26 Februarie 2014, ora 08:34

Armand Goşu: În relaţia cu Ucraina, România s-a uitat

spre trecut, iar Polonia spre viitor

http://www.timpul.md/articol/armand-gosu-in-relatia-cu-ucraina-romania-s-a-uitat-spre-trecut-

iar-polonia-spre-viitor-55768.html

Situaţia din Ucraina este un bun pretext de analiză nu doar a crizei din țara vecină, ci și a

modului în care înţelege România să joace în politica regională.

Despre politică externă, minorităţi şi drepturile acestora şi influenţele Rusiei în Ucraina, o

discuţie cu Armad Goşu, doctor în istoria Rusiei, conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice a

Universităţii Bucureşti, redactor şef al revistei 22, editată de Grupul pentru Dialog Social.

Armand Goşu a fost, între 2010 și 2012, consilier la Cabinetul ministrului de Externe pentru

fostul spaţiu sovietic.

cursdeguvernare.ro: Ce ar trebui să reţina România din “lecţia poloneză” în chestiunea

crizei din Ucraina? De ce s-a implicat Polonia/cu ce argumente? Ce a lipsit României să

joace la fel?

Armand Goşu: Polonia…. ar trebui să scriu o carte ca să vă răspund la întrebare. În vreme ce în

Ucraina se desfăşurau primele alegeri prezidenţiale şi referendumul pentru independenţă, la

Bucureşti, în Parlament, se vota o rezoluţie de condamnare a Pactului Molotov – Ribbentrop care

cerea restituirea teritoriilor care au aparţinut României Mari. Polonia, care a dispărut în urma

Pactului sovieto-nazist din 1939, s-a uitat spre viitor, România din cauza unei elite ilegitime,

aflate la putere, s-a uitat spre trecut. Cum Ceauşescu, reprezentant al ocupaţiei sovietice, s-a

legitimat prin naţionalism, la fel şi ofiţerimea din Securitate şi mica nomenklatură, ieşite din

ceaţa lui decembrie 89, au mizat pe manipularea naţionalistă. Şi au reuşit să strice câteva dosare

de politică externă.

Ce ar trebui să reţină România?

a) în sistemul de securitate şi politică externă să funcţioneze meritocraţia. Vremurile sunt

complicate, nu avem voie să jucăm la ruletă viitorul acestei ţări. Pot să rămână pe televiziuni, să

comenteze ce vor ei, dar nu trebuie lăsaţi în sistemul de securitate oameni care nu sunt pregătiţi

serios. Pot produce daune enorme statului român, mergând până la a-i pune existenţa în pericol.

b) politica estică nu se rezumă la Republica Moldova. Vreme de 24 de ani, mai toată lumea de la

Bucureşti s-a concentrat asupra Republicii Moldova. Şi n-am obţinut mare lucru, în ciuda

resurselor investite. Dacă vrem rezultate, trebuie să facem politică estică integrată, ca în orice

minister de Externe din lume. Cu un subsecretar de stat care să se ocupe de spaţiul euro-asiatic,

un tehnician, un expert, cum au polonezii, elveţienii, americanii…. Repet, dacă vrem rezultate!

c) Bucureştiul are interesele lui, care nu coincid întotdeauna cu interesele Chişinăului. România

ar trebui să aibă propria politică externă faţă de Ucraina, Rusia, Caucazul de Sud, Asia Centrală,

nu s-o facă prin ochelarii altui stat. MAE şi alte instituţii ar trebui să renunţe să mai apeleze la

expertiza celor din Republica Moldova (care-şi vor fi dobândit cetăţenia română) pentru că: 1)

Cei mai mulţi nu cunosc spaţiul respectiv; 2) E frustrant pentru ei să fie diplomaţi/ analişti de

rangul doi, buni doar pentru spaţiul euro-asiatic, de care nu vrea nimeni să se ocupe/ unde nu

vrea altcineva se se ducă la post; ei de ce nu pot merge la Paris, Berlin sau Washington?; 3)

Problemă de clearance (ORNISS), dacă dai astfel de certificate îţi bat obrazul partenerii

strategici….; 4) Atunci când acreditezi diplomaţi români născuţi în URSS (care şi-au dobândit

cetăţenia română) ţara în care o faci se crede desconsiderată….. cum adică, n-aţi putut să

trimiteţi aici pe altul? Am simţit acest lucru în discuţiile cu diplomaţi străini…. În acelaşi timp,

nu pot să nu observ faptul că absovenţi de istorie, ştiinţe politice din Republica Moldova au

contribuţii foarte importante la dezbaterea publică din România despre spaţiul estic. Unii mi-au

fost studenţi sau masteranzi. A fost o onoare pentru mine să lucrez cu ei, să le coordonez tezele,

dizertaţiile care sunt printre cele mai bune realizate în ultimul deceniu în România, pe aceste

domenii. Sunt convins că măcar unii dintre ei vor face cariere solide în centre de analiză,

fundaţii, ca experţi, în România sau aiurea în lume. Dar rezervorul s-a epuizat, noile generaţii de

studenţi care vin din Republica Moldova nu mai ştiu limba rusă, nu mai ştiu spaţiul ex-sovietic,

nu mai sunt interesaţi….

d) România ar trebui să înceapă neîntârziat un program de formare de experţi, tineri studenţi,

masteranzi trimişi cu burse de stat în aceste regiuni/ţări. Cum a făcut Polonia, care are doar pe

Est un corp de circa 1000 experţi, în universităţi, institute de cercetare, centre de analiză, repet

experţi polonezi! Pe lângă ei, mai sunt şi numeroşi academici ucraineni, ruşi căsătoriţi în

Polonia, chiar şi români sau unguri. Ar trebui trimişi cu burse de studii sute de tineri în aceste

țări. Poate că 10 maxim 20% dintre ei, vor confirma, vor putea deveni experţi de primă mână.

Dacă statul român are nevoie de experţi pe Est, şi are mare nevoie, ar trebui urgent să iniţieze un

astfel de program. Până şi Ceauşescu a înţeles acest lucru, iar în anii 1965-74 în diverse ţări au

fost trimişi sute de tineri ca să se specializeze. Instituţiile statului român au funcţionat graţie lor

până acum câţiva ani. Biologia şi-a spus cuvântul, au îmbătrânit, au ieşit la pensie, alţii au murit.

Nu are cine să-i înlocuiească. Deci, urgent, fără nici un fel de ingerinţă politică, România – dacă

vrea să conteze, chiar şi în jocuri mici, regionale – trebuie să-şi formeze un corp de experţi, care

să cunoască foarte bine, direct, la faţa locului, aceste spaţii.

e) Continuitate în politica externă. Sikorski este de 7 ani ministru de Externe. Dacă-l dai jos pe

Baconschi, singurul care a mai mişcat ceva pe relaţia cu Ucraina, în ultimul deceniu, nu trebuie

să arunci la coş tot ce a făcut pe aceste dosare doar pentru că nu-ţi place Baconschi. Fostul

ministru reuşise să aibă o relaţie excelentă cu Sikorski, se sprijineau unul pe altul pe Republica

Moldova şi Ucraina, Baconschi avea o relaţie bună cu Grîşcenko, ministrul ucrainean de

Externe, a avut două vizite foarte bune, la Bucureşti şi Kiev, în 2011. Dacă ar fi continuat

Baconschi, sigur că România ar fi contat şi ea în jocul jocul diplomatic complicat cu Ucraina.

Trebuie să înţelegem că la nivelul acesta de decizie politică, funcţionează şi relaţia personală,

chimia personală. Întâmplarea face că Baconschi avea o bună chimie cu Sikorski, Grîşcenko,

Westerwelle, foarte bună cu Leancă etc. Vorbea cu ei pe mobil, fără comunitate de presă pe site-

ul MAE…. În momente de criză, cum a fost cazul acum, aceste amănunte sunt decisive.

România n-are un Sikorski pentru că nu vrea. Ei îi place mediocritatea gălăgioasă. Altfel,

Baconschi şi Sikorski sunt amândoi născuţi în februarie 1963, la câteva zile distanţă. Aveau

relaţii bune, vorbeau la telefon…. se puneau de acord înaintea şedinţelor grupurilor de prieteni ai

Ucrainei sau Republicii Moldova la Bruxelles sau Luxemburg. Ştiu toate aceste lucruri pentru că

eram consilierul ministrului de Externe pentru spaţiul euro-asiatic şi lucram personal pe aceste

dosare, împreună cu colegi, mulţi dintre ei admirabili, din MAE sau din alte instituţii. Chiar

faptul că miniştrii de Externe, cu excepţia notabilă a lui Baconschi, n-au avut la cabinet consilieri

pe spaţiul ex-sovietic spune foarte mult despre cum se face politică externă în România.

După cum vedeţi, destul de multe îi lipseşte României pentru a face politică estică serioasă,

pentru a conta cu adevărat în jocurile regionale.

Pentru relaţiile româno-ucrainene nu vor veni vremuri

uşoare.

cursdeguvernare.ro: Cum caracterizati reacţia autorităţilor române – Preşedinţie şi MAE,

instituţii abilitate cu gestionarea politicii externe a ţării, pe parcursul crizei?

Armand Goşu: Preşedintele Băsescu mi-a părut mai atent la ce se întâmplă în Ucraina. Poate că

văzând ce se întâmplă acolo regretă că n-a dus la sfârşit proiectul început împreună cu Baconschi

de a rezolva câteva din dosarele pe relaţia cu Ucraina. Potrivit acelei agende, repet rupte în

ianuarie, odată de scoaterea de către Boc a lui Baconschi din guvern, preşedintele Băsescu ar fi

vizitat Kievul la începutul verii 2012, s-ar fi deschis ICR la Kiev (se găsise în ianuarie clădire

pentru ICR), s-ar fi semnat acordul privind micul trafic de frontieră, blocat din 2007. Un astfel de

acord a semnat Cristian Diaconescu cu Republica Moldova, în toamna 2009, după formarea

primului guvern Vlad Filat. Evident că etnicii români din Ucraina ar fi fost primii care ar fi avut

de câştigat de pe urma acordului româno-ucrainean, dar se pare că nimeni nu e interesat la

Bucureşti de soarta lor. Despre MAE nu pot să spun nimic, de vreme ce n-a făcut nimic. Oricum,

nimic despre care să se ştie public. Pentru relaţiile româno-ucrainene nu vor veni vremuri uşoare.

Sunt convins de lucrul ăsta.

cursdeguvernare.ro: Cum va fi afectată comunitatea româneasca din Ucraina de prezenţa

naţionaliştilor în structurile centrale de putere de la Kiev?

Armand Goşu: Comunitatea românească n-are nici un program iredentist, nici transmis din alte

capitale, cum ar fi Bucureştiul. Ea nu-şi propune modificarea graniţelor Ucrainei, unirea cu

România sau cu Republica Moldova. Ea vrea să se integreze în ţara în care trăieşte, să-i respecte

legile, păstrându-şi limba, obiceiurile, tradiţiile proprii. Cât despre naţionalişti în structurile

centrale….. care naţionalişti? Care structuri centrale? Să aşteptăm formarea guvernului,

deocamdată despre naţionalişti, neo-fascişti, radicali şi extremişti vorbeşte propaganda

moscovită.

cursdeguvernare.ro: Este capabilă comunitatea românească să îşi apere singură drepturile?

Armand Goşu: Din ce am văzut până acum, da! Şi o face bine singură, fără Bucureşti. Mai

bine decât împreună cu Bucureştiul, care de multe ori nu înţelege mare lucru, stricând în

felul ăsta. Dar pentru asta trebuie să vorbiţi cu asociaţii şi lideri autentici, nu cu cei care

fac negoţ cu cetăţenii şi burse şcolare.

România ar trebui să facă o analiză serioasă a celor 22 de

ani de relaţii cu Ucraina

cursdeguvernare.ro: Cum ar trebui să se poziţioneze România pentru a apăra- efectiv şi

eficient- drepturile comunităţilor româneşti?

Armand Goşu: România ar trebui să facă o analiză serioasă a celor 22 de ani de relaţii cu

Ucraina. Să tragă concluziile. Şi să-i îndepărteze de aceste dosare pe cei care se fac vinovaţi de

fundătura în care se află această relaţie, de la MAE, la SIE, SRI, consilieri prezidenţiali etc. Dacă

Bucureştiul decide că principalul obiectiv e să ocupe teritoriile care au aparţinut odată României

Mari, să se înarmeze de război, să iasă din NATO şi UE şi să facă alianţă cu Rusia împotriva

Ucrainei. Să-i declare război şi s-o împartă împreună cu Rusia…. Nu e complicat! Trebuie doar

logică, consecvenţă…. Altfel, nu putem spune că susţinem integritatea teritorială a Ucrainei şi

producem declaraţii care sugerează că o sabotăm, evident că sub diverse pretexte, cum e cel

privind minorităţile…. Riscăm să fim acuzaţi de schizofrenie dacă nu corectăm comportamentul

nostru.

cursdeguvernare.ro: În ce măsură este importantă aborgarea legii privind limbile

regionale? Reprezentanţi ai românilor din Ucraina spun că aceasta a fost o lege “născută

moartă”, pentru că aplicarea sa nu a fost posibilă în justiţie, de exemplu.

Armand Goşu: În nici o măsură. Liderii Euromaidanului au anunţat că pregătesc o nouă lege a

minorităţilor. Cum bine amintiţi, vechea lege n-a funcţionat, era o lege moartă.

cursdeguvernare.ro: Preşedintele Băsescu a anunţat, săptămâna trecută, că România este

pregatită pentru orice, începând cu primirea refugiaţilor. Ce înseamnă acest lucru, ce

mecanisme credeţi/ştiţi că au fost puse în mişcare?

Armand Goşu: Nu ştiu, nu cred că înseamnă mare lucru. Probabil că sunt exerciţii retorice şi

nimic mai mult. Faptul că preşedintele Băsescu urmăreşte ce se întâmplă la Est, este de salutat.

Sper să nu fie singurul.

Există riscul ca să urmeze luni, chiar ani, de haos politic

cursdeguvernare.ro: Care este cel mai periculos, dar plauzibil scenariu pentru Ucraina în

viitor?

Armand Goşu: Perpetuarea stării de haos politic, pe fondul dezamăgirii populaţiei care are mari

aşteptări de la revoluţia Euro-maidanului. Există riscul ca să urmeze luni, chiar ani, de haos

politic. Fără nici o garanţie că după aceea vom avea o Ucraina stabilă, democratică, care-şi

asumă valori occidentale.

cursdeguvernare.ro: Cum vedeţi bătălia din sânul a ceea ce era opoziţia de până la

plecarea lui Viktor Ianukovici, acum când şi Iulia Timoşenko, şi Vitali Klitschko au

anunţat dorinţa de a candida la preşedinţie?

Armand Goşu: Avocatul doamnei Timoşenko a rectificat declarând că <doamna de fier> n-a

exprimat intenţia de a candida la preşedinţie. Ce ştim, deocamdată, este că doamna Timoşenko

va pleca în Germania la tratament. E prea devreme ca să facem calcule privind candidaturile la

preşedinţie. Să nu ne grăbim.

cursdeguvernare.ro: Îşi poate permite Rusia să renunţe la Ucraina?

Armand Goşu: În ciuda comentatorilor români care par convinşi că Ucraina aparţine Rusiei,

lucrurile n-au stat deloc aşa în ultimii 22 de ani. Deci, Rusia n-are cum să renunţe la ce nu are.

Sursa: cursdeguvernare.ro

Armand Goșu / Războiul Rusiei împotriva

Ucrainei. Cum se poziționează România?

De Armand Goșu | 2.3.2014

http://cursdeguvernare.ro/armand-gosu-razboiul-rusiei-impotriva-ucrainei-cum-se-pozitioneaza-

romania.html

Chiar dacă oficial Moscova nu a declarată Kievului război, de câteva zile, în diferite puncte ale

teritoriului Ucrainei, au loc operațiuni militare ale trupelor regulate și detașamentelor speciale.

Practic, cele mai sumbre scenarii legate de evoluția situației din Ucrainei par a se materializa.

După terminarea Jocurilor Olimpice, Vladimir Putin a preluat inițiativa și croșetează o plasă din

care Ucraina nu va putea scăpa ușor. Cel puțin până acum, succesiunea acțiunilor Moscovei

indică faptul că ele au fost din vreme pregătite, că nimic important n-a fost lăsat la voia

întâmplării. Potrivit unor publicații din Rusia și Ucraina, un rol important în pregătirea strategiei

l-ar fi jucat ideologul Vladislav Surkov (cel care a formulat conceptul <<democrației

suverane>>), care vizitând recent Crimeea s-a întâlnit cu comandamentul Flotei Mării Negre și

cu liderii politici de la Simferopol. La 10 zile după această vizită, a început pregătirea activă

pentru punerea în practică a scenariului.

Ce obiective urmărește Rusia declanșând acest război?

a). Președintele Putin spune că viața etnicilor ruși de pe teritoriul Ucrainei este în pericol

(Comunicatul de presă al Președinției Federației Ruse, www.kremlin.ru, postat la 2 martie, 1.20

„Президент России акцентировал наличие реальных угроз жизни и здоровью граждан

России и многочисленных соотечественников, находящихся на украинской территории.

Владимир Путин подчеркнул, что в случае дальнейшего распространения насилия на

восточные регионы Украины и Крым Россия оставляет за собой право защитить свои

интересы и проживающее там русскоязычное население.” – Președintele Putin insistă asupra

pericolelor reale care amenință viața și sănătatea cetățenilor Rusiei …. de pe teritoriul ucrainean.

Putin a subliniat că în cazul continuării răspândirii violențelor în regiunile de Est ale Ucrainei și

în Crimeea, Rusia își rezervă dreptul de a apăra propriile interese și populației rusofonă care

locuiește acolo.) Acesta este obiectivul pe care Moscova și-l asumă public: apărarea vieții

rusofonilor din Ucraina și a cetățenilor ruși – iar distribuirea de pașapoarte rusești a luat

avânt în ultimele luni.

Dacă ne-am lua după documente am constata lunga tradiție umanitară a Kremlinului. La 17

septembrie 1939, Stalin a ordonat ocuparea estului Poloniei, după cum s-a înțeles cu Hitler,

acordul fiind fixat în Pactul Molotov-Ribbentrop. În nota guvernului sovietic adresată

Ambasadei poloneze de la Moscova, URSS spunea că nu poate tolera ca „frații ucraineni și

bieloruși care trăiesc pe teritoriul polonez, să fie abandonați, fără nici o protecție”. Și în 2008,

Rusia a atacat Georgia pentru a apăra pașapoartele rusești din Osetia de Sud.

Consiliul Federației a votat sâmbătă, 1 martie, în unanimitate, o rezoluție care permite

președintelui Putin să trimită trupe în Ucraina – gest teatral, trupele ruse, fără votul camerei

superioare, acționau de trei zile în Crimeea. Rezoluția Consiliului Federației a fost votată pe baza

informațiilor privind jerftele umane din rândul cetățenilor ruși, informații difuzate de Valentina

Matvienko („sunt victime, inclusiv printre ruși”). Ziariști ucraineni au telefonat consulului

general al Rusiei din Crimeea. Supriză, neplăcută pentru Kremlin: nici o jerfă umană, cu sau fără

pașaport rusesc. (Interfaks – Ukraina)

b). Dacă ne uităm la istoria mai veche a Rusiei, la Ivan cel Groaznic de pildă, sau mai

recentă, la Stalin, observăm că argumentul privind tradițiile umanitare ale liderilor de la

Kremlin este puțin șubred. Deci, care ar fi adevăratele obiective ale Rusiei?

Obiectivul strategic al Kremlinului este recalibrarea Rusiei ca pol mondial de putere, într-o

lume multipolară, alături de SUA, China, UE. Pentru atingerea acestui obiectiv, planul tactic

al Rusiei este să-și refacă imperiul. Elita rusă gândește politica externă și de securitate într-o

grilă realistă, în care teritoriul este valoarea supremă, cu elemente de gândire strategică care

trimit la cancelarul Gorceakov. În afară de Țările Baltice, care au aderat la structurile

occidentale, celelalte republici sovietice sunt vizate pentru proiectul Uniunii Euro-Asiatice și al

Uniunii Vamale, în care Rusia își asumă un rol de lider fondator.

Dintre toate fostele republici sovietice, Ucraina este perla coroanei. Din cauze istorice,

geografice, culturale de Ucraina depinde succesul sau eșecul proiectelor Moscovei de refacere a

unității politice a acestui spațiu. Numai că Ucraina vrea să se apropie de Occident, a avansat în

negocierea unor acorduri cu UE, iar cu ceva ani în urmă, chiar cu ocazia summit-ului de la

București (aprilie 2008), Ucraina bătea la ușa NATO.

Pentru Rusia este vital ca Ucraina să nu fie integrată în structuri euro-atlantice, precum

UE sau NATO. Pe lângă mâna de ajutor pe care elita politică de la Kiev și calitatea precară a

politicilor publice produse de aceasta în Ucraina în ultimii 20 de ani a dat-o Rusiei, nici din

partea Occidentului nu s-a putut observa, mai ales după vara 2008, vreo determinare pentru a

oferi o perspectivă clară Ucrainei.

Dacă rațiuni geostrategică și nu umanitare determină Rusia să împiedice evadarea Ucrainei din

„fostul spațiu sovietic” și o posibilă integrare a ei în structurile occidentale, unde de fapt nu a

invitat-o nimeni, variantele tactice – maximale sau minimale – în actualul context sunt destul de

variate.

Nu voi rezuma situația de pe teren, din Crimeea și estul Ucrainei. Amănuntele sunt cunoscute.

Rusia va destabiliza Ucraina prin acțiuni militare dar mai ales prin propaganda masivă și

eficientă potrivit căreia la Kiev au venit neo-fasciști la putere, că populația este îngrozită de

Maidan, că în unele regiuni ale Ucrainei se impune intervenție umanitară mai ceva ca în Bosnia,

Kossovo sau Osetia de Sud.

Pregătindu-și atent mișcările în această criză, Rusia are o paletă largă de opțiuni.

Rusia e pregătită de război și-l va purta dacă va fi cazul. Totul depinde de reacția celorlalți

actori. Obiectivele de etapă ale Rusiei se vor modifica în funcție de reacția Ucrainei, a Statelor

Unite, a Marii Britanii, a Turciei, în funcție de evoluția conjuncturii internaționale. În cazul în

care aceste capitale, dar mai ales NATO ca alianță politico-militară, vor reacționa decis

deplasând în zonă capacități militare care să amenințe superioritatea în oameni și armament a

armatei ruse, atunci Moscova va renunța la acest exercițiu de forță și se va replia. Numai că, în

logica oricărui aparat de securitate-politică externă, cu cât se va înainta mai adânc în această

criză, cu atât mai greu vor fi de oprit trupele rusești. Nu din cauză că președintele Putin nu știe să

spună „назад!”, ci pentru că nu va mai putea să dea o astfel de comandă.

În cazul în care se va evita războiul dintre Rusia și puterile occidentale (o reeditare a

Războiului Crimeei de acum un secol și jumătate), Moscova, în mod realist, are trei

opțiuni: a) anexarea Sevastopolului, portul militar, orașul cu toate utilitățile care deservesc

baza militară; b) Rusia poate sprijini formarea unui regim separatist în Crimeea, după

modelul Transnistriei etc; b) o largă autonomie pentru Crimeea, în cadrul – de ce nu? –

unei federații ucrainene.

Pentru a): Duma a votat joi, un proiect de lege care permite „anexarea pașnică” a unui teritoriu și

includerea lui în federație. b): puțin probabil, am păstrat această variantă, pentru că autoritățile de

la București o consideră cea mai probabilă, judecând după declarațiile domnului Băsescu; c):

scenariu plauzibil, după medierea internațională care să calmeze criza Kiev-Moscova,

federalizarea Ucrainei ar putea fi sprijinită atât de Rusia cât și de către Germania, care a și

sugerat un astfel de proiect.

O federalizare va permite consolidarea influenței rusești în regiunile de est și sud ale Ucrainei.

Federalizarea s-ar realiza prin instrumentele democrației directe, inaugurată pe Euro-Maidan. Ar

putea lua forma referendumurilor privind statutul regiunilor. Implementarea rezultatelor voturilor

populare s-ar putea realiza prin intermediul consiliilor locale și republicane, cu activa susținere a

militarilor ruși, prezenți în Ucraina pentru a apăra populația civilă de „pogromurile” neo-

fasciștilor.

Riscul tensiunilor inter-etnice este ridicat. De pildă, în Crimeea, 13-15% din populație este

formată din tătari crimeeni care recunosc noile autoritățile de la Kiev și care se uită cu mare

rezervă spre Rusia, unde frații lor musulmani sunt vânați nu doar de către poliție

și servicii secrete ci și de către grupările neo-fasciste de tipul „Nași”. Mai multe delegații din

Tatarstan au sosit în Crimeea, încercând să calmeze comunitatea tătarilor de aici ca nu cumva să

strice jocurile rusești din peninsulă.

Legitimarea organelor locale rezultate în urma unor astfel de revoluții pe invers, adică pro-Rusia,

s-ar putea realiza prin intermediul președintelui Viktor Ianukovici. El le va recunoaște drept

legitime și va afirma că noiile consilii locale sunt legale, iar ele îl vor recunoaște pe Ianukovici

drept președinte. Asta nu înseamnă că Ianukovici va fi repus în fotoliul de președinte al Ucrainei.

Am construit un simplu scenariu, pe baza elementelor pe care le am din presa centrală și

regională ucraineană și rusă. Sunt zeci de astfel de scenarii pe piață, în acest moment.

Ucraina. Evoluția va depinde esențial de noua putere de la Kiev, de starea de spirit a

ucrainenilor. Chiar dacă din punct de vedere militar superioritatea rușilor este evidentă, acest

lucru ar putea fi insuficient pentru a convinge autoritățile de la Kiev să facă concesii majore.

Câteva date ar trebuie avute în vedere: bună parte a noii administrații de la Kiev este formată din

persoane care nu au experiență, miniștri imprevizibili, aflați încă sub mirajul Euro-Maidanului;

de altă parte, ei sunt puși să conducă un aparat birocratic, pe care în vreme de pace nu l-ar putea

controla decât după câteva luni; starea de spirit de la Kiev, din Ucraina centrală și de vest este

profund anti-moscovită, pentru că fostul fostul președinte Ianukovici este asociat cu președintele

Putin. În ultimele luni, patriotismul, naționalismul ucrainean a atins cote înalte în manifestările

lui.

Tot acest cocktail poate fi exploziv în cazul în care Rusia nu-și retrage trupele peste graniță sau

în cazărmile din Crimeea. Agresiunii militare rusești i-ar putea răspunde tineri naționaliști

ucraineni, în mâinile cărora ar putea ajunge arme…. Un război de guerilla urbană în centrul

Europei ar fi un scenariu de coșmar, dar nu trebuie exclus.

Statele Unite. Președintele Obama a purtat vineri seară o lungă convorbire telefonică cu liderul

de la Kremlin. Din comunicatul președinției ruse rezultă că V. Putin a insistat asupra drepturilor

minorității ruse care ar fi grav încălcate de noile autorități de la Kiev. Însă, potrivit anunțului

pentru presă al Casei Albe, președintele Obama a invitat Rusia să se adreseze ONU și OSCE,

care se ocupă cu protejarea minorităților.

Cât privește intervenția miliară rusească din Ucraina „President Obama made clear that Russia’s

continued violation of Ukraine’s sovereignty and territorial integrity would negatively impact

Russia’s standing in the international community. In the coming hours and days, the United

States will urgently consult with allies and partners in the UN Security Council, the North

Atlantic Council, the Organization for Security and Cooperation in Europe, and with the

signatories of the Budapest Memorandum. The United States will suspend upcoming

participation in preparatory meetings for the G-8. Going forward, Russia’s continued violation of

international law will lead to greater political and economic isolation”. Deocamdată, e maximul a

ceea ce a putut produce Casa Alba în această criză.

Comunicatul mai conține o sugestie de mediere între Moscova și Kiev, dar nu sunt create

condiții pentru așa ceva. Luni ar putea veni un răspuns de la NATO ceva mai consistent adresat

Rusiei, cu deplasări de trupe spre bazinul Mării Negre. În acest moment, e puțin probabil că

Putin își va modifica planurile pentru că liderul american ar putea să nu participe la G – 8, la

Soci, în vară. Oricum, relațiile ruso-americane sunt mai proaste acum decât în unele perioade ale

Războiului Rece. Numai că Moscova nu mai este o prioritate pentru Washington, care se

concentrează acum pe regiunea Asia – Pacific.

Ar fi trebuie să scriu un paragraf despre UE, despre Ashton, Barroso, Van Rompuy. Dar

pentru demnitarii Bruxelles-i weekend-ul este sfânt!

Turcia. Ankara a fost și este un actor important în bazinul Mării Negre. Rolul Turciei ar putea

crește și pentru că în Crimeea este o importantă populație tătară. Firul roșu al diplomației turce în

crize care implică Rusia se rezumă la următoarea afirmație: cu cât mai departe rămâne Rusia de

granița Turciei cu atât mai bine pentru Ankara. O prezentă consistentă a Rusiei în Crimeea nu va

bucura Ankara. Iar Turcia are și instrumente să creeze dificultăți. Nu e clar dacă vrea să le

folosească, dată fiind agenda internă încărcată din Turcia în următoarele luni.

Polonia. Varșovia rămâne implicată în Ucraina, fiind singura capitală pentru care democratizarea

și racordarea Ucrainei la Occident este un obiectiv strategic. Ochiul vigilent al Poloniei pe

Ucraina ar putea fi decisiv. Varșovia va putea modera excesele noii administrații și deveni un

facilitator de contacte între Ucraina, pe de o parte, NATO, UE, pe de alta.

Unde se situează România?

În ciuda faptului că România are 650 km frontieră comună cu Ucraina (mai mult decât Polonia,

542 km, Ungaria – 135 km, Slovacia – 98 km), dar mai puțin decât Rusia (2000 km) sau Belarus

(975 km), relațiile cu Kievul nu se bucură de atenția meritată. Agenda bilaterală este dominată de

problema minorității române/moldovenești din Ucraina.

Revoluția Portocalie ar fi putut reprezenta un moment de încărcare a relației bilaterale cu un

conținut pe măsura potențialului celor două țări. Euro-Maidanul a fost o altă ocazie de relansare

a relației cu Ucraine, pe care autoritățile de la București au ratat-o.

România n-a fost alături de Grupul de la Weimar (Polonia, Germania, Franța) la Kiev

pentru a negocia acordul putere-opoziție, deși era mai îndreptățită să fie prezentă acolo de

lungimea frontierei comune, nu însă de istoricul negativ al relației bilaterale cu Ucraina. România n-a fost nici măcar alături de Ungaria, Cehia și Slovacia, care au recunoscut guvernul

provizoriu condus de Arsei Iațeniuk. România a fost astfel expediată într-o grupă a popoarelor

pravoslavnice din UE, alături de Bulgaria, Grecia și Cipru. Lucrurile sunt chiar mai grave dacă

ne uităm la comunicatele Președinției și ale MAE.

Care este ideea centrală a acestor comunicate?

Liderii politici din opoziția ucraineană „să se delimiteze de elementele radicale violente

și să nu se asocieze unor acte provocatoare la adresa forțelor de ordine”, cerea

președintele Băsescu, într-un Apel, la 20 februarie.

Ministrul Titus Corlățean a participat la Budapesta, la întâlnirea Grupului Vișegrad +

Grecia, Bulgaria, România. Aici, șeful diplomației române „a exprimat precuparea față de

abrogarea de către Parlamentul Ucrainei a Legii Ucrainei privind principiile politicii de

stat în domeniul lingvistic” (comunicat MAE, 24 februarie).

Tot la 24 februarie, într-un alt comunicat, MAE menționează că „urmărește cu maximă

atenție”, „exprimă profunda preocupare” pentru că ar fi fost încălcate drepturile

lingvistice, odată cu abrogarea legii limbilor națioanale.

Legea limbilor regionale din Ucraina a avut o miză electorală în 2010, mai ales pentru

minoritatea rusă din Ucraina. În ce-i privește pe români, această lege a contribuit la atragerea de

voturi către Partidul Regiunilor condus de Viktor Ianukovici. Legea a fost literă moartă de la

început. Să-ți manifești îngrijorarea pentru o lege care oricum nu se aplica este un gest

diplomatic discutabil. Și dacă chiar ești îngrijorat de ce nu te manifești mai discret? În astfel de

situații discreția este mai eficientă.

În fapt, România și-a însușit punctul de vedere al Rusiei. Tot în 24 februarie, cu câteva ore

înaintea comunicatului MAE, ministerul rus de Externe a difuzat un comunicat ceva mai dur, în

care vorbește despre interzicerea limbii ruse, despre lustrație, despre neo-naziști, despre

monumentele sovietice care sunt date jos.

Funcționarii militari sau civili de la București, din sistemul de securitate și politică externă, sunt

atenți la cele mai mici detalii. Nu se publică întâmplător, în probleme atât de sensibile, astfel de

comunicate.

De ce această poziționare anti-EuroMaidan și apropiată de cea a Rusiei?

Fie analizele experților indică faptul că Rusia va ieși învingătoare din confruntare și-și va

consolida influența regională; interesul american pentru regiune scade tot mai mult, iar

România va trebuie să se acomodeze cu avansul tot mai evident al Rusiei. Analizarea

liniei politice adoptate de București indică faptul că România nu se mai consultă cu aliații

ei și în consecință este departe de pozițiile lor. Nici măcar parteneriatele strategice cu

vecini din regiuni precum Polonia și Turcia nu funcționează în aceste momente de criză,

ceea ce este îngrijorător.

Fie sunt dosare în lucru pe care Bucureștiul vrea să le protejeze. Care ar putea fi acele

dosare pe care le discutăm cu Rusia? Tezaurul? puțin probabil. Transnistria? nici vorbă,

în 2011 a fost singura dată când însărcinatul rus a venit la București pentru consultări.

Republica Moldova? Greu de crezut! Atunci? Suntem într-un an electoral iar în anii

electorali, 2004, 2009, liderii politici de la noi vor să fie trași în poză cu mai marii de la

Moscova. Trei ar fi posibilele variante: vizita dlui Băsescu la Moscova; vizita premierului

Dmitri Medvedev la București; vizita ministrului de Externe Serghei Lavrov la București.

Cum nici unul dintre cei trei demnitari români, beneficiari ai acestor vizite nu și-a anunțat

intenția că va candida la prezidențialele din 2014, scenariul nu pare să aibă logică.

Poate vreunul dintre cei trei se răzgândește și candidează.

Sau poate că nici una dintre cele două explicații nu este valabilă. În acest caz, MAE și alte

instituții au o reală problemă de a înțelegere corect ce se întâmplă în lume, în jurul României, de

adaptare a poziției Bucureștiului la un context inernațional destul de fluid, în permanentă

schimbare. Ar fi foarte grav ca lucrurile să stea tocmai așa. Ar fi o problemă se securitate

națională.

***

Armad Goşu este doctor în istoria Rusiei, conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice a

Universităţii Bucureşti, redactor-şef al Revistei 22

Armand Goşu/ Viitorul Republicii Moldova

și conflictul Rusia-Ucraina

De Armand Goșu | 21.3.2014

http://cursdeguvernare.ro/armand-gosu-viitorul-republicii-moldova-depinde-de-cum-se-va-

inchide-conflictul-rusia-ucraina.html

Şapte întrebări esenţiale în legătură cu resorturile unui conflict ce depăşeşte cu mult graniţa ruso-

ucraineană, dar mai ales şapte răspunsuri pentru o perspectivă corectă asupra viitorului.

1. Ce vrea Rusia de la Ucraina?

Moscova vrea ca Ucraina să rămână în sfera de influență a Rusiei. Adică să participe la toate

formele de colaborare economică și politică, să intre în Uniunea Vamală (Rusia-Belarus-

Kazahstan) și în proiectata Uniune Euro-Asiatică.

Ucraina este prea importantă pentru Rusia, pentru că, în primul rând, în mitologia națională,

Rusia kieveană este momentul fondator, toate narațiunile despre istoria Rusiei pleacă de la

acest punct.

În al doilea rînd: politic. Moscova face acum în Ucraina proba capacității sale de a

reconstrui un imperiu teritorial. Referendumul pentru independență din Ucraina, de la 1

decembrie 1991, a decis soarta URSS, care s-a destrămat peste câteva săptămâni. Fără Ucraina,

Moscova n-ar fi fost imperiu. Anexarea unei jumătăți de Ucraină la 1654 și continuarea

avansului spre Vest în vremea lui Petru I și, mai ales, Ecaterina II, au contribuit la transformarea

Rusiei în imperiu.

Astăzi, ieșirea Kievului de pe orbita Moscovei, ar putea pecetlui soarta Rusiei, care nu va mai

deţine resurse pentru un rol de primă mărime pe scena internațională. Va rămâne doar o putere

regională. Or, Rusia a fost doar imperiu, niciodată altceva, începând cu momentul cuceririi

hanatele de pe Volga, de la Kazani și Astrahani, cucerire realizată de către Ivan cel Groaznic.

Deci, Moscova – dacă pierde Ucraina – va trebui să se reinventeze politic, să accepte că

poate avea alt destin decât cel imperial. Nu e deloc simplu.

În al treilea rând, e vorba de securitatea Rusiei, așa cum este ea înțeleasă la Kremlin.

Pentru liderii ruși securitatea țării lor depinde și de controlul asupra Ucrainei, care-i văzută drept

culoar de acces spre inima Rusiei, care e Moscova. Dacă nu poate fi ocupată și încorporată

(scenariul ideal pentru Kremlin), atunci câmpia ucraineană trebuie transformată într-o

„zonă tampon” și finlandizată. Adică, dacă nu e sub controlul Rusiei, măcar să nu intre sub

cel al Occidentului.

În al patrulea rând, economic: Ucraina este importantă pentru economia Rusiei. Nu doar

cărbunele și oțelul din Donbass ci și fabricile de avioane și rachete din Dnepropetrovsk sunt bine

conectate la economia Rusiei. Totodată, Ucraina este traseul de tranzit spre piețele din Vest al

hidrocarburilor exportate de Rusia. Demografic, Ucraina înseamnă 45 de milioane de locuitori,

una dintre puținele piețe pe care Rusia poate concura nu doar cu petrol, gaz și Kalașnikov.

Deci, nu Crimeea este miza Rusiei, ci Ucraina, întreaga Ucraină. Ce înseamnă asta? Că

Rusia încearcă acum să revizuiască ordinea internațională configurată după Războiul

Rece. Moscova vrea ca Bruxelles-ul și Washington-ul să recunoască Rusiei zona exclusivă de

influență în așa numita „străinătate apropriată”, adică în fostele republici sovietice. Iar pentru a

atinge aceste obiective, Rusia apelează nu doar la mijloace politice și economice ci și militare.

2. Anexarea Crimeei menţine Ucraina în sfera de influenţă a

Rusiei?

Nu, tocmai că anexarea Crimeei ar putea arunca Ucraina în brațele Occidentului. Dar asta

probabil că se înțelege la Moscova. De aceea, nu cred că alipirea peninsulei la Federația Rusă

poate fi singurul obiectiv al Moscovei.

De regulă, pentru Rusia considerațiile strategice sunt mai puternice decât celelalte argumente,

deci Ucraina, oricum cea mai mare parte a ei, ar trebui – din perspectiva Moscovei – să

rămână în zona rusă de influență și nicidecum să adere la UE și NATO, nici măcar într-un

viitor îndepărtat. Cum ar putea Rusia s-o țină prizonieră? Prin federalizare, care să prezerve pe

termen mediu și lung influența Rusiei în estul și sudul Ucrainei. Și printr-un statut de neutralitate

politico-militară, așa cum se menționează în documentul avansat vineri, 14 martie, la Londra, de

către ministrul de externe Serghei Lavrov omologului său american, John Kerry. Deci, o

finlandizare a Ucrainei, dacă vreți. Cum șansa ca liderii de la Kiev să accepte această

variantă sunt foarte mici, Moscova va crește presiunea prin Ruso-Maidane, la Harkov,

Donețk, urmează Odessa. În această etapă acțiunile Ministerului ucrainean de Interne sunt

decisive.

Dacă vor ține sub control situația din est și sud, dacă vor împiedica apariția unor grupări

puternice paramilitare pro-ruse, dacă vor limita infiltrările dinspre Rusia, dacă vor împiedica

vărsările de sânge, pentru a nu da pretext președintelui Putin să trimită armata în Ucraina, atunci

Kievul mai are o șansă, iar țara vecină un viitor. Evoluția acțiunilor rusești împotriva Ucrainei

va depinde și de hotârârea cu care Occidentul, UE și SUA, va calibra sancțiunile economice

și politice.

3. Care sunt mijloacele pe care le utilizează Kremlinul

pentru a-şi atinge obiectivul?

Rusia a anexat Crimeea iar acum extinde conflictul în estul și sudul Ucrainei. Instabilitatea care

poate cuprinde Ucraina va permite Moscovei să discrediteze și să îndepărteze de la putere

forțele pro-europene, pentru ca în final să includă Ucraina în proiectata Uniune Euro-

Asiatică, pe care președintele Putin intenționează s-o construiască.

Tactica Moscovei este delegitimarea actualei puteri de la Kiev, instalarea anarhiei politice în țara

vecină, adâncirea crizei economice, adâncirea tensiunilor sociale. După care, Moscova impune

soluția federalizării. Într-un text mai vechi (http://cursdeguvernare.ro/armand-gosu-razboiul-

rusiei-impotriva-ucrainei-cum-se-pozitioneaza-romania.html) la 2 martie, vorbeam despre

scenariul rusesc de federalizare a Ucrainei. Nu mă mândresc cu faptul că am avut dreptate. La 14

martie, ministrul Lavrov a avansat secretarului american de stat, Kerry, tocmai soluția rezolvării

crizei prin federalizarea Ucrainei.

Este probabil ca regiuni din est și sud să-și declare unilateral autonomia. Moscova să sprijine

instalarea în aceste zone de autorități pro-rusești, cum s-a întâmplat în Crimeea.

4. Care sunt scenariile după care lucrează Rusia?

Prin toate canalele media, Moscova a lansat o imensă campanie de propagandă. Trebuie să

amintesc faptul că televiziunile rusești, media rusă, în general, sunt foarte populare în sudul și

estul Ucrainei, acolo unde sunt grupați etnicii ruși sau ucrainenii rusofoni.

În aceste zone, ca urmarea a propagandei moscovite agresive, imaginea noii puteri de la Kiev

este foarte negativă. Multe demonstrații aveau loc sub sloganuri respectabile, împotriva

fascismului, pentru pace, pentru reinstaurarea ordinii în țară, împotriva manifestărilor de anti-

semitism.

În unele cazuri, la Harkov și Donețk de pildă, avem documentate situații în care „turiști

ruși”, transportați în Ucraina cu autobuze fără numere și semne de identificare, au

provocat lupte de stradă, au atacat sedii ale administrațiilor locale, ale procuraturii, sedii de

miliție.

Presa ucraineană, dar și reprezentanți ai autorităților, vorbesc de 4-5000 de oameni, bărbați

tineri, atletici, între 20 și 40 de ani, care au venit din Rusia cu rol important în destabilizarea țării

vecine.

5. Este exclusă o intervenţie militară a Rusie în Ucraina?

De vreme ce la granița cu Ucraina sunt concentrate importante trupe, presa vorbește de 60.000 de

militari, o intervenție militară nu trebuie exclusă. O simplă scânteie, o provocare, e suficientă

pentru a oferi un pretext președintelui Putin ca să ordone ocuparea unor regiuni din

Ucraina. E și un război al nervilor aici. Cine cedează și apasă primul pe trăgaci.

În Crimeea sunt mii de militari ucraineni într-o mare dilemă. Autoritățile rusești le promit

prelungirea contractelor, păstrarea apartamentelor în care militarii locuiesc împreună cu

familiile, plata salariilor și a pensiilor pentru rezerviști. De partea cealaltă, Kievul le amintește că

au depus jurământ de credință Ucrainei. De la Kiev vin ordine contradictorii. Numai în pielea

acestor militari să nu fii!

6. Este Republica Moldova ameninţată, e plauzibil scenariul

crimeean pentru Transnistria?

Dacă Moscova a fost tare nefericită pentru că Ucraina a încercat să evadeze spre Bruxelles, de ce

ar fi indiferentă la apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană? Iar aici, Rusia are și

pârghia cu care poate pune presiune, e vorba de Transnistria. Și dă semne că vrea să-și mai

procure încă un instrument- Găgăuzia.

Foarte multe vor depinde de evoluția situației din Ucraina. Transnistria nu are graniță

comună cu Rusia, nici nu are flotă rusească pe Nistru, la Tiraspol sau Dubăsari. Dacă

sudul Ucrainei, Odessa, Herson, Nikolaev, rămâne sub controlul Kievului, Rusia nu va

avea coridor care s-o lege de Transnistria. Iar autoritățile ucrainene deja au făcut dovada că

pot bloca Transnistria.

Dacă se va realiza federalizarea, iar Rusia își va menține influența în estul și sudul Ucrainei,

atunci și Tiraspolul va putea fi aprovizionat prin sudul Ucrainei. Un nou Kaliningrad pe Nistru e

greu de susținut. Nu e rațional ca Rusia să-i recunoască independența și apoi să includă

Transnistria în federație. Dar nimeni nu știe ce e rațional din perspectiva Moscovei.

Transnistria e un intrument valoros atâta vreme cât poate fi folosit ca ancoră pentru a ține

toată Republica Moldova prizonieră în zona de influență a Rusiei. Mai mult, 2014 este un an

electoral în Moldova, iar un scenariu de forță al Rusiei ar ostiliza populația și ar da aripi actualei

alianțe pro-europene aflate la putere. Eu cred că altele vor fi metodele prin care Moscova va

încerca în acest an să destabilizeze Republica Moldova.

Cert este un lucru: Rusia nu se va împăca cu apropierea Republicii Moldova de Occident.

Nu pentru că are o valoare strategică, nu pentru resursele ei, ci pentru că nu vrea să creeze

un precedent.

7. Ce poate face România?

România e prinsă în vârtejul unui an electoral complicat. Și asta ne ocupă întreaga agendă

publică. Nu mai avem timp de discuții serioase pe teme regionale. Evenimentele din Ucraina

nu s-au bucurat de atenția pe care o meritau.

Media românească, mediile academice, opinia publică au fost mai conectate la ce s-a întâmplat

cu cel mai important vecin al României decât decidenții politici. Deși are cea mai lungă graniță

dintre statele membre UE cu Ucraina, deși Crimeea este la o oră de zbor de București,

România nu e parte a jocului politic. Spun asta cu părere de rău. Nu mi-a plăcut niciodată să

critic. E limpede că Bucureștiul s-a poziționat târziu. Se pare că nu e consultat.

Vicepreședintele american Biden a vizitat recent Varșovia și Vilnius, nu și Bucureștiul, deși

geografia politică l-ar fi obligat să facă din România cea mai importantă etapă a vizitei sale

în Europa. În ciuda parteneriatului strategic care leagă România de SUA, șefii diplomației

celor două țări nu au mai discutat la masă, pe îndelete, cu dosarele de politică regională în

față, din septembrie 2011, de la vizita ministrului Baconschi la Washington. John Kerry a

făcut vizite în jurul României, amintiți-vă de vizita la Chișinău, de pildă, fără să includă pe

agendă Bucureștiul. Din decembrie 2012, Statele Unite nu au ambasador în România. Sunt

amănunte care trebuie să ne îngrijoreze.

Mai mult chiar, guvernul Ponta organizează trilaterală cu Serbia și Bulgaria, care au la putere

guverne cu simpatii rusești nedisimulate. Președintele Băsescu și-a găsit un moment tare prost să

critice Occidentul, pe ministrul polonez de Externe, Sikorski, și pe premierul moldovean Iurie

Leancă. Rezultatul acțiunii politice este izolarea României în cea mai gravă criză pe care o

traversează Europa de la sfârșitul Războiului Rece.

Ce ar mai putea face acum Bucureștiul? Să facă o analiză la rece a acțiunilor de politică externă.

Să vadă unde a greșit și să reconstruiască punți de comunicare cu Washington-ul, cu Londra, cu

Berlin-ul. Să-și amintească de parteneriatele strategice pe care le are cu Parisul, Varșovia,

Ankara, care par să-și fi pierdut valoarea tocmai acum, la primul examen major.

Dacă România nu poate ajuta la Bruxelles sau Washington Republica Moldova, măcar să-l

lase pe Iurie Leancă în pace, înțelegând că nu-i fac atât rău premierului de la Chișinău cât

fac rău României, o decredibilizează, îi taie aripile de actor regional, statut la care ar fi

îndreptăţită de dimensiune şi resurse, de geografie.

***

Armad Goşu este doctor în istoria Rusiei, conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice a

Universităţii Bucureşti, redactor-şef al Revistei 22

Armand Goșu: „Ar trebui regândită radical

politica României în legătură cu Ucraina”

Publicat 04:07 17.03.14

http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Extern/Europa/Romania+bucovina+relatia+cu+Ucraina+trebui

+regandita+Gosu

În cei 22 de ani de relaţii diplomatice, România nu a reuşit

să închege relaţii apropiate cu statul vecin, deşi aici locuiesc

în jur de 150.000 de etnici români. Marcate de un lung

proces internaţional pentru delimitarea platoului continental

din jurul Insulei Şerpilor - încheiat în 2009 în favoarea

României - şi de negocierile eşuate pentru încetarea

lucrărilor la canalul Bâstroe, relaţiile dintre România şi

Ucraina sunt şi astăzi la un nivel precar.

Relaţiile dintre România şi Ucraina s-au răcit mai ales după 2009. Atunci, ţara noastră câștiga la

Haga o bună parte din platoul continental din Marea Neagră pe care îl revendica. Un platou

continental care pare bogat în resurse energetice. Insula Şerpilor, luată în 1948 de URSS, a

rămas la ucraineni. Nu era, de altfel, o miză în procesul de la Haga, ci doar un reper matematic

în demonstrarea vastității teritoriului pe care îl revendicam.

Relațiile dintre România și Ucraina au fost marcate și de anii de negocieri fără rezultat pentru

oprirea forărilor la Canalul Bîstroe.

Iar în 2010, motivând necesitatea unor modernizări pentru pregătirea intrării în Schengen,

România a închis cinci puncte de trecere a frontierei cu Ucraina, toate pe graniţa de nord.

(Reportaj realizat în regiunea Cernăuți de Anca Grădinaru și Ionuț Bălcău)

„Atunci, cu o notă verbală de la MAE, s-a declarat că temporar vor fi închise în scopul pregătirii

României pentru intrarea în zona Schengen.

-Şi aşa a rămas?

-Aşa a rămas", a declarat Mihail Găiniceru, președintele Consiliului Regional Cernăuți.

Aşa a rămas situaţia atât în nord, cât şi la graniţa de sud-est. Aici, satul românesc Periprava şi

micul orăşel ucrainean Vîlcovo se află la o lăţime de Dunăre unul de altul, dar oamenii, mulţi

dintre ei rude, nu se pot întâlni aşa de simplu unii cu alţii, pentru că nu există un punct de trecere

a frontierei. Sunt astfel obligaţi să ocolească sute de kilometri.

Sunt doar două exemple care definesc relaţiile între România şi Ucraina. Mai sunt şi altele.

„E normal că este un stat de 20 de milioane şi ceva şi alt stat de 40 de milioane şi ceva, sunt două

state vecine şi nu este o cursă de avion directă? Trebuie să mergem din Bucureşti la Kiev prin

Amsterdam, prin Viena, prin Istanbul sau nu ştiu pe unde", arată istoricul Serghei Hakman.

Şi schimburile economice sunt mici. Ultimele statistici oficiale arată că exporturile de mărfuri

româneşti în Ucraina au scăzut cu aproape 40 la sută din 2008 până în 2011, de la peste un

miliard 200 de milioane de dolari la mai puţin de 800 de milioane de dolari.

Politologul Serghei Hakman spune că şi relaţiile culturale dintre România şi Ucraina sunt extrem

de reduse. Românii nici măcar nu realizează că ucrainenii au o limbă diferită de cea rusă. „Mulţi

dintre ei nu văd nicio deosebire între ucraineni şi ruşi. Te duci la ruşi chiar spun!”, arată Serghei

Hakman.

Politologul spune că România poartă o mare parte din responsabilitatea relaţiilor reci dintre noi

şi vecinii ucraineni. „Fiindcă în momentul când vii şi spui 'Bună ziua, vreau să te ajut, dar tu nu

uita că eşti ocupant mai departe', niciun dialog nu poate fi. Sau, poate fi un dialog, dar între dinţi.

Ceea ce România ar trebui imediat să schimbe", notează Hakman.

Până la schimbarea atitudinii, România pare să încurajeze acordarea de cetăţenii etnicilor

români din Ucraina, deşi legea de aici interzice dubla cetăţenie. Pentru un trai mai bun, mii de

oameni riscă şi îşi iau şi acte româneşti, acte de cetăţeni comunitari.

„Oamenii o fac din cauză că e mai uşor să-ţi găseşti un loc de muncă în Europa, pentru a circula

în Europa”, explică studentul Vasile Bostan.

Pentru etnicii români care au deja dublă cetăţenie, asocierea la Uniunea Europeană înseamnă nu

doar eliminarea vizelor, ci şi perspectiva eliminării unei corupţii care a ajuns să le înghită până şi

ultimul leu.

„- Dacă-i preot şi vrea să mă îngroape, trebuie să dau o mie de grivne.

-Adică bani mulţi?

-O mie de grivne”, spune Veronica Mitrofan.

„Corupţie, ca să zic aşa, este la tot pasul în ultimul timp”, confirmă studentul Vasile Bostan.

Cât îi priveşte pe tinerii ucraineni, ei abia aşteaptă să descopere Europa de Vest. O Europă în

care mulţi dintre ei nu au călcat încă, dar despre care le-au vorbit deja politicienii recent instalaţi

la Kiev.

„Pentru noi, cei care au murit o să rămână nişte eroi adevăraţi. Mi-aş dori ca Ucraina să aibă un

nivel de trai mai ridicat”, spun ei.

Numai că într-o ţară atât de dependentă economic de Federaţia Rusă, acel nivel de trai mai

ridicat nu se poate obţine aşa uşor, spun autorităţile Ucrainei. Mai ales că sistemul trebuie relocat

cu totul, iar visteria statului e goală.

„Dacă vor apărea piedici pentru exportul ucrainean în Federaţia Rusă, avem foarte foarte mari

probleme pentru că cele mai mari 50 de unităţi din Ucraina sunt în Federaţia Rusă”, arată Mihail

Găiniceru. „Asta înseamnă că sub semnul întrebării pot să fie puse mai mult de 300.000 de

locuri de muncă", completează el.

Sunt locuri de muncă plătite cu un salariu mediu lunar care abia dacă ajunge la 300 de dolari. Un

salariu pe care Europa cu siguranţă îl poate plăti.

Polonia are o abordare mult mai constructivă, iar rezultatele s-au văzut, a comentat istoricul

Armand Goșu în emisiunea „Kilometrul 0”, după vizionarea reportajului realizat în regiunea

Cernăuți. Polonezii au vreo 40 de puncte de trecere a frontierei, deși au o graniță mai scurtă cu

Ucraina decât o are România (care are doar trei puncte de trecere). Noi avem două consulate în

Ucraina, polonezii au vreo zece. Polonezii au de opt ani acord de mic trafic de frontieră, noi

negociem acest document din 2007. „Ar trebui regândită radical politica României în

legătură cu Ucraina”, a conchis Armand Goșu.

Editie scrisa 01.07.2014

Tactica Rusiei în Ucraina. De la teorie la

practică

de Armand Gosu

http://www.revista22.ro/tactica-rusiei-n-ucraina-de-la-teorie-la-practica-44552.html

Războaiele din Cecenia și campania de cinci zile împotriva Georgiei au arătat o armată rusă

uzată, prost echipată, modest înarmată, cu un moral scăzut și condusă de ofițeri pregătiți în

academiile militare sovietice în tactica și strategia celui de-al doilea război mondial. Cum se

explică succesele de astăzi de pe teren ale unităților militare ruse? Când s-a produs

modernizarea acestor trupe, cine a reformat știința militară rusă?

Procesul de modernizare a armatei ruse a intrat într-o etapă decisivă odată cu numirea

generalului de armată Valeri Vasilievici Gherasimov în funcția de prim-viceministru al Apărării

și comandant al Statului Major General. Gherasimov a prezentat la sfârșitul lui ianuarie 2013, la

Academia de Științe Militare din Moscova, referatul intitulat Tendințele principale în dezvoltarea

formelor și mijloacelor utilizării forțelor militare, sarcinile actuale ale științei militare... . Un re-

zumat al ideilor expuse acolo a fost publicat în săptămânalul armatei VPK, 8 (476), 27 februarie -

5 martie 2013. Cine a urmărit situația de pe teren, în Crimeea, iar acum în estul Ucrainei, este

frapat de precizia cu care sunt operaționalizate ideile publicate de generalul Gherasimov.

Întrebarea fundamentală la care generalul rus încearcă să răspundă este cum se poartă războiul în

sec. XXI. Gherasimov observă tendința ștergerii diferenței între starea de pace și cea de război,

între civili și militari, între acțiunile strategice, operative și tactice, între acțiunile ofensive și de-

fensive. „Războaiele nu se mai declară, ele încep și se desfășoară în afara șabloanelor.“ Un stat

prosper, „în câteva luni sau chiar câteva zile“, poate fi aruncat în haos, război civil și confruntat

cu o catastrofă umanitară. În noul tip de război crește rolul „metodelor civile“ în atingerea unor

obiective politice și strategice. Distincția dintre oamenii în uniformă și cei sub acoperire se

estompează, iar în primele etape ale conflictului crește rolul „civililor“ în atingerea obiectivelor.

În noul tip de conflict măsurile politice, economice, de intelligence, umanitare prevalează asupra

celor clasice militare. Noile tehnologii ale informațiilor permit paralizarea în scurt timp a orga-

nelor administrației locale. Unul dintre scopurile urmărite este izolarea inamicului, care trebuie

să rămână fără comunicații. Abia în etapa finală se trece la utilizarea deschisă a trupelor, însă sub

acoperirea activității de menținere a păcii și de reglementare a crizei. Crește rolul grupurilor mo-

bile, constituite din diferite arme, care îndeplinesc și misiuni de spionaj-cercetare. Acțiunile

militare devin tot mai dinamice. Dispar pauzele tactice și operative de care s-ar putea folosi

adversarul. Ciocnirile frontale între mari grupări de armate, altădată decisive strategic și opera-

țional, sunt de domeniul trecutului.

La acțiunile asimetrice ce asigură nivelarea superiorității inamicului participă forțele speciale și

opoziția internă, care împreună creează un front activ în teritoriul statului inamic, asigurând și

desfășurarea acțiunilor informative.

Generalul Gherasimov invocă experiența campaniilor americane din Irak (1991, 2003) și a

Primăverii Arabe, mai cu seamă a episodului libian. Invocă și experiența militară rusească:

partizanii din cel de-al doilea război mondial, Afganistan și Caucazul de Nord.

Preşedintele rus Vladimir Putin şi generalul Valeri Vasilievici Gherasimov

De altfel, mai puțin din încercările de teoretizare ale războiului contemporan efectuate de

Gherasimov, cât mai ales din evoluția situației din Donețk și Lugansk se poate trage concluzia că

experiența formativă a unităților de elită din punct de vedere tactic este războiul din Cecenia. Ge-

neralul Gherasimov însuși a participat la cel de-al doilea război din Cecenia, izbucnit în 1999, și

a comandat armata 58 din districtul militar Caucazul de Nord. Apetența insurgenților pentru

acțiuni care nu pot fi calificate altfel decât teroriste confirmă acest lucru, ceea ce indică un trans-

fer de tactici ale insurgenței dinspre rebelii ceceni către trupele rusești. Unele sunt cazuri bine

documentate: răpirea, torturarea și uciderea unui politician local, împușcarea unui bătrân

pensionar în fața familiei sale pentru că a vândut legume soldaților ucraineni de la un punct de

control, arestarea și torturarea unor tinere pentru că au vândut mâncare soldaților ucraineni,

atacarea caselor unor oameni bănuiți că ar susține integritatea Ucrainei cu arme de foc și

cocktailuri Molotov, răpirea a sute de civili ucraineni de către insurgenți. Nu separatișilor proruși

li se pot imputa aceste acțiuni, câtă vreme operațiunile militare sunt conduse de un colonel rus,

Igor Ghirkin (poreclit Strelkov), iar conducerea politică a Republicii Populare Donețk este în

mâinile lui Al. Bardai, cetățean rus. Ambii au domiciliul stabil în Moscova. Dacă Rusia și-ar

retrage militarii sub acoperire de pe teatrele de operațiuni, dacă și-ar lua înapoi tancurile T-64 și

echipamentele sofisticate antiaeriene, dacă nu i-ar mai aproviziona pe insurgenți cu echipament

militar, muniție, bani, conflictul s-ar încheia în 24 de ore. //

Comentarii (3)

06.07.2014 | Emil a scris:

Bine punctate tendintele, domnul Gosu nu se dezice in calitatea sa de expert in

probleme rusesti. In alta ordine de idei, destule fisuri in armura acestor noi

tactici. Croiala uniformelor, modul de a-si purta armele si cam tot ceeace au

afisat soldatii rusi in recentele evolutii din Ucraina nu sunt decat copii (si

as indrazni sa spun ca nu din cele mai reusite – vezi ochelarii de schi

purtati pe casti pe post de ochelari tactici, dar fara calitatile balistice ale

acestora din urma) a ceeace au vazut planificatorii lor in ultimii 10-15 ani la

soldatii americani, in reportajele despre Irak si Afganistan. Asta strict ca sa

ma refer la micile amanunte care sar in ochi unui observator atent la astfel de

detalii. Personal, cred ca am asistat la o potemkiniada de mai mare dragul.

Inclusiv ultramegamediatizatii "oameni politicosi", degeaba isi scosesera ei

toate insemnele, si de nume, si nationale, atata timp cat masinile lor de

lupta, masinile de teren si autocamioanele purtau placutele de inmatriculare

ale armatei ruse. Nu incerc sa bagatelizez, doar subliniez ce mi-a sarit in

ochi mie. Asta nu ii face mai putin periculosi. Mai predictibili, da.

Raspunde acestui comentariu

04.07.2014 | Dora a scris:

Ca nespecialista nu pot sa ma exprim in privinta hotararii si capacitatii de

lupta a soldatilor rusi. Din ce am urmarit la televizor si pe net as crede insa

ca in zona bantuie mai mult alte etnii; am vazut soldati in transportoare

recunoscand senini ca sunt ceceni ai lui Kadarov sau osetini; ba chiar am

urmarit un reportaj dragut din Crimea unde reporterii erau opriti la un puct de

control de luptatori purtand caciulitele simpatice ale cetnicilor si

recunoscand cand au fost intrebati ca asta sunt (adica cetnici, sau ma rog

vesiunea lor moderna, aia care si-a asumat si niste atentate contra unor sefi

de stat de prin Balcani). Asa ca as zice ca "omuletii verzi" sunt mai mult un

fel de brigazi internationale. Cat despre efectul actiunii lor, aici l-as cita

pe Belkovski, autorul unei biografii a lui Putin "Omul care nu era" - adica,

saracul nu era inteles de altii): in postafata editiei romanesti, aparuta, vai,

curand dupa evenimentele din Ucraina "..de acum incolo (rusii si ucrainienii)

au incetat sa mai fie acelasi popor: Putin dintr-o lovitura a distrus unitatea

acestor state."..si "Zbigniew Brezinski, consilierul presedintelui Carter

pentru securitate nationale a spus-o foarte bine: Rusia impreuna cu Ucraina

formeaza un imperiu, dar Rusia fara Ucraina nu e nici pe departe un imperiu"

Ieri am asistat cu totii la funerariile imperiului rus. trebuia sa se termine

odata si cu imperiul.." Dar ce nu face un sef de stat pentru putina

popularitate? Da un imperiu pe cateva procente, par exmple!

Raspunde acestui comentariu

04.07.2014 | profesoru a scris:

1. In Cecenia armata rusa s-a confruntat cu o rezistenta tenace, a luat cu

asalt orase fortificate si apoi i-a urmarit prin munti pe ceceni. Rusii au

pierdut primul razboi si l-au castigat pe al doilea. De unde si popularitatea

lui Putin. Razboiul din Georgia a fost o "plimbare militara" de cinci zile, un

succes din toate punctele de vedere. Care "armata rusa prost echipata, modest

inarmata, cu un moral scazut...tactica si strategia din WW II2"? 2. Daca armata

rusa ar fi atacat Donbassul in mod clasic, cu diviziile de tancuri, aviatia,

etc. rezultatele ar fi fost mai bune din punct de vedre militar, nu mai

proaste. Dar,desigur, costurile politice ar fi fost mai mari. 3. Orori s-au

intamplat in toate razboaiele. Le-au comis chiar si soldatii americani

(desigur, au fost judecati !) Eu zic ca e nevoie de dovezi mai solide pt. ca

separatistii (numiti "teroristi" de propaganda ucraineana) sa fie acuzati ca

folosesc terorismul ca mijloc de lupta.

Editie online

08.07.2014

Eduard Șevardnadze și finalul relațiilor româno-

sovietice (1990-1991)

de Armand Gosu

http://www.revista22.ro/eduard-536evardnadze-537i-finalul-rela539iilor-romnosovietice-

19901991-44941.html

La ședința Biroului Politic al CC a PCUS din 29 iunie 1985, Gorbaciov l-a propus în funcția de

președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, oficial a doua demnitate în stat, pe Andrei

Gromîko, care ocupa funcția de ministru de Externe din 1957. Cu câteva luni în urmă, la moartea

lui Cernenko, Gromîko îl propusese pe Gorbaciov pentru funcția de secretar general. Iar acum,

drept mulțumire, părintele perestroikăi l-a destituit din funcția de ministru chipurile avansându-l,

în realitate trăgându-l pe linie moartă. Surpriza, însă, abia urma: Gorbaciov l-a nominalizat pe

Eduard Ambrosievici Șevardnadze, prim secretar al Partidului Comunist Georgian, pentru postul

de ministru de Externe. Stupefacția se putea lesne citi pe fețele membrilor Biroului Politic. Orice

alt membru al conducerii putea fi trimis la Externe, totuși nu Șevardnadze.

Cariera lui Șevarnadze ilustrează foarte bine întorsăturile pe care un destin jucăuș le poate da

vieții. Activist komsomolist de la 18 ani, fără educație sistematică, singura școala pe care a

frecventat-o era școala de partid de pe lângă CC al PC Georgian. A obținut și diploma

Institutului Pedagogic Kutaisi pe când era secretar al Komsomolului din RSS Georgia, fără să

treacă pe la cursuri. A făcut parte din grupul activiștilor de partid transferați la Ministerul de

Interne, practică obișnuită în sistemul comunist, menită să consolideze controlul partidului

asupra „brațului înarmat al poporului” cum era numit KGB-ul. După câțiva ani petrecuți în

fotoliul de ministru de Interne la Tbilisi, Șevardnadze a fost promovat în funcția de prim secretar

al CC al PC Georgian, înlocuindu-l pe nu mai puțin celebrul Mjavanadze, unul dintre cei mai

corupți șefi de republică sovietică.

De ce Șevardnadze? Poate pentru că Mihail Sergheevici îl cunoștea de multă vreme, amândoi

fiind susținuți în carieră de către Andropov, președintele KGB și secretar general pentru scurt

timp, la moartea lui Brejnev. În fond, carierele politice ale celor doi s-au întrepătruns, la un

moment dat, ambii devenind membri ai Biroului Politic în 1978. Spre deosebire de ceilalți

membri ai conducerii sovietice, Șevardnadze nu avea nici o calificare pentru acest post, nu știa

limbi străine, nu călătorise, mediul diplomatic îi era cu totul străin. Marea calitate care i-a și

asigurat avansarea în carieră, remarcată în toate memoriile care s-au publicat până acum, era

capacitatea lui Șevardnadze de a spune șefilor ceea ce ei doreau să audă. Propunându-l pe

Șevardnadze, de fapt Gorbaciov spunea Biroului Politic că el însuși va conduce politica externă

și nimeni altcineva. Sigur, Gorbaciov mai apela și la specialiști în relații internaționale, însă

aceștia erau consilierii lui, nu diplomați din ministerul de externe sovietic.

Șevardnadze nu l-a însoțit pe Gorbaciov la București, cu ocazia vizitei oficiale pe care liderul

sovietic o efectuează la 25-27 mai 1987. Își amintea însă în 2009, într-un interviu oferit unui ziar

românesc că cei doi secretari generali s-ar fi certat o noapte întreagă, Gorbaciov insistând pentru

reforme și democratizare, pe care însă Ceaușescu le respingea. Șevardnadze spune că Moscova

n-a avut nici un amestec în evenimentele din decembrie 1989 din România și nu avea nici un

candidat pregătit să preia puterea.

Evenimentele din decembrie 1989 nu au avut un caracter antisovietic. Nimănui nu i s-a părut

suspect faptul că, prin articolul 9 al comunicatului Consiliului Frontului Salvării Naţionale care-

şi asumase conducerea României în seara zilei de 22 decembrie, noua putere a declarat că

rămâne fidelă Tratatului de la Varşovia. De altfel, revoluția din decembrie s-a suprapus cu al

doilea Congres al Deputaților Poporului din URSS, când opoziția condusă de Andrei Saharov,

cel care și moare în timpul desfășurării congresului, a prezentat un program alternativă la

reformele lui Gorbaciov și a cerut anularea articolului 6 din Constituția sovietică care asigura

PCUS monopolul politic și rolul conducător în societate. În ultimele zile ale congresului când

izbucnise revoluția la Timișoara și București, Gorbaciov a prezentat o informare despre acestea,

într-o ședință cu ușile închise.

La 6 ianuarie 1990, ateriza pe Otopeni Eduard Șevardnadze, ministrul de externe al URSS și

membru al Biroului Politic. În programul scurtei vizite, de doar o zi, figurează primiri la Ion

Iliescu și premierul Petre Roman, și convorbiri cu omologul său, Sergiu Celac. Vizita în sine nu

avea nimic neobișnuit, iar suprapunerea vizitei cu bâlbâiala noii puteri care scoate în afara legii

partidele comuniste, apoi anulează măsura, pentru a decide în final transformarea FSN în partid

politic și participarea lui la alegeri, este o simplă coincidență. Interesul Moscovei pentru

evoluțiile de la București era special și pentru faptul că România, spre deosebire de celelalte

foste țări socialiste de la granița cu imperiul sovietic, avea o moștenire istorică complicată a

relației cu URSS, Basarabia și problema tezaurului evacuat în Rusia, în 1916-1917. De atfel,

începând cu 15 ianuarie, Bucureștiul începe să fie vizitat de tot felul de delegații din RSS

Moldovenească, de la scriitori și oameni de cultură, la experți în domeniul planificării.

Vizita lui Șevardnadze s-a înscris într-o lungă listă de demnitari străini care vizitează Bucureștiul

după revoluție. Cei mai mulți sunt francezi. La 2 ianuarie, Laurent Fabius, președintele Adunării

Naționale a Franței, urmat de ministrul de Externe, Roland Dumas, la 10-11 ianuarie. Vine

rândul lui Hans Dietrich Genscher, vice-cancelar și ministru de Externe al RFG, la 15-16

ianuarie, să facă o vizită la București, Timișoara și Sibiu. În câteva săptămâni, însă, entuziasmul

față de noua putere de la București dispare, în schimb apar tot felul de semne de întrebare privind

orientarea României, unele generate și de trecutul celor care formau nucleul dur al noii puteri

instalate.

Treptat, liderii comunişti reformişti, veniţi la putere în Europa Centrală și de Est pe valul

schimbărilor declanşate de perestroika, au fost înlăturaţi. Pentru foştii sateliţi ai URSS prioritară

a devenit relaţia cu Occidentul, negocierile cu Moscova vizând, în cazul multora dintre ei,

condiţiile de retragere a trupelor sovietice staţionate în unele din aceste ţări.

Pe fondul neîncrederii Occidentului faţă de noua putere instalată la Bucureşti în decembrie 1989,

România s-a apropiat de Moscova. După vizita lui Șevardnadze la București, miniştrii

guvernului Petre Roman au bătătorit drumul spre Moscova. S-a reluat pregătirea cadrelor

militare şi a diplomaţilor în Academiile de stat major şi la Institutul diplomatic de la Moscova,

politică la care România renunţase încă din 1964. E limpede că România îşi pregătea cadrele

pentru o solidă colaborare cu Uniunea Sovietică.

Bucureştiul nu a agreat desfiinţarea structurilor multilaterale ale lagărului socialist, Pactul de la

Varşovia şi CAER. La consfătuirea de la Moscova a Comitetului Politic Consultativ al

organizaţiei Tratatul de la Varşovia (7 iunie 1990), s-a adoptat o declaraţie oficială prin care

membrii pactului se angajau „să revizuiască caracterul, funcţiile şi activitatea Tratatului de la

Varşovia”. În afară de Gorbaciov, singurul interesat în restructurarea şi menţinerea Pactului de la

Varşovia a fost preşedintele României, Ion Iliescu. Potrivit comunicatului oficial, Gorbaciov şi

Iliescu „au confirmat interesul lor pentru restructurarea activităţii organizaţiei Tratatul de la

Varşovia şi CAER, transformarea lor în instituţii care să contribuie activ la stabilitatea

internaţională”. Nici un alt lider din centrul şi estul Europei nu a formulat, cu această ocazie,

vreun interes pentru menţinerea celor două organizaţii. Acţiunea tandemului Iliescu-Gorbaciov a

fost blocată de hotărârea cu care alţi lideri din Europa Centrală au cerut desfiinţarea imediată a

structurilor militare ale Tratatului de la Varşovia.

În ianuarie 1991, devenise limpede că Moscova pierduse influenţa în fostele ţări socialiste.

Singura consolare a lui Gorbaciov era România lui Ion Iliescu. Liderul de la Bucureşti era dat

exemplu şefilor fostelor partide comuniste, rebotezate socialiste. Conform stenogramei

convorbirii lui Gorbaciov cu Alexandru Lilov, preşedintele Prezidiului Comitetului de conducere

al Partidului Socialist Bulgar, din 23 mai 1990, Iliescu era lăudat de Gorbaciov pentru felul în

care conduce România, pentru victoria repurtată în alegerile din 20 mai şi pentru linia de politică

externă adoptată. În acelaşi timp, Gorbaciov, vorbind despre faptul că Iliescu este „pregătit

pentru o colaborare constructivă” cu Moscova, atrage atenţia asupra faptului că „apropierea

poziţiilor noastre nu trebuie afişată peste măsură”.

Abia la 6 februarie 1991, Ministerul de Externe al României a făcut public acordul pentru

desfiinţarea Tratatului de la Varşovia. Câteva zile mai târziu, la 12 februarie, purtătorul de

cuvânt al preşedintelui Gorbaciov a anunţat decizia URSS de a desfiinţa Pactul de la Varşovia.

Moscova a încercat ca momentul desfiinţării structurilor multilaterale, Tratatul de la Varşovia şi

CAER, să se suprapună cu cel al semnării tratatelor bilaterale cu fostele state din blocul

comunist. În felul acesta, URSS spera să-şi menţină relaţii privilegiate cu foştii sateliţi şi chiar o

influenţă asupra acestora. Numai că negocierile cu Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi Bulgaria

băteau pasul pe loc. Doar România era pregătită.

Semnarea tratatului cu URSS a fost anunţată în ultimul moment din raţiuni ce ţineau de viaţa

politică de la Bucureşti. Pregătirea documentului s-a desfășurat în direcția de profil de la MAE,

în cel mai mare secret, sub atenta supraveghere a ministrului Adrian Năstase. Chiar şi fixarea

datei semnării, 5 aprilie, în Vinerea Mare, dinaintea Paştelui ortodox, stârneşte nedumeriri.

Tratatul cu România era primul semn că noua strategie sovietică faţă de Europa Centrală şi de

Răsărit începea să dea roade. România, spunea atunci Gorbaciov, „a devenit prima ţară care s-a

arătat pregătită” pentru a încheia un tratat cu URSS după prăbuşirea Cortinei de Fier. Într-un

interviu acordat agenţiei Itar Tass, ministrul sovietic de Externe, A. Bessmertnîh, invita şi

celelalte ţări foste socialiste să urmeze exemplul României: „Noul tratat cu România deschide

calea semnării unor tratate asemănătoare şi cu alte ţări ale Europei de Răsărit: Bulgaria, Ungaria,

Polonia, Cehoslovacia”. Numai că foştii parteneri ai României din lagărul socialist făceau atunci

paşi importanţi în apropierea de structurile vest-europene.

Cu mult timp înainte de şedinţa din 25 februarie 1991, de la Budapesta, când s-a decis

desfiinţarea structurilor militare ale Pactului de la Varşovia, în Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria

se discuta despre aderarea acestor ţări la NATO.

Între timp, ministrul sovietic de Externe Șevardnadze ieșise din scenă. Însă, nu de tot. Se poate

spune că el a fost prima victimă a democratizării URSS. În primăvara 1990, în Congresul

Deputaților Poporului s-a format facțiunea Soiuz care-l acuza pe Gorbaciov că a făcut Rusiei mai

mult rău decât Napoleon și Hitler împreună, transformând-o într-o putere de mâna a doua.

Gorbaciov și Șevardnardze erau considerați vinovați de lichidarea Tratatului de la Varșovia și a

sistemului internațional bipolar. Șevardnadze, un georgian, deci un ne-rus, a decis să se retragă

din fruntea diplomației sovietice, sfătuindu-l pe Gorbaciov să aducă un etnic rus în fruntea ei. Va

reveni pentru câteva săptămâni în funcția de ministru al comerțului exterior, înainte de colapsul

URSS (noiembrie - decembrie 1991). În ciuda faptului că Șevardnadze era în politica mare de 20

de ani, începând cu 1972, când a devenit prim secretar la Tbilisi, cariera lui politică avea să

reînceapă în toamna 1992, când preia conducerea unei Georgii independente. După mai bine de

un deceniu, la îndepărtarea sa de la putere în urma Revoluției trandafirilor (2003), Șevardnadze

lasă în urmă o țară mâncată de corupție, controlată de clanuri ale lumii criminale, fără instituții

funcționale și cu o parte a teritoriului controlat de entități separatiste, controlate de Moscova.

Ce a fost Șevardnadze? Și activist de komsomol și partid, și cekist și diplomat sovietic și

președinte de parlament și președinte de țară și obiectiv pentru atentatori criminali. Era un om

plin de bunăvoință și de bune intenții, însă n-a știut nici una din aceste meserii, el a fost pus

acolo doar pentru că avea capacitatea de a le spune șefilor ceea ce ei doreau să audă. El a fost

aproape toată viața instrumentul altora, al lui Andropov care dorea să lovească în coruptul

Mjavanadze, prim secretar al Georgiei, al lui Gorbaciov care avea nevoie de un afon în ale

diplomației și relațiilor internaționale în fruntea externelor sovietice, al clanurilor georgiene care

l-au alungat pe președintele Gamsahurdia și l-au chemat pe Șevarnadze la Tbilisi pentru a prelua

conducerea micuței dar agitatei republici transcaucaziene.

Articol publicat si pe site-ul europalibera.org.

Comentarii (3)

>>> ADAUGA COMENTARIU <<<

11.07.2014 | Io din popor a scris:

un articol foarte bine structurat si documentat! am insa oarece indoieli cu

privire si la rostul domnului Gorbaciov si prin consecinte, si la rostul domnului

Iliescu! o iau cu al doilea! cand se produce o schimbare majora, de principiu de

functionare ( si evenimentele din 1944-47 si cele din 89 au fost de acest tip), exista

grupuri sociale interesate, dar si grupuri sociale care se vor considera amenintate!

in aceste situatii este recomandabil ca schimbarile sa se faca sub umbrela unor

conducatori ai vechiului regim, pentru ca micsora posibilitatea aparitiei unei

opozitii! domnul Iliescu a fost promovat ca liderul postCeausescu de catre Europa

Libera! el a indeplinit intre 1990-1996 acelasi rol pe care l-a indeplinit regele

Mihai intre 1944-1947, adica aparenta unei stabilitati care mascheaza o schimbare

radicala! or asta nu se face decat la o cerere din exterior! cu alte cuvinte, vedem

faptele, dar ele trebuie semnificate din perspectiva istorica!

Raspunde acestui comentariu

08.07.2014 | Maximus a scris:

Felicitari pentru articol! Foarte frumos.

09.07.2014 | dusu a raspuns:

intr adevar,documentat articol un autor care nu trebuie scapat

Editie scrisa 15.07.2014

Disident până la moarte. Povestea Lerei

Novodvorskaia

de Armand Gosu

http://www.revista22.ro/disident-pna-la-moarte-povestea-lerei-novodvorskaia-45270.html

La sfârșitul săptămânii trecute, a murit într-un spital din Moscova Valeria Novodvorskaia, una

dintre ultimele conștiințe civice liberale din Rusia.

Într-un interviu mai vechi din Komsomolskaia pravda, întrebată ce profesie are, Novodvorskaia a

răspuns fără șovăire: disident. Și a adăugat că viața ei a fost predeterminată, încă din secolul al

XVI-lea, omul liber nu putea fi decât disident în Rusia. Așa este croită țara, de la Ivan cel

Groaznic încoace. Răspunzând la această întrebare, Novodvorskaia povestea cum la începutul

anilor ’90, când și-a făcut primele cărți de vizită, s-a gândit mult ce să scrie sub nume și a decis

că „profesia principală“ a oricărui „om liber din Rusia“ era cea de disident, celelalte de

traducător, ziarist, pedagog fiind doar „hobby“-uri de pe urma cărora a câștigat cât să

supraviețuiască.

Totuși, Valeria Novodvorskaia a fost mult mai mult decât un disident. Istoria vieții ei, necunos-

cută pentru multă lume, a povestit-o în romanul autobiografic, Po tu storonu otciaianiia (1993).

Și fără povestea disidenței ei din anii 1960-1980, curajul, forța, inteligența și cultura ei copleșeau

orice interlocutor. Novodvorskaia era o femeie educată, cu o neobișnuită cultură enciclopedică,

avea o limbă rusă elegantă, de o bogăție rară, limbă care nu se mai vorbește de decenii, poate

doar în exil la Paris sau New York, în familiile rușilor albi. Știa să construiască demonstrații, să

așeze într-un fel anume argumentele, citea lecții minunate studenților. Avea principii și valori

puternice, era reprezentanta unui curent intelectual care nu mai exista de multă vreme, curent

care credea în destinul european al Rusiei.

În istoria recentă a oricărei țări pot fi menționate câteva nume de femei care i-au marcat evoluția,

au lăsat o urmă adâncă într-un domeniu sau mai multe. În România, de exemplu, Elenele:

Lupescu, Ceaușescu și Udrea. Sau figuri pozitive: Zoe Petre, Mona Muscă și Monica Macovei.

În cazul Rusiei, peste 50 de ani, orice narațiune a acestor timpuri va trebui să menționeze numele

a cel puțin trei femei: Anna Politkovskaia, Galina Starovoitova și Valeria Novodvorskaia.

Politkovskaia, asasinată la intrarea în bloc, în octombrie 2006, a fost ziaristă și activistă pentru

apărarea drepturilor omului. Galina Starovoitova, împușcată în holul blocului (noiembrie 1998),

a fost om politic democrat, deputat (1989-1998), etnograf și antropolog, apărătoare a drepturilor

minorităților naționale din Rusia și colaboratoare a lui Andrei Saharov în 1989. S-a numărat

printre foarte puținii care au avut curajul să promoveze tema lustrației în anii 1990, dekaghebiza-

rea instituțiilor statului, cerând public limitarea implicării serviciilor secrete rusești, succesoarele

KGB-ului, în viața politică, culturală, economică și socială din Rusia. Starovoitova a criticat

aducerea lui Evgheni Primakov, fostul șef al spionajului, apoi al diplomației, în fruntea guvernu-

lui. Din cauza influenței pe care o exercita încă asupra președintelui Boris Elțîn devenise

periculoasă pentru scenariile serviciilor secrete rusești, în primul rând ale FSB-ului condus de

colonelul V.V. Putin. Deși au trecut peste 15 ani de la crimă, nici până astăzi n-au fost

descoperiți cei care au comandat și plătit asasinarea Galinei Starovoitova. Într-un târziu, au fost

arestați executanții, câteva persoane direct implicate în crimă, membri ai unei rețele a GRU-ului,

spionajul militar rusesc.

Ceea ce o deosebește pe Novodvorskaia de Politkovskaia și Storovoitova este și trecutul de

disident anticomunist. Născută în 1950 la Baranovici, în Belarus, familia ei s-a mutat în capitală

pe când tânăra Valeria avea 9 ani. În 1968 a terminat liceul și s-a înscris la secția franceză a

prestigiosului Institut de limbi străine de la Moscova. La 19 ani, Valeria Novodvorskaia face un

gest de protest de mare curaj, protestând împotriva ocupării Cehoslovaciei de către trupele

sovietice. La 5 decembrie 1969, de ziua Constituției sovietice, din balconul Palatului

Congreselor de la Kremlin a aruncat manifeste pe care copiase o poezie rechizitoriu la adresa

PCUS. La 18.25 minute, cu 5 minute înainte de începerea spectacolului, când sala era plină, iar

luminile încă aprinse, a aruncat 100 manifeste spre parter, iar alte 25 le-a împărțit vecinilor de la

balcon. O bătrână îi șoptește la ureche să plece în grabă, iar o fetiță se apropie cerându-i un

manifest, pentru că mama ei n-a mai apucat nici unul. Se apropie un kaghebist în civil care o

întreabă dacă ea a aruncat manifestele, ceea ce tânăra de 19 ani confirmă mulțumită, da, chiar ea

le-a aruncat. Toată această scenă a fost rememorată în romanul autobiografic publicat 24 de ani

mai târziu. Valeria Novodvorskaia a fost reținută, dusă la Lubianka și anchetată începând cu acea

seară pentru că a încălcat articolul 70 Cod Penal, fiind acuzată de agitație antisovietică. Peste

câteva luni a fost internată forțat în spitalul de psihiatrie de la Kazani, pe unde vor trece și alți

importanți disidenți anticomuniști din Uniunea Sovietică. A fost eliberată după doi ani. După

1972, Novodvorskaia s-a implicat în crearea și difuzarea literaturii interzise, a samizdatului.

Pedagog și traducător de literatură medicală din franceză și italiană, ea a absolvit Facultatea de

limbi străine a Institutului Pedagogic din regiunea Moscova, la seral. În 1978 a participat la

fondarea Uniunii libere interprofesionale a muncitorilor, ce se dorea un partid politic care să facă

opoziție PCUS, dar a cărui activitate a fost brutal întreruptă de KGB.

Valeria Novodvorskaia (1950-2014)

Valeria Novodvorskaia a fost anchetată și judecată de încă trei ori (1978, ’85 și ’86) și a trecut

prin închisoarea KGB de la Lefortovo de încă două ori. Toate acestea au lăsat urme adânci

asupra sănătății ei. Până în decembrie 1991, la prăbușirea URSS, ea a fost arestată administrativ

de 17 ori. Lupta pentru apărarea drepturilor omului, după cum ea însăși avea să afirme în mai

multe interviuri, avea doar un aspect tactic, obiectivul ei fiind destrămarea URSS, pe care o con-

sidera „Imperiul răului“. A avut șansa să vadă cu ochii ei prăbușirea Uniunii Sovietice.

Odată cu lansarea reformelor lui Gorbaciov, Novodvorskaia s-a implicat în organizarea de

demonstrații și mitinguri, e drept că cele mai multe neautorizate, motiv pentru care a fost arestată

de zeci de ori, pentru a fi eliberată după câteva ore. În 1988 a fondat Uniunea Democratică, par-

tid pe care l-a condus până la moarte, dar care n-a jucat vreun rol important. Anticomunismul său

a împins-o la o critică neobișnuit de dură a ultimului secretar general, fiind chiar anchetată în

1990 pentru articolul intitulat Heil, Gorbaciov!.

În toamna 1993, în disputa cu Sovietul Suprem l-a susținut pe Boris Elțîn și a participat la

congresul de înființare al blocului Alegerea Rusiei (Vîbor Rossii), condus de Egor Gaidar,

promotorul terapiei de șoc în Rusia și aliat al liderului de la Kremlin. Însă, după invadarea

Ceceniei a început să-l critice tot mai des pe Elțîn. Candidează fără succes pentru un mandat uni-

nominal la parlamentarele din decembrie 1995, din partea Partidului Libertății Economice. Va

rămâne în politică, consiliindu-l pe deputatul Konstantin Borovoi.

După anul 2000, odată cu venirea lui Putin la Kremlin, Novodvorskaia este împinsă tot mai

departe de scena politică. Trăiește acum a doua tinerețe. Se dedică cu pasiune publicisticii,

devenind unul dintre cei mai aprigi critici ai președintelui Putin, scrie și lansează mai multe cărți

care n-au trecut neobservate. Dă sute de interviuri la radio Svoboda (secția rusă a Europei

Libere), Echo Moskvî etc. și devine una dintre cele mai importante voci în dezbaterea publică

timp de aproape un deceniu și jumătate. A luat atitudine împotriva politicii imperiale a Rusiei

față de Țările Baltice, Georgia și recent Ucraina, a criticat revanșa serviciilor secrete rusești în

fața societății ruse și a Occidentului, renașterea propagandei de tip sovietic și cultul personalității

lui Putin, a deplâns limitarea drepturilor și libertăților civile, a criticat Biserica Ortodoxă Rusă

pentru conservatorism și antioccidentalism. Novodvorskaia devine cu timpul un fel de instanță

morală pentru intelighenția rusă.

Credea cu pasiune în libertate și valorile democrației. A fost cea mai proamericană dintre toți di-

sidenții sovietici. Întrebată la un interviu pentru ce și pentru cine a luptat toată viață,

Novodvorskaia răspundea simplu: pentru libertatea de a alege, pentru liberalism, pentru modelul

american. „Nu ne trebuie orice fel de Rusie, avem nevoie de o țară civilizată, occidentalizată“.

Câteodată exagera într-un stil inconfundabil, iritându-și contemporanii: „Dacă SUA ar ataca

Rusia pentru noi ar fi bine. Pentru Rusia e mai bine să fie un stat al SUA. Cred, însă, că

americanii n-au nevoie de noi“. Iar atunci când toată presa rusă controlată de Kremlin plângea

de mila irakienilor criticând operațiunile militare americane, Novodvorskaia afirma: „Nu mă

deranjează că democratica Americă lansează rachete împotriva Irakului nedemocratic. După

mine, cu cât mai multe (rachete - n. red.) cu atât mai bine“.

În ultimii 7 ani și jumătate a lucrat la săptămânalul Novoe vremea (The New Times), publicând în

fiecare număr câte o coloană (331 în total) despre poeți și scriitori, mai ales ruși (Ahmatova,

Nabokov, Gogol etc.) sau despre evenimente excepționale din istoria Rusiei. Ultimul articol pu-

blicat este despre Isaac Babel. Lunea mergea la redacție cu o cutie de bomboane în geantă pentru

colegii mai tineri, cărora le cerea să i se adreseze cu „tu“ și să-i spună pe nume, „Lera“. Era

singurul publicist din redacție care scria încă de mână, pentru că n-a învățat niciodată să

folosească computerul.

A colaborat cu articole politice la grani.ru, avea un blog la Echo Moskvî și ținea un videoblog

împreună cu Konstantin Borovoi.

Valeria Novodvorskaia a fost, alături de Ludmila Alekseeva și Serghei Kovaliov, una dintre

conștiințele vii ale Rusiei. Internată forțat în spitale de psihiatrie, anchetată, judecată,

condamnată sau doar arestată administrativ, Novodvorskaia a refuzat să emigreze din URSS,

cum au fost forțați să accepte majoritatea disidenților din generația sa. Chiar dacă unii nu sunt de

acord cu radicalismul său, toți o respectă pentru atitudinea fermă din anchetele KGB-ului,

dârzenia cu care și-a apărat toată viața principiile, fără să accepte nici un compromis. //

Editie scrisa 22.07.2014

MH 17, ghinionul președintelui Putin

de Armand Gosu

http://www.revista22.ro/mh-17-ghinionul-pre537edintelui-putin-45625.html

Joi, 17 iulie, cursa Amsterdam - Kuala Lumpur a Malaysian Airlines (MH 17), cu 298 de oameni

la bord, s-a prăbușit de la peste 10.000 de metri altitudine, în estul Ucrainei, într-o regiune

controlată de rebelii proruși, la peste 50 km de granița cu Rusia.

Joi după amiază, pentru câteva zeci de secunde, în apropierea satului Grabovo, într-o zonă

minieră a bazinului Donbass, din cer au căzut nu doar bucăți de avion, tot felul de bagaje, ci și

oameni. Unii erau încă legați de scaunele avionului. Alții pur și simplu parcă zburau prin aer.

Unele trupuri au ajuns departe pe câmp, în lanuri de floarea soarelui sau de porumb. Altele s-au

prăbușit cu zgomot pe garaje, pe cărările asfaltate dintre blocuri sau au căzut pe câte o casă,

spărgând acoperișul. Zona în care s-au răspândit resturile avionului și trupurile pasagerilor are un

diametru de 32 km. La aproape patru zile de la producerea tragediei, până luni la prânz, au fost

adunate peste 250 de cadavre, iar alte 60 de fragmente umane (unele aflate în descompunere,

altele mâncate de animale sălbatice) au fost strânse și depozitate în vagoanele frigorifice ale unui

tren garat în stația de cale ferată Torez, din apropiere. Liderii separatiști care controlează

operațiunea au anunțat că abia după sosirea experților internaționali trenul se va putea pune în

mișcare și va transporta resturile umane la Harkov, unde s-ar fi pregătit condiții pentru ca fami-

liile sau apropiații victimelor catastrofei aviatice să poată parcurge procedura de identificare a

cadavrelor.

Confirmarea tragediei aviatice a fost urmată de o gigantică operațiune de manipulare. Imediat

televiziunile rusești, controlate de stat, au declanșat o vastă operațiune de intoxicare.

Russia Today, vârful de lance al propagandei Kremlinului pentru străinătate, a relatat la scurt

timp despre faptul că lângă Boeingul 777 al Malaysian Airlines ar fi fost observate două avione

militare ucrainene, care - se sugera - ar fi doborât cursa MH 17. În dispozitivul de intoxicare a

intrat și presa scrisă, Komsomolskaia pravda și chiar oficiosul guvernului de la Moscova,

Rossiiskaia gazeta, relatând despre faptul că armata ucraineană ar fi încercat să doboare avionul

președintelui Putin, care chipurile ar fi trecut pe acolo, însă cu o zi mai înainte.

A doua zi, vineri dimineața, principalul canal al televiziunii de stat, Rossiia 1, a dat drept certă

informația că avionul malaezian a fost doborât de către ucraineni. Câteva ore mai târziu, același

post a lansat versiunea că traseul cursei MH 17 ar fi fost deviat cu 300 km, piloții fiind vinovați

pentru că au intrat într-o zonă nesigură pentru zboruri aeriene. Și asta în ciuda faptului că

reprezentanți ai Malaysian Airlines anunțaseră încă de joi seara că traseul a fost cel indicat de

Eurocontrol și că pe același culoar au zburat mai multe avioane în acea zi. Tot vineri, canalul de

știri Vesti TV (Rossiia 24) a postat un articol straniu pe site-ul propriu, care prelua un mesaj al

comandatului armatei separatiste din Donețk, Igor Ghirkin (Strelkov), care spunea că, din

informațiile culese de pe teren, în avionul malaezian se aflau corpurile unor oameni morți cu

câteva zile înainte de catastrofa aviatică, deci avem de-a face cu o conspirație menită să-i discre-

diteze pe insurgenții proruși. E drept că până și Rossiia 24 a spus că povestea lui Strelkov e greu

de crezut, ceea ce însă n-o împiedică să afirme că informația trebuie să fie luată în considerare

pentru că provine de la un „cap limpede de militar“. În seara de 18 iulie, teza principală a pos-

tului de știri era că ucrainenii au doborât cursa MH 17, iar SUA manipulează opinia publică

mondială pentru a lua locul Rusiei ca principal distribuitor de gaz și petrol în Europa. Războiul

informațional continuă și după patru zile, ca și când Kremlinul ar pregăti opinia publică din

Rusia pentru război. Televiziunile amintite, ca și majoritatea presei scrise se află direct sau

indirect sub controlul autorităților ruse, nu e vorba de excese jurnalistice din partea unor

particulari.

Și în ciuda turației la care funcționa imensa mașină de propagandă rusească, acuzația lansată

imediat după tragedia aviatică de către președintele Petro Poroșenko, potrivit căruia de tragedia

aviatică se fac vinovați insurgenții proruși care au doborât avionul Boeing 777 cu o rachetă sol-

aer, a părut mult mai credibilă. Diverse informații culese de pe teren veneau să confirme această

versiune.

La eterna întrebare rusească cine-i vinovat? răspunsul lui Vladimir Putin a fost categoric:

Ucraina, pentru că în spațiul ei aerian s-a produs catastrofa. De altfel, de câteva zile încoace,

media rusești repetă la unison teza Kremlinului, potrivit căreia tragedia n-ar fi avut loc, dacă

„ostilitățile n-ar fi fost reluate în sud-estul Ucrainei“.

Cu această teză, însă, nu doar Kievul nu este de acord, ci și majoritatea cancelariilor occidentale.

Vineri, 18 iulie, președintele Barack Obama a anunțat că spionajul american deține date certe

potrivit cărora Boeingul a fost lovit de o rachetă sol-aer, trasă din zona controlată de separatiștii

sponsorizați de Moscova. Iar duminică, 20 iulie, șeful Departamentului de Stat de la Washington,

John Kerry, a oferit mai multe interviuri televiziunilor americane afirmând că SUA au refăcut

filmul evenimentelor: o rachetă sol-aer trasă dintr-o zonă controlată de insurgenți a doborât

avionul malaezian cu 298 de oameni la bord, sistemul de rachete sol-aer a fost adus din Rusia, tot

de acolo acum câteva săptămâni a venit un convoi cu aproximativ 150 de vehicule blindate,

tancuri, artilerie, multiple lansatoare de rachete, insurgenții au fost antrenați în Rusia ca să

utilizeze un astfel de complex de rachete sofisticat, înregistrarea audio difuzată de serviciul

secret ucrainean în care liderii separatiști vorbesc despre doborârea unui avion civil este

autentică, iar la CBS șeful diplomației americane a vorbit și despre înregistrarea video în care se

vede cum este evacuat din aceea zonă un sistem de rachete sol-aer, din care, de pe suportul de

patru, lipsește o rachetă. Principalele cotidiane americane au relatat, indicând oficiali americani

sub acoperirea anonimatului, că Washingtonul are informații despre o tabără de antrenament în

apropierea orașului Rostov pe Don, unde sunt pregătiți separatiștii pentru utilizarea sistemelor

complexe de arme sofisticate, inclusiv rachete cu rază scurtă de acțiune.

Într-un interviu video postat duminică pe site-ul secției de limbă rusă a BBC WS, Vitali Naida,

șeful contrainformațiilor din SBU (Serviciul de Securitate Ucrainean), oferă detalii importante:

asupra MH 17 s-a tras cu sistem de rachete sol-aer Buk M 1, din zona Snejnoe, controlată de

rebeli, la ordinul lui Igor Bezler, agent GRU (spionajul militar), absolvent al Academiei de

informații Dzerjinski de la Moscova, activ în evenimentele din Crimeea.

La rândul său, Petro Poroșenko, într-o discuție telefonică cu președintele Hollande, a afirmat că

Ucraina are imagini din satelit cu locul de unde s-a tras racheta care a doborât avionul Boeing

777.

Totuși, separatișii proruși declară în ultimele zile că nu au rachete care să doboare avioane la

peste 10.000 metri altitudine. Asta după ce, mai înainte, s-au lăudat că au astfel de sisteme de

rachete.

Cancelariile occidentale i-au indicat președintelui Putin că ar trebui să-și asume responsabilitatea

pentru tragedia aviatică. Scenariul potrivit căruia MH 17 ar fi fost doborât de un avion ucrainean

este greu de acceptat. După ce, la 14 iulie, insurgenții au doborât un avion de transport militar

ucrainean AN - 26 în regiunea Lugansk, la 15 iulie aviația militară ucraineană a oprit zborurile în

zonele în care au loc lupte până la investigarea acelui caz. Deci, la 17 iulie, în zonă nu au zburat

avioane ucrainene. Dacă s-ar fi tras de pe un avion de vânătoare, ucrainean sau nu, Boeingul ar fi

explodat în aer, iar resturile ar fi arătat cu totul altfel. Niciun complex de rachete sol-aer Buk M1

al armatei ucrainene nu era în zonă. Nicio rachetă ucraineană de acest tip n-a intrat pe mâna

insurgenților proruși. Deci s-a tras dintr-un complex adus special din Rusia, care - probabil - a

fost deja evacuat. Prima informație despre catastrofa aeriană a fost oferită de președintele Putin

lui Barack Obama la finalul unei discuții telefonice, înainte ca vestea tragediei să devină publică.

Comandanții militari (Ghirkin, Bezler etc.) și politici (primul ministru Borodai) ai rebelilor

separatiști sunt cetățeni ruși, cu domiciliul în Moscova, pentru cei mai mulți existând indicii că

sunt ofițeri ai serviciilor secrete rusești. Înregistrări audio puse de Kiev la dispoziția presei

confirmă că insurgenții proruși primesc ordine de la structuri de securitate de la Moscova și

raportează tot acolo despre executarea lor. Cei mai mulți mercenari din Donețk și Lugansk vin

din Rusia. Tot materialul militar, de la tancuri, mașini blindate, complexe de rachete până la mu-

niție, provine din Rusia. Cu toate acestea, președintele Putin decretează: Ucraina e de vină!

Strelkov: „În raionul Torez tocmai am lovit un avion AN - 26, care se prăbușește undeva

după mina Progress”

În noul tip de război declanșat de Rusia în Ucraina rețelele de socializare au jucat un rol major.

La această invenție a spionajului american (cum acuza Putin una dintre rețelele de socializare),

liderii insurgenților proruși erau foarte eficienți. Toate relatările despre izbânzile lor militare le

postau acolo. Așa s-a întâmplat și joi, când Strelkov a anunțat: „În raionul Torez tocmai am lovit

un avion AN - 26, care se prăbușește undeva după mina Progress“. Numai că avionul lovit nu

aparținea forțelor militare ucrainene, ci Malaysian Airlines. Era zborul MH 17, cu 298 de oameni

la bord. Dacă ar fi fost ucraineni, catastrofa ar fi trecut aproape neobservată. Ghinionul lui Putin.

Comentarii (5)

25.07.2014 | Rusia?: o infundatura.. a scris:

Niste mincinosi ordinari, ciolovecii astia.. Nici nu ma mai mir unde au invatat

Iliescu si clonele sale PSDiste sa minte asa.. Ma intreb cum de isi mai poate

inchipui Putin, KGBiciul, ca il mai poate crede orice om intreg la minte de pe

mapamond.

Raspunde acestui comentariu

24.07.2014 | Militaru Mihail-Daniel a scris:

Nici sa nu ne asteptam ca Putin sa recunoasca crima!Comunistii intotdeauna

mint! si dau vina pe altii!

o 25.07.2014 | happyman a raspuns:

Dece sa recunoasca crima? Sint destui binevoitori si in Romania care pun

la indoiala rolul Rusiei in aceasta crima, cea care ajuta teroristii din

estul Ucrainei pentru destabilizarea tarii. Ei sint cei care critica

pozitia ferma a presedintelui in legatura cu evenimentele din Ucraina.

Aveti o mostra de journalism a "maestrului" Cristoiu in Evenimentul

Zilei.

Raspunde acestui comentariu

22.07.2014 | Dora a scris:

Apropo de imagine, am picat pe un reportaj CNN de la fata locului, in primele

ore de la accident, undereporterul relata siderat remarca unui brav separatist

pro -rus pe care-l intrebase ce cauta printre ruine tovarasii sai: "Multi se

vor bucura de ceasuri noi pana diseara!". Cat de cunoscut suna urechilor est-

europene "Davai ceas, davai palton.." sicat de socant pentru vestici... Dar

cele luate de la morti cred c-o sa le poarte ghinion.

o 23.07.2014 | avenirv a raspuns:

deja americanii au schimbat partitura, zic asa: se pare ca avionul a fost

doborat de separatist din greseala si nu putem trasa nici o legatura cu

moscova. nu vi se pare semnificativa schimbarea ? de asemenea brusc stire

nu mai este pe prima pagina; celalalt avion malaezian a tinut prima

pagina cateva saptamani bune. ce s-a intamplat intre timp ? de asemenea

cum cateva ore pro-rusii au doborat 2 su-25. ce se intampla acolo ? de ce

s-a schimbat tonul ?