă, aşa cum se mai procedează în unele lucrări. Principiul organizării sistemice constă în faptul că orice sistem este o parte componentă a unui sistem mai vast, în cadrul căruia funcţionează şi este, la rândul său, format din mai multe subsiteme. Aceasta înseamnă că fiecare sistem prezintă trei categorii de programe: pentru sine; superioare şi inferioare.

Funcţia implică desfăşurarea unei activităţi orientate spre menţinerea întregului. Cum un întreg este format din numeroase componente (subsisteme) fiecare având o anumită funcţie, menţinerea întregului impune coordonarea funcţionării elementelor componente, ceea ce presupune, desigur, subordonarea lor faţă de funcţiile esenţiale ale întregului. Trebuie să fim de acord cu Denbigh (1975), care afirmă că un sistem organizat este cel care poate efectua anumite “funcţii” în virtutea unei anumite asamblări a părţilor lui. Întrucât fiecare parte are un număr strict limitat de însuşiri, un sistem organizat trebuie să conţină o diversitate de părţi interconectate în moduri caracteristice. Sistemele biologice sunt sisteme deschise, informaţionale, care datorită modului de organizare au capacitatea de autoconservare, autoreproducere, autoreglare şi autodezvoltare de la forme simple spre cele complexe de organizare; au un comportament antientropic şi finalizat, care le asigură stabilitatea în relaţiile stabilite cu alte sisteme. Sistemele biologice se clasifică în: - nivele de integrare; - nivele de organizare. Nivelele de integrare ale materiei vii Reprezintă totalitatea sistemelor ierarhizate care sunt incluse în alcătuirea unui sistem biologic oarecare. Un individ poate fi format dintr-o ierarhie de sisteme biologice şi chiar nebiologice. Şirul ierarhic al sistemelor integrate în interiorul unui organism reprezintă ierarhia morfofiziologică sau individuală. Sistemele care realizează această ierarhie nu pot exista de sine stătător. Componenţa acestei ierarhii nu este aceeaşi la toţi indivizii biologici deoarece gradul de complexitate, ca urmare a nivelului de evoluţie variază în lumea vie. Ierarhia sistemelor biologice apare ca un fenomen obiectiv, deoarece în mod obişnuit, un sistem este constituit dintr-un ansamblu de subsisteme, iar la rândul său este un subsistem în cadrul altui sistem mai complex. Ludwig von Bertalanffy şi apoi alţi biologi au conceput o ierarhie liniară a sistemelor. P. Weisz (1961-1963) concepe astfel schema ierarhiei sistemelor:

Biosferă

biocenoze

specii

23

Cresc: organisme

organe

complexitatea, mărimea unităţilor ţesuturi

energetice, ordinea şi instabilitatea celule

creşte numărul agregate moleculare

unităţilor molecule

atomi

Particule subatomice

Nivelele de organizare ale materiei Noţiunea de nivel de organizare deşi este strâns legată de aceea de sistem, are un conţinut mult mai cuprinzător. Nivelul de organizare reprezintă ansamblul de sisteme biologice echivalente, cu caracter de universalitate. După Zavadski şi mai ales după N. Botnariuc deosebim următoarele nivele de organizare:

- individul; - specia (populaţia); - biocenoza; - biosfera.

Tipuri de ierarhii biologice

Materia are mai multe atribute: se găseşte în mişcare, în spaţiu şi timp, este informaţională şi are organizare, este organizată în sisteme. Ludwig von Bertalanffy, fondatorul teoriei sistemice afirmă în 1960: “Găsim în natură o formidabilă arhitectură, în care sistemele subordonate sunt unite, la niveluri succesive, în sisteme tot mai înalte şi mai mari”. Structurile chimice şi coloidale sunt integrate în structuri celulare şi celulele de acelaşi fel în ţesuturi, diferite ţesuturi în organe şi sisteme de organe, acestea în organisme pluricelulare şi organismele în unităţi supraindividuale ale vieţii. Există diferite încercări de realizare a unor ierarhii organizatorice: Dice (1955) – Materia organică → compuşi organici → organisme monocelulare → organisme pluricelulare → grupe sociale de organisme (furnici, albine, termite) → biocenoze. Odum (1959) – protoplasma → celula → ţesuturi → organe → sisteme de organe → organisme → populaţii → biocenoze → ecosisteme. Odum (1983) – Gena → celule → organe → organisme → populaţii → biocenoze. Zavadski (1961) – organisme → populaţii (specii) → biocenoze → formaţiune → biosfera. Stugren (1965) – nivel molecular → nivel supramolecular → celulă → ţesut → organ → organism → populaţie → biocenoză.

24

Prasser (1986) – atomi → molecule → organite → celule → ţesuturi → organe → organisme dependente (coloniale, paraziţi) → indivizi independenţi → biocenoze. În ceea ce priveşte nomenclatura acestor sisteme ierarhice apar unele confuzii: Rowe şi Schmalhausen le numesc niveluri de integrare (1961), iar alţii niveluri de organizare. Nu pot fi niveluri de organizare deoarece nu au atributul universalităţii. Şirurile ierarhice cuprind o mare diversitate de entităţi, de la particulele subatomice la biocenoze şi biosferă. Pentru a putea realiza o dispunere liniară acestea trebuie să fie echivalente. Nu putem face echivalenţă între biocenoze şi ecosistem. Astfel nu putem considera protoplasma ca o entitate organizatorică şi, mai mult decât atât, echivalentă cu ecosistemul. Nu se poate începe pentru sistemele biologice cu particulele subatomice sau atomice deoarece nu sunt sisteme organizatorice biologice, chiar dacă în metabolism sunt implicaţi şi atomii şi moleculele. În ceea ce priveşte celula, cei mai mulţi autori o consideră un nivel de organizare. Aici problema se poate pune în două moduri: - în situaţia în care încadrăm între procariote şi virusurile, viroizii şi chiar plasmidele, aşa cum se face în manualul de liceu, atunci celula nu mai este caracteristică tuturor organismelor vii, deci nu poate fi considerată ca un nivel de organizare; - în a doua situaţie, în cea a organismelor unicelulare, fiecare celulă reprezintă un individ, deci un nivel individual de organizare comparabil organismelor pluricelulare (Zavadski, 1966). Mayr (1982) deosebeşte două tipuri de ierarhii: constitutive şi agregaţionale. Ierarhia de tip constitutiv – macromolecule, organite celulare, celule, ţesuturi, organe etc. Fiecare treaptă ierarhică este cuprinsă în alta mai mare. Este vorba de o cuprindere fizică. O astfel de ierarhie este caracteristică organismelor vii. Fiecare nivel îşi are particularităţile sale structurale şi funcţionale, ceea ce înseamnă că nu pot fi generalizate sau trecute de la un nivel la altul. N. Botnariuc subliniază următorul aspect: “Când un binecunoscut laureat Nobel în biochimie spune că: “Există o singură biologie şi ea este biologie moleculară”, el arată pur şi simplu, ignoranţa lui şi neînţelegerea biologiei”. Ierarhia agregaţională, este ilustrată prin ierarhia lineară a categoriilor taxonomice: specie – gen – familie – ordin … Aici nu este vorba de o includere a unui sistem în altul, ci formarea prin însumare a unor sisteme mai mari. Mayr (1982) deosebeşte două sisteme de ierarhii: exclusive şi inclusive. În categoria ierarhiei exclusive încadrăm tocmai ierarhia taxonomică, pe care o putem compara cu cea de caporal-sergent-general, deci cu ierarhia militară, fără ca un rang inferior să fie o subdiviziune a celui superior. În ultima vreme se folosesc aşa-numitele ierarhii ramificate. Ramificarea poate să apară în funcţie de poziţia unor niveluri. O schemă interesantă propune MacMahon (1978). Consideră organismul ca unitate nodală (pivotal unit) şi nu doar o treaptă a scării şi schimbă accentul de la niveluri de organizare la relaţiile biologice ale organismului. Eldredge (1985) critică această schemă deoarece demul este exclus din şirul filogenetic. Demul este un grup de organisme ce interacţionează coevolutiv şi care se încrucişează într-un mod ce aproximează panmixia.

Biosfera (Lumea vie)

25

Biocenoze

Specii Biosfera (Lumea vie)

Organisme Biocenoze

Sisteme de organe Specii

Organe Organisme

Ţesuturi Sisteme de organe

Celule Organe

Ţesuturi

Agregate moleculare

Celule

Molecule Agregate moleculare

Molecule

Atomi Atomi

Particule subatomice Particule subatomice

Ierarhie liniară Ierarhie ramificată

Fig. 2 Tipuri de ierarhii ale sistemelor biologice

Biosfera

26

(Filo

gene

tica)

- Tax

onom

ica

-

Filum

Clase

Ordin

Familie

Gen

Specie

Biocenoză

Populaţie

Dem

- Ier

arhi

e ev

olut

ivă

-

Ecosferă

Ecosistem

Schi

mb

de m

ater

ie

Organisme

Iera

rhie

ato

mică-

fizio

logi

că

Serie de organe

Organ

Ţesut

Celulă

Structura subcelulară

Atom

Particula subatomică

Fig. 3 Model de ierarhie biologică propus de MacMahon

27

Populaţia este formată dintr-un grup de deme sau organisme ce nu se hibridează (non-autcrossing), interacţionând coevolutiv, care, datorită originii comune, sunt genetic destul de similare pentru a fi considerate conspecifice, deşi nu se încrucişează suficient spre a fi o unitate panmictică. MacMahon reduce interacţiunile ecologice la relaţiile dintre organisme individuale. Acest mod de gândire are un caracter reducţionist. Cercetările ecologice probează că sistemele ecologice supraindividuale (populaţii sau grupuri infrapopulaţionale, biocenoze) sunt nişte realităţi, nu doar rezultatul aplicării metodelor statistice. Acestea reprezentând nişte sisteme reale, nu le putem reduce caracteristicile la cele individuale. Astfel fenomenul descris de Margalef sub numele de exploatare este rezultatul interacţiunii dintre ecosisteme, ca unităţi integrate, aflate în stadii succesionale diferite şi nu poate fi atribuit nici interacţiunii organismelor individuale, nici chiar populaţionale. Succesiunea ecologică a ecosistemelor este un proces care se datorează interacţiunii biocenozei ca întreg cu biotopul său. Stebbins (1982) consideră că sistemele vii sunt ierarhice pe trei direcţii: - corpul unui animal sau al unei plante pluricelulare reprezintă o ierarhie de celule, ţesuturi, organe …; - organismul individual face parte dintr-o ierarhie complexă: populaţii, specii, genuri, familii; - orice individ face parte dintr-o populaţie, iar aceasta dintr-o biocenoză etc. K.M. Zavadski (1966) diferenţiază trei “clase” de sisteme vii: - formele primare şi fundamentale de organizare a viului; - treptele evoluţiei fiecăreia din formele fundamentale de organizare a viului; - subdiviziunile structurale ale fiecărei trepte de evoluţie a unei forme fundamentale de organizare a viului. De aici desprinde trei şiruri ierarhice. Sestrov (1971) consideră că ierarhiile liniare sunt nişte realităţi. În organizarea biosferei el deosebeşte două feluri fundamentale de ierarhii: spaţială şi genetică. În ierarhia spaţială sunt grupate entităţi subordonate structural (spaţial) relaţiile dintre ele fiind relaţii dintre parte şi întreg. Ierarhia genetică (taxonomică) reprezintă dependenţa unor unităţi de sine stătătoare, dependenţă ce apare în procesul evoluţiei lor şi care reflectă relaţia sistemului “filial” faţă de cel “matern”. Celula este înglobată la nivelul individual (organismic) pentru unicelulare şi ca treaptă a nivelului individual (la pluricelulare). Organismele cuprind în ele ierarhia somatică – celule – ţesuturi – organe şi sisteme de organe.

Genealogică Ecologică I Ecologică II - Taxoni monofiletici - specii - deme - organisme - cromozomi - gene - codoni - perechi de baze

Biote regionale Biocenoze Populaţii Organisme Celule Molecule Entităţile sunt separate de domeniul abiotic

Biosfera Ecosisteme Populaţii Organisme Celule Molecule Entităţile sunt în conexiune cu entităţile biologice

Fig. 4 Eldredge (1985) prezintă astfel sistemul ierarhiilor.

Domeniul de conexare a micro- şi macroevoluţiei

28

Domeniul de conexare a ierarhiei lor

spaţială şi genetică

Biocenoza Populaţia Ecoelementul

Biotipul

Ecotipurile Colonie

(turmă)

Familie Organism

(individ)

Subspeciile

Organul

Semispeciile

Ţesutul

Speciile Populaţii clonă (individ) Celula

Genurile Organitul

Familiile Coloizii

Ordinele

Clasele Micela

Tipurile

Biosfera Regnuri

(autotrof şi heterotrof)

Planeta ← Geosfera ← Stratul ← Roca ← Cristalul ← Agregate mol. ← Molecula

Sistemul solar

Galaxia Atomul

Metagalaxia Lumi Câmpul Particula elementară

Fig. 5 Conexiunea nivelelor de organizare după Sestrov

29

Sestron pune accentul pe ierarhiile liniare, pe care le consideră ca fiind necesare pentru înţelegerea lumii vii. El diferenţiază două tipuri de ierarhii: spaţială şi genetică. Ierarhia spaţială funcţionează după relaţiile care se stabilesc între părţi şi întreg. Ierarhia genetică este, de fapt, o ierarhie taxonomică deoarece se bazează pe relaţia sistemului „filial” faţă de cel matern. Locul central în structura ierarhiilor lui Eldredge îl ocupă organismul. Eldredge postulând organismul ca singurul factor comun al celor două ierarhii, argumentează ideea separării demului de populaţie.

Principii ale sistemelor biologice

Alături de legile general-biologice care acţionează în domeniul vitalului punem şi unele legi care acţionează în sfera ecologică: unitatea dintre organisme şi mediu, principiul cibernetic al conexiunii directe şi inverse, legile factorilor limitativi etc.

I. Unitatea organism-mediu Pe toate nivelele de integrare ale lumii vii viaţa este dependentă de mediu. Corelaţia organism-mediu o putem surprinde în caracteristicile morfologice ale unor organisme (cactuşi, plante de mangrove), în geneza unor forme biotice particulare şi în mecanismele fiziologice adaptative. Influenţele mediului pot fi surprinse în specificul configuraţiei organismului dat. În acest sens putem pune în evidenţă aşa-numitele forme biotice. Forma biotică reprezintă o grupă de organisme vii, care a fost pusă în evidenţă după trăsăturile morfologice, care prezintă adaptări pregnante la caracteristicile mediului şi la economia naturii. Între formele biotice putem menţiona: animalele eremice (de deşert), de mangrove, marine bentonice (abisale sau hadale), căţărătoare etc. Unitatea organism-mediu este determinată de schimbul de substanţă, care se petrece permanent între acestea. Natura vie, viaţa, lucrează după principiul parcimoniei, după care acelaşi material este folosit de mai multe ori pentru asigurarea vieţii şi pentru construcţia organismelor vii. Aceeaşi substanţă (aceeaşi atomi) poate străbate de mai multe ori aceeaşi unitate vitală. Energia însă străbate o singură dată aceeaşi unitate vitală. O cuantă de energie radiantă fixată în celule vegetale poate trece prin diferite organe şi organisme, dar în final sfârşeşte sub formă de căldură. După cum am văzut, toate sistemele sunt grupate în funcţie de comportarea lor şi de schimbul de substanţă şi energie cu mediul în trei categorii: izolate, închise şi deschise. Ecosistemele nu se comportă întotdeauna ca sisteme deschise. Substanţa adusă din afară nu reprezintă peste tot în biosferă baza pentru travaliul sistemului. Unele ecosisteme lucrează mai cu seamă pe baza proceselor interne, având loc un circuit intern al materiei, în care consumarea substanţei este compensată prin eliberarea atomilor pe calea degradării (arderii) materiei organice moarte ca urmare a activităţii descompunătorilor, furnizând o nouă cantitate de atomi pentru biosinteza de materie organică. Desigur că izolarea completă este exclusă, orice sistem biologic realizând schimb de energie şi substanţă. Se pune însă problema proceselor majore caracteristice unui astfel de sistem. Asemenea ecosisteme sunt denumite autarhice (autonome). Un lac alpin oligotrof realizează activităţi ecologice pe baza echilibrului său intern între fotosinteză (producere) şi descompunere

30

(ardere), fără ca acest circuit intern al materiei să fie asociat cu formarea de sedimente pe fundul lacului. Desigur că schimbul de substanţă cu mediul poate fi determinat de diferite evenimente aleatorii, uragane, ploi torenţiale etc., care activează în lac diferite substanţe. II. Principiul conexiunii directe şi inverse (feed-back) caracterizează, aşa cum am văzut, orice sistem biologic. Forţele externe, care acţionează ca “zgomote” asupra sistemelor cibernetice provoacă replici prin care acţiunile distructive sunt contracarate, ceea ce formează menţinerea şi evoluţia sistemului. Astfel, pentru fauna intercotidală (de la limita dintre ţărm şi mare) valurile de furtună sunt zgomote. Organismele reacţionează prompt la factorii de mediu care acţionează. Sistemele feed-back sunt în mod constant active în ecosistemele puternic structurate, în care biocenozele au ajuns la climax (maturitate). III. Legea factorilor limitanţi Un factor al mediului poate fi numit limitativ atunci când prin acţiunea sa menţine performanţele unei unităţi vitale între anumite limite şi atunci când produce o reacţie printr-o variaţie minimă a intensităţii sale. Fiecare factor al mediului poate deveni limitativ când depăşeşte valorile minime sau maxime între care oscilează. Apa poate deveni un factor limitativ pentru plantele terestre atunci când este în surplus şi bălteşte şi atunci când se găseşte în cantitate foarte mică. Temperatura, prin limitele sale maxime şi minime devine un factor limitativ. Însă nu întotdeauna absenţa unei specii dintr-un biotop este urmarea acţiunii unui factor limitativ. IV. Legea toleranţei (legea lui Shelford) Succesul unei specii date într-un biotop va fi maxim numai atunci când sunt îndeplinite complet şi perfect toate condiţiile de care depinde reproducerea acesteia. Biomasa realizată de o populaţie sau de un complex de populaţii depinde de un singur factor şi anume de acela care se găseşte în concentraţii prea ridicate sau prea reduse, deci la limitele extreme ale variaţiei posibile care permit realizarea funcţiilor vitale. Valorile limite sunt numite valori pessimum. Între valorile extreme se întinde limita de toleranţă, care este caracteristică pentru fiecare specie în parte. Amplitudinea variaţiilor poate prezenta o caracteristică a speciei, însă depăşirea acesteia produce ruptura.

31

NIVELELE DE ORGANIZARE ALE LUMII VII

NIVELUL INDIVIDUAL

Format dintr-o multitudine de subsisteme: atomice, moleculare simple, macromoleculare, organite, celule (la formele pluricelulare), ţesuturi, organe, individul se prezintă ca un nivel de organizare bine individualizat şi structurat. Ierarhia structurală pe care am amintit-o reprezintă aşa-numitele niveluri de integrare. Acestea sunt atât nebiologice cât şi biologice. Acestea nu pot exista de sine stătător cu excepţia celulelor, în cazul în care formează organisme unicelulare echivalente unui individ. Nivelul individual are unele caracteristici proprii: metabolism, variabilitate, ereditate şi capacitate de autoreproducere. Metabolismul reprezintă un atribut important al nivelului individual (al vieţii, aceasta fiind reprezentată prin indivizi), indivizii fiind singurele sisteme biologice capabile să realizeze un schimb de materie şi energie cu mediul înconjurător. La nivelul individului putem constata cea mai pronunţată integralitate în raport cu toate celelalte sisteme biologice. Prin mecanismele de autoreglare pe care le prezintă pot contracara acţiunile distructive ale mediului şi pot elabora răspunsuri active şi adecvate la provocările mediului. Variabilitatea este o trăsătură importantă o nivelului individual. Este vorba de o serie de caractere genotipice şi fenotipice, care diferenţiază indivizii aceleaşi populaţii (specii) oferind astfel materialul de bază pe care îl triază selecţia naturală asigurând adaptarea şi/sau evoluţia. Ereditatea este, de asemenea, o caracteristică proprie nivelului individual de organizare. Organismele sunt purtătoare şi transmiţătoare a informaţiei genetice, care este rezultatul întregii evoluţii a speciei. O funcţie esenţială a nivelului individului este reproducerea, fără de care nu s-ar asigura continuitatea speciei şi în genere a vieţii. Indivizii sunt bine delimitaţi din punct de vedere fizic, deci morfologic, faţă de mediul înconjurător, pornind de la bacterii până la om. Individualizarea este menţinută ca urmare a capacităţii acestui nivel de a realiza un schimb selectiv de substanţă şi energie cu mediul, aceasta ca urmare a existenţei unor mecanisme de control. Sistemele individuale sunt singurele capabile să realizeze schimburi materiale şi energetice continue, preluând hrana şi energia din mediul ambiant şi eliminând, sub formă de deşeuri, substanţe cu alte caracteristici structurale şi energetice. Ca urmare a acestor schimburi, concretizate în metabolism, devin posibile creşterea, dezvoltarea şi reproducerea organismelor şi desfăşurarea activităţii lor vitale. Întregul circuit al materiei şi energiei într-un ecosistem se realizează prin organisme individuale specializate. Organismele au o dezvoltare ontogenetică, o trecere prin anumite stadii succesive, desfăşurate algoritmic, care sunt strict programate genetic. Programul genetic al fiecărui organism reprezintă, totuşi, o emanaţie a populaţiei (speciei), deoarece genofondul fiecărui individ depinde de genofondul de ansamblu al

32

populaţiei, de amestecul interindividual al materialului genetic, realizat în succesiunea generaţiilor. Edificarea fenotipică a informaţiei genetice se face în strânsă conexiune cu mediul de viaţă în care are loc creşterea şi dezvoltarea indivizilor, astfel că rigiditatea relativă a programului genetic este compensată de labilitatea fenotipului, exprimată prin valorile normei de reacţie. Răspunsurile sistemelor individuale la provocările mediului ambiant reprezintă aşa-numitele reacţii de adecvare, de acomodare sau ajustare, prin care se asigură activităţile normale ale organismului într-un anumit mediu în continuă variaţie. Reacţiile de adecvare reprezintă expresia programului pentru sine al sistemului individual. Adesea se face o confuzie între adecvare şi adaptare. Spre a aprofunda conţinutul acestor două noţiuni trebuie să subliniem faptul că, modificarea pupilei în funcţie de intensitatea luminii, a numărului de hematii din sânge în timpul escaladării unui munte sau chiar apariţia unor frunze total diferite la Sagittaria sagittifolia reprezintă reacţii de adecvare, în timp ce transformarea aripilor unor peşti în crose asemănătoare tetrapodelor, sau apariţia organelor respiratoare de tip pulmonar la unele animale reprezintă fenomene de adaptare, generate de transformarea evolutivă a programului genetic în succesiunea generaţiilor. Adecvarea reprezintă o însuşire a organismelor individuale şi constituie capacitatea aceluiaşi genotip de a da fenotipuri diferite, în timp ce adaptarea este un proces de nivel populaţional, rezultat al unei evoluţii istorice. Finalitatea programului genetic al organismelor este realizarea reproducerii. Totuşi, reproducerea face parte din programele superioare, din programul speciei (populaţiei). Integralitatea sistemelor individuale este cea mai dezvoltată din toată ierarhia organizatorică. Ea face posibilă dezvoltarea şi perfecţionarea proceselor homeostatice, realizarea autocontrolului neuro-umoral şi interrelaţiile cu mediul. Integralitatea organismului Integralitatea indivizilor este cea mai evidentă comparativ cu cea a celorlalte sisteme biologice. Acest fapt reprezintă rezultatul unei directe dependenţe morfofuncţionale a părţilor organismului, al diferenţierii şi diviziunii funcţionale a lor, al specializării avansate morfologice şi fiziologice. Mecanismele integratoare ale individului sunt numeroase şi complexe, atât cele umorale, cât şi cele nervoase ajungând la o mare perfecţionare şi sensibilitate. Perfecţiunea acestor organisme are ca rezultat, pe măsura evoluţiei lor, nu numai sporirea integralităţii, dar şi integrarea tot mai avansată şi mai subtilă a organismului în mediul său de viaţă. Integralitatea organismului constituind rezultatul perfecţionării şi specializării structurale şi fiziologice a părţilor, nu reprezintă ceva fix, ci ea evoluează atât în cursul ontogenezei cât şi în filogeneza vieţuitoarelor. Embriologia experimentală oferă un bogat material ilustrativ al dezvoltării integralităţii organismului în ontogeneză, subordonării crescânde a părţilor faţă de întreg, şi apariţiei treptate de noi însuşiri ale întregului. În acest sens punem în discuţie unele aspecte privind dezvoltarea embrionară la triton. Dacă în stadiul de 16 blastomere se desprinde un blastomer, embrionul se dezvoltă, mai departe, dar apare un animal mai mic. Mecanismele integratoare nu sunt suficient de dezvoltate. H. Spemann a dovedit, în mod experimental, la embrionul de triton că, dacă la începutul formării gastrulei se inversează porţiuni din zona mediodorsală şi medioventrală,

33

fiecare parte va evolua în funcţie de caracteristicile zonei în care au fost grefate. Într-un stadiu mai avansat însă îşi vor păstra specificul zonei de origine şi nu se dediferenţiază ca urmare a procesului de integrare. În prima fază nu a fost introdus programul nivelului superior, iar în a doua fază acesta îşi manifestă acţiunea. Dezvoltarea integralităţii şi rolul ei multiplu apar pregnant din compararea proceselor de regenerare la plante şi animale. La plante, chiar la cele evoluate, mecanismele integratoare ale organismului sunt slab dezvoltate. Ca urmare regenerarea părţilor individualizate reprezintă un fenomen normal. Evoluţia integralităţii sistemelor de nivel individual pe scara filogenetică se pot urmări pe linii foarte diferite, atât morfologic cât şi fiziologic. Ca şi în cazul ontogenezei, dezvoltarea filogenetică a integralităţii constă în creşterea interdependenţei părţilor, a sudării lor într-un întreg, drept consecinţă a diferenţierilor morfofuncţionale. În acelaşi timp se constată apariţia şi perfecţionarea sistemelor de control centralizate, care subordonează şi coordonează părţile organismului în funcţie de relaţiile acestuia cu mediul. Un exemplu elocvent îl constituie treptele de tranziţie pe care le prezintă grupul Volvocalelor de la formele monocelulare spre cele coloniale, mergând până la apariţia unor veritabile organisme pluricelulare. A.A. Zahvatkin (1949) arată dezvoltarea concomitentă şi în indisolubilă interacţiune a diferenţierii părţilor şi a integrării lor tot mai avansate la formele coloniale de alge: Chlamydomonas angulata specie monocelulară; Pleurococcus vulgaris are colonia formată din 2 celule; Gonium sociale formează colonii din 4 celule; Eudorinella şi Stephanosphaera au colonii formate din 8 celule (corespunde plăcii goniale de la volvocale). Colonia acestor specii constituie doar un agregat:

- indivizii sunt homonomi; - fiecare individ este capabil de înmulţire; - fiecare celulă poate trăi solitar.

La Gonium pectorale, Pandorina morum şi Volvolina ehrenbergi colonia este formată din 16 celule. Colonia se caracterizează prin:

- colonie în formă de placă sau elipsoid; - simetrie tetraradiară; - colonia prezintă un ax morfofiziologic; - se realizează primul pas pe calea diferenţierii şi integrării coloniale; - colonia se poate desface şi indivizii pot trăi liber.

La Eudorina elegans şi Platydorina colonia este formată din 32 de indivizi şi prezintă: - diferenţieri avansate;

- scade numărul stigmelor antero-posterior; - la polul anterior 4 indivizi se înmulţesc mai greu sau nu se mai înmulţesc; - colonia nu se mai poate desface.

Colonia din 64 indivizi şi 128 indivizi se caracterizează prin: - 32 indivizi şi respectiv 64, din partea anterioară sunt mai mari, cu cromatofori mici şi nu se mai înmulţesc;

- apar indivizi sterili; - doar 12-30 de indivizi sunt capabili de înmulţire şi se găsesc la partea

posterioară a coloniei ; - indivizii anteriori au cromatofori mici, dar stigme mari.

34

Toţi indivizii comunică prin plasmodesme; produsele asimilaţiei circulă prin toată colonia. Apar sisteme de reglare şi coordonare a funcţionării indivizilor subordonaţi coloniei ca întreg.

La Volvox şi Janetosphaera colonia poate avea între 4000 şi 16000 indivizi. Nu vorbim încă de un individ pluricelular, ci tot de colonie, deoarece integralitatea colonială nu ajunge la nivelul integralităţii unui individ pluricelular.

Apariţia diviziunii funcţionale şi a specializării morfofiziologice duce la apariţia de noi calităţi. Trecând prin mai multe trepte integralitatea se dezvoltă de la stadiul unui agregat la forma avansată a unui organism pluricelular, în care părţile sunt subordonate întregului şi coordonate de acesta. Individul reprezintă sistemul biologic care asigură reproducerea speciei. Structura informaţională a materialului genetic asigură transmiterea caracterelor de la părinţi la urmaşi. Reproducerea sexuată asigură creşterea vitalităţii prin heterozis. Metabolismul este caracteristic individului şi este reglat prin diferite tipuri de mecanisme fiziologice. Trecerea de la colonie la individ pluricelular reprezintă un salt asigurat în primul rând de integralitatea întregului. Individul uman ca rezultat al zestrei ereditare şi al mediului său de viaţă Fiind vorba de ecologie umană trebuie să considerăm că la naştere copilul uman nu este om, ci o fiinţă ce urmează a fi umanizată. Umanizarea are loc exclusiv în mediul social. Procesul de umanizare a copilului reprezintă o expresie a unei continuităţi biopsihice săvârşită în etape, uneori bine distincte, a unei evoluţii biologice avându-şi substrat în informaţia ereditară şi continuată cu o devenire psihoculturală săvârşită prin socializare. În dezvoltarea copilului uman deosebim două faze evidente: - faza biopsihică elementară, caracterizată printr-o maturizare treptată a sistemului nervos, prin care copilul îşi preia în posesie propriul corp, cucerind în mod progresiv şi spaţiul exterior şi formându-şi astfel „universul animal”; - faza de integrare socio-culturală, când asistăm la o definire a propriei individualităţi în raport cu mediul extern. Are loc formarea aşa-numitului umwelt prin educaţie, într-un mediu social. În această etapă se ajunge la o afirmare a autonomiei sale mentale, prin cunoaşterea de sine şi prin integrarea psihologică. La naştere copilul poate fi definit ca o fiinţă bulbo-medulară, deoarece prezintă doar măduva şi bulbul în stare funcţională din întregul sistem nervos central. Este o fiinţă redusă la o stare pur negativă, fiind înzestrată cu un echipament de instincte şi de reflexe necondiţionate. La naştere masa cerebrală cântăreşte doar 350 g. Treptat începe mielinizarea fibrelor de asociaţie între centri şi dispare aspectul gelatinos, proces care continua până la vârsta de 2 ani. Procesul mielinizării continuă şi la şase ani creierul are circa 85% din greutatea creierului adult. Creşterea creierului continuă până la pubertate şi după aceasta. Greutatea maximă este la 30-40 de ani, după care urmează declinul. Copilul la naştere este un mamifer subcortical, dotat cu funcţiile indispensabile şi cu câteva instincte primare. Toate manifestările copilului în această perioadă sunt inconştiente. Zâmbetul copilului, aşa-numitul „surâs social” este total involuntar între şase săptămâni şi şase luni. Este o reacţie înscrisă în informaţia sa genetică pentru a apropia pe cei din jur şi pentru a nu fi lepădat de părinţi. De altfel, chiar şi un copil surd şi orb manifestă surâsul social.

35

Fiinţa bulbo-medulară devine treptat o fiinţă diencefalică, capabilă de a exprima emoţii elementare. Abia după ce devine o fiinţă corticală putem vorbi de o treptată umanizare a sa. Sub raportul organizării sistemului nervos antropogeneza reprezintă o dezvoltare a SNC şi cu deosebire a lobilor prefrontali. Acest fapt are o semnificaţie esenţială: arată sensul evoluţiei umane, care constă într-o supraveghere a centrilor nervoşi esenţiali primitivi, sediu al tendinţelor instinctive, prin formaţii nervoase alcătuind sediul actelor voluntare şi al supravegherii tendinţelor impulsive. Toate schemele comportamentale stereotipe, instinctive, înscrise în informaţia genetică, stau la baza nucleului ce permit copilului intrarea în viaţă. Ele se vor multiplica şi complica pe măsura dezvoltării sistemului nervos şi se vor integra progresiv în activităţile organelor sau în comportamentele complexe faţă de condiţiile mediului exterior. Copilul este dotat cu un mănunchi de scheme structurale, definind în fiecare moment individualitatea sa în formare. Schemelor structurale înnăscute li se adaugă însă scheme structurale noi, datorită activităţii de semnalizare a scoarţei cerebrale şi a proprietăţii unice a neuronilor de a forma engrame. Copilul începe să înveţe, îşi reorganizează şi resistematizează schemele structurale elementare la fiecare etapă a dezvoltării sale. Însemnătatea schemelor structurale în viaţa copilului este deosebită. Îşi pune amprenta în toate activităţile sale de cunoaştere şi comportare, în gândire şi sensibilitate, în relaţiile cu ambianţa. Copilul se formează la intersecţia mediului social cu cel natural şi cu ambianţa climatică. Întreaga viaţă de relaţie a copilului este comanda acestei scheme gnozice, afective şi comportamentale. Ne gândim la îndemnările manuale şi la obişnuinţele de fiecare zi, la felul de a vorbi, de a pronunţa cuvintele, de a-şi păstra atitudinea corpului şi poziţiei decente, în mers şi în comportările generale, în stabilirea de raporturi afective cu celelalte persoane etc. Toate caracterele biologice, specific umane, sunt consecinţe ale unei trăsături fundamentale – uimitoarea maleabilitate a omului. Omul mai este caracterizat printr-o sexualitate permanentă, neperiodică. Sexualitatea trebuie să fi avut un rol important în antropogeneză. Însă nu atât sexualitatea diferenţiază pe om de animale, cât durabilitatea sentimentului matern. După cum afirma Mircea Florian în Recesivitatea ca structură a lumii, p. 287: „Animalul ajunge să duşmănească progenitura sa crescută cu devotament; omul îşi iubeşte toată viaţa copilul şi doreşte să trăiască în preajma lui, dacă nu-i o povară prea mare. Tocmai în permanenţa maternităţii se manifestă o capitală trăsătură biologică a omului, caracterul său embrionar, foetal, de tinereţe. Omul este fiinţa care are nevoie de un interval mai lung de creştere, pentru care asistenţa părinţilor este o condiţie neapărată. Omul are nevoie de familie multă vreme, iar sociabilitatea familiei se încadrează în sociabilitatea mai largă şi permanentă a clanului, a tribului sau a statului”. I. Kant considera, în tratatul său de Pedagogie, că „Omul este singura creatură care trebuie să fie educată”. Educaţia devine o componentă a mediului uman. Transmiterea experienţei umane din generaţie în generaţie reprezintă un fel de ereditate socială , care alături de cea biologică contribuie la edificarea fiinţei umane. Omul este rezultatul muncii sale, omul se creează pe sine. „Omul este statuia care se sculptează pe sine, oricât de puternică ar fi şi la om selecţia naturală contrară voinţei lui, ca şi acea perfidie a speciei şi a istoriei, care munceşte pe individ pentru a-i stoarce tot ce poate da şi pentru a-l arunca la coş ca pe o lămâie stoarsă” (Mircea Florian, 1987, p. 286). Vorbim de individ ca nivel de organizare. Individul însă nu trăieşte singur. Nu-i vorba doar de om, ci de orice fiinţă. Individul se împlineşte în cadrul unei populaţii alături de semenii săi, cu care intră în interrelaţie şi fără de care nu poate să trăiască.

36

NIVELUL POPULAŢIONAL

Deşi unii biologi caută să demonstreze că populaţia şi specia constituie nivele de organizare diferite, trebuie să arătăm că aceste sisteme biologice prezintă acelaşi program prin care controlează activitatea subsistemelor componente – indivizii. Speciile sunt reprezentate de una sau mai multe populaţii în arealul lor de răspândire. Romanichtys vâlsanicola, este o specie endemică de peşte, descoperită în apa râului Vâlsan în apropiere de Curtea de Argeş, de Petre Bănărăscu. Este formată dintr-o singură populaţie. Nu există specie care să nu fie reprezentată de cel puţin o populaţie. Populaţiile şi speciile sunt sisteme biologice complexe atât structural cât şi funcţional. Legile după care se desfăşoară procesele biologice la nivel populaţional sunt diferite de cele ale nivelului individual. Integralitatea speciei, este mai puţin pronunţată decât cea a individului, însă este reală. Ea reprezintă un fenomen de aceeaşi natură şi realizat pe aceleaşi căi esenţiale ca la toate celelalte sisteme biologice; este rezultatul diferenţierilor intraspecifice, al heterogenităţii structurale şi funcţionale a indivizilor, având drept consecinţă crearea unor corelaţii strânse şi complexe între componenţii speciei şi între aceştia din urmă şi mediul de existenţă. Integralitatea speciilor este rezultatul în timp al selecţiei naturale, care are rol adaptativ. Rolul integralităţii în menţinerea şi prosperitatea speciei în condiţiile unei biocenoze se vede din tendinţa de utilizare optimă a resurselor, fără risipă şi fără epuizarea acestora. R.L. Berg (1957) consideră că diversitatea intraspecifică apare sub două forme: a. Diversitatea grupelor, legată de apariţia şi dezvoltarea unor bariere care se opun amestecului şi încrucişării între grupele diferenţiate; b. Diversitatea organismelor în interiorul unor grupe intraspecifice. Prima formă reprezintă, de fapt, structura speciei de ansamblu. Este rezultatul diferenţierii divergente a unor grupări intraspecifice, care a mers atât de departe încât aceste grupări alopatrice sunt capabile de existenţă de sine stătătoare. Existenţa şi ierarhia unor grupări infraspecifice este amplu comentată. K.M. Zavadski consideră următoarele trepte în cadrul nivelului speciei:

- semispecia – o rasă pe deplin formată. care a atins starea de “specie tânără”; - subspecia – rasă geografică sau rasă ecologică regională; - ecotipul – rasă ecologică locală; - populaţia locală – unitatea fundamentală în alcătuirea speciei; - ecoelementul; - grupul morfologic; - biotipul. Esenţialul în această clasificare nu este acceptarea sau neacceptarea acestor trepte, ci

ideea că are loc o izolare treptată, crescândă de la biotip până la semispecie şi diferenţierea tot mai avansată a acestor unităţi, a capacităţii lor crescânde pentru o existenţă şi evoluţie de sine stătătoare.

Populaţia locală ocupă o poziţie centrală, fiind prima unitate în ierarhia treptelor intraspecifice capabilă de o existenţă şi evoluţie de sine stătătoare. Unităţile de deasupra sunt, de obicei, alopatrice, iar cele dedesubt simpatrice.

37

Heterogenitatea populaţiilor prezintă importanţă adaptativă şi totodată este o expresie a integralităţii populaţiei ca sistem. Ea se realizează pe căi variate, cea mai larg răspândită fiind polimorfismul. Polimorfismul intrapopulaţional cuprinde două forme calitativ diferite:

- polimorfismul fenotipic; - polimorfism determinat genetic. În ceea ce priveşte polimorfismul determinat genetic, efectul adaptativ şi integrator

se realizează pe căi multiple. În unele cazuri polimorfismul genotipic se exprimă prin diversitatea discontinuă a fenotipilor. Aceste deosebiri pot fi legate de sex – dimorfism sau polimorfism sexual. La unele specii de fluturi mimetici masculii nu mimează, în schimb femelele imită mai multe modele (Papilio dardanus). La aceşti fluturi există gene letale, care în stare homozigotă determină pieirea embrionilor. Pentru a putea supravieţui, una din condiţiile mimetismului este ca imitatorii să fie în număr mai mic decât modelul. Prin mortalitatea sporită a embrionilor, se asigură această condiţie. Genele dominante, în stare heterozigotă pot determina apariţia formelor mimetice. Integralitatea speciei poate fi pusă în evidenţă şi prin fenomenul de congruenţă. După S.A. Severţov (1951) congruenţa reprezintă o dependenţă în structura şi funcţia organelor a doi indivizi ai unei specii, când funcţia unui organ oarecare al unui individ este legată de structura şi funcţia unui organ al altui individ. Severţov deosebeşte 5 tipuri de congruenţe: 1. Congruenţa între embrioni sau larve şi organismele parentale; - puiul şi mama marsupialelor; puiul la naştere este total neputincios, însă este transferat în marsupium. Aici puiul caută mamelonul glandei mamare, îl ia în gură şi se fixează într-o poziţie avantajoasă. Buzele se sudează în jurul mamelonului astfel că puiul rămâne fixat de mamă până devine suficient de mare, ca să se poată mişca în libertate; 2. Congruenţa între indivizi de sexe diferite: - glande mirositoare; - emitere de feromoni de recunoaştere sau sexuali; - organele copulatoare sunt conformate în aşa fel încât să fie compatibile; - comportamente - dansul nupţial; - la Diplozoon paradoxus dispozitivele de unire a celor două sexe asigură reproducerea; 3. Congruenţe între indivizii de acelaşi sex: - coarnele paricopitatelor: Cervus elaphus, antilope etc. servesc masculilor pentru a se lupta între ei în vederea cuceririi haremului de femele;

- Lucanus cervus are mandibulele dezvoltate sub formă de coarne servind la acelaşi scop ca la cerbi, pentru cucerirea femelelor;

4. Congruenţe legate de viaţa de stol, cârd: - modificarea morfologică la formele gregare de Locusta migratoria; 5. Congruenţe legate de polimorfismul insectelor coloniale: - furnici: matcă (femelă), masculi şi lucrătoare; - termite: matcă (femelă), mascul, soldaţi de diferite tipuri şi lucrătoare; - albine: matcă (regină, femelă), mascul (trântor) şi lucrătoare. După Odum populaţia posedă unele însuşiri de grup, care nu sunt proprii indivizilor:

- densitatea; - natalitatea şi rata naşterilor; - mortalitatea şi rata mortalităţii; - distribuţia vârstelor; - potenţialul biologic;

38

- formele de creştere. Integralitatea populaţiei este mai puţin conturată ca a individului; ea reprezintă o

consecinţă a relaţiilor dintre diferite grupări intrapopulaţionale. Relaţiile intrapopulaţionale se pot manifesta în diferite forme ale relaţiilor dintre indivizi: indiferenţă, cooperare sau luptă.

Acestea sunt relaţiile unor indivizi cu alţi indivizi din populaţie sau din grupările intrapopulaţionale, relaţii de sistem, care trebuie apreciate prin prisma lor în viaţa sistemului. O caracteristică esenţială a relaţiilor de sistem constă în faptul că relaţiile subsistemelor unui sistem sunt subordonate sistemului integrator, care le controlează prin diferite programe. Relaţiile intrapopulaţionale conduc la supravieţuirea populaţiei date şi la menţinerea integralităţii sale. Integralitatea populaţiei se realizează pe diferite căi; cea mai importantă fiind cea informaţională: - schimbul de informaţie genetică în procesul sexual; acest schimb are un caracter selectiv, fenomenul de panmixie fiind destul de rar; - informaţia genetică a populaţiei (genofondul ei) reprezintă un continuu flux informaţional în succesiunea generaţiilor, flux care determină structura genetică a populaţiei, polimorfismul ei; - schimbul de informaţie genetică se face pe orizontală (între indivizii unei generaţii) şi pe verticală (între generaţii); - de aici putem deduce că reproducerea intră în programele populaţiei nu ale individului.

În ceea ce priveşte speciile agame, la care procesul sexual nu există, transferul de informaţie pe orizontală nu există. Transferul se face doar de la o generaţie la alta numai pe verticală, prin clone.

Componenţa clonală a populaţiei, care constituie structura genofondului ei, este cea prin care populaţia ca întreg, face faţă condiţiilor de existenţă din ecosistem. Poate avea loc schimbarea structurii clonale în timp prin înmulţirea sau dispariţia unor clone şi prin imigrări sau emigrări de indivizi din alte populaţii conspecifice. Populaţia (specia) ca sistem autoreglabil

Numărul indivizilor unei populaţii se modifică în cursul generaţiilor. Dinamica acestui parametru, ca şi a structurii sale, este complexă şi reflectă starea de prosperitate sau de decădere a populaţiei, procesele ce se desfăşoară în interiorul ei, precum şi relaţiile cu celelalte elemente ale biocenozei şi în general cu ale ecosistemului.

Numărul reflectă, în primul rând, natura speciei date, gradul ei de evoluţie şi poziţia filogenetică. La speciile inferioare, cu mijloace puţine de apărare, mortalitatea este ridicată. Numărul mare şi prolificitatea crescută reprezintă adaptări esenţiale pentru supravieţuire.

Căile şi mecanismele prin care se realizează în mod concret autoreglarea numărului şi a structurii în populaţii sunt foarte variate, caracteristice fiecărei specii.

Astfel, unele specii de plante şi chiar de animale secretă în mediul extern substanţe cu efecte variate asupra altor organisme: Absinthum, Clorella etc. emit coline, iar Paramaecium elimină în mediu paramecina, cu rol letal asupra unor semeni.

La termite, feromonii răspândiţi în colonie determină nu numai structura coloniei, dar şi întreaga ei organizare, starea de echilibru şi integralitatea ei. Formele sexuate, capabile de reproducere, nu se reproduc atâta timp cât se află în cadrul grupului sub dominaţia feromonilor mătcii.

La Dysaphis plantaginea, apar formele aripate numai atunci când densitatea adulţilor ajunge la 5-10 indivizi/cm2. În general, până la un anumit stadiu embrionii afidelor sunt neutri. Dezvoltarea ulterioară în indivizi apteri sau aripaţi virginogeni depinde de acţiunea combinată a efectului de grup, temperatură şi fotoperiodism.

Canibalismul constituie un mijloc de reglare a densităţii populaţiei. La Lacerta sicula în condiţii de hrană insuficientă apare canibalismul. La biban, în

condiţii de nutriţie slabă se formează trei tipuri de femele: - normale; - mai mici, care se maturizează mai repede şi menţin densitatea la nivel

normal, chiar în condiţii nefavorabile; - femele precoce, foarte prolifice tot în condiţii nefavorabile.

Se ştie că la biban apare fenomenul de canibalism. Bibanii pot trăi singuri într-un bazin acvatic deşi sunt răpitori. Tocmai de aceea apar astfel de programe menite să menţină populaţia la un număr optim de indivizi.

Tot la biban pot apare modificări în ceea ce priveşte sex-ratio. Uneori se poate constata sporirea numărului de masculi ca urmare a maturizării precoce a acestora în raport cu femelele. Schimbarea raportului între sexe s-ar produce, după Nikolski, după schema:

Modificarea schimbarea schimbarea feromonii

asigurării cu hrană metabolismului activităţii hormonale sexuali Parazitismul reprezintă un biosistem care face posibilă existenţa în timp a celor două

specii (gazda şi parazitul). Gazda poate elabora unele mecanisme prin care restrânge acţiunea negativă a parazitului, iar aceasta nu are interesul să-şi omoare gazda deoarece îi este pusă în pericol propria existenţă. La Diaeretiella rapae (parazitoid) care atacă indivizii de Brevicoryne brassicae, atunci când numărul de ouă sau de larve de stadiul I este prea mare într-o singură gazdă, apare fenomenul de canibalism şi larvele se consumă între ele până rămâne una singură. Gazda este mică şi nu se poate dezvolta în interiorul său decât o singură larvă de parazitoid. Dacă larva a trecut în stadiul II ar putea fi pusă în pericol în situaţia în care alte femele ar depune ouă şi ar ieşi alte larve de stadiul I. În această situaţie larva de stadiul II secretă nişte substanţe care nu permit embrionarea ouălor depuse şi apariţia larvelor de stadiul I. Aceste mecanisme reprezintă programe prin care specia controlează numărul de indivizi în cadrul populaţiei.

Specia prezintă o evoluţie istorică Populaţiile sau speciile nu reprezintă o sumă de indivizi, ci ansambluri organizate în

succesiunea neîntreruptă a generaţiilor. Evoluţia istorică a populaţiei constituie o componentă esenţială, caracteristică acestui

nivel de organizare. Spre deosebire de individ, care are o viaţă limitată în timp, populaţia sau specia dăinuie milioane sau sute de milioane de ani (Nautilus, Limulus).

Selecţia naturală acţionează ca un program specific nivelului populaţional şi reprezintă cauza principală a trăsăturilor organizatorice, structurale şi funcţionale ale populaţiilor. De aici putem deduce că evoluţia este un proces caracteristic populaţiilor şi speciilor, nu indivizilor, deoarece populaţiile constituie obiectul evoluţiei, fiind purtătorul material al acesteia. Astfel, putem preciza că selecţia naturală este legea dominantă a nivelului populaţional. Prin acţiunea selecţiei naturale se asigură adaptarea speciilor la condiţiile de existenţă.

39

40

Trăsăturile individuale trebuie privite ca rezultat al evoluţiei speciei şi apreciate în toate împrejurările prin prisma valorii lor în viaţa populaţiei.

Selecţia naturală se adresează fenotipului, prin care se realizează relaţiile organismului cu mediul, iar prin fenotip se acţionează indirect asupra genotipului. Selecţia naturală favorizează genotipurile cele mai folositoare pentru specie, dar nu acţionează asupra caracterelor fenotipice izolate, ci asupra rezultantei trăsăturilor fenotipice. Această rezultantă trebuie să îndeplinească două condiţii:

- să asigure existenţa individului; - să fie utilă populaţiei. De aici putem deduce că pot persista unele caractere fenotipice, determinate de

anumite structuri genotipice, care pot fi mai mult sau mai puţin dăunătoare indivizilor, dar utile populaţiei ca întreg.

Populaţiile şi speciile constituind obiectul evoluţiei sunt sisteme biologice care funcţionează pe baza aceloraşi principii cibernetice de autoreglare a parametrilor lor, ca şi sistemele individuale, însă mecanismele concrete de autoreglare sunt altele.

Interacţiunile populaţionale Relaţiile dintre organisme intră în categoria factorilor biotici şi sunt de două feluri:

intraspecifice şi interspecifice. Relaţiile intraspecifice Aceste relaţii s-au conturat în timpul evoluţiei, reprezentând esenţa organizării

structurii funcţionale a speciei. Aceste relaţii au fost impuse de rolul lor în viaţa nivelului respectiv, apărând ca necesare. O populaţie pentru a rezista într-un mediu trebuie să aibă o organizare care să-i asigure atât existenţa cât şi activitatea normală.

În cadrul relaţiilor intraspecifice deosebim relaţii în interesul individului, care să-i asigure nutriţia, apărarea, spaţiul vital, deci supravieţuirea şi relaţii în interesul speciei, care să-i asigure perenitatea.

Relaţiile de întrajutorare Se pot realiza prin intermediul agregării, care avantajează gruparea în asigurarea

hranei, reproducere, apărarea împotriva răpitorilor şi a factorilor nocivi, prin crearea unor microclimate ca la furnici, termite etc.

De primă importanţă este asigurarea reproducerii. Prin efectul de grup se obţine o selecţie reproductivă, care conduce la eliminarea

indivizilor mai puţin viguroşi, ceea ce se realizează prin intermediul ierarhizării, care duce la îmbunătăţirea fondului genetic al speciei.

La formele gregare cum sunt unii acridieni, izolarea are influenţe negative asupra perioadei de dezvoltare şi a fertilităţii. Densitatea prea mică este dăunătoare, asemenea celei prea mari.

Efectul de grup favorabil poate însă trece în efect de masă nefavorabil. La lăcusta migratorie când diversitatea ajunge la mai mult de 4 larve pe m2 se face

simţit efectul de masă. Suprapopularea determină efecte dăunătoare: - reducerea fecundităţii, ca la Tribolium confusum, ca urmare a secreţiei de

substanţe toxice; - Sitophilus oryzae la o densitate mai mare de 1/200 boabe, femela refuză să depună

ouă în boabele ocupate;

41

- modificarea tipului de dispersie a populaţiilor pradă, limitând posibilităţile acestora de valorificare a tuturor habitatelor convenabile din punct de vedere trofic. Aceasta se întâmplă când răpitoarele sunt numeroase.

Relaţiile interspecifice antibiotice Efectul negativ al unei specii asupra mediului altor specii. Anumite transformări biogene ale mediului conduc la formarea unor câmpuri

biofizice: - Câmpul de semnale biologice este produs de efectele fizice ale activităţii fiinţelor

vii, care lasă urme în biotop, un fel de „memoriu” al biotopurilor (castor, cârtiţă etc.); - Câmpul fitogen exercitat de o plantă asupra plantelor din aceeaşi specie sau din alte

specii, prin secreţia de coline; - Câmpul biologic de lumină (zoogen) la animalele abisale bioluminiscente, care îşi

creează un câmp luminos, necesar unor activităţi biologice (recunoaşterea sexelor, avertizare, momeală pentru prinderea hranei etc.).

Relaţiile fabrice Constau în utilizarea unor organisme din altă specie sau a resturilor moarte ca material

de construcţie. Multe larve de trichoptere îşi fac căsuţe din cochiliile unor gastropode.

Relaţiile forice constau în transportul şi răspândirea unor specii de către altele: - insectele răspândesc bacteriile;

- forezia este cunoscută la Remora remora, care este un peşte, ce are o ventuză în regiunea cefalică, cu care se prinde de rechini, pentru a fi transportată în bancurile de peşti. Aici se desprinde şi îşi asigură hrana. Relaţiile topice

Relaţiile topice constau în influenţarea reciprocă a speciilor în ceea ce priveşte statuturile lor de viaţă. O specie influenţează probiotic sau antibiotic condiţiile de existenţă pentru alte specii.

Influenţele probiotice sunt: epecie, sinecie, parecie şi entecie. Epecie înseamnă popularea non-parazitară a unui corp viu pe suprafaţă de către

organisme epifite şi epizoare: - Megaptera nodosa (balena cu cocoaşă) este acoperită de ciripede (Cyamis,

Coronula); - epibiozele marine şi de apă dulce. Sinecia este situaţia de incvilin în „casele” altor organisme din alte specii: - Sphenodon punctatus din Noua Zeelandă locuieşte în gropile sau galeriile unor păsări

marine. Parecia este toleranţa a unor organisme din specii diferite: - Heterocentrotus (ariciul de mare) suportă în vecinătatea sa pe Arete dorsalis. Entecia reprezintă prezenţa non-parazitară a unor specii în corpul altor specii: Flora microbiană din colonul omului reprezintă o necesitate vitală.

Nişa ecologică Nişa ecologică reprezintă piatra unghiulară a structurii biocenotice. Noţiunea de nişă a

pornit de la delimitarea unui spaţiu fizic, de la un anumit teritoriu care oferă condiţii optime pentru dezvoltarea unui individ sau a unei populaţii.

Nişa spaţială a intrat în circulaţie mai întâi în domeniul ecologiei plantelor, în fitosociologie. Nişa ecologică a speciei Leontopodium alpinum este fisura din stânca în care această plantă îşi înfinge rădăcina. În ecologia animalelor nişa reprezintă fragmentul de suprafaţă în care animalul îşi găseşte adăpostul.

Sensul de nişă ecologică spaţială a fost însă depăşit. Nişa trofică, numită şi nişă eltoniană, reprezintă poziţia speciei în reţeaua trofică. Nişa trofică nu reprezintă un punct fizic din spaţiu, ci totalitatea relaţiilor trofice ale

unei specii. Nişa trofică este acceptată şi pentru plante, unde se deosebeşte un aspect ecofiziologic şi unul biochimic. Speciile de plante care populează acelaşi biotop şi chiar o arie mai restrânsă se deosebesc între ele prin curbele de toleranţă faţă de temperatură, sau prin perioada anului în care îşi desfăşoară în mod activ existenţa şi în care exploatează aceleaşi resurse ale mediului.

Diferenţa de nişa trofică este dată de orizontul la care ajung rădăcinile plantei. Plantele care exploatează resursele dintr-o pajişte nu au aceeaşi nişă ecologică deoarece accesibilitatea lor la resursele din sol este diferită, în funcţie de adâncimea până la care ajung rădăcinile.

Nişele trofice sunt formaţiuni dinamice care se schimbă în timp şi spaţiu. Noţiunea sintetică de nişă Nişa ecologică sintetică constituie o unitate funcţională, ce descrie poziţia unei specii

în funcţie de factorii ecologici în raport cu alte specii. La plante nişa sintetică este alcătuită din patru componente: - nişa spaţială; - nişa trofică; - nişa fenologică; - nişa regenerativă. Nişele nu sunt „ocupate” ci se formează prin interacţiunea dintre organisme şi mediu. De asemenea, nu este corect să se vorbească de nişe „libere” în biocenoze. Nişa

reprezintă poziţia speciei în reţeaua trofică a biocenozei şi o nişă nu poate rămâne liberă. Nişa sintetică se mai numeşte şi nişă fundamentală. Spaţiul de nişă (spaţiul ecologic)

este o formaţiune topologică multidimensională, un hipervolum.

Fig. 6 Reprezentarea grafică a nişei ecologice multidimensionale

Nişa fundamentală este concepută matematic ca o mulţime de puncte într-un spaţiu

abstract, dar nemăsurabil. Conceptul de nişă fundamentală este potrivit atât pentru formalizarea sistemelor de relaţie ale speciilor animale cât şi a celor de plante. Hipervolumul biocenozei în ansamblu se aseamănă cu o scară. La un capăt al scării se găsesc speciile cu un spectru trofic larg, iar la celălalt capăt speciile cu un regim trofic îngust. Diferitele zone ale hipervolumului au diferite probabilităţi pentru supravieţuire a speciilor (fig. 6). Nişa optimă se

42

43

referă la acele zone din interiorul nişei fundamentale, care fac posibilă o existenţă permanentă a speciei.

Delimitarea nişelor Lărgimea nişelor se referă la extinderea activităţilor de exploatare a resurselor

mediului în spaţiu. Este determinată de programele genetice ale speciei privind exploatarea mediului.

Suprapunerea nişelor constă în exploatarea spaţială a aceloraşi resurse, în aceleaşi spaţii fizice de către două sau mai multe specii. De altfel, fiecare nişă are un domeniu propriu şi unul de suprapunere cu cel puţin o specie înrudită.

Discriminarea nişelor se referă la evitarea competiţiei pentru nişe între specii sau a competiţiei interspecifice în cadrul nişei fundamentale. În situaţia în care resursele mediului sunt complet scindate pe mai multe specii care au cerinţe similare, apare discriminarea nişelor. Însă discriminarea nu se poate realiza în totalitate. Rămâne un spaţiu de suprapunere între nişe, ceea ce determină tensiuni între specii, fiind periclitată coexistenţa acestora.

Atunci când o specie este periclitată în existenţa sa de prezenţa unei alte specii de pe acelaşi nivel trofic, nişele lor se suprapun pe un spaţiu întins. La nivelul biocenozei suprapunerea unor nişe depinde de numărul de specii. Relaţia între suprapunerea medie a nişelor şi numărul de specii urmează legea toleranţei, exprimată printr-o curbă în clopot. Coexistenţa nişelor este atinsă prin mecanisme variate; exploatarea spaţial şi temporal diferită a resurselor, diferenţa între numărul de indivizi ai aceleaşi specii în diverse nişe.

După principiul acţiunii lui Tischler, câmpul de acţiune al diferitelor specii suferă restrângeri, astfel încât specii cu cerinţe ecologice similare pot edifica în acelaşi biotop nişe discriminate:

- pe o insulă pot trăi mai multe specii de şerpi dacă sunt mai multe specii de vertebrate ca pradă;

- o plantă prezintă dăunători pentru toate organele.

44

ELEMENTE DE STRUCTURĂ ŞI DE DINAMICĂ A POPULAŢIILOR

Din punct de vedere demografic populaţia umană reprezintă o colectivitate statistică formată din persoane care trăiesc într-o anumită perioadă de timp, într-un teritoriu bine delimitat (Mihai Ţarcă, 1997, p. 32). Desigur că populaţia trebuie să fie bine delimitată atât în timp cât şi în spaţiu. Delimitarea în timp contează foarte mult deoarece la unele specii ciclul biologic se desfăşoară în funcţie de anotimpuri, deci de condiţiile mediului (de caracteristicile climatice). Putem vorbi de o populaţie tânără sau de una îmbătrânită. Dacă ne referim la unele populaţii de insecte de pe un anumit teritoriu este foarte important să ştim în ce perioadă au fost făcute observaţiile. Astfel, populaţiile de Pieris brassicae se găsesc în timpul iernii numai sub formă de crisalidă, în timp ce populaţiile de Brevicoryne brassicae numai sub formă de ouă. Populaţiile umane pot avea proporţii diferite în ceea ce priveşte grupele de vârstă de la o ţară la alta şi, desigur, de la o perioadă la alta. Analizând o populaţie din punct de vedere demografic trebuie să-i surprindem anumite caracteristici: mărimea (efectivul), densitatea, natalitatea şi mortalitatea etc. Efectivul populaţiei reprezintă numărul total de indivizi din care se compune populaţia la un moment dat pe un anumit areal. Efectivul reprezintă, la diferite momente, stări ale populaţiei, care reflectă gradul de adaptare a acesteia la condiţiile de existenţă. Creşterea numerică a efectivului caracterizează populaţiile care se află în expansiune teritorială. Nivelul staţionar, dimpotrivă, caracterizează populaţiile aflate în echilibru cu mediul ambiant. În ceea ce priveşte efectivul populaţiei umane acesta poate fi cunoscut în urma unui recensământ. Declinul numeric al unei populaţii probează acţiunea unor factori neprielnici sau existenţa unui proces de emigrare. Efectivul fiind o mărime raportată la timp, nu ne oferă nici o informaţie asupra relaţiilor populaţiei cu mediul. De aceea, pentru cunoaşterea populaţiei în mediul său, se raportează numărul de indivizi la unitatea de suprafaţă, ceea ce înseamnă densitate. În studiul populaţiei de plante şi de animale densitatea poate fi exprimată în două moduri: ca densitate brută şi ca densitate ecologică. Densitatea brută se referă la densitatea raportată la suprafaţa totală a teritoriului cercetat, în timp ce densitatea ecologică sau densitatea specifică reprezintă numărul de indivizi raportat la suprafaţa efectiv populată. Se mai numeşte şi densitate economică. Dacă urmărim densitatea ecologică a unei specii dăunătoare, spre exemplu a speciei Leptinotarsa decemlineata nu este acelaşi lucru să raportezi numărul de indivizi la suprafaţa agricolă totală a zonei cercetate şi altceva să faci raportarea doar la suprafaţa cultivată cu cartofi. Făcând referiri la populaţia umană apar diferenţieri majore în ceea ce priveşte densitatea populaţiei în zonele montane şi în zonele de şes. În ceea ce priveşte stabilirea efectivului populaţiei unui sat este mai uşor şi mai dificil a unui oraş. În ceea ce priveşte efectivul populaţiei mondiale, sau al unei ţări, problemele sunt mai complexe, însă unele date pot fi preluate din unele statistici special realizate. Populaţia umană poate fi analizată ca un sistem demografic închis sau deschis. Populaţiile închise sunt acelea care sunt izolate de alte sisteme de acelaşi fel, astfel că intrările şi ieşirile (naşterile şi decesele) au loc numai în interiorul lor.

45

Izolarea nu este numai şi numai de natură geografică, ci poate fi şi de natură socială (religioasă, etnică etc.). Chiar şi populaţiile închise sunt supuse unor modificări, de la o perioadă la alta, în funcţie de numărul naşterilor şi al deceselor, dar şi în funcţie de îmbătrânirea supravieţuitorilor. Populaţiile umane pot funcţiona şi ca sisteme deschise, ca urmare a faptului că, alături de naşteri şi de decese pot avea loc şi emigrări sau imigrări. În populaţiile închise, în care emigrarea şi imigrarea indivizilor nu au loc, atunci schimbarea numerică a efectivului se realizează numai prin naşterea unor indivizi şi dispariţia altora prin deces. Natalitatea populaţiei reprezintă numărul de indivizi care apar prin reproducere în cadrul populaţiei într-o anumită perioadă de timp. Numărul de indivizi care dispar prin deces în aceeaşi perioadă de timp reprezintă mortalitatea populaţiei.

Odum deosebeşte două tipuri de natalitate: natalitate maximă şi natalitate ecologică. Natalitatea maximă, numită şi absolută sau fiziologică, reprezintă numărul maxim de indivizi produs de o populaţie în anumite condiţii ecologice şi genetice. În mod normal în natură nu se realizează o natalitate maximă. Natalitatea ecologică sau realizată reprezintă numărul de indivizi produşi de o populaţie în condiţii concrete de mediu. Aceasta înseamnă că natalitatea este influenţată de condiţiile concrete ale mediului. Chiar şi la populaţiile umane putem sesiza o anumită influenţă a condiţiilor de mediu asupra mortalităţii. Este cunoscut faptul că în zonele subdezvoltate economic fertilitatea şi natalitatea sunt mult mărite. În studiile fenomenelor demografice, trebuie să ţinem seama de faptul că populaţiile sunt alcătuite din diferite generaţii de vârste şi din cohorte. Prin generaţie trebuie să înţelegem totalitatea indivizilor născuţi în acelaşi interval de timp şi care au suferit unul şi acelaşi eveniment demografic (naşterea, metamorfoza, moartea etc.), dar care nu sunt neapărat de aceeaşi vârstă. Toate păsările care cuibăresc în aceeaşi perioadă formează o cohortă. În ceea ce priveşte structura populaţiei umane, în funcţie de vârstă, în datele statistice deosebim următoarele grupe: - 0-4 ani; - 5-9 ani; - 10-14 ani; - 15-19 ani; - 20-24 ani; - 25-29 ani; - 30-34 ani; - 35-39 ani; - 40-44 ani; - 45-49 ani; - 50-54 ani; - 55-59 ani; - 60 de ani şi peste 60 de ani. Desigur că am putea continua cu acelaşi mod de diferenţiere a grupelor de vârstă: - 60 – 64 ani; - 65-69 ani;

- 70 – 74 ani; - 75 – 79 ani; - 80 – 84 ani; - 84 – 89 ani; - 90 de ani şi peste 90 de ani, în funcţie de parametrii demografici pe care îi analizăm. Dacă ne referim la populaţia şcolară putem lucra cu următoarele grupe de vârste: 6 – 11 ani, 12-14 ani, 15-17 ani, 18-23 ani. Pentru a fi mai sugestivă analiza populaţiilor umane în funcţie de vârstă putem folosi, pentru anumiţi parametri demografici, piramida vârstelor. Astfel, putem urmări piramida populaţiei pe vârste şi sexe întocmită pe seama recensământului din 1956 şi iulie 1970 (fig. 7).

Fig. 7 Populaţia pe vârste şi sexe la recensământul din 1956 şi 1 iulie 1970

(după Anuarul Statistic al României)

46

47

Diferenţa care apare între cele două date este pe alocuri foarte mare. Să urmărim situaţia grupei de vârstă de 35-39 de ani în 1956 şi în 1970. Numărul foarte redus al acestei grupe de vârstă poate fi explicat prin amprenta lăsată de cel de al doilea război mondial. Sesizăm, în acelaşi timp, ce rapid s-a realizat acoperirea acestei crize demografice până în 1970. În figura 8 putem analiza populaţia din România pe grupe de vârstă şi pe sexe pe baza datelor înregistrate la 1 iulie 2000. Faţă de 1956, unde baza este considerabil de lată, copiii în vârstă de trei ani având o dezvoltare explozivă, în datele înregistrate în 2000 baza este destul de îngustă până la copiii de 9 ani, efectul revoluţiei din 1989 fiind vizibil. Şi mai vizibil ne apare efectul legii lansate de Ceauşescu în ceea ce priveşte interzicerea avortului, prin explozia natalităţii în urmă cu circa 30 de ani.

Fig. 8 Populaţii pe vârste şi sexe la 1 iulie 2000

(după Anuarul Statistic al României)

Dacă urmărim populaţia lumii pe categorii de vârste putem constata variaţii destul de mari de la o grupă de vârstă la alta (tabelul 1). Din datele oferite de World Population, vol. 1, United Relations, New York, 2001, putem sesiza următoarea situaţie pentru perioada 1950-2000. Dacă în 1950 populaţia lumii număra 2.519.495.000 locuitori, în 1960 a fost depăşită cifra de trei miliarde. Au fost necesari doar 15 ani pentru a depăşi cifra de patru miliarde de locuitori şi încă 15 ani pentru a ajunge la 5.234.820.000 locuitori. Sfârşitul mileniului doi ne-a surprins cu peste şase miliarde de locuitori.

48

Tabelul 1 Populaţia lumii în anul 2000 după World Population Prospects

ESTIMAŢII Indicator 1950 1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995 2000

Populaţia (mii) Total Bărbaţi Femei Sex ratio (bărbaţi la 100 femei) Distribuţia vârstelor Procentul grupei de vârstă 0-4 Procentul grupei de vârstă 5-14 Procentul grupei de vârstă 15-24 Procentul grupei de vârstă 60 şi peste Procentul grupei de vârstă 65 şi peste Procentul grupei de vârstă 80 şi peste Procentul grupei de vârstă la femei 15-49 Vârsta medie (ani) Densitatea populaţiei (pe km2)

2.519.495 1.257.376 1.262.119

99,6

13,4 20,9 18,2 8,2

5,2

0,5

49,4

23,6 19

2.754.717 1.375.943 1.378.774

99,8

14,5 21,0 17,6 8,2

5,3

0,6

48,3

23,2 20

3.020.177 1.510.304 1.509.873

100,0

14,2 22,6 16,8 8,2

5,3

0,6

46,8

22,8 22

3.333.716 1.670.063 1.663.653

100,4

14,3 23,2 16,8 8,2

5,3

0,7

45,9

22,2 25

3.690.925 1.851.498 1.839.426

100,7

14,1 23,3 18,0 8,4

5,5

0,7

46,4

21,7 27

4.065.508 2.043.037 2.022.471

101,0

13,3 23,4 18,6 8,6

5,7

0,8

46,8

22,0 30

4.429.747 2.228.400 2.201.347

101,2

12,1 23,0 18,9 8,6

5,9

0,8

48,0

22,7 33

4.824.509 2.429.345 2.395.164

101,4

11,9 21,5 19,4 8,9

5,9

0,9

49,4

23,5 36

5.254.820 2.648.761 2.606.058

101,6

11,7 20,5 19,0 9,2

6,2

1,0

50,2

24,3 39

5.661.862 2.853.015 2.808.847

101,6

10,8 20,5 18,0 9,6

6,5

1,1

51,0

25,4 42

6.056.715 3.051.099 3.005.616

101,5

10,1 19,8 17,5 10,0

6,9

1,1

51,6

26,5 45

49

Raportul dintre bărbaţi şi femei (sex ratio) era de 99,6 în 1950, a ajuns la 100,0 în 1960 şi a crescut în mod aproape constant către anii 2000, ajungând la 101,6 în 1995 şi 101,5 în 2000. Analizând distribuţia pe vârste putem sesiza unele aspecte interesante. Dacă din 1950 până în 1965 s-a înregistrat o creştere a procentajului grupei de vârstă cuprinsă între 0-4 ani, pornind de la 13,4 în 1950 şi ajungând la 14,3 în 1965, în următorii ani constatăm un declin constant, ajungându-se în 2000 la 10,1. Două aspecte putem sesiza în ceea ce priveşte creşterea longevităţii. Procentajul grupei de vârstă de peste 65 de ani creşte de la 5,2 în 1950 până la 6,9 în 2000. Şi mai interesantă este situaţia înregistrată pentru categoria de vârstă de peste 80 de ani. Piramida vârstelor ne oferă o imagine clară a evoluţiei în timp a populaţiei umane dintr-o anumită zonă sau ţară. Apar diferenţe evidente de la o generaţie la alta, astfel că putem vorbi de efectul de generaţie, care se explică în mod diferit, în funcţie de anumiţi factori (diferenţa dintre sexe, dintre natalitate şi mortalitate, precum şi înregistrarea unor emigraţii sau imigraţii). Piramidele vârstelor pot lua forme diferite. Am putea deosebi însă un tip de piramidă caracteristic pentru o populaţie tânără, alta pentru una îmbătrânită şi o formă intermediară, când într-o populaţie oarecum îmbătrânită apare un efect de întinerire datorat anumitor generaţii. Populaţiile umane se deosebesc de populaţiile altor specii în funcţie de anumiţi factori sociali. Este foarte interesantă analiza populaţiilor umane în funcţie de starea civilă. Dacă la 29 decembrie 1930 recensământul efectuat ne prezintă o populaţie de 14.280.729 de locuitori, la aceeaşi dată erau înregistrate 133.468 de căsătorii şi 6338 de divorţuri. În anul 2000, la o populaţie de 22.435.205.000 locuitori au fost înregistrate 135.808 căsătorii şi 30.725 divorţuri (tabelul 2). Din datele statistice oferite pentru anii 1995-1997 (tabelul 3) constatăm că cele mai multe divorţuri sunt semnalate la grupele de vârstă cuprinse între 25-29 de ani la femei şi 25-34 de ani la bărbaţi. Suntem surprinşi de numărul mare de divorţuri înregistrate la grupele de peste 60 de ani, atât la bărbaţi cât şi la femei (541 de divorţuri din totalul de 1132 de bărbaţi de peste 60 de ani căsătoriţi cu femei de peste 60 de ani divorţaţi în 1995, 605 divorţuri din totalul de 1205 bărbaţi de peste 60 de ani, divorţaţi în 1996 şi 549 din totalul de 1122 de bărbaţi de peste 60 de ani divorţaţi în 1997). Oameni care au trăit cea mai mare parte din viaţă împreună, ajung ca după vârsta de 60 de ani să se despartă destrămându-şi familia. Şi mai interesantă ne apare situaţia văduvelor şi a văduvilor. În 1992 la bărbaţi era de 2,8%, iar la femei de 11,5%. De aici putem deduce că femeile căsătorite supravieţuiesc mult soţilor decedaţi. Un interes deosebit îl prezintă structura populaţiei într-o anumită ţară sau zonă geografică în funcţie de mediul în care îşi desfăşoară existenţa (sat sau oraş). Dacă primul oraş recunoscut de noi ca fiind construit pe Terra ar fi fost Ierihonul, în urmă cu circa 7000 de ani, astăzi 47,5% din populaţia globului trăieşte la oraş. Este adevărat că apar variaţii cuprinse în limite destul de mari între zonele slab dezvoltate ale globului, unde locuitorii de la oraş reprezintă doar 25,3% şi zonele puternic dezvoltate şi industrializate unde 76,3% dintre locuitori trăiesc la oraş. În Africa 37,3% dintre locuitori trăiesc la oraş, iar în S.U.A. 77,4%.

50

Tabelul 2a Mişcarea naturală a populaţiei

Date absolute (număr)

Anii

Născuţi-vii

Decese

Sporul natural

Căsătorii

Divorţuri

Născuţi-

morţi

Decese la o vârstă sub

1 an 1930 482084 272649 209435 133468 6338 7789 84639

1938 459755 297568 162187 139722 11381 11421 822991940 414235 300722 113513 138511 8013 10341 ...1950 426820 202010 224810 190043 23941 10752 497951955 442864 167535 275329 197010 31148 8152 346531960 352241 160720 191521 197654 36947 5690 266801961 324859 161936 162923 180465 33373 5251 231901962 301985 172429 129556 184676 38095 4812 181961963 294886 155767 139119 174931 36129 4601 162701964 287383 152476 134907 169520 35145 4367 139751965 278362 163393 114969 164229 36914 4048 122641966 273678 157445 116233 171243 25804 4072 127461967 527764 179129 348635 154105 481) 9644 245901968 526091 188509 337582 146988 4023 8625 313171969 465764 201225 264539 140011 6991 6984 255841970 427034 193255 233779 145531 7865 5728 211101971 400146 194306 205840 150215 9570 4822 169641972 389153 189793 199360 157142 11254 4288 155661973 378696 203559 175137 170130 14472 4194 144441974 427732 191286 236446 175496 17951 4801 149581975 418185 197538 220647 188139 34479 4288 144981976 417353 204873 212480 195874 35945 4186 130891977 423958 208685 215273 199794 25726 4144 132071978 416598 211846 204752 201103 33190 3919 126101979 410603 217509 193094 198139 35855 3754 129951980 398904 231876 167028 182671 34130 3518 116911981 381101 224635 156466 182973 33635 3257 108861982 344369 224120 120249 174448 33164 2904 96531983 321498 233892 87606 163826 34534 2605 76761984 350741 233699 117042 164110 32853 2988 82111985 358797 246670 112127 161094 32587 2824 91911986 376896 242330 134566 167254 34562 3053 87461987 383199 254286 128913 168079 34110 3053 110771988 380043 253370 126673 172527 36775 2926 96431989 369544 247306 122238 177943 36008 2821 99401990 314746 247086 67660 192652 32966 2231 84711991 275275 251760 23515 183388 37031 1910 62581992 260393 263855 -3462 174593 29290 1700 60801993 249994 263323 -13329 161595 31193 1582 58221994 246736 266101 -19365 154221 39663 1623 58941995 236640 271672 -35032 153943 34906 1472 50271996 231348 286158 -54810 150388 35586 1428 51581997 236891 279315 -42424 147105 34752 1483 52091998 237297 269166 -31869 145303 39985 1514 48681999 234600 265194 -30594 140014 34408 1459 43602000 234521 255820 -21299 135808 30725 1393 4370

1) Au fost modificate unele dispoziţii legale referitoare la divorţ (în octombrie 1966).

51

Tabelul 2b Mişcarea naturală a populaţiei

Rate (la 1000 locuitori)

Născuţi-vii

Decese

Sporul natural

Căsătorii

Divorţuri

Născuţi-morţila 1000 născuţi

(vii-morţi)

Decese la o Vârstă sub 1 an la 1000 născuţi-vii

Anii

34,1 19,3 14,8 9,4 0,45 15,9 175,6 1930 29,5 19,1 10,4 9,0 0,73 24,0 179,0 1938 26,0 18.9 7,1 8.7 0,50 24,4 … 1940 26.2 12,4 13,8 11.7 1.47 24,6 116,7 1950 25,6 9,7 15,9 11,4 1,80 18,1 78,2 1955 19,1 8,7 10,4 10,7 2,01 15,9 74,6 1960 17,5 8,7 8.8 9,7 1,80 15,9 69,4 1961 16,2 9,2 7,0 9,9 2,04 15,7 58,8 1962 15,7 8,3 7,4 9,3 1,92 15,4 55,2 1963 15,2 8,1 7,1 9,0 1,86 15,0 48,6 1964 14,6 8,6 6,0 8,6 1,94 14,3 44,1 1965 14,3 8,2 6,1 8,9 1,35 14,7 46,6 1966 27,4 9,3 18,1 8,0 - 17,9 46,6 1967 26,7 9,6 17,1 7,5 0,20 16,1 59,5 1968 23,3 10,1 13,2 7,0 0,35 14,8 54,9 1969 21,1 9,5 11,6 7,2 0,39 13,2 49,4 1970 19,5 9,5 10,0 7,3 0,47 11,9 42,4 1971 18,8 9,2 9,6 7,6 0,54 10,9 40,0 1972 18,2 9,8 . 8,4 8,2 0,69 11,0 38,1 1973 20,3 9,1 11,2 8,3 0,85 11,1 35,0 1974 19,7 9,3 10,4 8,9 1,62 10,1 34,7 1975 19,5 9,6 9,9 9,1 1,68 9,9 31,4 1976 19,6 9,6 10,0 9,2 1,19 9,7 31,2 1977 19.1 9,7 9,4 9,2 1,52 9,3 30,3 1978 18,6 9,9 8,7 9,0 1,63 9,1 31,6 1979 18,0 10,4 7,6 8,2 1,54 8,7 29,3 1980 17,0 10,0 7,0 8,2 1,50 8,5 28,6 1981 15,3 10,0 5,3 7,8 1,48 8,4 28,0 1982 14,3 10,4 3,9 7,3 1,53 8,0 23,9 1983 15,5 10,3 5,2 7,3 1,45 8,4 23,4 1984 15,8 10,9 4,9 7,1 1,43 7,8 25,6 1985 16,5 10,6 5,9 7,3 1,51 8,0 23,2 1986 16,7 11,1 5,6 7,3 1,49 7,9 28,9 1987 16,5 11,0 5.5 7,5 1,60 7,6 25,4 1988 16,0 10,7 5,3 7,7' 1,56 7,6 26,9 1989 13,6 10,6 3,0 8,3 1,42 7,0 26,9 1990 11.9 10,9 1,0 7,9 1,60 6,9 22,7 1991 11,4 11,6 -0,2 7,7 1,29 6,5 23,3 1992 11,0 11,6 -0,6 7,1 1,37 6,3 23,3 1993 10,9 11,7 -0,8 6,8 1,74 6,5 23,9 1994 10,4 12,0 -1,6 6,8 1,54 6,2 21,2 1995 10,2 12,7 -2.5 6.7 1,57 6,1 22,3 1996 10,5 12,4 -1,9 6,5 1,54 6,2 22,0 1997 10,5 12,0 -1,5 6,5 1,78 6,3 20,5 1998 10,4 11.8 -1,4 6,2 1,53 6,2 18,6 1999 10,5 11,4 -0,9 6,1 1,37 5,9 18,6 2000

52

Tabelul 3a Divorţurile după grupa de vârstă a soţilor

Grupa de vârstă a soţului Grupa de vârstă a soţului

Total

Sub 20 ani

20-24 ani

25-29 ani

30-34 ani

35-39 ani

1995

Total 34906 1045 6743 9680 5007 4691 Sub 20 ani 40 19 19 2 - - 20-24 ani 2882 533 1913 404 25 7 25-29 ani 9230 422 3860 4541 327 62 30-34 ani 6289 55 747 3329 1775 303 35-39 ani 5854 14 165 1134 2146 1912 40-44 ani 4460 - 31 227 613 1819 45-49 ani 2603 2 7 34 96 471 50-54 ani 1382 - 1 3 15 91 55-59 ani 1034 - - 4 4 15

60 ani şi peste 1132 - - 2 6 11 1996 Total 35586 1056 6574 10072 4745 4652

Sub 20 ani 31 18 12 1 - - 20-24 ani 2632 495 1732 369 30 5 25-29 ani 9774 466 3956 4873 393 66 30-34 ani 6013 54 668 3275 1618 313 35-39 ani 5723 18 151 1191 1998 1833 40-44 ani 4688 5 47 296 580 1856 45-49 ani 2958 - 8 50 94 480 50-54 ani 1488 - - 13 22 73 55-59 ani 1074 - - 2 5 16

60 ani şi peste 1205 - - 2 5 10 1997 Total 34752 910 6265 9920 5045 4338

Sub 20 ani 31 18 11 2 - - 20-24 ani 2285 442 1538 285 13 6 25-29 ani 9253 370 3745 4604 448 63 30-34 ani 6268 62 729 3386 1715 300 35-39 ani 5580 12 186 1275 2063 1606 40-44 ani 4771 3 47 298 671 1835 45-49 ani 2986 1 7 50 105 440 50-54 ani 1447 2 2 11 23 59 55-59 ani 1009 - - 5 2 20

60 ani şi peste 1122 - - 4 5 9

53

Tabelul 3 b Divorţurile după grupa de vârstă

Grupa de vârstă a soţiei

40-44 ani

45-49 ani

50-54 ani

55-59 ani

60 ani şi peste

Grupa de vârstă a

soţului

1995

3488 1915 941 716 680 Total - - - - - Sub 20 ani - - - - - 20-24 ani

10 6 2 - - 25-29 ani 61 15 3 1 - 30-34 ani 403 63 13 4 - 35-39 ani 1445 255 56 13 1 40-44 ani 1132 702 110 39 10 45-49 ani 321 527 289 108 27 50-54 ani 88 263 324 235 101 55-59 ani 28 84 144 316 541 60 ani şi peste 1996

3690 2235 1078 747 737 Total - - - - - Sub 20 ani 1 - - - - 20-24 ani 14 6 - - - 25-29 ani 70 10 3 2 - 30-40 ani 416 90 19 6 1 35-39 ani 1526 309 54 12 3 40-44 ani 1274 853 147 47 5 45-49 ani 274 647 331 99 29 50-54 ani 80 238 374 265 94 55-59 ani 35 82 150 316 605 60 ani şi peste 1997

3723 2222 999 646 684 Total - - - - - Sub 20 ani 1 - - - - 20-24 ani 15 5 2 1 - 25-29 ani 61 13 1 - 1 30-34 ani 357 69 8 3 1 35-39 ani 1579 265 . 53 14 6 40-44 ani 1320 895 134 21 13 45-49 ani 280 651 306 90 23 50-54 ani 85 250 328 228 91 55-59 ani 25 74 167 289 549 60 ani şi peste

54

Ce înseamnă însă oraş? Aici trebuie să facem o distincţie netă între oraş şi metropolă. Dacă în 1950 în New York trăiau peste 12 milioane de locuitori, în Londra 8,7 milioane, iar în Tokio 6,9 milioane, în 1944 situaţia era schimbată radical. Tokio a ajuns la 26,5 milioane de locuitori, New York-ul la 16,3 milioane, iar Londra a rămas undeva spre locul 20. Diferenţa condiţiilor de viaţă dintre sat şi oraş este destul de importantă, însă diferenţa dintre un oraş cu 20-30.000 de locuitori şi o mare metropolă este uriaşă. Fenomenul de migraţie Este caracterizat ca un proces normal pentru populaţiile umane. Se pare că prima mare migraţie a formelor umanoide a fost realizată de Homo ergaster, care s-a răspândit din Africa în toată Lumea Veche (Europa, Asia şi Orientul Mijlociu). Al doilea val trebuie să fi fost cel al omului modern, al primelor forme ale lui Homo sapiens sapiens, care a apărut tot în Africa şi a migrat apoi în toată Lumea Veche. În ceea ce priveşte migraţiile istorice, care au condus la configuraţia statală a lumii actuale, acestea sunt de dată recentă. Migraţia unei părţi a populaţiei reprezintă un fenomen normal şi în zilele noastre. Dacă păsările fac anual migraţii de mii de kilometri, acestea se întorc în mod constant în aceleaşi locuri, unele dintre ele chiar la aceleaşi cuiburi. Însă nu numai păsările realizează migraţii, ci şi alte grupe de animale: mamifere, fluturi şi chiar unele crustacee pe fundul oceanelor. Aceste migraţii par a fi programe pentru sine la nivelul biosferei în vederea menţinerii unor echilibre biologice. Păsările plecate de la noi în timpul toamnei nu sunt în plus în ecosistemele din emisfera sudică. Ce s-ar întâmpla la noi dacă primăvara păsările n-ar reveni în ecosistemele din care au plecat? S-ar produce grave tulburări ale unor echilibre biologice naturale. Migraţiile populaţiei umane sunt determinate de unele necesităţi sociale. Chiar dacă ne vine mai greu să acceptăm ideea, ele sunt tot programe pentru sine ale unui nivel biologic de organizare. Trebuie să fie programe pentru sine ale speciei umane, deşi ne bate gândul că şi biosfera, ca un tot unitar, este cointeresată în aceste mişcări ale populaţiei umane. Prin migraţie trebuie să înţelegem schimbarea domiciliului în cadrul comunităţilor umane. Această schimbare trebuie să fie oarecum de durată, cel puţin de un an. În România s-a înregistrat o migrare de amploare de la sat la oraş în perioada 1930-2000 (fig. 9). Această migrare este o migrare internă, deoarece se petrece între graniţele ţării. Nu reprezintă doar o caracteristică a comunismului, ci una planetară. Pe de o parte în România s-a putut înregistra o migraţie a moldovenilor şi chiar a oltenilor în alte zone ale ţării ca urmare a faptului că unele judeţe din aceste provincii istorice pot fi considerate zone defavorizate. Este însă şi o migrare externă, la nivel internaţional, care la noi a devenit în ultimul deceniu un fenomen oarecum îngrijorător. Şi nu este vorba doar de faptul ca numărul emigranţilor a fost şi este încă mare, ci mai ales de faptul că are loc o „hemoragie” externă a specialiştilor din diferite domenii. Migrează specialişti gata formaţi, care ar putea contribui enorm la propăşirea ţării, dacă ar fi trataţi cu respectul cuvenit, după capacităţile lor intelectuale şi creatoare. În ceea ce priveşte migraţia populaţiei trebuie să urmărim cele două faţete ale acestui fenomen: emigraţia şi imigraţia. Emigrantul este cel care îşi părăseşte zona de origine şi pleacă în altă zonă (în altă ţară sau în alt continent). Pentru noi cei care părăsesc România şi pleacă în altă ţară sunt emigranţi. În schimb cei care vin în România pentru a se instala şi pentru a trăi o anumită perioadă de timp în ţara noastră sau pentru totdeauna, sunt imigranţi.

Fig. 9 Structura populaţiei pe medii la 1 iulie, în perioada 1930-2000

Evoluţia demografică a populaţiei umane Explozia demografică a devenit o caracteristică a timpurilor moderne. Populaţia globului a depăşit de mult cifra de şase miliarde de locuitori. Nu putem preciza momentul în care a apărut omul modern, deci Homo sapiens sapiens, totuşi, dacă ţinem seama de datele antropologice am putea considera că a apărut în urmă cu 150-200.000 de ani în urmă. Conform teoriei „Eva mitocondrială” omul modern a apărut în Africa şi nu a avut schimb de gene cu Homo sapiens neanderthalensis, pe care treptat l-a eliminat. Formele preumane sunt însă cu mult mai vechi, trecând de 7 milioane de ani, dacă facem referiri la Orrorin tugenensis (Millenium man). Unele date estimează că în urmă cu un milion de ani Terra era locuită de circa 2,5 milioane de oameni. Trebuie să precizăm că nu este vorba de oameni, ci de diferite forme preumane. Puteau fi diferite populaţii de Homo sapiens sapiens, care ar fi putut convieţui împreună cu unele subspecii ale lui Homo erectus. Chiar dacă se vorbeşte de o dublare a numărului de oameni în urmă cu 10.000 de ani trebuie să fim oarecum prudenţi. Se pare că la începutul mileniului doi populaţia globului ar fi ajuns la 250 milioane de oameni. După datele oferite de Victor Tufescu şi Mircea Tufescu (1981), a trebuit să mai treacă şase secole pentru a se ajunge la dublarea numărului de oameni. Deci, prin 1660 s-ar fi ajuns la 500 milioane de locuitori pe Terra. Următoarea dublare a numărului populaţiei s-ar fi realizat după 180 de ani, deci prin 1840 s-ar fi ajuns la un miliard de oameni. Credem că aceste date sunt destul de aproximative. Explozia demografică începe să se manifeste din ce în ce mai viguros în secolul XX. Astfel, în 1927 (1930 după alţi autori) se ajunge la două miliarde de oameni. După numai 30 de ani (în 1960) s-a ajuns la trei miliarde, iar în 1974 (după încă 14 ani) erau deja înregistrate peste patru miliarde de locuitori. După datele prezentate în World Population Prospects, 2001, în 1990 trăiau pe Terra 5.254.820.000 locuitori, iar în anul 2000 populaţia globului număra 6.056.715.000 locuitori (tab. 1 şi fig. 10).

55

2000, 7.410.000.000

1975 3.890.000.000

1970 3.800.000.000

1965 3.308.000.000

1960 2.984.000.000

1950 2.493.000.000

1900 1.608.000.000

1850 1.171.000.000

1800 906.000.000 1750 728.000.000

1650 545.000.000 1000 410.000.000

AD 1 300.000.000 800 BC 10.000.000

Fig. 10 Diagrama reprezentând creşterea populaţiei mondiale

(după Richard Leakey şi Roger Lewin)

În ceea ce priveşte populaţia României, datele istorice probează că a avut loc o creştere continuă a populaţiei. De unde putem porni în această apreciere? După datele furnizate de Strabon Statul Dac ar fi avut, în timpul lui Burebista (82-44 a. Ch.), circa două milioane de locuitori, ceea ce ar fi însemnat o populaţie destul de numeroasă pentru acele timpuri. Ocupaţia romană nu putea duce la o reducere drastică a populaţiei, iar după retragerea lui Aurelian, cu siguranţă că toate provinciile Daciei au continuat să fie populate. Se pare că în 1600, când Mihai Viteazul a realizat prima unire a Ţărilor Române ar fi existat în jur de patru milioane de locuitori. În 1919, în România Mare, ar fi locuit 14,7 milioane de oameni (M. Ţarcă, 1997, p. 297). După datele oferite de Anuarul Statistic al României din anul 2001 reiese că, în urma recensământului din 29 decembrie 1930 numărul de locuitori ai României ar fi fost 14.280.729 de locuitori. România anului 1930 era România Mare. A urmat războiul, cu toate necazurile provocate populaţiei umane, cu pierderile de teritoriu şi cu schimbarea de regim, însoţită de o avalanşă de emigrări, însă în urma recensământului din ianuarie 1948 se înregistrează 15.872.624 de locuitori (tabelul 4).

56

57

Tabelul 4 Populaţia pe sexe

Numărul locuitorilor

În procent faţă de total

Total Masculin Feminin

Masculin Feminin

29 decembrie19301) 14280729 7015771 7264958 49,1 50,9

25 ianuarie19481) 15872624 7671983 8200641 48,3 51,7

21 februarie 19561) 17489450 8503420 8986030 48,6 51,4

15 martie19661) 19103163 9351075 9752088 49,0 51,0

1 iulie 1970 20252541 9945027 10307514 49,1 50,9

5 ianuarie 19771) 21559910 10626055 10933855 49,3 50,7

1 iulie 1980 22201387 10953637 11247750 49,3 50,7

1 iulie1981 22352635 11029625 11323010 49,3 50,7

1 iulie 1982 22477703 11091465 11386238 49,3 50,7

1 iulie 1983 22553074 11128723 11424351 49,3 50,7

1 iulie 1984 22624505 11165086 11459419 49,3 50,7

1 iulie 1985 22724836 11214313 11510523 49,3 50,7

1 iulie 1986 22823479 11261467 11562012 49,3 50,7

1 iulie 1987 22940430 11319082 11621348 49,3 50,7

1 iulie 1988 23053552 11374681 11678871 49,3 50,7

1 iulie 1989 23151564 11422472 11729092 49,3 50,7

1 iulie 1990 23206720 11449147 11757573 49,3 50.7

1 iulie 1991 23185084 11435286 11749798 49,3 50,7

7 ianuarie19921) 22810035 11213763 11596272 49,2 50,8

1 iulie 1992 22788969 11200695 11588274 49,1 50,9

1 iulie 1993 22755260 11176390 11578870 49,1 50,9

1 iulie 1994 22730622 11156807 11573815 49,1 50,9

1 iulie 1995 22680951 11123977 11556974 49,0 51,0

1 iulie 1996 22607620 11080933 11526687 49,0 51,0

1 iulie 1997 22545925 11041414 11504511 49,0 51,0

1 iulie 1998 22502803 11012110 11490693 48,9 51,1

1 iulie 1999 22458022 10984529 11473493 48,9 51,1

1 iulie 2000 22435205 10968854 11466351 48,9 51,1

1) Recensământ Recensământul din 21 februarie 1956 consemnează un salt demografic, ajungându-se la 17.489.450 de locuitori, ca în 15 martie 1966 să se înregistreze 19.103.163 locuitori. După patru ani, în 1970 se depăşeşte cifra de 20 de milioane, iar în iulie 1990 se semnalează cea mai mare cifră de locuitori, 23.206.720. După această cotă de vârf începe declinul numeric al

58

populaţiei, determinat de două procese majore, liberalizarea avorturilor şi deschiderea graniţelor urmată de emigrări masive. Deja la 1 iulie 1981 populaţia este estimată la 23.185.084. Declinul era deja nuanţat înainte de 1990. Între 1 iulie 1988 şi 1 iulie 1989 se înregistrează un spor al populaţiei de 98.062 locuitori, în timp ce între 1 iulie 1989 şi 1 iulie 1990 surplusul populaţiei este doar de 55.156 locuitori. În recensământul din ianuarie 1992 se înregistrează un efectiv al populaţiei de 22.810.035 locuitori. Şi numărul populaţiei continuă să scadă de la un an la altul, astfel că în 2000 se ajunge la 22.435.205 locuitori. Este foarte interesantă structura pe vârste a populaţiei. Din fig. 8 putem deduce cu uşurinţă atât structura pe grupe de vârstă cât şi raportul dintre sexe, pe baza datelor statistice apreciate pentru anul 2000. În primul rând constatăm un număr redus al copiilor sub 10 ani, ceea ce probează reducerea apreciabilă a natalităţii după 1990. Consemnăm o valoare foarte ridicată a populaţiei de 30 de ani, ceea ce se explică prin interzicerea avortului prin legea promulgată de Ceauşescu. Mai înregistrăm declinul gradat al persoanelor cuprinse între 65 şi 80 de ani. De asemenea, putem sesiza o longevitate mai mare a femeilor în raport cu bărbaţii. Reducerea continuă a populaţiei României se poate explica, aşa cum am mai subliniat, prin două cauze majore: scăderea natalităţii şi fenomenul de emigrare. Dacă vom analiza structura populaţiei pe grupe de vârste, între 1995 şi 2000 (tabelul 5) vom constata că în 1995 numărul copiilor cuprinşi între 0 şi 4 ani este de 1.230.111 şi că declinul acestui grup de vârstă se accentuează de la un an la altul ajungând la 1.144.825 în 2000. Ceea ce este interesant este faptul că la grupele de vârstă cuprinse între 70-74 de ani şi 75-79 de ani se înregistrează o creştere de la un an la altul. Acest fenomen se poate observa şi la persoanele de peste 85 de ani. În schimb, o scădere importantă se înregistrează la locuitorii din grupele de vârstă cuprinse între 30 şi 69 de ani. Aici s-ar putea ca un rol important să îl aibă fenomenul de emigrare. Foarte sugestivă este creşterea populaţiei urbane începând din 1930 până în 1990 (fig. 9). Dacă în 1930 populaţia urbană era de 20,6%, iar creşterea acestui procentaj se realiza destul de greu, astfel că în 1950 era doar de 24,7%, după 1950 se poate constata o accelerare a creşterii, care poate fi corelată cu ritmul de industrializare a ţării. Saltul major se realiza în perioada 1950-1960, când se trece de la 24,7% la 32,1%. În 1970 se ajunge 36,9% şi urmează un alt salt important în perioada 1970-1980, când se ajunge la 45,8%. Ultimul salt se realizează între 1980 şi 1990, când se ridică la 54,3%. Nu este lipsit de interes faptul că între 1990-1995 încă se mai înregistrează o creştere a populaţiei urbane, ajungând la 54,9% după care începe un uşor declin. Nu credem că acest declin este determinat de evadarea populaţiei din marile oraşe către periferie, ci mai curând la revenirea în mediul rural a unor categorii de muncitori care rămân fără serviciu. Urmărind raportul dintre sexe (tabelul 4) putem constata că din 1930 până în 2000, fără excepţie, domina femeile în raport cu bărbaţii. Interesant este faptul că această dominare este cea mai accentuată în 1948. Nu ne miră acest fapt deoarece poate fi pus pe seama războiului. Revenirea către normal se realizează destul de repede, după care, între 1977 şi 1991 se stabilizează la 49,3 bărbaţi/50,7 femei. Ne surprinde oarecum scăderea procentului de bărbaţi sub 49% din ultimii ani. De altfel n-ar trebui să ne surprindă prea mult, deoarece este ştiut faptul că mortalitatea infantilă este mai crescută la băieţi decât la fete şi că femeile au o longevitate mai mare.

59

Tabelul 5 Populaţia pe grupe de vârstă şi sexe, 1 iulie

Grupa de vârstă

1995

1996

1997

1998

1999

2000

Total

Total 22680951 22607620 22545925 22502803 22458022 22435205

0-4 ani 1230111 1210385 1176809 1164375 1147065 1144825

5-9 ani 1745594 1660092 1545381 1432890 1330733 1218267

10-14 ani 1668736 1629272 1653603 1702905 1737153 1734988

15-19 ani 1963531 1931368 1867270 1778748 1701881 1661778

20-24 ani 1821743 1865679 1925230 1971486 1978835 1955437

25-29 ani 1860909 1966330 2023782 1840922 1792822 1806725

30-34 ani 1304670 1253426 1261820 1530833 1698268 1837519

35-39 ani 1629455 1559567 1481333 1397863 1335039 1285188

40-44 ani 1641338 1659872 1674354 1672572 1663784 1594845

45-49 ani 1379540 1453442 1507445 1569567 1565367 1592356

50-54 ani 1127631 1127421 1131187 1154151 1224217 1322506

55-59 ani 1346724 1281600 1229211 1165922 1118307 1060721

60-64 ani 1240340 1240664 1236955 1236471 1236759 1234537

65-69 ani 1076980 1084498 1096234 1098488 1096340 1095114

70-74 ani 807128 838592 853947 869093 878928 891832

75-79 ani 357363 389509 446755 521738 570487 598029

80-84 ani 316317 291297 262266 216665 203725 219126

85 ani şi peste 162841 164606 172343 178114 178312 181412

Totuşi, această scădere ne aminteşte parcă de condiţiile grele generate de stările de război. Credem că este vorba şi de migrarea bărbaţilor în alte ţări, pentru găsirea unor locuri de muncă şi acumularea unor venituri mai mari pentru familie. Faptul că în fiecare an se porneşte de la un număr mai mare de băieţi decât fete şi că înaintând în vârstă se ajunge la un oarecare echilibru la 30-35 de ani, după care se schimbă raportul, femeile devenind dominante, se reflectă cu claritate şi în cadrul populaţiei României. Mişcarea naturală a populaţiei României În ceea ce priveşte mişcarea naturală a populaţiei României trebuie să urmărim datele referitoare la naşteri, decese, căsătorii şi divorţuri şi la durata medie a vieţii. În fig. 11 A se prezintă natalitatea, mortalitatea şi sporul natural al populaţiei României în perioada 1960-2000.

A

B

Fig. 11 A – Natalitatea, mortalitatea şi sporul natural al populaţiei, în perioada 1960- 2000

B – Rate de fertilitate pe grupe de vârstă (după Anuarul Statistic al României, 2001) În ceea ce priveşte natalitatea sesizăm oscilaţii cuprinse în limite foarte largi. Din 1960 până în 1965 are loc un declin constant al natalităţii ajungând la 14 naşteri la mia de locuitori. În 1966 are loc un salt impresionant, ca urmare a interzicerii avorturilor prin legea promulgată de Ceauşescu, astfel că se ajunge la 27 de naşteri la mia de locuitori. Dar minunea nu a ţinut mult, deoarece din 1967 începe declinul, care se accentuează de la un an la altul, ajungând în

60

61

1973 la 18 naşteri la mie. După o mică revenire în 1974 se intră din nou în declin până în 1983 când sunt înregistrate 14 naşteri la mia de locuitori. În perioada 1985-1989 are loc din nou o uşoară creştere a natalităţii, însă după 1990 declinul este brusc, astfel că în 1991 mortalitatea depăşeşte natalitatea şi această stare continuă până în 2000 (tabelul 2). Pare incredibilă situaţia mişcării populaţiei în perioada 1930-2000 în România. Dacă 1930 numărul de locuitori era de 14.280.729 de locuitori, în anul 2000 numărul a fost estimat la 22.435.205. Totuşi, în 1930 numărul de născuţi-vii a fost de 482.084, în timp ce în 2000 de numai 234.521. Aceasta înseamnă că în 1930 s-au născut 34,1 copii la mia de locuitori, în timp ce în 2000 numai 10,5. Decesele semnalate în 1930 au fost de 272.649, în timp ce în 2000 s-au înregistrat 255.820 decese. Ca urmare, sporul natural a fost în 1930 de 14,8, în timp ce în 2000 a fost negativ, de -0,9. Numărul de căsătorii înregistrat în 1930 a fost de 133.468, iar în 2000 135.808, ceea ce înseamnă că în 1930 au fost 9,4 la mia de locuitori, iar în 2000 doar 6,1 la mia de locuitori. Numărul de divorţuri înregistrat în 1930 a fost de 6.338, în timp ce în 2000 a fost de 30.725. Aceste date probează schimbarea unei mentalităţi şi nu în bine. Dacă putem semnala o situaţie mai bună în analiza comparativă a anilor 1930 şi 2000 este faptul că în 1930 sunt înregistrate 84.639 de decese, în timp ce în 2000 numai 4.370. Este vorba de decesul copiilor sub vârsta de 1 an. Asta înseamnă că în 1930 au decedat 175,6 de copii sub un an la mia de născuţi-vii, în timp ce în 2000 au decedat doar 18,6. În ceea ce priveşte durata medie de viaţă putem sesiza unele aspecte interesante pentru perioada 1932-2000 (tabelul 6). În primul rând constatăm o creştere continuă a duratei de viaţă. Dacă în 1932 este înregistrată o durată medie a vieţii doar de 40,01 ani, datele din 1956 semnalează un salt major, ajungându-se la 63,17 ani. Creşterea duratei medie de viaţă este continuă, ajungând în perioada 1990-1992 la 69,78 de ani.

Se înregistrează apoi un mic declin în perioada 1995-1997 (de 68,95 de ani), după care urmează o nouă ascensiune, ajungând în 1998-2000 la 70,53 de ani. Urmărind longevitatea pe sexe, constatăm că, fără excepţie, longevitatea femeilor este mai mare decât a bărbaţilor. Cea mai mare diferenţă se înregistrează în perioada 1998-2000, fiind de 67,03 ani la bărbaţi şi de 74,20 ani la femei. Analizând longevitatea în mod comparativ în mediul urban şi cel rural, constatăm de asemenea că, fără excepţie, longevitatea în mediul urban este mai ridicată decât în cel rural. Diferenţa între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte longevitatea se menţine în favoarea femeilor atât în mediul urban cât şi în cel rural. Mişcarea migratorie a populaţiei este de asemenea interesantă şi merită toată atenţia. Mişcarea migratorie a populaţiei reprezintă acea formă a mobilităţii populaţiei în spaţiu, dintr-o unitate geografică în alta, şi care presupune, în general, schimbarea domiciliului de la locul de origine la locul destinaţiei. În acest sens deosebim o migraţie internă şi una externă. În tabelul 7 putem analiza migraţia internă a populaţiei din România determinată de schimbul de domiciliu, pe medii şi pe sexe în perioada 1995-2000. Mişcarea populaţiei din mediul rural în cel urban a reprezentat o constantă în perioada 1930-2000. În perioada 1995-2000 putem surprinde unele aspecte interesante ale acestei migrări. Dacă în perioada 1995-1997 a fost o creştere evidentă a acestei migraţii, de la 283.491 de locuitori în 1995 la 302.579 în 1997, constatăm apoi o reducere a numărului de emigranţi ajungându-se în 2000 la 244.507.

62

Tabelul 6 Durata medie a vieţii, pe sexe şi medii

Pe sexe Pe medii

Urban Rural

Anii

Total

Masculin

Feminin

Total Masculin

Feminin

Total Masculin

Feminin

1932 42,01 1956 63,17 61,48 64,99 - - - - - 1961 65,96 64,19 67,70 - - - - -

1964-1967 68,51 66,45 70,51 - - - - - 1968 -1970 67,33 65,07 69,51 68,27 65,79 70,67 66,63 64,40 68,83 1969-1971 68,00 65,70 70,26 68,84 66,29 71,32 67,41 65,17 69,61 1970-1972 68,58 66,27 70,85 69,38 66,79 71,89 68,01 65,78 70,20 1971 -1973 68,55 66,28 70,77 69,50 66,98 71,96 67,87 65,67 70,02 1972-1974 69,08 66,83 71,29 69,93 67,44 72,36 68,46 65,27 70,60 1973-1975 69,58 67,29 71.82 70,29 67,84 72,69 68,99 66,74 71,18 1974-1976 69,69 67,37 71,97 70,72 68,23 73,15 68,79 66,47 71,04 1975 -1977 69,76 67,45 72,06 70,56 68,06 73,00 69,03 66,71 71,28 1976-1978 69,82 67,42 72,18 70,52 67,96 73,03 69,08 66,62 71,46 1977-1979 6934 67,10 71,98 70,14 67,41 72,83 68,94 66,67 71,24 1978-1980 69,21 66,68 71,75 69,82 67,02 72,59 68,59 66,21 71,03 1979 -1981 69,14 66,53 71,78 69,77 66,88 72,64 68,53 66,05 71,07 1980 -1982 69,42 66,70 72,17 69,94 66,90 72,95 68,89 66,31 71,53 1981 -1983 69,60 66,83 72,40 70,23 67,15 73,28 68,94 66,30 71,65 1982 -1984 69,77 66,98 72,61 70,46 67,40 73,49 69,04 66,34 71,82 1983-1985 69,70 66.81 72,65 70,37 67,20 73,54 68,95 66,14 71,85 1984-1986 69,74 66,78 72,78 70,36 67,10 73.61 68,99 66,14 71,98 1985-1987 69,53 66,55 72,59 70,06 66,88 73,26 68,81 65,89 71,86 1986-1988 69,27 66,30 72,32 69,84 66,69 73,03 68,52 65,60 71,58 1987-1989 69,42 66,51 72,41 70,17 67,08 73,28 68,55 65.65 71,60 1988-1990 69,56 66,56 72,65 70,25 67,06 73,46 68,70 65,70 71,80 1989-1991 69,76 66,59 73,05 70,39 67,02 73,83 68,88 65,71 72,25 1990-1992 69,78 66,56 73,17 70,54 67,16 74,02 68,75 65,45 72,29 1991 -1993 69,52 66,06 73,17 70,01 66,45 73,71 68,76 65,32 72,52 1992-1994 69,48 65,88 73,32 70,02 66,36 73,83 68,67 65,04 72,68 1993-1995 69,40 65,70 73,36 70,05 66,33 73,95 68,46 64,70 72,66 1994-1996 69,05 65,30 73,09 69,84 66,12 73,77 67,99 64,13 72,33 1995-1997 68,95 65,19 73,00 69,82 66,16 73,66 67,80 63,86 72,26 1996 -1998 69,24 65,46 73,32 70,09 66,39 73,97 68,11 64,16 72,58 1997-1999 69,74 66,05 73,67 70,58 66,92 74,38 68,66 64,85 72,91 1998-2000 70,53 67,03 74,20 71,31 67,84 74,86 69,53 65,93 73,49

63

Tabelul 7 Migraţia internă determinată de schimbarea domiciliului, pe medii şi sexe

Sosiţi Plecaţi Anii

Total

În urban

În rural

Total

Din urban

Din rural

Total

1995 269491 148333 141158 289491 135833 153658

1996 292879 152585 140294 292879 148902 143977

1997 302579 144034 158545 302579 156622 145957

1998 276154 132472 143682 276154 150470 125684

1999 275699 131138 144561 275699 157758 117941

2000 244507 105614 138893 244507 140552 103955

Masculin

1995 128836 67616 61220 128836 62507 66329

1996 132490 69767 62723 132490 70205 62285

1997 134739 64379 70360 134739 72443 62296

1998 122100 58622 63478 122100 69282 52818

1999 121278 57636 63642 121278 72409 48869

2000 109666 46980 62686 109666 66757 42909

Feminin

1995 160655 80717 79938 160655 73326 87329

1996 160389 82818 77571 160389 78697 81692

1997 167840 79655 88185 167840 84179 83661

1998 154054 73850 80204 154054 81188 72866

1999 154421 73502 80919 154421 85349 69072

2000 134841 58634 76207 134841 73795 61046

Analizând migraţia pe sexe, în aceeaşi perioadă, constatăm că numărul de femei care emigrează este, fără excepţie, mai mare decât al bărbaţilor.

64

Urmărind migraţia externă constatăm că în perioada 1995-2000 a avut loc o reducere constantă a numărului de emigranţi. Dacă în 1995 s-au înregistrat 25.675 de emigranţi, în 1999 numărul lor a fost doar de 12.594, iar în 2000 a urcat la 14.753 (tabelul 8). Analizând emigraţia pe grupe de vârstă constatăm că cel mai mare număr de emigranţi este înregistrat la grupele de vârstă cuprinse între 26 şi 40 de ani, ceea ce ni se pare normal, deoarece este perioada când fiecare îşi caută rezolvarea mai optimă a statutului de profesionist şi asigurarea unui trai decent sau o situaţie materială mai acceptabilă. Un număr destul de mare de emigranţi sesizăm şi la grupele de vârstă cuprinse între 41-50 de ani. Nu ne miră faptul că la grupele de vârstă de sub 18 ani numărul de emigranţi este foarte mare, deoarece multe familii pleacă împreună cu copiii. Dacă analizăm numărul de emigranţi după naţionalitate (tabelul 8) şi după ţara de destinaţie deprindem unele aspecte interesante pentru perioada 1995-2000, după ce au avut loc marile emigrări ale unor etnii după Revoluţia din 1989. Cel mai mare număr de emigranţi îl reprezintă cel al românilor, ceea ce ni se pare firesc, raportat la numărul populaţiei. Pe locul al doilea se găsesc maghiarii, numărul emigranţilor fiind în scădere în ultimii ani. Urmează germanii, deşi grosul emigrării lor a fost imediat după 1990. În funcţie de ţara de destinaţie numărul cel mai mare de emigranţi a fost către Germania şi, după câte putem să ne dăm seama nu este vorba doar de plecarea saşilor din România în Germania, ci mai curând de plecarea unor români în căutarea unor locuri de muncă. Pe locul al doilea se plasează S.U.A., iar pe locul al treilea Canada. În ceea ce priveşte emigrarea către Ungaria situaţia este explicabilă, majoritatea lor fiind de etnie maghiară. Italia şi Franţa sunt ţări vizate de mulţi emigranţi. Aici emigrările au căpătat însă un aspect particular, fiind vorba mai ales de emigrarea unor ţigani pentru cerşit sau pentru afaceri neonorante. Repatrierea unor persoane a cunoscut o creştere importantă în perioada 1995-2000. După cum putem urmări în tabelul 9 s-a produs o întoarcere a unui număr mare de locuitori în România. Cel mai mare număr provine din Rep. Moldova. Este vorba de o revenire la patria de origine. S-au întors însă şi unii maghiari, germani şi evrei. Ne surprinde însă numărul mare de repatriaţi din Germania, Franţa, Austria şi S.U.A. Această repatriere poate însă îmbrăca două aspecte. Din ţările Europei au fost expulzaţi în ultimii ani mulţi ţigani proveniţi din România, care au emigrat, aşa cum am mai spus, în scopuri nu prea ortodoxe. Merită însă toată atenţia repatrierea unor oameni de onoare, cu venituri importante, care simt nevoia să revină în ţară şi să-şi continue existenţa.

65

Tabelul 8 Emigranţii după naţionalitate şi ţara de destinaţie 1995 1996 1997 1998 1999 2000

Total 25675 21526 19945 17536 12594 14753

După naţionalitate

Români 18706 16767 16883 15202 11283 13438

Germani 2906 2315 1273 775 390 374

Maghiari 3608 2105 1459 1217 696 788

Evrei 131 191 136 198 111 66

Alte naţionalităţi 324 148 194 144 114 87

După ţara de destinaţie

Australia 136 165 207 206 124 143

Austria 2276 915 1551 941 468 270

Canada 2286 2123 2331 1945 1626 2518

Franţa 1438 2181 1143 846 696 809

Grecia 193 274 232 316 214 328

Israel 316 418 554 563 326 433

Italia 2195 1640 1706 1877 1415 2142

Germania 9010 6467 5807 3899 2370 2216

S.U.A. 2292 3181 2861 2868 2386 2723

Suedia 520 310 468 129 98 90

Ungaria 2509 1485 1244 1306 774 881

Alte ţări 2504 2367 1841 2640 2097 2200

66

Tabelul 9 Repatriaţi

1995 1996 1997 1998 1999 2000 Total 5507 6265 8432 11287 10467 12442 Pe sexe Masculin Feminin

2935 2572

4120 2145

4573 3859

6153 5134

5473 4994

6326 6116

Pe grupe de vârstă Sub 18 ani 18-40 ani 41-50 ani 51 ani şi peste

655 2756 1486 610

636 2416 2379 834

564 4178 2661 1029

1020 5621 3607 1039

1036 4802 3066 1563

1979 6090 2308 2065

După naţionalitate Români Maghiari Germani Evrei Alte naţionalităţi

4604 259 196 76 372

5332 311 225

- 397

7288 361 268 144 371

10289 355 248 85 310

9823 202 141 72 229

12138 176 40 42 46

După ţara din care s-au repatriat Austria Franţa Israel Germania S.U.A. Ungaria Republica Moldova Alte ţări

569 670 162 853 487 256

1171 1339

567 1075 211 764 420 117

1752 1359

455 1159 151 692 441 396 4092 1046

198 328 300 422 259 394

8109 1277

113 139 83 273 255 235

8359 1010

20 111 61

242 172 178

10365 1293

67

NIVELUL BIOCENOTIC

În existenţa lor speciile depind unele de altele, astfel încât între speciile care populează un anumit biotop se pot stabili o serie de interrelaţii deosebit de complexe. Tocmai interrelaţiile care se stabilesc între diferitele specii ale unui complex determină asocierea lor în aşa-numitele complexe biocenotice. Noţiunea de biocenoză a fost introdusă în biologie de K. Mobius, în 1877, care înţelegea prin biocenoză: „o comunitate în care totalitatea de specii şi indivizi, fiind reciproc limitată şi selectată sub acţiunea condiţiilor medii externe de viaţă, a continuat, pe calea transmiterii, posesiunea ei asupra unui anumit teritoriu”. În timp noţiunea de biocenoză a suferit anumite precizări şi delimitări. După E.P. Odum (1971), „biocenoza este un ansamblu de populaţii trăind pe un teritoriu sau habitat fizic determinat; este o unitate organizată în aşa măsură, încât are caracteristici în plus faţă de cea a componenţilor săi individuali şi populaţionali şi funcţionează ca o unitate prin transformări metabolice cuplate”. Analizând biocenoza ca nivel de organizare, apar şi alte elemente caracteristice, afară de faptul că este formată din populaţii, şi anume că are un caracter organizat şi prezintă integralitate. Biocenoza apare ca un nivel supraindividual, alcătuit din populaţii legate teritorial (deci simpatrice) şi interdependente funcţional; interdependenţa populaţiilor este rezultatul evoluţiei lor în comun şi deci al adaptării lor reciproce, şi ea determină caracterul organizat al biocenozei; interdependenţa funcţională este cauza, dar totodată şi efectul acumulării, transformării şi transferului de substanţă, energie şi informaţie în cadrul sistemului biocenotic; aceste procese determină dezvoltarea heterogenităţii, a integralităţii şi a celorlalte însuşiri de sistem al biocenozelor, precum şi faptul că în ierarhia nivelurilor de organizare a materiei vii biocenoza apare ca primul nivel la care se evidenţiază productivitatea biologică. Trofoecologia Între speciile unei biocenoze se stabilesc diferite interrelaţii. Cele trofice sunt cele mai importante, deoarece asigură circulaţia substanţei în biocenoze şi funcţionarea acesteia. Totalitatea relaţiilor trofice dintre specii în cadrul biocenozei constituie structura trofică a biocenozei. După MacFadyen substanţa parcurge o migraţie aciclică în biocenoze. Substanţa pătrunde în biocenoză sub forma unor combinaţii minerale din biotop, prin intermediul plantelor, care reprezintă producătorii. Din plante unele substanţe trec în consumatorii fitofagi şi sunt transformate în combinaţii organice de natură animală. Prin moartea şi descompunerea unor plante şi animale sau resturi provenite din diferite organe, unele combinaţii revin în sol, de unde sunt luate de alte plante, reluând circuitul, astfel că, în principiu, un anumit atom poate trece de mai multe ori în acelaşi sistem viu. Energia pătrunde în biocenoză tot prin intermediul plantelor. Energia este primită sub formă de cuante de lumină ce sunt captate de cloroplaste. Energia pătrunsă în sistemul viu se transformă din energie radiantă în energie chimică şi căldură. Cuantele de energie nu migrează ca atomii de la un organism la altul, în schimb energia chimică, stocată într-o macromoleculă organică, poate trece de la un organism la altul, dar nu mai poate fi reconvertibilă în energie radiantă. Aceeaşi cuantă de lumină nu poate

68

străbate de două ori un sistem viu. Organismele care formează o biocenoză, grupate fiind în specii, pot fi împărţite, din punct de vedere trofic în trei mari categorii: Producătorii: - sunt organisme autotrofe, capabile să transforme substanţele anorganice din combinaţiile minerale în substanţe organice; în mod obişnuit fotosinteza este realizată de plante; există însă şi unele bacterii - cyanobacterii, care realizează sinteza de substanţe organice şi alte grupe de bacterii şi algele, care, în ultima vreme sunt plasate în regnul PROTISTA (PROTOCTISTA); - bacteriile chemosintetizante realizează, de asemenea, unele sinteze de substanţe organice, folosind energia chimică; Consumatorii: - sunt organisme heterotrofe incapabile de sinteză de substanţă organică primară. Ele asimilează substanţele organice şi le transformă în molecule specifice ţesutului lor. Consumatorii primari sau fitofagi se hrănesc cu plante. Transformă substanţele organice de natură vegetală în substanţe organice de natură animală, cu alte caracteristici. Fitofagii sau consumatorii primari îndeplinesc funcţia de „industrie cheie” în cadrul biocenozei, tocmai prin faptul că realizează această transformare a substanţei vegetale în substanţă animală; Consumatorii secundari sunt zoofagi şi pot fi de diferite grade, până la consumatorii de vârf. Descompunătorii Descompunătorii sunt organisme care distrug, prin oxidare sau reducere, substanţa organică moartă şi o degradează la substanţă anorganică. Aici putem încadra bacteriile şi ciupercile. Organismele saprofage se hrănesc cu substanţa organică moartă vegetală sau animală. Aici putem încadra unele ciuperci şi diferite animale: râme, izopode, diplopode etc. Urmărind circuitul substanţei şi energiei în biocenoză, putem să constatăm că acestea trec de la o categorie de organisme la altele, totdeauna în aceeaşi direcţie, constituind ceea ce numim lanţuri trofice. Piramidele trofice Relaţiile trofice ale speciilor dintr-o biocenoză pot fi ilustrate şi sub formă de piramide trofice. Într-o piramidă trofică sau eltoniană, sau piramidă a numerelor, speciile sunt dispuse pe nivele, în funcţie de circulaţia materiei şi a energiei. Ponderile diferitelor nivele trofice în biocenoză şi relaţiile dintre ele caracterizează, cantitativ, structura trofică a biocenozei. Piramida numerelor este guvernată de anumite legi numerice; în funcţie de tipul de piramidă: - piramida de tip prădător; - piramida de tip parazit; - piramida de tip parazitoid. Piramide inverse de biotop Sub aspectul activităţii trofice pe care o desfăşoară, speciile de consumatori sunt grupate în componente spaţiale, ce depăşesc limita unei singure biocenoze. Elton analizând raportul între nivelele trofice şi spaţiul pe care îl ocupă diverse tipuri

de consumatori a conceput aşa-numitele piramide inverse. În piramidele inverse, cu cât este mai înalt nivelul de consumator, cu atât mai întinsă este aria parcursă în căutarea hranei, cu atât este mai mare numărul biotopurilor acoperite în cursul activităţii trofecologice. În piramidele de tip prădător numărul indivizilor scade de la un nivel trofic la altul, în schimb creşte masa corporală a fiecărui individ (fig. 12). În piramidele trofice de tip parazitar situaţia se petrece invers: creşte numărul de indivizi de la bază spre vârf (deşi piramida apare răsturnată), în schimb scade considerabil biomasa fiecărui individ (fig. 13). Peşti răpitori de vârf bacteriofagi

69

Peşti răpitori

Bacterii

Peşti planctonofagi

Căpuşe

Zooplancton

Oaie

Fitoplancton

Alge

Fig. 12 Piramida trofică de tip prădător Fig. 13 Piramida trofică de tip parazitar

În cazul piramidelor trofice de tip parazitoid (în situaţia în care într-o gazdă nu se dezvoltă decât un singur parazitoid), atunci numărul de indivizi scade de la bază spre vârf, însă scade şi biomasa fiecărui individ (fig. 14). Pochyneuron aphidis

Asaphes vulgaris

Charips longicornis

Diaeretiella rapae

Brevicoryne brassicae

Brassica oleracea

Fig. 14 Piramida trofică de tip parazitoid

Lanţuri trofice

Ch. Elton creiază noţiunea de lanţ trofic - şirurile de fiinţe vii în care hrana circulă de la un capăt la altul, adică de la producător spre ultimul consumator. Cea mai simplă situaţie trofică ar fi, după Elton, cea a unei plante neangrenate în nici un lanţ trofic (în sere, grădini botanice). Tipuri de lanţuri trofice: - lanţ trofic elementar (două verigi) - Zea mays → Ustilogo maydis; - lanţuri trofice cu mai multe verigi: Zea mays – păsări granivore → păsări răpitoare. Lanţurile trofice lucrează în general în sensul transformării hranei din material de dimensiuni mici în material de dimensiuni mai mari, deci hrana devine accesibilă unor consumatori tot mai mari . Deosebim mai multe tipuri de lanţuri trofice: - lanţul erbivorelor şi prădătorilor: - varza → albiliţa verzei → păsări insectivore → păsări răpitoare; - lanţul saprofagilor şi prădătorilor: - lanţul detritic: - detritus (vegetal) → diplopode → chilopode; - izopode → chilopode → păsări. Consumatorii detritofagi formează o „industrie detritică”; - lanţul paraziţilor este bazat pe consumul de substanţă vie (hiperparazitism); - oaie → căpuşă → bacterii → bacteriofagi Reţeaua trofică Lanţurile trofice nu sunt izolate, nu sunt paralele, ci sunt interdependente, influenţându-se reciproc. Circulaţia substanţelor într-o reţea trofică poate să descrie un ciclu, să nu fie liniară ca în lanţurile trofice (fig. 15).

Fig. 15 Reţea trofică

70

71

Energetica lanţurilor trofice Orice transformare energetică a unui sistem este supusă unor principii termodinamice. Principiul I al termodinamicii sub aspect ecologic Energia unui sistem nu poate să crească decât prin acceptarea de energie sub formă de lucru mecanic sau de căldură din mediu. Lucrul mecanic şi căldura sunt forme reversibile ale energiei. Din principiul I decurge faptul că toate formele de energie sunt reciproc convertibile, că energia unui sistem se transformă în diferitele sale forme, dar nu este distrusă. Energia totală a unui sistem este alcătuită din trei componente:

- energie cinetică - rezultatul mişcării sistemului; - energie potenţială - descrie interacţiunile sistemului cu mediul; - energie internă - rezultată din mişcările şi interacţiunile interne ale sistemului.

Din principiul I rezultă că variaţiile energiei interne a sistemului sunt independente de calea urmată pentru trecerea de la starea I la starea II. Cantitatea de energie convertită în cursul transformării sistemului depinde numai de cantitatea iniţială de substanţă şi energie intrată în reacţie şi de produsul final. Numărul de verigi nu influenţează bilanţul energetic al sistemului. Această consecinţă se aplică şi lanţului trofic. Şi în lanţul trofic cantitatea de substanţă şi energie iniţială este decisivă pentru bugetul energetic al lanţului trofic şi numărul de verigi. Într-un şir de transformări energetice cum este lanţul trofic, cantitatea de energie scade de-a lungul şirului, deoarece trecerea de la o stare la alta este însoţită de pierdere de energie sub formă de căldură. Operând în mai multe lanţuri trofice, zoofagele acumulează energie din mai multe surse şi depăşesc, astfel, limitările de resurse energetice impuse de principiul I. Principiul al II-lea al termodinamicii În timp ce primul principiu postulează convertibilitatea reciprocă a formelor de energie, cel de al II-lea postulează faptul că, numai o parte din căldura produsă în cursul transformărilor energetice ale sistemului este compensată prin convertire în lucru mecanic; o altă parte din căldură este pierdută, fiind cedată mediului. Aceasta înseamnă că un sistem nu poate lucra la infinit dacă primeşte din mediu numai energie sub forma de căldură, sau, ceea ce este acelaşi lucru, dacă întreaga sa energie internă se transformă în căldură şi nu se mai compensează. În lanţurile trofice transferul de energie de la o specie la alta conduce la pierderi mari sub formă de căldură. Sistemul se decompensează prin scăderea îngrijorătoare a stocului său de energie. Lindmann a formulat ideea că pierderile de energie se reduc în lanţul trofic de la bază spre vârf, în timp ce eficienţa asimilării creşte. Desigur, că numai o parte din energia acceptată de o verigă a lanţului trofic este integrată şi stocată în moleculele proprii, cea mai mare parte fiind cheltuită pentru realizarea activităţii vitale: respiraţie, excreţie etc. Pentru ca bugetul de energie să fie pozitiv, este nevoie ca aceste cheltuieli de energie să fie compensate printr-un consum foarte mare de energie şi prin asimilarea eficientă a energiei, adică prin stabilirea unui raport util (pozitiv) între partea consumată şi partea asimilată. Fitofagele realizează un buget energetic pozitiv având la îndemână o cantitate mare de

72

hrană, compensând pierderile energetice printr-un consum foarte mare. Zoofagele, mai ales cele de vârf, nu-şi pot compensa cu uşurinţă pierderile de energie. În cursul succesiunii ecologice, diversitatea biocenozei creşte datorită simplului fapt că diversitatea naşte diversităţi, aşa cum se exprima Whittaker. O specie nou instalată într-un ecosistem reprezintă o nouă resursă pentru alte specii. Aceasta se explică la fiecare nivel trofic: intrările de energie cresc în nivelul dat odată cu creşterea diversităţii lui structurale. Această trăsătură exprimă una dintre tendinţele esenţiale din evoluţia ecosistemelor. Creşterea diversităţii nu tinde câtre valori maxime, ci către cele optime în funcţie de fluxul de energie. În ecosisteme cu energie incidentă (solară) limitată şi fără surse suplimentare (intrări de nutrienţi, substanţe organice etc.), una dintre consecinţele esenţiale ale creşterii diversităţii este creşterea intrărilor de energie în sistem; prin creşterea diversităţii şi a conexiunilor dintre componentele biocenozei, fiecare populaţie este supusă unui multiplu control şi, ca atare, creşte stabilitatea ecosistemului. Prin stabilitate trebuie să înţelegem menţinerea acelei structuri şi organizări a biocenozei, care asigură intrarea cantităţii de energie cât mai apropiate de optim. În cadrul reţelei trofice populaţia trebuie să consume atâta energie de câtă este nevoie pentru a asigura prolificitatea necesară asigurării densităţii, să facă faţă pierderilor, să asigure creşterea şi dezvoltarea normală, realizarea reproducerii şi o eficienţă cât mai mare în folosirea resurselor disponibile în ecosistem. Integralitatea biocenozei Integralitatea biocenozei se realizează prin diferenţierea structurală şi funcţională a populaţiilor din care este formată. Interdependenţa populaţiilor este cauza dar şi efectul adaptării lor reciproce. Biocenoza va avea o integralitate cu atât mai accentuată cu cât populaţiile care o alcătuiesc depind mai mult în existenţa lor unele de altele. Deci, relaţiile interspecifice reprezintă trăsătura fundamentală a oricărei biocenoze, având rol în organizarea sistemului, orientarea selecţiei şi în determinarea ritmurilor acesteia. Relaţiile interspecifice determină intensitatea şi amploarea procesului esenţial al transferului de substanţă, energie şi informaţie şi prin aceasta productivitatea biocenozelor. Relaţiile interspecifice sunt foarte variate. Unele sunt rigide, permanente şi obligatorii, altele sunt flexibile, putându-se schimba în timpul vieţii. Unele relaţii sunt esenţiale pentru biocenoză, altele pot avea rol secundar. În interacţiunea dintre două specii putem deosebi relaţii pozitive, negative sau nule.

1. - neutralismul ( 0 - 0 ) - - Pieris brassicae; - Leptinotarsa decemlineata; 2. - competiţia (concurenţa) (- -) - două specii pot avea acelaşi fel de hrană şi un comportament mai mult sau mai puţin asemănător. Aceste specii când se întâlnesc se resping; - Coloeus monedula – stăncuţa şi Streptopelia decaocta - (guguştiucul); - Lepus europaeus (iepurele) şi Oryctolagus cuniculus (iepurele de vizuină); 3. - Mutualismul - (+ + ) - ambele populaţii au de profitat de pe urma convieţuirii; - lichenii = alge + ciuperci + bacterii; - Chlorohydra viridissima (hidra) + alge verzi; - Reticulitermes lucifugus + Spirotrichonympha crinita; - Pronuba jucasella + Juca filamentosa;

73

4. - Protocooperarea ( + + ) - relaţia nu este obligatorie; - Pagurus + Adamsia rondeletti; 5. - Comensalism (+ 0) - relaţie obligatorie pentru comensal, în timp ce „gazda” nu este afectată.

Relaţii legate de reproducere:

- competiţia între unele specii pentru cuibărit: - păsările clocitoare din Delta Dunării intră în competiţie pentru construirea cuibului; - plante entomofile - insecte polenizatoare; - reproducerea unei specii este legată de prezenţa în biocenoză a altor specii, nu în

calitate de sursă de hrană, ci ca loc pentru construirea cuibului: - lişiţa şi corcodelul au nevoie de stuf.

Rhodeus sericeus (Ciprinide) depune ouăle în cavitatea paleală a moluştelor unionide. Larvele eclozate consumă o parte din hrană antrenată odată cu apa. Glochidiile scoicilor se prind de tegumentul peştilor şi trăiesc ca parazite. Frumuseţea petalelor colorate, care realizează o atmosferă de basm mai ales în poienile de la munte, reprezintă o adaptare uimitoare a plantelor superioare pentru atragerea insectelor polenizatoare. Adaptările merg până la perfecţiune la Orhidee. La Arum maculatum floarea are o conformaţie de tip special. Florile de Arum sunt hermafrodite, nu au înveliş floral şi emit un miros neplăcut pentru om, imitând mirosurile cadaverice, prin care atrag multe specii de insecte. Florile femele se găsesc la baza spadicelui, iar cele mascule mai sus, după care urmează unele flori sterile. Floarea este înconjurată de o spată colorată. În partea distală a spadicelui, care este mai umflată, metabolismul este mai intens, astfel că se realizează o temperatură de până la 30°C. Insectele atrase cad la baza florii, de unde nu pot ieşi datorită peretelui lunecos, astfel încât, zbătându-se se realizează polenizarea. În urma fecundaţiei pereţii spatei se încreţesc astfel încât insectele pot părăsi floarea şi trec în alta. Relaţii legate de protecţie

- Apărarea individuală pasivă: poate fi asigurată, în funcţie de specie, de diferite organe: carapace, cochilie, spini etc. - toxicitate - plante care sintetizează substanţe toxice pentru inhibarea altor plante: Lotus corniculatus, Senecio vulgaris - conţin alcalozi, care le protejează împotriva erbivorelor; - miros respingător prin care preîntâmpină atacul unor prădători: - Lytta vesicataria - căţelul frasinului; - Mustela putorius - dihorul; - Mephites mephites – sconcsul; - Brachynus explodens şi B. crepitans se apără atunci când sunt în pericol prin proiectare sub formă de explozibil, prin orificiul anal, a unor substanţe toxice, care conţin mult arseniu. - efecte alelopatice: -juglonul, produs de Juglans regia şi Juglans nigra inhibă germinarea altor plante, însă nu şi ale speciilor de Rubus şi Poa

74

pratensis; Apărare activă: autotomia; fuga; lupta; Apărare colectivă: - agregări de apărare; - ecloziune concentrată; - indivizi specializaţi în apărare. Nici un mijloc de apărare, oricât de perfecţionat ar fi, nu este perfect. Niciodată prada nu devine total invulnerabilă faţă de duşmani. Sistemul pradă-prădător funcţionează ca un tot: pe măsura perfecţionării mijloacelor de apărare, se perfecţionează şi cele ale răpitorului. Orice specie are mai mulţi duşmani, dar mijloacele de apărare care se elaborează prin selecţie au rol împotriva duşmanilor esenţiali. Între nivelele trofice trebuie să se menţină un anumit echilibru, care să asigure perenitatea speciilor în cadrul complexului biocenotic respectiv. În Canada a fost urmărită evoluţia râşilor în funcţie de cea a iepurilor. Au fost înregistrate cicluri de 9,63 ani, de maximum şi minimum de râşi şi de iepuri. Tortrix viridana apare în unii ani în număr atât de mare, încât defoliază pădurile. Aceasta determină moarte larvelor, ceea ce atrage şi dispariţia sau migrarea altor specii însoţitoare. Speciile polifage au rol în asigurarea stabilităţii biocenozei. Cu cât o biocenoză este mai complexă, mai heterogenă, cu atât este mai stabilă. În pădurile ecuatoriale nu au fost cunoscute dezvoltări experimentale ale insectelor dăunătoare. Numai intervenţia omului determină dezechilibre. Biocenozele au o evoluţie istorică. Ele îşi modifică configuraţia în timp şi spaţiu şi pot realiza o anumită dinamică. Din analiza multiplelor relaţii dintre speciile unei biocenoze reiese că acestea exercită o complexă influenţă asupra mersului selecţiei, determinând într-o mare măsură intensitatea, sensul şi formele ei. În examinarea relaţiilor biocenotice nu se poate trece cu vederea materialul ştiinţific acumulat, privind legăturile dintre specii, sau dintre ele şi mediul abiotic. Legăturile dintre specii se pot realiza pe baza emiterii de semnale şi a recepţionării lor. Semnalele pot fi acustice, optice, chimice, electromagnetice şi au un rol important în viaţa populaţiilor şi a biocenozelor. Se cunoaşte astăzi semnalizarea acustică a peştilor şi balenelor cu rol în recunoaşterea reciprocă, reproducere, nutriţie etc. Unele specii de peşti sunt neobişnuit de sensibile la radiaţii infraroşii. Şarpele cu clopoţei percepe variaţii de temperatură de 1/1000 grade, cu ajutorul unor fosete senzitive din regiunea buzelor. Sistemul de locaţie sonoră al liliecilor este de o mare precizie şi fineţe. Aceste semnale, alături de alte forme de relaţii biocenotice, au importanţa lor ca factori de integrare ai biocenozei şi deci, ca factori ai selecţiei. Evoluţia biocenozelor Biocenozele sunt sisteme dinamice, care se modifică, se dezvoltă prin înlocuirea unor specii cu altele, astfel că, deşi treptat, la un moment dat întreaga biocenoză poate fi înlocuită prin alta, având caracteristici structurale şi funcţionale cu totul noi. Acest proces este supus anumitor legi, cunoscute doar în parte şi el reprezintă succesiunea ecologică. Cauza succesiunii este determinată de interacţiunea dintre biotop şi

biocenoză. Biocenoza, prin activitatea ei, modifică biotopul. Condiţiile de viaţă rezultate pot deveni improprii pentru unele specii. Acestea intră în declin şi pot să dispară din biocenoza respectivă, locul lor fiind luat de alte specii, pentru care condiţiile rezultate sunt prielnice. Fazele se succed după anumite legităţi şi de obicei culminează printr-o fază de mai mare stabilitate şi de durată - stadiul de climax sau de maturitate. Analizând strategia succesiunii ecologice, E.P. Odum (1971) arată că aceasta constă în intensificarea controlului biologic asupra factorilor biotopului, ducând la realizarea unei maxime protecţii împotriva perturbărilor. Stabilitatea maximă a biocenozei, obţinută în faza de maturitate avansată, realizează şi condiţiile unei rezistenţe maxime faţă de perturbări şi de pătrunderea de noi informaţii.

Analiza sinecologică a principalelor specii din biocenoză

După cum aminteam în partea introductivă, sinecologia reprezintă o ramură a ecologiei care urmăreşte interrelaţiile dintre populaţiile unei biocenoze şi raporturile lor cu mediul. Pentru a putea caracteriza o populaţie ca o unitate funcţională a biocenozei trebuie să urmărim o serie de parametri structurali şi funcţionali precum: densitatea sau mărimea populaţiei, distribuţia spaţială, structura pe vârste sau dimensiuni (în funcţie de natura speciei) etc. În acest sens putem urmări diferite tipuri de indici: statistici, analitici şi sintetici. Indicii statistici Când urmărim diferite caractere ale unei specii trebuie să analizăm unele date privitoare la caracterele respective, care pot prezenta două trăsături majore: o tendinţă centrală şi o anumită variabilitate. Tendinţa centrală reprezintă o valoare ce tipizează caracterele investigate, în sensul că esenţializează aspectele urmărite. Variabilitatea ne ilustrează împrăştierea valorilor individuale în jurul valorii optime, sau în jurul valorii ce reprezintă tendinţa centrală. În acest sens se folosesc metode statistice pentru a putea surprinde tendinţa centrală şi variabilitatea unor caractere. Media aritmetică (x) Este folosită pentru a măsura tendinţa centrală, atunci când datele sunt variabile continuu. După cum prezintă M. Varvara, Ştefan Zamfirescu şi P. Neacşu, (2001) metoda cea mai simplă de calcul a mediei unui şir de valori individuale este metoda adunării şi apoi aflarea mediei prin împărţirea sumei la numărul lor.

x = n

xxxx n...321 +++ sau x =

nxΣ

75

x = media aritmetică; x = numărul de indivizi; n = totalul probelor (observaţiilor, măsurătorilor); Σ = suma Trebuie însă să ţinem seama că valorile medii nu ne dau o imagine perfectă asupra unui şir statistic deoarece nu ne prezintă nimic asupra distribuţiei măsurătorilor pe clase şi nici asupra graniţelor de variaţie ale şirurilor statistice. Varianţa (abaterea medie pătratică) (S2) Pentru a putea aprecia corect dispersia variaţiilor este necesar să calculăm abaterea medie pătratică sau varianţa. Aceasta reprezintă media aritmetică a pătratelor abaterilor valorilor individuale ale unui şir statistic de la media aritmetică a şirului respectiv. Ea ne oferă indicaţii asupra dispersiei valorilor în cadrul probei şi se calculează după relaţia:

S2 = 1−n

)( 22 Σ−Σ

nxx

S2 = abaterea medie pătratică (varianţa); x = numărul de indivizi; n = numărul probelor. Când varianţa este mică înseamnă că este o grupare restrânsă în jurul valorilor medii şi invers când este mare. Valorile obţinute ilustrează relaţia dintre varianţa medie şi modul de distribuţie a populaţiilor. S2 > x – distribuţie în agregate (binominală negativă); S2 = x – distribuţie întâmplătoare (Poisson); S2 < x - distribuţie binominală pozitivă (o formă de trecere între cea în agregate şi cea uniformă); S2 = 0 – distribuţia uniformă. Deviaţia standard (abaterea standard sau eroarea standard) Reprezintă măsura distanţei medii a fiecărei valori observate faţă de media tuturor valorilor şi ţine cont de toate valorile pe care o variabilă le poate lua.

S = 2S S = deviaţia standard; S2 = varianta (abaterea medie pătratică). O abatere standard mică înseamnă o grupare strânsă a elementelor în jurul valorii medii şi invers. Coeficientul de variaţie (S%)

76

Reprezintă raportul dintre abaterea standard (S) exprimată în procente din media aritmetică (x).

S% = x

S 100.

S% = coeficientul de variaţie; S = abaterea standard; X = media aritmetică. În situaţia în care coeficientul de variaţie al unei distribuţii de frecvenţe este mic înseamnă că variaţia distribuţiei respective este mică. S% < 10% - variaţie mică; S% între 10% - 20% - variaţie mijlocie; S > 20% - variaţie mare. Indici analitici Densitatea (abundenţa numerică) Reprezintă raportarea speciei la unitatea de suprafaţă sau volum. Poate fi exprimată numeric, în biomasă sau energetic. Putem folosi termenul de densitate brută atunci când ne raportăm la întregul spaţiu de viaţă al speciei, sau de densitate ecologică, atunci când ne raportăm numai la habitatul caracteristic. Folosim termenul de abundenţă numerică când urmărim numărul de indivizi pe o anumită suprafaţă (volum). Efectivul numeric se poate modifica în timp în funcţie de anumiţi factori biotici sau abiotici (fluctuaţii anuale, sezoniere, accidentale). Efectivul numeric al unei populaţii influenţează repartiţia spaţială a indivizilor, structura pe vârste, dimensiuni sau pe sexe. Abundenţa relativă (Ar) Reprezintă exprimarea în procente a participării fiecărei specii în biocenoza cercetată.

Ar = 100.Nn

n = numărul de indivizi ai speciei A (din proba sau probele cercetate); N = numărul total de indivizi (ai tuturor speciilor urmărite). Trebuie însă să menţionăm că speciile cele mai abundente nu sunt neapărat şi cele mai importante. Este firesc ca speciile prădătoare să aibă mai puţini indivizi decât speciile pradă. Frecvenţa (F) Reprezintă prezenţa în procente a unei specii într-o biocenoză. Se găseşte în relaţie directă cu densitatea. Ilustrează densitatea, omogenitatea sau heterogenitatea unei specii în cadrul biocenozei.

F = 100.Pp

F = frecvenţa; p = numărul probelor în care apare specia; P = numărul total al probelor recoltate. Pentru a ilustra o situaţie cât mai reală este necesar ca numărul de probe să fie suficient de mare, cel puţin 30 de probe.

77

Constanţa Reflectă continuitatea speciilor într-un biotop, pe baza probelor colectate. Este legată de prezenţa speciei în biocenoză şi se calculează după relaţia:

C = 100.Pp

p = numărul de probe în care se găseşte specia A; P = numărul total de probe prelevate. În funcţie de valorile constantei deosebim: C4 = specii constante, C > 75%; C3 = specii constante, C = 50,1 – 75%; C2 = specii accesorii, C = 21,5 – 50%; C1 = specii accidentale, C < 25%. În biocenozele tinere constanţa speciilor este foarte variabilă. Fidelitatea Reprezintă ataşamentul unor specii pentru anumite biocenoze, în concordanţă cu limitele de toleranţă ale valenţelor lor. Deosebim 4 tipuri de specii: 1. Specii indiferente, care pot vieţui în mai multe biocenoze, având o valenţă ecologică ridicată. Sunt specii ubicviste; 2. Specii străine, care apar accidental într-o biocenoză; 3. Specii preferenţiale, care se găsesc în biocenoze mai mult sau mai puţin asemănătoare; 4. Specii caracteristice, care preferă una dintre biocenoze cercetate. Dominanţa Evidenţiază rolul speciei în transportul materiei şi energiei într-un ecosistem. Dacă abundenţa speciei ne oferă informaţii asupra densităţii, atunci dominanţa ne ilustrează suprafaţa ocupată. Nu trebuie să sinonimizăm dominanţa cu abundenţa, deoarece este posibil ca o specie puţin abundentă să exercite o influenţă importantă în biocenoză şi invers. Dominanţa se calculează după relaţia:

DA = 100.NnA

D = dominanţa speciei A; n = numărul total de indivizi ai speciei A găsite în probele prelevate; N = numărul total de indivizi ai tuturor speciilor. Scala dominanţei este: D1 = subrecedentă < 1%; D2 = recedentă 1,1 – 2%; D3 = subdominantă 2,1 – 5%; D4 = dominantă 5,1 – 10%; D5 = eudominanta > 10%.

78

Importanţa unei specii în biocenoză poate fi evoluată şi în funcţie de biomasa speciei respective.

GA = 100.Mm

GA = biomasa speciei A; m = biomasa realizată de toţi indivizii speciei A; M = biomasa realizată de indivizii tuturor speciilor. Indici sintetici Indicele de semnificaţie ecologică (W) Se mai numeşte indice Dzuba şi reflectă, sub formă de procente, rolul unei specii în biocenoza, deoarece procentajele reprezintă raportul dintre frecvenţă şi abundenţă împărţit la 10.000.

W = 000.10

100..DAFA

FA = frecvenţa speciei A; DA = dominanţa speciei A. Scala indicelui de semnificaţie ecologică este: W1 < 0,1%; W2 valori cuprinse între 0,1-1%; W3 valori cuprinse între 1-5%; W4 valori cuprinse între 5,1-10%; W5 > 10%. Indicele de afinitate cenotică Se mai numeşte şi indicele lui Jaccard şi ilustrează afinitatea dintre speciile unei biocenoze atunci când le comparăm două câte două. Se calculează după relaţia:

q = 100.cba

c−+

a = numărul de probe în care este prezentă specia a; b = numărul de specii în care este prezentă specia b; c = numărul de probe în care se găsesc cele două specii (a şi b) împreună. Afinitatea este dată de modul de viaţă şi de cerinţele speciilor. Atunci când valorile sunt mari înseamnă că cele două specii au cerinţe de viaţă foarte apropiate. Prezenţa lor într-o biocenoză este favorizată de unul sau mai mulţi factori care le avantajează. Indicele Naughton & Wolf (id) Acest indice este în relaţie inversă cu indicele de diversitate. Se calculează după relaţia:

id = A

AA 21 +

79

A1 = specia cu abundenţă (densitatea cea mai mare); A2 = specia cu abundenţă (densitatea) imediat următoare; A = abundenţa (densitatea) totală. Indici de diversitate Într-un ecosistem putem vorbi atât de biodiversitate cât şi de ecodiversitate. Noţiunea de biodiversitate poate avea încărcături diferite: diversitate taxonomică, care se referă la taxonii superiori (încrengături, clase, ordine, familii, genuri) şi inferiori şi o diversitate a ecosistemului, când ne referim la bogăţia de specii şi grupări infraspecifice) şi o diversitate a ecosistemului, când ne referim la bogăţia de specii care alcătuieşte o anumită biocenoză. Diversitatea specifică reprezintă bogăţia de specii şi de indivizi din fiecare specie. Repartizarea indivizilor pe specii reprezintă aşa-numita echitabilitate. Prin ecodiversitate trebuie să înţelegem diversitatea condiţiilor de mediu. Este dată de heterogenitatea geo-morfologică şi climatică a zonelor populate de anumite specii. Diversitatea specifică este determinată de caracteristicile biotopului şi de capacitatea de suport a acestuia. Biotopul poate asigura o anumită încărcătură biotică în funcţie de multitudinea de factori abiotici. De altfel Thienemann stabileşte legic relaţia dintre caracteristicile biotopului şi structura biocenozelor: 1. Cu cât condiţiile de mediu sunt mai variate, mai apropiate de normal, cu atât numărul de specii este mai mare şi cel al indivizilor fiecărei specii este mai mic; 2. Cu cât condiţiile de mediu sunt mai depărtate de normal, cu atât numărul de specii scade şi creşte cel al indivizilor din fiecare specie. Legile lui Thienemann sunt completate de legea lui Franz care precizează: Cu cât dezvoltarea condiţiilor de mediu a fost mai continuă şi cu cât organismele au fost supuse timp mai îndelungat la condiţii de mediu uniforme, cu atât mai bogată în specii este biocenoza şi cu atât mai mare este stabilitatea ei. Indicii de diversitate permit aprecierea stării ecosistemelor în funcţie de nivelul de abundenţă al speciilor. Indicele de diversitate Shanon-Wiener (H (S)) Calculul acestui indice a fost îmbunătăţit de Lloyd şi Ghelardi, care au luat în consideraţie atât numărul de specii cât şi numărul de indivizi din fiecare specie (echitabilitatea). Relaţia este:

H(S) = )10log.10log( NrNrNNNK

Σ−

H = indicele de diversitate; S = numărul total de specii; K = factorul de conversie al logaritmilor din baza 10 în baza 2, K=3,321928; N = numărul total de indivizi; Nr = numărul total de indivizi al speciei r.

80

Diversitatea teoretică maximă (H(S) maxim) se calculează după relaţia:

H(S) max = Klog10S Este un calcul teoretic, care s-ar aplica atunci când echitabilitatea ar fi maximă, deci atunci când toate speciile ar avea acelaşi număr de indivizi. Totuşi, indicii de diversitate trebuie să fie comparaţi între ei, ceea ce înseamnă că numărul de indivizi din fiecare specie trebuie să fie aproximativ egal pentru a putea realiza o comparaţie validă. Valoarea indicelui este cuprins între 1.0 şi 6.0 (Stiling, 1992). Indicele Simpson derivă din aplicarea teoriei probabilităţilor. Se însumează probabilităţile de apariţie pentru fiecare specie, obţinând o măsură a modului în care ecosistemul este dominat de un număr mai mic sau mai mare de specii. Formula de calcul:

Is = Σ2Pi sau Is =

)1()1(

−Σ−

nnNN

Pi = prezenţa speciei i; r = numărul de indivizi ai speciei; N = numărul total de indivizi. Acest indice nu reflectă situaţia dintre biocenoză, dacă este dominată de un număr mic sau mare de specii. Indicele lui Margalef Evaluează informaţia furnizată de un eşantion, în funcţie de mărimea sa, asupra bogăţiei specifice.

d = N

S

2log)1( −

d = indicele lui Margalef; N = numărul total de indivizi; S = numărul total de specii. Echitabilitatea (E) reprezintă un parametru biocenotic care caracterizează gradul de uniformitate a distribuţiei indivizilor pe diferite specii. Este numită şi indicele de echitabilitate al lui Pielou şi se calculează după relaţia:

E = maxHH

H = valoarea calculată a indicelui lui Shannon; H max = valoarea maximă posibilă a diversităţii, realizată în situaţia în care toate speciile ar fi reprezentate prin acelaşi număr de indivizi (= log2S).

81

Coeficientul de similitudine (SjK) Ne oferă informaţii privind gradul de asemănare dintre perechile de specii sau de staţii. Astfel, similitudinea dintre staţiile j şi K se calculează după relaţia:

SjK = ( )( )

( ) 100.,min2

100.11

1

1

1

∑∑

∑∑

+=

⎪⎭

⎪⎬⎫

⎪⎩

⎪⎨⎧

+

−−

=

=

=

=

ikijpi

ikijpi

ikijpi

ikijpi

yyyy

yy

yy

yij = valoarea abundenţei sau biomasei speciei i din staţia j; yik = valoarea abundenţei sau biomasei speciei i din staţia k; p = numărul speciilor. Coeficientul de similitudine Sjk poate avea valori cuprinse între 0 şi 100 (când cele două staţii nu au nici o specie în comun, sau atunci când cele două staţii au aceleaşi specii cu un număr egal de indivizi).

82

83

BIOSFERA

Acest sistem biologic reprezintă viaţa în întregul său, viaţa ca fenomen cosmic. Termenul a fost introdus de E. Suess în 1875 pentru a defini pelicula (tegumentul) vie a Pământului. Trebuie să înţelegem că Pământul este acoperit la suprafaţă cu un înveliş continuu, de grosimi diferite, aşa cum tegumentul acoperă corpul unui animal. O.I. Vernadsky încearcă, în 1926, să aprofundeze acest termen şi să lege viaţa de mediul său, care o influenţează. Credem însă că pentru acest concept trebuie să acceptăm termenul propus de Cole, în 1958, cel de ecosferă. Biosfera trebuie să acopere în sfera sa de cuprindere viaţa ca fenomen cosmic la nivelul planetei Terra. Nu vom încerca să considerăm Pământul ca fiind o fiinţă vie, aşa cum ne propune J. Lovelock în The ages of Gaia (1990). Însă concepţia lui Lovelock ne ajută să înţelegem biosfera ca un tot unitar şi perfect funcţionabil. Trebuie să înţelegem că între subsistemele biosferei se stabilesc profunde interrelaţii, că totul depinde de totul, că viaţa funcţionează ca un tot unitar. Altfel n-am putea înţelege rolul şi funcţiile organismelor migratoare. Speciile migratoare sunt componente ale biocenozelor, ecosistemelor şi chiar a biomurilor situate la distanţă de mii de kilometri. Ele stabilesc legături în timp şi spaţiu între componentele („organele”) aceluiaşi întreg – biosfera. Numai înţelegând biosfera ca un întreg putem realiza cu adevărat ce înseamnă circuitul bio-geo-chimic, acest macrometabolism (metabolism planetar). Nimic nu se desfăşoară la întâmplare pe Terra. Totul se găseşte sub controlul unor programe perfect funcţionale, proprii fiecărui nivel de organizare. Biosfera reprezintă totalitatea biocenozelor de pe planeta noastră. Este una dintre sferele superficiale ale planetei, apărută la interferenţa dintre litosferă hidrosferă şi atmosferă. După Suess (1909) biosfera este un sistem superior, alcătuit din învelişul viu al planetei şi mediile de viaţă. În concepţia modernă fundamentată de Vernadski (1954) biosfera este un sistem eterogen de dimensiuni planetare, care integrează materia vie şi componentele anorganice ale scoarţei terestre într-un tot unitar, conectat la câmpul energetic al cosmosului. Forţa chimică şi geologică determinantă din biosferă este materia vie. Biosfera este un sistem dinamic planetar şi cosmic bazat pe interacţiunile scoarţei terestre cu energia radiantă. Hilmi (1965) consideră că biosfera este pe de o parte un domeniu planetar al vieţii, iar pe de altă parte un fenomen cosmic, reunind mediile geofizice cu substanţa vie planetară şi cu cosmosul. Biosfera este una dintre geosferele exterioare, un înveliş viu al Pământului. Este un domeniu de întretăiere a mai multor geosfere: - Atmosferă; - Litosferă; - Hidrosferă; - Biosferă. Biosfera este alcătuită din 6 tipuri de substanţă:

- substanţa organică vie; - substanţa biogenă (organică moartă, rezultat al descompunerii);

84

- substanţa anorganică inertă; - substanţa bioinertă - solul, care are funcţii vitale propriu-zise; - atomii liberi; - pulbere cosmică.

Substanţa vie din biosferă Substanţa organică vie este una din formele de ocurenţă a elementelor chimice de pe planeta noastră (Vernadsky, 1984). Celelalte forme de ocurenţă ar fi: magma, oxizii din roci, atomii liberi. Sub aspect mineralogic, substanţa vie este un produs al fenomenelor de hipergeneză. Este zona de geneză a mineralelor, dominată de interacţiunile biosferei, atmosferei şi hidrosferei. Substanţa vie este conectată la circuitul planetar al elementelor chimice, fiind o formă deschisă a organizării circuitului substanţei şi fluxului de energie de pe suprafaţa planetei. Extinderea spaţială a biosferei este condiţionată de posibilităţile de răspândire ale vieţii. Răspândirea vieţii este un reflex al energiei telurice şi cosmice. Această energie permite vieţuitoarelor să ocupe noi biotopuri şi să realizeze perpetuarea vieţii. Manifestările sale exterioare constau în explozii populaţionale, creşteri instantanee ale numărului de indivizi (cum ar fi fenomenul de „înflorire a apei”, explozia reproductivă a lui Ceriodaphnia reticulata, Daphnia magna etc.). Răspândirea vieţii se realizează prin unde populaţionale. Migraţiile reprezintă unde populaţionale prin care se realizează răspândirea. În biosferă apar şi puncte abiotice acolo unde factorii de mediu nu permit existenţa viului (cratere vulcanice, fumarole etc.). Limita superioară a biosferei este condiţionată de progresul critic al intensităţii radiaţiilor solare, dincolo de care este imposibilă viaţa. Această limită coincide cu stratul de ozon, de la circa 30 km. De fapt, germeni ai vieţii se găsesc până la 8 km în regiunile polare şi până la 18 km la tropice. Troposfera este dens populată numai până la câţiva zeci de metri înălţime deasupra solului. Într-un m3 de aer se găsesc între 300.000 - 1.300.000 spori de ciuperci. Zona marginală a vieţii este numită de Robotnov (1976) parabiosferă. Limita superioară a vieţii coincide în ocean cu adâncimea maximă, peste 11.000 m în gropile Marianelor, Filipinelor etc. În sol bacteriile ajung până la 3-4 Km (fauna hiporeică sau freatofauna). Unele bacterii sunt asociate cu zăcăminte de petrol. Biosfera şi metabolismul planetei Planetizarea biosferei este rezultatul evoluţiei lumii vii (Teilhard de Chardin, 1959). Biosfera funcţionează ca un sistem cosmo-dinamic, deoarece la interacţiunile din biosferă participă şi razele cosmice şi solare. Fluxul de substanţă este conectat la marele circuit al materiei planetare, care reuneşte învelişul exterior al Pământului cu geosferele profunde (fig. 16). Întregul glob pământesc este o formaţiune fizico-chimică unitară, geosferele fiind interconectate prin metabolismul planetar, adică prin schimbul de substanţă şi energie între geosferele profunde şi cele superficiale.

Sondă de petrol

Abataj Calcar

CO2

Respiraţie H2CO3

Recifi coralieri Proteine

N2

Humus

Descompunere Mineralizare

Rocă de calcar

Fig. 16 Circuitul CO2 în natură (după Duvigneaud şi Tanghe, 1967)

Metabolismul superficial (exterior) din învelişul de silicaţi ai Pământului, în care se desfăşoară procesele biochimice, aparţine metabolismului planetar (Goldschmidt, 1922). Substanţa vie participă la circuitul atomilor între geosferele superficiale şi cele profunde.

85

86

NOOSFERA

Noosfera este o nouă sferă a Pământului, a cărei structură şi dinamică depinde de activitatea şi inteligenţa omului. „Odată cu apariţia speciei Homo sapiens sapiens pe Pământ s-a produs un salt pe care evoluţia biologică nu-l cunoscuse încă. A apărut un magnific proces de sublimare, care este saltul instinctului la gândire. Este vorba, deci, de Umanizare. Umanizarea este, într-un sens mai larg, spiritualizarea filogenetică progresivă, în Civilizaţia umană, a tuturor forţelor conţinute în Animalitate. Filumul uman este un filum ca toate celelalte. Totuşi, pentru că evoluţia specifică a Primatelor (cea care conduce spre o cerebralizare crescută) coincide cu evoluţia axială a materiei (care conduce fiinţele spre cea mai înaltă conştiinţă), Omul apărut în sânul Primatelor se împlineşte pe traiectoria săgeţii evolutive zoologice” (Pierre Teilhard de Chardin, Fenomenul uman, Ed. Aion, 1997, p. 160). Urmărind fenomenele evolutive pe Terra, vom fi de acord cu Teilhard de Chardin că: „sub pulsaţiile geo-chimiei, a geo-tectonicii, a geo-biologiei, un singur şi unic proces de fond, mereu uşor de recunoscut: cel care, după ce s-a materializat în primele celule, se prelungea în edificarea sistemelor nervoase. Geogeneza, spuneam noi, emigrând în Biogeneză care nu este în cele din urmă decât o Psihogeneză” (Fenomenul uman, p. 160). Urmărind evoluţia suntem obligaţi să cuprindem întregul, adică întregul Cosmos, întreaga materie. Nu putem desprinde evoluţia biologică de evoluţia planetei Terra. Nu ne putem opri doar la evoluţia biologică a fiinţelor, la transformarea somatică a acestora. De la un anumit nivel al evoluţiei biologice (somatice) i se ataşează o evoluţie a psihicului şi o evoluţie a gândirii care, pornind de la rudimentele gândirii animale, ajunge până la paroxism la om. După cum remarca Teilhard de Chardin: „Psihogeneza ne-a condus până la Om. Ea dispare acum, preluată şi absorbită de o funcţie mai înaltă: naşterea mai întâi, apoi ulterior, toate dezvoltările Spiritului – Noogeneza. Când, pentru prima oară, într-o fiinţă vie instinctul s-a zărit ca în propria lui oglindă, Lumea întreagă a făcut un pas” (Fenomenul uman, p. 160). De la Suess încoace oamenii de ştiinţă s-au obişnuit să adauge la păturile succesive ale Pământului, multe altele: pătura vie, care constituie Biosfera, pătura vie împreună cu mediul său Ecosfera. Biosfera este un înveliş real şi evident ca şi barisfera centrală metalică, litosfera stâncoasă, hidrosfera fluidă şi adâncă şi atmosfera. Biosfera este chiar mai bine individualizată şi integrată într-un tot, care prin ţesătura relaţiilor genetice desfăşurate şi organizate conturează clar Arborele Vieţii. Noosfera reprezintă o sferă nouă, în care vedem cum „rostul gânditor” apărut la finele Terţiarului, se etalează de atunci peste lumea plantelor şi a animalelor, în afara şi deasupra biosferei. Prin apariţia omului începe o nouă vârstă a pământului. Pământul îşi schimbă „pielea” şi îşi descoperă sufletul. Pasul istoric al Reflecţiei este mult mai important decât toate palierele evolutive pe care au urcat treptele tetrapodelor. Naşterea gândirii a fost urmarea directă şi comparabilă cu fenomenul condensării chimismului terestru în lungul drum al pregătirii apariţiei vieţii. Atâta doar că înecaţi noi înşine în uman, asemenea peştilor în mare, ne este foarte greu să ne ridicăm pentru a aprecia specificitatea şi amploarea acestui fenomen. Explozia de cerebralitate, această invazie a unui nou tip de animal, care elimină şi

87

aserveşte gradual orice formă de viaţă care nu este umană, această maree irezistibilă de câmpuri agricole, şi uzine, acest edificiu-imens şi crescător de materie şi de gândire, toate acestea au schimbat faţa Pământului, au determinat apariţia unei noi sfere pe care Teilhard de Chardin o numeşte noosferă. Este sfera gândirii umane, care începe să se manifeste ca o substanţă fosforescentă (p. 162). Coroana Noosferei este dăltuită cu cele mai preţioase giuvaeruri ale gândirii umane. Noosfera este deci, sfera inteligenţei, este spiritualitatea prin care Viaţa intră în comuniune cu Spiritul Universal.

Noosfera acţionează asupra imigraţiei biogeochimice a atomilor prin trei procese de bază:

- extragerea şi utilizarea inteligentă a elementelor chimice din pământ; - practicarea agriculturii şi a zootehniei; - construcţia de baraje şi de edificii monumentale.

Lăsăm deoparte activităţile mărunte care nu ies la iveală din înălţimile cosmice. Trebuie însă să punem în evidenţă şi o altă faţă a acţiunii inteligenţei umane, care nu reprezintă dovada aplicării cu adevărat inteligente a energiilor pe care le manipulează. Este vorba de cicatricele hâde pe care le înscrie pe faţa Pământului prin războaiele de orice natură pe care le poartă. Menţinerea şi chiar extinderea deşerturilor.

În rest, stadiul spre care tinde actualmente biosfera în evoluţia sa este logosfera, sfera ideii, adică acea geosferă bazată pe armonizarea biosferei cu tehnologia.

Logosfera este reprezentată de sistemele de idei şi simboluri create de oameni, sistemele de stocare şi selecţionare a informaţiei. Interacţiunea tehnosferă-logosferă va trebui să contribuie la realizarea mai deplină a fiinţei umane atât pe plan material cât şi spiritual. Apare însă o condiţie de bază pentru realizarea corectă a acestei tendinţe evolutive – protejarea naturii, revenirea omului la NATURĂ şi restabilirea armoniei cu natura. Nu este vorba de o întoarcere la sălbăticie, ci de a nu avea faţă de natură un comportament denaturat.

Vorbind de atâtea sfere ale Pământului, simţim cum se conturează cu tot mai multă intensitate sfera informaţiei (infosferă) care, de fapt, nu este nouă, ci doar se manifestă printr-o creştere exponenţială. Infosfera este o componentă a semiosferei, o dezvoltare a discursului biosemiotic, care a început să se contureze odată cu apariţia vieţii şi s-a manifestat progresiv în evoluţie ajungând, prin om, la dimensiuni cosmice.

Revenind la Noosferă constatăm că ea reprezintă o faţă artificială a Pământului, o prelucrare a acestuia de către om. Aceasta însă nu reprezintă altceva decât urmarea legitimă a filogenezei noastre. Ne exprimăm astfel deoarece creaţiile gândirii umane pot fi privite ca o prelungire sub formă reflectată a mecanismului obscur prin care orice formă nouă a germinat pe Arborele Vieţii.

Odată cu omul Pământul începe să cunoască alte dimensiuni. Chiar dacă vom obosi pe cititor făcând mereu trimiteri la Teilhard de Chardin,

trebuie să recunoaştem că el a fundamentat acest concept. După cum remarcă el: „Omul, nu centru al Universului, aşa cum au crezut cu naivitate – dar, ceea ce este mult mai frumos, Omul, săgeata ascensională a marii sinteze biologice. Omul constituind, pentru el singur, ultimul născut, cel mai proaspăt, cel mai complicat, cel mai nuanţat dintre Rosturile succesive ale Vieţii” (Fenomenul uman, p. 201).

Noosfera nu este o iluzie, ci reprezintă o realitate cosmică, deoarece prin iradierea propriei sale conştiinţe omul se ridică din natura anonimă şi creşte prin educaţie şi imitaţie înălţându-se spiritual graţie activităţii sale. Omul nu se poate însă ridica spiritual decât în mijlocul oamenilor, în societatea umană. Acumulările gândirii

88

sale devin istorice şi îşi pun amprenta nu numai asupra fiinţelor umane, ci şi asupra întregii naturi.

Alături de o ereditate biologică, odată cu omul apare un nou tip de ereditate, o ereditate culturală, care reprezintă o formă aparte. Omul devine un caz aparte de evoluţie. Şi aşa cum se exprima Teilhard de Chardin: „Transportată de om în stratul gânditor al Pământului, ereditatea, fără să înceteze să fie germinală (sau cromozomică) în individ, emigrează, în ceea ce are esenţial viu în ea însăşi, într-un organism reflexiv, colectiv şi permanent, în care ontogeneza se confundă cu filogeneza. Din lanţul celulelor, ea trece în rosturile circumterestre ale Noosferei. Nu-i de mirare atunci, că începând din acest moment şi datorită caracterului acestui nou mediu, ea se reduce, în floarea sa, la transmisia pur şi simplu a comorilor spirituale dobândite” (Fenomenul uman, p. 202).

Urmărindu-l pe Teilhard de Chardin vom surprinde în gândirea sa două aspecte importante:

- apariţia noosferei ca o încununare a evoluţiei biologice, care prin om a ajuns să-şi cunoască propria interioritate;

- manifestarea noosferei în natură ca o materializare a Spiritului. De altfel Richard Dawkins, în Gena egoistă, imaginează un scenariu în care nişte

extratereştri mai evoluaţi decât noi, apropiindu-se de Terra, descoperă că planeta este generatoare de viaţă şi chiar de civilizaţie, evidenţiind, cu siguranţă, aura noosferei care iluminează Pământul. Aceştia se întreabă însă dacă pământenii sunt atât de evoluaţi încât au descoperit evoluţia ca fenomen cosmic.

Aura creată de noosferă este dată de prelucrarea de către om a naturii. Este amprenta pe care omul şi-o pune pe faţa Pământului, nu doar prin construcţiile sale, ci şi prin spiritul care se degajă din creaţia sa. Nu trebuie însă să vedem la tot pasul o înălţare. Omul a provocat şi provoacă încă răni adânci pe „tegumentul” fin şi viu al Pământului. Iar manifestările războinice ale omului se desfăşoară continuu, fără nici o clipă de întrerupere. Extratereştrii la care se referă Dawkins ar admira, poate, unele construcţii megalitice ale omului, dar s-ar putea uimi cum, ajuns la gradul său de gândire şi de civilizaţie, îşi permite să doboare milioane de Km2 de păduri în Amazonia şi să lase deşerturile să îşi facă de cap. Omul, la nivelul actual al evoluţiei sale, ar putea transforma întregul Pământ într-o grădină înfloritoare.

Din momentul în care omul modern s-a constituit ca specie biologică, a întrunit toate calităţile care să-i permită ascensiunea către înaltul sferei spirituale. Înălţarea în spirit s-a realizat într-un ritm ameţitor, deosebit de alert în raport cu şlefuirea biologică. Aceasta probabil datorită faptului că înălţarea spirituală avea nevoie de un substrat biologic solid, bazat pe o ereditate desăvârşită.

Înălţarea spirituală a omului a pornit de la prima piatră cioplită. A intrat apoi omul în vârsta vânătoarei, deoarece primele unelte umane au fost folosite la prinderea şi prelucrarea vânatului.

Vârsta vânatului a dus la vârsta domesticirii animalelor, care a fost urmată de cea a agriculturii. Schimbările de vârstă s-au succedat cu repeziciune. Dacă prin anii 1948 Teilhard de Chardin arăta că vârsta industriei, vârsta petrolului, a electricităţii şi a atomului s-au succedat rapid una după alta şi au urmat apoi vârsta maşinii, cea a marilor colectivităţi şi a ştiinţei, rămânând ca viitorul să decidă „numele cel mai potrivit pe care îl va da acestei noi ere în care trăim”, am putea continua lista cu vârsta geneticii şi a biologiei moleculare (prin elucidarea structurii acizilor nucleici), a ciberneticii, a ieşirii în spaţiul cosmic şi a informaţiei şi urmează a ..., numele contează mai puţin. „Ceea ce contează în schimb este faptul că, pentru preţul a ceea ce îndurăm, un pas în plus al Vieţii decisiv este pe cale să se împlinească în jurul nostru. După o lungă maturaţie, sub fixitatea aparentă a secolelor agricole, a venit,

89

în sfârşit, vremea, marcată de grozăvii inevitabile, a unei schimbări de stare. Au existat cei dintâi Oameni care şi-au văzut originile. Vor fi şi cei care vor asista la scenele marelui Sfârşit. Şansa, onoarea scurtelor noastre existenţe este ca ele să coincidă cu o schimbare a noosferei” (Fenomenul uman, p. 191).

Teilhard de Chardin ne invită să măsurăm importanţa şi să apreciem sensul umanizării, să ne desprindem la propriu sau la figurat de suprafaţa Pământului şi să descifrăm forma specifică a Spiritului care se naşte în sânul Pământului modern:

„Pământul fumegând de uzine. Pământul trepidând de afaceri. Pământul vibrând de sute de radiaţii noi. Acest mare organism nu trăieşte, până la urmă, decât prin şi pentru un suflet nou. Prin schimbarea de Vârstă, schimbarea de Gândire” (Fenomenul uman, p. 192).

Teilhard de Chardin era încântat de izbucnirea spectaculoasă a vârstei industriale a primei jumătăţi a veacului XX. Preotul Teilhard nu se gândea decât la ceea ce este bun pentru sufletul omului. A trecut însă cu oarecare uşurinţă peste cea mai criminală acţiune a omului în timpul acestui secol războinic (dezastrul atomic de la Hiroshima şi Nagasaki).

Prin anii 1960 se considera că fenomenul de eutrofizare a apelor cu substanţe minerale biogene şi chiar organice reprezintă o mană cerească. Apele eutrofe determinând dezvoltarea spectaculoasă a fitoplanctonului şi, deci, ridicarea productivităţii primare la o cotă nesperată. În mod corelativ creşte şi productivitatea secundară, deci producţia de peşte. Nu se bănuia atunci că eutrofizarea excesivă a apelor va determina dezvoltarea exponenţială a unor specii de alge, deci fenomenul de „înflorire” a algelor („înflorire” a apelor) cu consecinţe catastrofale asupra faunei bentonice şi nu numai.

Superindustrializarea necorelată cu grija pentru protecţia mediului şi a omului a generat flagelul vieţii contemporane – POLUAREA.

Dacă vom merge tot aşa cu dezvoltarea tehnicii, fără preocuparea pentru protecţia naturii şi pentru o dezvoltare durabilă, ne vom pune sub semnul întrebării propria existenţă. Deja afectarea ecranului de ozon, acumularea îngrijorătoare a CO2, slăbirea imunităţii organismului prin industria de medicamente sintetice, corelată cu creşterea rezistenţei şi a virulenţei unor agenţi patogeni reprezintă semnale de alarmă care pun sub semnul întrebării evoluţia planetei şi a vieţii.

Ceea ce impresionează şi surprinde totodată, este faptul că această înălţare spirituală rapidă se face fără o modificare somatică vizibilă (nici nu se putea realiza pe parcursul a 15.000-20.000 de ani). Pare incredibil, dar trecerea de la momentul în care omul, deschizând pentru prima dată ochii, a văzut lumina şi elementele naturii năpăstuindu-se învălmăşite în jurul său, de la momentul în care Lumea nu depăşea zidurile colibei sau al cercului familial, s-a făcut în mod rapid, omul ajungând să-şi lărgească orizontul cunoaşterii, depăşind înconjurimea imediată şi ridicându-se la cunoaşterea cosmosului şi a abisului structurii interne a fiinţei umane.

Germenii noosferei au prins contur rapid, s-au dezvoltat înfingând cu tărie rădăcinile Arborelui Vieţii în sferele Pământului şi înălţându-se prin tulpină şi ramuri către sferele cele mai înalte, unde a înflorit şi a început să rodească spiritul uman. Totul este ca roadele noosferei să fie sănătoase, ca unele fructe să nu fie frumoase doar la suprafaţă şi putrede în interior, adică sfârşitul uman să nu fie afectat de orgoliu şi nesăbuinţă şi, în loc să lumineze ca un nimb globul planetei, să-l păteze prin unele pretenţii meschine.

90

ECOSISTEMUL

Reprezintă unitatea funcţională fundamentală a biosferei, care este întemeiată pe interacţiunile dintre biocenoza şi biotop. Din interacţiunile trofo-dinamice rezultă sistemul funcţional.

Prin ecosistem, termen creat de botanistul A. Tansley (1935), se înţeleg părţi mai mari sau mai mici din „natura vie”, plante şi animale (care formează biocenoza, sau comunitatea biotică) în interacţiune cu mediul de viaţă (biotop sau habitat), formând un ansamblu integrat, o unitate funcţională.

Totalitatea ecosistemelor formează ecosfera care se găseşte în stare de echilibru dinamic cu factorii de mediu.

În structura ecosistemelor se deosebesc trei constituenţi principali: 1. - condiţii abiotice - sub formă de factori climatici, fizico-chimici, nutrienţi,

substanţe organice etc.; 2. - organisme autotrofe - reprezentate prin plante verzi, alge, bacterii autotrofe

capabile să utilizeze energia luminoasă şi substanţele anorganice pentru a sintetiza protoplasma propriului lor corp;

3. - organisme heterotrofe, care necesită substanţe organice complexe. Unele heterotrofe sunt macrofage, organisme capabile să ingereze hrana: fitofage, carnivore, saprofage, omnivore, altele sunt microfage sau formează marea grupă ecologică a descompunătorilor.

Structura trofică a ecosistemului constă în gruparea populaţiilor după regimul lor trofic, în autotrofe şi diferite categorii de heterotrofe: fitofage, carnivore primare, carnivore secundare, carnivore de vârf, formând lanţuri trofice, care consumă succesiv şi sunt consumate la rândul lor.

Lanţurile trofice sunt de mai multe tipuri: - fitofag: plantă → fitofag; - zoofag: plantă → fitofag → zoofag I → zoofag II; - detrital: detritus → saprofag (saprofit) → carnivor; - parazitar (parazitoid): gazdă → parazit → hiperparazit. Aceste lanţuri trofice se interconectează frecvent datorită organismelor fitofage, care

reprezintă nişte noduri trofice. Astfel se constituie reţelele trofice mai mult sau mai puţin complicate.

În legătură cu structura trofică este importantă din punct de vedere economic stabilirea biomasei prezente (standing crop) în întreaga biocenoză sau, numai la un nivel trofic, sau într-o populaţie, fie la un moment dat, fie ca valoare medie într-un interval anumit de timp. Importanţa biomasei prezente se datorează atât energiei pe care o conţine sub formă de hrană accesibilă altor nivele trofice, cât şi ca spaţiu de viaţă oferit sub formă de suport sau adăpost diferitelor organisme, dar şi rolului biomasei ca factor modificator al habitatului şi al microclimei.

Structura trofică a ecosistemelor cuprinde, de asemenea, cantitatea nutrienţilor prezenţi în biotop la un moment dat, sub formă de compuşi ai azotului, fosforului, Ca, Fe etc. denumiţi în ansamblu standing state.

Ecosistemul este o unitate ecologică funcţională. Bacteriile, plantele, animalele, populaţiile umane, deşi sunt unităţi biologice mult deosebite unele de altele, sunt, totuşi,

integrate funcţional, legic, prin activitatea desfăşurată în acelaşi habitat. Funcţia autotrofelor în natură este cea de producători, în timp ce componenţa

heterotrofă reprezintă consumatorii, dintre care unii se disting ca descompunători şi mineralizatori.

Producător

Consumatori fitofagi

Consumatori zoofagi I

Consumatori zoofagi II

Planta Cons. fit. Cons. z. I Cons. z. II Lumina - 3000 – 1500 15 1,5 0,15 primită producţia netă Pn Pn Pn K cal/m2/zi

Fig. 18 Circuitul energiei în ecosistem

Producătorii, în majoritate plante autotrofe, captează cu ajutorul clorofilei energia solară şi o reţin ca energii chimice în procesul elaborării substanţei vii (protoplasmă) din substanţe abiotice simple. Consumatorii preiau protoplasma elaborată de producători (sau transformată de consumatorii situaţi pe nivelul trofic precedent) şi o transformă prin restructurare, obţinând protoplasma proprie. Descompunătorii saprofagi şi saprofiţi determină simplificarea substanţelor organice complexe, rezultate din metabolism, sau prin moartea vieţuitoarelor, în compuşi organici ca detritusul şi humusul. În sfârşit, transformarea şi simplificarea, în continuare a compuşilor organici, este determinată de mineralizatori; ei eliberează în substrat nutrienţii necesari producătorilor, încheind astfel ciclurile trofice.

Procesele ecociclice sunt determinate, în ecosisteme, de procesele energetice şi întreaga viaţă a naturii se menţine datorită unui mare număr de procese ecoreglatoare.

Procesele ecoenergetice sunt supuse legilor termodinamice; aceste procese alcătuiesc

fluxul energetic, care reprezintă trecerea ireversibilă prin ecosistem a energiei, inclusă în hrană, cât şi transformări ale energiei având aspecte de energie radiantă, energie chimică disponibilă, energie biologică, energie mecanică, energie calorică nedisponibilă.

91

Din energia radiantă primită de plante sub formă de lumină, pe unitatea de suprafaţă şi de timp, numai o cantitate de 1-5% este reţinută prin fotosinteză, în biomasa elaborată,

92

reprezentând producţia primară totală. Valoarea producţiei primare nete, substanţa vie adăugată prin creştere (ţesuturi

vegetale) se obţine din producţia primară totală după scăderea consumului respirator. Transferul energetic, ca biomasă-hrană, către nivelurile trofice succesive, este însoţit

de pierderi parţiale de energie sub formă de căldură; în general, eficienţa medie a utilizării energiei pe treptele consumatorilor apare în jur de 10% (fig. 18). Reducerea cantităţilor de energie pe parcursul fluxului energetic limitează numărul şi biomasa consumatorilor de vârf, aşa cum rezultă din structura piramidelor trofice.

Aplicarea practică a acestei legi permite dirijarea producţiei ecosistemelor; prin reducerea numărului de lanţuri trofice şi a verigilor trofice; majoritatea energiei captate de producători şi a nutrienţilor disponibili revine acestor verigi trofice care interesează pe om.

Astfel, eleşteul amenajat pentru pescuit, prin eliminarea macrofitelor şi reducerea numărului de specii animale, produce cantităţi sporite de peşte comercial.

Ecosistemele trebuie privite ca unităţi funcţionale autoreglabile, unde interacţiunea componentelor principale într-un spaţiu dat asigură echilibrul dinamic al structurilor şi al funcţiilor, fie şi numai pentru un interval scurt de timp. În toate ecosistemele mai mult sau mai puţin autonome, unde sunt prezente toate componentele funcţionale majore, producători, consumatori, descompunători, mineralizatori, factorii productivităţii sunt în esenţă aceeaşi:

- cantitatea luminii primite; - durata asimilaţiei; - volumul substanţelor minerale accesibile; - nivelul trofic considerat; - proporţionalitatea directă a mărimii taliei indivizilor cu eficienţa utilizării energiei

din hrană. Procesele ecoreglatoare sunt prezente la toate nivelurile de integrare biologică şi

ecologică. Mecanismele de conexiune inversă sau feed-back, explică, spre exemplu, reglarea metabolismului la nivel individual; controlul numărului de indivizi în populaţie şi al numărului de specii în biocenoze; controlul cantităţilor de O2 şi CO2 în cadrul ecosistemelor.

Lumina devine factor reglator important al activităţilor biologice: fotoperioada (durata invariabilă a lungimii zilelor pentru orice zi anumită a anului şi în orice punct de pe glob), reprezintă un reper stabil în dirijarea comportamentului unor populaţii, controlând procesele de creştere şi de înflorire la plante, ritmurile diurne şi sezoniere, diapauza insectelor, hibernarea, năpârlirea şi migraţiile unor animale.

Incendiile controlate de om acţionează şi ele ca factori reglatori şi anume: stimulează, prin intermediul cenuşii plantelor uscate, creşterea noilor generaţii de ierburi şi favorizează, în acelaşi timp, dezvoltarea vegetaţiei rezistente la foc. Numeroase acţiuni de reglare a componenţei şi funcţionării biocenozelor exercită şi ectohormonii elaboraţi de plante şi animale, modificând habitatul.

Dintre factorii biotici, relaţiile interspecifice ca prădătorismul, parazitismul, mutualismul, competiţia, intervin direct în reglarea numărului şi a felului speciilor biocenozei şi, indirect, influenţează structura biotopului. O acţiune reglatoare o pot exercita şi populaţiile mici, aparent neimportante în funcţionarea generală a ecosistemelor; moluştele acvatice cu rol restrâns în metabolismul biocenozei, aduc însemnate contribuţii la creşterea producţiei primare prin filtrarea apei şi prin reţinerea fosforului.

Procesele ecoreglatoare sunt mai numeroase în ecosistemele mari şi complexe: - beneficiază de un echilibru funcţional mai stabil în condiţiile variaţiilor mediului

înconjurător;

93

- au o independenţă relativă mai mare faţă de comunităţile învecinate şi o capacitate de supravieţuire sporită.

Controlul exercitat de întreaga biocenoză asupra mediului fizic prin modificări determinate în timp conduce la o serie de transformări gradate ale ecosistemului, denumite succesiune ecologică. Începând cu stadii tinere şi trecând prin stadii intermediare de dezvoltare, un ecosistem atinge maximul de stabilitate posibilă în habitatul respectiv, în stadiul durabil, sau climax, caracterizat printr-o diversitate a speciilor şi o diversitate fizică şi biochimică destul de mari pentru a exercita autoreglarea corespunzătoare.

Studiul stadiilor succesionale ale ecosistemelor terestre şi acvatice demonstrează că mecanismele reglatoare, necesare stabilităţii ecosistemelor, se dezvoltă treptat, prin ajustări progresive. Procesele succesionale ale ecosistemelor sunt legice şi direcţionale, de aceea permit prognoze exacte, cu mare valoare practică.

Ecosistemele antropogene agroculturale reprezintă stadii succesionale tinere, având o producţie netă bogată şi de aceea sunt menţinute ca atare prin intervenţia continuă a oamenilor.

Ecosistemele în faza de climax, cum sunt pădurile mature, unde producţia netă este redusă şi consumul egalează producţia sunt valoroase prin prezenţa lor, deoarece asigură, în acest caz, stabilitatea climei, evitarea inundaţiilor, existenţa unor condiţii bune pentru odihnă, refacerea sănătăţii şi satisfacerea simţului estetic.

La aceleaşi concluzii se ajunge prin cercetarea ecositemelor acvatice: producţia intensă a ecosistemelor tinere cum sunt cele planctonice, procură hrană comunităţilor bentale, stabile, cu structură mai complexă, dar cu productivitate redusă; la rândul său, mâlul bental asigură regenerarea nutrienţilor utilizaţi de fitoplancton şi oferă substratul pe care se dezvoltă stadiile mature ale larvelor planctonice.

Structura orizontală a ecosistemului Bioskena Andrei Popovici Bâznoşanu (1937-1969), consideră că bioskena este un areal minim

posibil cu condiţii uniforme de existenţă, cuprinzând o combinaţie proprie cu specii de plante şi animale. Este o unitate structurală elementară, cea mai mică subdiviziune spaţială a ecosistemului.

- faţa unei frunze pe care se hrănesc unele insecte; - faţa unei dune de nisip. Bioskenele alcătuiesc un mozaic structural în ecosistem şi sunt o manifestare

elementară a eterogenităţii spaţiului cu condiţiile sale de existenţă şi lumea vie ataşată de acesta. Ele cuprind atât elemente ale biotopului, cât şi ale biocenozei. Bioskene sunt şi spinările vitelor cornute populate de anumite insecte, eritrocitele unor broaşte ţestoase sau păsări ocupate de hemigregarine şi chiar celulele corpului uman parazitate de virusuri.

Consorţiul sau biochorionul Beklemişev (1951) şi Ramenski (1952) au definit consorţiul ca o grupare de fiinţe în

jurul unui organism individual central, de care depind atât trofoecologic, cât şi topografic. Tischler (1955) propune termenul de biochorion - care reprezintă o grupare de

organisme concentrate într-un loc bogat temporar în hrană. Nu reprezintă un sistem de

94

populaţii, ci un sistem de indivizi din diferite populaţii. Nucleul central al consorţiului poate fi un organism individual vegetal sau animal sau

material organic mort (un trunchi putred, o baligă). Când nucleul central este reprezentat de o plantă, în jurul său se grupează un inel de

consumatori secundari şi terţiari. Se formează reţele trofice de tip erbivor: - un stejar: plante saprofage, animale fitofage, animale insectivore etc.; - un animal: - ectoparaziţi; endoparaziţi; simbionţi; saprofagi.

Consorţiul s-a format prin fenomene de coevoluţie a speciilor, care au culminat printr-o stare de homeostazie a întregului complex. Consorţiul se împarte în: - eubiochorii, care sunt diferenţiate în mai multe părţi

structurale şi sunt bazate pe conexiuni între specii: - un rozător în vizuina sa;

- un trunchi putred cu animale în el; - o ciupercă cu pălărie atacată de insecte; - parabiochorii, unde nu există o grupare specifică şi nici

conexiuni interspecifice adevărate, ci numai întâlniri ocazionale de specii:

- fructele căzute pe pământ; - suprafaţa excrementelor vitelor; - resturi alimentare ale omului.

Sinuzia Alcătuită dintr-o populaţie cu funcţie de nucleu central, în jurul căreia sunt grupate

mai multe organisme. Este un sistem de consorţii. Este o asociaţie organizată de fiinţe în cadrul biocenozei, cu proprietăţi ecologice similare. Sinuzia cuprinde şi o parte a biotopului, un microbiotop (microhabitat).

- un grup de arbori dintr-o specie între alte specii dintr-o pădure; - o pernuţă de muşchi.

Termenul a fost lansat de Ganes (1918). Sinuzia are, după Ganes, un sens sinecologic. Ele cuprind atât plante cât şi animale. Sinuziile nu trebuie să fie confundate cu biocenozele: - poieniţe de Festuca sulcata; - pâlcurile de Quercus dintr-o pădure de foioase. În sens fitocenologic sinuzia este o parte autonomă a fitocenozei: licheni, briofite, ciupercile de pe lemnele putrede. În sens zoocenologic sinuziile sunt combinaţii de specii de animale, fără plante: - sinuzii de coleoptere, de acarieni, de colembole; - sinuziile de guano din peşteri; - sinuzia de stuf dintr-un lac. Un echivalent microbiologic al sinuziei este unitatea cenotică. Unitatea cenotică este o combinaţie funcţională integrată de specii de micromicete şi bacterii, asociate cu un substrat individualizat de descompunere: - grămezi de frunze în descompunere.

Structura verticală a ecosistemului (stratificarea) În plan orizontal un ecosistem terestru este alcătuit din sinuzii. Acestea nu au înălţimi

95

egale, formând mai multe straturi. Stratificarea a fost descrisă pentru prima dată de câtre Hult (1881). Plantele care ating

aceeaşi înălţime faţă de suprafaţa solului aparţin aceluiaşi strat. Noţiunea de „strat” în accepţiunea sa originală era pur botanică.

Plantele sunt purtătoare materiale ale diferenţierii biomasei pe verticală şi, pe baza diferenţelor de înălţime dintre plante, se stabilesc straturile ecosistemului.

Dar nu numai plantele, ci şi alte elemente ale biotopului ca şi animalele şi bacteriile sunt dispuse pe verticală în etaje sau straturi. Stratificarea rezultă în urma variaţiei pe verticală a factorilor fizici (temperatura, umiditatea, viteza vântului, insolaţie), a luptei plantelor pentru radiaţia fotosintetic-activă şi a activităţii animalelor de edificare a nişelor ecologice. Deosebim:

- stratul mineral (anorganic) - bogat în substanţe minerale, sărac în substanţe organice, situat profund;

- stratul organic - bogat în substanţă organică, dar sărac în substanţe minerale, situat superficial.

În stratul organic se află o asociaţie de organisme ataşată de sol numită edafon. - patoma - planşeul, format muşchi, ciuperci, o peliculă de alge, frunze moarte, care

formează litiera. În patoma încep procesele de descompunere a materialului organic, realizând legătura funcţională cu edafonul. Prin patoma migrează într-un sens şi altul pe verticală substanţele chimice şi energia.

- straturi epipatomice: - stratul ierbos - ce cuprinde animale, ce constituie un epigaion; - stratul de arbuşti; - stratul de arbori.

Ecotonul Aria de tranziţie dintre pădure şi câmpie este un ecoton (zona de tensiune ecologică). Numărul mare de specii în fâşia de tranziţie de la un ecosistem la altul induce o stare

ridicată de competiţie interspecifică. În ecoton are loc un efect de „muchie de cuţit”. Condiţiile fizice de existenţă în ecoton sunt diferite de acelea din centrul pădurii, ca şi

din câmpia întinsă, deschisă. Lumina este mai bogată decât în pădure, umiditatea mai scăzută. Numărul de specii şi de indivizi este mai ridicat în ecoton decât în pădure ca urmare a

condiţiilor de mediu. Este un spaţiu în care se realizează schimbul de specii între pădure şi câmpie. Zidul de

arbori de la marginea pădurii opreşte vântul care aduce sporii de ciuperci şi de bacterii ce se depun în ecoton.

Ecotonul facilitează contactul între animalele sălbatice şi cele domestice, având loc un schimb de agenţi patogeni. Terenurile învecinate sunt o sursă pentru virozele plantelor.

Prin ecoton se realizează şi contactul între lanţurile trofice ale câmpiei şi pădurii. Ecotonul se formează şi între două culturi diferite. Structura ritmică a ecosistemului Principiul ritmului. Ecosistemul nu este o formaţiune statică, imuabilă în timp, ci un

sistem dinamic, în transformare. Modificări accidentale, pot fi produse de variaţiile aritmice ale factorilor fizici

(îngheţ, ploi torenţiale). Uneori modificările sunt lente şi de amploare. Modificările ritmice:

96

circadiene şi sezoniere. Ritmurile circadiene Ritmul endogen al sistemelor vii este „ajustat” faţă de această caracteristică a mediului, în

sensul că în fiecare fază este activă o parte a biocenozei, cealaltă fiind pasivă. Astfel se formează un ritm circadian (circa diem):

- manifestări: migraţia pe verticală a planctonului; - lanţuri trofice de zi şi de noapte. Ritmuri sezoniere După Tischler există o periodicitate de 6 configuraţii sezoniere: 1. - hiemal - noiembrie - martie; 2. - prevernal - martie - aprilie; 3. - vernal - aprilie - mai; 4. - estival - iunie - iulie; 5. - serotinal - august - septembrie; 6. - autumnal - septembrie - octombrie. În cursul acestor aspecte ecosistemul variază de la o compoziţie săracă în specii şi cu

funcţionalităţi reduse la sfârşitul iernii, spre o compoziţie bogată în specii şi activitate intensă, un volum enorm de schimb de substanţă şi energie cu mediul în aspect de estival şi serotinal.

Tipuri de succesiuni Succesiuni primare, când noul ecosistem se formează pe un teren iniţial abiotic -

insulă vulcanică (Krakatoa, 1883); Succesiuni secundare, în urma distrugerii unui ecosistem (ca urmare a incendiilor). Fazele succesiunii: - pionieratul (imigrarea); - eceza - colonizarea; - competiţia interspecifică; - reacţia; - stabilizarea (climax). Toate acestea formează o serie. După natura climatică a fazei iniţiale, seriile sunt: - xeroserii- de la faza umedă la

una aridă; - hidroserii - de la uscat la apă.

Prăbuşirea ecosistemului poate fi determinată de cauze abiotice sau biotice:

- Cauzele abiotice sunt, după Schöfer: - sedimentare neobişnuit de amplă pe fundul unor mări; - distrugerea biotopului prin procese geomorfogenetice : - furtuni de nisip;

- alunecări de teren; - incendii;

97

- Cauzele biotice: - pătrunderea unor specii străine; - autointoxicarea cu substanţe allelopatice.

Succesiunea ecologică Fenomenul de succesiune ecologică implică o serie de modificări în compoziţia

speciilor şi în abundenţa lor relativă într-o comunitate, ca răspuns la modificările habitatului. Succesiunea este iniţiată de una sau mai multe specii (populaţii), care în timp sunt înlocuite de altele până când se formează o comunitate de populaţii relativ stabile, un echilibru între biotic şi abiotic. Faza finală este faza de climax.

Ansamblul etapelor de succesiuni de comunităţi dintr-un habitat, care duc la o asociaţie particulară de climax este numit serie.

Tranziţia în procesele de succesiune a speciilor individuale nu se realizează brusc, ci lent, astfel că o anumită etapă a unei succesiuni pare să nu aibă un început sau un sfârşit brusc.

Colonizarea unui biotop sterp (o insulă vulcanică incandescentă, care se răceşte) se face în etape succesive. Prima comunitate care colonizează un teritoriu poate să aparţină microorganismelor, formând aşa-numitele microorganisme pionier. Microorganismele pionier pot fi găsite între bacterii şi alge.

Succesul instalării şi al colonizării microorganismelor pionier este condiţionat de câteva proprietăţi esenţiale:

- posibilitatea de a fi deplasat activ sau pasiv, de a se localiza într-un anumit loc şi de a germina, în cazul sporilor sau a altor forme de rezistenţă, de a iniţia creşterea într-un mediu care adesea poate fi ostil, cazul Cianobacteriilor;

- să aibă o serie de caractere variabile şi o capacitate de adaptabilitate la mediul care trebuie colonizat;

- formele lor vegetative să fie tolerante la condiţiile de mediu adverse (pH, temperatură, umiditate sau uscăciune, concentraţia O2), să suporte variaţii diurne, nocturne şi sezoniere etc.;

- să poată menţine temporar colonizarea habitatului pe care în timp îl modifică. De obicei microorganismele-pionier au o existenţă tranzitorie. Ele se multiplică şi

cresc ca densităţi până un anumit factor abiotic sau biotic corespunzător acţionează şi le stopează evoluţia. Treptat numărul lor scade şi sunt eliminate progresiv fiind înlocuite de alte organisme, cărora mediul modificat le este prielnic.

Funcţia de excludere, a cărei existenţă în natură este considerată ca relativ frecventă, reprezintă capacitatea unei specii-pionier de a împiedica stabilirea altei specii.

Pe un habitat se pot instala succesiv o serie de specii. Ariile de răspândire se modifică, de asemenea raporturile spaţiale şi numerice.

La început se instalează specii autotrofe, foto- sau chemosintetizante. După formarea unei bioderme vegetale (alge, licheni, muşchi) intră în acţiune primele organisme fitofage, care vor permite treptat instalarea consumatorilor de gradul II (organismele zoofage) şi apoi a nivelurilor superioare de prădători.

După cum remarcă Atlas şi Bartha (1987) succesiunile pot fi autotrofe şi heterotrofe.

98

Succesiunea autotrofelor Iniţierea succesiunii este condiţionată de prezenţa energiei solare realizată de

organismele fotosintetizante (cianobacterii şi unele alge). Capacitatea unor cianobacterii de a fixa azotul molecular atmosferic este un factor

favorizant major. În fazele iniţiale ale succesiunii autotrofe activitatea fotosintetizantă (P) depăşeşte

viteza de respiraţie (R ). Raportul fotosinteză/respiraţie (P/R) este mai mare decât 1, ceea ce conduce la acumularea de biomasă.

Succesiunea heterotrofa are drept caracteristici scăderea în timp a fluxului de energie prin sistem. Dacă aportul de materie organică de la exterior este insuficient, comunitatea de microorganisme îşi disipează propria energie chimică şi succesiunea heterotrofă devine temporară.

Succesiunile heterotrofe temporare sunt caracteristice comunităţilor de microorganisme implicate în descompunere. Comunităţile de microorganisme implicate în degradarea unei buturugi dispar în momentul în care aceasta este complet descompusă. În situaţia în care o astfel de comunitate este aprovizionată continuu cu materie organică de la exterior succesiunea evoluează spre o comunitate stabilă, care ajunge la stadiul de climax.

Detritusul vegetal proaspăt, prezent sub formă de ţesuturi vegetale se amestecă cu un complex de microorganisme.

Într-un astfel de mediu bacteriile apar primele, după 6-8 ore, ca microorganisme-pionier. Ele se multiplică atingând densitatea maximă după 15-150 de ore. După circa 20 de ore apare o serie de zooflagelate mici, care ating o densitate maximă după 100-200 ore.

Urmează ciliatele după circa 100 de ore de la debutul experimentului. Acestea ajung la densitatea maximă după 200-300 de ore. În final această succesiune duce la formarea unei comunităţi de microorganisme foarte asemănătoare celei prezente în detritusul natural din bazinele acvatice.

Succesiuni asociate cu formarea solurilor structurate Cercetările au probat implicarea directă a diferitelor grupe de microorganisme în

formarea solurilor, pornind de la unele medii nefertile, sterile, cu absenţa completă a substanţelor organice.

Campbell (1977) descrie etapele acestui proces complex: - Microorganismele-pionier:

- cianobacterii: - Gloeocapsa; - Gloeocystis; - Nostoc elipsosporum; - Nostoc museorum; - Scytonema hofmanii; - Porphyrosiphon notarisii; - Porphyrosiphon cinnammomens.

Ca urmare a capacităţii de fixare a N2 şi a capsulei mucilaginoase se realizează colonizarea mediului. Multiplicarea lor are drept consecinţă acumularea de materie organică şi de fixare a particulelor de praf.

Se adaugă o serie de acţiuni secundare cu rol în formarea solului: - infiltrarea de apă şi reţinerea ei în crusta algală, care ulterior devine propice fixării

unor plante superioare;

- acţiunea bacteriilor, fungilor şi a algelor care dizolvă mineralele din rocă, grăbind modificările chimice;

- accentuarea erodării fizice a rocilor sub acţiunea microorganismelor dezvoltate în fisuri;

- îmbogăţirea substratului cu substanţe organice şi organisme derivate din exudatele celulare şi din resturile talurilor moarte, care devin nutrienţi pentru bacterii şi fungi.

Apar lichenii şi fungii şi în final protozoarele. Se adaugă efectul benefic al artropodelor care lasă dejecţii. Se formează un sol

primitiv, subţire, care devine sursă de hrană pentru plantele superioare şi alte organisme. Succesiunea microbiotei bucale Cavitatea bucală funcţionează ca un ecosistem. Mediul abiotic este caracterizat prin

umiditate, o anumită temperatură, întuneric şi un substrat organic mai mult sau mai puţin bogat reprezentat de resturile alimentare şi de depunerile de pe dinţi.

Iniţial în cavitatea bucală sterilă se acumulează bacterii-pionier din mediu, la puţin timp după naştere. Predomină bacteriile microaerofile sau facultativ anaerobe ca: Streptococcus mitior, S. salivarius, Neisseria sp., Staphylococcus sp., Lactobacillus sp.

După câteva săptămâni apar bacterii anaerobe: Fusobacterium sp. şi Veillonella alcalescens.

Modificări majore apar în perioada erupţiei dinţilor, care creează situsuri retentive gingivale, ce favorizează colonizarea de forme anaerobe ca: Bacteroides sp., Vibrio sp., Fusobacterium sp.

În final se adaugă unele bacterii cu importanţă majoră în ecologia bucală: Streptococcus mutans, Streptococcus sanguis, Actinomyces viscosus. Cavitatea bucală poate fi considerată ca un ecosistem în care vieţuieşte o microbiotă particulară. Mai mult decât atât, placa dentară este considerată de mulţi specialişti ca fiind o bioskenă. Placa dentară este populată de anumite specii de bacterii care stabilesc interrelaţii între ele (fig. 19).

Streptococcus sanguis Streptococcus cricetus

99

Mediu aerob Actinomyces viscosus

Bacterioides gingivalis Actinomyces naeslundi

Mediu anaerob

Fig. 19 Microbiota din bioskena – placa dentară

100

BIOMUL

Este format dintr-un complex de ecosisteme, care acoperă o mare regiune geografică. O trăsătură esenţială a biomului o constituie natura şi structura covorului vegetal, care adăposteşte o faună caracteristică (N. Botnariuc, 1999). Ca exemple de biomuri menţionăm: tundra, taigaua, pădurea de foioase, savana, stepa etc. În structura unui biom intră variate tipuri de ecosisteme (păduri, mlaştini, lacuri, ape curgătoare etc.). Ele sunt controlate de condiţiile climatice, de structura solului şi de alţi factori naturali. Totuşi, ecosistemele unui biom intră în nesfârşite conexiuni (schimburi materiale, energetice şi informaţionale), altfel n-ar forma un întreg. În categoria biomurilor încadrăm şi oceanele şi deşerturile, care prezintă unele particularităţi cu totul diferite. În ceea ce priveşte poziţia biomului în ierarhia ecologică părerile sunt împărţite. Noi considerăm că, atâta timp cât se ţine cont de vieţuitoarele care îl formează şi de strânsa lor conexiune, cu biotopul, nefiind altceva decât o multitudine de ecosisteme funcţionale într-un întreg unitar, atunci biomul se înscrie în seria: ecosistem-biom-ecosferă. C. Pârvu (2001) încearcă să creeze o noţiune nouă, cea de ecobiom, pornind de la principiul că biomul ar reprezenta partea vie, ca un subsistem al biosferei, iar ecobiomul ar reprezenta unitatea indestructibilă dintre biom (partea vie) şi mediul abiotic cu toate caracteristicile sale. În această situaţie am putea încadra cele două noţiuni în şiruri ierarhice diferite:

- populaţie → biocenoză → biom → biosferă; - ecosistem → ecobiom → ecosferă. Interpretarea dată de C. Pârvu ni se pare corectă, atâta doar că această diferenţiere

vine cam târziu. În sensul că deja biomul a fost gândit ca un complex de ecosisteme, ca un macroecosistem care, deşi este format din ecosisteme mai mult sau mai puţin diferite, au totuşi, o unitate funcţională. În Dicţionarul de Biologie Oxford (1999) biomul este considerat ca o unitate biologică majoră sau un complex de comunităţi care se întinde pe o suprafaţă geografică considerabilă şi este caracterizat printr-un tip dominant de vegetaţie. Trecerea de la un biom la altul se face separat. Dacă ne gândim la diferite tipuri de biomuri (tundră, taiga, deşert etc.) ne putem imagina că este vorba de unităţi bine conturate ale viului şi ale mediului de viaţă caracteristic fiecărei formaţiuni în parte. Petre Neacşu şi Zoe Apostolache-Stoicescu (1982), în lucrarea Dicţionar de ecologie consideră biomul ca o „zonă majoră de viaţă”, determinată în general de macroclimă, cuprinzând un complex de biotopuri şi biocenoze (pădurea tropicală, savana, tundra, taigaua, stepa, pustiurile etc.). Biomul ar fi sinonim cu macroecosistemul şi cu landşaftul geografic. Noi am considerat, conform părerii clasice, că biomul se interpune între ecosistem şi ecosferă. Biomul reprezintă o unitate funcţională între viu şi mediu (neviu).

ECOSFERA

Spre a nu fi confundată cu Biosfera trebuie să precizăm că Ecosfera este formată din biosferă (componenta vie a planetei Terra) şi toposfera (care reprezintă substratul abiotic). Toposfera este formată din atmosferă, hidrosferă şi litosferă. Atmosfera reprezintă învelişul gazos al Terrei, fără o limită superioară, pierzându-se treptat spre spaţiul interplanetar. La rândul său atmosfera se diferenţiază pe verticală în următoarele straturi: - troposferă; - stratosferă; - mezosferă; - ionosferă; - exosferă. Structura stratificată a atmosferei 800 EXOSFERA 1000 Km

101

TERMOSFERA (IONOSFERA) 80 Km MEZOPAUZA MEZOSFERA 50 Km STRATOPAUZA OZON STRATOSFERĂ 10 Km TROPOPAUZA TROPOSFERA

102

Văzut din cosmos, Pământul apare ca o sferă bine delimitată, înconjurată de o aură care îl însoţeşte şi care reprezintă atmosfera generatoare de viaţă şi întreţinătoare a acesteia. Are înălţimea de 10-11 Km şi reprezintă 0,000001 din masa Pământului. Litosfera, care reprezintă învelişul extern al Terrei, cu grosimea de circa 1200 Km. O parte este acoperită de apă, iar restul formează uscatul continentelor. Litosfera participă la procesele de manifestare a vieţii prin partea ei superficială. Procesul cel mai activ este cel de formare a solului. Hidrosfera este învelişul de apă al Pământului. Include Oceanul Planetar, apele continentale, dar şi apele subterane (hipogee). Biosfera reprezintă învelişul viu al Pământului. Este formată din biocenoze. Biosfera reprezintă totalitatea organismelor vii de pe Pământ şi din mediile abiotice înconjurătoare. Termenul a fost introdus în 1875 de către Suess şi adoptat de Vernadsky în 1920. Colelamont a propus în 1958 noţiunea de ecosferă, considerată de unii biologi ca fiind mai adecvată, deoarece evidenţiază mai pregnant unitatea dintre comunităţile de organisme (biocenoze şi biosferă) şi mediul abiotic. Denumirea de ecosferă pare a fi justificată prin faptul că organismele vii afectează profund compoziţia şi structura planetei, în special prin modificările biogeochimice induse de microorganisme. Hutchinson prezintă în 1970 limitele de extindere pe verticală a biosferei, indicând în cazul regiunilor terestre înălţimea superioară la care se dezvoltă plantele superioare - 6200 m Himalaya. Mai sus viaţa animală este limitată la unele specii de păianjeni. Mai pot fi găsite grăuncioare de polen. Biosfera are o formă neregulată şi este înconjurată de o parabiosferă cu limite nedefinite. Singurele sisteme biologice care pot depăşi limitele biosferei sunt microorganismele. Adâncimea biosferei terestre nu poate fi cu precizie stabilită. Limita inferioară a vieţii sub suprafaţa scoarţei terestre este greu de stabilit. Zo Bell (1958) a găsit bacterii sulfat-reducătoare în apă şi în calotele prelevate de la 3700 de m, în asociere cu zăcăminte de ţiţei şi sulf, la 95°C şi 400 atmosfere. Bacteriile izolate au fost cultivate în laborator pe medii îmbogăţite, la 104°C şi 1000 atm. Kuznetsov (1963) a izolat din apa de strat şi din carote bacterii sulfat-reducătoare termofile şi oxidante ale hidrocarburilor, iar Ghiorse şi Williams (1989) sugerează că se găsesc organisme viabile la 4000 m adâncime, cu condiţia existenţei apei. Teoretic în subsol ar exista medii favorabile vieţii şi la 10.000 m adâncime. După Ghiorse şi Williams (1989) stabilirea limitei biosferei terestre are importante consecinţe teoretice şi practice privind: - geneza zăcămintelor de sulf; - geneza, degradarea şi recuperarea ţiţeiului; - utilizarea ferobacteriilor şi a bacteriilor sulfoxidante în mineritul subteran; - utilizarea acviferelor de la mare profunzime. Adâncimea biosferei acvatice variază de la o zonă la alta a Oceanului Mondial. Adâncimea maximă până la care au fost evidenţiate microorganisme active este de 11.000 m. Se consideră că 99% din biosfera întregului glob corespunde apelor marine.

103

Raportată de la suprafaţa Pământului, biosfera este foarte redusă. Se apreciază că pe cm2 de suprafaţă terestră s-ar găsi 580 mg de biosferă. Atmo-ecosfera Atmosfera pământului este invadată de microorganisme. Pe baza temperaturilor minime şi maxime atmosfera poate fi divizată în mai multe zone concentrice, separate de zone de pauză. Troposfera - stratul inferior, aflat în contact direct cu Pământul. Are 10-11 km. Reprezintă circa 80% din masa totală de aer. Este sediul formării norilor, al precipitaţiilor şi al curenţilor de aer. Ar fi limita de extindere a ecosferei. Stratosfera are circa 30 km grosime şi este separată de troposferă printr-o zonă de tranziţie - tropopauza. Au loc mişcări orizontale de aer cu direcţia VEST-EST în stratul inferior şi EST-VEST în cel superior. Stratopauza reprezintă zona concentraţiei maxime de ozon care protejează Terra de o iradiere excesivă cu U.V. Reducerea acestei zone are consecinţe ecologice grave. Mezosfera are o înălţime până la 85 km şi prezintă variaţii mari de temperatură, între + 20 şi + 30°C în zona inferioară şi -100°C în cea superioară. Aici predomină N2 şi O2. Termosfera (IONOSFERA) corespunde regiunilor înalte, 800-1000 km. Conţine gaze rarefiate, puternic ionizate. Sub acţiunea razelor solare temperatura creşte până la 250°C -1000°C. Aici predomină oxigenul atomic. Exosfera se extinde în spaţiul interplanetar, dincolo de 1000 km. Are loc disiparea atmosferei şi predomină heliul. Atmosfera nu este un mediu prielnic creşterii şi multiplicării organismelor. Unele organisme însă pot supravieţui în acest mediu sub formă de structuri de rezistenţă. Teoretic însă, anumite localizări temporare pot furniza habitate favorabile pentru microorganisme. După Atlas şi Bortha microorganismele ar putea găsi straturi dense de nori, care le favorizează prin umiditate, lumină, CO2, O2 şi chiar nutrienţi minerali care funcţionează ca nuclei de condensare. Unele particularităţi ale microorganismelor le favorizează supravieţuirea şi diseminarea: - existenţa formelor de rezistenţă (spori, chisturi) fără activitate metabolică; - dimensiuni mici şi densitate mică; - un singur corp fructifer de ciuperci poate să expulzeze în aer până la 10 spori; - existenţa pigmenţilor protectori faţă de razele U.V. şi radiaţiile solare. Micrococcus luteus are un pigment galben; Halobacterium salinarium, fără caroten, este mult mai sensibil. După cum afirma P.H. Gregory „O supă microbiană, scaldă la bine şi la rău, omul, animalele şi recoltele. Compoziţia ei este la fel de importantă ca şi puritatea apei”. Conceptul de „nori” microbieni, ca un component normal al atmosferei externe şi chiar al celei interne (din încăperi) trebuie să fie acceptat ca atare. Fulton (1966) a urmărit prezenţa sporilor de ciuperci proveniţi de la sol şi din covorul vegetal, prin aspiraţia aerului în filtru cu gelatină la 690, 1600 şi chiar 3127 m, într-o regiune din Texas. A constatat că numărul de spori scade pe verticală şi că există o corelaţie în funcţie de perioadă (zi sau noapte). Variaţiile pot fi atribuite ritmului circadian, mecanismelor de eliberare a sporilor şi

104

factorilor meteorologici. „Norii” microbieni „de zi” conţin spori de Cladosporium, de fungi imperfecţi, mucegai etc. precum şi polen. „Norii” de „noapte” conţin cantităţi mari de spori de Saprobolomyces şi Tilletiopsis. Sporii fungici sunt eliberaţi prin mecanisme active sau pasive şi diseminaţi în atmosferă. La unele specii sporii pot fi diseminaţi chiar de adierea fină a vântului. Viteza minimă pentru diseminare este variabilă după specia fungică, de la 1,6 km la Botrytes cinerea, până la 5,6 km/h la Cunninghanulla. Sporii de Phytophtora infestans rezistă şi la 12 km/h. Deplasările „norilor” de spori la distanţe mari au fost puse în evidenţă în ultimul timp. Uredosporii de Hemileia vastatrix au fost diseminaţi peste Oceanul Atlantic din Angola şi până în Brazilia. Sporii de Mycosphaerella musicola au produs infecţii în Caraibe, venind din Australia. Tusea, care expulzează un volum mic de aer şi cu o viteză mai mică, produce un număr mic de picături, în timp ce strănutul produce aproximativ 1 milion de picături mici, de circa 100 nm diametru, ceea ce favorizează transmiterea agenţilor patogeni prin aer. Numărul de microorganisme prezente în picăturile expulzate variază în funcţie de bogăţia lor în secreţie. În cazul secreţiilor care conţin 106 bacterii/ml, 7% din picături au mai mult de o celulă bacteriană, iar dacă conţine 108 bacterii, atunci 40% din picături au cel puţin un germen. În ceea ce priveşte rezistenţa microorganismelor în spaţiul cosmic au fost făcute unele experimente concludente. Au fost expuse acţiunii spaţiului cosmic o serie de virusuri (virusul mozaicului tutunului, fagii T1 şi T2 de la Escherichea coli, unele bacterii: Bacillus subtilis, B. thuringiensis, Clostridium sporogenes şi fungi: Aspergillus niger şi Penicillium roqueforte). În urma experimentelor s-a ajuns la concluzia că microorganismele nu sunt vulnerabile la acţiunea spaţiului cosmic. O tulpină de Streptomyces a crescut de 6 ori mai repede după revenirea din cosmos decât tulpina martor din laborator. Au fost efectuate experimente privind posibilitatea transportului unor microorganisme din biosferă în spaţiul cosmic. Culturi pure de microorganisme (Bacillus subtilis şi Penicillium roqueforte) şi o suspensie de viruşi au fost expuse în dispozitive la exteriorul navelor Gemini 9A şi 12. După 17 ore şi 94,5 ore de zbor circumterestru virusurile au fost încă infectante în microorganisme viabile. Ca urmare se impune sterilizarea navelor cosmice la pătrunderea în atmosferă.

Legile ecosferei

B. Commoner (1972) Legea „toate sunt legate de toate” - (legea conexiunii sau unităţii dintre elementele unui sistem ecologic). Această lege reflectă existenţa unei reţele complexe de legături reciproce în ecosistem: între diferiţi indivizi, populaţii, biocenoze, complexe de biocenoze şi între acestea şi mediul lor de viaţă. Este vorba în esenţă de schimbul permanent de informaţie, substanţă şi energie. Reţelele trofice sunt formate din nesfârşite lanţuri trofice. Acestea nu sunt paralele sau nelegate unele de altele. Se leagă prin intermediul nodurilor trofice. Reţelele trofice ne ilustrează perfect această lege. Analizând o reţea trofică ne dăm seama că toate se leagă de

105

toate. Legea „totul trebuie să (se) ducă undeva” Aceasta reprezintă o aplicare în ecologie a legii a I-a a termodinamicii, care probează că materia este indestructibilă. Aplicând această lege în ecologie trebuie să arătăm că nu există deşeuri. Ceea ce este deşeu pentru un organism constituie hrana pentru alte organisme: - CO2 eliberat din respiraţie constituie o sursă de hrană pentru plante; - O2 eliberat în fotosinteză întreţine viaţa organismelor aerobe. Unele substanţe se acumulează în mediu: DDT. Din natură nimic nu dispare, ci se poate realiza un circuit bio-geo-chimic prin care substanţele sunt reluate în multiple circuite. Legea „natura se pricepe cel mai bine” Această lege enunţă legitatea ecologică conform căreia orice intervenţie majoră a omului într-un sistem natural este nocivă pentru sistemul respectiv. Intervenţiile omului în natură au avut, în majoritatea cazurilor, efecte negative: - Mesopotamia - tăierea pădurilor a condus la apariţia deşertului; Legea „nimic nu se capătă pe degeaba” Această lege subliniază faptul că exploatarea ecosferei şi a altor sisteme fără o restituire a componentelor extrase duce la dezorganizarea sistemului. Sistemul ecosferei este un tot închegat, în care nu se poate câştiga sau pierde şi care nu se poate îmbunătăţi simultan sub toate aspectele. Tot ceea ce se extrage din el prin activitate umană trebuie înlocuit. Neglijenţa acestei înlocuiri a dus la criza actuală a mediului înconjurător:

- colapsul piscicol actual; - extragerea mierii din stup pune în pericol familia de albine.

106

TEORIA GAIA

În 1970 James Lovelock a lansat o teorie îndrăzneaţă şi derutantă. În cartea „Gaia: a new look at the life on the Earth” (Gaia: un nou punct de vedere asupra vieţii pe Pământ) lansează ipoteza că Pământul ar reprezenta un organism unitar viu, format din elemente neanimate (materia minerală şi apă) şi animate (organismele vii). Teoria lui Bertalanffy, numită şi teoria sistemică, postulează faptul că materia este organizată în sisteme, care sunt cuprinse unele în altele, putând fi din ce în ce mai mari. Spre exemplu: 1. atom → moleculă → agregate moleculare → cristalul → roca → stratul → geosfera → planeta → sistemul solar → galaxia → metagalaxia 2. atom → moleculă → macromoleculă → organit → celula → ţesut → organ → organism → dem → populaţie (specie) → biocenoză → biosferă În primul caz am înşiruit numai sisteme nevii, iar în al doilea sisteme nevii, care se continuă, sau sunt încorporate în sisteme vii. Definirea viului este greu de realizat. Este greu de precizat de la ce nivel se porneşte. Desigur, că nu putem vorbi de moleculele vii, însă tot aşa de greu este să înţelegi nivelele de organizare supraindividuale ca sisteme vii, unitare, totipotente. Este adevărat că viul este reprezentat de indivizi. Viaţa este un fenomen, care este reprezentat de indivizi, ce sunt purtătorii vieţii, însă viaţa ca fenomen este ceva mult mai complex. James Lovelock şi-a propus să probeze că Terra este o fiinţă vie. Pentru aceasta aduce unele argumente. Pe planetele Venus şi Marte domină în atmosferă CO2 şi N2. Oxigenul se găseşte în cantităţi foarte mici. Atmosfera se găseşte într-o stare de echilibru în ceea ce priveşte gazele. Dacă am lua o anumită cantitate de sol şi am incinera-o am constata că, după răcire, am găsi acelaşi raport pentru starea solidă şi cea gazoasă. Dacă luăm o cantitate de sol de pe Terra şi o incinerăm, constatăm că raportul dintre partea solidă şi cea gazoasă se modifică esenţial. Asta înseamnă că pe Terra atmosfera este stabilită de alţi factori. De fapt, asta înseamnă că pe Terra există viaţă. Viaţa reprezintă factorul care menţine o anumită componenţă a atmosferei terestre. Un alt argument adus de James Lovelock este legat de aplicarea celui de al doilea principiu al termodinamicii. Universul nostru reprezintă un sistem în care entropia creşte. Este un univers în dilatare care tinde către moartea termică. Totuşi, în univers există viaţă. Formele vii au entropia cea mai redusă posibil. Aceasta deoarece structurile vii se hrănesc cu energie. Nu au de unde lua energia decât din mediul entropic în care se hrănesc. Deci, organismele vii sunt consumatoare de entropie, sunt insule negentropice. Prin excreţie şi dejecţie măresc entropia. James Lovelock arată că, după ecuaţia lui Boltzmann entropia este logaritmul natural al probabilităţii. Deci, cu cât entropia este mai redusă într-o structură oarecare, cu atât acea structură este mai improbabilă. După cum este ştiut, viaţa are cea mai redusă entropie, deci viaţa este cel mai improbabil lucru. Lovelock propune un experiment prin care încearcă să ne convingă de acest principiu. Să presupunem că luăm Pământul în starea lui actuală şi îl descompunem până la atomi. Aceştia ar putea fi dispuşi la întâmplare. După aceasta să încercăm să refacem viaţa. Probabilitatea ca viaţa să se refacă este zero, iar planeta rezultată va fi una moartă. De ce? Deoarece viaţa de pe Terra se interacţionează cu planeta. Este ca şi cum Terra ar fi o fiinţă vie în întregul său. Dacă biologii vorbesc de adaptarea neîntreruptă a

107

organismelor la condiţiile de mediu, care suferă variaţii impuse, adesea în limite foarte largi, Lovelock crede că, de fapt, mediul nu se schimbă singur, el are o singură direcţie, creşterea entropiei. Cu toate acestea în istoria Pământului au fost nenumărate momente de polarizare a vieţii, de realizare a unui progres biologic considerabil, mecanismele planetei revigorându-se. Toate acestea probează că nu organismele au supravieţuit la condiţiile schimbătoare ale mediului, ci că ele au creat medii schimbătoare. După Lovelock viaţa planetei se bazează în primul rând pe poluare. Plantele poluează planeta cu oxigen, iar animalele cu CO2. Produsul unei grupe de organisme este valorificat de alt grup. De altfel, este cunoscut că, prin interrelaţia dintre organisme se creează un circuit continuu al substanţelor bio-geo-chimic. După cum remarcă Marcian Bleahu în „Conceptul Gaia” din Secolul 20 loc-locuire poluare, preluând ideile lui Lovelock, putem privi viaţa şi în alt mod. Pământul în totalitatea sa poate fi o fiinţă vie. Văzut din spaţiu, Pământul apare ca un glob care pluteşte în spaţiul cosmic, fiind însoţit de o sferă gazoasă. Geosfera şi hidrosfera sunt acoperite de un înveliş viu, care îmbracă Pământul aşa cum tegumentul acoperă organismul. Acest înveliş este format din organismele vii care fac parte din cele cinci regnuri: Monera, Protista, Plantae, Fungi şi Animalia. Pe alocuri (deşerturi şi îngheţuri polare) stratul viu al Pământului este foarte subţire. Este format din bacterii, alge şi spori de ciuperci. Acest înveliş poartă numele de Biosferă şi include tot ceea ce este viu pe planetă. Deci, aşa cum orice organism are un înveliş (scoarţă sau tegument) format din celule vii, iar celulele au şi ele un înveliş (membrana celulară, la care se poate adăuga un perete) şi chiar organitele sunt delimitate de un înveliş, atunci de unde putem accepta că începe viaţă? Dacă este foarte greu să stabilim de la care formaţiune începe viaţa (de la ce dimensiuni, de la ce structuri), tot aşa de greu este să stabilim care este cea mai mare formaţiune care poate fi acceptată ca fiind o fiinţă vie unitară. Poate fi Pământul o fiinţă vie? Dacă aplicăm teoria sistemică a lui Bertalanffi şi acceptăm că nivelele de organizare ale materiei vii sunt individul, populaţia (specia), biocenoza şi biosfera, atunci toate aceste sisteme biologice se comportă ca un întreg, cu o integralitate bine conturată. Întregul poate fi acceptat cu mare uşurinţă în cazul nivelului individual. Nu se pune problema la fel în cazul nivelelor de organizare supraindividuale. Este foarte greu să poţi cuprinde specia şi biocenoza ca unităţi individuale bine conturate. Poate mai uşor am putea contura biosfera ca un tot unitar. Aşa cum tegumentul unui organism animal este format din nesfârşite forme de celule vii, între care se stabilesc multiple interrelaţii, tot aşa şi fiinţele care acoperă suprafaţa Terrei se găsesc în interrelaţii. Toate părţile componente, împreună şi fiecare la nivelul său, acţionează în aşa fel încât ansamblu să funcţioneze printr-o autoreglare (Marcian Bleahu, opera citată, p. 67). James Lovelock consideră că viaţa nu este doar un înveliş ce formează biosfera, înveliş care ar acoperi un Pământ inert, ci că biosfera, împreună cu celelalte sfere ale planetei sunt implicate în fenomenul numit Viaţă, că întregul ar forma o fiinţă vie superioară, numită Gaia. Nu ne asociem conceptului de fiinţă-planetă, însă ideile lui Lovelock ne ajută mult să vedem biosfera, ca un tot unitar. De altfel, dacă am vedea reţeaua de ape de pe continent am putea s-o comparăm cu reţeaua de vase de sânge ale unui animal superior. Oceanologii au probat că în Oceanul Planetar reţeaua formată din curenţii de apă este mai impresionantă. Dacă am adăuga la acestea că o astfel de reţea de apă găsim şi la nivelul geosferei, atunci am înţelege că toate zonele Terrei comunică între ele şi formează un tot funcţional. Curenţii de aer, care se formează şi circulă în atmosferă, asigură circulaţia informaţiei şi energiei cu o viteză impresionantă. Această structură îi asigură biosferei, ca nivel de organizare, coordonarea activităţii părţilor componente la nivel planetar şi punerea în aplicare a programelor pentru sine şi a celor inferioare, prin care îşi asigură homeostazia. Cum altfel să

108

privim desfăşurarea unor migraţii grandioase în lumea animală (languste, insecte, păsări şi mamifere)? Păsările migratoare asigură funcţionalitatea unor ecosisteme situate la distanţe de mii de kilometri. Cum poţi înţelege acest grandios fenomen biologic, dar nu înţelegi biosfera ca un tot unitar, ca un sistem biologic cu autoreglare? Schimbarea polilor magnetici şi succesiunea unor evenimente climatice majore (glaciaţiile) sau seismice par a fi programe superioare biosferei, la care aceasta trebuie să răspundă prin modificări majore. După Lovelock „viaţa este proprietatea unui sistem limitat, deschis fluxului de energie şi materie şi care poate să-şi păstreze condiţiile interne în ciuda schimbărilor condiţiilor externe” (citat de M. Bleahu, p. 67). Se revine, deci la conceptul lui Herbert Spencer care, încă din secolul al XIX-lea, considera că viaţa reprezintă, în esenţa sa, transformarea mediului extern în mediu intern. Prin transformarea mediului extern în mediu intern se câştigă un grad de libertate deosebit de mare. Viaţa pe Terra a avut o evoluţie biologică continuă, până la apariţia omului. Odată cu apariţia lui Homo sapiens sapiens a apărut un fenomen necunoscut până la om, chiar dacă a fost schiţat pe ici, pe colo, la unele grupe de animale, este vorba de o evoluţie psiho-culturală. Evoluţia omului reprezintă ceva nou în cosmos. Este ca şi cum biosfera a trecut prin nesfârşite etape ale evoluţiei sale şi a ajuns la câştigarea capacităţii de gândire, la cunoaşterea propriei interiorităţi şi la poziţia sa în cosmos. Între fiinţele care îi formează structura a apărut una care i-a schimbat total existenţa. A înălţat-o la dimensiuni spirituale, pe de o parte, însă o hărţuieşte punând-o în pericol, pe de altă parte. Viaţa ca fenomen cosmic a ajuns prin evoluţie la dimensiuni spirituale. Este ca şi cum „evoluţia îşi recunoaşte (conştientizează) propria evoluţie”, cum avea să se exprime Julien Huxley. Că s-a ajuns aici este evident. Că omul este o fiinţă dotată cu gândire, este tot atât de evident. Omul face parte din Biosferă, care se comportă ca un tot unitar. Viaţa ca fenomen cosmic este un proces unitar. Şi, totuşi, cine a căpătat conştiinţa de sine, Viaţa, Biosfera sau doar Omul? Sau poate Gaia, aşa cum consideră Lovelock? Teilhard de Chardin descoperă noosfera ca un înveliş al Pământului datorat gândirii umane. Se detaşează noosfera ca o conştiinţă extra-umană? Conceptul Gaia presupune existenţa unei entităţi supraumane, care poate trăi şi fără oameni. Oamenii s-ar comporta asemenea unor microorganisme care îi perturbă funcţionarea normală afectându-i atât substratul geologic cât şi învelişul viu. Dacă Gaia a ajuns în evoluţie să capete conştiinţă atunci ar folosi-o în aşa fel încât să nu-şi perecliteze existenţa. Hans Jonas consideră că „natura nu putea să-şi ea o mai mare responsabilitate decât să lase să iasă omul” (Hans Jonas citat de M. Bleahu, p. 68). Apariţia omului a meritat orice risc al evoluţiei. Comportamentul omului se impune însă a fi controlat. Controlul nu poate fi realizat decât la nivelul societăţii umane, care se comportă ca un sistem al materiei, ceea ce înseamnă că trebuie să aibă mecanisme de autoreglare. Să sperăm că omenirea va înţelege situaţia în care se găseşte ea şi natura şi că se va reintegra în natură.

TENDINŢE ALE BIOLOGIEI ŞI ECOLOGIEI MODERNE

Dezvoltarea Biologiei ca ştiinţă a fost marcată de unele salturi majore care i-au direcţionat sensul. Introducerea de către Linné, în secolul al XVIII-lea, a nomenclaturii binare în sistematica lumii vii, a determinat o dezvoltare exponenţială a biologiei pe orizontală, în sensul de descoperire a unei multitudini de specii noi, a cunoaşterii semenilor noştri între vieţuitoare. Secolul al XIX-lea este marcat de două teorii celebre: teoria celulară şi teoria evoluţiei. Descoperirea structurii celulare a organismelor şi formularea teoriei celulare au deschis cercetările biologice „în jos”, (în analiză) în sensul elucidării structurilor profunde ale vitalului. Teoria evoluţiei, fundamentată magistral de Darwin, a determinat dezvoltarea biologiei „în sus” (în sinteză), în sensul că a descoperit unitatea lumii vii în diversitatea sa şi a conferit fenomenelor vitale o dimensiune istorică. Secolul XX a facilitat înţelegerea vieţii ca fenomen cosmic prin trei evenimente ştiinţifice capitale: - descifrarea structurii acizilor nucleici, care a permis dezvoltarea exponenţială a biologiei atât „în jos” cât şi „în sus”; - apariţia ciberneticii şi conturarea ei ca ştiinţă, ceea ce a permis înţelegerea principiilor generale care guvernează funcţionarea mecanismelor automate (maşinile electronice de calcul, fiinţele vii şi societatea); - lansarea şi dezvoltarea teoriei sistemice a lui Bertalanffy, care a condus la înţelegerea şi explicarea structurii ierarhice a materiei vii (a Cosmosului). Teoria sistemică nu se aplică numai viului, ci întregii naturi, însă sistemele biologice fiind, fără excepţii, sisteme deschise, pot fi înţelese în structura şi funcţionarea lor pornind de la principiile şi caracteristicile sistemelor naturale. După cum afirma Ed. Morin în magistrala carte Paradigma pierdută: natura umană, descifrarea structurii acizilor nucleici determină o deschidere a biologiei „în jos”, către structura fizico-chimică şi „în sus”, adică spre creşterea continuă a complexităţii structurale. Era profund înrădăcinată ideea că nu există materie vie, ci numai sisteme vii, ceea ce ar însemna o organizare fizico-chimică particulară a materiei. Diferenţa dintre protoplasma vie şi cea moartă ar fi dată de dinamica reacţiilor chimice. Biologia modernă nu mai reduce însă viaţa doar la substratul său nucleo-proteic. Viaţa este un fenomen nesfârşit mai complex. Jocul combinaţiilor şi al interacţiunii moleculelor care stau la baza structurii, chiar a celor mai simple sisteme vii, este controlată de reguli statistic improbabile, de reguli care ar trebui să determine (în înţelegerea noastră clasică) mai curând distrugerea sistemului. Biologia modernă apelează la principii de organizare necunoscute în chimie, apelează la noţiuni care păreau a nu avea legătură cu intimitatea proceselor vitale: informaţie, cod, mesaj, represie, control, expresie etc. Aceste noţiuni au fost puse în circuit prin dezvoltarea ciberneticii ca ştiinţă. Însă, dacă cibernetica este ştiinţa comenzilor şi a comunicării la maşini, oameni şi societate, atunci este lesne de înţeles că viaţa capătă alte dimensiuni. Este greu să precizăm de la ce structură biologică începe viaţa. Desigur că nu vom accepta ideea existenţei proteinelor vii, sau a vitaidelor (complexe lipo-proteice), dar trebuie să acceptăm că, chiar şi cele mai simple celule

110

sunt structuri vii. Aplicarea principiilor cibernetice în explicarea structurii şi funcţionalităţii organismelor vii a deschis o pagină nouă în interpretarea vieţii ca fenomen cosmic. Astfel, abordarea celulei ca o maşină automată, chiar dacă la început s-a pus accentul pe conotaţiile mecanice ale funcţionării acesteia, nu pe cele organizaţionale, a permis să fie surprinse unele aspecte de mare subtilitate. Au fost elucidate principiile generale care guvernează funcţionarea sistemelor automate complexe. Părea paradoxală deschiderea biologiei către astfel de noţiuni: cod, informaţie, program, mesaj, inhibiţie, represie etc., însă tocmai această deschidere a făcut posibilă înţelegerea structurilor şi proceselor biologice ca mecanisme automate de tip cibernetic. Celula este văzută, în înţelegerea actuală, ca o societate moleculară complexă, guvernată de anumite legi (condusă de un guvern). La conturarea unei astfel de gândiri a contribuit, desigur, şi aplicarea gândirii sistemice, care a impulsionat dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă de sinteză. Este limpede pentru biologia timpului nostru că în lumea vie nu se aplică principiile aritmeticii. Nu există sumă biologică, 1+1 nu este egal cu 2, ci cu mult mai mult decât atât. O algă asociată cu o ciupercă nu dau naştere la o sumă (1 algă + 1 ciupercă = 2 organisme), ci la o structură nouă, nesfârşit mai complexă, la o nouă fiinţă, care este un lichen, care are caracteristici noi, pe care nu le au părţile componente luate izolat. Lichenii sintetizează diferite tipuri de acizi lichenici şi de zaharuri (lichenina), pe care nici alga şi nici ciuperca nu le pot sintetiza dacă sunt izolate. Protoplasma vie nu este formată doar din molecule, fiecare cu caracteristicile proprii, ci de complexe moleculare, care înseamnă infinit mai mult. Protoplasma celulară reprezintă deci, o societate complexă de molecule, care face posibilă manifestarea fenomenelor vitale. Înţelegând faptul că un sistem face parte, la rândul său, dintr-un alt sistem şi că acesta poate fi inclus în sisteme succesive din ce în ce mai mari, trebuie să acceptăm că nu este vorba doar de o complexitate structurală, ci şi de una funcţională. Dacă ţinem seama şi de faptul că fiecare sistem biologic îşi are programele sale proprii şi o integralitate bine conturată, ne dăm seama de creşterea gradată a complexităţii sistemelor, de autoorganizarea lor. Biologia modernă consideră că celulele (viaţa), maşinile şi societatea umană sunt generate de anumite principii organizaţionale pe care cibernetica le explică la modul general. Asta nu înseamnă că viaţa (organismele vii), maşinile automate şi societatea sunt perfect asemănătoare. Caracteristica lor comună o reprezintă reglarea automată (existenţa conexiunilor directe şi inverse, a feed-back-ului). Biologia modernă se bazează pe faptul că: - legătura structurală cu chimia îi permite o integrare fermă a vieţii în physis; - legătura cu cibernetica îi oferă o apropiere nebănuită cu forme socotite metabiologice (maşina, omul şi societatea); - aplicarea principiilor cibernetice îi permite îndepărtarea de principiile clasice care, aplicând mecanic principiul al II-lea al termodinamicii nu văd decât dezorganizarea universului prin creşterea entropiei. Viaţa nu este doar o dinamică a reacţiilor chimice, nu funcţionează doar pe baza legilor fizicii şi ale chimiei, viaţa înseamnă, aşa cum remarcă Schrödinger, o tendinţă a materiei vii către organizare, o tendinţă a materiei de a tinde către o complexitate mereu crescândă, de a se opune entropiei prin manifestări negentropice. Legea a II-a a termodinamicii postulează dezorganizarea crescândă a universului prin creşterea entropiei şi ajungerea, în stadiul final, la moartea termică a acestuia. Cum este posibil ca într-un univers care moare să apară viaţă şi, nu numai atât, ca aceasta să se manifeste printr-o creştere continuă a complexităţii sale? Schrödinger este primul care pune problema legăturii şi rupturii dintre entropic şi negentropic. Aici descoperim

111

paradoxul organizării viului, a cărui ordine informaţională, care se construieşte în timp, pare să contrazică principiul dezordinii care se propagă în timp. Viaţa este un principiu antientropic, ne demonstrează Schrödinger şi accentuează Illia Prigogine. Viaţa se hrăneşte cu entropie, fiind un principiu negentropic. Este vorba de hrănire cu entropie, nu de o anulare a acesteia. Astfel, biologia modernă a descoperit principiile originale ale organizării viului, principii ce i-au permis vitalului să forţeze acel zăvor „de sus”, care îi deschide cale către formele superioare de manifestare. Dacă aplicarea principiilor cibernetice în explicarea viului le-a permis biologilor înţelegerea structurilor vii ca sisteme automate, matematicianul von Neumann avea să surprindă în teoria sa a automatelor, care ţine de ceea ce numim metacibernetică, diferenţa esenţială dintre maşinile automate (fie cele mai perfecţionate maşini automate de calcul) şi cele mai elementare fiinţe vii posibile. O maşină artificială oricât de perfectă şi de funcţională ar fi, din momentul în care este construită şi pusă în funcţiune (şi chiar dacă nu este pusă în funcţiune) are o singură direcţie pe traiectoria sa – tendinţa degenerativă, în timp ce maşina vie (fiinţa vie), oricât de puţin ar trăi are, cel puţin pentru o perioadă de timp, o direcţie nondegenerativă. O caracteristică intrinsecă a vitalului este capacitatea sa de autoreparaţie (de autoreproducere la nivel individual). Fiinţa vie nu poate supravieţui dacă nu are această capacitate de autoreparaţie. Spre a da un exemplu elocvent, ne vom referi la autoreparaţia vaselor de sânge în cazul unei hemoragii nu prea puternice. Au loc o serie de procese biologice strict algoritmice, care conduc la blocarea circulaţiei sanguine din vasul respectiv, sunt mobilizate toate categoriile de celule care curăţă locul şi refac structura vasului, iar când acesta devine funcţional se va descompune şi trombusul, care a blocat circulaţia şi se va intra în normal. Fiinţa vie are o dezvoltare ontogenetică, adică trece prin etape succesive de dezvoltare, care conduc la creşterea complexităţii structurale şi funcţionale. Aceasta nu înseamnă că în ontogenie nu apare şi o anumită dezordine internă (anumite „zgomote”). Aceste „zgomote” nu diminuează creşterea complexităţii ci, dimpotrivă, o pot adapta la situaţiile create. Edificarea organismului uman de la naştere până la maturitate şi menţinerea lui până la senectute, se face pe baza morţilor şi a naşterilor celulare perpetue. Se poate vorbi aici, între anumite limite, de existenţa unei relaţii intime între creşterea „zgomotului” sau a dezordinii şi creşterea complexităţii structurale şi funcţionale. Cum poţi să înţelegi şi să îţi explici logica unui sistem care se autoorganizează, care îşi reproduce fără încetare propriile elemente constitutive, care este capabil să realizeze o serie de procese de autoreparaţie de mare complexitate şi cu o mare perfecţiune? Cum poate un astfel de sistem să-şi asigure autoreproducerea şi, de cele mai multe ori, într-un număr mare de exemplare? Nu putem răspunde la aceste întrebări dacă nu înţelegem că fiinţa vie este supusă unei logici de funcţionare şi de dezvoltare cu totul diferită. Şi, ceea ce este de-a dreptul paradoxal, în această logică intervin, adesea, determinarea, dezordinea şi hazardele ca factori de organizare superioară (de autoorganizare). Poate că înţelegerea noastră este neîmplinită, deoarece vedem dezorganizare acolo unde procesele biologice se desfăşoară coerent, punem pe seama hazardului o anumită acţiune logică. Afirmăm aceasta deoarece încă nu înţelegem pe deplin că şi la cele mai simple organisme procesele biologice se desfăşoară cu o coerenţă perfectă. Faptul că la unele organisme superioare, aceleaşi procese au o desfăşurare mai complexă, nu trebuie să ne ducă la concluzia că structurile proprii fiinţelor inferioare sunt nişte rebuturi. Ele sunt, mai mult sau mai puţin, perfect corespunzătoare pretenţiilor lor faţă de viaţă.

112

Acest mod de a privi şi de a explica unele procese biologice şi caracteristicile vitalului sunt doar la început de drum. Ele sunt însă bazate, aşa cum aminteam anterior, pe cele trei mari realizări ştiinţifice ale secolului XX. Ecosistemologia sau dimensiunile ecologice ale vitalului Ecologia ne dezvăluie natura ca un tot, ca un organism global. Aşa trebuie să fie văzută biosfera, însă nu trebuie să uităm că este formată de proprii săi copii. Natura este asemenea unei mame vitrege, care utilizează distrugerea şi moartea ca mijloc de autoorganizare. Aşa cum un organism, care reprezintă un întreg, este edificat prin naşteri şi morţi celulare, tot aşa natura în întregul său (Biosfera) îşi asigură nemurirea prin naşteri şi morţi ale părţilor sale componente (biocenoze, specii, populaţii, indivizi). Ecologia, în esenţa sa, trebuie să ne schimbe concepţia asupra naturii, care nu este doar ceea ce cred biologii, o continuă luptă pentru existenţă şi selecţie naturală, ci un ecosistem integrator al unor sisteme, după cum nu este amorfă şi dezordonată, aşa cum o consideră umaniştii. Concepţia ecologică facilitează şi înţelegerea relaţiei dintre fiinţa vie şi mediul înconjurător. Biologii (neecologi) priveau fiinţa vie în sânul naturii doar ca pe un element capabil să extragă materie şi energie, caracteristica esenţială a acesteia fiind metabolismul. Erwin Schrödinger ne atrage atenţia asupra faptului că, fiinţa vie nu se hrăneşte doar cu materii şi energie, ci în primul rând cu entropie, ceea ce înseamnă că se hrăneşte cu informaţie şi organizare complexă. Numai aşa ecosistemul poate fi înţeles ca un co-organizator şi ca un co-programator al sistemului viu pe care îl integrează. Întregul nu înseamnă o sumă de părţi. Relaţia ecosistemică nu este o relaţie între componente închise, ci între componente deschise, care intră în interrelaţie, fiecare fiind o parte a celuilalt şi constituind împreună un întreg, care reprezintă cu mult mai mult decât o sumă de părţi componente. Numai gândind ecologic ni se deschid ochii şi putem vedea că un sistem viu cu cât este mai autonom cu atât este mai dependent faţă de ecosistem. Individul este un sistem viu, autonom bine delimitat şi cu o integralitate perfect conturată. El nu poate exista însă de sine stătător. Este integrat în interiorul speciei din care face parte şi, împreună cu specia, intră în nesfârşite interrelaţii cu celelalte specii ale biocenozei sale, care controlează şi depinde de biotopul pe care îl ocupă. Autonomia presupune complexitate, iar complexitatea presupune nesfârşite interrelaţii între părţile componente ale unui sistem (biotice şi abiotice). Individualitatea umană este rodul unei complexităţii, care poartă numele de societate umană şi, deşi este elementul cel mai emancipat al societăţii, este şi cel mai dependent de ea. Copilul uman nu este un om la naştere, el devine om numai şi numai în cadrul societăţii umane. Este total dependent de societate. Societatea umană, la rândul său, complexul cel mai emancipat faţă de natură, îşi câştigă autonomia graţie unui nesfârşit complex de interrelaţii cu elementele naturii, graţie acestei multidependenţe. Dezvoltarea şi menţinerea autonomiei individualităţii umane reprezintă rodul unui număr enorm de dependenţe. Ecologia sistemică, sau ecosistemologia, cum o numeşte Widen (1972) este o ştiinţă care abia prinde contur. Ea contribuie, în mod esenţial, la conturarea teoriei autoorganizării viului, aşa cum antropologia modernă contribuie la reabilitarea conceptului de Natură fixând aici rădăcinile omului. Omul este readus în natură, este o entitate deschisă în această

113

complexitate şi nu poate exista decât în relaţii de autonomie/dependentă organizaţional în interiorul naturii (ecosistemului). Omul se vede doar autonom, se situează deasupra naturii şi îşi permite (graţie necunoaşterii complexe a naturii) să modifice natura fără a gândi la efectele intervenţiei sale. Omul se crede fără precedent în lumea vitalului, un regn aparte, fără legături cu restul speciilor, lipsit de instincte, care sunt apanajul fiinţelor inferioare. Organizarea socială la insecte este văzută de biologii neecologi ca un efect de specie, ca o acţiune oarbă a instinctelor şi nu ca o dezvoltare particulară a sociologiei animalelor. Sociologia animalelor este separată de ecologie şi plasată undeva la periferia etologiei. Etologia ne probează că o societate îşi amenajează o bază teriotorială, pe care şi-o apără. O societate animală este organizată pe ierarhii. Ierarhiile nu apar spontan şi nu sunt impuse din afară, ci sunt rezultatul competiţiilor şi conflictelor care apar între membrii societăţii şi care se rezolvă prin raporturi individuale de supunere/dominare. Astfel de raporturi de supunere/dominare formează lanţuri nesfârşite, care construiesc în fapt ierarhia socială. Organizarea socială nu înseamnă doar stabilirea unor ierarhii, ci şi existenţa unei solidarităţi în faţa pericolelor, precum şi a unei cooperări subtil organizate şi diferenţiate. Înţelegerea acestor aspecte n-a fost posibilă fără conturarea biosemioticii ca o ştiinţă a interpretării semnificaţiei simbolurilor şi semnalelor biologice. O caracteristică a vitalului (a fiinţelor vii) este capacitatea de a realiza un dialog cu oceanul cosmic. Dialogul biosemiotic se realizează prin semne, simboluri, rituri etc. şi se află la baza multitudinii şi complexităţii relaţiilor sociale. Societatea trebuie să fie concepută ca o organizare complexă de indivizi diferiţi, bazată pe competiţie şi ierarhie dar, în acelaşi timp şi pe solidaritate, ceea ce presupune un sistem de comunicare bine pus la punct, un limbaj biosemiotic accesibil tuturor indivizilor. Concepând astfel o societate, descoperim că există la tot pasul în natură. Definind corect noţiune de societate, o vom deosebi pe aceasta de noţiunile de hoardă, trupă, colonie şi vom descoperi organizarea complexă a unei societăţi. Emergenţa unei complexităţi noi, bio-sociologice se structurează în jurul conceptului de organizare, însă organizarea socială, la rândul său, îşi face apariţia în jurul conceptului de complexitate. Ajungem astfel să înţelegem că societatea este una din formele de bază ale autoorganizării sistemelor vii. Mergând pe această linie ecologia somatică ne probează că organismele pluricelulare reprezintă nu doar o sumă de celule, ci o societate pluricelulară în care celulele depind unele de altele în existenţa lor, iar întregul depinde de complexitatea interdependenţelor celulare. Vom ajunge din nou la concluzia că „nu-i nimic nou sub soare”, că organizarea socială nu este o invenţie umană. Nu societatea umană a inventat comportamentele prenupţiale (care sunt de neimaginat la unele păsări, mamifere şi chiar insecte), nici pe cele de supunere şi nici alcătuirea ierarhică. Par incredibile relatările lui J.Y. Cousteau despre organizarea socială a caracatiţelor. Cele mai multe dintre caracteristicile proprii societăţii umane apar deja la unele dintre societăţile animale.

114

OMUL ESTE O FIINŢĂ MULTIDIMENSIONALĂ

Este Omul un animal? (un mamifer superior?)

Întrebarea este pusă doar retoric. Dintotdeauna omul s-a întrebat de unde vine şi încotro merge, şi care este menirea sa în univers. Răspunsurile date au fost diferite de la un trib la altul, de la o cultură la alta, de la o perioadă istorică la alta. Marele zoolog P.P. Grasse, coordonatorul celui mai mare tratat de zoologie, se întreba cândva dacă omul n-ar trebui să fie aşezat în lumea vie într-un regn aparte. Unii, mai orgolioşi, sau poate mai naivi, refuză să considere că omul ar fi un animal şi că ar fi putut descinde dintr-o maimuţă oarecare, fie ea şi superioară (antropoidă), crezând că ar fi vorba doar de câteva generaţii care să ne despartă. De altfel, până la punerea la punct a microscopului optic nimănui nu-i venea idea că plantele şi animalele ar avea ceva comun în structura şi funcţionalitatea lor. Iată însă că a fost descoperită structura celulară a organismelor. N-a fost destul de simplă recunoaşterea unităţii de structură a celulelor plantelor şi ale animalelor. Totuşi, a fost formulată şi recunoscută teoria celulară (elaborată de Schwann şi Schleiden), care consfinţeşte unitatea de structură a plantelor şi a animalelor. Iar descifrarea, în 1953, a structurii acizilor nucleici (ARN şi ADN) a constituit o surpriză şi mai mare. Tot ceea ce este viu pe planeta Terra provine de la aceeaşi origine, deoarece substratul informaţional (ereditar) este alcătuit după aceleaşi principii şi funcţionează după acelaşi cod, fie că este vorba de virusuri, bacterii, plante, animale sau om. Viaţa de pe Terra porneşte de la aceeaşi origine. Poftim acum de mai separă pe om de animale. Omul se asemăna organ cu organ cu animalele. Cel mai bine se aseamănă cu cele din grupa în care a fost încadrat şi el ca specie, deci din ordinul Primates. Asemănarea este atât de mare încât s-ar putea realiza transplanturi de organe de la maimuţele superioare la om, sau transfuzii de sânge. Datele oferite de anatomia comparată ne probează că omul şi primatele sunt alcătuite după acelaşi plan de structură şi că primatele antropomorfe prezintă nesfârşite asemănări cu omul. Este deci omul un animal? Nu numai atât. Trebuie să înţelegem faptul că reducerea procesului de formaţie şi de dezvoltare a omului la un fenomen pur biologic, trebuie considerată în prezent, ca o înţelegere naivă şi unilaterală a unei împliniri complexe, care comportă numeroase coordonate de comparare. Omul este o fiinţă bipolară – biologică şi psihoculturală, care a apărut şi a evoluat în strânsă conexiune cu evoluţia ecosistemelor succesive în care şi-a desfăşurat existenţa. Ţinând cont de caracteristicile fiinţei umane se impune un examen din perspective diferite de studiu: biologic şi evolutiv, geografic şi climatic, psihologic şi cultural. Trebuie să elucidăm fiecare faţetă caracteristică unei fiinţe atât de complexe. Nu este vorba de o intersecţie de discipline, ci de o înţelegere structurală, totală a procesului antropogenetic (de transformare a unei fiinţe animale în om). Astăzi nu ne mai satisfac explicaţiile şi înlănţuirile cauzale lineare care se stabilesc între o particularitate anatomo-fiziologică specific umană şi un anumit comportament. Dacă J.B. Lamarck definea umanitatea prin bipedismul uman şi prin părăsirea de către om a vieţii arboricole, ca şi prin intrarea acestuia în viaţa de stepă; astăzi o asemenea simplificare ni se pare inacceptabilă. Procesul de antropogeneză este nesfârşit mai complex.

115

A fost necesar ca, o anumită mutaţie genetică să se manifeste printr-o evoluţie într-un anumit sens a sistemului nervos central şi cu deosebire a dezvoltării cerebelului, organ care asigură echilibrul stato-cinetic al corpului, facilitând poziţia verticală, mersul biped şi exercitarea unor mişcări complexe; a fost necesar, ca în mod corelativ să se fi produs anumite modificări ale conexiunilor nervoase şi ale conformaţiei somatice prehominiene, care să permită realizarea aspectului actual al omului; a fost necesară o transformare corelativă a polului manual şi a celui facial ca urmare a trecerii de la orizontalitatea animală la verticalitatea umană; a fost obligator, în acelaşi timp, ca modificările morfo-fiziologice să fie armonizate cu schimbările generale ale climatului şi biotopului, iar aceste modificări să se integreze condiţiilor generale ale vieţii preumane de natură biologică şi psiho-comportamentală, de ordin alimentar, sexual, de apărare şi atac, de aptitudini fizice sau rapiditate de reflexe, de desprindere de concret, de înconjurimea imediată, şi de ridicare în sfera valorilor, de depăşire a lumii concrete prin simbol şi abstracţie. Toate acestea reprezintă înlănţuiri de condiţionări vitale, cărora li se adaugă multiplele relaţii care se stabilesc între om şi întregul faunistic şi vegetal al scenei unde aceste procese au avut loc. Numai astfel putem înţelege procesul de antropogeneză în unitatea şi complexitatea sa. Deci, antropogeneza este un proces unitar, structural, în care biologic şi factori socio-culturali, geografic şi ambianţa climatică, inventivitate şi automatism, locuinţă şi veşmânt, aptitudine psihologică şi unealtă, elaborare de valori artistic-culturale şi tabu-uri, eliberare de înconjurimea imediată şi, totuşi, supunere la acţiunea unor legi naturale, participare la lume şi depăşirea acesteia prin simbol şi abstracţie; toate acestea alcătuiesc un întreg cu numeroase faţete şi cu nesfârşite corelaţii şi repercusiuni de fapte, unele asupra altora într-un circuit cauzal inextricabil. Nu vom afirma niciodată că omul nu este un animal, dar nici nu vom accepta că este doar atât, este nesfârşit mai mult. În acest sens definiţia pur zoologică a omului, prin izolarea unor caractere morfo-anatomice specifice (staţie verticală şi bipedă, diferenţierea funcţională a mâinilor şi picioarelor, dezvoltarea creierului etc.) nu alcătuiesc decât un fragment, văzut din afară, care nu va putea reda natura multidimensională a fiinţei umane.

Poziţia omului în regnul Animalia

Omul este încadrat între animale în funcţie de caracteristicile sale morfoanatomice, fiziologice şi comportamentale. Face parte din: Diviziunea TRIPLOBLASTICA DEUTEROSTOMIENI EPINEURIENI Încrengătura VERTEBRATA Subîncrengătura GNATHOSTOMATA Supraclasa TETRAPODA AMNIOTA Clasa MAMALIA Subclasa THERIA Infraclasa EUTHERIA Ordinul PRIMATES Subordinul PROSIMIENI Infraordinul + Plesiadapiformes Familia + Plesiadapidae Familia + Paramomyidae Familia + Carpolestidae

116

Familia + Picrodontidae Familia + Microsyopidae Infraordinul Lemuriforme Suprafamilia + Adapoidea Familia + Adapidae Suprafamilia Lemuroidea Familia Cheirogaleidae Cheirogaleus major Microcebus murinus Familia Lemuridae Subfamilia Lemurinae Eulemur coronatus Eulemur fulvus Lemur catta Varecia variegata Subfamilia Lepilemuridae Lepilemur dorsalis Familia Indridae Indri indri Propithecus diadema Familia Daubentoniidae Daubentonia madagascarensis + Familia Megaladapidae Infraordinul Lorisiformes Suprafamilia Lorisoidea Familia Lorisidae Subfamilia Lorisinae Loris tardigradus Nycticebus coucang Subfamilia Galaginae Galago demidovii Infraordinul Tarsiiformes Suprafamilia Tarsioidea + Familia Omomyidae + Subfamilia Omomyinae + Shoshonius + Teilhardina + Subfamilia Microchoerinae + Subfamilia Anaptomorphinae Familia Tarsiidae Tarsius spectrum Tarsius bancanum Subordinul SIMIENI (ANTHROPOIDEA) Infraordinul PLATYRRHINI (Maimuţele din Lumea Nouă) Suprafamilia CEBOIDEA (Ateloidea) Familia ATELIDAE Subfamilia Atelinae Tribul Atelini Ateles paniscus

117

Brachyteles arachnoides Lagothrix Tribul Alouatini Alouata seniculus Subfamilia Pitheciinae Tribul Pitheciini Pithecia pithecia Cacajao rubicundus Tribul Homunculini Callicebus Aotus + Homunculus patagonicus

Familia Cebidae Subfamilia Cebinae Cebus capucinus + Dolichocebus gaimanensis Subfamilia Callitrichinae Callithrix jacchus Cebuella pygmaea Leontopithecus rosalia Sanguinus imperator Callimico goeldii Subfamilia Branisellinae + Branisella boliviana Infraordinul Catarrhini (Maimuţele din Lumea Veche) Suprafamilia CERCOPITHECOIDEA Familia CERCOPITHECIDAE + Subfamilia Parapithecinae + Parapithecus fraasi + Apidium + Quatrania + Subfamilia Victoriapithecinae + Victoriapithecus Subfamilia Cercopithecinae Tribul Cercopithecini Cercopithecus patas Erythrocebus Miopithecus Tribul Papionini Papio papio Papio anubis Theropithecus gelada Cercocebus Macaca sylvana Subfamilia Colobinae Colobius guereza kikuyuensis Presbytis obscurus Pygathrix nemaeus Nasalis larvatus

118

+ Dolichopithecus arvensis Suprafamilia HOMINOIDEA + Familia Oreopithecidae + Oreopithecus bambolii Familia Hylobatidae + Subfamilia Pliopithecinae + Pliopithecus + Propliopithecus haeckeli + Amphipithecus + Aegyptopithecus Subfamilia Hylobatinae Hylobates lar Symphalangus syndactylus Familia Pongidae +Subfamilia Dryopithecinae + Dryopithecus fontani + Dryopithecus laietanus + Proconsul africanus + Sivapithecus indicus + Gigantopithecus blacki Subfamilia Ponginae Pongo pygmaeus Pan troglodytes Gorilla gorilla gorilla Gorilla gorilla beringei Familia Hominidae + Subfamilia Ramapithecinae + Ramapithecus punjabicus + Kenyapithecus platyops + Subfamilia Australopithecinae + Orrorin tugenensis (Millenium man) + Ardipithecus ramidus + Australopithecus anamensis + Australopithecus afarensis + Australopithecus barhelghazali + Australopithecus aethiopicus + Australopithecus africanus + Australopithecus boisei + Australopithecus robustus Subfamilia Homininae + Homo ergaster + Homo rudolfensis + Homo erectus erectus + Homo erectus habilis + Homo erectus modjokertensis + Homo erectus pekinensis + Homo erectus mauritanicus + Homo erectus palaeohungaricus + Homo sapiens arhaicus

+ Homo sapiens neanderthalensis + Homo sapiens fosilis Homo sapiens sapiens Asemănările şi deosebirile dintre om şi maimuţă Dacă omul este de natură biologică, dacă este un animal, deşi nu numai atât, atunci cu care dintre animale se aseamănă mai mult? Desigur că se aseamănă, în primul rând, cu Primatele, cu cele din ordinul în care şi el este introdus ca specie. Dintre acestea, făcând parte din suprafamilia Hominoidea, se va asemăna cu Hylobatidele şi cu Pongidele, cuprinse în aceeaşi suprafamilie. Totuşi, Pongidele sunt mult mai evoluate şi se aseamănă în cea mai mare parte cu omul. Atenţie însă! Mulţi cred că omul descinde din maimuţele antropomorfe actuale. Aceasta este o greşeală grosolană. Omul nu provine din nici una dintre maimuţele actuale. Maimuţele antropomorfe actuale şi omul au descins dintr-un strămoş comun. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre om şi maimuţele antropoide actuale? Totuşi, care sunt maimuţele antropoide actuale, pe care le luăm în discuţie privind asemănarea cu omul? Este vorba de gibon, orangutan, de cimpanzeu şi de gorilă. Familia Hylobatidae Gibonii fac parte din familia Hylobatidae. Astăzi trăiesc două specii: Hylobates lar şi Symphalangus syndactylus. Sunt maimuţe arboricole cu membrele anterioare foarte lungi, capabile să facă salturi mari între arbori. Pot realiza şi un mers biped, însă pe o distanţă scurtă. Prezintă calozităţi fesiere şi sunt lipsite de coadă. Masculii ajută la creşterea puilor. Trăiesc în turmă şi se deplasează în diferite locuri pentru procurarea hranei. Mimica este destul de dezvoltată, iar indivizii comunică între ei prin sunete caracteristice, prin mimică şi prin gesturi. Gibonul, Hylobates lar are 70-80 cm înălţime şi între 10 şi 25 Kg. Maturitatea sexuală se instalează la 5-7 ani, iar longevitatea este de până la 30 de ani. Gibonul (fig. 20) are o culoare variabilă. Nu prezintă saci laringieni asemenea siamangului, iar membranele interdigitale sunt reduse. Trăiesc în turme de 30-40 indivizi şi nu îşi construiesc cuiburi pentru dormit.

119Fig. 20 Hylobates lar (Gibonul)

Siamangul (Symphalangus syndactylus) este o specie destul de răspândită. Are blana deasă, de culoare variabilă. Prezintă saci laringieni şi emite sunete foarte puternice. Degetele 2 şi 3 de la picioare sunt unite. Este vorba de un fenomen de sindactilie, de unde-i vine şi numele. Are până la 100 cm înălţime. Trăieşte în Sumatra, Borneo, Thailanda, Vietnam şi peninsula Malacca. Familia Pongidae Datorită asemănării cu omul Linné le-a dat numele de Homo sylvestris. Membrele anterioare sunt mai lungi decât cele posterioare, iar splanchnocraniul este puternic şi prognat. Orangutanul (Pongo pygmaeus sau Simia satyrus) trăieşte în Asia de Sud-Est. Înălţimea variază între 1 şi 1,8 m, iar greutatea ajunge până la 180 Kg la masculi şi 80 Kg la femele. Corpul este robust, chiar masiv, gâtul gros, umerii înalţi, iar abdomenul voluminos (fig. 21). Capul este mare, urechile mici, iar ochii foarte vioi, exprimă inteligenţă, însă sunt foarte apropiaţi. Buffon considera că orangutanul este primul dintre maimuţe şi ultimul dintre oameni. Prezintă un puternic diformism sexual, mai ales la maturitate. Masculul prezintă, de o parte şi de alta a feţei, câte o umflătură mare şi colorată în negru-albăstrui. Mimica este foarte dezvoltată şi emit unele sunete cu semnificaţie emoţională. Trăiesc în perechi sau în familii mici. Îşi construiesc cuiburi pentru dormit în timpul nopţii, în arbori, la înălţimi mici. Perechile nu sunt stabile deoarece masculul nu se îngrijeşte de pui. Gestaţia durează 250 de zile, iar copilul are, la naştere, în jur de 1400 g.

Fig. 21 Pongo pygmaeus – o femelă şi puiul său (după P. Sterry)

Cimpanzeul (Pan troglodytes). Se aseamănă cel mai mult cu omul. Prezintă talia zveltă, cu mâinile mult mai lungi decât picioarele. Capul este mare, cu urechile mari şi cu bureletul supraorbitar puternic (fig. 22). Faţa este prognată, cu mandibula robustă şi cu caninii bine dezvoltaţi. Deplasarea pe sol este semiverticală. Trăiesc în grupuri mici, de 4-14 indivizi, sub dominaţia sexuală a unui mascul. Sunt de 3-4 ori mai puternici decât oamenii. Mirosul este mai dezvoltat ca la om, de asemenea şi simţul tactil, însă auzul este mai slab.

120

Fig. 22 Pan troglodytes Puii la naştere au 1,6-2,2 Kg. După 6 luni merg singuri, însă se ţin după mamă până la doi ani. Pubertatea se instalează la 7-8 ani. Trăiesc până la 35 de ani. Mimica este foarte dezvoltată, astfel că îşi exprimă în mod expresiv sentimentele. Îşi construiesc cuiburi şi sunt vegetarieni. Masculii nu contribuie la creşterea puilor. Prezintă patru subspecii şi anume: Pan troglodytes verus; Pan troglodytes troglodytes; Pan troglodytes schweinfurthi; Pan troglodytes paniscus; Gorila (Gorilla gorilla) este cea mai robustă maimuţă antropomorfă (fig. 23). Masculul ajunge până la 1,8 m şi 250 Kg. Craniul are o creastă sagitală foarte puternică pentru inserţia musculaturii care realizează suspensia capului. Bureletul supraorbitar este foarte puternic, iar creasta nazală abia schiţată, astfel că nasul este aplatizat, iar nările sunt mărginite de un burelet. Dentiţia este foarte puternică, cu caninii lungi. Membrele anterioare sunt mai lungi decât cele posterioare, dar mai scurte decât la celelalte specii. Mersul este mai ales patruped. Maturitatea sexuală se instalează la 6-7 ani, iar longevitatea ajunge până la 55 de ani.

Fig. 23 Gorilla gorilla

121

122

Gorila este vegetariană. Trăieşte în grupe de 10-30 indivizi, formate din mai multe familii. În timpul zilei umblă după hrană, iar seara îşi pregăteşte cuibul pentru culcare. Sunt două subspecii: Gorilla gorilla gorilla – „gorila de şes”, care trăieşte în Camerun, Congo, Gabon şi Zair; Gorilla gorilla beringei - „gorila de munte”, care trăieşte în zonele muntoase din regiunile vestice ale lacului Kiwu. Analiza comparativă a omului cu maimuţele antropomorfe În analiza comparativă a omului cu maimuţele antropomorfe superioare vom urmări trei categorii de parametri: morfologici, fiziologici şi comportamentali.

Parametrii morfologici

Omul - poziţie verticală; - mers biped; - coloana vertebrală cu 4 curburi (fig. 24); - articulaţia coxo-femurală şi cu a genun-chiului (tibio-femurală) se află în extensie completă; - planta formează un unghi drept cu gamba; - membrele superioare atârnă de-a lungul trunchiului; - membrele superioare sunt mai scurte decât cele inferioare;

Maimuţele antropoide - poziţie oblică (semiverticală); - mers biped, dar şi brachiaţie şi cruriaţie; - coloana vertebrală cu o curbură; la gibon şi cimpanzeu se găseşte şi o schiţă a curburii lombare; - articulaţiile coxo-femurală şi tibio-femurală formează unghiuri; - planta formează un unghi ascuţit cu gamba; - membrele superioare realizează un unghi cu corpul; - membrele superioare sunt mai lungi decât cele inferioare;

- structura mâinilor este asemănătoare; - neurocraniul foarte dezvoltat; - faţa mai scurtă; - capul mai mobil; - faţa dreaptă, ortognată; - fruntea este dreaptă; - carena nazală accentuată; - gaura occipitală în plan orizontal; - mandibula scurtă şi largă; - apofiza mentoidă prezentă;

- faţa prognată; - frontalul nu formează o frunte; - carena nazală abia schiţată; - torusul supraorbital puternic; - creasta sagitală craniană mare; - creastă occipitală mare; - gaura occipitală oblică; - mandibula lungă şi îngustă; - fără apofiză metoidă;

- cuşca toracică asemănătoare; - centura pelviană ca o formă de tranziţie spre

om; - formula dentară asemănătoare; - caninii sunt scurţi; - caninii mai lungi;

123

- premolarele au o rădăcină; - molarul 1 superior are 3 rădăcini; - celelalte molare au 2 rădăcini; - tuberculii molarelor superioare au aceeaşi dispoziţie ca la antropomorfe, cu tendinţa de reducere a hipoconului; - dispare modelul driopitecian şi s-a înlocuit cu un şanţ în cruce (+); - laringele este coborât la nivelul vertebrelor cervicale 4-6; - coardele superioare (coardele vocale false) mai slabe ca la antropomorfe; - coardele inferioare mai puternice; - între coardele vocale superioare şi cele inferioare se găsesc ventriculele lui Morgagni - nu există nici o urmă de ventricul median;

- premolarele au 3 rădăcini; - molarele au 3 rădăcini; - molarele cu 4 tuberculi: protoconul, hipoconul, paraconul şi metaconul; la speciile inferioare se găsesc 5 tuberculi; - şanţurile care separă tuberculii formează un “y”, după modelul driopitecian; - laringele este mai ridicat; - prezintă saci laringieni dezvoltaţi; cei mai dezvoltaţi la gorilă; - prezintă un ventricul median;

- emisferele cerebrale sunt dezvoltate; - circumvoluţiile cerebrale sunt asemănătoare; - stomacul, ficatul şi intestinul gros perfect

asemănătoare; - vezicula urinară se află în întregime în micul

bazin; - sistemul genital asemănător; - lipsa osului penian; - prezenţa frâului prepuţial; - intrarea tardivă în funcţie a glandelor genitale, dar permanentizarea acţiunii lor; - permanentizarea stării foetale; - orificiul valvular situat anterior; - dezvoltarea buzelor mari; - scurtarea simfizei pubiene; - prezenţa himenului;

- prezenţa osului penian; - prezintă perioada rutului;

- placenta hemocorială, deciduă şi dicoidală; - embrionul se dezvoltă după acelaşi model; - embrionul uman are la 20 de zile o coadă,

care dispare în luna a III-a.

Parametrii fiziologici

- grupele sanguine: A, B, AB şi 0;

- Hylobates - A, B şi AB; - Pongo pygmaeus - A, B şi AB; - Pan troglodytes - A şi 0;

124

- ciclul menstrual de 28 de zile; - ciclul menstrual: - 28-30 de zile la Hylobates; - 34-35 de zile la Pan troglodytes; - 29 de zile la Pongo pygmaeus; - 45 de zile la Gorilla gorilla;

- paraziţi comuni: din cele 25 de specii de paraziţi prezenţi la om, 18 se găsesc şi la maimuţe;

- se transmit unele boli contagioase: gripa, sifilis, SIDA.

- gestaţia - 9 luni la om; - perioada de alăptare - 1-2 ani; - copilăria mult prelungită; - longevitatea omului 60-70 ani;

- gestaţia – 7 luni la gibon; - 81/2 luni la cimpanzeu; - 8-9 luni la orangutan; - perioada de alăptare; - 6 luni la gibon; - 4-6 luni la cimpanzeu şi orangutan - copilăria – 3-4 ani la antropomorfe; - sfârşitul adolescenţei: - 8-9 ani la giboni; - 8-12 ani la cimpanzeu şi orangutan; - 10-14 la gorilă; - longevitatea antropomorfelor: - 25-30 de ani la gibon; - 40-50 de ani la orangutan; - 40-60 de ani la cimpanzeu; - 50-55 de ani la gorilă;

Parametrii comportamentali

- Copilul omului: - se ţine de mamă până la 2-3 ani; - îi ies dinţii la 7-9 luni; - se schimbă dinţii la 7-8 ani; - are instinctul imitării dezvoltat; - are mare capacitate de prehensiune; - are instinctul de a-şi face cuibul; - are instinctul de culegător; - omul e o fiinţă cu vorbire articulată; - omul e o fiinţă vorbitoare şi gânditoare; - omul are capacitatea de a construi unelte; - viaţa socială a omului e bine organizată.

- Copilul maimuţei: - se ţine de mamă până la 2 ani; - îi ies dinţii la 5-6 luni; - se schimbă dinţii la 5 ani; - are instinctul imitării foarte dezvoltat; - pot folosi unele unelte.

Fig. 24 Poziţia corpului la om şi la cimpanzeu Sensul evoluţiei umane Ar fi prea simplistă o astfel de analiză comparativă dacă nu am urmări şi sensul evoluţiei umane, esenţa modificărilor anatomo-fiziologice determinate de trecerea de la orizontalitatea animală la verticalitatea umană. În acest sens explicaţiile oferite de Leroi Gourhan privind rolul poziţiei verticale şi a mersului biped în transformarea maimuţelor în om sunt edificatoare. Leroi Gourhan împarte corpul unui animal vertebrat în două părţi: anterior şi posterior. Câmpul anterior poate fi împărţit, la rândul său, în două părţi complementare: polul facial, legat de faţă, cu orificiul bucal şi polul manual, reprezentat de membrele anterioare. Faţa este un suport pentru organele de prehensiune alimentară, în timp ce membrul anterior este, în primul rând, organ de locomoţie, dar poate interveni şi la prehensiunea alimentelor. Pentru a putea participa la prehensiunea alimentelor şi membrelor anterioare este necesară, de cele mai multe ori, poziţia şezândă (ca la pisică sau câine). Urmărind evoluţia edificiului cranian al vertebratelor, în trecerea din mediul acvatic în cel terestru şi apoi în funcţie de ridicarea pe verticală, trecând prin poziţia şezândă, constatăm unele aspecte foarte interesante. Spre deosebire de apă, care este un mediu dens şi uniform, pe uscat se pune problema menţinerii capului într-o anumită poziţie şi realizarea masticaţiei. Pentru suspensia capului este necesară o forţă care să se opună gravitaţiei. Gravitaţia se exercită pe o axă cuprinsă între vârful botului (prosthion) şi punctul de inserţie a capului pe coloana vertebrală (basion). Suspensia craniului este efectuată de musculatura cefei, care se fixează pe partea superioară a craniului, numită inion (fig. 25). La patrupede gaura occipitală este situată în partea superioară a craniului. Pentru susţinerea craniului este necesară o musculatură cu atât mai puternică cu cât pârghia prosthion-basion este mai lungă. Forţa de rezistenţă care se opune mandibulei în timpul masticaţiei este oferită de maxilarul superior.

125

C’ I

P B

Cn Cm

I

E I

P B

II Cm D

Fig. 25 Construcţia mecanică a craniului

În această situaţie splanchnocraniul este puternic dezvoltat şi formează un bot caracteristic. Neurocraniul este mic, iar creierul este foarte mic, deoarece evoluţia cerebrală şi evoluţia corporală se înscriu într-un dialog care se realizează în funcţie de cei doi factori: forţa de suspensie şi forţa de masticaţie. Când aceste două forţe sunt puternice, în mod obligatoriu neurocraniul va fi redus şi va adăposti un creier mic. Este ca şi cum neurocraniul ar oferi un spaţiu pentru depozitarea creierului. Neurocraniul este un recipient pentru creier, mai mare sau mai mic, în funcţie de forţele care îl încorsetează. Raportul dintre gaura occipitală şi poziţiile vertebrelor cu care craniul se articulează, antrenează o serie de consecinţe importante pentru evoluţie. În situaţia în care membrele anterioare capătă şi o funcţie prehensilă pentru alimente, impunând în anumite condiţii poziţia şezândă, această poziţie solicită schimbarea raportului craniului faţă de coloana vertebrală. Reaşezarea craniului pe coloana vertebrală conduce la scurtarea axei prosthion-basion. Corelativ se scurtează şi pârghia basion-inion, ceea ce conduce la o reducere a musculaturii de suspensie a capului, favorizând dezvoltarea neurocraniului mai ales în partea posterioară. Prin ridicarea pe verticală se realizează o nouă reaşezare a capului. Orificiul occipital capătă o poziţie cât mai apropiată de locul de inserţie cu coloana vertebrală. Pârghia prosthion-basion se scurtează mult, iar craniul facial îşi stabileşte linia de construcţie într-un triunghi ce uneşte prosthionul şi basionul cu bureletul frontal (fig. 26). În acest fel ne putem explica formarea la primate a masivului osos frontal ce prezintă o vizieră deasupra feţei (fig. 27). Baza craniului se eliberează şi mai mult, iar în momentul în care faţa se îngustează evident forţa de rezistenţă pentru masticaţie depăşeşte bureletul frontal şi se va deschide fruntea.

126

C’ E2 75° E1 R

B B P P d 100° a

45° 60° 100° e b

90°

40° 55° P B

127

Fig. 26 Evoluţia craniului şi mai ales a implantării dinţilor la: a gorilă; b – zinzantrop;

c – paleantrop (Boken-Hill), d - paleantrop (La Ferrasie); e – Homo sapiens (neo-caledonian); f – Homo sapiens (european) (după Leroi-Gourhan)

Fig. 27 Triunghiul nasion-prosthion-basion al lui Weisbach În felul acesta constatăm că între creier şi scheletul corporal raporturile sunt de la „recipient” la conţinut. Forma şi dimensiunile craniului oferă un spaţiu pentru depozitarea creierului.

95° c f

Nasion S

x R Opisthion

Basion Bolton

Între eliberarea mâinilor prin ridicarea pe verticală şi dezvoltarea unui craniu care să conţină un creier cât mai mare, putem realiza o corelaţie perfectă. Celei mai mari eliberări a mâinii îi corespunde creierul cu cele mai mari dimensiuni. Leroi Gourhan a surprins faptul că în procesul de antropogeneză principalul rol l-a avut ridicarea pe verticală şi realizarea mersului biped, ceea ce a dus la eliberarea mâinilor. Ridicarea pe verticală şi reaşezarea cutiei craniene pe coloana vertebrală au asigurat dezvoltarea treptată a creierului prin deschiderea aşa-numitului evantai cortical. Antropinii datorează poziţiei verticale atât mâna liberă în timpul locomoţiei cât şi faţa scurtă, caninii mai slab dezvoltaţi şi creierul eliberat de tensiunile de suspensie ale cutiei craniene. Evoluţia sistemului nervos în seria animală s-a realizat prin salturi succesive, prin suprapuneri de pături nervoase, ca şi cum s-ar adăuga creier peste creier, formaţiunile ultime determinând o coerenţă mai subtilă, opunându-se prin puternice inhibiţii comenzilor stereotipe ale formaţiunilor anterioare. Dezvoltarea encefalului la Primate s-a făcut prin deschiderea evantaiului cortical (fig. 28). Animalele care au membrele anterioare adaptate la mers, au o proiecţie corticală a acestora foarte redusă. La cele la care membrele anterioare capătă şi o funcţie prehensilă, deja ariile centrale sunt mai mari. La pisică, în jurul scizurii lui Rolando, zona senzitivo-motorie este bine evidenţiată (fig. 29). La macac evantaiul cortical este şi mai bine deschis. Apare deja o arie extrapiramidală, aria 6, care are un rol mult mai complex în integrarea motoare. Creierul maimuţelor corespunde stadiului de eliberare mecanică a bolţii cutiei craniene, cortexul senzitivo-motor fiind întins de o parte şi de alta a scizurii lui Rolando, ceea ce asigură coordonarea mişcărilor faciale şi a membrelor.

oposum iepure pisică macae

cimpanzeu om

Fig. 28 Encefalul la unele mamifere şi la om

128

Creierul antropinilor este însă mult mai evoluat. Între gestul maimuţei care îmbină două beţe de bambus şi gestul de meşteşugar al zinzantropului este o deosebire esenţială. Creierul de zinzantrop este mai mult decât un creier de maimuţă, chiar dacă este încă mic. Trebuie să facem o diferenţiere de grad, nu de structură. La zinzantrop au apărut arii noi, pe care nu le au maimuţele. Totul se petrece ca într-un dispozitiv electronic, căruia, profitând de

milioanele de combinaţii ale primei aparaturi, ar exista posibilitatea de a-i spori mijloacele de lucru prin adăugarea unei aparaturi suplimentare. Evantaiul cortical se deschide pornind de la scizura lui Rolando. În ceea ce priveşte cortexul motor, acesta la început este format din aria 4. În faţa acesteia este „împănată” o arie premotoare (6). Apoi se adaugă aria 8, cu o structură intermediară între zona premotorie şi cea a lobilor frontali. Astfel se suprapune creier peste creier, ajungând până la omul modern (Homo sapiens sapiens), care are toate păturile nervoase posibile. Evoluţia se traduce, pe plan material, printr-un şir dublu de fenomene: pe de o parte perfecţionarea cumulativă a structurilor cerebrale, iar pe de altă parte adaptarea structurilor corporale potrivit unor reguli direct legate de echilibrul mecanic al acestui mecanism care este fiinţa vie. Omul reprezintă, cu siguranţă, un întreg, dar trupul său şi manifestările spirituale sunt percepute dintotdeauna distinct.

3 6 4 1 7 2

a b 85°

70° 9 6 3

6 3 8 4 1 5 4 1 2

2

c d90° 6

1 3 54 2

e f 105°

3 1 5

44 2 43 7 42 41

g

Fig. 29 Deschiderea evantaiului cortical la: a – pisică; b – Macacus;

c – cimpanzeu; d – Australopithecus; e – sinantrop; f – neandertalian; g – om (după Leroi – Gourhan)

129

Originea şi evoluţia cariotipului uman Analizând comparativ omul cu maimuţele antropoide am constatat că acesta se aseamănă organ cu organ cu maimuţele. Parcă nu avem nimic al nostru, nici un organ care să fie tipic uman. Este ca şi cum evoluţia nu a mai putut realiza organe noi, de natură organică. În ceea ce priveşte structura materialului genetic, situaţia este şi mai dezarmantă. În ceea ce priveşte cantitatea de ADN se pare că este cam aceeaşi. Este adevărat că, privind numărul de cromozomi apare o diferenţă: formula genetică a omului este 44 xy, iar cea a pongidelor 46 xy (fig. 30). Dacă urmărim însă structura cromozomilor vom descoperi că, de fapt, doi cromozomi de la maimuţe s-au contopit şi au dat naştere cromozomului II uman.

Fig. 30 Cariotipul uman

130

Analizând cromozomii de la maimuţe şi om Vincent Sarich şi Allen Wilson au considerat că, pornind de la un ancestor comun, în urmă cu 30 milioane de ani, s-au desprins două direcţii evolutive: una către maimuţele din Lumea Veche şi alta către Hilobatide, Pongide şi Hominidae (fig. 31). Hilobatidele s-au desprins în urmă cu circa 10 milioane de ani, iar Pongidele şi Hominidele au mers împreună. A urmat apoi separarea orangutanului, în urmă cu circa 8 milioane de ani, iar separarea omului de gorilă şi de cimpanzeu ar fi cu mult

mai recentă, circa 5 milioane de ani. Faptul că a fost descoperit Orrorin tugenensis, un australopitec fosil, care ar avea o vechime mai mare de 6 milioane de ani, ne face să credem că despărţirea ar putea fi mai veche.

Gibon Siamang Orangutan

Om Cimpanzeu Ancestor Gorila comun

Maimuţe din lumea veche

Timp (milioane de ani)

Fig. 31 Cladograma evolutivă a omului şi a maimuţelor (după S. Jones and col.) Dacă analizăm numărul de cromozomi şi la alte maimuţe, atunci vom constata că acesta este deosebit de variabil: 42 la Papionini, între 48 şi 72 la Cercopithecini şi între 44 şi 48 la Colobini. Pongidele au 48 de cromozomi. Vincent Sarich constată că ritmul modificării lor suferite de cromozomi este de trei tipuri: - lent, la Papionini (macac, babuini) şi la Callitrichidae; - mediu, la Pongidae, Hominidae şi la Cebidae; - rapid, la Hylobatidae, Cercopithecini şi la Aotinae. În fig. 32 putem urmări atât variaţia numărului de cromozomi cât şi modificările mai importante suferite de anumiţi cromozomi.

Om Cimpanzeu Gorila Orangutan Gibon Celobine Cercopitecini Papionini 2n=46 2n=48 2n=48 2n=38-52 2n=44-48 2n=48-72 2n=42 2n=48 Inversiune

131

Fig. 32 Arbore filogenetic al maimuţelor şi al omului, realizat în funcţie

de structura genomului (după S. Jones et col.)

Fuziuni 2 Banda C în 1, 9, 16, Y Inversiune 4, 9, 17

Pierderea NOR din 18

Pierderea NORs din 2, 9

Multiplicarea NORs Două fuziuni 2n=48

Fuziune 2n=44

Q

IV, IX, XVII Inversiune VIII, X, XVIII Sc rapidă

himbare Pierderea NOR din XIII, XIV, XVIII

interstiţiale Banda C

Banda C în XIV, XVI

Schi

mba

re e

xten

sivă

rap

idă

Translocaţie V, XVII VII Bandă terminală C

Inversiune XII Pierderea Inversiune NOR din III, IV, X, XII XV

Schi

mba

re li

nă

Ancestor 2n=42

În ceea ce priveşte cromozomii pongidelor şi ai omului, lucrurile stau astfel: parcă acelaşi material genetic ar fi aranjat în mod diferit prin inversiuni şi translocaţii fără a apare elemente noi. În fig. 33 putem analiza structura unor cromozomi de la om şi de la pongide. Astfel, cromozomul 12 este identic la om şi la orangutan, în timp ce la cimpanzeu şi la gorilă prezintă o modificare în plus. Cromozomul 2 uman s-a format prin unirea cromozomilor 12 şi 13 de la cimpanzeu. De asemenea, prin translocaţia dintre cromozomii 14 şi 21 se formează unul modificat. Comparând cromozomul 1 de la om şi de la cimpanzeu, constatăm o mică modificare la cel uman, printr-un proces de translocaţie.

132

1 9 16 Y 6 14 20 13 19 Om Cimpanzeu

Fig. 33 Structura cromozomului la om şi la cimpanzei (după S. Jones and col.)

Dutrillaux constata, în 1975, că între om şi pongine apar următoarele deosebiri în ceea ce priveşte structura cromozomilor: - faţă de Pan paniscus: - 6 inversii pericentrice; - o inversiune paracentrică; - o fusiune centrică; - faţă de Pongo pygmaeus: - 7 inversii pericentrice; - 3 inversii paracentrice; - o modificare complexă; - faţă de Gorilla gorilla: - 8 inversii pericentrice; - o fusiune teleocentrică; - o translocaţie. Parcă vedem cum acelaşi material genetic a fost în fel şi chip combinat, dând naştere la diferite specii. Şi mai avem pretenţii de a ne considera altceva decât fiinţele care populează această planetă. Direcţii evolutive în lumea Primatelor Steve Jones, Robert Martin şi David Pilbeam, în Human Evolution (1992) pornesc cu evoluţia Primatelor de la mamiferele insectivore arboricole, cum ar fi Purgatorius. În urmă cu circa 60 milioane de ani au apărut mamiferele, care, la mijlocul Paleocenului s-au diversificat în cinci familii: Microsyopidae, Picrodontidae, Paramomyidae,

Carpolestidae şi Plesiadapidae. O altă direcţie evolutivă a condus către Dermoptera şi Scadentia. Diversificarea s-a realizat în funcţie de modul de nutriţie, ştiut fiind faptul că insectivorele primitive aveau dinţii isodonţi. Astfel, putem constata o evidentă similaritate între dentiţia unor forme arhaice de Primate din Paleocen, cum ar fi Plesiadapis tricuspidens (fig. 34) şi unele forme de adapide, cum ar fi Notharctus (fig. 35). Plesiadapis tricuspidens ar contura linia evolutivă care ar duce către Plesiadapidae. Această specie a fost descoperită la Rheims în Franţa şi este primatul cel mai arhaic cunoscut. Dintre primatele moderne cele mai primitive forme ar fi Teilhardina şi Cantius. Acestea ar fi condus către două direcţii evolutive diferite: Teilhardina ar marca direcţia evolutivă care, trecând prin Shoshonius ar fi condus către marea familie Omomyidae, din care ar fi derivat linia evolutivă a Tarsienilor. Din familia Omomyidae se mai desprind două direcţii evolutive oarbe, reprezentate prin Necrolemur şi Rooneyia. Deci, Tarsienii ar evolua din Omomyidae, urmând o linie evolutivă independentă, care trece prin forme de tip Afrotarsius.

Fig. 34 Plesiadapis tricuspidens

Cealaltă direcţie evolutivă, care s-ar desprinde prin forme de tip Cantius, ar conduce către marea familie Adapidae. Din Cantius ar evolua Smilodectes şi Notharctus care constituie două ramuri evolutive oarbe şi o altă direcţie, mai importantă, care conduce către Adapis şi marea familie Adapidae. Fără a putea fi precizată forma care ar fi condus către lemurieni, Steve Jones şi coll. considera că din marea familie a Adapidelor s-au desprins, de la început, două direcţii evolutive majore, care au condus către Lorisidae şi Lemuridae. Dintotdeauna s-a ridicat problema dacă simienii descind din Tarsieni sau din Lemurieni. De asemenea, se considera că între aceste două grupe ar fi legături filogenetice directe. Iată că originea şi evoluţia lor pare a fi conturată. De unde provin simienii? Nu poate încă fi făcută o legătură filogenetică directă cu una dintre aceste două grupe de Primate. Fără a putea fi precizată o formă de origine, se considera că la mijlocul Eocenului s-ar fi desprins trei linii evolutive independente (fig. 36). Una care ar fi condus la Apidium şi s-ar termina în fund de sac, a doua, foarte importantă, care ar fi condus către maimuţele din Lumea Nouă şi a treia, care ar fi condus către Aegyptopithecus. Linia evolutivă care conduce către maimuţele din Lumea Nouă (infraordinul Platyrrhini) ar trece prin forme de tip Branisella. Din această linie se desprind două specii mai importante, care direcţionează anumite sensuri în evoluţie, Dolichocebus şi Cebupithecia.

133

Plesiadapis Notharctus

134

Plesiadapiformes Prosimienii Simieni

Fig. 35 Comparaţia între plesiadapiformes, prosimieni şi simieni (după S. Jones and col.)

Aegyptopithecus ar reprezenta o formă timpurie de Catarrhine. A fost descoperit în Oligoceunul de la Fayum, din Egipt, de unde îi vine şi numele şi ar constitui un nod evolutiv foarte important (fig. 37). Din Aegyptopithecus, sau din forme asemănătoare lui, s-ar fi desprins linia evolutivă a maimuţelor din Lumea Veche (Catarrhina). Această linie evolutivă este marcată de forme de tip Prohylobates şi Victoriapithecus, iar o direcţie evolutivă separată conduce către Mesopithecus. Aegyptopithecus este considerat ca un nod filogenetic şi pentru marea familie Dryopithecinae, în care sunt încadrate genurile Proconsul, Dryopithecus, Sivapithecus şi Gigantopithecus, cu mare importanţă filogenetică. De pe linia evolutivă care a condus de la Aegyptopithecus la Proconsul s-ar fi desprins alte direcţii evolutive. Fără a putea preciza anumite forme şi momentele evoluţiei, putem considera că o linie evolutivă conduce către Pliopithecus, o altă linie către gibonii actuali şi, în sfârşit, o a treia linie evolutivă ar conduce către mult controversatul Oreopithecus bambolii. Această linie evolutivă ar trece prin forma Nyanzapithecus.

Tarsieni Maimuţă din Om Cimpanzeu Gorilă Orangutan Gibon Maimuţă din Loriside Lemuride Lumea Veche Lumea Nouă

135

Fig. 36 Arborele genealogic al Primatelor (după S. Jones)

INSECTIVORE PRIMITIVE

CATARHINE TIMPURII

SCADENTIA

Milioane de ani

PA

LE

OC

EN

E

OC

EN

O

LIG

OC

EN

M

IOC

EN

PLIO

CE

N

H

OL

OC

EN

OMOMYIDAE ADAPIDAE

DERMOPTERA

PRIMATE TIMPURII

PRIMATE ARHAICE

Fig. 37 Aegyptopithecus zeuxis (după S. Jones and col.) Proconsul africanus are o semnificaţie evolutivă deosebită. Împreună cu speciile de Dryopithecus au avut o răspândire foarte largă. Se considera că Proconsul ar reprezenta o formă iniţială a familiei Dryopithecinae. Prezintă numeroase caractere de pongine, dar şi unele caractere de specializare la nivelul membrelor inferioare. Nu prezintă un torus supraorbitar puternic şi nici placa simiană la mandibulă, caracteristice maimuţelor actuale (fig. 38). Dinţii au o structură mai simplă, deşi molarele superioare şi cele inferioare au relief tipic pentru pongine.

Fig. 38 Craniul lui Proconsul africanus (după D. Johanson şi J. Shreew)

Proconsul ar reprezenta un nod filogenetic din care s-ar desprinde, pe de o parte linia

evolutivă care conduce către Pongo pygmaeus, iar pe de altă parte o linie evolutivă care ar merge către gorilă, cimpanzeu şi om. Sivapithecus era pus în ascendenţă directă către orangutan. Acum se considera că ar constitui o direcţie evolutivă independentă, care s-ar fi desprins din linia evolutivă a orangutanului. Linia evolutivă a omului ar trece prin Kenyapithecus sau Ramapithecus. 136

Semnificaţia evolutivă a lui Ramapithecus Subfamilia Ramapithecinae Ramapithecus punjabicus a fost descoperit în expediţia ştiinţifică organizată în 1933 în regiunea dealurilor Siwalik din India. Lewis atribuie fragmentele de mandibulă şi de maxilar superior cu patru dinţi lui Ramapithecus. Hrdlicka Ales îl aşează între pongine. Lewis susţine însă că ar fi mai aproape de pragul umanităţii (fig. 39).

Fig. 39 Rhamapithecus punjabicus – craniul visceral (după G. Vanderbrock)

Louis Leakey descoperă o serie de fragmente osoase în Miocenul de la Fort Ternan din Kenya, pe care le atribuie lui Kenyapithecus wickeri. E. Simons în 1961, apoi Simons şi Pilbeam în 1965 realizează din Ramapithecus şi Kenyapithecus o singură specie, Ramapithecus punjabicus. Interesant este faptul că această specie a avut largă răspândire în Lumea Veche: Kenya, India şi China. Ramapithecus ar fi realizat o poziţie verticală şi un mers biped (fig. 40). Între caracterele mai importante menţionăm: arcul dentar paraboloid şi fără diastemă ca la om; cerul gurii destul de adânc; prognatismul este destul de atenuat; mandibula gracilă; incisivii reduşi, de asemenea şi caninii, iar premolara 1 inferioară bicuspidă, nu de tip sectorial ca la antropomorfe.

Fig. 40 Rhamapithecus punjabicus (după F. Clark Howel)

137

Faptul că alături de unele resturi osoase au fost descoperite şi oase sparte provenind de la anumite animale, îi determină pe unii antropologi să considere că se servea de pietre pentru a sparge oasele şi scoicile. Ramapithecus ar fi trăit între 14 şi 7 milioane de ani în urmă. Este considerată o specie premergătoare umanităţii. Între Ramapithecus şi primele forme umane se deschide un gol considerabil. Acest gol era şi mai mare atunci când australopitecii nu erau consideraţi forme umanoide. Din perioada în care s-au acumulat tot mai multe date privitoare la faptul că aceştia erau constructori de unelte s-a pus tot mai accentuat problema poziţiei lor în arborele filogenetic în ascensiune directă către om. Australopitecii şi semnificaţia lor evolutivă Subfamilia Australopithecinae În această subfamilie sunt incluse aşa-numitele maimuţe din sud, cum au fost ele numite la descoperirea lui Australopithecus africanus în 1924. Paleontologul Dart a descoperit în 1924, în Africa de Sud, aproape de Taung, într-o breccie de umplutură a unei peşteri, o calotă craniană cu un mulaj endocranian bine păstrat. Raymond Dart atribuie resturile fosile găsite lui Australopithecus africanus. Acesta va fi numit „Copilul de la Taung” deoarece se consideră că este vorba de calota craniană a unui copil (fig. 41).

Fig. 41 Copilul din Taung – Australopithecus africanus

Mulţi antropologi au privit cu neîncredere descoperirea. Este vorba de o neîncredere pentru faptul că era considerată o formă preumană. Abel şi Keith au considerat că ar fi vorba de un cimpanzeu. Gregory şi Elliot-Smith studiind mulajul endocranian atrag atenţia asupra faptului că această formă era purtătorul unui creier deosebit de al cimpanzeului. Datele fosile se acumulează treptat: Robert Broom descoperă în 1938, în peştera din Sterkfontein, de lângă Pretoria, unele resturi fosile pe care le atribuie lui Plesianthropus transvalensis. Tot Broom atribuie resturile osoase găsite la Kromdraai lui Paranthropus robustus. Cutia craniană pe lângă faptul că are o structură mai robustă are şi o carenă occipitală foarte puternică, ceea ce probează că este vorba, într-adevăr, de o formă robustă.

138

Resturile fosile descoperite la Swartkrans, într-o grotă de lângă Johanesburg, din Africa sunt atribuite de Robert Broom lui Paranthropus crassidens. Este vorba tot de o formă robustă. Craniul are capacitatea craniană de 650 cc, faţa joasă, aplatizată, cu maxilarul puternic proiectat înainte. Creasta sagitală de pe craniu puternică, asemănătoare cu cea de la Paranthropus robustus. Înălţimea corpului de circa 150 cm (fig. 42).

Fig. 42 Australopithecus robustus (după F. Clark Howel)

O altă formă de australopitec cu creasta sagitală puternică este Australopithecus prometheus, găsit în grota de la Makapansgat din Transvalul de Nord. A fost numit astfel deoarece resturile osoase erau însoţite de urme de foc. Remarcabilă este descoperirea la 17 iulie 1959, în trecătoarea Olduvay, din Tanganica, a unui australopitec mult mai evoluat, de talie aproape omenească. Au fost găsite resturile osoase ale unui adolescent (molarul de „minte” nu era apărut). Resturile osoase asociate cu o industrie litică aparţinând culturii de prund au fost atribuite lui Zinjanthropus boisei (fig. 43). În România, C.S. Nicolăescu-Plopşor şi Dardu Nicolăescu-Plopşor, descoperă în 1962 resturile osoase ale unei forme de australopiteci, în golful fostului lac Getic, la Bugiuleşti (Vâlcea), pe care le atribuie lui Australopithecus oltenensis. Cea mai remarcabilă descoperirea avea însă să fie făcută de Donald C. Johanson, Yves Coppens şi M. Taieb în perioada 1973-1977. Ei au descoperit o formă foarte primitivă de australopitec, evident superior ramapitecului, în Depresiunea Afar, lângă localitatea Hadar, pe cursul mijlociu al râului Awash din Etiopia. La început resturile fosile au fost atribuite lui Australopithecus arhaicus. Dacă în 1973 a fost găsit doar un genunchi asemănător cu cel de om, care proba mersul biped, în 1974, tot la Hadar, Johanson şi Taieb au descoperit un schelet de femeie adultă, pe care au denumit-o „Lucy”, după cântecul formaţiei Beatles „Lucy in the Sky With Diamonds”. Aceste resturi fosile au clarificat poziţia lui Lucy, resturile fosile fiind atribuite lui Australopithecus afarensis. Vechimea lui Lucy este de aproape 3 milioane de ani. Dacă poziţia australopitecilor în explicarea arborelui genealogic al speciei umane era scoasă în afară, după descoperirea lui Australopithecus afarensis toate încercările de rezolvare ale filogenezei umane porneau de la A. afarensis (fig. 44). Se părea încheiată seria descoperirii de australopiteci, însă au început să se acumuleze date noi.

139

Expediţia organizată în 1982 de Muzeul Naţional din Kenya în bazinul de nord al lacului Turkana, au condus la descoperirea unor resturi de hominide cu mult mai vechi, de circa 4 milioane de ani, care au fost atribuite lui Australopithecus anamensis.

Fig. 43 Australopithecus boisei Fig. 44 Australopithecus afarensis, reconstituire

(„Lucy”) (după Johanson şi J. Shreeve)

O echipă de antropologi condusă de Tim White a descoperit la Aramis, în Etiopia, resturi fosile aparţinând mai multor indivizi, vechi de 4,4 milioane de ani, care au fost atribuite lui Australopithecus ramidus. Este o formă mult mai apropiată de maimuţe decât Australopithecus afarensis. Michel Brunet, împreună cu echipa de antropologi descoperă în 1995, în Ciad, resturile fosile ale unor australopiteci care au fost atribuite lui Australopithecus bahrelghazali (Bahr el Ghazal – la riviera gazelelor, în jurul localităţii Koro Toro). Yohanores Haile-Selassie a descoperit în 1997, la Alayla, unele resturi osoase vechi de 5,8-5,6 milioane de ani pe care le atribuie lui Ardipithecus ramidus kadabba. Astfel, Ardipithecus ramidus este împărţit în două subspecii: Ardipithecus ramidus ramidus şi Ardipithecus ramidus kadabba. O expediţie cu antropologi din Franţa şi Kenya descoperă în 2000 resturile unei fiinţe humanoide mai vechi de 6 milioane de ani, pe care o numesc Orrorin tugenensis sau Millenium man. Deci, rădăcinile formelor umane au fost împinse cu circa 6 milioane de ani în urmă. În fig. 45 am putea urmări un arbore genealogical artropinelor care cuprinde şi formele descoperite în ultima vreme. Brigitte Senut încearcă, de asemenea, să schiţeze un arbore genealogic al filiaţiei umane (fig. 46).

140

7 milioane 6 milioane 5 milioane 4 milioane ani în urmă ani în urmă ani în urmă ani în urmă

3 milioane 2 milioane 1 milion Present ani în urmă ani în urmă ani în urmă

Fig. 45 Arbore genealogic al antropinilor (după Lemonick D. Michael Dorfman Andrea)

Fig. 46 Arbore genealogic al Australopitecinelor (după Brigitte Senut)

141

Arheantropii şi semnificaţia lor evolutivă

J.B. Lamarck a lansat ipoteza descinderii omului din maimuţe (din maimuţele quadrumane) prin coborârea din copac, ridicarea pe două picioare, eliberarea mâinilor şi lărgirea orizontului. Charles Darwin avea însă să fundamenteze cu adevărat teoria descinderii omului din maimuţe antropomorfe. El a urmărit unele aspecte interesante legate de exprimarea emoţiilor la om şi animale şi a considerat că inteligenţa umană îşi are rădăcinile în inteligenţa animală. Ernst Haeckel a acceptat ideile lui Darwin şi a căutat să-şi imagineze o formă de tranziţie între maimuţă şi om. Concepe astfel, în 1868, planul de structură al unei forme ipotetice de tranziţie între maimuţă şi om, pe care o numeşte Pitecanthropus erectus (pitec – maimuţă; anthropus – om). Mai mult decât atât, dă unele precizări privind perioada geologică în care ar fi trăit şi regiunea geografică în care şi-ar fi desfăşurat existenţa. Ideile lui Ernst Haeckel au înfierbântat minţile antropologilor. Aşa se face că, în 1891, elevul lui Haeckel, Eugen Dubois, crezând în afirmaţiile profesorului său, merge în Asia de Sud-Est, în insula Djava şi descoperă, în depozitele geologice de la Trinil, de pe malurile râului Solo, la poalele vulcanului Lawu-Kukusan, o calotă craniană, o mandibulă, un femur stâng şi mai multe fragmente de femur drept, care se încadrau perfect în descrierea făcută de Ernst Haeckel pentru Pitecanthropus erectus (fig. 47). Îl descoperă practic pe Pitecanthropus erectus, care ar fi avut o vârstă de circa 500.000 de ani.

Fig. 47 Homo erectus (după F. Clark Howel) Descoperirea lui E. Dubois a entuziasmat lumea ştiinţifică. La Trinil s-au mai descoperit apoi şi alte resturi umane (pitecantropii I, II şi III), iar la Djetis, lângă localitatea Modjokerto, au fost găsite resturile fosile ale unui copil care a fost atribuit lui Pitecanthropus modjokertensis. Pe malurile râului Solo, s-au găsit unele resturi fosile care au fost atribuite lui Homo solensis. Nu departe de aceste resturi au fost găsite, la Ngandong alte oseminte de arheantropi, care au fost atribuite lui Homo ngandongensis.

142

Descoperirile din Asia de Sud-Est sunt impresionante, dacă ne gândim că şi în China au fost găsite resturi de arheantropi, care au unele particularităţi caracteristice. În perioada 1921-1939 cercetările de antropologie au scos la iveală o serie de oseminte care au fost analizate de către Davidson Black, W.C. Pei şi Teilhard de Chardin şi au fost atribuite lui Sinanthropus pekinensis. Se deosebeşte de speciile menţionate anterior având bosele frontale şi torusul supraorbitar mai accentuate, craniul mai masiv, iar orbitele profunde. Capacitatea craniană cuprinsă între 800 şi 1300 cc. (fig. 48).

Fig. 48 Craniul lui Homo erectus pekinensis

(după G. Vanderbrock) În regiunea Lantian din provincia Shen Si din China, au fost descoperite, după cel de-al doilea război mondial, mai multe resturi osoase umane, care au fost cercetate de către Weidenreich şi atribuite lui Sinanthropus lantianensis. Se crease impresia că Asia de Sud-Est ar fi scena apariţiei omului, de unde s-ar fi răspândit în întreaga Lume Veche. Iată însă că în Africa, în perioada 1954-1955 au fost descoperite la Ternifine, aproape de Palieko, pe coasta Algeriei, mai multe resturi osoase ale unor forme umane (5 mandibule, un parietal şi numeroşi dinţi) care au fost atribuite de Camile de Arambourg şi R. Hoffstetter lui Atlanthropus mauritanicus. În perioada 1949-1951 s-au găsit două fragmente de mandibulă şi un fragment de masiv facial, în Africa de Sud, la Swartkrans, care au fost atribuite de către Broom şi Robinson lui Telanthropus capensis. În Africa Orientală au fost realizate descoperiri senzaţionale în ceea ce priveşte filogeneza omului. La Koobi Fora, în nordul Kenyei, la vest de Lacul Turkana, intrat definitiv în istoria antropologiei, au fost găsite resturi de Homo erectus. Aceştea au fost notate cu KNM-ER 1470 şi 1813. Capacitatea craniană fiind de 800 şi respectiv 900 cc. În 1960 au fost descoperite, la Olduvai, resturi osoase de circa 1,2 milioane de ani. Craniul robust, care a fost găsit şi notat OH 9 are capacitatea craniană de 1050 cc. Resturi de Homo erectus au fost găsite pe un larg areal în Africa: la Baringa (Kenya), la Ternifine (Algeria), la Slaé şi la Thomas Quarries (Maroc), la Melka şi Boda (Etiopia), precum şi în Africa de Sud. Cea mai senzaţională descoperirea a fost făcută în 1960 de L.B.S. Leakey şi Jonathan Leakey, nu departe de locul unde a fost descoperit zinzantropul. Resturile fosile au fost cercetate de L. Leakey, Philip Tobias şi John Napier şi au fost atribuite lui Homo habilis („omul îndemânatic”). Homo habilis ar fi avut vârsta de 1,8 milioane de ani, iar capacitatea craniană de 750 cc. A luat locul lui Homo erectus ca importanţă în ceea ce priveşte filogeneza omului, fiind un

143

înaintaş al lui Pitecanthropus erectus. A fost considerată veriga de legătură dintre australopiteci şi Homo erectus. Este superior lui Australopithecus boisei, deşi a fost găsit la acelaşi nivel (fig. 49). Erau contemporani. Bolta cutiei craniene este mai înaltă, fruntea ceva mai bombată, faţa înaltă şi mai puţin prognată (fig. 50). Homo habilis a fost găsit într-o asociaţie cu o cultură de prund ce aparţine tipului „peblle culture”. În Europa au fost descoperite în 1907, la Mauer, lângă Heidelberg, într-o carieră de nisip din valea râului Elgenz, de către Schoetensack, resturile fosile ale unei forme umane care au fost atribuite lui Homo heidelbergensis (Omul de Heidelberg sau Omul de Mauer). În 1965, lângă Budapesta, la Vertesszóllós au fost găsite unele resturi umane (scoica unui occipital şi dinţi de copil) care au fost studiate de antropologul A. Thoma şi considerate ca aparţinând lui Homo palaeohungaricus.

Fig. 49 Homo habilis

Fig. 50 Homo habilis (craniu)

144

Pentru a face ordine în lumea arhantropilor, în cadrul Congresului de Antropologie şi Etnologie de la Moscova, din 1968, s-a hotărât ca toate formele de arheantropi să fie considerate ca aparţinând speciei Homo erectus, cu diferite subspecii şi anume: Pitecanthropus erectus devine Homo erectus erectus şi la fel şi celelalte forme umane: Homo erectus modjokertensis Homo erectus solensis Homo erectus ngandongensis Homo erectus pekinensis Homo erectus lantianensis Homo erectus mauritanicus Homo erectus capensis Homo erectus leakey Homo erectus heidelbergensis Homo erectus palaeohungaricus. Şi lucrurile nu se opresc aici. Descoperiri recente dau la iveală noi forme umane aparţinând arhantropilor, care sunt mult mai vechi şi care prezintă importanţă deosebită în descifrarea arborelui filogenetic al omului modern. Descoperim astfel un arbore filogenetic al arhantropilor deosebit de stufos. Subspecii multiple care au populat Lumea Veche, trăind laolaltă cu diferite specii de australopiteci şi chiar paleantropi. Între formele noi de arhantropi menţionăm pe Homo ergaster, care este anterioară lui Homo erectus erectus. Homo rudolfensis şi Homo antecesor ar fi, de asemenea, forme umane mai primitive, cu semnificaţie evolutivă. Hans Winert pune în evidenţă pe Praeanthropus africanus, descoperit în 1950 la Garusi (Laetoli). Şi mai recent se pune în discuţie Homo damnisi sau Homo erectus damnisi, care a fost descoperit în localitatea Damnisi în Georgia şi pe care Ian Tattersal îl pune în discuţie în filogeneza umană, sau cel puţin în primul exod al formelor umane, care ar fi fost efectuat de Homo ergaster. Lucrurile aici sunt puţin mai neclare, deoarece apar genuri şi specii noi, care nu sunt puse în analiză direcţia cu Homo erectus. Sunt şi aceste forme subspecii ale lui Homo erectus? Nu ştim încă. Caracteristicile arheantropilor - staţiune verticală şi mersul biped; Craniul: neurocraniul este lung şi îngust, de înălţime mică (platicefal). Lărgimea maximă a cutiei craniene se găseşte aproape de baza sa, în regiunea temporală ca la pongine (fig 51).

Fig. 51 Craniul de Homo erectus provenit de la lacul Turkana (după B. Latteur)

145

146

- fruntea este formată, dar îngustă şi teşită; - bureletul supraorbitar puternic şi continuu; - occipitalul este aplatizat şi angulat, formând o proeminenţă (şinion); este format şi un burelet occipital; - scoica temporalului este joasă şi prezintă un aspect general simian; - parietalele sunt mai puţin întinse şi mai aplatizate decât la om; - apofizele mastoide au o dezvoltare variabilă; - poziţia foramenului occipital este centrală, ca la omul modern. Masivul facial: puţin cunoscut - Orbitele sunt joase; oasele nazale largi şi mai scurte ca la om; - maxilarele superioare sunt proiectate înainte; masivul facial este prognat; lipseşte fosa canină; - malarele au aspect umanoid; Mandibula: voluminoasă şi masivă. - regiunea simfizară este uşor teşită şi lipsită de menton; - ramul vertical este voluminos, cu apofiza coronoidă puternică, mai înaltă decât condilul; - arcada dentară are o formă paraboloidă, ca la omul modern, însă mai alungită; - dinţi de tip uman, însă mai mari. Membrele superioare: - clavicula de tip uman; - oasele mâinii au caractere arhaice şi de tip uman; - trapezul are o articulaţie de tip şeiform cu metacarpianul I; - falangele distale şi partea distală a falangei proximale a degetului mare de tip uman; - falangele proximale şi cele mijlocii sunt de tip arhaic. Membrele inferioare: - de tip predominant uman; - caracterul mai evoluat al piciorului decât al mâinii, ceea ce înseamnă că poziţia verticală şi mersul biped au dominat în raport cu exerciţiul mâinii. Encefalul: - volumul encefalului: - Homo erectus habilis 680 cm3; - Homo erectus leakey 1000 cm3; - Homo erectus erectus 775-900 cm3 - media 860 cm3; - Homo erectus pekinensis 915-1225 cm3 - media 1050 cm3; - Homo erectus palaeohungaricus 1400 cm3. - mulajul endocranian probează multe caractere arhaice şi unele de evoluţie; - buzele scizurii lui Sylvius nu acoperă complet insula lui Reil; - lobii parietal şi temporal slab dezvoltaţi; - circumvoluţia frontală inferioară pare a fi de două ori mai mică decât la omul actual. Circumvoluţiile sunt mai simple.

147

Paleantropii şi problema poziţiei lor în filogeneza umană

Cea mai veche fosilă din seria filogenetică a omului a fost descoperită în 1856, în grota Feldhofer din valea Neanderthal, situată între Elberfeld şi Düsseldorf. Resturile osoase au fost descoperite de Fühlrot şi analizate de Schaaffhausen. Capacitatea craniană a acestei forme umane era destul de mare, fruntea teşită, iar bolta craniană aplatizată. Schaaffhausen susţinut de Huxley considera că este o formă umană. R. Wirchow îşi dădea cu părerea că ar fi vorba de un idiot sau de un individ malformat patologic. Descoperirea n-a fost luată prea mult în seamă. Se pare că Darwin nici n-a auzit de ea când a scris Descendenţa omului. Totuşi, în 1864 geologul Busk a prezentat, la un congres, un craniu uman descoperit la Gibraltar în 1848, care se asemăna cu cel din Neanderthal. Antropologul King îl consideră ca aparţinând unei forme umane pe care o numeşte Homo neanderthalensis. Nu a fost singura denumire atribuită acestor forme umane, au fost folosite şi alte nomenclaturi: Homo incipiens, Homo primigenuis, Homo europaeus, şi Homo musteriensis, deoarece era însoţit de o industrie litică de tip musterian, însă a rămas până la urmă denumirea de Homo neanderthalensis. Descoperirile au scos la iveală resturi fosile multiple aparţinând unor oameni de tip neandertal, răspândite pe un larg areal geografic. Numărul mare de forme umane descoperite a determinat pe antropologi să facă o clasificare a lor, cu atât cu cât apar evidente diferenţieri în ceea ce priveşte gradul de evoluţie. Deosebim astfel mai multe grupe: 1. Preneandertalienii sau presapiensii timpurii Omul de Steinheim, descoperit în apropiere de Steinheim an-der-Meerr, lângă Stuttgart. Torusul supraorbitar foarte puternic, fruntea bine dezvoltată, însă craniul de tip platicefal. Occipitalul nu are nici şimion, nici burelet occipital, iar capacitatea craniană de 1070 cc. Pare a fi o formă intermediară, despărţită din trunchiul comun care ar conduce către oamenii actuali. Omul de Ehringsdorf A fost descoperit în 1914 în cariera de la Ehringsdorf, situată între Weimar şi Taubach. Se caracterizează prin torusul supraorbitar foarte puternic, însă fruntea este dreaptă. Apofiza mentoidă este puternică, iar capacitatea craniană este de 1450 cc. Le Gros Clark apreciază că este o formă mult apropiată de omul modern. Omul de la Saccopastore A fost descoperit în 1929 la Saccopastore în Italia. Au mai fost descoperite în 1935 două cranii. Capacitatea craniană este de 1200 cc. Este considerată o formă umană situată pe linia evolutivă care ar conduce către omul modern. Omul de la Krapina A fost descoperit în Croaţia, la Krapina, lângă Zagreb. Au fost descoperite 20 de schelete asociate cu oseminte faunistice din interglacialul Riss-Würm. Au mai fost găsite forme neandertaliene şi la Veliko-Pecina şi la Sandalja. Îmbină caractere combinate de preneandertalieni şi de neandertalieni clasici.

2. Neandertalienii propriu-zişi sau clasici Aici încadrăm, în primul rând omul de Neanderthal dar şi multiple alte forme. Omul de la Cova Negra, descoperit în 1926 în Gibraltar. Omul de la Spy Descoperit în 1886 în Belgia, la Spy, provincia Namur, de către M. Lohest şi M. de Puydt. Resturile osoase erau însoţite de o industrie de tip musterian de tip Quina. Are unele caracteristici ale omului modern. Omul de la Quina Descoperit în 1911 de către Martin Henri, în localitatea Quina. La început a fost descoperit un craniu al unui copil de 8 ani, apoi încă unele resturi osoase de la 18 indivizi. Omul de la Chapelle-aux-Saints A fost descoperit în 1908 în peştera de lângă satul Chapelle-aux-Saints, de către J. Bonyssonie şi L. Bardon. Scheletul aparţine unui bărbat de 50-55 de ani, cu craniul dolichocefal. Capacitatea craniană de 1600 cc. Omul de la Ferassie Descoperit sub o stâncă de lângă localitatea La Ferassie, în 1909. Au mai fost găsite scheletele a patru copii şi al unei femei, care au fost studiate de M. Boule. Prezintă multe caracteristici ale omului modern. 3. Neandertalienii arhaici din emisfera sudică Omul de la Broken-Hill În Rodesia, în 1929 au fost descoperite mai multe resturi osoase într-o mină de minereu de zinc. Craniul prezintă unele caractere primitive: bureletul orbitar masiv şi o depresiune supraangulară ce scurtează o întrerupere, fruntea puternic teşită şi cu un burelet sagital, iar regiunea occipitală cu un burelet (fig. 52). În schimb temporalul are scoica înaltă şi apofiza mastoidă puternică. Capacitatea craniană de 1200 cc.

Fig. 52 Craniul omului de la Broken-Hill (după G. Vanderbrock)

Omul de la Saldanha

148

Descoperit în perioada 1953-1955 la Saldanha Bay, în Africa de Sud. Capacitatea craniană 1200 cc. Se aseamănă cu omul de la Broken-Hill. Resturile fosile au fost însoţite de o industrie litică de tip acheulean.

149

Omul de la Florisbad Descoperit în Africa de Sud, la Flosibad. Resturile osoase datează din pleistocenul superior şi sunt însoţite de o industrie litică de tip acheulean. 4. Neandertalienii progresivi Aici sunt încadrate forme de neandertalieni descoperiţi în Irak, Libia şi Israel. Datează din timpul glaciaţiei Würm şi sunt însoţite de o cultură levalloiso-mousteriană. Omul de la Skhül Descoperit în perioada 1929-1935 în grota Mugaret-et-Skhül, din muntele Carmel din Israel. Craniul se apropie de al omului modern: arcadele sprâncenelor şi partea de jos a feţei sunt largi faţă de omul modern, dar mai reduse ca la neandertalienii clasici, capacitatea craniană în jur de 1518 cc. Omul de la Qafzeh

Descoperit în peştera Djebel Qafzeh, în apropiere de Nazaret-Israel. Au fost găsite scheletele a 11 indivizi, însoţite de un utilaj litic musterian şi o faună fosilă de cai, rinoceri, boi sălbatici, gazele etc.

Unii antropologi consideră că ar fi o formă de trecere către omul modern. Prognatismul este redus considerabil, fruntea şi bolta cutiei craniene sunt ridicate, occipitalul rotunjit, frecventa apariţie a mentonului. Talia este destul de mare, 179-180 cm.

Dobzhanski, Thoma, von Koenigswald consideră că ar putea fi hibrizi între neandertalieni şi omul modern, iar A. Keith şi McCown cred că ar fi o linie de neandertalieni care ar marca direcţia către omul modern.

Caracterizarea neandertalienilor Portretul omului de Neanderthal este clasic: craniul turtit şi lat, fruntea joasă, bureleţii orbitari enormi, ce domină orbitele mari într-o faţă masivă, fără pomeţi accentuaţi, cu buze foarte înalte şi barba teşită. Corpul masiv, pentru aplecat înainte, statura medie de 155 cm (fig. 53). Craniul alungit şi robust, cu o capacitate craniană cuprinsă între 1300-1600 cm3. Occipitalul are forma de coc (şimion). Baza neurocraniului este mai puţin frântă ca la omul modern. Masivul facial voluminos şi prognat; lipsesc fosele canine, iar arcadele zigomatice, sunt depărtate de neurocraniu (fig. 54). Oasele nazale formează o carenă foarte proeminentă. Mandibula este masivă; simfiza are un profil vertical sau uşor turtit înapoi; se poate observa şi schiţă de menton. Ramul vertical este puternic şi prezintă un condil cu aspect simian. Arcadele dentare au forma paraboloidă. Coloana vertebrală şi membrele au unele elemente arhaice: - picioarele sunt ceva mai scurte şi prezintă o flexiune a genunchiului; - femurele sunt mai arcuite decât la omul modern şi au şi al treilea trochanter, în raport cu o mai puternică dezvoltare a muşchiului fesier; - tibia este scurtă şi masivă; - peroneul este mai puternic decât la omul actual; - membrul superior are humerusul scurt şi robust, radiusul mai curbat, iar cubitusul cu un olecran puternic; - mâna cu o structură asemănătoare cu a omului actual; falangele şi metacarpienele sunt mai scurte şi joase; degetul mare mai scurt;

.

Fig. 53 Homo sapiens neanderthalensis

Fig. 54 Homo sapiens neanderthalensis - craniul de la Chapelle-aux-Saints (după G. Vanderbrock)

- coloana vertebrală are curburile cervicală şi lombară mai puţin accentuate. Encefalul este deja de tip uman. Lobul frontal formează un mic cioc, iar partea superioară a emisferelor este mai puţin înaltă. Cerebelul are un vermis mai dezvoltat. Existenţa asimetriei în dezvoltarea celor două emisfere cerebrale reprezintă un caracter prin excelenţă uman. Problema paleontologică cea mai importantă rămâne în consecinţă cea a eliberării frunţii la Homo sapiens, eliberare corelată cu modificări profunde ale feţei în cursul căreia apar fruntea, pomeţii şi bărbia.

150

151

Urmărind evoluţia putem sesiza retragerea treptată a masivului facial în raport cu cutia craniană. Procesul are loc ca şi cum, pornind de la orbite, faţa s-ar îngusta şi s-ar situa treptat dedesubtul unei cutii craniene care o surplombează din ce în ce mai accentuat. Această diminuare a prognatismului absolut se reflectă direct în construcţia structurii faciale, al cărui punct de vârf se află la zinzantrop în plin masiv orbitar, la omul de Broken-Hill în punctul de legătură dintre orbite şi frunte, iar la omul actual în spatele frunţii. Evoluţia facială de la paleantropi la omul actual s-ar putea traduce printr-o reducere constantă a bazei danturii anterioare, începută odată cu australantropii. Consecinţele acestei regresiuni sunt ilustrate prin cele trei modificări mai importante care caracterizează faţa lui Homo sapiens: 1. - structura osoasă ce uneşte dinţii anteriori şi viziera supraorbitară se îngustează treptat, iar torusul supraorbitar tinde să dispară; 2. - regiunea bărbiei suferă o transformare importantă ce duce la apariţia apofizei mentoniene; 3. - primul molar devine baza celui mai important pilon de susţinere a feţei, iar oasele molare conduc la principalele linii de forţă îndărătul torusului supraorbitar, astfel încât pomeţii omului actual reprezintă o conformaţie diferită de paleantropi. Trebuie să subliniem faptul că la aborigenii din Australia acest proces nu este încă pe deplin realizat. Ceea ce este şi mai interesant de arătat este faptul că la unele rase umane actuale creierul nu ocupă în întregime spaţiul lăsat disponibil de evoluţia facială. Paleantropii reprezintă ultima fază atestată a unui creier omenesc în care teritoriile prefrontale au încă un volum restrâns. Capacitatea lor cerebrală se dovedeşte totuşi a fi echivalentă sau superioară mediei omului din zilele noastre. Mai puţin îngustimea zonelor prefrontale, creierul omului de Neanderthal corespundea destul de bine creierului nostru prin dotarea sa în celule, cu deosebire în ceea ce priveşte cortexul mijlociu. Paleantropii au fost clasificaţi în mai multe moduri. Prezentăm, în cele ce urmează o clasificaţie mai actuală.

Problema presapiensului Problema cea mai importantă este însă dacă paleantropii sunt în ascensiune directă către om. Cei mai mulţi dintre ei au fost contemporani cu omul modern, dar s-au pierdut în urmă cu 20-40.000 de ani. S-au transformat oare unele linii de neandertalieni în oameni moderni? Cele mai multe păreri nu sunt de acord cu această ipoteză şi considera că, de fapt, omul modern şi neandertalienii au provenit dintr-o formă primitivă comună. Se pune problema aşa-numitului presapiens. H. de Lumley considera că ar fi două categorii de neandertalieni, sau mai bine-zis că ar fi două linii evolutive care ar fi putut conduce în evoluţie la formele diferite: - una ar trece prin omul de la Lazaret şi omul de la La Chaise; - a doua ar trece prin omul de la Swanscombe, omul de la Fontechevade şi omul de la Cova Negra. Omul de la Lazaret a fost descoperit în perioada 1950-1967. Resturile fosile au fost însoţite de o faună bogată caracteristică glaciarului Riss III (în urmă cu circa 130.000 de ani). Pare a fi o formă mai puţin evoluată decât omul de la Cova Negra. Omul de la Swanscombe, a fost descoperit nu departe de Londra, la sud de estuarul Tamisa, în perioada 1935-1938. Resturile umane au fost însoţite de o industrie litică de tip

acheulean III. Capacitatea craniană avea 1325 cc, iar mulajul endocranian prezintă circumvoluţii asemănătoare cu ale omului modern. Omul de la Fontechevade a fost descoperit în 1947 într-un adăpost de la Tardoire, lângă Montbron. Resturile osoase erau însoţite de o industrie litică şi de o faună ce corespunde interglaciarului Riss-Würm. Fruntea este dreaptă, fără burelet supraorbitar, iar capacitatea craniană de 1400 cc. Se aseamănă mult cu omul modern. C. Henri Martin apreciază că este o formă de presapiens şi că este angajat pe calea neandertalizării. Lumley crede că, pornind de la Homo erectus se ajunge la omul de Swanscombe şi de aici la omul de Fontechevade, trecând apoi prin omul de la Cova Negra spre omul modern. B. Vandermersch respinge ideea existenţei a două tipuri de neandertalieni cu evoluţie diferită. Problema este însă mult mai complicată. Antropologii moderni se întreabă dacă omul de neandertal este un Homo sapiens neanderthalensis, sau este vorba chiar de o specie separată, Homo neanderthalensis. S. Paäbo, de la Universitatea din Munich, a analizat fragmente de ADN mitocondrial de la o formă de neanderthal veche de 30.000 de ani şi l-a analizat comparativ cu ADN-ul mitocondrial propriu unor oameni moderni. A realizat un arbore genealogic prin care caută să probeze că, de fapt, omul de neandertal este o specie separată (fig. 55) Homo neanderthalensis. Neandertali Africani

non- africani

1 African 1 African (american)

4 Africani

Fig. 55 Cladograma realizată pe baza distanţei genetice ne probează chiar că neandertalienii sunt net separaţi de oameni, pe de o parte, iar pe de altă parte că

originea omului modern se găseşte în Africa (după V. Barriel)

152

Neantropii şi semnificaţia lor evolutivă

Prima descoperire a lui Homo sapiens fosilis a fost făcută în 1868, de către L. Lartet, la Cro-Magnon, sub o stâncă. Au fost găsite schelete (de adulţi, copii şi un fetus). „Bătrânul Cro-Magnon I a fost cercetat de renumitul anatomist şi antropolog P. Broca. Modelul prezentat a devenit prototipul omului de Cro-Magnon, adică a omului modern (fig. 56).

Fig. 56 Homo sapiens fosilis – omul de Cro Magnon

Caracteristicile omului de Cro-Magnon: - înălţimea mare, în jur de 1,8 m; - capacitatea craniană peste 1500 cc; - fruntea înaltă şi lungă, chiar boltită; - torusul supraorbitar şi şimionul au dispărut; - orbitele sunt mari, dreptunghiulare şi joase; - carena nazală proeminentă; - mandibula este robustă şi prezintă apofiză mentoidă (fig. 57). Descoperirile s-au înmulţit, iar arealul geografic a crescut considerabil în timp. Ceea ce este interesant de remarcat este faptul că, de la început se observă diferenţierea marilor rase. Aceasta probează că specia Homo sapiens sapiens este o specie unitară şi că diferenţierile rasiale au apărut în funcţie de factorii geoclimatici şi de fondul de gene.

153

Fig. 57 Omul de Cro-Magnon (după B. Latteur) Între formele descoperite menţionăm: Omul de Brno Prima descoperire a fost făcută la Brno în 1985, apoi au fost găsite resturile fosile ale mai multor indivizi în localităţile: Dolni Vestonice, Svitavka, Predmosti, Mladec şi Pavlov. Resturile de la Predmosti par a aparţine unui om mai recent (fig. 58).

Fig. 58 Homo sapiens – resturi descoperite la Predmosti La Mladec au fost descoperite mai multe schelete umane însoţite de o faună Würmiană şi de o industrie litică aurignaciana. Oamenii din Dolni Vestonice aparţin unui tip gracil, cu bolta craniană şi fruntea mai ridicată şi cu relieful glabelar şi supraciliar şterse. Omul de Chancelade

A fost descoperit în districtul Dordogne, de către M. Hardy, sub o stâncă, în asociaţie cu o faună würmiană şi cu o cultură magdaleniană. A fost cercetat de către Testut şi atribuit aşa-numitei rase Chancelade. Prezintă unele caracteristici care ne conduc către eschimoşi: - talia mică, de 160 cm; - capacitatea craniană mare 1700 cc; - craniul de tip dolichocefal; - faţa înaltă şi orbitele joase; - degetul mare de la picior oarecum îndepărtat.

154

155

Omul din Combe Capelle Se apropie mult de omul de Cro-Magnon. A fost găsit un schelet întreg în nivel würmian, însoţit de o cultură aurignaciană. Klaatsch şi Hausen l-au numit Homo aurignaciensis. Între caracteristicile acestuia menţionăm: - talia mică, 160-165 cm; - craniul dolichocefal sau chiar hiperdolichocefal; - nasul evident proeminent; - orbitele joase; - mesognatism accentuat. După H. Vallois această formă ar sta la originea mediteranoizilor. Omul de Grimaldi Au fost descoperite două schelete la Grota Copiilor de lângă Grimaldi, de către Verneau, alături de o industrie aurignaciană. Prezintă unele caractere care ar aminti de rasa negroidă: - bolta palatină are forma de „u” ca la negroizi şi australieni şi o suprafaţă de 39 cm2 (în timp ce la europeni este de 25 cm2); - există o curbură la femur, o creastă iliană şi retroversiune la nivelul tibiei, precum şi o proiecţie de călcâi (talon); - capacitatea craniană între 1375 şi 1500 cc; - creasta nazală este deprimată ; - prognatismul bine indicat. Arealul geografic al omului modern fosil era destul de mare. Au fost găsite resturi osoase în diferite zone ale planetei: - în Italia la Arene Candide; - în Germania la Obercassel lângă Bonn; - în România la Cioclovina, în peştera Dâlma Ponoriciului, comuna Boşorod-Hunedoara. Craniul cercetat de către Fr. Rainer şi Ion Simionescu a fost atribuit lui Homo sapiens diluvialis. Olga Necrasov a descoperit la Tulcea, la peştera „La Adam” un mugure dentar pe îl atribuie lui Homo sapiens; - în Rusia, în regiunea Voronej, la Kostenki, au fost descoperite în perioada 1952-1954 resturile fosile ale unor forme umane care au fost considerate de către G.F. Debeţ ca aparţinând la trei tipuri: Grimaldi, Cro-Magnon şi Predmosti; - în China, la Ciau-Kou-Tien, în 1951, Tze-Yang a descoperit resturile unei tinere de 15 ani, ce pare a fi o descendenţă a lui Sinanthropus, cu trăsături mongoloide. Au mai fost descoperite încă 7 schelete, care după Weidenreich ar corespunde tipurilor: Cro-Magnon, eschimos şi malaezian; - în Etiopia, la Omo-Kibish; - în Tanzania la Ngaloba; - în Kenya la Eliye Springs; - în Maroc la Jebel Irhoud; - în Africa de Sud la Border Cave şi la Florisbad.

156

EVOLUŢIA UMANĂ ŞI AMBIANŢA CLIMATICĂ

Am schiţat unele aspecte ale evoluţiei biologice a primatelor şi am căutat să desprindem linia evolutivă a hominizilor. Aspectele evoluţiei biologice nu pot fi însă desprinse de scena în care aceste procese au avut loc şi de ambianţa climatică. Ar fi interesant de realizat o corelaţie între biologic şi climatic, între biologic şi ambianţa geografică şi ecologică a ecosistemelor succesive în care s-a plămădit linia evolutivă a hominizilor. Climatologii au pus la punct metode de mare subtilitate, prin care să poată citi frământările geoclimatice ale perioadei în care antropogeneza a prins contur şi s-a desfăşurat. Desigur că ne vor interesa transformările climatice majore în zonele în care formele preumane şi umane şi-au desfăşurat existenţa. Scena procesului de antropogeneză pare a fi fixată definitiv în Africa şi cu deosebire în regiunea riftului est-african, ce se întinde din centrul Ethiopiei până în Kenya şi Tanzania. Chiar dacă primele descoperiri au fost în Asia de Sud-Est (ne referim la speciile de Pitecanthropus şi de Sinanthropus), totuşi, Africa ne oferă întregul tablou al evoluţiei hominizilor. Se părea, la un moment dat, că totul ar porni de la Australopithecus afarensis, de la „Lucy”, care ar fi trăit în urmă cu 3,7 milioane de ani. Datele mai recente însă împing înainte existenţa formelor preumane cu mers biped, dacă ne referim la Australopithecus anamensis, la Ardipithecus ramidus kadabba şi chiar la Orrorin tugenensis. Vom înainta, se pare, până la dincolo de şase milioane de ani în urmă. Ar trebui însă să coborâm în timp până la existenţa lui Ramapithecus şi să urmărim care au fost modificările climatice majore care au determinat schimbările succesive ale ecosistemelor care au înlesnit antropogeneza. După cum precizează Nicoleta Ionac în Clima şi comportamentul uman (1999), în Miocen au avut loc ample variaţii climatice, care continuă pe cele iniţiate în Oligocenul superior. În urmă cu circa 22,5 milioane de ani încep unele modificări climatice majore. Climatul începe să se deterioreze devenind mai rece şi mai uscat. Miocenul inferior marchează o perioadă de încălzire accentuată în raport cu sfârşitul Oligocenului, care a fost dominat de o răcire importantă. Perioada de încălzire a durat circa 12 milioane de ani. Perioada de încălzire a fost asociată cu importante fenomene tectonice şi de vulcanism, care au provocat ample mutaţii în cadrul populaţiilor de maimuţe. Puternica încălzire a determinat restrângerea pădurilor spre latitudini mai mari. Desigur că, în funcţie de ariile cuprinse de păduri, trebuie să ne imaginăm modificări şi în cadrul populaţiilor de maimuţe, care au o existenţă exclusiv arboricolă. În această perioadă se apreciază că o dezvoltare şi o extindere a arealui Dryopithecinelor şi al Sivapithecinelor, care au o semnificaţie evolutivă importantă. Să punctăm doar poziţia lui Proconsul ca nod filogenetic. Miocenul mijlociu, care este plasat cu 15-10 milioane de ani în urmă, a înregistrat un accentuat proces de răcire. Se manifestă tot mai accentuat un „efect glaciar”, cu consecinţe majore asupra ecosistemelor. „Efectul glaciar” îşi pune puternic amprenta asupra surselor de hrană ale populaţiilor de animale. În perioada de răcire primele afectate sunt plantele, care n-au mobilitate şi nu pot răspunde adaptativ la modificările rapide ale mediului. În această perioadă în Africa, având loc o alterare climatică prin succesiunea perioadelor secetoase cu cele ploioase a avut loc restrângerea arealelor acoperite cu vegetaţie lemnoasă (păduri tropicale). Această ambianţă climatică a impus comportamente inventive în unele populaţii de maimuţe, în vederea obţinerii surselor de hrană necesare supravieţuirii.

157

Maimuţele cele mai adaptabile situaţiilor apărute se pare că s-au dovedit a fi cele din genurile Dryopithecus şi Sivapithecus, care dispuneau de un potenţial de supravieţuire ridicat. Aceste maimuţe se caracterizau prin lipsa specializării, dar şi printr-o capacitate cerebrală mai mare, care le-a asigurat un comportament mai diferenţiat. Se pare că tocmai aceste condiţii climatice au forţat coborârea unor maimuţe din copaci şi pornirea lor în căutarea unor surse de hrană. Sursele de hrană fiind mai reduse au condus la adoptarea unui regim de hrană omnivor; ceea ce reprezintă o direcţie evolutivă nouă. Comportamentul lor gregar s-a manifestat prin organizarea în grupuri (familii) deoarece le conferea un avantaj în activitatea de vânătoare. Vânarea unor animale în scopul asigurării hranei nu era încununată de succes decât în situaţia în care se acţiona în grup. Începe astfel să se înfiripe un gen de viaţă socială, care va prinde contur din ce în ce mai accentuat în timp. Nu ni se pare deloc surprinzătoare apariţia în acest timp a lui Ramapithecus. El posedă calităţi superioare celorlalte primate. Capacitatea craniană destul de mare, arcada maxilară parabolică, dentiţia mai redusă, dar mai ales capacitatea de a se deplasa pe două picioare şi de a folosi pietrele pentru vânat, toate acestea deschid o nouă direcţie evolutivă. Tocmai de aceea Ramapithecus este o formă care trebuie să fie luată în seamă în conturarea arborelui genealogic al hominidelor. Miocenul superior este marcat de schimbări climatice bruşte. Intervine un scurt interval de încălzire accentuată. Puternicele mişcări tectonice şi fenomenele de vulcanism sunt prezente în diferite zone ale globului. În acest timp se conturează Marea Mediterană. Încălzirea are loc numai în zonele intertropicale. În zonele polare calotele glaciare se măresc ca urmare a scăderii salinităţii apelor oceanice. Creşterea calotei antarctice cu peste 50% determină o regresiune marină. Nivelul apei scade cu circa 40 m. În aceste condiţii habitatele suferă modificări accentuate. Scurta, dar puternica perioadă de încălzire, determină restrângerea pădurilor din regiunile tropicale şi temperate. Savanele se extind şi oferă un spaţiu pentru desfăşurarea unor specii. Ramapithecus adoptă alte comportamente şi, se pare, că începe să construiască şi să utilizeze unele unelte din piatră. Este perioada în care îşi fac apariţia formele timpurii de australopiteci. Este vorba de circa 5-6 milioane de ani în urmă. Evenimentele climatice au determinat adaptarea la viaţa de savană. Aceasta presupunea ridicarea pe verticală, eliberarea mâinilor şi confecţionarea unor unelte de piatră cioplită. Viaţa se desfăşoară în grupuri familiale. Climatul caracteristic Miocenului superior a determinat extinderea habitatului de savană şi de separarea lor prin petice de păduri. Ca urmare populaţiile de australopiteci erau izolate, ceea ce împiedică relaţiile inter-breeding dintre grupele vecine şi cristalizarea mai multor direcţii evolutive. Astfel ne putem explica apariţia multiplelor forme de australopiteci. Hrana fiind destul de greu de procurat, au fost adoptate comportamente orientate către construcţia de unelte şi perfecţionarea tehnicii de vânătoare. Ca urmare, comunicarea între indivizi devine foarte importantă. Halloway pune accent pe adaptare şi construcţia de unelte în evoluţia prehominizilor. Robert Ardrey pune accent pe rolul vânătorii în cimentarea relaţiilor sociale şi evoluţia societăţii şi prehominizilor. G.H.R. Koenigswald, R. Tuttle şi J.T. Robinson pun accent pe bipedism şi pe desfăşurarea existenţei şi condiţiei de savană în evoluţia australopitecilor. Pe parcursul Pliocenului au loc schimbări climatice accelerate, ceea ce se va reflecta în evoluţia australopitecilor. Formele robuste având o capacitate mai slabă de a răspunde adaptativ la schimbările bruşte ale condiţiilor climatice, se vor stinge, în timp ce formele gracile vor dovedi o mare flexibilitate adaptativă şi vor contura direcţii evolutive care vor

158

răspunde diferit la aceste modificări climatice. Una dintre aceste modificări va fi aceea care va contura evoluţia către Homo. În prima parte a Pleistocenului manifestarea unei glaciaţiuni de proporţii a provocat apariţia unor comportamente ale australopitecilor în ceea ce priveşte folosirea mai inteligentă a mediului. Între acestea descoperirea focului şi utilizarea lui. Pleistocenul mijlociu (în urmă cu 2,5 milioane de ani) este caracterizat prin unele fluctuaţii climatice, care prefigurează răcirea bruscă din Pleistocenul superior. Se instalează glaciaţiunile continentale. Oscilaţiile climatice pliocene, cu scurte dar puternice perioade de răcire, şi-au pus puternic influenţa asupra antropinilor. În acest timp putem urmări seria evolutivă a speciilor de Australopithecus. Australopithecus afarensis se dovedeşte prezent în zona riftului african, însă putem urmări şi prezenţa celorlalte specii de australopiteci: Australopithecus africanus, A. robustus şi A. boisei. Mergând pe linia gracilă a australopitecilor vom ajunge către Homo habilis, care reprezintă o formă umană cu o importanţă evolutivă deosebită. Apariţia sa în timpul Pliocenului şi la începutul Pleistocenului se datorează, pe de o parte caracteristicilor climatului, iar pe de altă parte abilităţii sale de a exploata eficient resursele mediului, mai ales prin construcţia uneltelor. Homo habilis realizează o „revoluţie tehnologică” reprezentată prin „industria litică” Olduvaniană. S-ar putea obiecta că se face o legătură oarecum forţată între modificările climatice şi modificările adaptative ale formelor preumane. Trebuie însă să înţelegem bine faptul că mediul întotdeauna provoacă, iar organismele ripostează. Maniera de ripostare este însă diferită de la o specie la alta, în funcţie de fondul genetic şi de flexibilitatea adaptativă. Trebuie să înţelegem că, atât arborele filogenetic al autralopitecilor, cât şi cel al arhantropilor, arată deosebit de stufos, în sensul că prezintă o multitudine de specii şi de forme. Numai unele dintre ele vor reuşi însă să realizeze riposte eficiente cu adevărat la provocarea mediului. Acestea vor contura liniile evolutive către anumite specii cu supravieţuire mai lungă. Pleistocenul, prin glaciaţiunile sale, devine un factor de presiune migraţională a hominizilor. Pleistocenul a început în urmă cu circa 1,6 milioane de ani şi a debutat cu un proces de răcire severă. Perioada de răcire a durat mult şi şi-a pus amprenta asupra florei, vegetaţiei şi faunei planetei. În Pleistocenul inferior s-au înregistrat oscilaţii termice ciclice (faze glaciare şi interglaciare). Sunt consemnate cele mai intense glaciaţiuni în perioadele: 1,6-1,3; 1,0-0,7; 0,55-0,4 şi 0,08-0,01 milioane de ani în urmă (Nicoleta Ionac, 1998). Nu trebuie să înţelegem că aceste glaciaţiuni au fost uniforme şi că au avut un caracter global. În Europa au avut un caracter continental. În timpul fazelor glaciare Günz, Mendel, Riss şi Würm, temperatura medie a aerului a avut o scădere constantă de 3-4º C (având variaţii între 17-18º C între fazele glaciare şi cele interglaciare). Alternarea perioadelor glaciare şi interglaciare a ridicat probleme grele de adaptare hominizilor care populau estul Africii. Unul dintre comportamentele dominante a fost cel de migrare spre regiunile cu climă mai caldă. Migrarea era o soluţie la îndemână cu atât mai mult cu cât hominidele duceau o viaţă nomadă. Grupurile sociale de hominizi nu rămâneau pentru mult timp într-un loc. După epuizarea principalelor rezerve alimentare se deplasau în căutarea altor locuri. Indicatorul direcţiei nu putea să fie decât unul de natură climatică.

159

Cercetările ar putea proba că sensul şi ritmul expansiunii lor geografice coincide cu fazele de avansare şi de retragere a gheţarilor. Se poate presupune că puternica răcire climatică de la începutul Pleistocenului a determinat populaţiile de Homo ergaster să migreze spre nordul Africii, dacă ţinem seama de descoperirile de fosile humanoide de la Rabat şi Sidi Abderrhman din Maroc şi Ternifine din Algeria. Primul exod ar fi folosit partea continentală africano-europeană pe de o parte, populând spaţiul mediteranean, iar pe de altă parte ar fi trecut în Asia Mică şi de aici în Asia, cu orientare către Asia de Sud-Est. Nu este întâmplătoare această orientare ci este determinată tocmai de factorii climatici. Ian Tattersal (1999) încerca să probeze primul exod şi să demonstreze că este vorba de exodul lui Homo ergaster. Trecerea lui către Asia de Sud-Est poate fi probată şi prin descoperirea lui Homo erectus damnisi, sau Homo damnisi cum încearcă unii să-l considere în ultimii ani. O migrare foarte veche din Africa, ar explica ceea ce s-ar părea a fi o anomalie dată de arheologie: instrumente din piatră cioplită se întâlnesc în sedimente de aceeaşi vârstă cu Homo ergaster. Condiţiile climatice au impus apariţia unor capacităţi adaptative pentru supravieţuire. Din multitudinea formelor de hominizi cele mai multe au dispărut. Unele forme au reuşit să-şi asigure supravieţuirea, mai ales prin organizarea socială şi prin capacitatea de a folosi diferite mijloace naturale pentru a rezista la intemperiile vremii. Este vorba de locuinţă şi veşmânt, de asigurarea hranei, mai ales prin vânat şi cules, de abilitatea de a confecţiona unelte. Este exclus însă să nu ţinem seama de structura genetică a hominidelor, care trebuie să fi fost mult diferită în fondul de gene de la o formă de hominide la alta. Asupra fondului genetic a lucrat, cu siguranţă, selecţia naturală prin multiplele ei mecanisme. În Pleistocenul superior încep să se facă simţite semnele viitoarei deglaciaţiuni holocene. Ultima fază glaciară a avut un caracter heterogen, manifestat prin prezenţa mai multor perioade de încălzire şi răcire: Würm I, cuprins între 70.000 şi 60.000 de ani în urmă, Würm II (între 25.000-20.000 de ani în urmă) şi Würm III (între 20.000 şi 15.000 de ani în urmă) (Nicoleta Ionac, 1998). Modificările climatice au schimbat, cu siguranţă, caracteristicile ecosistemelor în care au evoluat populaţiile umane. Acestea erau formate de Homo sapiens neanderthalensis şi de omul modern (Homo sapiens fosilis). La sfârşitul Pleistocenului gheţarii africani se retrăseseră deja de pe vârfurile cele mai înalte din regiunea riftului african, degajând barierele ecologice, în timp ce cea mai mare parte a Europei se găsea la periferia calotei glaciare încă foarte întinsă. În astfel de condiţii este de presupus că populaţiile de paleantropi din Europa au fost dezavantaje: eşecul lor fiind determinat de oamenii moderni care, apăruţi în Africa iniţiau un mare exod. Deglaciaţiunea nu s-a desfăşurat în mod uniform, ci a prezentat variaţii de la o zonă la alta. Chiar în urmă cu 8.000-5.000 de ani climatul era mai cald, în schimb, în urmă cu 5.000-4.000 de ani s-a instalat, în unele zone, un interval de răcire accentuată. Perioada de climă favorabilă, care a separat ultimele două glaciaţiuni, a determinat modificări esenţiale în peisajul geografic european. Încălzirea climei, în postglaciar, pare a fi un progres evolutiv în populaţiile umane, manifestat printr-un comportament mai complex. Apărând însă diferenţe climatice evidente de la o zonă geografică la alta, nu ne vom mira de unele desincronizări evolutive în cadrul populaţiilor umane. În unele zone sunt avantajate populaţiile formate de omul modern, care îşi extinde arealul şi îl limitează pe Homo sapiens neanderthalensis, care pare a fi împins în zonele mai restrânse, cu climat mai rece. Trebuie să ţinem seama, în înţelegerea procesului de antropogeneză, de complicatele interrelaţii care s-au desfăşurat între hominizi şi ecosistemele succesive în care şi-au avut existenţa, fiind sub controlul condiţiilor climatice. Biologicul şi ambientalul şi-au conjugat acţiunile în edificarea genotipului caracteristic omului modern.

OMUL ESTE O FIINŢĂ PRODUCATOARE

DE CULTURA

Ce este cultura şi ce semnificaţie are în antropogeneză şi în existenţa omului contemporan? Cultura adună în sine un capital dublu: pe de o parte un capital tehnic cognitiv – de ştiinţe şi deprinderi, care poate fi transmis în principiu întregii societăţi, iar pe de altă parte, un capital specific, care modelează trăsăturile identităţii sale originale şi întreţine o comunitate particulară prin referinţă la strămoşii săi, la morţii săi, la tradiţiile sale (Ed. Morin, 1999, p. 179). De când începe cultura umană? Nu putem stabili cu exactitate timpul şi nu avem cu adevărat prima creaţie culturală a omului. S-a considerat însă că omul îşi marchează propria linie filogenetică începând cu prima unealtă. Prima unealtă este prima piatră cioplită, este un chopper (o piatră prelucrată pe o singură faţă). A urmat apoi realizarea aşa-numitelor chopping-tools (pietre prelucrate pe două feţe (fig. 59)).

a

b c

d e

Fig. 59 Industria litică în primul stadiu: a – lovitura iniţială; b – chopper; c – silex bifacial; d-e – degajarea vârfului uneltei (după Leroi-Gourhan)

Prelucrarea pietrei presupune anumite gesturi bine gândite şi perfect executate. Cel mai simplu gest posibil este lovirea marginii unei pietre de râu într-un unghi de 90º, cu ajutorul altei pietre. Prin acest gest viguros se formează o margine tăioasă. Această margine tăioasă serveşte la tăiat, la lovit, are un anumit rol în activitatea prehominianului. Marginea tăioasă trebuie să fie cât mai mare, astfel că, putem considera că nu orice piatră lovită poate fi considerată cu adevărat o unealtă, sau unealta dorită. Marginea ascuţită obţinută trebuie să corespundă aşteptării, proiectării ei în mintea constructorului. Numai în această situaţie ea reprezintă o realizare.

160

Chiar dacă tehnicitatea primilor prehominieni (australantropi) este extrem de simplă, ea a trebuit să fie învăţată de toţi semenii primului constructor. Simplitatea nu trebuie să ne scandalizeze, ea trebuie să fie corelată cu nivelul dezvoltării creierului la aceste fiinţe. Uneltele de piatră sunt singurele mărturii (singurele documente) care ne pot jalona în urmărirea evoluţiei culturale a hominizilor. Uneltele corespund, în funcţie de forma lor, unei adevărate stereotipii (sau tehnici de lucru). Aceste stereotipii sunt probate de milioane de obiecte. Confecţionarea lor constă în folosirea a două pietre de râu, din care una joacă rolul de percutor, iar cealaltă primeşte şocul pentru a fi transformată în unealtă. Şocul se aplică întâi perpendicular fiind separate două bucăţi inegale. Pe porţiunea mai mare se aplică şocuri tangenţiale pentru obţinerea unui chopper sau chopping-tool (fig. 59). Ceea ce este interesant şi pare incredibil, confecţionarea uneltelor prin folosirea unor anumite tehnici durează enorm de mult, inovaţiile fiind practic inexistente. Paleoliticul inferior durează 300-400.000 de ani. În acest timp tehnica cioplirii avansează într-un ritm foarte lent, astfel că din abbevillian până la sfârşitul acheuleanului se păstrează acelaşi stereotip, ameliorat foarte puţin în ceea ce priveşte execuţia (fig. 60). Evoluţia atât de lentă a tehnicii de lucru pare inacceptabilă. Poate să pară imposibilă doar pentru cei care nu ţin seama de ritmul dezvoltării creierului, a deschiderii evantaiului cranian. În paleoliticul mijlociu consemnăm o importantă evoluţie în tehnica producerii uneltelor. Apare tehnica levalloisiană. Dacă unealta era formată din nucleul principal al pietrei, de această dată blocul de piatră destinat să devină o unealtă de formă amigdaloidă devine, de fapt, o sursă pentru unelte. Din acest bloc se desprind aşchii care reprezintă uneltele propriu-zise. În felul acesta din aceeaşi cantitate de material se scot mult mai multe unelte, iar suprafaţa de tăiş scoasă din acelaşi volum de piatră este considerabil mai mare (fig. 61).

a b

c

d

Fig. 60 Industria litică în al doilea stadiu: a – secvenţa iniţială; b - se îmbogăţeşte cu al doilea tip de lovire; Pe lângă aşchiile utilizabile direct se obţin: c – răzuitorul; d

d – silexul bifacial (după Leroi-Gourhan, 1983)

161

După cum apreciază Leroi Gourhan, tehnica levallosiană reprezintă tot ceea ce a creat omenirea mai elaborat în materie de fabricat unelte din silex. Diversificarea tipurilor de unelte devine şi mai mare în faze levalloiso-mousteriană (fig. 62). O astfel de inteligenţă tehnică necesită un creier mult mai dezvoltat şi mai diferenţiat. Dacă vom urmări nivelul de dezvoltare al paleantropilor vom găsi arii de asociaţie mult mai dezvoltate, unele comparabil cu ale noastre. În paleoliticul superior lamele, care reprezentau uneltele au devenit, la rândul lor, surse de unelte. În felul acesta toate pietrele provenite prin cioplire devin unelte, suprafaţa tăişului obţinut din acelaşi volum de piatră devenind considerabil mai mare. În magdalenian, în urmă cu circa 12.000 de ani, omul îşi făcea sute de unelte din două-trei kilograme de silex. De altfel la sfârşitul magdalenianului şi în mezolitic (8000-6000 de ani a Ch.) accentul cade pe microlitism.

a b c

d e f

g h

j i

Fig. 61 Industria din stadiul al treilea: a şi b – primele două serii de gesturi; c – conduc la obţinerea unei aşchii prelucrate; d – adăugarea primei serii;

e – şi acelei de a doua determină obţinerea unui silex facial asimetric; f – din nucleu; g – se extrag serii de aşchii lamelare şi aşchia levalloisiană; i şi j –

prin prelucrare se obţin vârfurile levallosiane (după Leroi – Gourhan)

162

a b

d c e f

g h

Fig. 62 Unelte mustero – levallosiene: a - silex bifacial; b – aşchie levallosiană; c- aşchie lamelară; d – vârf; e – vârf decupat; f – racloar; g – deşeurile

sunt utilizabile pentru piese denticulate; h – raclete (după Leroi-Gourhan) Ideea lui Leroi-Gourhan de a urmări în paralel evoluţia cronologică a raportului tăiş-greutate în construcţia uneltelor de piatră, raportată la evoluţia volumului cerebral al antropinilor ni se pare excelentă şi deosebit de semnificativă. Leroi-Gourhan reuşeşte să găsească un mod de evaluare a progresului tehnic din construcţia de unelte. Care ar putea să fie acest progres? Poate fi măsurat în numărul de unelte scos din acelaşi volum de piatră. Nu este însă edificator deoarece uneltele obţinute nu au aceeaşi valoare. Unitatea de măsură imaginată de Leroi-Gourhan este lungimea tăişurilor obţinute dintr-un kilogram de silex prelucrat. După cum putem observa, din figura 63, evoluţia tehnicii de prelucrare a pietrei este aproape insesizabilă. Totuşi aproape insesizabilă ni se pare şi creşterea capacităţii craniene şi deschiderea evantaiului cortical. Australantropii sunt la început de drum fiind primii constructori de unelte. Arhantropii au continuat într-un ritm incredibil de lent. Abia începând

163

cu paleantropii sesizăm un ritm mai accentuat, atât în evoluţia tehnicii de prelucrare a pietrei, cât şi în evoluţia creierului. Neantropii cunosc însă o evoluţie exponenţială. Omul modern, odată apărut, pare să fi ajuns la toate potenţele speciei în timp foarte scurt.

Capacita- Lungi- tea cerebrală

tarsulu mea

i

p unelte Nr.ti

PEBB. CULTURE ABBEVILL. ACHEUL. MOUST. LEVAL P.S. NEANTHROPI

PALEANTHROPI

A R C H A N T H R O P I

AUSTRALANTHROPI

Fig. 63 Evoluţia cronologică a raportului tăiş- greutate, confruntat cu volumul cerebral al diferiţilor antropini

(după Leroi-Gourhan)

Ceea ce pare a nu fi în concordanţă cu gândirea antropologică actuală este continuitatea paleantropilor în neantropi. Paleantropii s-ar fi oprit undeva, în timp ce neantropii ar trebui să pornească, de undeva, ca o linie independentă şi apoi să ţâşnească cu vigoare către culmi. Această paralelă ni se pare însă cu adevărat sugestivă în ceea ce înseamnă îngemănarea celor două aspecte ale devenirii umane, biologicul, prin desfăşurarea evantaiului cerebral şi psiho-culturalul prin evoluţia progresului tehnic. Cele două laturi ale antropogenezei nici nu puteau evolua separat. Evoluţia tehnicii de prelucrare nu poate reprezenta decât o latură a ansamblului cultural, care constituie sistemul generativ al unei societăţi sapientiale. Acest ansamblu cultural presupune multiple aspecte, norme şi reguli, strategii şi programe, interdicţii şi alte mecanisme care controlează existenţa societăţii şi a indivizilor care o formează, în aşa fel încât să asigure nu numai menţinerea ci şi creşterea complexităţii sociale. Prin succesiunea generaţiilor cultura se autoperpetuează, reproducându-se în fiecare individ.

164

165

Cultura reprezintă un patrimoniu al societăţii. Dacă o specie prezintă un patrimoniu genetic, specia umană prezintă, pe lângă patrimoniul genetic, şi un patrimoniu cultural. Pe bună dreptate Richard Dawkins apreciază că, ceea ce este neobişnuit în fiinţa umană, în raport cu toate celelalte fiinţe de pe Terra, este cultura. Cultura este o nouă dimensiune a vieţii câştigată prin Homo sapiens. Asemenea informaţiei genetice biologice cultura se transmite din generaţie în generaţie, generând o nouă formă de evoluţie. Dacă în ceea ce priveşte moştenirea caracterelor dobândite în informaţia genetică biologică nu avem date care să ne permită acceptarea măcar formală a acestui proces, în ceea ce priveşte moştenirea acumulărilor culturale putem spune că este o lege tot atât de valabilă pe cât este legea a II-a a termodinamicii. Esenţa procesului de antropogeneză constă, din punct de vedere biologic, într-o dominare prin creier. Trebuie însă să înţelegem că un creier dezvoltat, capabil de imitaţie şi de acumulare de informaţii asigură acumularea a cât mai multor elemente de cultură, prelucrarea şi valorificarea lor, ceea ce împinge omenirea înainte pe traiectoria evoluţiei. Indivizii primesc moştenirea culturală de la naştere. Copilul este modelat în mediul social în funcţie de caracteristicile societăţii respective, de climatul social şi de gradul de cultură al părinţilor. Moştenirea genetică se combină cu moştenirea socială, dând naştere unui anumit fenotip, caracteristic fiecărui individ. Fiecare cultură inhibă sau favorizează o anumită atitudine şi anumite trăsături psiho-afective. Prin imperativele şi tabuurile sale, prin sistemul său de educaţie, prin regimul elementar şi modelele de comportament fiecare societate îşi pune amprenta în formarea personalităţii umane. Nu putem înţelege procesul de antropogeneză dacă nu ţinem seama de două principii generative: biologicul şi culturalul. Este vorba de integrarea acestor principii. Biologia a ignorat mult influenţa culturii asupra realizării şi manifestării fondului genetic, iar sociologia a ignorat biologicul considerând că omul nu poate fi modelat ca o pastă. Trebuie să înţelegem că habitatul uman are o structură particulară, că alături de factorii abiotici şi biotici apar şi alţi factori (de natură psiho-culturală) care îşi pun puternic amprenta în manifestarea unor gene. Sistemul cultural nu înlocuieşte sistemul genetic, însă moştenirea culturală completează ereditatea şi asigură perpetuarea societăţii, adică a mediului social în care fiinţa umană este modelată. Sistemul cultural este cel care asigură autoperpetuarea complexităţii societăţii, permanenta sa „autoreproducere” şi autoorganizare. Prin autoreproducerea unei societăţi trebuie de fapt să înţelegem reproducerea mai mult sau mai puţin parţială a sistemului cultural în fiecare individ. Sunt meserii care în timpul nostru dispar, sunt obiceiuri şi ritualuri caracteristice anumitor populaţii (anumitor etnii sau grupuri sociale), care se pierd deoarece nu mai sunt preluate de nici un individ. Societatea funcţionează ca un întreg. De aceea se consideră că, în calitate de sistem generativ, cultura se constituie într-un cod cultural. Codul cultural menţine integralitatea şi identitatea sistemului social. Făcând o paralelă între patrimoniul genetic şi patrimoniul cultural al lui Homo sapiens, Richard Dawkins consideră că în evoluţia omului a apărut un sistem nou de replicatori, pe care îi numeşte meme, fiind replicatori de natură culturală. Ce trebuie să înţelegem prin meme? Ce este o unitate de informaţie culturală care se transmite în societatea umană? O astfel de unitate culturală ar putea fi o idee bună, o melodie bună, o glumă bună, o tehnică nouă folosită în construcţie sau în moda vestimentară. Aşa cum genele se transmit de la o generaţie la alta şi o memă se transmite de la un creier la altul. Putem realiza o analiză comparativă a memelor cu genele mergând până la elemente de mare subtilitate.

Genele nu funcţionează izolat ci se manifestă în funcţie de întreaga constelaţie de gene. Tot aşa memele nu funcţionează izolat ci pot stabili nesfârşite interacţiuni între ele. Una şi aceeaşi memă poate fi importantă pentru un individ şi îi poate servi în mod strălucit interesele, sau, dimpotrivă, pentru un alt individ nu are nici o semnificaţie. Tot aşa genele biologice pot prezenta penetranţă şi expresivitate la un individ în funcţie de complexul său de gene, care poate să nu se manifeste deloc la altul. Fiecare individ are o anumită cultură generală. Cultura generală este formată dintr-o multitudine de meme în interacţiune. Aceasta înseamnă că din punct de vedere al fondului de meme indivizii umani se pot deosebi esenţial între ei. Aşa cum codul genetic se poate modifica sub presiunea mutaţiilor, tot aşa codul cultural (complexul de meme) se poate modifica sub efectul unor evenimente aleatorii, care rezultă din experienţa societăţii. Societăţile umane se diferenţiază mult între ele, în funcţie de o multitudine de factori. Miturile, credinţele şi simbolurile sunt diferite de la o societate umană la alta, de la o cultură la alta. Societăţile s-au diversificat atât de mult, încât omul dintr-o anumită cultură poate să ajungă să se simtă străin într-o altă cultură, atât de străin încât pare a face parte din altă specie. Societatea umană s-a ţesut în jurul familiei şi a căpătat stabilitate. S-a dezvoltat în funcţie de condiţiile ecologice şi demografice, dar în funcţie de fondul memetic. Fiecare societate umană s-a menţinut şi s-a dezvoltat în funcţie de caracteristicile sale culturale. Sacralizarea culturii a frânat pretutindeni orice revoluţie tehnică, ideologică, sociologică etc. Mitul, religia şi ritul şi-au pus amprenta asupra hipercomplexităţii socio-culturale, dar şi asupra complexităţii cerebrale. Ca urmare a adaptabilităţii sale la condiţiile ecologice complexe, sistemul social adaugă rigidităţii sacralizate a aparatului cultural o mare supleţe.

Natura culturală a omului Progresele socio-culturale ale comunităţilor umane favorizează cerebralizarea şi juvenilizarea. Putem stabili corelaţii interesante şi logice, aşa cum le prezenta Ed. Morin (1999, p. 89). Cerebralizare Juvenilizare

Dezvoltarea culturii şi complexitate

socială crescândă

Se stabileşte o legătură directă între cerebralizare şi juvenilizare. Această corelaţie poate fi urmărită din două unghiuri: poate fi urmărită sub aspect filogenetic sau ontogenetic. Apariţia „capetelor mari” aduce elemente noi de ordin social şi cultural. În ceea ce priveşte ontogeneza este cunoscută atât creşterea impresionantă a creierului cât şi eficienţa acumulărilor socio-culturale în perioada copilăriei şi a adolescenţei. Ce trebuie să înţelegem prin procesul cerebralizării? Trebuie să înţelegem dezvoltarea posibilităţilor asociative ale creierului, formarea unor structuri organizaţionale, lingvistice, logice şi euristice. Pentru progresul culturalizării este necesară creşterea informaţiilor şi a cunoştinţelor şi multiplicarea mijloacelor de organizare şi a modelelor de conduită. Deşi nu se confirmă totdeauna, cultura conduce la reducerea manifestărilor instinctive. Cultura este întărită pe de o parte de progresul cerebralizării şi de regresul juvenilizării. Ne

166

167

întrebăm, în mod firesc, dacă organizarea cognitivă, lingvistică şi practică au devenit posibile de la o anumită dezvoltare a creierului (ca şi cum ar fi produsul cerebralizării), sau aceste procese au avut rol în dezvoltarea creierului? Sunt aceste procese nişte structuri înnăscute, care înlocuiesc treptat nişte manifestări instinctive? A bănui numai că anumite comportamente instinctive pot fi înlocuite de structuri de organizare cognitivă, lingvistică şi practică ni se pare forţat. Este adevărat că, prin evoluţia creierului prin pături succesive, suprapuse, unele formaţiuni se opun manifestărilor instinctive, fiind puternice zone de inhibiţie, însă instinctele nu pot fi eliminate din schemele comportamentale cerebrale deoarece au valoare biologică mare, indiferent de capacităţile intelectuale şi de acumulările culturale ale individului. Instinctele nu sunt înlocuite, ci rămân alături de unele structuri şi de noile scheme comportamentale. Structurile de organizare cognitivă, lingvistică şi practică sunt înscrise treptat în informaţia genetică, în timp ce, corelativ, unele comportamente stereotipe încep să intre în declin. Totuşi, aceste structuri nu devin operaţionale decât de la o anumită educaţie socio-culturală. Pot deveni ereditare unele caracteristici tipic umane, care intră în ceea ce am putea numi caractere dobândite? Este cunoscut faptul că toate acumulările individului sub raport intelectual fac parte din fenotip şi nu pot fi transmise la descendenţi. Un geniu nu dă naştere la genii. Nici unul din marile genii n-a fost urmat de copii genii. Dacă aşa ceva nu se transmite, atunci cum se poate realiza un progres evolutiv? Ce anume se transmite? Se pare că ceea ce se elaborează şi se transmite în cursul perioadei de hominizare este o anumită aptitudine de a dobândi dispozitivul cultural de integrare. Se formează anumite capacităţi ale creierului de a acumula cultura. Se elaborează structurile sistemului nervos capabile de a acumula şi de a prelucra informaţii, se realizează o creştere a potenţialului de prelucrare a informaţiilor oferite de o cultură în plină ascensiune. Nu este vorba de dobândirea directă a anumitor valori culturale. Omul fiind o fiinţă socială se „hrăneşte” cu acumulările culturale ale societăţii. Tot ceea ce societatea umană acumulează din punct de vedere ştiinţific, tehnic şi socio-cultural reprezintă o bază de pornire pentru generaţiile următoare. Dacă din punct de vedere genetic nu se poate vorbi de moştenirea caracterelor biologice dobândite, trebuie să înţelegem că, în mod paralel, se formează o „ereditate socio-culturală” în care toate acumulările dobândite se transmit generaţiilor următoare ale omenirii (generaţiilor următoare nu tuturor indivizilor). Merită o atenţie deosebită interpretarea dată de Hackitt şi Asher (1964) legăturii dintre limbaj, cultură şi supravieţuire a creierului. Este ca şi cum creierul pentru menţinerea potenţelor sale au nevoie de o menţinere perpetuă într-o stare de funcţionare. Un om lipsit de cultură s-ar manifesta asemenea unui debil mintal. Întreţinerea creierului este asigurată de starea sa de funcţionare. Asta poate să însemne că nici limbajul nici cultura nu au apărut de la un anumit volum al creierului, ci că dezvoltarea cerebrală a fost stimulată de cristalizarea treptată a culturii umane, ceea ce înseamnă că nu putem separa evoluţia biologică a omului de cea culturală. Asta înseamnă că creierul uman are o foame continuă de acţiune, o foame continuă de cultură şi că nu poate fi menţinut cu adevărat funcţional dacă nu este un consumator de cultură. Vom fi de acord deci cu Ed. Morin (1999) că „Omul este un animal cultural prin natură, pentru că este o fiinţă naturală prin cultură” (p. 91). Paradoxal lucru, dar antropologia se ferea la un moment dat de semnificaţia biologicului în antropogeneză. Antropologia modernă simte nevoia să recunoască procesul de antropogeneză ca fiind deosebit de complex, solicitând o abordare multidimensională. Omul nu trebuie înţeles nici ca o fiinţă supra-animală, dar nici ca una strict animală. Deci nu trebuie

168

să se cadă nici în pan-biologism şi nici în pan-culturalism, ci trebuie luaţi în consideraţie factorii principali care îşi conjugă acţiunile în procesul de antropogeneză: sistemul genetic, creierul, sistemul socio-cultural şi ecosistemul. Ecosistemul este foarte important deoarece controlează codul genetic în structura sa acţionând prin factorii abiotici şi biotici ca un selector (realizează selecţia naturală). Factorii ecologici au, de asemenea, un rol important în manifestarea fenotipică a unor gene componente ale constelaţiei de gene. Sistemul genetic controlează creierul, care asigură dezvoltarea complexităţii culturale. Sistemul socio-cultural influenţează competenţele creierului şi determină modificări în structura ecosistemelor cu rol destul de important pentru selecţia şi evoluţia speciei. După cum sesizăm, aceşti factori acţionează simultan şi au o puternică interdependenţă. Ecosistemul nu reprezintă doar o scenă a evoluţiei, ci un factor important al ei. Modificările succesive ale ecosistemelor au determinat restructurări în comportamentul formelor preumane, au modificat praxisul punându-şi puternic amprenta asupra procesului de hominizare. Părăsirea vieţii arboricole şi trecerea în savane, au impus transformări radicale ale acestor fiinţe, care s-au derulat în strânsă conexiune cu modificările ambientului, pornind de la mersul biped până la apariţia societăţii istorice. Dezvoltarea culturală a permis omului nu atât o adaptare la condiţiile oferite de mediu, cât capacitatea să transforme mediul în funcţie de interesele proprii, eliberându-se de constrângerile sale. Omul în faţa morţii Deşi înţelege moartea, omul preferă să găsească o soluţie de atenuare a efectului ei. Este ca şi cum ar amâna rezolvarea, ca şi cum ar căuta o soluţie. Caută să îmbine realul cu imaginarul. Caută să se hrănească cu ideea că moartea sfârşeşte, într-o altă viaţă, în care identitatea celui dispărut se menţine. Astfel mitul îşi face loc în viziunea omului asupra lumii. Pe de o parte mormântul ne semnalează prezenţa şi forţa mitului, iar funerariile, cu toată desfăşurarea lor, nu reprezintă altceva decât rituri, care conduc pe dispărut către viaţa de dincolo. Se pare că foarte de timpuriu îşi face apariţia, la Homo sapiens, un aparat magico-mitologic pentru a înfrumuseţa moartea. Înmormântarea nu este o simplă îngropare a cadavrului, nu este doar o igienizare a locului. Semenul nostru este condus cu toată dăruirea şi cu tot respectul. Deşi recunoaşte moartea ca fenomen cosmic, deşi are conştiinţa obiectivă a morţii, îşi fabrică şi în zilele noastre o conştiinţă subiectivă care, chiar dacă nu susţine imortalitatea, o transformă măcar în transmortalitate. Funerariile, prin organizarea şi desfăşurarea lor, reflectă în acelaşi timp criza prin care trece omul, dar şi depăşirea acesteia prin speranţă. Ne impresionează necropolele fastuoase şi fabuloase ale faraonilor şi chiar ale egiptenilor din înalta societate, totuşi, parcă ne simţim mai impresionaţi de mormântul hominidului primitiv aşezat în poziţia de foetus pe un pat de flori şi înconjurat de unelte din piatră. Distanţa dintre modul de gândire al semenilor primitivului şi al faraonilor în privinţa morţii, a trecerii în lumea de dincolo nu este prea mare, este ca şi cum omul ar fi un simulant sincer faţă de el însuşi. Fiecare acţionează în funcţie de posibilităţi, trăirea fiind aceeaşi, sau poate asemănătoare. Se petrece totul ca şi cum cel dispărut ar putea să rămână viu şi dincolo de moarte. Ne dăm seama că, pentru ca amintirea unui mort să supravieţuiască mai mult pe lângă cei în viaţă, este necesară o puternică impresie creată de cel dispărut, o mare intensitate a legăturilor afective şi intersubiective.

169

Se pare că moartea este intuită şi de unele animale inferioare. Fenomenul de tanatoză este practicat de majoritatea animalelor, de la hydră la insecte şi de aici până la vertebrate şi om. De ce insectele îşi strâng picioarele şi aripile şi rămân nemişcate pentru multă vreme? Pentru a proba prădătorului că nu sunt în viaţă. Nu ştim ce simt lebăda, câinele sau căprioara atunci când intuiesc primejdia morţii. Se pare însă că hominizilor (vom încadra aici şi pe paleantropi şi pe neantropi) moartea nu le apare ca o pierdere ireparabilă. Chiar dacă nu s-au ridicat la înţelegerea morţii ca un fenomen natural şi ireversibil, au înţeles, totuşi, că aceasta apasă deasupra tuturor. Înţelegerea morţii, a apropierii momentului morţii, probează un grad ridicat al cunoaşterii conştiente. Să atribuim această cunoaştere omului? Se pare că iminenţa morţii este simţită şi de unele animale. Omul caută mai curând să o eludeze, să o amâne sine die sau se hrăneşte cu ideea că nu dispare ci trece în altă viaţă. De unde venim şi încotro mergem? În situaţia în care am înţeles că tot ceea ce este viu pe Terra provine de la aceeaşi origine, deoarece informaţia genetică este structurată după acelaşi cod, nu vom mai încerca, în zadar, să-l individualizăm pe om, cu atât mai mult cu cât se aseamănă organ cu organ cu primatele. Omul este un animal, dar nu numai atât. De unde vine surplusul faţă de animalitate şi în constă? Cel mai apropiat de om, dintre toate primatele, este cimpanzeul. Ar trebui să-i urmărim liberi în societăţile lor. Că au o viaţă socială nu ne îndoim. J. von Lawick-Goodall a urmărit viaţa cimpanzeilor şi ne oferă unele date importante. Cimpanzeul este omnivor, iar în diverse ocazii poate deveni şi carnivor. Pentru aceasta însă trebuie să practice vânătoarea. Se pare că vânătoarea nu merge fără unelte. Nu este vorba de vânarea unor animale mari şi puternice, ci a unor râmătoare mici, rozătoare etc. Nu practică vânătoarea decât în grup şi, interesant acest lucru, reuşesc să coopereze, să folosească o strategie ce pare bine pusă la punct pentru încercuire şi restrângerea spaţiului de urmărire. Se folosesc, totuşi, de beţe, de ciomege, pe care le mişcă în mod ameninţător. Nu pot să se apropie de vânat şi să-l ameninţe decât dacă merg biped şi îşi eliberează mâinile pentru lovire şi prins. Comportamentul cimpanzeilor este din acest punct de vedere foarte apropiat de cel uman. Cam aşa se întâmplă la ţară când gospodarii vor să prindă o găină sau un purcel. Ceea ce îl apropie şi mai mult de om este exprimarea emoţiilor şi a afectivităţii. Cimpanzeul este deosebit de afectuos şi de jucăuş, este emotiv şi anxios, astfel că intră în rezonanţă cu specificul mediului. Uneori trece de la explozia de bucurie în dans. Cimpanzeul este capabil să folosească unele unelte. Ştie să îmbine diferite beţe de bambus pentru a face un băţ mai lung, cu care să rupă nişte banane. Foloseşte beţe pe care le introduce în stupii de albine sălbatice pentru a extrage mierea. Tot aşa introduce beţe în muşuroaie de furnici, apoi consumă furnicile care se prin de ele. Unii cimpanzei au fost învăţaţi să folosească un limbaj bazat pe gesturi, asemenea surdo-muţilor. Au fost învăţaţi circa 550 de simboluri pe care le pot utiliza folosind o anumită sintaxă, formulând deci unele fraze. În ultima vreme unii cimpanzei au fost învăţaţi să lucreze pe calculator şi să transmită mesaje. Cimpanzeii au reuşit să treacă două teste de inteligenţă: recunoaşterea în oglindă şi testul de fraudă. Ascund unele obiecte pentru a nu le fi furate. Sentimentele de afecţiune şi de tandreţe sunt bine dezvoltate la cimpanzei. Femelele îşi îngrijesc puii şi îi învaţă să se joace şi să realizeze multe gesturi necesare pentru convieţuirea în mediul social. Ed. Morin vorbeşte de un mediu social pentru maimuţe. Expresia nu este forţată, deoarece putem vorbi de o societate a maimuţelor, de o organizare socială. Cimpanzeii

170

formează „societăţi de pădure”, iar babuinii „societăţi de savană”, sau chiar „societăţi de pădure şi de savană”. În societăţile de pădure, care sunt mai descentralizate, leadership-ul pare să fie stabilit printr-un comportament mai exhibiţionist, în timp ce în societăţile de savană şeful îşi dobândeşte rangul prin „voinţa de putere”. În cadrul acestor societăţi pot apare lupte interne foarte evidente între masculii adulţi, tineri şi femele. Se formează un fel de caste (ale adulţilor) şi un fel de găşti sau bande (ale tinerilor). Femelele formează un fel de ginecee. Pe lângă faptul că apare o diferenţiere de ierarhie, este şi una de statut, care anticipează un fel de clase bio-sociale. În timp ce masculii apără teritoriul şi conduc lupta împotriva prădătorilor, a intruşilor şi menţin structura ierarhică, femelele îngrijesc puii şi se ocupă de educarea şi integrarea socială a tinerilor. În mod obişnuit câştigă nu numai cel mai puternic, ci cel puternic şi inteligent, care ştie să îmbine puterea, potenţa sexuală şi inteligenţa. Şeful trebuie să-şi menţină autoritatea prin mimică şi gest, prin putere fizică, agresivitate şi exhibiţionism. Ierarhia se stabileşte pe bază de autoritate, mimică, ameninţare şi intimidare. Supusul trebuie să-şi accepte poziţia cu servilism şi supuşenie. Pentru aceasta subordonatul trebuie să mimeze feminitatea şi homosexualitatea pentru a-şi dobândi respectul şi devoţiunea. Deşi homosexualitatea nu este practicată, gestul înseamnă supuşenie. Se întâmplă, în cadru ierarhiei sociale stabilite, ca o femelă fără pui să îngrijească puiul altei femele, sau ca un mascul cu statut inferior să aibă grijă de puii unei femele cu statut superior. Dacă unii indivizi nu se supun legilor sociale sunt marginalizaţi, sau sunt acceptaţi doar pe jumătate, ca şi cum ar fi în afara legii. Ierarhia este atât de bine stabilită în cadrul unor societăţi încât fiecărui rang îi corespunde un rol, un anumit fel de conduită. Este ca şi cum conduita respectivă n-ar fi stabilită de individ ci chiar de rangul ocupat. Puterea conferă indivizilor din casta superioară dezvoltarea liberă a personalităţii, fără inhibiţii. În schimb subordonarea presupune constrângeri, inhibiţii şi chiar „nevroze”. În cadrul societăţii animale apare o anumită dinamică socială. Este şi firesc, deoarece prin trecerea vremii duce la îmbătrânirea maturilor şi la ridicarea unor noi generaţii, care creează presiune socială. La macaci, nucleul familial nu se consolidează deoarece masculul nu participă la îngrijirea puilor. În schimb, legătura mamă-pui este bine conturată şi lipseşte chiar incestul dintre mamă şi fii. Nu se poate aplica acest principiu între tată şi fiică, deoarece tatăl practic nu este reţinut (nu este cunoscut).

Relaţiile familiare se ţes în jurul mamei. La cimpanzei se conturează relaţii afective şi între fraţi şi surori, relaţii generate tot de poziţia mamei. Aceste relaţii se întăresc cu atât mai mult cu cât copilăria se prelungeşte. În acest timp se întăresc relaţiile dintre specie şi mamă şi dintre fraţi şi surori, ceea ce conturează un nucleu prefamilial, însă nu trinitar (tată-mamă-copii).

Viaţa socială nu poate să nu genereze alături de relaţiile plăcute şi afective şi o serie de relaţii bazate pe antipatie, gelozie, rivalitate şi inamiciţie. Relaţiile neplăcute sunt întreţinute de relaţiile competitive şi repulsie dintre masculi, precum şi de geloziile dintre femele. Relaţiile sociale depăşesc sfera sexualităţii.

Diversitatea individuală asigură ierarhia indivizilor în cadrul acestor societăţi. Diversitatea şi variabilitatea indivizilor determină diversitatea rolurilor şi a statutelor de şefi, supuşi, devianţi sau marginali. Ierarhia nu este aparentă şi nici întâmplătoare. Relaţiile dintre indivizi se stabilesc în funcţie de competiţia directă asistată sau nu de semeni. Fiecare îşi ştie locul şi caută să-şi îmbunătăţească situaţia sau să şi-o menţină. Prin ierarhiile şi constrângerile

171

stabilite societatea antropinilor controlează poziţia indivizilor. Într-o societate autoritară şi rigidă doar şefii reuşesc să-şi dezvolte propria individualitate. Este superbă această analiză a societăţii de maimuţe pe care o face Ed. Morin.

Societatea şi individualitatea sunt doar relaţii care se controlează reciproc. Formează un ambi-sistem, care este complementar şi contradictoriu şi care defineşte caracteristica societăţii. În relaţiile sociale apare ordinea şi dezordinea care se alimentează reciproc, iar relaţia individ-societate reprezintă, de fapt, relaţia dintre individ şi specie. Specia îşi impune programele proprii prin unele constrângeri sociale. Mediul social trebuie să permită dezvoltarea individuală a membrilor societăţii. Ierarhia socială se bazează pe unele caracteristici proprii primatelor avansate: dezvoltarea creierului, anumite predispoziţii intelectuale, comunicaţionale şi afective. Toate aceste aptitudini determină diferenţă de esenţe între indivizi, alături de acestea apărând aşa-numitele bio-clase (masculi, femele, tineret). Viaţa socială se dovedeşte a fi deosebit de complexă. Biologicul, socialul şi individualul se interpătrund. De fapt, nu există o integrare perfectă ci mai curând complementaritate, concurenţă şi uneori chiar antagonism. Individul şi societatea se supun programelor speciei. Cooperarea şi complementaritatea nu sunt acţiuni care se opun cu totul competiţiei, conflictelor şi antagonismelor dintre indivizi, ci mai curând determină formarea celor doi poli între care societatea se organizează. Relaţiile de dominare/cooperare, de conflict/solidaritate din cadrul societăţii se manifestă în funcţie de condiţiile ecologice, de starea generală a societăţii în anumite cazuri. Într-o societate există întotdeauna forţe de dezordine care pot fi atât entropii individuale cât şi sociale. Dezordinea (competiţii, conflicte, conduite aleatorii) reprezintă o componentă firească a ordinii sociale chiar dacă, în anumite situaţii, reprezintă un semnal de pericol de dezintegrare. Pericolul pe care dezordinea îl generează reprezintă de fapt un fel de motor care polarizează forţele sociale pe direcţia reorganizării mai eficiente. Dezordinea conduce la reorganizare fiind prin aceasta un factor progresiv dacă nu creşte în mod particular. Eihl-Eibesfeld ne atrage atenţia că surâsul, râsul şi lacrimile sunt înnăscute. Credem cu adevărat că râsul şi plânsul au apărut înaintea omului. Dar nu credem că doar omului îi este propriu felul în care îşi manifestă bucuria şi tristeţea. Am putea accepta presupunerile lui Eihl-Eibesfeld dacă am privi doar copilul care îşi manifestă prin plâns toată disperarea şi neputinţa, toată deznădejdea de care este capabilă o fiinţă, după cum tot copilul luminează universul prin zâmbetul lui de satisfacţie şi răspândeşte în univers o cascadă de sunete prin care îşi exprimă râsul fericit şi mulţumirea. Dar am proba o miopie totală şi un cinism barbar dacă n-am rămâne stupefiaţi şi blocaţi de manifestările de bucurie pe care le dezlănţuieşte un câine rătăcit care şi-a regăsit stăpânul, n-am înţelege nimic din durerea pe care o simte o fiinţă dacă nu ne-am înduioşa până la lacrimi de tristeţea câinelui care îşi plânge stăpânul şi prietenul mort şi care preferă să moară decât să trăiască în lipsa acestuia. Parcă nu-ţi trebuie mai mult pentru a recunoaşte rădăcinile comportamentului uman. Poate ne-am aştepta ca la om, odată cu dezvoltarea creierului să apară o diminuare a afectivităţii în favoarea inteligenţei. Dimpotrivă, apare adesea o erupţie psiho-afectivă, care poate atrage chiar ubris-ul (lipsa de măsură). Nu credem că omul nu poate ajunge la stări de bucurie intelectuală copleşitoare, înălţătoare, o stare pe care n-o poate atinge nici o altă fiinţă animală, însă omul este uneori mult mai înclinat către excese decât predecesorii săi, iar supremaţia sa este sprijinită de un exces de onirism, de eros, de fantasme, de imaginar şi imaginaţie (Ed. Morin, 1999 p. 116). La primate onirismul se manifestă doar în vis, în timp ce la om se continuă şi sub formă de imaginaţie, de fantasme şi de imaginar.

172

La primate erosul rămâne legat doar de sexualitate în timp ce la om reproducerea este continuă, iar orgasmul este cu mult mai intens, chiar violent în raport cu primatele. La om plăcerea nu este redusă doar la o satisfacţie de moment, ci trece dincolo de simpla plăcere în exaltare. În societăţile primitive starea de plăcere era dezvoltată până la paroxism, până la exaltare prin ierburi sau licori, prin dans şi prin rit, prin sacru sau prin profan. Nu putem înţelege devenirea omului în antropogeneză fără să-l urmărim în manifestările sale: dansul, râsul, lacrimile, extazul, deznădejdea şi chiar nebunia. În loc să-l vedem pe om dominat de zonele de puternice inhibiţii, care se opun manifestărilor animale, constatăm că se lasă sub imperiul furiei, al urii, al pornirilor bestiale, care conduc la crime sau chiar carnagii. Dacă violenţa animalelor este subordonată apărării sau ostoirii foamei, la om capătă un aspect dezordonat, necontrolat şi de multe ori bestial. Se vorbeşte astăzi de faptul că omul modern nu foloseşte nici 25% din capacităţile creierului de prelucrare a informaţiilor. Să presupunem că această ipoteză ar fi reală, cum trebuie ea să fie înţeleasă? Este ca şi cum omul n-ar şti să-şi folosească unele potenţe ale creierului. Ca şi cum mutaţiile genetice măresc creierul cu mult peste nevoile fiecărei etape evolutive, stabilind dispozitivele necesare acestei nevoi. Dacă vom compara între ele diferite tipuri de civilizaţii vom putea deduce că sunt dezvoltate potenţe diferite între civilizaţiile de tip occidental şi cele de tip oriental. Tibetanii şi indienii dezvoltă unele capacităţi ale creierului, pe care noi le considerăm paranormale. Ei reuşesc să controleze aproape total funcţiile sistemului nervos vegetativ, ceea ce occidentalii nu reuşesc. Occidentalii în schimb au dezvoltat anumite laturi cognitive, care rămân în urmă la alte civilizaţii. Rămâne încă obscură înţelegerii noastre dialecta relaţiilor dintre mutaţiile genetice cerebralizante şi complexificarea culturală a fiinţei umane. Firesc ar fi ca, pe măsură ce evoluţia naturală a creierului hominian a generat apariţia şi dezvoltarea culturii, în aceeaşi măsură cultura să conducă la dezvoltarea creierului, la transformarea fiinţei umane într-o fiinţă din ce în ce mai evoluată. Aceste aspecte trebuie să fie urmate atât în evoluţia filogenetică (deci în procesul de antropogeneză) cât şi în dezvoltarea ontogenetică (adică în umanizarea copilului). Trebuie să înţelegem că, dacă dezvoltarea paleo-culturii a exercitat o influenţă şi presiune puternice asupra cerebralizării omului, la rândul său cerebralizarea a făcut posibilă realizarea unui salt socio-cultural al omului modern. Astfel s-a ajuns la aşa-numita „primă de dezvoltare”, după cum consideră Ed. Morin (1999, p. 83). Anatomistul Bolk a sesizat că puii de maimuţe se aseamănă mai mult cu omul decât adulţii. A presupus că ar fi fost posibilă disjuncţia omului din maimuţe printr-un proces de neotenie. Prin posibilitatea juvenililor de a se reproduce înainte de a ajunge la starea adultă, menţinând unele caractere juvenile pentru toată viaţa. Teoria este greu de acceptat, însă unele aspecte merită toată atenţia. Juvenilizarea pare o caracteristică a speciei umane. Juvenilizarea înseamnă o prelungire a copilăriei şi a adolescenţei. Dintre toate speciile de mamifere juvenilizarea este cu adevărat caracteristică omului. Prelungirea copilăriei face posibilă dezvoltarea creierului şi măreşte capacitatea de învăţare. Din acest punct de vedere copilăria este cea mai fertilă. În perioada copilăriei şi a adolescenţei se realizează cele mai mari acumulări care vor contura personalitatea de mai târziu. Învăţarea limbii materne şi chiar a unor limbi străine se face cu mare uşurinţă în copilărie. În timpul copilăriei se realizează integrarea structurilor socio-culturale ale omului şi dezvoltarea afectivă şi intelectuală a personalităţii de mai târziu. Dezvoltarea creierului în copilărie reprezintă o caracteristică fundamentală a fiinţei umane. Progresul în ceea ce

173

priveşte cerebralizarea este asigurat de prelungirea copilăriei. De aceea, orice mutaţie care este avantajoasă prelungirii copilăriei poate fi considerată o mutaţie cerebralizantă. Ar fi greşit însă să credem că performanţele intelectuale se realizează doar prin acumulările din copilărie. Acumulările continuă întreaga viaţă. Din acest punct de vedere adultul ne apare oarecum nedesăvârşit cerebral atâta timp cât după perioada copilăriei şi a tinereţii continuă să aibă nesfârşite acumulări sub raport intelectual şi să-şi formeze noi şi noi abilităţi. De aici putem deduce că juvenilizarea speciei este o juvenilizare cerebrală, că omul rămâne cu un potenţial veşnic de acumulări intelectuale. După cum se exprimă Ed. Morin: „Juvenilizarea contribuie, într-o primă etapă la prelungirea copilăriei, iar într-o a doua etapă la pătrunderea adultului în juvenilitate şi a juvenilităţii în universul adult. Juvenilitatea este un proces în acelaşi timp general şi multiplu, strâns legat în toate aspectele de cerebralizare, care implică natura genetică a speciei, natura socială a culturii şi natura afectivă şi intelectuală a individului, asigurând condiţii mai bune de autoreproducere şi de autodezvoltare socio-culturală, precum şi condiţii mai bune pentru dezvoltarea individuală, afectivă, intelectuală, inventivă, începând de la naştere şi până la bătrâneţe” (p. 88). Alte caracteristici ale omului O caracteristică a omului este conştiinţa. Când a apărut ea şi în ce constă? Edgar Morin are o concepţie particulară despre conştiinţă şi despre apariţia ei. Conştiinţa apare ca o interrelaţie, interferenţă şi interacţiune dintre ansamblul aptitudinilor şi activităţile nervoase superioare ale lui Homo sapiens. Conştiinţa începe de la fruntariile gândirii, de acolo de unde începe mitul şi magia, de la desprinderea de realul concret şi intrarea în imaginar. După cum afirma Edgar Morin (1999) „rădăcinile conştiinţei sunt de fapt recunoaşterea acestei breşe şi acestei zone, iar conştiinţa se naşte dintr-o dublă dialectizare a subiectului şi obiectului, a adevărului şi erorii” (p. 143). Conştiinţa este angajată în jocul complex dintre adevăr şi eroare şi depinde în mare măsură de eul afectiv individual. Conştiinţa oscilează în timp între adevăr şi eroare. Ceea ce la un moment dat pare eroare ar putea deveni ulterior adevăr şi invers. Prin această conştiinţă se descoperă relativitatea adevărului şi a erorii. După cum remarca Hegel îndoiala şi scepticismul reprezintă elemente fundamentale ale conştiinţei. Tocmai datorită acestora conştiinţa devine din ce în ce mai critică şi din ce în ce mai încrezătoare în adevărul propriilor descoperiri, atunci când unele dintre ele par a fi confirmate. Se întâmplă însă adesea ca jocul obiectiv-subiectiv al cunoaşterii să cadă într-o falsă conştientizare. Iluminarea unui nou adevăr poate constitui o capcană şi să fie doar o iluzie. De aceea conştiinţa nu poate asigura certitudinea că a depăşit incertitudinea şi ambiguitatea. Aceasta deoarece nu se poate realiza un dispozitiv în conştiinţă care să identifice conştiinţa adevărată de cea falsă. Conştiinţa este controlată de practică, de experienţă şi în genere de societate. Prin evoluţia sa conştiinţa îşi perfecţionează sistemele verificatorii, îşi măreşte puterea de control asigurând astfel propria dezvoltare, ceea ce conduce la apariţia meta-sistemelor şi meta-organizărilor. „Conştiinţa nu este o flacără care luminează spiritul şi lumea, ci doar raza sau flash-ul care luminează breşa, incertitudinea, orizontul. Ea tinde să elimine eroarea, însă pentru a lumina doar rătăcirea; nu aduce nici o soluţie permanentă sau sui generis, dar apare însă indispensabilă pentru o veritabilă dezvoltare a hipercomplexităţii, adică a acelor posibilităţi încă latente în sapiens” (E. Morin, 1999, p. 147).

174

Lorenz şi Tinbergen consideră că ritul în viaţa animală este un comportament comunicaţional, de cele mai multe ori cu caracter mimetico-simbolic, având funcţia de mesaj şi cerând un anumit răspuns. În situaţii de derută, perturbatoare determinate de sentimente contradictorii (atracţie sau repulsie) animalul reacţionează prin unele comportamente rituale, însă aceste comportamente sunt defazate şi merg în gol. Un astfel de comportament ritual putem observa şi la om în funcţie de situaţiile create. Pot apare rituri de subordonare, de împăcăciune sau de prietenie, care capătă aspectul unor jocuri. La om apare însă, spre deosebire de animal, o dimensiune nouă a ritului prin asocierea magiei şi a mitului. Ritul apare ca un răspuns la dezordine, la angoasă şi se adresează unor forţe mitologice (zei, sfinţi) în vederea găsirii unei soluţii. Magia a apărut tocmai pentru a realiza o rezonanţă între mit şi rit, în vederea eliminării unei ameninţări de creştere a entropiei. Magia a fost, poate, provocată mai ales de teama entropiei finale, aceea a morţii. Pe bună dreptate consideră E. Morin că magia, ca şi religia, reprezintă „nevroza obsesională a umanităţii”: „Astfel, mitul, ritul, magia, religia, asigură un compromis, nu numai cu mediul exterior, ci şi cu forţele noologice, adică un compromis intern, în interiorul spiritului uman, cu propriile fantasme, propria dezordine, propriul urbis, propriile contradicţii, propria natură crizică” (Edgar Morin, 1999, p. 153). Omul este producător de cultură, însă cultura concentrează în ea însăşi mitologia, magia, ritul şi religia luând asupră-i comportamentul antropologic al nevrozei oferind soluţii gata pregătite pentru securitate şi purificare. Se pare însă că pentru a rezolva compromisul interior şi exterior pe care i-l oferă magia, omul a trebuit să plătească un tribut destul de substanţial, acesta fiind sacrificiul. Orientarea vieţii umane către mit, magie şi religie indiferent de nivelul de evoluţie la care se găseşte omul, dezvăluie atât profunzimea caracterului său crizic cât şi profunzimea soluţiilor nevrotice la care apelează umanitatea pentru supravieţuire. Se consideră adesea că era capetelor mari, a creierului dezvoltat, începe cu Homo sapiens neanderthalensis. A continua cu trecerea omului modern prin Homo sapiens neanderthalensis ni se pare, pentru antropologia actuală, o greşeală. Homo sapiens sapiens a fost contemporan cu Homo sapiens neanderthalensis şi nu a provenit din acesta. Omul de neandertal nu a avut o evoluţie continuă către omul modern. Nu putem trage o linie prin care să despărţim pe omul de neandertal de omul modern. Nu putem stabili o dată, fie ea şi de zeci de mii de ani de aproximaţie. Dacă nu vom stabili definitiv că Homo sapiens neanderthalensis nu este o subspecie a speciei Homo sapiens, ci mai curând o specie separată, Homo neanderthalensis, atunci va trebui să acceptăm că omul de neandertal şi omul modern au provenit dintr-un strămoş comun şi că au urmat sensuri evolutive separate. Aceste aspecte sperăm să fie cât mai repede elucidate de genetica modernă. Ceea ce este mult mai complicat este, de fapt, să separăm cele două culturi: a paleantropilor şi a oamenilor moderni. Se afirmă că era capetelor mari a început cu Homo sapiens neanderthalensis, că atunci când a apărut Homo sapiens sapiens omul era deja faber, socius, loquens (Ed. Morin, 1999, p. 101). Nu mai putem gândi pregătirea lui Homo sapiens sapiens în societatea lui H. s. neanderthalensis. Am mai pus în discuţie semnificaţia înmormântării. Este legată de paleantropi. Asta nu înseamnă că Homo sapiens fosilis nu a practicat înhumarea. Ne întrebăm însă firesc: au preluat-o de la paleantropi? Putem discerne cu adevărat care sunt necropolele paleantropilor şi

175

care ale neantropilor? Omul modern se strecoară aşa, ca un fir roşu, între populaţiile de paleantropi şi apare deodată în proporţie de masă şi îi elimină pe aceştia? Lucrurile sunt încurcate. Culturile sunt amestecate. Cert lucru pare a fi, totuşi, faptul că omul modern nu este continuitatea unei forme de paleantropi. Paleantropii nu au mers, din etapă în etapă către progres, fie el biologic şi/sau psiho-comportamental. Nu putem urmări o formă de paleantropi până la un anumit timp dat (apreciat în timp geologic), după care să spunem că populaţia respectivă a întrunit toate calităţile omului modern. Dacă încercăm să interpretăm devenirea umană, atunci cu siguranţă va trebui să descoperim momentul în care hominizii au descoperit fenomenul morţii ca pe un fenomen natural, ca pe o concluzie a vieţii.

Dileme privind veriga de legătură

Oare Ernest Haeckel a simplificat, sau a complicat problema disjuncţiei omului din maimuţe atunci când a conceput forma de trecere de la maimuţă la om – Pitecanthropus erectus? Descoperirea acestei forme de tranziţie a fost uluitoare. Argumentele aduse de Ernest Haeckel au cucerit pe toţi antropologii şi au deschis căile conturării arborelui genealogic al fiinţei umane. Cu cât au fost descoperite mai multe resturi fosile, cu atât s-a complicat însă problema. Este Pithecantropus erectus veriga de legătură căutată de Haeckel? Pitecanthropus înseamnă maimuţă-om. Între timp Pitecanthropus erectus a devenit Homo erectus şi reprezintă, pe drept cuvânt, o formă din multitudinea de linii care au tins către umanizare. Homo erectus este deja o formă umană, ceea ce înseamnă că trebuie găsită o altă verigă de legătură. Descoperirea lui Australpithecus africanus a adus o rază de lumină. Sunt forme mult mai primitive decât Homo erectus. Acestea ar fi putut constitui veriga de legătură dintre maimuţe şi om. Ce înseamnă însă Australopithecus? Înseamnă maimuţa-din-sud. Australopitecul a fost considerat o maimuţă. Numărul de specii de australopiteci descoperiţi a crescut. Resturile osoase au fost găsite împreună cu diferite tipuri de unelte. Cel puţin Zinzanthropus boisei (devenit Australopithecus boisei) proba că este un constructor de unelte. Să nu mai vorbim de Australopithecus prometheus, care nu numai că ar fi fost un constructor de unelte ci ar fi folosit focul pentru obţinere de căldură, sau poate şi pentru coacerea unor rădăcini sau pentru frigerea cărnii. Când a fost descoperită „Lucy” (Australopithecus afarensis), de o vârstă respectabilă, a fost considerată aproape unanim ca o verigă de legătură între maimuţe şi om. Australopitecii însă sunt numiţi pe nedrept aşa, deoarece nu sunt maimuţe, ci tot forme umane, considerabil mai vechi şi mai primitive decât Homo erectus. Descoperirea lui Homo habilis şi considerarea lui ca o primă formă umană, a avut un rol deosebit în dezvoltarea antropologiei şi în elucidarea unor procese antropogenetice. Iată însă că şi Homo habilis a fost detronat de alte forme, locul lui fiind luat deocamdată de Homo ergaster. Şi acesta este însă tot un om. Tot un om este şi Australopithecus afarensis şi tot oameni sunt şi formele descoperite mult mai recent: Australopithecus anamensis, Ardipithecus ramidus kadabba şi chiar Orrorin tugenensis, care ne duce în urmă cu şase milioane de ani. Căutăm veriga lipsă şi până acum am găsit doar oameni şi maimuţe. De mult se tot vorbeşte de faptul că australopitecii nu mai trebuie să fie numiţi astfel, ci australantropi, fiind vorba de oamenii din sud, nu de maimuţele din sud. Dar, în fond, ce căutăm noi? Cândva se căuta forma de legătură dintre omul cu creierul mare şi primatul cu cap mic. Iată însă că, între primat şi om nu se deschide o falie sau prăpastie, ci o vale fertilă a umanizării. Pe bună dreptate afirma Ed. Morin (1999, p. 55): „Acolo unde îl vedem pe Homo sapiens degajându-se de natură printr-un salt maiestuos,

176

pentru a produce, graţie strălucitei sale inteligenţe, tehnica, limbajul, societatea, cultura, observăm, din contră, că de fapt natura, societatea, inteligenţa, tehnica, limbajul şi cultura îl co-produc pe Homo sapiens de-a lungul unui proces de câteva milioane de ani.” Căutăm ruptura dintre om şi maimuţă. Am împins veriga de legătură până la Orrorin şi tot nu am găsit-o. Am dat peste oameni din ce în ce mai primitivi, dar tot oameni. Şi australantropul sau ardipitecul cu craniul de 600 de cm3 şi Homo habilis şi Homo erectus cu peste 800 cm3 sunt tot forme umane. Forma adevărată de tranziţie dintre maimuţe şi om nu va putea fi găsită niciodată, deoarece nu vom putea evidenţia, din punct de vedere biologic, diferenţa structurală. Diferenţa este dată de capacitatea de a construi unelte. Chiar dacă se va găsi o astfel de formă, partizanii maimuţelor vor considera că este o maimuţă, iar partizanii oamenilor vor aprecia că este un om. Cine va hotărâ de partea cui este adevărul? Ce înţelegem însă prin umanitate? Când a apărut omul? Nu ştim când. Aşa cum spune Geertz, „oamenii au dată de naştere, nu însă şi omul” (Geertz, 1966 citat de Ed. Morin, 1999, p. 55). Umanitatea a avut multiple tentative, multiple naşteri de homo după homo până a ajuns la Homo sapiens şi, cu siguranţă, că şi această etapă va fi depăşită. Nu putem defini omul numai prin creier, deoarece el este produsul unui complex de factori care s-au intersectat, au intrat în interrelaţii şlefuind fiinţele care au pornit de la primul primat coborât din arbori pentru a păşi pe sol până la Homo sapiens sapiens, care se găseşte în vârful arborelui genealogic al tuturor primatelor. Prima acumulare de tip umană este ridicarea pe verticală şi iniţierea mersului biped. Ridicarea pe verticală şi iniţierea mersului biped au condus la eliberarea mâinilor. Iată că am ajuns la ceea ce a presupus J.B. Lamarck. Trebuie însă să percepem procesele mult mai complex. Am văzut, urmărindu-l pe Leroi-Gourhan, că eliberarea mâinii se corelează cu reducerea maxilarului. Verticalitatea şi eliberarea mâinilor şi a maxilarului se corelează cu eliberarea cutiei craniene de forţele care o încorsetau, făcând posibilă deschiderea evantaiului cortical. Iată o înşiruire de factori care se condiţionează reciproc: verticalizare → eliberare a mâinilor → eliberare craniană → deschiderea evantaiului cortical → dezvoltarea tehnologică Nu este vorba de o acţiune algoritmică, ci de o rezultantă a acţiunii acestor factori. Toate aceste procese s-au desfăşurat într-un mediu adecvat, savana, nu pădurea şi într-un climat care a solicitat capacităţile inventive, care au condus treptat la transformarea acestei fiinţe din pradă în prădător. Ecosistemele succesive care au reprezentat scena procesului de antropogeneză au constituit cadrul adecvat care, a făcut posibilă modelarea fondului genetic prin „forţarea” de noi mutaţii determinate de sistemul funcţional picior-mână-creier. Mâna eliberată reprezintă polul funcţional care asigură prehensiunea hranei, serveşte la comunicare, alături de polul oral şi devine organul constructor de unelte. Uneltele prelungesc forţa musculară a mâinilor (corpului). Spre deosebire de cimpanzeu, fiinţa pornită spre calea umanizării, este nevoită să folosească, la început, arme defensive şi să construiască adăposturi mai eficiente împotriva vitregiilor climatice. În acest mod se declanşează dezvoltarea tehnică în sânul unui nou praxis. Asistăm la o dezvoltare a complexităţii sociale, care generează de fapt un nou praxis, în funcţie de virtualităţile cerebrale. Noi căutăm omul şi găsim mediul geografic şi climatic în care s-a format omul, găsim creşterea gradată a complexităţii sociale, creştere care este generată şi întreţinută de mărirea complexităţii cerebrale.

Care din factorii puşi în discuţie merită să fie consideraţi hotărâtori? Sistemul genetic nu poate fi desprins de factorii ecologici şi de ambianţa climatică în care şi-au desfăşurat existenţa generaţiile succesive de hominieni. Sistemul genetic trebuie să-şi găsească ecoul în evoluţia sistemului cerebral, însă nu este vorba de un sistem cerebral izolat, ci de cadrul socio-cultural care a favorizat dezvoltarea cerebrală. Aceşti doi factori se alimentează reciproc, se întăresc unul pe altul în exerciţiul vieţii. Nu-i putem considera separaţi, după cum nu putem considera că sunt separaţi factorii ecosistemului de cei socio-culturali. Se constituie un ecosistem care nu a mai fost cunoscut în natură. Nu este vorba doar de natură, de factorii abiotici şi biotici, ci de aceşti factori esenţiali modificaţi de intervenţia omului. Modificarea lor determină, ca o reacţie de feed-back, crearea unui mediu complex caracteristic societăţii umane. Suntem de acord cu schema propusă de Ed. Morin (1999, p. 57) pentru a ilustra factorii care au provocat şi întreţinut procesul antropogenetic.

Sistemul genetic Sistemul cerebral

177

Praxis Ecosistem Societate-cultură

Omul este o fiinţă multidimensională şi nu poate fi concretizat doar prin particularităţile biologice, sau prin cele spirituale şi nici numai prin cele socio-culturale. Toţi aceşti factori şi-au conjugat sau şi-au opus influenţele, au format un tot unitar şi complex care, acţionând asupra fiinţelor preumane, au generat traiectoria la capătul căreia a apărut sapiensul. Şi, totuşi, creierul nu este doar un organ ca oricare altul, el reprezintă esenţialul în procesul hominizării. Funcţionează ca un epicentru, ca un motor al procesului de antropogeneză. Când vorbim de antropogeneză nu trebuie să ne imaginăm o înşiruire lineară de specii, cu atât mai mult să nu ne imaginăm transformarea prin anageneză a unei specii în altă specie de tipul: Ramapithecus → Australopithecus → Homo ergaster → Homo erectus → Homo sapiens neanderthalensis → Homo sapiens sapiens. Nu vom putea urmări, ca un fir roşu, trecerea prin specii către om, hominizarea treptată a unei linii umane, acumulând experienţa de viaţă pornită de la primul cioplitor de piatră. Problemele sunt nesfârşit mai complexe. Arborele genealogic al lui Homo sapiens sapiens are multiple noduri stufoase, are multiple încercări de umanizare, din care o linie evolutivă a găsit calea cea mai directă. Materialul documentar (resturile fosile însoţite de o variată industrie litică) trebuie cu pricepere analizate şi puse cap la cap, astfel încât să ne conducă spre omul modern al zilelor noastre.

178

COMPLEXUL ENERGETIC AL CORPULUI

UMAN

Corpul uman este un complex energetic care generează diferite forme de energie:

electrică, magnetică, termică, cinetică şi electromagnetică, care pot fi uşor puse în evidenţă, însă mai sunt şi alte energii mai subtile, care sunt corelate mai ales cu nivelurile mental, emoţional şi instinctual al fiinţei umane.

Cu toţii putem simţi când o anumită persoană are o energie mentală puternică (Me), că structurile sale de gândire sunt puternice, bine organizate, coerente, transmise cu coerenţă şi uşurinţă şi eficiente în influenţarea celorlalţi.

Dimpotrivă, slăbiciunea mentală a unei persoane, modul haotic în care îşi exprimă ideile, lipsa unor structuri în procesele de gândire şi lipsa de eficienţă în exprimarea gândurilor probează o energie mentală slabă.

Ne putem „acorda” la structura de gândire a altei persoane înainte ca aceasta să ne fi comunicat verbal gândurile sale. În India, citirea gândurilor este un fenomen comun.

Existenţa noastră adevărată gravitează în jurul generării constante a acestor structuri de gândire.

Schimbările aduse mentalului şi emoţionalului nu pot fi detectate anatomic, dar pot fi puse în evidenţă prin comportament.

Psihiatrii avertizează pe oamenii de ştiinţă că funcţia de autoreglare a propriului corp poate fi perturbată prin folosirea medicamentelor.

Hormonii afectează funcţionalitatea creierului; pilula contraceptivă în doze mari produce psihoze temporare. Alcaloizii de tipul rezerpinei determină fenomene depresive; pacienţii hipertensivi care primesc astfel de alcaloizi sunt cei mai dispuşi la depresie, ajungând până la suicid; procain-penicilina este responsabilă de apariţia agitaţiei, a halucinaţiilor auditive, gustative, tactile şi vizuale.

Unele antibiotice au contribuit substanţial la creşterea numărului de boli mentale senile şi la producerea sindromului Down.

Energiile emoţionale sunt mai uşor de pus în evidenţă. O persoană foarte sperioasă descarcă energie negativă agresivă. Când două persoane sunt extrem de furioase una pe alta, chiar dacă este o linişte totală se simt vibraţiile negative agresive în aer. Este generat un flux mare de energie emoţională (Ee) încât nimeni nu-l poate ignora.

Când două persoane se îndrăgostesc este generată o mare cantitate de Ee pozitivă. Aceasta se îndreaptă în special către partenerul iubit.

Zonele mentale şi emoţionale suferă mari deteriorări din cauza medicamentelor chimice.

Potenţialul energiei sexuale este foarte evident. Atunci când cineva este foarte obosit, dacă se întâlneşte cu femeia pe care o iubeşte se produce o energie sexuală sporită. Capătă energie şi se simt întăriţi şi chiar întineriţi. De ani de zile specialiştii în reclame au folosit cu succes sexualitatea şi energia produsă de ea în campaniile publicitare.

Fiinţa umană este construită, după George Vithoulkas din trei planuri de câmpuri energetice;

1. - planul mental - spiritual; 2. - planul emoţional - psihic; 3. - planul fizic - material care include instinctele şi cele cinci simţuri.

179

Planul mental-spiritual Includem aici latura spirituală a fiinţei umane în nivelul mental. Planul mental-

spiritual nu este complet dezvoltat la toţi oamenii. El există, fie şi în „stare latentă” la toţi indivizii. La oamenii primitivi exista frica primordială de supranatural sau de necunoscut, care i-a condus spre cele mai rudimentare elemente ale religiei şi spre formarea unei vieţi spirituale. „Frica de moarte” a devenit un factor important în societatea vestului „civilizat”. Întreaga filosofie a medicinii clasice, în încercarea de a vindeca oamenii şi de a împiedeca moartea, indiferent de preţul plătit de individ, de familia lui sau de societate, are legătură cu frica de moarte.

Cu cât individul este mai evoluat, cu atât mai dezvoltat este aspectul lui spiritual. Odată ce planul spiritual este trezit la viaţă, individul este animat de o dorinţă interioară, de o pornire lăuntrică de a găsi răspunsuri la problemele esenţiale:

- Cine sunt eu? - Încotro mă îndrept? - Care este scopul vieţii mele? - Care este misiunea mea pe acest pământ? - Ce este Dumnezeu? - Ce este adevărul? Sistemul nostru educaţional relevă meritele logicii şi ale performanţei ştiinţifice în

detrimentul moralei şi eticii. În consecinţă sistemul nostru educaţional a încurajat fără voie decepţia. Este cazul multor minţi strălucite din justiţie, care încearcă să obţină avantaje materiale prin manipularea inteligentă a legilor, fără să ia în seamă implicaţiile etice ale comportamentului lor.

Mintea se hrăneşte şi creşte cu idei, iar dacă aceste idei acceptate şi hrănite de minte sunt false sau distructive, individul este practic „hrănit cu mâncare otrăvită”, ceea ce va submina planul spiritual al existenţei sale.

Un fenomen asemănător este goana agresivă de îmbogăţire prin furt sau prin exploatarea altora. Indivizii aceştia, la nivelurile cele mai profunde ale planului mental-spiritual sunt foarte bolnavi.

Răspândirea lăcomiei şi a egoismului este un semn de criză spirituală a timpurilor noastre, responsabilă în primul rând de accentuarea „nebuniei” din societatea occidentală.

Insecuritatea, anxietatea extremă, furia, graba, superficialitatea, sensibilitatea, viclenia, paranoia, competitivitatea, iritabilitatea, criminalitatea etc. sunt rezultate ale dezechilibrului mental şi spiritual atât de răspândit în prezent.

Întrebarea este: câte dintre aceste aberaţii mentale se datoresc medicamentelor chimice pe care le înghiţim sub diverse forme, în ultimii 30-40 de ani?

Planul emoţional – psihic Planul emoţional ar fi acea parte care generează şi întreţine emoţiile. Cu toţi trăim o

serie largă de stări emoţionale de intensităţi diferite, care variază între poli opuşi: securitate/insecuritate, încredere/neîncredere, dragoste/ură, bucurie/tristeţe, calm/anxietate, curaj/frică etc.

În măsura în care individul nutreşte sentimente pozitive, putem spune că este sănătos din punct de vedere emoţional. Sentimentele pozitive tind să aducă o stare de fericire. Totuşi, emoţiile constant pozitive sunt imposibile. Stările opuse între care oscilăm fac parte din însăşi natura planului emoţional.

180

Cu cât un individ trăieşte mai multe sentimente negative, cu atât este mai puţin sănătos pe plan emoţional şi măsura dereglării sănătăţii sale emoţionale se va reflecta proporţional într-o stare de profundă nefericire.

Dacă cineva doreşte să afle cât de bolnav este pe acest plan, trebuie să ţină cont de sentimentele sale negative, cum sunt: apatia, anxietatea, furia, ura, invidia, depresia, dezamăgirea, insatisfacţia etc.

Expresia pozitivă a acestui plan este dezvoltarea conştiinţei spirituale individuale, iar expresia negativă o reprezintă deteriorarea conştiinţei şi în consecinţă degenerarea în haos moral şi comportamental.

Când spiritualitatea se dezvoltă pe cale naturală şi sănătoasă, omul este modest şi are o înclinaţie vădită spre altruism. Un individ dezvoltat spiritual se bucură de un profund sentiment de linişte mentală. Atunci când spiritualitatea se dezvoltă în mod nesănătos, apar trăsături negative, cum ar fi aroganţa, egoismul, neliniştea şi un deranjant sentiment de nevinovăţie.

Dacă medicamentele distrug acest plan al existenţei, ele determină mai curând o suprimare decât o vindecare, chiar dacă patologia fizică a fost temporar ameliorată.

Spre exemplu, dacă un bărbat urmează un tratament pentru durerile sale articulare şi observă că după doi ani durerile s-au ameliorat, dar a pierdut toată bucuria şi libertatea putem spune că acest tratament a fost de suprimare. Suferinţele fizice sunt suprimate, dar omul este distrus la un nivel mai profund.

Alte aspecte ale planului mental, aflate mai jos pe scara ierarhică decât cel spiritual, sunt procesele de gândire: capacitatea de a compara, a calcula, a sintetiza, analiza, comunica, percepe, crea şi exprima idei, de a gândi abstract etc.

Planul mental este partea din organism care înregistrează schimbările de percepţie şi înţelegere. O tulburare a acestor funcţii constituie simptome mentale sau tulburare mentală.

Pentru ca facultăţile mentale să fie considerate sănătoase, ele trebuie să aibă următoarele calităţi:

- claritate; - coerenţă; - creativitate. Prin creativitate sănătoasă trebuie să înţelegem orice fel de act creativ (mai puţin cel

artistic) - dar pentru ca activităţile creative să fie considerate sănătoase, ele trebuie să fie motivate de două intenţii esenţiale:

- să servească individului pentru satisfacerea necesităţilor proprii, fapt care să conducă în final la evoluţia lui;

- să servească altora în acelaşi timp, cu aceleaşi obiective. Este important ca individul să se simtă la fel de fericit când îi serveşte pe alţii ca şi atunci când se serveşte pe sine.

Faptul că sentimentele negative sunt într-o măsură mai mare sau mai mică necesare pentru a determina individul să-şi învingă slăbiciunile şi defectele pe acest plan reprezintă o uimitoare lege a naturii.

O trăsătură caracteristică a sentimentelor pozitive, care variază de la simpla afecţiune la extazul sublim, este ceea ce ele dau individului sensul unicităţii, de contopire cu Universul şi cu ceilalţi. Este în natura dragostei forţa care să-i apropie mai mult pe oameni, să-i unească pentru a învinge sentimentele de izolare. Trăirile negative tind să determine separarea individului de lume în general şi de semeni în special, aşa cum ura separă şi distruge uniunea.

În planul emoţional putem include şi partea psihică a fiinţei umane, exprimată la nivel subconştient şi intuitiv. Ea este foarte importantă şi are efecte incontestabile asupra manifestării bolii.

181

La indivizii bolnavi, subconştientul este de obicei încărcat cu impresii negative puternice care pot controla şi manipula comportamentul pe o perioadă lungă de timp. Oamenii sănătoşi trec imediat peste provocări şi impresiile zilnice nu lasă sentimentele negative să se instaleze în subconştient. Prin urmare, persoanele sănătoase au un subconştient „uşor” sau „curat”, ceea ce le conferă un mare grad de libertate.

Se pare că în lumea occidentală această parte a individului este cea mai vulnerabilă, dar şi cea mai neglijată în sistemul nostru cultural şi emoţional.

Educaţia, care pune accentul pe planul mental, se concentrează în mod exagerat pe dezvoltarea anumitor zone ale minţii, în detrimentul altora. Sistemul nostru educaţional ignoră nivelul emoţional, lăsând loc improvizaţiei. Mai rău, structurile societăţii noastre par să încurajeze ideea că emoţiile nu există sau, în cel mai bun caz, că nu ar trebui să se manifeste.

În unele familii, părinţii săvârşesc greşeala de a-i deprinde pe copii să-şi înăbuşe emoţiile. „Nu plânge”, este comanda pe care aproape fiecare copil american o aude. Nu s-a înţeles niciodată că plânsul i-ar putea scuti de multe dintre problemele de sănătate de mai târziu.

Emoţiile se hrănesc cu impresii. Dacă „mâncarea” este otrăvitoare, dacă imaginile pe care le priveşte un individ sunt îngrozitoare, înspăimântătoare sau chiar maligne - de pildă atunci când copilul este martorul bătăilor dintre părinţi, sau vede la televizor sau în viaţa reală semne de violenţă, când este martorul agresiunii şi a lipsei de armonie din marile oraşe, de exemplu - atunci corpul emoţional va fi repede şi profund tulburat. Se poate dezvolta o fiinţă normală în o fiinţă umană normală în asemenea circumstanţe? Desigur că nu. Iată motivul pentru care aspectul cel mai slab şi mai vulnerabil al oamenilor din societatea occidentală îl reprezintă nivelul lor emoţional.

Comparând rata mortalităţii atribuită suicidului la 100.000 de locuitori din populaţiile standard, ne putem face o idee despre dezechilibrul la nivel emoţional - psihic care există între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.

Danemarca - 29,1 (1982) Panama - 2,5 (1983) Austria - 26,8 (1982) Mexic - 2,2 (1982) R.F.G. - 19,19 (1982) Grecia - 3,5 (1982) Ungaria - 45,0 (1984) În ţările dezvoltate, a căror populaţie a consumat o cantitate uriaşă de medicamente

alopate, rata suicidului este mare. Conform ipotezei lui George Vithoulkas planul emoţional, care este cel mai slab şi

mai puţin antrenat din cele trei planuri, a fost afectat mai rapid şi mai grav de consumul unor cantităţi enorme de medicamente, lucru care nu s-a întâmplat în ţările subdezvoltate.

Planul fizic

Corpul fizic a fost cel mai mult controlat până acum şi, totuşi, nu s-a mai reuşit înţelegerea pe deplin a legilor şi proceselor care îi asigură funcţionalitatea. Nimeni nu a luat în consideraţie modul cum reacţionează organismul ca întreg. Ca o consecinţă a unei asemenea atitudini suntem martorii unor efecte secundare ale medicaţiei intensive, care sunt cu mult mai grave, mai profunde şi mai devastatoare decât s-a crezut.

Deşi medicina alopată nu se bazează pe principii sau legi şi, în pofida lipsei de valabilitate etiologică, ea a fost totuşi, larg acceptată.

Conform noului model de medicină alternativă, trupul fizic nu reprezintă întreaga realitate a existenţei noastre deoarece nu ia în consideraţie şi celelalte planuri ale existenţei.

Există o relaţie ierarhică între cele trei planuri. S-ar părea că organismele, prin unele

182

mecanisme intrinseci menţin o ierarhie a celor trei niveluri. Pentru organism cel mai important plan este cel mental-spiritual. O tulburare la acest

nivel va fi, mai mult ca sigur, simţită acut de întregul organism. Distrugerea nivelului central, ca în cazul unor tulburări mentale severe, îi răpeşte

omului ceea ce are el mai de preţ, acel ceva care îl deosebeşte de animale. Organismul, prin întreaga sa structură fizică, protejează în primul rând această parte şi nu va permite cu uşurinţă dezordinii să pătrundă adânc, decât dacă organismul a fost serios afectat.

Următorul nivel ca importanţă este planul emoţional şi în final cel fizic. Organismul va încerca să-şi protejeze părţile interne prin oprirea dezechilibrului la nivel periferic.

Ideea ierarhizării este exemplificată prin observarea evoluţiei procesului bolii din interiorul individului. Debutul ei pare să se producă la nivel fizic, dar dacă se aplică un tratament incorect sau de suprimare, tulburarea se mută de la nivelul fizic în părţile cele mai profunde ale fiinţei umane. Apar apoi perturbări ale planurilor mental şi emoţional.

O femeie cu scurgeri vaginale de orice etiologie, care foloseşte ovule locale, poate opri scurgerea, dar poate cauza dereglări de ordin mai profund, ca insomnia şi depresia. De îndată ce scurgerea reapare ca urmare a unui tratament corect sau pur şi simplu prin reacţia de apărare a organismului, insomnia şi depresia dispar.

În această situaţie vedem interiorizarea bolii, care este „aceeaşi”, dar sub formă diferită, mai profundă şi deci mult mai dureroasă şi periculoasă. Tratamentul a împins boala mai în profunzime şi de fapt a rupt prima barieră de apărare ridicată de organism. Ovulele au distrus violent apărarea şi de aceea organismul a ridicat în calea bolii a doua barieră, care a luat forma insomniei şi a depresiei.

Terapia extinsă cu antibiotice cu spectru larg poate duce la apariţia candidozei, datorită ruperii echilibrului ecologic normal al florei intestinale. Astfel, utilizarea antibioticelor evocă o imagine asemănătoare scurgerii radioactive dintr-un reactor nuclear. Simptomele iniţiale par să dispară sub acţiunea medicamentelor, dar în realitate, ele nu sunt vindecate, ci împinse în zone mai profunde ale organismului.

Dacă un tratament nu este corect administrat, acţiunea aparent curativă a medicamentelor poate fi dăunătoare.

Fiecare dintre cele trei planuri este compus din multiple câmpuri complexe sau sisteme de organe, care menţin şi ele o relaţie ierarhică. Sistemele sau câmpurile de energie, ori modelele interioare ale unui plan, sunt structurate astfel încât un anumit sistem sau un organ are o importanţă mai mare decât altul. Asta înseamnă că o leziune pe creier nu va avea aceeaşi consecinţă ca o leziune pe piele. Consecinţele unei leziuni pe creier este mult mai gravă, deoarece este un organ mai important şi mai bine apărat de organism.

Întregul organism este organizat ierarhic. Protecţia este asigurată nu numai de către poziţia fizică, anatomică a organelor, ci şi de mecanismele de apărare ale organismului, de un sistem operant primar. Mecanismul de apărare include sistemul imunitar, precum şi sistemele reticulo-endotelial, simpatic şi parasimpatic, hormonal şi limfatic. Acestea menţin homeostazia din organism prin asigurarea unui echilibru în condiţiile adverse şi, mai presus de toate, prin protejarea centrilor şi organelor vitale.

Importanţa ierarhiei din interiorul corpului fizic. Iată o anumită ierarhie: 1. Sistemul nervos central şi periferic; 2. Inima şi sistemul vascular; 3. Epifiza şi celelalte glande endocrine;

183

4. Ficat şi sistemul digestiv; 5. Sistemul limfatic; 6. Plămâni şi sistem respirator; 7. Rinichi şi sistem urinar; 8. Testicule/ovare şi sistem genital; 9. Vertebre şi sistem osos; 10. Sistem muscular; 11. Membrane mucoase; 12. Piele. O astfel de ierarhizare oferă un cadru pozitiv de referinţă pentru înţelegerea

conceptului de suprimare. Dacă un individ suferă de o boală de piele (eczemă), care poate fi idiopatică sau o

consecinţă a tratamentului de suprimare (unguent sau cortizon), ea dispare dar este urmată de o afecţiune pulmonară, sănătatea persoanei deteriorându-se. Boala s-a deplasat mai profund, în interiorul corpului.

O ierarhizare este posibilă şi în planurile mental şi emoţional: MENTAL EMOŢIONAL FIZIC

- Confuzie mentală completă; - Depresie suicidară; - Afecţiuni ale creierului; - Delir distinctiv; - Apatie; - Afecţiuni cardiace; - Idei paranoide; - Tristeţe; - Afecţiuni endocrine; - Mânii; - Furie; - Afecţiuni hepatice; - Letargie; - Fobii; - Afecţiuni pulmonare; - Deprimare; - Anxietate; - Afecţiuni renale; - Lipsă de concentrare; - Iritabilitate; - Afecţiuni osoase; - Uitare; - Insatisfacţie. - Afecţiuni musculare; - Lipsa de atenţie. - Afecţiuni ale pielii.

Fiecare dintre aceste trei planuri - mental, emoţional şi fizic - deşi de natură complexă, constituie unităţi distincte şi separate, care diferă esenţial în frecvenţele lor vibraţionale şi în modele informaţionale.

Cele trei planuri distincte interacţionează la orice stimul într-o manieră concertată, care este întotdeauna în rezonanţă cu propria lor idiosincrazie.

Energia mentală se află pe o frecvenţă vibraţională diferită de energia emoţională, energia sexuală sau energia fizică. Energia care face ca inima să bată nu este aceeaşi cu cea care produce o emoţie. Energia generată de dragoste este diferită de cea generată de ură sau furie.

Despărţirea de persoana iubită, fapt care produce un şoc ce nu poate fi compensat de organism, va tinde să genereze câteva tipuri de reacţii, de exemplu: o erupţie cutanată, herpes labial, ulcer duodenal, tulburări hepatice, anxietate, depresie, depresie suicidară, confuzie mentală, deziluzie, idei paranoide sau poate fi o serie de efecte pe toate cele trei niveluri.

Organismul va reacţiona într-o manieră individuală, distribuind reacţia finală la unul, două sau toate trei planuri. Acesta este motivul pentru care tratamentele îndelungate dezamăgesc de obicei atât medicul, cât şi pacientul, deoarece rezultatele pe care le produc sunt numai în plan material, prin urmare ele sunt prea „greoaie” şi de aceea nocive, în special pentru organismele sensibile, care nu au un mecanism robust de apărare.

184

Definiţia şi măsura sănătăţii

În mod obişnuit când durerea s-a diminuat, când inflamaţia a scăzut, când simptomele supărătoare au dispărut, când patologia nu mai este evidentă, pacientul este declarat sănătos. Mai pot exista însă dezechilibre de lungă durată, cauzate de tratament, în special în părţile mai profunde sau mai subtile ale organismului uman, aşa cum sunt sistemele imunitar sau hormonal, sau chiar mai rău, în planurile mental sau emoţional care nu sunt luate în seamă.

Deci, un tratament ar trebui sa aibă un efect benefic simultan la toate cele trei niveluri, pentru a putea pretinde că este tipul corect de tratament.

Sănătatea pe plan fizic Boala, fie ea exprimată prin durere, disconfort sau slăbiciune, tinde întotdeauna să

limiteze individul. Opusul ei, sănătatea, dă un sentiment de libertate. Un individ poate fi bolnav la un nivel, pe când la un alt nivel poate părea complet

sănătos. Un schizofren, care este profund dezechilibrat în plan mental-emoţional, pare extrem de sănătos în corpul lui fizic. Pacienţii grav bolnavi mental, nu fac niciodată boli fizice, chiar în condiţiile cele mai adverse, pe când alţii, care suferă de boli fizice, pot fi foarte sănătoşi în sfera lor emoţională şi mentală.

Fiecare durere, nelinişte, suferinţă sau slăbiciune în corpul fizic au ca rezultat limitarea libertăţii şi un sentiment de umilinţă, datorită durerii şi disconfortului. Individul îşi îndreaptă toată atenţia către durere, excluzând orice altceva, şi, bineînţeles, pierzându-şi starea generală de bine. Acesta este motivul după care sănătatea pe plan fizic poate fi definită astfel: sănătatea este libertatea faţă de durere în corpul fizic, prin obţinerea unei stări de bine.

Sănătatea pe plan emoţional Pe plan emoţional, cea care înrobeşte individul şi îi captează toată atenţia este

pasiunea excesivă, pasiune în cel mai larg sens al cuvântului, fără conotaţii senzuale. Pasiunea neobişnuită probează un grad de dezechilibru pe plan emoţional. De exemplu, când pasiunea erotică copleşitoare pentru o altă persoană atinge un punct în care se întrevede uciderea acelei persoane din gelozie, fără îndoială că aveam de-a face cu un caz de boală, nu cu o dovadă de dragoste.

Pasiunea pentru o cauză, chiar înaltă, care îl determină pe individ la acţiuni distructive împotriva altora, este un stadiu de boală, nu atât un idealism justificat.

O stare de sănătate pe plan emoţional nu poate produce în jur distrugere, ci mai curând încearcă să urmeze „metoda de aur” a grecilor antici.

Atitudinile fanatice şi dogmatice care sunt rupte de logică şi înţelegere, arată un grad de implicare emoţională nesănătoasă, având efecte dezastruoase atât pentru individ cât şi pentru ceilalţi. A iubi cu pasiune pe cineva poate să însemne că gradul de ataşament este atât de mare, încât dacă dragostea nu este reciprocă, individul poate ajunge până la crimă.

Nici opusul pasiunii - apatia - nu este de preferat. Apatia este un stadiu emoţional extrem de nesănătos, foarte mult înrudit cu ideea de moarte. De dorit este un stadiu de severitate şi calm, creativ şi dinamic nu pasiv, indiferent sau distructiv, un stadiu unde domină dragostea şi emoţiile pozitive, ca opus al urii şi altor emoţii negative.

Pentru a-şi putea justifica originea şi destinul, fiinţele umane trebuie să-şi depăşească natura animală, făcând eforturi conştiente de a evolua nu atât în corpul fizic, cât în sferele mentale şi emoţionale.

185

Sănătatea pe plan emoţional este eliberarea de pasiune, având drept rezultat o stare dinamică de calm şi seninătate.

Sănătatea pe plan mental-spiritual Se ştie faptul că liniştea spirituală poate fi foarte serios afectată de egocentrism,

egoism şi necunoaştere. Cu cât un individ este mai egocentrist şi egoist, cu atât mai mare este predispoziţia lui pentru tulburări mentale. O persoană foarte egocentristă poate fi grav supărată când îi sunt puse la îndoială autoritatea, cunoştinţele sau realizările. Un om modest cu aceleaşi realizări nu va reacţiona aproape de loc la criticile nedrepte ale celorlalţi şi practic va vedea partea pozitivă a criticii şi îşi va corecta activitatea în consecinţă.

Aceleaşi „şocuri” care îl pot face pe un egocentric să explodeze şi îl pot distruge, lasă un om modest aproape neafectat.

La fel avariţia poate deveni sâmburele tulburărilor mentale. Este cert că o persoană ocupată de propriul său ego poate să nu observe obiectivele şi

nici să nu întrezărească adevărul. Crede că întotdeauna ştie totul, iar cunoştinţele sale sunt mai bune decât ale celorlalţi.

Demenţa lui Hitler, a lui Idi Amin Dada şi chiar aceea a căpitanului vasului Titanic au costat lumea cu sute de vieţi.

Starea de sănătate mentală poate fi obţinută numai prin eforturile conştiente ale individului, în timp ce starea de sănătate a corpului fizic este înnăscută.

Dezechilibrul pe care îl simţim pe plan mental - spiritual este probabil cea mai complicată şi incitantă problemă căreia trebuie să-i facem faţă. Nimeni nu este scutit, deşi există diferite grade de manifestare. Cu cât egocentrismul şi egoismul individului sunt mai mari, cu atât mai mari sunt posibilităţile ce duc la o prăbuşire mentală.

Putem defini sănătatea mental-spirituală ca libertate faţă de egoism în sfera mentală, având ca rezultat unificarea cu Adevărul.

Sănătatea este eliberarea de durere în corpul fizic, o stare de bine general; eliberarea de pasiune pe plan emoţional, având ca rezultat o stare de calm şi seninătate; eliberarea de egoism în sfera mentală, având ca rezultat unificarea totală cu Adevărul.

Măsura sănătăţii Pentru ca un tratament să fie încununat de succes, el trebuie să împingă centrul de

gravitaţie al dezechilibrului tot mai mult către periferie, pielea fiind calea finală de manifestare, lăsând intacte părţile cele mai profunde ale fiinţei umane - nivelurile mental şi emoţional.

- dacă tratăm pe cineva de astm şi ca urmare apare o boală de inimă, cum ştim dacă aceasta este noua stare de mai bine decât cea anterioară?

- dacă este tratat un pacient de o boală cardiacă şi starea lui se ameliorează, dar după o perioadă de timp se dezvoltă o stare de nevroză anxioasă, putem spune că tratamentul a fost benefic pentru pacient?

Un parametru bun de măsurare a stării de sănătate a unui individ este gradul în care acesta este liber să creeze. Cine este fundamental sănătos va încerca să creeze, mai degrabă decât să distrugă. În măsura în care cineva comite acte distructive faţă de sine sau faţă de alţii, devine evident gradul în care este bolnav.

186

Evoluţie sau degenerare Fiinţa umană trebuie să fie înţeleasă ca o unitate foarte complexă de energie cu

potenţial fie evolutiv, fie degenerativ. Prin evoluţie înţelegem un grad mai înalt de esenţă în structurile informaţionale, care

duc la o intensificare a capacităţii creative şi la longevitate. Prin degenerare înţelegem un grad mai mare de confuzie în aceste tipare

informaţionale cu o accentuată tendinţă de distrugere. Fiecare fiinţă umană are puterea de a fi mai coerentă, completă şi organizată, putând astfel să progreseze către regenerare. Dar are în acelaşi timp şi potenţialul de a fi afectată de diferiţii factori negativi interni sau externi, care pot perturba sau degenera întregul sistem.

Ceea ce evoluează sau degenerează nu este numai corpul material, ci şi aspectele emoţionale şi spirituale ale fiinţei umane. Cele două aspecte (material şi spiritual-psihic) pot să nu coincidă în progresia sau regresia lor. Dacă într-o perioadă corpul fizic este grav afectat de o boală cronică severă, planul psihic-spiritual al fiinţei umane poate progresa la un grad mai înalt de organizare şi coerenţă. Avem exemplul geniilor, a căror capacitate pentru activitatea ştiinţifică sau artistică a fost mare la un moment, dar corpurile lor fizice erau degenerate din cauza unor boli cronice. Nu este întâmplător faptul că uneori asistăm la un comportament straniu al celor care sunt pe moarte din cauza unor afecţiuni severe. În acel moment, iese la iveală ce au ei mai bun în ei, demonstrând o puternică înclinaţie spirituală şi o disponibilitate afectivă care nu s-au manifestat anterior, când erau consideraţi „sănătoşi”. Putem observa şi reversul, când persoane bolnave mental manifestă o uriaşă vioiciune în corpul lor fizic; se îmbolnăvesc arareori, chiar în situaţii deosebit de critice. Tot aşa copiii autişti se îmbolnăvesc foarte rar de boli acute sau infecţioase. Bolnavii cu afecţiuni mentale severe suferă foarte rar de infecţii chiar şi în condiţii mizere. Aceasta se pare, datorită faptului că centrul de gravitaţie al dezechilibrului este concentrat în planurile mai profunde ale existenţei, lăsând corpul fizic intact. Dezvoltarea asimetrică şi necoordonată a fiinţei umane, fiecare nivel progresând sau regresând separat, este în mare măsură efectul normelor socio-culturale predominante. Adesea presiunile exercitate de societate par să-l silească pe individ să adopte căi de acţiune nesănătoase, uneori deviante. Se caută temperarea sau uciderea emoţiilor. De altfel în societăţile occidentale se recomandă copiilor: „Nu ar trebui să-ţi exteriorizezi niciodată emoţiile”, „Nu fi atât de emotiv”, „Dacă eşti slab şi plângi îi superi pe alţii”.

O altă practică dezastruoasă este separarea emoţiilor de corpul fizic, pe care o recomandă calea hedonistă în dragoste. Alegând sexul în locul dragostei, ei urmează o cale cu consecinţe atât de subtile şi dezastruoase, încât vor simţi efectul tot restul vieţii. În loc să se îndrăgostească cu adevărat, astfel încât actul sexual să devină punctul culminant al unui proces de regenerare profund satisfăcător, ei aleg „orgasmul” fizic rupt de orice investiţie emoţională, care îi privează de energii mult mai preţioase, creative şi subtile; rămân cu o „scleroză emoţională”, care îi face să arate mai bătrâni şi morţi din punctul de vedere emoţional de la 25 de ani. Înţelegerea greşită sau neînţelegerea funcţiei şi importanţei planului emoţional se datorează faptului că el este cel mai important generator de suferinţă şi durere umană. Ucigând această latură a naturii lor, unii cred că pot uita durerea. Puţini înţeleg că exact acest fel de suferinţă, care vine din acest plan, conţine o calitate care ne diferenţiază de existenţa astfel crudă şi complet animalică. Când emoţiile sunt puternice ele sunt anihilate cu medicamente chimice tari. Preţul pe care va trebui să-l plătim în viitorul apropiat pentru asemenea practici nechibzuite poate fi atât de mare, încât se va afla la limita dezastrului. Oamenii devianţi, bolnavi, taraţi emoţional vor provoca celorlalţi oroare şi durere, fiind lipsiţi de limitele impuse de o „inimă bună şi blândă”.

187

INFLUENŢA ELEMENTELOR ATMOSFERICE ASUPRA

FIZIOLOGIEI UMANE

Omul este o fiinţă ce nu se poate sustrage influenţei oceanului cosmic. Din fericire pentru noi, învelişul de aer din jurul planetei constituie un strat-tampon care atenuează acţiunea externă a factorilor cosmici, permiţând întreţinerea funcţiilor vitale care îi asigură supravieţuirea. Atmosfera terestră prezintă o serie de proprietăţi care, prin efectul lor conjugat sau separat, determină tipul mecanismelor de reglare şi integrare fiziologică a organismului uman. Acesta dezvoltă reacţii flexibile care favorizează adaptarea dinamică a întregului sistem fiziologic, astfel încât nivelul său funcţional să nu scadă sub parametrii săi limită. Din acest motiv, diverşi senzori fiziologici nu numai că avertizează sistemele centrale de control metabolic asupra variabilităţii factorilor meteorologici, dar şi diminuează agresivitatea acestora, asigurând deplina protecţie a stocurilor biochimice interne. În unele situaţii intensitatea şi amploarea solicitărilor atmosferice între limitele potenţialului fiziologic de adaptare, aducând grave prejudicii echilibrului intern care, în absenţa unor măsuri imediate, poate fi modificat ireversibil. Pragul „stării de alarmă” diferă de la un individ la altul, de la o populaţie la alta, în funcţie de gradul de adaptare anterioară la condiţiile specifice de stres meteorologic, iar labilitatea reflexelor involuntare de reglare fiziologică poate determina comportamente psihice şi motrice anormale, favorizând declanşarea unor stări patologice. Omul modern, înconjurat de toate avatarurilor supertehnologiei, pe care el o crede infaibilă, tinde să neglijeze banalele aspecte legate de starea vremii, considerându-se total eliberat de influenţa lor zilnică, sezonieră sau anuală. Simpla protecţie împotriva efectelor atmosferice vizibile (precipitaţii, vânt) nu oferă soluţia integrală pentru anularea influenţelor externe deoarece acţiunea, deseori insensibilă dar pătrunzătoare, a unor forţe atmosferice nevăzute (electricitatea atmosferei, gradul de ionizare a aerului etc.) poate determina deteriorarea „barometrului fiziologic” al omului supraîncrezător în forţele sale, provocându-i o stare confuză de disconfort care, în mod inevitabil îi va afecta starea psihică cotidiană. Însă, din cauza inexistenţei unui climat ideal, în care acesta să fie ferit de agresivitatea ocazională sau permanentă a elementelor climatice, el trebuie să-şi conştientizeze dimensiunea biometeorologică şi să adopte comportamente voluntare care să-i asigure protecţia fiziologică necesară. Fiind o fiinţă meteosensibilă, omul trebuie să ţină seama de factorii meteorologici sau microclimatici ce-i determină atmosfera ambientală în care îşi desfăşoară activitatea, pentru a preveni eventualele situaţii de risc ce îi pot afecta productivitatea şi creativitatea, dar mai ales sănătatea. Densitatea aerului poate influenţa procesele fiziologice atunci când, aceasta scade mult la mari înălţimi (4000 m în Munţii Anzi şi 6000 m în Podişul Tibet). Prin scăderea densităţii aerului pierderile energetice suferite de organismul uman în timpul efectuării unui lucru mecanic vor fi mult mai reduse din cauza diminuării forţei de frecare, însă modificările fiziologice ale organismului sunt ample şi trebuie să fie adecvate. „Avantajul cinetic” pus pe seama scăderii densităţii aerului, este intens utilizat în probele sportive, care încearcă să obţină îmbunătăţirea performanţelor cronometrice şi de distanţă. Din calculele balistice efectuate rezultă că, din acest motiv se pot câştiga 5,8 cm la aruncarea greutăţii, 53 cm la ciocan, 69 cm la suliţă, 162 cm la disc.

188

Probele de viteză se pot îmbunătăţi cu 10% pe distanţele de 400 m, 5000 m şi 10000 m şi cu 36% la 800 m alergare (Nicoleta Ionac, 1998). Gravitaţia Influenţează mişcările kinestezice ale corpului omenesc. Valoarea sa normală la nivelul suprafeţei terestre este de 9,81 m/s2 şi determină formarea unei foiţe de gravitaţie orientată, pe direcţia verticală, spre centrul Pământului, care execută o presiune asupra centrului de greutate asigurând menţinerea echilibrului ortostatic. În spaţiu cosmic absenţa gravitaţiei determină pierderea echilibrului static şi cinetic, mişcările corpului omenesc suferind acceleraţii din ce în ce mai ridicate, care îi impun un comportament motric dezordonat, lipsit de coordonare kinestezică. În absenţa gravitaţiei terestre, organismul uman suportă modificări fiziologice importante: - tulburări ortostatice care se datorează modificării sistemului de distribuire a sângelui în organism. Prin dispariţia componentei gravitaţionale a presiunii hidrostatice din vasele sanguine, sângele nu se mai acumulează în partea inferioară a corpului, cum este normal în poziţie verticală, ci se redistribuie în favoarea extremităţilor superioare, dând impresia de plenitudine cefalică, exprimată prin senzaţia de „a fi cu capul în jos”. Aceasta se soldează în primele 6 zile de zbor ale astronautului prin pierderea unui important procent din masa corpului în prima fază. În a doua fază se constată apreciabile pierderi hidrice (peste 60%) datorită scăderii conţinutului de Na şi K din volumul sanguin circulant, favorizând reducerea cu 8% a masei de globule roşii aflate în circulaţia sistemică şi atrofierea masei musculare. În poziţie de repaus corpul omenesc adoptă o poziţie de tip fetal: - dispariţia reflexelor musculare voluntare se datorează scăderii extreme a presiunii gravitaţionale executate asupra aparatului osos şi muscular; - sistemul osos este supus unui accentuat proces de decalcifiere, ilustrat prin deformări grave ale calcaneului, care se micşorează cu 5-9%; - mărirea discurilor intervertebrale determină distensia coloanei vertebrale, astfel încât înălţimea corpului creşte cu circa 2,5 cm; - fenomenul de „topire” musculară, reprezentat prin pierderea unui volum de peste 800 cm3 de masă musculară, determină alterarea reflexelor musculare, provocând la coborârea pe Pământ a unor grave tulburări de mers şi dureri musculare; - orientarea spaţială şi locomoţia vor fi grav afectate datorită afectării aparatului otolitic. În absenţa gravitaţiei celulele senzoriale ale atoliţilor nu mai fac distincţie între valoarea şi direcţia celor două tipuri de acceleraţie motorie (liniară şi unghiulară); componenta unghiulară dispare, iar cea liniară, care însoţeşte mişcările corpului se intensifică, provocând starea de cinetoză (rău de transport); - datorită fenomenului de basculare reflexă a ochilor spre spate producând iluzia mişcării în picaj a corpului, dispare noţiunea de sus-jos, apare incapacitatea coordonării gesturilor, dezorientare, tulburări de echilibru, care îmbracă forme patologice reprezentate prin stări de indispoziţie, greaţă, vărsături; - deformarea canalelor circulare determină dispariţia sensului de orientare, materializat prin confuzie spaţială; - receptorii cutanaţi îşi pierd funcţia de înregistrare a senzaţiei de presiune, generată în prezenţa câmpului gravitaţional normal, prin atingerea corpurilor din jur, accentuând starea de dezorientare. Cantitatea de oxigen – conţinută în aerul atmosferic din diferite regiuni geografice influenţează intensitatea proceselor energetice ale metabolismului uman prin absorbţia şi transportul său în aparatul respirator, cardiovascular şi muscular.

189

Volumul de oxigen inspirat (VO2) reprezintă un important indicator al condiţiei fizice individuale, permiţând evaluarea capacităţii de efort în diferite medii şi tipuri de activităţi umane. Volumul total de O2 conţinut în aerul atmosferic scade pe măsura creşterii altitudinii, mai întâi constant, apoi din ce în ce mai repede la înălţimi de peste 6000 m, determinând scăderea corespunzătoare a capacităţii de efort. În regiunile situate la mari înălţimi (Podişul Tibet, Munţii Anzi) apare un adevărat stres fiziologic, care limitează posibilităţile energetice ale indivizilor neaclimatizaţi. Populaţia indigenă nu manifestă semne clinice, putând desfăşura orice fel de activitate fizică, fără vreo restricţie fiziologică. În condiţii normale, reducerea altitudinală a VO2 atrage după sine scăderea toleranţei la efort, datele experimentale efectuate pe sportivi arătând că la 2250 m altitudine se pierde 6-8 % din capacitatea totală de efort, la 3000 m – 10%, la 4500 m – 20%, la 6000 m – 50% şi la 7500-8000 m – 80-90%. Totuşi, prin strategii speciale de antrenament, hipoxia poate deveni un factor adjuvant, impunând timpul de efort care poate avantaja anumite ramuri sportive (Nicoleta Ionac, 1998). Efectele fiziologice ale hipoxiei de altitudine se transpun, pe plan social, prin tendinţa de diminuare a dimensiunilor populaţionale, din cauza scăderii ritmului fertilităţii naturale. În grupurile sociale răspândite în spaţiul andin, căsătoriile se fac la vârste timpurii, iar vârsta medie a primei sarcini este mult devansată, în scopul atenuării negative ale hipoxiei de altitudine. Muntenii bogaţi (mestizo) îşi trimit soţiile gravide în zonele de mică altitudine, în vederea asigurării condiţiilor optime de gestaţie. Ionizarea aerului Ionizarea atmosferei terestre are profunde implicaţii asupra proceselor fundamentale ale metabolismului energetic uman. Presiunea pe care o exercită vântul solar asupra câmpului magnetic terestru face ca, din centurile de radiaţii ale Pământului, să evadeze permanent particule care, urmărind traiectorii helicoidale de-a lungul liniilor de flux ale câmpului magnetic, pătrund adânc în atmosferă şi ionizează moleculele din componenţa aerului. Gradul de ionizare a aerului scade pe măsura creşterii latitudinii, maximul de ionizare înregistrându-se în dreptul latitudinilor temperate datorită intensităţii mai mari a radiaţiilor ionizante şi grăsimii mai mici a stratului de aer. Ionii mici din atmosferă, între care O2

+, O2- şi OH-, H3O+ afectează procesele tisulare

implicate în metabolismul energetic, care funcţionează, în principal, pe baza aportului extern de oxigen. Aerul cu un conţinut mai ridicat de ioni pozitivi de oxigen, fiind puternic oxidant, va facilita creşterea rezervelor energetice ale organismului uman prin intensificarea funcţiilor celulare, în schimb aerul cu un conţinut mare de ioni negativi de oxigen, fiind mai puţin oxidant, va determina diminuarea resurselor energetice ale celulei. Ionii specifici ai apei (H3O+ şi OH-) sunt înglobaţi în fondul de apă liberă al organismului, căruia îi modifică echilibrul acido-bazic. Ionii negativi (OH-), care prezintă un deficit de protoni, măresc valoarea indicelui pH (pH > 7,0) imprimând mediului un caracter bazic, în timp ce ionii pozitivi (H3O+), cu exces de protoni, scad valoarea indicelui pH la valori acide (pH< 7,0). La nivelul sistemului nervos central, reacţiile slab acide favorizează procesele de conducţie şi transmitere sinaptică a impulsului nervos, determinând stări de euforie, excitabilitate, bună dispoziţie, în timp ce reacţiile bazice, induse sub acţiunea unui mediu cu un ridicat conţinut de ioni negativi, exercită efecte inhibitive, de depresie nervoasă, destindere psihosomatică.

190

Prin expunerea la mediul aerian (cu O2-, H2O) se disting următoarele etape de

reactivitate: I. – scăderea pragurilor senzitive ale tuturor receptorilor (văz, auz, miros, gust); - creşterea vitezei de reacţie la orice stimul extern; - intensificarea gradului de atenţie; - creşterea rapidităţii şi corectitudinii deciziilor; - predominarea sentimentelor de siguranţă, satisfacţie, euforie. II. – pragurile senzitive ale receptorilor scad atât de mult încât stimulii neidentificaţi în mod curent devin iritanţi; - viteza de reacţie creşte foarte mult, încât se execută mişcări mai rapide decât este necesar; - instabilitatea iritabilităţii nervoase determină scăderea corectitudinii deciziilor; - apariţia unei stări de agitaţie, enervarea agresivă, tendinţa spre manifestări violente. III. – se atinge limita patologică ce atrage după sine declanşarea insomniilor, cefalee, stress nervos cu manifestări agresive. Într-o atmosferă cu caracter electrochimic bazic (datorat prezenţei ionilor negativi ai O2

- şi apei OH-) treptele de reactivitate psihosomatică sunt: 1. – creşterea pragurilor senzitive ale tuturor receptorilor; - scăderea vitezei de reacţie la stimulii externi ca urmare a măririi timpului de integrare şi răspuns; - scăderea gradului de atenţie referitoare la percepţia simultană a stimulilor externi; - scăderea rapidităţii şi corectitudinii deciziilor; - predominanţa sentimentelor de incertitudine, insatisfacţie, melancolie; 2. – pragurile senzitive ale receptorilor cresc atât de mult încât cortexul cerebral nu mai înregistrează decât intensităţi mari ale reacţiei acestora; - reducerea vitezei de reacţie determină încetinirea ritmului execuţiilor motorii; - diminuarea atenţiei determină întârzierea deciziilor, care de multe ori sunt eronate; - apariţia unei stări de somnolenţă, nesiguranţă, frică. 3. – se atinge limita patologică, ce atrage după sine o stare de astenie, cefalee, stress psihic cu manifestări depresive. Regimul diurn al conţinutului de ioni mici variază direct proporţional cu valoarea presiunii atmosferice şi invers proporţional cu temperatura aerului. În timpul zilei (orele 6-18), creşterea temperaturii aerului determină intensificarea reacţiilor chimice tisulare, iar reacţiile psihosomatice dobândesc un caracter de hiperexcitabilitate corespunzătoare celor induse prin expunerea într-un mediu puternic ionizat cu ioni pozitivi. În timpul nopţii (orele 18-6), situaţia se inversează, în sensul că scăderea temperaturii aerului inhibă reactivitatea chimică a celulelor, iar organismul uman va adopta reacţii de hiporeactivitate psihosomatică, asemănătoare celor induse prin expunerea într-un mediu puternic ionizat cu ioni negativi. Pe parcursul unui an calendaristic cele mai ridicate concentraţii minime, medii şi maxime de ioni se înregistrează în sezonul cald, când, pe fondul unei atmosfere cu proprietăţi oxidative superioare, organismul uman dezvoltă reacţii psihosomatice deosebit de active şi de precise, în timp ce, în cursul iernii, predominanţa situaţiilor sinoptice care favorizează persistenţa aerului cu proprietăţi oxidative reduse determinând scăderea generală a acuităţii reflexelor şi diminuarea pragurilor senzoriale de reacţie. Variaţia neperiodică a concentraţiei de ioni din atmosferă depinde de starea vremii şi de ciclul activităţii solare.

191

În cazul în care o masă de aer cald, cu presiune atmosferică redusă şi excedent de ioni negativi (mediu electro-chimic bazic) este înlocuită cu o masă de aer rece, cu presiune ridicată şi excedent de ioni pozitivi (mediu electrochimic acid), organismul uman va fi surprins într-o stare deficitară a rezervelor energetice, epuizate de efortul de adaptare la aerul cald, cu proprietăţi oxidante inferioare şi o presiune parţială de O2 scăzută, drept pentru care va declanşa mecanismele simpatice de reglare neurovegetativă, provocând vasoconstricţie sistemică bruscă, ce declanşează dureri „albe” de cap şi insomnii accentuate. Când masa de aer rece cu presiune atmosferică ridicată şi conţinut excedentar de ioni pozitivi este înlocuită cu una caldă cu presiune redusă şi excedent de ioni negativi, organismul uman este surprins în plin travaliu de sinteză energetică şi declanşează mecanismele nervoase de reglare parasimpatică ce provoacă vasodilataţia sistemică, ce are ca efect o stare de somnolenţă şi letargie prelungită în timpul zilei, asociată cu dureri „roşii” de cap. Pentru organismul sănătos, mediul atmosferic cu caracter electrochimic-acid, specific regiunilor de litoral, este foarte tonic, mărind eficienţa proceselor metabolismului energetic. Din acest motiv, cura heliomarină este indicată persoanelor cu o constituţie fiziologică robustă, dar total contraindicată nevroticilor şi cardiacilor, cărora le amplifică travaliul tisular, impunând riscuri patologice acute. În staţiunile montane înconjurate de păduri extinse, aerul dobândeşte un caracter electrochimic basic, datorită surplusului de ioni negativi care exercită efecte calmante puternice. În marile oraşe industriale, nivelul concentraţiei de ioni mici scade în mod dramatic din cauza gazelor de eşapament şi a particulelor de praf care, ridicate în aer, neutralizează sarcina electrică a ionilor. În acest sens se citează că în oraşul San Francisco (SUA) s-a atins, în 1972, nivelul limită inferior de 80-100 ioni/cm3, provocând o adevărată tragedie „fiziologică” în cadrul populaţiei locale (Nicoleta Ionac, 1998). Electricitatea atmosferei Electricitatea atmosferei reprezintă o proprietate variabilă, care solicită organismului uman o reacţie permanentă de adaptare la liniile invizibile de forţă ce caracterizează câmpul aeroelectric natural. Intensitatea câmpului aeroelectric natural variază în limite largi în funcţie de cantitatea generală de dipoli noroşi şi de la distanţă până la cele mai apropiate fronturi noroase. Cum atmosfera terestră nu este un mediu omogen, repartiţia inegală a dipolilor noroşi determină formarea unor calote senine, corespunzătoare, de obicei, ariilor de maximă presiune atmosferică, şi a unora în care densitatea dipolilor noroşi variază în funcţie de tipurile fronturilor atmosferice şi de natura suprafeţei active. În mod normal, în calotele senine, organismul uman se află sub influenţa unui câmp aeroelectric a cărui intensitate este de 50-80 V/m în timpul verii şi 80-120 V/m în timpul iernii. În această situaţie între vârful capului şi tălpile picioarelor se va crea o diferenţă de potenţial electric de 80-140 V vara şi 140-200 V iarna. În cazul apariţiei dipolilor noroşi, a căror frecvenţă variază în funcţie de anotimp, intensitatea câmpului aeroelectric pozitiv creşte până la 450 V/m la apropierea dipolilor noroşi, iar apoi devine negativ, cu valori obişnuite de 1000-10000 Vm, atunci când aceştia se situează deasupra observatorului. Diferenţa de potenţial dintre extremităţile organismului atinge valori de 700 V în faţa dipolului şi 1700-17000 V sub el. Spre deosebire de câmpul aeroelectric natural a cărui intensitate variază amplu de la 50-120 V/m în calotele senine la 15000-30000 V/m în timpul descărcărilor electrice generate de trecerea fronturilor de dipoli noroşi, câmpul aeroelectric indus în apropierea liniilor electrice de înaltă tensiune sau a

192

staţiilor şi echipamentelor electrice dobândeşte un potenţial excepţional, cuprins între 40000 şi 140000 V în cazul reţelelor electrice cu intensitate de 220 KV şi respectiv 400 KV, care generează un microclimat specific ce supune solicitării fiziologice intense pe întreaga durată a programului de muncă. Câmpurile electrice cu intensităţi mai mari de 10-100 KV pot determina dislocarea ionilor din contextul lor electrochimic (efectul Wien) provocând adevărate traume fiziologice prin creşterea anormală a potenţialului electric transmembranar al tuturor celulelor, reducând permeabilitatea celulară pentru substanţele nutritive primare, ceea ce atrage după sine diminuarea principalului proces de producere a energiei. S-a constatat că după o activitate zilnică de 4 ore într-o staţie electrică de întreţinere a reţelelor de 400-500 KV, determină apariţia de tulburări neurologice motoare după circa 3 ore de expunere, instalarea unei stări de slăbiciune generală, somnolenţă şi cefalee. Acestea dispar după ieşirea din zonă. Radiaţiile electromagnetice şi corpusculare Radiaţiile electromagnetice şi corpusculare reprezintă fluxuri variabile de linii invizibile de forţă de natură electrică şi magnetică ce se propagă simultan în spaţiu şi timp cu o viteză de 300000 Km/m. Amploarea efectelor provocate de acestea variază invers proporţional cu pătratul distanţei dintre punctul de emisie al radiaţiei şi cel de intercepţia materiei organice şi depind atât de energia şi densitatea radiaţiei cât şi de durata expunerii. În funcţie de tipul efectelor biologice pe care le produc, radiaţiile electromagnetice sunt grupate în: - radiaţii neionizante: - undele radiometrice; - microundele; = determină accelerarea - radiaţiile infraroşii; vitezei de deplasare a - radiaţiile luminoase; electronilor şi ridicarea - razele ultraviolete lor pe orbitali superiori - radiaţii ionizante: - Roentgen; = produc dislocarea electronilor - gamma din atomii bioelementelor iradiate şi ionizarea materiei organice Organismul uman prezintă tendinţe de relativă permeabilitate pentru toate tipurile de unde electromagnetice, deşi undele radiometrice şi microundele sunt în principal reflectate sau difuzate încă de la nivelul ţesuturilor cutanate superficiale, datorită energiei lor foarte scăzute. Absorbţia radiaţiilor infraroşii la nivelul epidermei se datorează prezenţei proteinelor şi melaninei. Toate ţesuturile organice devin aproape complet permeabile pentru radiaţiile Roentgen, gamma şi corpusculare, care produc efecte fiziologice ireversibile pe întreaga lor direcţie de propagare. Undele radiometrice având potenţial energetic foarte scăzut, sunt prezente în atmosfera terestră, atât în zilele senine cât şi în cele noroase, când intensitatea lor se amplifică datorită descărcărilor electrice care au loc între dipolii noroşi. Organismul uman captează şi amplifică radiaţiile electromagnetice cu proprietăţi radiometrice, înlocuind cu succes o antenă obişnuită de recepţie pe lungimile de undă medie, lungi sau foarte lungi. Într-o zi înnorată, când vaporii de apă conţinuţi în aerul atmosferic formează un ecran ce reduce amplitudinea semnalului ajuns la receptor, înlocuirea antenei

193

metalice cu corpul depanatorului va determina intensificarea sunetului sau imaginii receptorului determinând calităţile „radio-conductive” ale organismului uman. Observaţiile efectuate pe unii subiecţi umani nevrotici, sensibili la procesele aeroelectrice, au pus în evidenţă faptul că undele emise cu prilejul descărcărilor electrice din timpul nopţii provoacă senzaţii de înţepături violente la nivel cutanat în puncte situate pe faţă, piept, ceafă sau spate, tresărind sau spasme scurte, dar violente, ale membrelor inferioare sau superioare în fazele premergătoare instalării somnului, insomnii urmate de o iritare generală. La subiecţii normali se înregistrează un somn animat de multe mişcări incoerente, de multe răsuciri şi visuri cu scene violente pe care subiecţii pot să le povestească dacă sunt treziţi imediat. Microundele sunt prezente în atmosfera terestră atât ca produse ale activităţii solare, cât şi ca urmare a emisiilor radar sau radio-TV. Din punct de vedere biologic, microundele pulsatile au un efect penetrant mai puternic datorită intensităţii mari a undei şi distribuţiei sale spaţiale heterogene. Acestea provoacă două tipuri de efecte fiziologice: - un efect specific, datorat radiaţiilor de mică intensitate, ce constă din demodularea vibraţiilor electromagnetice ale structurilor microscopice din celule, având ca efect tulburarea bioelectrică a sistemului nervos central, ce se manifestă prin astenie, cefalee, tulburări de comportament, ameţeli, fenomene cardio-vasculare (scăderea tensiunii arteriale), endocrine şi diminuarea potenţei sexuale; - un efect termic, datorat microundelor cu intensităţi mai ridicate care afectează sistemul de termoreglare umană. Astfel, undele cu λ = 10-30 cm sunt absorbite în proporţie de 20-100% la nivelul ţesutului adipos, în funcţie de grosimea acestuia, iar cele cu λ < 10 cm sunt absorbite în întregime de tegument. Radiaţiile infraroşii dispun de o energie cuprinsă între 0,001-0,9 eV, având lungimi de undă de 2,3-0,76 μ. Sursa principală de emisie este Soarele. Organismul uman captează radiaţiile infraroşii şi din atmosferă atunci când temperatura acesteia o depăşeşte pe cea a corpului. Radiaţiile infraroşii solare reprezintă sursa indispensabilă de energie care întreţine procesele vitale ale materiei vii în general şi organismul în special. Prin absorbţia lor la diferite nivele (bioelemente, organite celulare, ţesuturi, organe), se produce, în principal un efect termodinamic, caracterizat prin transportul căldurii, rezultată prin absorbţia energiei spre ţesuturile organice şi apoi, prin sânge, în întregul organism. Organismul nu absoarbe întreaga cantitate de radiaţii infraroşii şi nici nu trebuie deoarece este prea multă energie. Organismul uman este înzestrat cu un sistem eficient de filtrare radiativă selectivă, localizat la învelişul cutanat. Epiderma acţionează ca un ecran radiativ, reglând cantitatea de căldură pe care trebuie să o primească fiecare organ, în funcţie de necesităţi. Limita până la care organismul uman suportă acţiunea radiaţiilor infraroşii, expunând reacţii de protecţie prin intermediul sistemelor de integrare şi reglare fiziologică, este de 1,5-3 cal/cm2/min. Dincolo de acest prag, organismul uman dezvoltă reacţii patologice temporare, reprezentate prin eritem, arsuri, colaps caloric, şoc termic sau insolaţie, iar dacă se prelungeşte apar modificări patologice ireversibile, cum ar fi cataractele oculare, afecţiuni nervoase, endocrine etc. Radiaţiile vizibile sunt unde electromagnetice alcătuite din fotoni, care se propagă în linie dreaptă, cu lungimi de undă λ = 0,40-0,76 μ şi puterea energetică de 1,7 eV. Radiaţiile vizibile determină inervaţia senzorilor normali ale retinei oculare, singurul organ specializat în acest tip de relaţii cu mediul extern. Radiaţiile roşii, portocalii şi galbene, apropiate spectrului infraroşu, produc, prin absorbţie un efect termic care activează mecanismul de termoreglare.

194

Radiaţiile vizibile albastru-violete determină intensificarea şi proliferarea producţiei de melanină cu reacţii de protecţie la efectul foto-chimic indus de acestea. Caracterul alternant al radiaţiilor vizibile datorat mişcării de rotaţie a Pământului, determină instalarea ritmurilor nictemerale. Acest ritm are caracter filogenetic şi se definitivează abia la vârsta de 10 ani. Instalarea bioritmului circadian, are loc prin adaptarea sincronă a funcţiilor organismului la fenomenele externe. Modificarea forţată a condiţiilor ambientale care au stabilit un anumit bioritm poate determina grave dereglări senzoriale şi psihice, reprezentate prin amnezii, pierderi ale capacităţii de orientare în timp, dereglarea organelor centrale de coordonare nervoasă etc. Frecvent întâlnit sindromul crono-patologic jet-lag, datorat dezadaptării crono-biologice suferite în urma unei călătorii aeriene transcontinentale, când trecerea de la un fus orar la altul se face foarte rapid. Modificarea stimulilor ritmici iniţiali, prin schimbarea bruscă a caracteristicilor climatice s-au comprimarea ritmului veghe-somn, creează un stress biologic, care ridică probleme dificile de adaptare. Însă conştiinţa are un rol important în reglarea bioritmului circadian, ceea ce face ca efectele sindromului jet-lag să fie reversibile. Radiaţiile ultraviolete cu lungimi de undă cuprinse între 2800 şi 4000 Å dispun de cel mai mare potenţial energetic din categoria radiaţiilor neionizante. Sursa lor este Soarele. Pe pământ nu ajung decât 45% din cantitatea de radiaţii ultraviolete deoarece restul se absoarbe de către stratul de ozon. Pe munţi, la înălţimi mari, cantitatea de radiaţii se poate dubla. Prin absorbţie în structurile celulare ale organismului uman radiaţiile ultraviolete produc două tipuri de efecte biologice, în funcţie de lungimea lor de undă şi de durata expunerii. Radiaţiile ultraviolete cu λ = 3200-4000 Å exercită efecte de fotoionizare, cu un rol preponderent eritematogen, în timp ce radiaţiile ultraviolete cu λ = 2800 –3200 Å generează efecte de fotosinteză cu rol antirahitic. Prin efectul de fotoionizare produs de radiaţiile ultraviolete în structura chimică a bioelementelor cuprinse în organitele celulare, organismul uman dezvoltă eficiente reacţii de protecţie încă de la nivelul epiteliului cutanat care suportă primul acţiunea agresivă a acestora. Cele mai importante dintre acestea sunt: pigmentarea, hiperkeratoza şi eritemul. Pigmentarea (bronzarea) pielii constituie o reacţie biochimică reflexă şi se produce în două etape: - pigmentarea imediată – are eficienţă maximă la acţiunea radiaţiilor ultraviolete cu lungimi de undă de 2940 – 2570 Å şi se datorează întunecării cantităţii de melanină existentă în structurile epidermice; - formarea de melanină suplimentară – atunci când radiaţiile ultraviolete ajung la 3400 – 3500 Å; procesul de sinteză de melanină debutează după 2-3 zile de iradiere şi ajunge la maximum la 19-30 zile, după care pigmentul este eliminat progresiv în 8-9 luni. Hiperkeratoza se manifestă prin proliferarea accelerată a celulelor epiteliale, determinând îngroşarea stratului cornos. Este o reacţie de apărare ce contribuie la absorbirea a peste 50% din cantitatea de radiaţii ultraviolete incidente. Reacţia inflamatorie (eritemul) apare după o expunere de 30-60 min. Şi devine vizibil după 6 ore; persistă 3-5 zile. Dacă acţiunea acestor radiaţii depăşeşte doza maxim admisibilă de iradiere, poate determina modificări cromozomiale în celulele din măduva osoasă. Radiaţiile ionizante sunt emise fie în timpul erupţiilor cronosferice solare (radiaţii corpusculare), fie de elemente radioactive naturale sau artificiale (radiaţii radioactive).

195

Acţiunea radiaţiilor cosmice nu este resimţită în straturile inferioare ale atmosferei terestre decât în mică măsură. Radiaţiile radioactive sunt reprezentate de radiaţii alfa emise de: 57Co, 60Co, 54Mg, 65Zn, 110Ag, 45C, 89Sr, 226Ra, 131I, 51Cr, 64Cu etc. În mod normal organismul uman acumulează izotopi radioactivi C14, K14, Na24, ceea ce permite să apreciem că ei joacă un rol activ în reacţiile de sinteză a aminocizilor şi glucidelor. Dar când intensitatea radiaţiilor emise de elemente radioactive depăşeşte anumite limite, în organismul uman se produc reacţii biochimice intense, desfăşurate în 3 etape (Nicoleta Ionac, 1998): 1. – în urma coliziunii directe dintre radiaţiile radioactive cu atomii moleculelor din structurile celulare se formează o „avalanşă” de ioni excitaţi prin absorbţie fotoelectrică ce dezintegrează oxigenul şi apa liberă intracelulară, necrozând ţesuturile în care se află; 2. – din cauza gravelor dezechilibre electrice produse în plasma celulară, se declanşează unda de şoc de depolarizare, care modifică repartiţia ionilor de Na+, K+ şi Cl- de pe membranele celulare perturbând întregul proces metabolic; 3. – apar dereglări la nivel cromozomial care alterează tiparul genetic transmis următoarelor generaţii. Comparând doza periculoasă de 50 remi pentru om cu doza primită sub acţiunea radiaţiilor naturale, de 0,16 remi/an şi cca 10-12 remi într-o viaţă de 70 ani, se observă că organismul uman are rezerve de rezistenţă. Efectele fiziologice ale radiaţiilor asupra organismului uman (după Nicoleta

Ionac, 1998)

Doza de iradiere Semne clinice 25 remi - doza admisibilă fără efecte 50 remi - iritare nervoasă şi insomnii sau oboseală şi somnolenţă, asociate

cu modificări ale elementelor sanguine 100 remi - modificări apreciabile ale formulei sanguine, oboseală generată

de epuizare suprarenală 200 remi - elemente celulare patologice, tulburări nervoase importante 300 remi - vărsături, 20% din subiecţi decedează după prima lună, iar

subiecţii rămaşi în viaţă se vindecă după trei luni 400 remi - 50% dintre subiecţi decedează după o lună, iar restul

contractează boala de iradiere 600 remi - doza letală sigură

Temperatura aerului Temperatura reprezintă cel mai important factor climatic de influenţă asupra organismului. Comportamentul a frigore – este dat de mecanismul fiziologic menit să asigure protecţia organismului uman împotriva temperaturilor ambientale reduse, care tind să-i diminueze capacitatea de lucru. Termogeneza reprezintă mecanismul cel mai eficient de luptă împotriva frigului, prin sporirea producţiei interne de căldură. Se realizează prin: - accentuarea tonusului muscular;

196

- contracţia musculară involuntară (frisonul); - vasoconstricţie periferică; - zburlirea părului; - mărirea ratei metabolice; - stimularea centrului foamei; - inhibarea centrului de saţietate. Vasoconstricţia periferică poate conduce la apariţia degerăturilor. Acestea apar în cazurile în care vaporii de apă acumulaţi pe suprafaţa pielii în urma proceselor de transpiraţie se condensează brusc, determinând scăderea rapidă a temperaturii în zona expusă. Sindromul Pojlus („rău de tranşee”) – se poate produce la temperaturi exterioare pozitive de +0º - +10º C. În această situaţie nu numai frigul şi umezeala accentuată a aerului, ci şi compresiunea prelungită a încălţămintei determină apariţia degerăturilor. Expunerea prelungită la frig poate determina dereglarea ireversibilă a bilanţului termic al organismului uman prin instalarea hipotermiei. Dacă temperatura corpului scade sub limita pragului intern minim admis (37º C), organismul începe să reacţioneze violent: frisoanele dobândesc intensitate maximă, funcţiile fiziologice se dereglează şi scade voinţa de a supravieţui, favorizând instalarea stării de epuizare fizică. Majoritatea subiecţilor îşi pierd conştienţa atunci când temperatura internă coboară la 30-31º C şi manifestă rigiditate musculară. Prin acumularea CO2 în sânge apar tulburări ale ritmului cardiac şi inima îşi încetează activitatea. Moartea survine când temperatura internă ajunge la 24º C. Comportamentul a calore – este dat într-un mediu hipertermic. - Termoliza este mecanismul de răspuns: - prin intermediul sistemului endocrin se limitează producţia energetică a organelor interne specializate (ficat, plămâni, muşchi); - ritmul reacţiilor metabolice scade; - se produce vasodilataţie periferică; - transpiraţia conduce la pierderea unei cantităţi de căldură. Dacă durata de expunere la căldură creşte, apar efecte din ce în ce mai grave: - sincopa de căldură datorită creşterii fluxului sanguin spre zona cutanată periferic, în detrimentul circulaţiei cerebrale; - se manifestă prin: ameţeli, greţuri, leşin, dar efectul poate fi anulat dacă subiectul face băi reci şi stă într-o cameră aclimatizată; - deshidratarea excesivă se instalează ca urmare a pierderii, prin evaporare, a unei cantităţi însemnate de apă din organismul uman. O deshidratare de 2% este tolerată, dar se menţine senzaţia de sete nepotolită; - o deshidratare de 4% determină o oboseală accentuată, iritabilitate emoţională, apatie sau agresivitate; - o deshidratare de 6% conduce la epuizare fiziologică; - la 8% se produc confuzii mentale;

- la 15% se produce moartea (se poate instala în 15 ore în zonele deşertice). -

Sindromul de declorurare se datorează pierderilor minerale din timpul transpiraţiei. Echilibrul hidrosalin poate fi grav afectat prin eliminarea excesivă de săruri de Na, K, Ca, Mg. Efecte: - apariţia crampelor musculare;

197

- vărsături; - scăderea apetitului; - pierderea din greutate; - moartea. Trebuie să se administreze forţat sare (10-15 g/zi). Şocul de căldură (hipertermia) apare atunci când organismul nu-şi mai poate menţine echilibrul caloric. Dereglarea sistemelor fiziologice de control termic determină creşterea neobişnuită a temperaturii interne, blocând pierderile calorice prin vaporaţie. Subiectul îşi pierde conştienţa, iar dacă nu se iau măsuri de răcire a capului prin băi reci, temperatura internă poate creşte până la 42º C şi intervine moartea. Presiunea atmosferică Poate devei un factor de stress fiziologic doar la altitudini ridicate, când efectul său se combină cu alţi parametri meteorologici (temperatură, umezeala aerului, viteza vântului, presiunea parţială a O2 etc.) generând „răul de munte”. Această stare meteorologică cuprinde un ansamblu de reacţii fiziologice induse ca urmare a expunerii într-un mediu hipobaric. Primele efecte apar la altitudini de 1000-2000 m. La aceste înălţimi presiunea aerului scade relativ constant cu un gradient mediu vertical de 1 mm Hg/10 m înălţime. La altitudini cuprinse între 2000 şi 3000 de m din cauza scăderii exponenţiale a presiunii atmosferice, al cărei gradient vertical se reduce brusc la 0,64 Hg/10 m înălţime organismul uman începe să manifeste semne clinice vizibile, care se înrăutăţesc progresiv, diminuându-i capacitatea de efort fizic aerob. Altitudinea limită a efortului fizic este de 4500 – 6000 de m în cazul ascensiunii (cu avionul) şi 6500-7000 m în cazul ascensiunilor lente când capacitatea de efort a organismului este complet anulată din cauza hipoxiei acute. Starea fiziologică generală se deteriorează ireversibil la altitudini de 7500-8000 m, când organismul uman nu poate rezista fără aport artificial de oxigen. După Hurtada (1964) „boala de altitudine” se desfăşoară în patru faze: 1. Faza indiferentă (între 0-3 mm); 2. Faza compensatorie (între 3000-4000 m înălţime); 3. Faza alarmei (între 4500-6000 m); 4. Faza critică (peste 7500 m) cu incapacitate fizică şi mentală. La altitudini medii de 2000 m sistemul nervos central şi analizatorii se găsesc într-o stare de hiperexcitabilitate atât ziua cât şi noaptea. Aceasta favorizează funcţiile intelectuale şi posibilităţile de gândire logică şi asociere combinativă a noţiunilor, producând o stare de euforie şi emulaţie creativă care-i stimulează potenţialul ştiinţific şi artistic al omului. Din această cauză cel mai mare institut de cercetări medicale din lume a fost amplasat la Bethesda (Maryland, SUA), la 2000 m. La altitudini de 4000 m organismul manifestă primele semne clinice de intoleranţă hipoxică: modificări ale stării psihice (ilaritate, euforie, veselie, logoree, explozii emoţionale de plâns, insubordonare, apariţia halucinaţiilor şi ideilor fixe ce pot duce la agresivitate); - argumentaţia devine greoaie; - automotivaţia scade substanţial; - adaptarea la noi situaţii se face incomplet şi târziu; - activitatea motorie devine deficitară (lipsa de coordonare, scrisul devine imposibil); - acces de tremurături;

198

- manifestări de tip astenic (oboseală mentală, scăderea capacităţii de memorare, diminuarea pragului percepţiei senzoriale, alterarea simţului gustativ); - prostraţie, letargie, paralizie; - moartea. Majoritatea tulburărilor clinice datorate scăderii altitudinale a presiunii atmosferice caracterizează comportamentul oamenilor neaclimatizaţi, de tip slab (faiting type), care nu au experienţa ascensiunilor repetate pe munte. Nivelul optim de aclimatizare altitudinală se atinge de abia între vârstele de 20 şi 34 de ani, când prin perfecţionarea calităţilor individuale şi stabilizarea funcţiilor fiziologice se depăşeşte pragul „bolii acute de altitudine”. Vântul Vântul devine un factor de stress meteorologic în sine doar atunci când viteza sa depăşeşte 0,5 m/sec, sub formă de mişcare imperceptibilă având un efect relaxant. Vântul exercită asupra organismului uman atât o acţiune biotropă directă, exprimată prin efectul mecanic de presiune cutanată şi prin cel de răcire a temperaturii suprafeţei corporale, cât şi una indirectă, datorită variaţiilor termice şi barice pe care le provoacă. Vântul reprezintă şi un agent de transport al germenilor patogeni, ameninţând securitatea fiziologică a indivizilor expuşi. Puterea de răcire a vântului este determinată de acţiunea combinată a temperaturii aerului şi vitezei vântului asupra bilanţului caloric al organismului. Vântul execută şi o acţiune indirectă asupra organismului uman, prin modificarea parametrilor electro-termo-barici ai atmosferei locului. De cele mai multe ori intensificarea circulaţiei aerului şi succesiunea fronturilor atmosferice au determinat dereglarea constantelor fiziologice ale organismului uman şi apariţia unor predispoziţii patologice. Cu cât amplitudinea variaţiile meteorologice produse de vânt este mai mare, cu atât efectele fiziologice sunt mai complexe şi severe. În regiunea Lyon (Franţa) se individualizează un areal de risc datorat acţiunii Autan-ului (le Vent du Midi), un vânt foarte cald ce se canalizează de-a lungul văii Rhonului, determinând scăderea alarmantă a presiunii şi umezelii aerului. „Sindromul Vântului de Sud”, provocat de acesta se caracterizează prin apariţia unei stări de nelinişte, iritabilitate şi slăbiciune, care se prelungeşte în timpul nopţii, generând coşmaruri şi insomnii acute. Se spune că „atunci când bate Autan-ul, la şcolile din Lyon plouă cu pedepse” deoarece copii fiind mai sensibili la schimbările de vreme, manifestă tendinţe de slăbire a reflexelor corticale exprimate prin diminuarea atenţiei şi instalarea unei stări de letargie, care obnubilează procesele intelectuale. În rândul adulţilor se observă o creştere a gradului de tensiune a relaţiilor inter-umane determinând generalizarea stărilor conflictuale. Acestea se liniştesc când încetează vântul. Efecte similare se întâlnesc în zonele expuse acţiunii Foehn-ului. Acesta se simte de-a lungul văilor amplasate pe versantul nordic al Munţilor Alpi, ca urmare a ascendenţei-descendenţei forţate şi încălzirii adiabatice a curenţilor de aer din sud şi sud-est. Foehn-ul creează o adevărată psihoză de masă, în sensul că populaţia manifestă accentuate semne de iritabilitate, anxietate şi intoleranţă comportamentală, pe fondul cărora se dezvoltă predispoziţii agresive. Când bate Foehn-ul efectivele organelor de poliţie se dublează, în scopul prevenirii şi atenuării infracţiunilor majore (crime, violuri, sinucideri, jafuri), care se înregistrează ca urmare a pierderii autocontrolului. În cazul Sirocco-ului, un vânt fierbinte ce bate în sudul Italiei, venind din zona saharei efectele depresive sunt şi mai accentuate. Acesta este responsabil de creşterea numărului de atacuri cerebrale, sinucideri. Mistralul, care bate în sud-estul Franţei şi Tramontana din zona

199

litorală estică a Italiei, determină scăderea bruscă a temperaturii aerului (cu 10º în 24 h) şi intensificarea neobişnuită a vitezei vântului. Condiţiile topografice locale, care favorizează canalizarea curenţilor de aer, conferă acestor efecte dimensiuni îngrijorătoare, în sensul accentuării durerilor de cap, dezvoltării unei senzaţii opresive şi stabilizării unei predispoziţii de incapacitate motorie. Atât Mistralul, Tramontana cât şi Bora (din zona litoralului dalmatic) determină înrăutăţirea critică a stării generale a bolnavilor de tuberculoză şi creşterea gradului de mortalitate. Numărul atacurilor de astm bronşic, angină pectorală, reumatism şi epilepsie se ridică la cote alarmante. Omul modern, a cărui evoluţie a fost dirijată de sensul şi intensitatea schimbărilor climatice, nu a reuşit să se elibereze pe deplin de influenţa factorilor meteorologici, oricâte eforturi culturale a depus. În ciuda uriaşului potenţial de adaptare de care dispune, organismul funcţionează în concordanţă cu legile sistemului fizic din care acesta face parte şi îşi reglează reacţiile vitale în funcţie de evoluţia factorilor ambientali.

200

ECOLOGIA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ ÎN AŞEZĂRILE OMENEŞTI

Sintagma Sustainable Development a fost folosită pentru prima dată în World Conservation Strategy (1981). A fost preluată apoi de Bruntland Report (1987) şi a devenit conceptul central al documentului ONU – Caring for the Earth (1991). Conferinţa de vârf de la Rio de Janeiro, din 1992, avea să constituie o Comisie de Dezvoltare durabilă, care să sistematizeze informaţiile, să coordoneze activitatea de cercetare şi să elaboreze strategiile de lucru. Prin dezvoltarea durabilă trebuie să înţelegem o nouă concepţie de dezvoltare care să satisfacă nevoile generaţiei prezente fără a compromite nevoile generaţiei viitoare. United Nations University propune specialiştilor trei principii de bază ale dezvoltării durabile: 1. – fiecare generaţie trebuie să conserve diversitatea naturală şi culturală, astfel încât să nu restricţioneze pe nedrept opţiunile generaţiilor viitoare; 2. – fiecare generaţie este îndreptăţită la o diversitate comparabilă cu cea a generaţiilor trecute; 3. – fiecare generaţie trebuie să asigure membrilor săi drepturi echitabile de acces la moştenirea lăsată de generaţiile trecute. Pentru a putea realiza aceasta ar trebui urmate trei obiective programatice prioritare: - reducerea poluării generate de activitatea umană; - reconstrucţia ecologică prin realizarea unei stări de echilibru, de stabilitate; - formularea şi implementarea unui tip de proces de dezvoltare economică, social-culturală şi politică-evolutiv şi complexă în condiţiile menţinerii vieţii pe Terra. Conceptul de dezvoltare durabilă schimbă accentul acestui proces, ce constă în faze de reglare şi funcţionare a societăţilor spre un nivel complex şi evoluat, de la mijloace spre cap. Caracterizată drept autoreproductibilă, dezvoltarea este preconizată a avea loc, la noii ei parametri, la scara globului. Se pune deci problema unei dezvoltări durabile globale. Dimensiunea ecologică a conceptului de dezvoltare durabilă avea să rămână, în urma Conferinţei de la Rio de Janeiro, un determinant esenţial al scopului, iar ecologia ca ştiinţă va face parte dintr-un concept de colaborare interdisciplinară şi internaţională. Combinaţia efectelor determinate de fenomenele climatice, socio-economice, geo-topografice şi politico-culturală va fi cheia deciziilor valorico-normative ale societăţilor în spaţiul posibil acţional, generat de legile şi procesele naturii şi de rezultatele acţiunilor umane. Aspectul echilibrului funcţional al topos-ului (locul/spaţiul în sens aristotelic) va deveni pentru arhitecţi, urbanişti, medici, ecologi obiectul asupra căruia se vor apleca cu predilecţie. Se poate vorbi de o nouă concepţie filosofică şi morală privind dezvoltarea. Acest tip de abordare ecologică şi socio-culturală a realităţii create prin acţiuni umane, conduce spre alternative de dezvoltare, deci de evaluare a surselor şi resurselor de satisfacere a necesităţilor umane, pe baza sistemelor de valori-norme-comportamente specifice acestui sfârşit de mileniu. Acest concept nu poate fi abordat decât prin promovarea cercetării interdisciplinare şi prin înlăturarea fragmentarismului în acţiune. Se pune însă întrebarea în ce măsură specialiştii

201

sunt dispuşi să părăsească „turnul de fildeş” al autonomiei şi al îngustei specializări pentru a trece la o abordare globală, în ce măsură limbajul utilizat de fiecare disciplină este recunoscut de celelalte. Antropizarea mediului ca acţiune atât de puternic volitivă a oamenilor nu s-a dovedit înţeleaptă. Afirmaţiei uşor ironice, conform căreia epoca noastră este dominată de definirea conceptelor şi stabilirea metodologiei de lucru, i se opune în prezent preocuparea majoră a tuturor specialiştilor pentru redefinirea atitudinii faţă de conceptul de spaţiu cultural prin identificarea comportamentelor umane în spaţiul existenţial organizat. Din punct de vedere psiho-social, demersul legat de spaţiul amenajat, organizat, face referire la spaţiul construit socialmente. Cu alte cuvinte, mediul social este în esenţă spaţiul amenajat de către şi în cadrul societăţii. Mediul uman este social prin însăşi structura lui, deoarece el este produsul intervenţiei care determină spaţiul în care noi ne autodefinim autospaţiali. Întregul spaţiu este în acest sens o imagine a culturii noastre. Studiul comportamentului uman în relaţie cu mediul definit şi ordonat de către om nu se poate face fără evidenţierea procesului prin care datele spaţiale - economice, culturale şi sociale – determină în timp comportamente şi atitudini. Relaţia om-spaţiu se poate traduce ca relaţia dintre variabilele fizice ale spaţiului şi constantele bioecologice şi aprecierea vieţii. Urmând afirmaţia lui Le Corbusier conform căreia primul semn al existenţei este ocuparea spaţiului, spaţiul construit poate fi considerat ca expresie, dincolo de o implantare fizică, a funcţiilor spaţiu/cadrul funcţional – şi activităţilor, dar structura sa socială nu este direct determinată de logica ce susţine această implantare: aceasta poate fi un suport, un aspect al expresiei lui. Din această perspectivă spaţiul arhitectural nu se reduce la proprietăţile sale fizice, materiale; el se structurează ca un limbaj ce comunică un mesaj ocupanţilor lui (Cristina Ochinciuc, 1999). Plecând de la înţelegerea spaţiului, cu valenţele sale multiple, ne dăm seama că arhitectura poate deveni „medicina preventivă a maladiilor urbane, a amenajării planetare”. (G.N. Fischer, Psihologia socială a mediului) Spaţiul arhitectural poate fi considerat ca un spaţiu al existenţei umane. Spaţiul interior şi cel urbanistic, spaţiul limitat vizual de obstacole, fie ele ziduri sau şiruri de copaci, spaţiul vid şi cel construit, spaţiul continuu şi cel discontinuu, toate aceste senzaţii pe care oamenii le realizează în procesul percepţiei spaţiului existenţial construit, conduc la experienţa trăită, particulară locului. Aceste spaţii construite sunt, după părerea lui Kevin Lynch rezultatul unui proces mental prin care este recepţionată lumea exterioară, este rezultatul atât al senzaţiilor imediate, cât şi al memoriei experienţei trecute. Pentru înţelegerea tipului de integrare a spaţiului construit – ca mediu existenţial construit de om, în cadrul spaţiului existenţial şi al mediului în globalitatea lui putem apela la vechiul concept genius loci, care presupune decodificarea scării spaţio-temporale a realităţii construite. Modelul de tratare globală a mediului este de fapt atitudinea corectă pe care o pot adopta specialiştii în cadrul cercetărilor şi prin acţiuni concrete de rezolvare a problemelor specifice aşezărilor umane din perspectiva dezvoltării durabile. Programul MAB-UNESCO indică studiul prin care condiţionările sociale (organizarea şi structura societăţii, industriile, spaţiul construit etc.) afectează geosistemul natural şi cel antropizat şi calitatea experienţei umane. Originalitatea acestui program propus de S. Boyden constă în punerea accentului pe condiţiile de viaţă şi bunăstarea locuitorilor, privind atât

202

individul, cât şi grupul sau comunitatea ce se identifică cu un anume geosistem antropizat, fie că este vorba de o aşezare rurală sau urbană. Un program particularizat oraşului, pus la punct de Ph. Mirenowicz, ia în considerare două orientări distincte, pe care le denumeşte: - mediul total – ecologia sistemului urban; - experienţa umană – ecologia populaţiei. Ideea de bază este aceea că starea de sănătate şi bunăstarea individului depind de calitatea mediului său şi de trăsăturile sale comportamentale, formate de cadrul de viaţă sau de muncă (condiţii materiale, sociale, culturale). Mediul total cuprinde: - mediul natural sau modificat; - populaţia umană (structură demografică, economică,

profesională şi organizarea socială); - produsele muncii (tehnica, produsele finite etc.); - cultura (valori sociale, cunoaştere, tehnologie, legi, religii). Abordarea conceptuală, care defineşte forma şi conţinutul acestui program de cercetare privind mediul urban se bazează pe următoarele probleme: - perceperea şi înţelegerea factorilor perturbatori ai mediului individual, colectiv sau global; - elaborarea soluţiilor având ca scop eliminarea constrângerilor şi valorificarea aspectelor pozitive; - integrarea acestor soluţii în procesul de decizie şi acţiune. Gestionarea mediului total (ecologia populaţiei umane) şi proiectarea spaţiului existenţial construit (ecologia urbană) necesită nu numai înţelegerea elementelor perturbatoare ale mediului natural sau modificat, ci şi a constrângerilor socio-culturale şi economice ale individului sau ale unei părţi din populaţie. Proiectarea spaţiului existenţial construit trebuie să fie sensibilă la diferitele perturbaţii care pot afecta controlul fizic, psihic sau mental al colectivităţilor umane utilizatoare, dar scopul urmărit trebuie să fie acela de a oferi, pe termen lung, cadrul în care să fie posibilă ponderarea direcţiilor de dezvoltare ale mediului global cu stadiile de echilibru sau dezechilibru semnalate în diverse momente în cele două geosisteme, natural şi antropic.

Numai astfel, prin gestionarea mediului aşezărilor în dezvoltare putem fi în măsură să definim forma şi nivelul intervenţiei, în termenii ecologiei populaţiei, prin următoarele trei medii:

- individual; - proxim; - global.

Arhitectul, prin actul conceptual arhitectural devine responsabil de felul în care aceste valori sunt promovate de spaţiul existenţial construit. Declaraţia de interdependenţă pentru un viitor durabil făcută la cel de-al XVIII-lea Congres Mondial al UIA (Chicago, 18-21 iunie 1993) menţionează: „Clădirile şi mediul construit joacă un rol major în impactul uman asupra mediului natural şi asupra calităţii vieţii; proiectarea durabilă reuneşte consideraţiile asupra resurselor şi eficienţei energetice, materialelor şi construcţiilor sănătoase, folosirea terenului cu grijă faţă de problemele ecologice şi sociale şi o sensibilitate estetică ce inspiră, afirmă şi înnobilează; proiectarea durabilă poate să reducă semnificativ agresiunile umane asupra mediului natural, ridicând în acelaşi timp calitatea vieţii şi a bunăstării economice”. Repercursiunile dezvoltării economice şi ale progreselor tehnologiei moderne s-au manifestat asupra mediului şi stării de sănătate a populaţiei chiar în interiorul spaţiilor

203

funcţionale ale oraşului, reprezentate în cea mai mare parte de construcţii aparţinând diferitelor programe arhitecturale şi de forma urbană în continuă schimbare. Îndesirea construcţiilor în planurile urbanistice, cu prim efect negativ asupra stării de sănătate biopsihică a utilizatorilor, reducerea spaţiilor acoperite cu vegetaţie, impurificarea atmosferei urbane datorate în special traficului intens şi scăpat de sub control, toate acestea au amendat negativ factorii de confort (Cristina Ochinciuc, 1999). Spre deosebire de localităţile rurale, acoperite în cea mai mare parte de vegetaţie, oraşul prezintă un mare dezavantaj datorită construcţiilor, pavajului, sistemului de canalizare, etc. Topoclima urbană şi microclimatele definite de climatologie, amprentate natural sau create de om, au fost puse în evidenţă de preocupările punctuale ale arhitecturii bioclimatice. Ţările europene dezvoltate, pentru care progresul nu şi-a pierdut sensul, îşi construiesc un model de control al mediului în totalitatea lui, care a devenit pentru unele domenii un model de acţiune. Planul ecologic de dezvoltare urbanistică şi tehnologia proactivă, benefică ecologic, sunt astăzi considerate limitele între care se poate desfăşura analiza critică a unei construcţii etichetate drept durabilă şi se pot selecta criteriile de organizare a spaţiului construit. Amândouă aceste tipuri de gândire proiectivă ecologică sunt generate în sfera antropicului, amândouă sunt incidente asupra geosferei naturale şi, în sfârşit prin evaluarea lor se urmăreşte un scop comun, cunoscut ca sintagma, utilizată astăzi, de protecţia mediului sub forma sa globală. Poate pentru prima dată în istoria civilizaţiilor progresul este asociat cu noţiunea de menajare a resurselor. Expoziţia Universală 2000 Hanovra, are ca generic deviza: OM – Natură – Tehnică. Omul nu poate trăi decât în natură, într-o natură sănătoasă, cu o dezvoltare durabilă. Omul nu poate progresa fără tehnică, însă dezvoltarea tehnicii nu trebuie să afecteze natura. Cu siguranţă că secolul XXI va marca reintegrarea omului în natură.

204

ÎNTRE ECOLOGIA DE PROFUNZIME ŞI

CEA SOCIALĂ

În secolul nostru ecologia a cunoscut o dezvoltare remarcabilă, care a condus la diversificarea sa în funcţie de nesfârşite criterii. Pe lângă formele comune de structură intrinsecă, autoecologie şi sinecologie se vorbeşte astăzi de ecologia sistemică, ecologia plantelor, a animalelor, ecologia umană şi ecologia microorganismelor. Geoecologia şi pedoecologia se ocupă de partea terestră a naturii, în timp ce ecologia marină sau ecologia acvatică studiază împărăţia apelor. Genetica ecologică şi biochimia ecologică nuanţează unele aspecte criptice ale sistemelor ecologice, în timp ce ecologia socială cunoaşte multiple nuanţe, de la ecologia culturală la cea de profunzime şi socială. Depăşind interesul specialistului, ecologia a ajuns la sfere înalte, vorbindu-se astăzi de ecologie politică, de politica ecologică, de filosofia mediului (Enviromental Philosophy) şi de ecologia libertăţii (The Ecology of Freedom). Forma cea mai radicală a orientărilor filosofice de natură ecologistă o reprezintă însă ecologia de profunzime (Deep Ecology). Ecologia de profunzime începe cu J. Bentham, care propune extinderea ideii de statut moral dincolo de graniţele lumii omeneşti. Orice fiinţă este demnă de respect şi merită să fie protejată, astfel că intră în legile morale extinderea protecţiei de la om la întreaga natură. Mihaela Miroiu (1986) scoate la lumină în “Convenio. Despre natură, femei şi morală” un pasaj semnificativ pentru înţelegerea gândirii lui J. Bentham: “Poate că va veni ziua în care celelalte creaturi animale vor dobândi drepturile care le-au fost refuzate de mâna tiranică. Francezii au înţeles deja că nu putem lăsa o fiinţă umană în seama capriciului asupritorului pentru simplu motiv că pielea ei e neagră. Tot aşa, poate că va veni cândva şi ziua în care se va recunoaşte că numărul picioarelor, pilozitatea pielii sau terminaţia osului sacral sunt motive total insuficiente pentru a abandona o fiinţă sensibilă unui astfel de destin. Dar atunci cum am mai putea trasa linia de netrecut? Să fie facultatea de a raţiona sau poate cea de a vorbi? Dar un cal matur sau un câine sunt fără îndoială mai raţionale şi mai comunicative decât un copil de o zi, de o săptămână sau chiar de o lună. Întrebarea nu este: Pot ele raţiona? Nici: Pot ele vorbi? Ci: Pot ele suferi?” Suferinţa este pentru J. Bentham o caracteristică comună a fiinţelor vii. Dacă suferinţa ne este cunoscută nouă oamenilor sub diversele sale nuanţe şi dacă este imoral să faci pe un om să sufere, poate fi moral să faci să sufere oricare altă fiinţă nonumană? Dacă nu este moral atunci nu este firesc să extindem etica la întreaga natură, s-o universalizăm? Paul Taylor (1986) consideră că ceea ce poate fi universalizat din punct de vedere moral este respectul pentru natură. Natura trebuie să fie respectată în întregul ei. Orice fiinţă este demnă de respect, în primul rând pentru că este vie, pentru că în ea pulsează principiul vital, care este un fenomen cosmic, care impune respectul. Fie că este vorba de o amoebă, o algă, o insectă sau un om, fiecare fiinţă este purtătoarea principiului vital. Aceasta îl determină pe Paul Taylor să considere fiinţele vii drept centre teologice ale vieţii. Desigur că expresia nu mulţumeşte pe toată lumea şi poate provoca dispute. Însă esenţa gândirii sale merită toată atenţia pentru orice fel de ecologişti şi nu numai. Pentru P. Taylor orice fiinţă este demnă de respect şi are valoare intrinsecă. Acest mod de a apune problema poate permite trecerea de la antropocentrism la biocentrism, de la egoismul de specie la altruismul ecologic.

205

Taylor propune respectul pentru natură. Este vorba de un respect care trebuie să fie înţeles într-un anumit sens, care trebuie să aibă anumite caracteristici. Se poate trece peste hotarul mândriei de a fi om? Se poate dizolva omul în natură, sau putem ridica fiinţele din jurul nostru la înălţimea speciei umane? Poţi apela la sensibilitatea, emoţia şi iubirea oamenilor faţă de natură, faţă de semenii nonumani întru viaţă? Se poate lărgi sau universaliza “iubirea pentru aproapele tău” cerută de Iisus astfel încât să se ajungă la iubirea şi respectul faţă de natură? Un răspuns afirmativ este respins chiar de Bentham. Respectul trebuie să fie în primul rând moral. Respectul e etic obligatoriu, deoarece trebuie să rezulte din datoria de a privi natura în esenţa sa, din datoria de a vedea valoarea intrinsecă a fiecărei fiinţe vii. Respectul are caracteristica de a fi moral deoarece este dezinteresat şi are în acest caz atributul universalităţii. Respectul pentru natură reprezintă o problemă cognitivă deoarece este determinat de valoarea intrinsecă a fiinţelor vii. Respectul pentru natură impune o cunoaştere profundă a acesteia. Ecologia de profunzime propune o deplasare a eticienilor de la forma egoistă, care are la bază sinele meu, familia mea, tribul meu spre societatea lărgită şi apoi spre natură. Această abstracţie este rezultatul abstragerii din emoţional, particular, parţial, sensibil, fiecare dintre aceştia trecând drept inamici ai raţiunii. Val Plumwood (1993) consideră că acest lucru este posibil dacă luăm în considerare existenţa sinelui în trei modalităţi: existenţa sinelui indistinct, existenţa sinelui extins şi existenţa sinelui transcendent. Sinele indistinct. În mod obişnuit se realizează o distincţie între uman şi nonuman, între sine şi altul. Ecologia de profunzime propune o soluţie pentru depăşirea acestei bariere. P. Taylor şi T. Regan încearcă să găsească un factor unificator, care să dizolve orice formă de distincţie între uman şi nonuman. Acest factor nu este altceva decât mediul. Mediul unifică întreaga existenţă a unui spaţiu dat. Fiecare componentă a mediului reprezintă o formă de existenţă a acestuia. Eu sunt o parte a mediului social, iar protecţia mediului social presupune automat şi protecţia mea. Dacă trăiesc în pădure sunt, deci, o parte a pădurii, iar protejarea pădurii înseamnă şi protejarea mea. Într-un mediu fiecare depinde de fiecare. Ecologia de profunzime scoate în evidenţă unele adevăruri de mare subtilitate, care par a fi greu de înţeles. Într-o reţea trofică a unei biocenoze bine stabilite fiecare specie depinde de fiecare. Lăsăm la o parte unele aspecte legate de neutralism pentru a pune în evidenţă integralitatea sistemului superior. Speciile unei biocenoze sunt părţi componente ale acesteia şi depind în existenţa lor unele de altele şi toate de întreg. Găsim, totuşi, aici o notă forţată. Chiar dacă trăiesc în pădure nu pot să cunosc, în mod concret, decât nevoile mele şi să presupun care ar fi nevoile altor fiinţe care fac parte din acelaşi mediu. Cum pot să consider, în acest caz, nevoile pădurii ca fiind şi nevoile mele? Cum pot să respect nevoile unei păduri ca fiind ale mele, odată ce n-am acces la ele decât prin reguli universale? Pot să afirm oare că pădurea sunt eu?

Uneori nu reuşim să ne cunoaştem pe deplin propria persoană. Dar dacă extind sinele meu până la contopirea cu mediul pot să deviez pe o cale greşită. Sinele indistinct reprezintă o viaţă forţată. Pot să mă integrez în natură, pot să trăiesc în armonie cu ea dar nu mă pot dizolva total în natură.

Sinele extins. Ecologiştii de profunzime vorbesc de un sine extins. Nu este vorba de un sine holist. Acest sine extins înseamnă a mă identifica cu o altă făptură. Identificarea nu înseamnă însă identitate. A mă identifica cu o altă fiinţă (nonumană) înseamnă a avea un mare grad de empatie în raport cu ea. Extinderea sinelui pare a nu avea margine. John Livingstone

206

ajunge la o astfel de extindere, la o astfel de generalizare încât consideră că este perfectă sintagma – universul nu e al meu, ci universul sunt eu. Pe bună dreptate observă Val Plumwood că această formulă nu presupune despărţirea de egoism, ci doar o extindere a acestuia, ajungându-se, de fapt, la o formă supremă de altruism trufaş, la un altruism care se autoanihilează. După cum crede Val Plumwood (1994) referitor la egoism, natura umană e egoistă, iar alternativa la egoism este sacrificiul. Cunoscând natura umană credem că este greu de ajuns la un astfel de sacrificiu al omului în raport cu natura, aşa că, pe bună dreptate observă Mihaela Miroiu că acest sacrificiu este mai curând un sacrificiu trufaş. Ecologiştii de profunzime vorbesc de identificarea fiinţei prin empatie, fără pierderea identităţii. Ce înţeleg ei prin empatie în această situaţie? Dacă ideea tayloriană a “respectului pentru natură” are ca sursă datoria raţională, empatia presupune un mare grad de participare emoţională şi intuitivă. Sinele transcendent sau transpersonal. Ecologia de profunzime ne cere identificarea imparţială cu toţi particularii (Mihaela Miroiu, 1986, p. 186). Doar în felul acesta se poate realiza versiunea ecologică a universalizării. Sinele nu poate transcede dacă nu scapă de imanenţă. Imanenţa este cea care îl ţine prizonier. Un sine transcedent este un sine destrupat, un sine curăţat de emoţional şi particular. Acest sine trebuie să se plaseze dincolo de individual. Ecologiştii de profunzime ne propun să tratăm natura ca pe un scop în sine. În această situaţie natura are valoare imanentă. Ei păstrează, asemenea lui Taylor, valoarea inerentă a umanităţii, la care adaugă şi pe cea a altor făpturi şi neagă faptul că ar fi vreo valoare în zona de graniţă a raţiunii cu corporalitatea. În această situaţie emoţiile, sentimentele n-ar avea valoare inerentă. În felul acesta doar s-ar putea trece de la antropocentrism la biocentrism. Arne Naess, filosoful norvegian, consideră ecologia de profunzime ca o “mişcare normativă, ecofilosofică, inspirată şi întărită prin experienţa noastră ca oameni în natură” (citat de Mihaela Miroiu, 1986, p. 186). El ţine să nuanţeze esenţa ecocentrică a ecologiei de profunzime. În disputa dintre ecologiştii de profunzime şi cei sociali ies la suprafaţă unele aspecte de care trebuie să ţinem seama în relaţia noastră cu natura. Ecologiştii sociali atrag atenţia prin Murray Bookchin (1982) că nu putem separa problemele ecologiei de caracteristicile socio-economice ale lumii în care ne desfăşurăm existenţa. Nu poate fi neglijată relaţia dintre statul capitalist şi distrugerea mediului. După părerea noastră nici nu trebuie făcută o diferenţă între statul capitalist şi cel socialist (acolo unde mai persistă) deoarece promovează aceeaşi relaţie cu mediul. Ecologiştii sociali încearcă să realizeze un proiect pentru o lume descentralizată, dezinteresată, pentru o lume în care deciziile majore în raport cu mediul se adoptă în contextul unei comunităţi care practică proceduri democratic-participative. Ecologiştii sociali găsesc rădăcinile comportamentului omului faţă de natură în principiul exploatării omului de către om. Ei consideră că ecologii de profunzime sprijină o diversiune manifestată prin eludarea problemelor sociale de dragul unui biocentrism care marginalizează unele aspecte sociale grave. Ei atrag atenţia asupra faptului că ecologiştii de profunzime nu ţin cont de ierarhia socială din cadrul comunităţilor umane. Tocmai această ierarhie generează răul, inclusiv cel ecologic. Aceasta deoarece întreaga putere se află în mâinile unei elite politice şi economice, caracteristice societăţilor patriarhale definite prin autoritarism. Murray Brookchim (1982) considera că, în această situaţie nu trebuie să mai adăugăm dominărilor existente în societatea omenească (a omului de către om, a tinerilor de către bătrâni, a femeilor de către bărbaţi, a unui grup rasial de către altul, a societăţii de către

207

stat) şi a omului faţă de natură: “Atâta vreme cât persistă ierarhia, atâta vreme cât dominarea organizează situaţia în jurul unui sistem de elite, proiectul dominării naturii va rămâne ideologia preponderentă şi inevitabilă care va conduce planeta la marginea, dacă nu abisul existenţei ecologice” (Brookchim, 1982, p. 123). Gândirea lui Brookchim (1982, p. 127) porneşte de la înţelegerea perfectă a realităţii sociale. El pune în discuţie restricţiile ecologice pe care le impun prin forţă societăţile dezvoltate lumii a treia. Aceste restricţii sunt impuse ca “limite draconice” ţărilor în curs de dezvoltare pentru a nu afecta mediul. Dar autoritatea impusă este o austeritate în pauperitate, nu în opulenţă ca în cazul lor şi, mai mult decât atât, ţările dezvoltate nu respectă mediul însă caută să impună respectarea mediului de către alţii. Ca să actualizăm comportamentul ţărilor dezvoltate în raport cu mediul şi cu lumea pe care o controlează, trebuie să privim spre ecocidul practicat în Jugoslavia în numele dreptului minorităţilor la autodeterminare. Au fost sfidate principiile respectului faţă de natură şi, în primul rând faţă de om. Acest comportament a fost practicat şi în Irak, dar a fost mai departe de noi. Prin războiul mediatic am fost mai departe de adevăr. Un aspect interesant pe care îl pune în discuţie ecologia de profunzime este acela al suprapopulaţiei. Nu abordăm această problemă în spiritul lui Darwin şi nici nu apelăm la principiile lui Thomas Malthus, care au fost atât de blamate, dar care sunt pe linia adevărului. Ecologii de profunzime consideră suprapopularea ca o consecinţă a luptei de expansiune a unei specii împotriva altor specii. Dezvoltarea exponenţială a unei specii duce la îngrădirea altor specii. Ca urmare, a gândi ecologist înseamnă a îngrădi posibilitatea înmulţirii exponenţiale a unei specii. Problema devine mult mai spinoasă atunci când are loc înmulţirea exponenţială a speciei umane. Această înmulţire are loc mai ales în ţările lumii a treia. Brookchim vine aici cu sugestia descentralizării prin crearea unor eco-comunităţi în aşezări mult mai mici, înconjurate de ferme în care se practică agricultura şi care utilizează tehnologii alternative, preponderent organice. Aceste comunităţi mici nu au nevoie de o clasă conducătoare şi nici de birocraţii uriaşe. Prin autoconducere şi autoguvernare se redescoperă valoarea puterii personale asupra vieţii sociale. Simţim aici o doză de naivitate. Aceste eco-comunităţi sunt, într-adevăr, posibile şi pot avea o astfel de organizare şi conducere, însă ele nu pot să scape de controlul puterii. În timpul nostru şi în lumea noastră un stat nu poate fi format doar din eco-comunităţi. Ecologiştii sociali au dreptate atunci când afirmă că organizarea ierarhică generează existenţa nedreptăţii, a injustiţiei sociale şi a alienării dominatoare în raport cu natura. Brookchim atrage atenţia ecologilor de profunzime că nu iau în consideraţie relaţiile care s-au stabilit în ierarhiile omeneşti şi ierarhia om/natură, considerând că dominarea naturii vine după dominarea om/om, că dizolvă umanitatea într-o specie oarecare. Val Plumwood (1994, p. 68) atrage pe bună dreptate atenţia că: “Încorporarea naturii în sfera umană prin definirea umanităţii ca natură dotată cu conştiinţa de sine face ca politicile în privinţa relaţiilor om-natură să fie conceptual imposibile, fiindcă nu lasă loc pentru independenţă, diferenţă şi autodirecţionare a naturii înseşi”. La rândul lor ecologiştii de profunzime atrag atenţia ecologiştilor sociali că protejează şi chiar dezvoltă “şovinismul omenesc” şi refac multe elemente ale modului de gândire antropocentrică. Ecologiştii sociali şi ecofeminiştii consideră că, pe undeva, ecologiştii de profunzime unificând omul cu natura ajung la o abdicare de la radicalismul mişcărilor de protest şi la o elucidare a problemelor interumane de dragul unui “sine extins transpersonal”. În această privinţă noi considerăm că nu trebuie să uităm că omul este o parte componentă a naturii şi reprezintă rezultatul evoluţiei sale, ca şi cum apariţia sa ar fi fost prefigurată.

208

Noi facem parte din natură şi trebuie să trăim în armonie cu natura. Suntem însă o natură dotată cu conştiinţă de sine. Aceasta nu ne dă dreptul la practicarea despotismului omenesc asupra naturii, însă nu trebuie nici să ne identificăm cu o specie oarecare din ierarhia biologică. Suntem de partea ecologiştilor de profunzime în ceea ce priveşte critica antropocentrismului şi a dominării naturii, însă considerăm că nu trebuie şi nici nu putem să ajungem la dizolvarea speciei umane în natură (între specii).

209

SOCIETATE CIVILĂ, CULTURĂ ECOLOGICĂ ŞI

ECOCONŞTIINŢĂ

Trăim într-o lume nebună, nebună, nebună, în care nu mai ştii ce este bine şi ce este rău, ce este pacea şi ce este războiul, în care ne prefacem că nu pricepem noţiunea de agresiune asupra naturii, asupra vieţii sau asupra aproapelui. Noţiunea de conştiinţă rămâne ascunsă undeva în cărţi, în mituri, în eter. Acum, când comportamentul uman a devenit cu adevărat aberant, acum când stratificarea naţiunilor şi a elitelor a devenit piatra de încercare a puterii politice, când forţele răului se autodeclară prin forţă şi violenţă drept forţele binelui, acum când Organizaţia Naţiunilor a fost batjocorită şi adusă la condiţia de slugă, să vorbeşti acum despre ecoconştiinţă ni se pare anacronic. Acţionează Homo sapiens sapiens într-adevăr ca un om înţelept? Probează el cu adevărat că posedă conştiinţă? Dacă da, atunci cum se manifestă aceasta, cum poate fi evaluată. Acum, când războiul informatic a devenit cea mai diabolică şi exterminatoare armă, iar societatea civilă se lasă manipulată de maniaci ai puterii, ne-am găsit să vorbim despre ecoconştiinţă, despre o categorie subtilă şi distilată a conştiinţei umane – conştiinţa ecologică? Atunci trebuie să vorbim, în aceeaşi măsură, despre morala ecologică, despre bioetică şi despre multe alte rafinamente ale epocii moderne. Am uitat însă abecedarul cunoaşterii şi al comportamentului uman. Ar trebui să discutăm aici despre cele 10 PORUNCI biblice, pe care Moise le-a primit de la Dumnezeu pentru direcţionarea şi modelarea comportamentului semenilor săi. Au apărut mii de cărţi despre bioetică, dar toate la un loc nu au atâta adevăr şi atâta limpezime cât au cele 10 PORUNCI. În respectarea semenilor şi a naturii trebuie să pornim de la cele mai elementare norme de comportament. Numai aşa vom reuşi să nu mai permitem bestiilor cu faţă umană să se manifeste şi să transforme viaţa de pe această planetă într-un iad. Dacă totuşi, dorim să abordăm tema programată – „Societatea civilă şi ecoconştiinţa”, ar trebui să punctăm nişte idei care să ne permită desfăşurarea discursului. În primul rând de unde acest prefix eco-? Ce semnificaţie are acesta în zilele noastre? Noţiunea de ecologie a fost introdusă în ştiinţă de Ernst Haeckel în 1869. Marele biolog a simţit nevoia să pună bazele unei ştiinţe care să se ocupe cu studiul autoorganizării naturii. Oikos – casă, gospodărie, economie. Aceasta este ştiinţa care studiază relaţiile dintre organisme şi dintre acestea şi mediu. Ecologia a avut o evoluţie rapidă, iar în zilele noastre pare să reuşească să impună un anumit concept privind relaţiile omului cu natura. Trebuie să remarcăm, cu oarecare îngrijorare, că ecologia a ajuns la modă în zilele noastre, ceea ce nu trebuie să ne bucure. Aşa cum am mai subliniat, ecologia studiază relaţiile organismelor cu mediul şi autogospodărirea naturii ca un tot. Omul a apărut în ultimele minute ale zilei cosmice. Până la apariţia omului nici o altă fiinţă nu i-a ameninţat existenţa. Natura a învăţat perfect să-şi autoregleze toate procesele, să-şi schimbe faţa de la o perioadă geologică la alta, de la un an la altul, de la un anotimp la altul. Ca biologi şi ecologi am învăţat că în natură nu este nimic în plus şi că nu lipseşte nimic. Dacă în zilele noastre lipseşte ceva din natură, aceasta se poate datora numai şi numai omului. Natura are o capacitate de regenerare de-a dreptul fantastică. Ea nu admite imperfecţiunea. Operează şi elimină tot ceea ce nu este corespunzător sau este perimat (care prezintă uzură morală). Apele au capacitatea naturală de autoepurare sau, mai bine zis, au avut această capacitate până la intrarea omului în era industrială. Ecosistemele

210

naturale au puterea şi capacitatea de a-şi modela structura şi funcţionalitatea în raport cu modificările naturale ale mediului. Toate s-au desfăşurat normal până a apărut omul ca o componentă a naturii. În evoluţia sa însă, într-o anumită etapă, omul a considerat că se poate desprinde de natură, că o poate controla şi chiar modifica după plac. Nimic mai fals. De fapt, omul nu se poate desprinde de natură, el a reuşit doar să se întoarcă împotriva naturii. Şi-a propus să transforme natura înainte de a o cunoaşte. Astfel omul a devenit singura specie a acestei planete, care acţionează împotriva naturii. După cum remarcă Konrad Lorenz, laureat al Premiului Nobel pentru Etologie, Ecologia omului se transformă într-un ritm mult mai rapid decât în cazul tuturor celorlalte vietăţi. Ritmul e prescris de progresul tehnologiei sale, care urmează o progresie geometrică. Astfel, omul declanşează vrând-nevrând preschimbări profunde, ce conduc adesea la distrugerea totală a biocenozelor în care şi de pe urma cărora trăieşte (Karl Popper, Konrad Lorenz, Viitorul este deschis, 1997). Observaţia lui Konrad Lorenz pune în lumină modul în care omul a reuşit să realizeze, cel puţin în unele părţi ale lumii pustiirea mediului vital. Doar în unele triburi sălbatice din Oceanul Verde al Amazonului trăiesc în armonie cu natura şi nu-i produc răni ireversibile. Doar aceste culturi umane nu-şi influenţează biotopul într-o măsură mai mare decât o fac diferitele populaţii de animale. Aceasta ar reprezenta o modalitate teoretică în care omul ar putea reintra în echilibru cu natura. Dar nu ne putem întoarce nici la începutul timpului cultural al omului şi nici nu putem accepta opţiunea progresului tehnologic zero. Trebuie să căutăm alte soluţii. Oare ce anume i-ar putea insufla omului modern sentimentul de respect şi veneraţie pentru natură? Cu siguranţă că, pentru ca omul să se menţină sănătos din punct de vedere sufletesc şi spiritual are nevoie deopotrivă de frumuseţea naturii şi de cea a mediului cultural creat de el. Acestea nu se pot obţine însă fără o adevărată cultură, care să cuprindă şi cultura ecologică. Ecologia ne probează că omul face parte din natură şi că trebuie să trăiască în armonie cu aceasta, ne învăţa că nu trebuie să acţionăm în natură, că nu trebuie să intervenim pentru modificarea naturii până nu-i înţelegem structura şi funcţionalitatea. Intervenţia omului în natură a adus multe lucruri benefice, dar a şi provocat răni grave, care nu se mai închid. Prin acţiunile sale nesăbuite omul îşi pune în pericol propria existenţă pe Terra. Este imoral să porneşti împotriva naturii pentru nişte interese imediate, meschine. Probează că ai lipsă de conştiinţă atunci când nu acţionezi conform legilor naturii în mediul abiotic cât şi în cel biotic. Ecologia ne avertizează şi caută să ne formeze o nouă conştiinţă, dacă pe cea firească, specific umană, nu o avem. Ne atrage atenţia că nu ne putem permite să acţionăm, să modificăm natura înainte de a o cunoaşte perfect. De aceea se tinde spre realizarea unei conştiinţe ecologice. Conştiinţa ecologică se poate edifica doar având la bază o morală ecologică şi o cultură ecologică. Pornind de aici ne dăm seama că se formează un concept ecologic, care ne direcţionează în relaţiile noastre cu natura. Toate acţiunile noastre trebuie să fie echilibrate, să intre în armonie cu natura. Întregul nostru comportament trebuie să fie natural, adică normal. Natura îşi are “inteligenţa” sa proprie şi dacă n-o înţelegi spune că n-o înţelegi, nu te ridica împotriva sa. Comportamentul biologic trebuie să devină o componentă a comportamentului social. Cultura ecologică trebuie să fie o latură principală a culturii generale. Cultura reprezintă totalitatea acumulărilor (noţiuni, cunoştinţe, abilităţi etc.) cu care omul încearcă să se acomodeze, prin înţelegere profundă, la lumea înconjurătoare, pe care trebuie să o cuprindă cât mai deplin pentru a se bucura de ea.

211

Cultura trebuie deci să permită omului o integrare cât mai perfectă în natură. Integrarea în natură nu se poate însă realiza fără cunoaşterea perfectă a acesteia. Cultura ecologică face parte din cultura civică. De aceea vorbim astăzi despre politică ecologică şi ecologie politică. Dacă comportamentul ecologic nu devine parte importantă a comportamentului social, atunci ecologia este doar o modă. În acest context abordarea temei – Societatea civilă şi ecoconştiinţa devine o necesitate, devine o problemă politică, o problemă de stat. Se ridică multe întrebări despre modul în care individul îşi concepe propriul său rol în rezolvarea unor probleme sociale de nuanţă ecologică. Din răspunsurile date la aceste întrebări putem realiza o adevărată taxonomie a culturilor ecologice. Ne propunem să aplicăm aici taxonomia propusă de Gabriel Almond şi Sidney Verba în domeniul politicului, în lucrarea Cultura civică: Sunt trei mari tipuri de cultură politică: parohială, care demonstrează frecvenţa zero a orientărilor politice; dependentă, care desemnează o frecvenţă înaltă a orientărilor doar faţă de sistemul politic în general (sentimente cum ar fi patriotismul) şi faţă de obiectul de output (adică, punerea în practică a politicelor, fluxul “de sus în jos”), însă orientări zero în ce priveşte fluxul “de jos în sus” şi perceperea sinelui ca participant activ; participativă, în care orientările sunt maxime faţă de toate obiectivele politice, în special faţă de sine ca participant activ la politică p. 20. Cultura ecologică se aseamănă pe undeva cu cultura politică, şi intră în cultura civică. Democraţia înseamnă normalitate şi este compusă din nenumărate instituţii, norme şi proceduri democratice. Prin extrapolare, ele ar putea fi numite mecanismul guvernamental democratic al reacţiilor anticipate. În taxonomia culturilor ecologice trebuie să pornim de la conceptul de orientare ecologică şi să ajungem la problema relaţiilor indivizilor cu natura (obiect ecologice). Cunoaşterea următoarelor elemente este esenţială:

- care sunt obiectele ecologice (om, natură); - cum se orientează spre ele: “de jos în sus” sau “de sus în jos”. Aflarea acestor elemente depinde de răspunsul la zeci de întrebări privind rolul

indivizilor în protecţia şi ocrotirea naturii. Trebuie cunoscute opiniile şi judecăţile individului faţă de politica ecologică, faţă de rolul elitelor politice pe de o parte şi faţă de elitele ecologice pe de altă parte, dacă acestea există cu adevărat; despre modul cum se iau deciziile în probleme ecologice majore, despre modul cum se adoptă legile ecologice şi de protecţie şi se transpun în practică. Cultura ecologică trebuie să fie o cultură participativă, în care indivizii sunt orientaţi în mod pozitiv către structura de input şi procesul de output. În multe ţări aflate în tranziţie, inclusiv România, se poate constata că, în ciuda adoptării unor modele de constituţii democratice, în ciuda pluripartitismului politic şi a prezenţei unor instituţii democratice, nu există încă democraţie. Nu poate exista democraţie în afara unei culturi politice democrate (G.A. Almond, S. Verba, p. 11). Cultura politică se referă la anumite orientări politice, adică la atitudini faţă de sistemul politic, în întregul său şi în părţile sale, precum şi la atitudinile cu privire la rolul sinelui în sistem. Cultura politică a democraţiei este cultura civică. Cultura ecologică face parte din cultura civică. Ea poate fi definită cu ajutorul unor concepte cheie din ştiinţele ecologice, ceea ce permite apoi alcătuirea unei tipologii:

1. Conceptul de orientare ecologică, care se referă la aspectele internalizate ale obiectelor şi relaţiilor ecologice;

2. Conceptul de sistem ecologic general, care cuprinde trei clase de obiecte ecologice şi două canale: (input şi output) de circulaţie a informaţiilor ecologice.

212

Taxonomia folosită pentru culturile politice poate fi aplicată şi pentru culturile ecologice. Cultura ecologică poate fi împărţită, de asemenea, în cele trei categorii:

- parohială, care probează frecvenţa zero a orientărilor ecologice. Indivizii care aparţin la această cultură nu ştiu ce este ecologia şi nu înţeleg care sunt principiile ecologice care guvernează relaţiile om-natură şi administraţie – om – natură. Considerăm că nu este vorba de un primitivism, deoarece oamenii primitivi au avut un concept bine definit asupra relaţiilor lor cu natura. Asemenea aborigenilor din Australia şi din “Oceanul verde al Amazonului”, primitivii simţeau că fac parte din natură şi se integrau perfect în aceasta, îşi armonizau acţiunile cu natura. Este vorba de oameni mai mult decât indiferenţi faţă de natură sau porniţi chiar împotriva acesteia;

- dependentă, care presupune o frecvenţă înaltă a orientărilor faţă de conceptul ecologic în general (sentimente cum ar fi dragostea faţă de natură, grija pentru protecţia naturii) şi faţă de obiectele de output (punerea în practică a politicului, fluxul “de sus în jos”; deci existenţa unor legi privind protecţia mediului înconjurător, privind ocrotirea naturii, legi privind protecţia apelor, a pădurilor etc.), însă orientare zero în ce priveşte fluxul “de jos în sus” şi perceperea sinelui ca participant activ. Cei care aparţin acestui tip de cultură ecologică cunosc legile cu conţinut ecologic, cunosc obiectele ecologice (rezervaţii ale biosferei, parcuri naturale, monumente ale naturii etc., dar nu fac nimic pentru protecţia lor, pentru formarea unei opinii cetăţeneşti care să impună guvernanţilor aplicarea cerută şi la timp a legilor ţării; aceştia cunosc sursele de poluare care le viciază mediul, cunosc măcar în mare pericolul pe care îl prezintă diferiţi factori poluanţi pentru sănătatea lor, dar nu acţionează în nici un fel, nu-şi cer dreptul la o existenţă în afara oricărui pericol), însă nu acţionează;

- participativă, în care orientările sunt maxime faţă de toate obiectivele ecologice, în special faţă de sine ca participant activ la politica ecologică.

După cum remarcă Almond şi Verba, cultura civică nu este în mod exclusiv o cultură participativă. Este o cultură mixtă, în care sunt amestecate toate cele trei tipuri de cultură. Acelaşi lucru îl putem constata şi în ceea ce priveşte cultura ecologică. S-ar părea că rezolvarea problemelor ecologice depinde de tipul de cultură ecologică care predomină. În societăţile cu cultură ecologică parohială nici nu se pune o astfel de problemă. În aceste societăţi domneşte liberul arbitru. În cele cu cultură ecologică dependentă guvernanţii stabilesc comportamentul ecologic fără să ţină cont de opinia publică, sau consultă formal opinia publică. În societăţile cu o cultură ecologică participativă opinia publică poate impune guvernanţilor un anumit comportament. The Civic Culture este o carte descurajantă pentru profeţii improvizaţi. Aşa cum democraţia se învaţă şi se instaurează greu, tot aşa conceptele ecologice şi în genere cultura ecologică au nevoie de trei-patru decenii pentru a se înrădăcina în mediul social. Aceasta deoarece tocmai caracterul mixt al acestei culturi determină ca într-un anumit mediu social să nu se ajungă niciodată la acea cultură ecologică participativă, care trebuie să dea roade. Dezvoltarea culturii civice poate fi înţeleasă ca produsul unei serii de conflicte care apar între modernizare şi tradiţionalism. Progresul tehnologic este corelat cu amplificarea procesului de poluare. Amplificarea procesului de poluare se corelează cu apariţia unor boli caracteristice, scăderea sistemului imunitar şi creşterea sensibilităţii organismului uman la diferiţi factori stresanţi ai mediului. Aşa-numita dilemă - progres tehnic şi mediu viciat - sau progres tehnic zero şi mediu ambiant sănătos – nu poate să funcţioneze: Cine desface aici nodul gardian? puterea politică sau opinia maselor?

213

Dacă nu există un control al elitelor guvernamentale realizat de către nonelite, este greu să considerăm un sistem politic ca fiind democratic. Pe de altă parte însă nonelitele nu se pot autoguvernamenta. Un sistem politic ca să fie eficient, trebuie să fie capabil ca să iniţieze şi să îndeplinească politic, să se adapteze la noi situaţii, să vină în întâmpinarea provocărilor interne şi externe. Se pune legitima întrebare: cum poate fi edificat un sistem democratic astfel încât să fie menţinut echilibrul între putere şi responsabilitate? După cum afirma, pe bună dreptate E.E. Schattschneider problema nu este cum pot 180 de milioane de Aristoteli să conducă o democraţie, ci cum putem organiza o comunitate de 180 de milioane de oameni obişnuiţi, în aşa fel încât să rămână sensibilă la nevoile ei p. 353. Tensiunea dintre puterea guvernamentală şi răspundere are o paralelă în exigenţele conflictuale la adresa cetăţenilor unui sistem democratic. Dacă este ca elitele să fie responsabile faţă de cetăţeanul de rând şi aşa trebuie să fie, atunci şi cetăţeanul de rând trebuie să fie obişnuit să-şi exprime punctul de vedere astfel încât elitele să ştie ce doreşte el. Cetăţeanul trebuie să fie implicat în problemele comunităţii astfel încât să ştie să-i pese dacă elitele au responsabilitate, şi el trebuie să fie influent astfel încât să impună elitelor un comportament responsabil. Aceasta înseamnă că răspunderea elitelor solicită din partea cetăţeanului obişnuit o acţiune în conformitate cu modul raţionalist-activist al cetăţeniei. În situaţia în care trebuie ca elitele să fie puternice (nu totalitariste) şi să ia decizii autoritare, atunci implicarea, activitatea şi influenţa omului obişnuit trebuie limitată. În această situaţie cetăţeanul obişnuit trebuie să acorde puterea elitelor şi să le lase să guverneze. Putem constata că există o prăpastie între componentul politic real al subiecţilor noştri, pe de o parte, şi percepţiile lor cu privire la capacităţile lor de a acţiona, pe de altă parte. Acest lucru este aplicabil şi la militanţii ecologi. O oarecare proporţie se consideră capabilă să influenţeze deciziile guvernamentale sau ale elitelor locale, iar o proporţie substanţială, gândeşte sau tinde să reacţioneze în acelaşi mod. Însă această înaltă estimare a competenţei cuiva ca cetăţean influent nu se potriveşte în mod cert cu comportamentul real. O foarte mică proporţie a subiecţilor care au încercat vreodată să exercite o influenţă asupra elitelor, sau chiar dacă ar încerca să realizeze o astfel de influenţă, cu siguranţă că nu s-ar bucura de succesul pe care şi-l închipuie. Sentimentul obligaţiei de a lua parte la problemele comunităţii nu se armonizează cu importanţa atribuită unei asemenea activităţi de către subiecţi. Proporţia celor care se afirmă ca cineva cu asemenea obligaţie este considerabil mai mare decât a celor ce realizează aceasta în mod real. Inactivitatea omului obişnuit şi imobilitatea sa de a influenţa deciziile ajută la asigurarea puterii de care au nevoie elitele guvernamentale, dacă trebuie ca ele să ia decizii. Puterea elitelor trebuie însă să fie ţinută sub control. Rolul opus al cetăţeanului, unul care impune activ şi influent ca elitele să răspundă, este menţinut prin puternica sa loialitate faţă de norma cetăţeniei active, ca şi percepţia sa că el poate fi un cetăţean activ. Aceasta este un mit, deoarece implică un set de norme care nu se potrivesc comportamentului real. Totuşi, faptul că măcar unii cetăţeni au în minte acest mit, că se văd pe sine influenţi, creează potenţialitatea influenţei şi activităţii cetăţeneşti. Deci, un cetăţean din interiorul culturii civice are o rezervă de influenţă. El nu este conştient implicat în problemele ecologice, el nu controlează în mod activ comportamentul celor care iau decizii politice. Are, totuşi, potenţialul de a acţiona dacă este nevoie. Trăind într-o cultură civică, pentru omul obişnuit există o posibilitate mai mare ca el să acţioneze prin alte mijloace pentru a menţine o rată constantă şi ridicată a activităţii sale, să

214

fie membru al unei organizaţii ecologice neguvernamentale şi să se angajeze într-o discuţie informală. Aceste activităţi îl pregătesc pe individ pentru intervenţii în sistemul responsabil. În vremuri normale cetăţenii sunt relativ interesaţi de ceea ce fac cei care iau decizii guvernamentale, iar aceştia au libertatea de a acţiona aşa cum cred ei de cuviinţă. Dacă o problemă controversată devine eminentă, atunci cresc revendicările cetăţeneşti la adresa oficialităţilor. Dacă oficialii pot răspunde revendicărilor, atunci importanţa problemei descreşte şi oficialii se întorc la normal. Putem vorbi de anumite cicluri ale implicării cetăţeneşti şi de răspunsul elitelor, ceea ce conduce la un autoreglaj în sistem. Dacă cei care iau decizii acceptă concepte cu privire la rolul cetăţeanului obişnuit în luarea propriilor decizii, atunci se menţine în echilibru balanţa dintre putere şi răspunderea guvernamentală. Dacă ei împărtăşesc credinţa în potenţialul de influenţă al omului obişnuit, libertatea de acţiune este limitată, deoarece ei cred că vor bate la uşă cei ce-i urmăresc, dacă nu acţionează într-o anumită manieră care să răspundă aşteptărilor. În felul acesta se acţionează responsabil. Aceasta se poate realiza numai atunci când elitele împărtăşesc cultura civică a nonelitelor. Cultura civică, care conţine uneori atitudini politice uneori aparent contradictorii, pare a fi într-un mod particular potrivită sistemelor politice democratice deoarece ele, de asemenea sunt amestecuri de contradicţii. Harry Eckstein a sugerat că un sistem politic democratic presupune un amestec al contradicţiilor apărute – pe care le numeşte “disparităţi echilibrate” – pentru ca el să funcţioneze eficient. Pe de o parte, trebuie să guverneze un guvern democratic; el trebuie să aibă putere şi iniţiativa şi să ia decizii. Pe de altă parte, el trebuie să fie responsabil în faţa cetăţenilor săi. Deoarece, dacă democraţia înseamnă ceva, înseamnă că elitele guvernamentale trebuie să răspundă într-un fel dorinţelor şi revendicărilor cetăţenilor. Nevoia de a menţine acest tip de echilibru între puterea guvernamentală şi responsabilitatea guvernamentală, ca şi nevoia de a menţine alte echilibre care devin din echilibrul putere/responsabilitate – echilibrele dintre consens şi clivaj, dintre afectivitate şi neutralitate afectivă – ajută la aplicarea modului în care patern-urile mai amestecate ale atitudinilor politice, asociate cu cultura civică sunt adecvate unui sistem politic democratic (G.A. Almond, S. Verba, p. 312). Menţinerea unui echilibru între puterea guvernamentală şi capacitatea guvernamentală de a fi responsabilă şi de a răspunde, reprezintă una dintre cele mai importante şi dificile sarcini ale unei democraţii. Dacă sistemul rămâne pentru o lungă perioadă de timp, necesită o formă de loialitate politica bazată pe un ataşament mai general faţă de sistemul politic – o fidelitate pe care Almond şi Verba o numesc “afect de sistem”. Eckstein consideră că o implicare politică pur pragmatică şi nonemoţională implică o politică a oportunismului; o politică ducând probabil spre cinism (G.A. Almond, S. Verba, p. 365). Dacă în interiorul societăţii nu există un consens, atunci există un potenţial limitat pentru o rezolvare paşnică a diferenţelor politice care sunt asociate cu procesul democratic. Dacă, de pildă, elite aflate la putere consideră elita opoziţională prea ameninţătoare, este puţin probabil că cei aflaţi la putere vor permite o competiţie paşnică pentru poziţia de elită. Oamenii de stat care încearcă să creeze o democraţie politică se concentrează adesea asupra creării unui set formal de instituţii guvernamentale democratice şi elaborării unei constituţii. Sau se concentrează asupra formării unor organizaţii pentru a stimula participarea maselor. Însă formarea unei organizaţii depinde şi de orientările oamenilor faţă de dezvoltare

215

şi politica ecologică. Dacă cultura ecologică nu este capabilă să sprijine sistemul democratic, atunci şansele nu sunt decât reduse. Cultura ecologică nu este predată în şcoli. În şcoli se pot învăţa însă principiile ecologiei ca ştiinţă. Cultura ecologică înseamnă nu doar cunoştinţe ci şi un anumit comportament cetăţenesc orientat pe această direcţie. Există un fel de filozofie cu privire la ceea ce face “un bun cetăţean” şi cum trebuie să fie antrenaţi copiii pentru rolul lor de buni cetăţeni. Problema nu este că pregătirea explicită din şcoli nu joacă nici un rol în crearea unei culturi civice; mai curând că ea s-ar putea să joace un rol redus. O cultură ecologică nu se realizează doar printr-o îndoctrinare explicită. Atitudinile şi comportamentele culturii ecologice se îmbină în mod complicat şi subtil. Aceasta deoarece o componentă importantă a culturii ecologice o reprezintă setul de atitudini privind încrederea în alţi oameni, încredere care nu se realizează prin predare. Cultura ecologică este realizată printr-un proces complex, care include o formare în cadrul mai multor instituţii sociale: familie, grup de egali, şcoală, loc de muncă. În cadrul acestor instituţii opiniile şi experienţa variază în limite foarte largi. Copilul învaţă orientările ecologice prin mass media, la orele de ecologie din şcoală; ei învaţă să se comporte ecologic în funcţie de ce îl învăţa cei din jur. El îşi aude părinţii discutând, sau îi vede participând la diferite acţiuni civile, la care participă şi el. Este învăţat la grădiniţă să înţeleagă, să iubească şi să respecte natura; să aibă un comportament ecologic şi să ia poziţii împotriva celor care încalcă legile unui comportament civilizat. Nu trebuie doar să i se vorbească copilului, ci să fie antrenat la acţiuni cu caracter ecologic la nivelul înţelegerii lui. Deprinderea orientărilor ecologice nu poate fi nici explicită, nici politică în conţinut, ci se formează prin participarea la acţiunile din familii, şcoală sau din cadrul unor organizaţii. Un pattern atât de larg al socializării acţiunilor ecologice asigură o excelentă modalitate de a inculca subtilităţile pe care le conţine cultura ecologică. În situaţia în care o parte din cultura ecologică este implicită, inconsistenţele dintre orientări pot fi depăşite. Prin propria sa participare în familie şi şcoală, precum şi prin predarea manifestă a normelor ecologice, copilul poate învăţa să se aştepte la oportunitatea de a participa la decizii. Fiecare generaţie absoarbe cultura ecologică prin intermediul expunerii la comportamentul şi atitudinile politice ale generaţiilor precedente. Cel mai important substitut al timpului este educaţia. Acesta este faptul cel mai important în formarea atitudinilor ecologice. Avantajul educaţiei este acela că este dat de deprinderile de care este nevoie pentru un comportament ecologic, deprinderi care pot fi transmise mai departe destul de uşor. Copiii pot fi învăţaţi cum să culeagă informaţia, pot fi puşi în contact cu mass media etc. Este posibilă comunicarea prin educaţie a normelor explicite ale participării şi responsabilităţii democratice. Educaţia poate da doar unele componente ale culturii ecologice. Şcolile pot să dea conţinutul informaţional, însă pot să predea şi atitudinile sociale fundamentale. Pe măsură ce familia devine mai participativă şi deschisă, se pot dezvolta noi posibilităţi pentru sprijinirea atitudinilor civice. Participarea şi deprinderile cognitive nu sunt suficiente pentru a crea o comunitate organizatorică. Odată cu deprinderile participative pe care şcoala şi alte agenţii de socializare le pot sprijini, este necesar un angajament afectiv şi un sentiment al comunităţii civice. Trebuie să existe un eveniment simbolic sau un lider charismatic pentru a crea angajamentul şi unitatea la nivel simbolic. Foarte importante sunt oportunităţile educaţionale în expansiune, experienţele în contexte industriale şi expunerea la mijloace de comunicare în masă, partide politice şi asociaţii voluntare.

216

Performanţa guvernului poate avea un efect crucial asupra dezvoltării civice. Vorbim de conştiinţa ecologică. În fond ce înţelegem prin aceasta? Ce trebuie să conştientizeze cetăţeanul de rând pe de o parte privitor la relaţiile sale cu mediul abiotic şi biotic (cu natura) şi cu mediul social, iar pe de altă parte ce trebuie să conştientizeze elita guvernamentală? Fiecare cetăţean al acestui pământ trebuie să conştientizeze faptul că nu poate trăi singur, ci numai într-un mediu social, că în existenţa sa depinde pe de o parte de semenii săi iar pe de altă parte de natură; că pentru a-şi apăra sănătatea şi a supravieţui cât mai mult trebuie să trăiască într-un mediu curat, neviciat de nimeni şi de nimic. Omul trebuie să conştientizeze că face parte din natură şi că nu se poate întoarce împotriva naturii fără ca existenţa să-i fie afectată. Pe lângă aceste aspecte elitele guvernamentale trebuie să conştientizeze că toate principiile ecologice trebuie să fie respectate şi că au obligaţia să imprime respectarea lor, să intervină prin acţiunile guvernamentale în aşa fel încât interesele comunităţii să nu fie afectate. Elitele guvernamentale sunt obligate prin funcţia lor să asigure formarea unei culturi ecologice în cadrul societăţii civile astfel încât să se ajungă la apariţia conştiinţei ecologice. Unele aspecte par banale sau chiar de-a dreptul puerile. Şi, totuşi, implicaţiile ecologice ale comportamentului uman sunt uneori foarte subtile şi complexe. Ni se pare imoral din partea elitelor guvernamentale şi o lipsă gravă de conştiinţă ecologică să nu avertizeze populaţia civilă atunci când apare un pericol grav care poate afecta sănătatea populaţiei şi poate determina fenomene incontrolabile. Vom da ca exemplu fără a comenta, fenomenul Cernobâl (1986). Un alt exemplu la fel de edificator ar fi acesta: periodic în cadrul instituţiilor de igienă s-a testat conţinutul în noxe al laptelui mamelor din ţara noastră. Au fost găsite adesea doze îngrijorătoare, care puneau în real pericol sănătatea nou-născuţilor alăptaţi. Se făceau cunoscute rezultatele? Nu! Astăzi se fac cunoscute? Nu! Şi, totuşi, sunt mulţi experţi care cunosc aceste aspecte. Ce putem spune despre ecoconştiinţa lor? Să aducem exemple mai apropiate existenţei cotidiene: este cunoscut faptul că se lansează pe piaţă tot felul de băuturi contrafăcute, care reprezintă o ameninţare gravă pentru sănătatea umană. Cum acţionează poliţia sanitară? ce face poliţia ecologică? care este manifestarea şi responsabilitatea elitelor guvernamentale? Probează consumatorul că are o conştiinţă ecologică pe deplin formată? Care este presiunea nonelitelor exercitată asupra elitelor guvernamentale pentru a le obliga să intervină şi să controleze situaţia? Nu există nici o presiune. Apar adesea semnalări sporadice, de care elitele guvernamentale nu ţin seama, sau le maschează. După anii 1990, apa de Timişeşti, pe care o consumă o parte din locuitorii Iaşului, a fost afectată de prezenţa nitriţilor şi a colibacililor peste valorile normale. A apărut un semnal de alarmă în mass media locală. Factorii responsabili au intervenit prompt şi au dezminţit informaţiile, calmând situaţia. Peste şase luni, specialişti de la Agenţia pentru Protecţia Mediului au prezentat lucrări ştiinţifice prin care probau cele semnalate, depăşirile fiind cu mult mai mari decât cele cuprinse în avertismentul lansat. Aceste exemple ne reliefează clar, credem noi, anumite faţete ale ecoconştiinţei la nivelul elitelor guvernamentale. Cum ni le putem explica? Probabil prin faptul că cetăţenii Iaşului dovedesc în ansamblu o cultură ecologică de tip parohial, sau cel mult dependent. Elitele au probat o lipsă totală de loialitate, dispreţ faţă de societatea civilă, precum şi un comportament imoral, o lipsă totală de moralitate ecologică. În ceea ce priveşte ecoconştiinţa – no coment! Că astfel de comportamente erau cotidiene înainte de 1989 ştim cu toţii. Dar faptul că, într-un stat de drept, care funcţionează, sau avem pretenţia că funcţionează, se întâmplă

217

lucruri asemănătoare, sau mai grave trebuie să se ridice semne de întrebare. Dar, probabil că de asta am ajuns aici. Imediat după 1989, ca urmare a funcţionalităţii sistemului democratic primesc informaţia, de la un venerabil profesor de biologie din Vaslui, că în Rezervaţia Ştiinţifică “Hulubăţ”, din perimetrul acestui oraş, se construiesc nişte vile impunătoare. Am verificat informaţia şi am lansat semnalul de alarmă la Ministerul Mediului. Reacţia a fost promptă. În două zile a şi sosit o echipă, a analizat situaţia, ne-a dat câştig de cauză şi au stabilit măsurile de rigoare în numele ministerului pe care îl onorau. No problem! Ne-au rugat pe noi să permitem mutarea rezervaţiei în funcţie de vile. No comment! În privinţa conştiinţei ecologice, pe care o probează elitele guvernamentale, tindem să ne edificăm. Să nu uităm că am intra în democraţie aşa cum intri cu picioarele într-un tort. Să ne fie iertată această îngroşare grosolană, dar ce poţi să spui despre modul în care elitele guvernamentale şi ecologice în acelaşi timp, au pornit de la nivel ministerial să ne transforme ţara în “lada de gunoi” a Europei. Şi aceasta nu reprezintă doar o figură de stil, ci o amară şi incredibilă realitate. Prin comportamentul elitelor guvernamentale şi ecologice a fost compromisă noţiunea de comportament ecologic. Din acest punct de vedere un lucru este limpede: toate acţiunile ecologice pornesc “de sus în jos”. Nu există, sau mai bine zis au existat foarte puţine acţiuni “de jos în sus” (cazul sindromului Suceava, Copşa Mică), însă maniera în care au fost rezolvate problemele nu a fost cea mai firească (ca să nu spunem onorabilă). Cât de mult contează opinia nonelitelor în democraţia noastră? Funcţionează într-adevăr o opinie a nonelitelor? Municipiul Bacău nu are, practic, apă potabilă, apă curată. Apa freatică a fost grav afectată de complexele industriale. Ne punem o întrebare firească: care a fost şi care este presiunea opiniei publice asupra elitelor guvernamentale? De ce acceptă populaţia Bacăului să consume o apă care îi pereclitează sănătatea? Cum poate să mai funcţioneze o primărie, o prefectură şi chiar o preşedinţie în condiţiile acestea? Cum putem forma unui copil o conştiinţă ecologică? Ce anume trebui să-i inculcăm? Trebuie să-l învăţăm că face parte din natură. Trebuie să înţeleagă faptul că fiecare fiinţă, dar absolut fiecare fiinţă, îşi are rolul său în natură, şi că fiecare depinde de fiecare. Copilul trebuie să înţeleagă că este necesar să-şi păstreze curăţenia fizică şi spirituală. O maximă antică cerea să nu te urinezi cu faţa la soare, să nu te urinezi într-un izvor. Aceasta pentru a nu profana lumina şi apa. În cucerirea universului copilul porneşte de la înconjurimea imediată:

- prima hrană este laptele mamei şi acesta trebuie să fie sănătos, să nu fie încărcat cu noxe;

- prima apă pe care o bea trebuie să fie asemenea unui cristal, să fie o apă cu adevărat catarobă, adică să nu fie atinsă de poluare;

- aerul pe care îl respiră copilul din momentul în care îşi ia în posesie propriul corp nu trebuie să fie viciat;

- curăţenia corpului să fie păstrată cu sfinţenie; - curăţenia căminului înseamnă sănătate, înseamnă o cerinţă umană; - curăţenia casei, a blocului, a cartierului; de aici va ajunge copilului să-i fie foame

de o natură curată, în care roua şi ploaia să nu păteze, în care zăpada să fie imaculată (“stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi”, se spune în Psalmul 50);

- copilul trebuie să înveţe că la grădiniţă curăţenia este o cerinţă primordială; că la şcoală se învaţă în ordine şi curăţenie;

218

- curăţenia ştrandului, curăţenia râului, curăţenia străzii şi a oraşului trebuie să constituie o preocupare pentru toţi cetăţenii educaţi, pentru toţi cei care fac parte din specia umană.

Uşor de spus! La câţi dintre oameni ar trebui să li se ridice legitimaţia de om? Curăţenia este ameninţată de diferitele forme ale poluării, fie că este vorba de curăţenia fizică sau de cea spirituală. De acea vorbim de diferite tipuri de poluare: fizică, chimică, radioactivă, biologică şi morală. Trebuie să nominalizăm şi acest tip de poluare, deoarece ni se pare forma cea mai gravă. Poluarea morală este generată de lipsa ecoconştiinţei şi a ecomoralei. Directorul unei întreprinderi care permite deversarea unor noxe foarte periculoase în atmosferă, sau în diferite bazine acvatice, nu poate avea nici conştiinţă ecologică şi nici un comportament moral. Elita guvernamentală care ascunde populaţiei civile pericolele grave care o ameninţă, sau care provoacă cu bună ştiinţă aceste pericole, nu probează că are ecoconştiinţă ci, dimpotrivă un comportament iresponsabil şi imoral. Când copilul va înţelege că normele comportamentului ecologic sunt obligatorii pentru toţi oamenii, indiferent de poziţia lor socială şi de vârstă, atunci vom putea spune că s-a format o conştiinţă ecologică. Atunci când elita guvernamentală va face o politică ecologică, va ţine cont de opinia nonelitei şi a elitei ecologice atunci putem vorbi cu adevărat de democraţie. Vom încheia cu unele gânduri foarte sugestive ale lui Karl Popper de care trebuie să ţinem seama în comportamentele noastre şi care justifică şi intervenţia noastră în acest capitol: Viaţa caută o lume mai bună. Orice vieţuitoare încearcă să găsească o lume mai bună, sau cel puţin să se oprească ori să înoate mai lent acolo unde lumea este mai bună. Situaţia aceasta o întâlnim de la amoebă şi până la noi. A găsi o lume ideală este şi va rămâne mereu dorinţa, speranţa şi utopia noastră. Aceasta ne-a fost implantată oarecum de selecţia darwiniană şi nu ne e permis să o abandonăm. Nu este nicidecum adevărat că suntem formaţi de mediul înconjurător. Noi căutăm lumea înconjurătoare şi noi o formăm, în mod activ (K.R. Popper, K. Lorenz, Viitorul este deschis, p. 17).

219

BIBLIOGRAFIE

1. Almond, Gabriel, Verba Sidney, 1996 – Cultura civică. Ed. CEU Press Du Style, Bucureşti 2. Amosov, N.M., 1965 – Modelirovanie mîşlenia i psihiki. Kiev 3. Anghelescu, F.G., 1997 – Timp şi dincolo de timp. Ed. Univ. Bucureşti 4. Ankel, Friderun, 1970 – Einführung in die Primatenkunde, Gustav Fischer Verlag, Stuttgart 5. Armstrong, E., Falk, D., 1982 – Primate Brain Evolution. Metods and Concepts. Plenum Press, New York 6. Barnea, M., Calciu, Al., 1979 – Ecologie umană. Ed. Medicală, Bucureşti 7. Bates, M., 1962 – Human Ecology. Ed. Antropology Today, Chicago-Londra 8. Bănărăscu, P., 1973 – Principiile şi metodele zoologiei sistematice. Ed. Acad.

Române, Bucureşti 9. Bertalanffy, L. Von, 1960 – Problems of Life. Harper Torch Books, New York 10. Biberi, Ion, 1971 – Principii de antropologie psihologică. Ed. Did. şi Ped., Bucureşti 11. Biberson, Pierre, 1975 – L’origine de l’homme. Ed. Laffont, Grammont, Paris 12. Bleahu, Marcian, 1998 – Ecologie-natură-om. Ed. Metropol 13. Bleahu, Marcian, 1999 – Conceptul Gaia, în Secolul 20. Loc-locuire-Poluare, p. 65-

68 14. Botnariuc, N., 1976 – Concepţia şi metoda sistemică în biologia generală. Ed.

Acad. Române, Bucureşti 15. Botnariuc, N., Vădineanu, A., 1983 – Ecologie. Ed. Did. şi Ped., Bucureşti 16. Botnariuc, N., 1984 – Cu privire la abordarea sistemică în ecologie. Bul. de

Ecologie, 1, 15-21 17. Botnariuc, N., 1999 – Evoluţia sistemelor supraindividuale. Ed. Univ. Bucureşti 18. Boule, M., Vallois, H., 1952 – Les Hommes fosilles. Paris 19. Brookchim, Murray, 1982 – The Ecology of Freedom, Pato Alto, California,

Chesire Books 20. Budeanu, C., Călinescu, E., 1982 – Elemente de ecologie umană. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 21. Caillois, Roger, 2000 – Mitul şi omul. Ed. Nemira, Bucureşti 22. Campbell, B., 1967 – Human Evolution. University Press, Cambridge 23. Clarke, G.L., 1963 – Elements of Ecology. Ed. John Willey & Sons, Inc., New York, London 24. Cogălniceanu, Al., Cogălniceanu, D., 1998 – Energie, economie, ecologie. Ed. Tehnică 25. Coppens, Y., 1982 – Les Ancêtres de l’homme. Sciences et Avenis, 38, 60-65 26. Coppens, Y., 1983 – Le Singe, l’Afrique et l’Homme cole. „Le temps des

sciences”, Fayard 27. Copans, Jean, 1999 – Introducere în etnologie şi antropologie. Ed. Polirom, Bucureşti 28. Dajoz, R., 1974 – Dynamique des populations. Masson et Cie, Paris 29. Darwin, Ch., 1967 – Descendenţa omului şi selecţia sexuală. Ed. Academiei

220

Române, Bucureşti 30. Dawkins, Richard, 2000 – Gena Egoistă (Selfish Gene). Ed. Humanitas, Bucureşti 31. Dediu, Ion, 2002 – O nouă ştiinţă interdisciplinară – ecososfia. Rev. Mediul

Ambiant, nr. 4, R. Moldova, p. 35-37 32. Dennet, Daniel, 1996 – Tipuri mentale. O încercare de înţelegere a conştiinţei. Ed. Humanitas, Bucureşti 33. Diamond, Jand, 1992 – The third Chimpanzee. The Evolution and Future of the Human Animal. Harper Perenial 34. Donald, Johanson, Shruve, Janus, 1989 – La fille de Lucy. Ed. Robert Laffont, Bucureşti 35. Douglas, Paul, McMahon, Alice, 1960 – How to Be an – Active Citizen,

Goinesville 36. Eldredge, N., 1974 – Character displacement in evolutionary time. Amer. Zool., 14,

1083-1097 37. Eldredge, N., 1985 – Unfinished synthesis. Oxford Univ. Press, New York, Oxford 38. Feayle, J.G., 1988 – Primate adaptation and Evolution. S. Achademy Press 39. Florian, Mircea, 1987 – Recesivitatea ca structură a lumii. Ed. Eminescu, vol. II, Bucureşti 40. Futuyma, D.J., 1988 – Sturm und Drang and the evolutionary synthesis. Evolution

42, 2, 217-226 41. Futuyma, J. Douglas, 1998 – Evolutionary Biology. Third Edition, Sinauer

Associates, Inc. Publishers, Sunderland, Massachusetts 42. Gâştescu, P., 1998 – Ecologia aşezărilor umane. Ed. Univ. Bucureşti 43. Gee, Henry, 2000 – Deep time. Cladistic, the revolution in evolution. Fourth Estate, London 44. Georgescu, Dan, Iordache, Virgil, Botezatu, Mădălina, 2001 – Ecologie umană. Ed.

Ars Docendi, Bucureşti 45. Gillespie, J.M., Allport, G.W., 1956 – Youth’s Outlook on the Future, New York 46. Hill, Osman, 1972 – Evolutionary Biology of the Primates. Academic Press

London, New York 47. Howell, F. Clark, 1965 – Early man. Tina-Life Books, New York 48. Ionac, Nicoleta, 1998 – Clima şi comportamentul uman. Ed. Enciclopedică,

Bucureşti 49. Jones, Steve, Martin, Robert, Pilbeam, David, 1992 – Cambridge, Encyclopedia of Human Evolution. Cambridge University Press 50. Kampis, G., Csányi, V., 1987 – Notes on order and complexity. J. Theor. Biol., 124, 111-121 51. Key, V.O., 1961 – Public Opinion and American Democracy, New York 52. Koestler, A., 1969 – Beyond atomism and holism – the concept of the holon. În: Koestler A., Smythies J.R. (eds.), Beyond reductionism. Hutchinson, London 53. Laszlo, E., 1987 – Evolution. The grand synthesis. New Science Library,

Shambhaal, Boston, London 54. Leakey, Richard, 1994 – Originea omului. Humanitas, Bucureşti 55. Leroi-Gourhan, Andrye, 1983 – Gestul şi cuvântul. Ed. Meridian, vol. I şi II, Bucureşti 56. Lévi-Strauss, Claude, 1995 – Mitologia I. Crud şi gătit. Ed. Babel, Bucureşti 57. Lévi-Strauss, Claude, 1998 – Mitologia II. Miere şi scrum. Ed. Babel, Bucureşti 58. Lewin, Roger 1987 – Controversies in the Search for Human Origins, New York

221

59. Lewin, Roger, 1998 – The Origin of Modern Humans. A division of HPHLP, New York

60. Lovejoy, C. Owen, 1981 – „The Origin of Man”. Science, 211:341-350 61. Lovelock, James, 1999 – Vârstele Gaiei, în Secolul 20, loc-locuire poluare,

p. 63-65 62. MacMahon, J.A., Phillips, D.L., Robinson, J.V., Schimpf, D.J., 1978 – Levels of biological organization: an organism-centered approach. Bioscience.

28, 11, 700-704 63. Margalef, R., 1970 – Perspectives in ecological theory. The Univ. of Chicago Press, Chicago, London 64. Mayr, E., 1963 – Animal species and evolution. The Belknap Press of Harvard

Univ. Press, Cambridge, Massachusetts, London 65. Mayr, E., 1969 – Principles of systematic zoology. McGraw-Hill Book Company,

New York 66. Mayr, E., 1982 – The growth of biological thought. The Belknap Press of Harvard

Univ. Press, Cambridge, Massachusetts, London 67. Miroiu, Mihaela, 1986 – Convenio. Despre natură, femei şi morală. Ed. Alternative,

Bucureşti. 68. Morin, Edgar, 1999 – Paradigma pierdută: natura umană. Ed. Univ. „Al.I.Cuza” Iaşi 69. Mustaţă, Gheorghe, Mustaţă, Mariana, 2001 – Origine, evoluţie şi evoluţionism. „Vasile Goldiş” University Press, Arad 70. Mustaţă, Gheorghe, Mustaţă, Mariana, 2002 – Homo sapiens sapiens L. Origine şi evoluţie. „Vasile Goldiş” University Press, Arad 71. Necrasov, Olga, 1971 – Originea şi evoluţia omului. Ed. Acad. Române, Bucureşti 72. Ochinciuc, Cristina, 1999 – Ecologia şi dezvoltarea durabilă în arhitectură, în secolul 20, loc-locuire poluare, p. 68-78 73. Odum, E.P., 1971 – Fundamentals of Ecology W.B. Saunder’s Company.

Philladellphia, Toronto 74. Odum. E.P., 1975 – Diversity as a function of energy flow. În: Dobben W.H. van Lowe-McConnell R.H. (eds.), Unifying Concepts in Ecology. Dr.

W. Junk B.V. Publishers, The Hague, p. 11-14 75. Odum, E.P., 1983 – Basic Ecology. Holt – Saunders International Editions. New

York, Chicago, London 76. Pârvu, Constantin, 1999 – Ecologie generală. Ed. Tehnică, Bucureşti 77. Plumwood, Val, 1993 - Feminism and the Mastery of Nature, Routledge, London, 78. Plumwood, Val, 1994 – “The Ecopalities Debate and the Politics of Nature”, în

Ecological Feminism, ed. Karen Warren, Routledge, p. 68. 79. Pop, Ioan, 1997 – Biogeografie ecologică. vol. I şi II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 80. Puia, Ioan, Ardelean, Aurel, Soran, Viorel, Maior, Corneliu, Puia, C. Ioan., 1999 – Elemente de ecologie umană. „Vasile Goldiş” University Press,

Arad 81. Sartori, Giovanni, 1987 – The Theory of Democracy Revisited. Chatam House

Publishers, New Jersey 82. Schattschneider, E.E., 1960 – The Semi – Sovereign, New York. 83. Setrov, M.I, 1971 – Organizaţia biosistem. Nauka, Leningrad 84. Simionescu, Veronica, 1980 – Ecologie. Ed. Univ. „Al.I.Cuza”, Iaşi

222

85. Smith, A.E. Wilder, 1980 – Originea omului, destinul omului. Ed. Ilinois 86. Stugren, B., 1965 – Ştiinţa evoluţiei. Ed. Politică, Bucureşti 87. Stugren, Bogdan, Killyen, H., 1975 – Ecologie, probleme generale şi de tehnologie

didactică. Ed. Did. şi Ped., Bucureşti 88. Stugren, Bogdan, 1982 – Probleme moderne de ecologie. Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti 89. Stugren, Bogdan, 1982 – Bazele ecologiei generale. Ed. Şt. şi Enciclopedică,

Bucureşti 90. Tattersal, Ian, 1999 – Les premiers exodes. Dassier pour la Science, p. 70-77 91. Taylor, Paul, 1986 – Respect for Nature, Princeton, New Jersey, Princeton

University Press 92. Teilhard, Chardin Pierre, 1997 – Fenomenul uman. Ed. Aion 93. Tufescu, Victor, Tufescu, Mircea, 1981 – Ecologia şi activitatea umană.

Ed. Albatros 94. Ţarcă, Mihai, 1997 – Demografie. Ed. Economică 95. Valenciuc, Niculai, 1993 – Ecologie umană. Note de curs 96. Vandebrock, G., 1969 – Evolution des vertébres. Ed. Masson & Cie 97. Varvara, Mircea, 1998 – Curs de ecologie. Ed. Univ. „Al.I.Cuza”, Iaşi 98. Varvara, Mircea, Zamfirescu, Ştefan, Neacşu, Petre, 2001 – Lucrări practice de Ecologie, Ed. Univ. „Al.I.Cuza” Iaşi 99. Weisz, P.B., 1963 – The science of biology. McGraw-Hill Book Company, Inc.

New York, Toronto, London 100. Wicken, J.S., 1979 – The generation of complexity in evolution: a thermodynamic and information – theoretical discussion. J. Theor. Biol., 77, 349-

365 101. Zavadski, K.M., 1961 – Ucenie o vide. Nauka, Leningrad.