INSTITUTŢII DE DREPT PROCESUAL CIVIL Curs universitar (Sinteze-I.D.)

Capitolul I. Competenţa instanţelor judecătoreşti

1. Conceptul de competenţăCodul de procedură civilă debutează prin a se referi, chiar în primele sale articole, la

regulile de competenţă. Această reglementare apare firească dacă ţinem seama de importanţa regulilor procedurale prin intermediul cărora se statornicesc atribuţiile instanţelor judecătoreşti. Într-adevăr, în cazul declanşării unui litigiu, prima problemă care trebuie rezolvată de reclamant sau de avocatul acestuia este aceea de a determina instanţa competentă. Şi de aceea, în dreptul anglo-saxon, de pildă, problema determinării competenţei este una dintre cele mai importante şi complexe, astfel că, în această materie, doar avocaţii cei mai experimentaţi pot fi la adăpost de orice greşeală. Codurile moderne, deşi acordă aceeaşi importanţă majoră problemelor de competenţă, încep printr-o prezentare generală a principiilor de bază ale procedurii judiciare. Este tendinţa tuturor codurilor moderne, tendinţă care a început o dată cu adoptarea Codului civil german de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Proiectul viitorului nostru cod de procedură civilă va trebui să urmeze aceeaşi tendinţă .Prin competenţă, în general, se desemnează capacitatea unei autorităţi publice sau a unei

persoane de a rezolva o anumită problemă. Conceptul de competenţă este de amplă utilizare în limbajul juridic, mai cu seamă în domeniul procesual. În dreptul procesual civil, prin competenţă înţelegem capacitatea unei instanţe de judecată de a soluţiona anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri.

Cazurile şi condiţiile în care o instanţă judecătorească are îndreptăţirea legală de a soluţiona o anumită cauză civilă se determină prin intermediul regulilor de competenţă. Legislaţia noastră foloseşte criterii diferite pentru determinarea competenţei instanţelor judecătoreşti. Pe de altă parte, trebuie să precizăm că nu toate litigiile civile sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Există litigii care se soluţionează de alte autorităţi statale sau de alte organe decât instanţele judecătoreşti.

2. Formele competenţeiO problemă de mare importanţă ce se poate ivi în legătură cu sesizarea unui organ de

justiţie este aceea de a determina dacă litigiul respectiv intră sau nu în sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti sau dimpotrivă a altor autorităţi statale. O atare delimitare se poate realiza prin intermediul regulilor de competenţă generală. După ce se stabileşte că o anumită cauză civilă intră în sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti este necesar să precizăm care anume dintre diferitele instanţe are căderea de a soluţiona cauza respectivă. Delimitarea activităţii instanţelor judecătoreşti, între ele, se realizează prin intermediul regulilor competenţei jurisdicţionale. Competenţa jurisdicţională prezintă la rândul său două forme: competenţa materială sau de atribuţiune şi competenţa teritorială.

În raport cu natura normelor de competenţă aceasta poate fi împărţită în competenţă absolută şi competenţă relativă. Această clasificare, bogată în semnificaţii procedurale, este o consecinţă firească a diviziunii legilor în imperative şi dispozitive. Analiza concretă a textelor procedurale privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti ne obligă la o cercetare preliminară a competenţei instanţelor judecătoreşti. Dispoziţiile legale privitoare la competenţa generală a instanţelor judecătoreşti nu se regăsesc însă în Codul de procedură civilă.

Cap. II. Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti

Primul articol al Codului de procedură civilă consacră principiul plenitudinii de jurisdicţie a judecătoriilor. Prin urmare, toate celelalte instanţe au o jurisdicţie de excepţie, în sensul că ele pot soluţiona cauze civile în primă instanţă numai în baza unor dispoziţii normative care le atribuie în mod expres o atare competenţă. Textul pe care-l comentăm admite două categorii de excepţii de la regula plenitudinii de jurisdicţie menţionată mai sus. O primă excepţie se referă la cauzele „date prin lege în competenţa altor instanţe”. În acest sens, însuşi Codul de procedură civilă atribuie o competenţă de fond - excepţie - tribunalelor judeţene şi curţilor de apel. A doua categorie de excepţii are ca obiect atribuţiile jurisdicţionale conferite de lege „autorităţilor administraţiei publice” sau altor „organe”. Categoria de excepţii la care ne referim nu este prevăzută în mod expres în partea finală a art. 1 pct. 1 C. proc. civ. Ea poate fi însă dedusă cu uşurinţă din prevederile art. 1 pct. 2 C. proc. civ., text care atribuie judecătoriilor competenţa de a soluţiona „plângerile împotriva hotărârilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate...”. Aceasta înseamnă că organele menţionate au şi o competenţă de fond, care le este recunoscută prin dispoziţii legale exprese. În paginile anterioare au fost indicate, cu titlu exemplificativ, organele care realizează jurisdicţii speciale şi cărora legea le recunoaşte atribuţii jurisdicţionale.

Potrivit art. 1 pct. 2 C. proc. civ., judecătoriile sunt competente să soluţioneze şi „plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate”. Aceste dispoziţii procedurale impun unele precizări particulare. În primul rând, remarcăm că actuala redactare a textului nu se mai referă, în mod expres, la „organele obşteşti cu activitate jurisdicţională”. Precizăm că în regimul anterior a fost instituită o jurisdicţie obştească ce se realiza prin intermediul comisiilor de judecată. În al doilea rând, constatăm că legea se referă în mod expres la calea procedurală a plângerii. Prevederile legale cuprinse în art. 1 pct. 2 C. proc. civ. dau expresie controlului judecătoresc exercitat de judecătorii cu privire la actele altor organe cu atribuţii jurisdicţionale. Pe de altă parte, termenul de „plângere” trebuie folosit într-un sens larg, adică în sensul că include în conţinutul său şi orice alt mijloc procedural prin care se urmăreşte

realizarea unui control judecătoresc, exercitat în condiţiile legii . În acest context, precizăm că în legislaţia noastră diferite dispoziţii legale, din unele legi speciale, deschid calea controlului judecătoresc şi prin mijlocul procedural al contestaţiei. De asemenea, termenul de hotărâre, folosit în acelaşi text, trebuie interpretat şi el într-un sens generic, anume în sensul că se referă la orice alt act jurisdicţional, indiferent de denumirea sa (decizie, dispoziţie etc.).

Unele dispoziţii din legi speciale se referă la posibilitatea exercitării controlului judecătoresc pe calea procedurală a plângerii sau contestaţiei. În continuare evocăm câteva din situaţiile care se încadrează în dispoziţiile art. 1 pct. 2 C. proc. civ.: contestaţiile împotriva soluţiei date de primar în legătură cu înscrierile făcute în listele electorale [art. 16 alin. (5) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale]; plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor silvice [art. 14 alin. (2) din Legea nr. 31/2000]; plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor (art.31-32 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001); plângerea împotriva refuzului executorului judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită [art. 53 alin. (2) din Legea nr. 188/2000].

Potrivit art. 1 pct. 3 C. proc. civ., judecătoriile judecă şi „în orice alte materii date prin lege în competenţa lor”. Această competenţă diversă este atrasă doar în temeiul unor dispoziţii legale exprese. În această privinţă se poate constata că atare dispoziţiuni se regăsesc chiar în Codul de procedură civilă, dar şi în unele reglementări speciale. Doar cu titlu de exemplu indicăm unele situaţii expres consacrate în Codul de procedură civilă şi care atrag competenţa

judecătoriilor în temeiul textului menţionat: cererile pentru asigurarea dovezilor (art. 236 C. proc. civ.); cererile de îndreptarea erorilor materiale strecurate în propriile hotărâri (art. 281 C. proc. civ.); contestaţiile în anulare privind propriile hotărâri [art. 318 alin. (2) şi art. 319 alin. (1) C. proc. civ.]; cererile de revizuire privitoare la propriile hotărâri [art. 323 alin. (1) C. proc. civ.]; contestaţiile la executare, în toate situaţiile în care judecătoria a soluţionat cauza în primă instanţă şi când, potrivit legii, aceasta este instanţa de executare [art. 400 alin. (1) C. proc. civ.]; contestaţiile privitoare la înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută, în cazurile în care judecătoria a încuviinţat titlul [art. 400 alin. (2) C. proc. civ.].

Menţionăm, cu titlu exemplificativ, şi unele dispoziţii din legi speciale şi care conferă judecătoriilor competenţa de a soluţiona următoarele cereri sau litigii: soluţionarea conflictelor de competenţă dintre birourile notariale (art. 11 din Legea nr. 36/1995); soluţionarea conflictelor de competenţă dintre birourile executorilor judecătoreşti (art. 11 din Legea nr. 188/2000); litigiile prevăzute în legea locuinţei (art. 61 din Legea nr. 114/1996, republicată); cererile privitoare la anularea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea (art. 57 din Legea nr. 119/1996); soluţionarea cererilor privitoare la înregistrarea asociaţiilor şi fundaţiilor; cererile de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru (art. 18 din Legea nr. 146/1997, astfel cum acest text a fost modificat prin Legea nr. 195 din 25 mai 2004 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003).

Competenţa tribunalelor.Tribunalele au, în sistemul actual al Codului de procedură civilă, au o competenţă de

fond, o competenţă în materie de apel, de recurs şi o competenţă diversă.Competenţa de fond sau în primă instanţă a tribunalelor, privită prin prisma tuturor

atribuţiilor lor, este o competenţă de excepţie. Privită în concret, regula enunţată comportă însă şi unele circumstanţieri şi precizări extrem de importante şi aceasta mai cu seamă după adoptarea şi aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.

În primul rând, competenţa tribunalelor în materie comercială este o competenţă de drept comun. Într-adevăr, din redactarea art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., rezultă că tribunalele au competenţa de a soluţiona toate cererile în materie comercială, cu excepţia acelora al căror obiect are o valoare de până la 100.000 de lei. Acestea din urmă intră în căderea judecătoriilor. În competenţa tribunalelor intră însă şi cererile comerciale care nu au un caracter patrimonial.

Dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. au prilejuit însă şi unele soluţii diferite, ceea ce a determinat şi intervenţia instanţei supreme printr-o decizie pronunţată în interesul legii. Totuşi chiar şi în perioada imediat următoare modificării Codului de procedură civilă, prin Legea nr. 59/1993, instanţa supremă a decis că tribunalele sunt instanţe cu plenitudine de jurisdicţie în materie comercială, având competenţa de a soluţiona atât cererile ce nu au caracter patrimonial, în cadrul procedurii necontencioase - cum sunt autorizarea funcţionării societăţilor comerciale - sau în procedura contencioasă - cum ar fi excluderea unor asociaţi, dizolvarea societăţii, declararea falimentului, - cât şi procesele patrimoniale având ca obiect o valoare de până la 10 milioane lei.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 a amplificat competenţa tribunalelor şi în litigiile de natură civilă. Astfel, în concret, în urma modificărilor aduse art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalele judecă litigiile civile al căror obiect are o valoare de peste 100.000 de lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară. La această excepţie, Legea nr. 219/2005, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, a adăugat şi cererile în materie succesorală, cererile neevaluabile în bani, precum şi cele privind materia fondului funciar. Drept urmare, în lumina actualei reglementări, toate cererile de împărţeală judiciară, cele în materie succesorală şi a fondului funciar, indiferent de plafonul lor valoric, sunt de

competenţa în primă instanţă a judecătoriilor. Unele din aceste excepţii exced raţiunile pentru care, în considerarea criteriului valoric, se stabileşte, adeseori, de legiuitorul român, şi nu numai, o competenţă de fond în favoarea unei instanţe superioare. Cel puţin din acest punct de vedere excepţia ni se pare mai puţin justificată. Într-adevăr, împărţelile judiciare şi procesele succesorale sunt adeseori acelea în cadrul cărora se induc valori patrimoniale importante (îndeosebi atunci când masa partajabilă este formată din bunuri imobile) şi a căror valoare depăşeşte plafonul valoric de 100.000 de lei. Dacă ar fi totuşi să căutăm o legitimare a excepţiilor la care ne referim ea constă, după părerea noastră, în imperativul descongestionării instanţei supreme de recursurile ce s-ar putea promova în această materie.

Excepţiile menţionate mai sus sunt importante şi relativ extinse. Pe de altă parte, remarcăm că în competenţa judecătoriilor intră şi toate litigiile neevaluabile în bani. În aceste condiţii, constatarea ce se impune din nou este aceea că judecătoriile se înfăţişează în lumina actualei reglementări ca instanţe de drept comun în materie civilă.

Tribunalele au o competenţă de drept comun în materia conflictelor de muncă. Soluţia legii se întemeiază îndeosebi pe necesitatea formării de secţii specializate în cadrul tribunalelor, în scopul soluţionării acestei categorii de litigii. Este ceea ce rezultă fără putinţă de tăgadă, chiar din dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b1), text introdus în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.

Tribunalele au plenitudine de competenţă în materie de apel. Soluţia nu face îndoială şi ea poate fi dedusă şi din principiul potrivit căruia, în materie civilă, plenitudinea de jurisdicţie este atribuită judecătoriilor.

Tribunalele au o competenţă de excepţie şi în materia căii extraordinare de atac a recursului. Competenţa de soluţionare a recursurilor este limitată, cu titlu de principiu, la hotărârile pronunţate de judecătorii şi care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului. Prin urmare, sfera hotărârilor judecătoreşti care nu sunt supuse apelului este relativ restrânsă, astfel că şi competenţa tribunalelor în materie de recurs rămâne una de excepţie.

Determinarea concretă a hotărârilor ce pot forma obiect al recursului de competenţa tribunalului trebuie să se facă în considerarea dispoziţiilor art. 2821 C. proc. civ. Potrivit acestui text, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă şi luarea măsurilor asigurătorii. Există şi alte situaţii în care calea de atac a apelului este suprimată, cum este cazul hotărârilor pronunţate asupra contestaţiilor la executare, cu excepţia celor pronunţate în temeiul art. 4001 şi 401 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, pot fi atacate numai pe calea recursului hotărârile prin care instanţa ia act de renunţarea la drept [art. 247 alin. (4) C. proc. civ.], prin care se constată învoiala părţilor (art. 273 C. proc. civ.), precum şi ordonanţele preşedinţiale [art. 582 alin. (1) C. proc. civ.].

O altă categorie importantă de „hotărâri” ce pot fi cenzurate pe calea recursului de competenţa tribunalului se referă la încheierile pronunţate de judecătorii în diferite materii, cum sunt cele privitoare la: asigurarea dovezilor [art. 238 alin. (1) C. proc. civ.], suspendarea judecăţii (art. 2441 C. proc. civ.) şi renunţarea la judecată [art. 246 alin. (2) C. proc. civ.].

În fine, tribunalelor le este recunoscută, conform dispoziţiilor art. 2 pct. 4 C. proc. civ., şi o competenţă diversă, adică „în orice alte materii date prin lege în competenţa lor”. În această categorie intră în primul rând cauzele care au ca obiect soluţionarea unor incidente privitoare la competenţa sau compunerea instanţei sesizate. Menţionăm în acest sens competenţa tribunalelor de a soluţiona următoarele categorii de cauze: conflictele de competenţă dintre două judecătorii din raza sa teritorială (art. 22 C. proc. civ.); conflictele de competenţă dintre o judecătorie şi un organ cu activitate jurisdicţională (art. 22 C. proc. civ.); cererile de recuzare atunci când din cauza recuzării nu se poate forma completul de judecată

[art. 30 alin. (2) C. proc. civ.]; cererile de strămutare de la o judecătorie din raza teritorială a acelui tribunal pentru motive de rudenie sau de afinitate [art. 39 alin. (1) C. proc. civ]. Tribunalele au, în baza aceleiaşi dispoziţii procedurale, competenţa de a soluţiona şi căile extraordinare de atac de retractare îndreptate împotriva propriilor lor hotărâri: contestaţia în anulare şi revizuirea [art. 319 alin. (1) şi art. 323 alin. (1) C. proc. civ.].

In finalul acestui comentariu trebuie să amintim că legea de organizare judiciară a preconizat şi infiinţarea unor tribunale specializate. Ele pot fiinţa doar în domeniile precizate de art. 36 alin. 3 C. proc. civ. Potrivit acestui text: „În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii”.

La rândul său, art. 37 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 dispune că: „În domeniile prevăzute de art. 36 alin. 3) se pot înfiinţa tribunale specializate”. În legătură cu aceste dispoziţii legale se impun unele precizări.

Enumerarea făcută de art. 36 alin. 3 C. proc. civ. nu are un caracter limitativ. Această împrejurare rezultă din faptul că însăşi partea finală a textului amintit se referă la posibilitatea înfiinţării de secţii specializate şi „pentru alte materii”. Pe de altă parte, este de observat că legea nu enumeră, în forma sa actuală, şi secţiile administrativ-fiscale printre categoriile de secţii specializate. În realitate ele funcţionează, în prezent, la un număr important de tribunale, iar posibilitatea organizării unor tribunale specializate nu este exclusă în această materie.

Legea nr. 304/2004, în redactarea sa actuală, nu conţine prevederi speciale privitoare la competenţa tribunalelor specializate. Ea se limitează la precizarea că: „Tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează”.

Este de remarcat, de asemenea, că datele la care vor începe să funcţioneze tribunalele specializate şi localităţile în care îşi vor desfăşura activitatea se stabilesc, în mod eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii (art. 142 alin. 1 din Legea nr. 304/2004).

Prin urmare dispoziţiile procedurale privitoare la competenţă se vor aplica în mod corespunzător şi tribunalelor specializate.

Competenţa curţilor de apelCompetenţa materială sau de atribuţiune a curţilor de apel este stabilită în art. 3 C. proc.

civ. Potrivit acestui text, curţile de apel au o competenţă de fond, o competenţă de control judiciar – apel şi recurs - şi o competenţă diversă. În primă instanţă, curţile de apel judecă procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale. De remarcat că potrivit textului comentat curţile de apel au o competenţă de excepţie în materia contenciosului administrativ.

Plenitudinea de competenţă în materia contenciosului administrativ revine tribunalelor, curţile de apel fiind, din acest punct de vedere, instanţe cu o competenţă limitată. Într-adevăr, în prezent, curţile de apel au numai competenţa de a soluţiona litigiile de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale. Facem precizarea, deosebit de utilă, potrivit căreia prin autoritate publică se înţelege orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public. De asemenea, art. 2 lit. a) din Legea nr. 554/2004 asimilează autorităţilor publice şi “persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public”.

Actuala redactare a textului comentat ne-a fost oferită în urma adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, prin Legea nr. 219/2005. Sublinierea este deosebit de utilă pentru a sesiza şi o diferenţiere de formulare şi de conţinut în raport cu prevederile cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 500.000 lei, se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de 500.000 lei, se soluţionează, în fond, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel”.

Este însă de observat că plenitudinea de competenţă a curţilor de apel, în sensul precizat mai sus, vizează doar litigiile de contencios administrativ propriu-zise, nu şi pe cele cu caracter fiscal. În privinţa acestora din urmă, Legea nr. 554/2004 a realizat o departajare de atribuţii ce nu ţine seama de calitatea sau ierarhia organului fiscal parte în proces, ci de criteriul valoric. Într-adevăr, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, actele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de 500.000 lei, se soluţionează, în fond, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. Sub plafonul valoric menţionat, competenţa de soluţionare a unor astfel de litigii revine tribunalelor administrative şi fiscale. Menţionăm, însa că, potrivit art. 30 din Legea nr. 554/2004, până la constituirea tribunalelor administrativ-fiscale, litigiile se soluţionează de secţiile de contencios administrativ ale tribunalelor.

Legea nr. 554/2004, prin art. 10, realizează o departajare de atribuţii între tribunalele administrativ-fiscale şi curţile de apel în materia contenciosului administrativ. Iar în acest scop, legiuitorul a recurs la criteriul valoric.

Pe de altă partea, mai este de remarcat şi faptul că legea specială se referă, din nou, la competenţa de soluţionare a litigiilor privind „actele administrativ” ale autorităţilor „publice centrale” (formulare ce se regăsea şi în art. 3 C. proc. civ., în redactarea anterioară adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000).

Codul de procedură civilă le recunoaşte curţilor de apel şi o competenţă în materia controlului judiciar. Potrivit art. 3 pct. 2 C. proc. civ., ca instanţă de apel, curţile judecă „apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă”. Din această prevedere legală rezultă caracterul limitativ al competenţei curţilor de apel în materia la care ne referim, plenitudinea de competenţă revenind, aşa cum am remarcat deja, tribunalelor.

Curţile de apel au şi competenţa de a exercita controlul judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Potrivit art. 3 pct. 3 C. proc. civ. curţile de apel judecă „recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege”. Din aceste dispoziţii procedurale se pot desprinde câteva concluzii importante privitoare la competenţa curţilor de apel în materie de recurs. Simpla lectură a acestui text impune, mai întâi, concluzia potrivit căreia, în această materie, curţile de apel se înfăţişează ca instanţe cu plenitudine de jurisdicţie. O atare concluzie se întemeiază şi pe faptul că tribunalele sunt instanţe cu plenitudine de jurisdicţie în materie de apel.

În al doilea rând, curţile de apel judecă şi recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale şi care, potrivi legii, nu sunt susceptibile de apel. Numărul acestor hotărâri este relativ restrâns. Prin urmare, pentru determinarea în concret a competenţei de recurs a curţilor de apel va trebui să ţinem seama de toate acele situaţii în care, prin dispoziţiile Codului de procedură civilă sau a unor legi speciale, calea de atac a apelului a fost suprimată.

Curţile de apel au şi o competenţă diversă, respectiv, astfel cum precizează în mod expres art. 3 pct. 3 C. proc. civ. şi „în alte materii date prin lege în competenţa lor”. În această categorie trebuie să includem, în primul rând, unele cereri prin a căror rezolvare se urmăreşte o bună administraţie a justiţiei. Pot fi incluse în această categorie cererile privitoare la:

- soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două tribunale din raza aceleiaşi curţi de apel;

- soluţionarea conflictelor de competenţă dintre o judecătorie şi un tribunal din raza aceleiaşi curţi de apel;

- soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două judecătorii din raza aceleiaşi curţi de apel, dar din circumscripţia unor tribunale diferite;

- soluţionarea cererilor de strămutare bazate pe motiv de rudenie sau afinitate;De asemenea, curţile de apel au şi competenţa de a soluţiona căile extraordinare de atac

îndreptate împotriva propriilor lor hotărâri, respectiv contestaţia în anulare şi revizuirea. Curţile de apel au competenţă şi în ceea ce priveşte contestaţiile la executare. În primul rând, curţile de apel au competenţa de a soluţiona contestaţiile la executare în legătură cu înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută, în acele cazuri în care ele au pronunţat hotărârea respectivă.

În fine, curţile de apel îşi extind competenţa şi asupra altor cauze expres date prin lege în competenţa lor. Aşa este, de pildă, cazul recursurilor îndreptate împotriva hotărârilor tribunalelor de acordare sau neacordare a personalităţii juridice a uniunilor de sindicate [art. 45 din Legea nr. 54/2003]; recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul sindic în cazurile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 85/2006 (art. 8 alin. 1 din Legea nr. 85/2006); soluţionarea cererilor privitoare la înregistrarea birourilor notariale din raza teritorială a curţilor respective [art. 18 alin. (1) din Legea nr. 36/1995]; sesizările îndreptate împotriva deciziilor pronunţate de Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în condiţiile art. 14 şi 16 din Legea nr. 187/1999; contestaţiile promovate de asistenţii judiciari împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate de ministrul justiţiei (art. 113 alin. 3 din Legea nr. 304/2004); recursurile îndreptate împotriva hotărârilor adoptate de Comisia superioară de disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.

Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi JustiţieCompetenţa instanţei supreme este determinată de funcţiile speciale ale unei instanţe

aflate în vârful ierarhiei sistemul nostru judiciar. Or, aşa cum este firesc, aceste funcţii trebuie să fie concentrate asupra îndrumării instanţelor judecătoreşti pentru aplicarea şi interpretarea corectă a legii în opera de înfăptuire a justiţiei. Acest lucru se realizează, în principal, pe calea recursului în interesul legii.

Noile modificări aduse Codului de procedură civilă, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, confereau instanţei supreme plenitudine de jurisdicţie în materie de recurs. Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 a revenit asupra acestei soluţii. Din acest punct de vedere, art. 4 pct. 1 C. proc. civ. se referă la două situaţii distincte şi care vizează: soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel; soluţionarea recursurilor şi „în alte cauze prevăzute de lege”. Anterior, art. 299 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acest text a fost modificat prin Legea nr. 195/2004, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, prevedea că „recursul se soluţionează de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege nu se prevede altfel”. În aceste condiţii, arătam în prima ediţie a acestor Comentarii că supraaglomerarea instanţei supreme va deveni inevitabilă şi aproape insurmontabilă. Dar consecinţele unei atare soluţii au fost reduse în mod semnificativ prin dispoziţiile Legii nr. 195/2004, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 şi a Legii de aprobare a Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Totuşi nu credem că problema supraaglomerării instanţei supreme a fost soluţionată în mod definitiv.

Prevederile art. 4 C. proc. civ. trebuie coroborate, în mod corespunzător, şi cu dispoziţiile cuprinse în art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Potrivit acestui text: „Secţia civilă şi de proprietate industrială, Secţia penală, Secţia comercială şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”. De asemenea, art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară statuează că: „Secţiile Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are plenitudine de jurisdicţie şi în materia căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii. Instanţa supremă nu mai are însă competenţa de a soluţiona şi calea de atac a recursului în anulare, art. 4 pct. 3 C. proc. civ. fiind abrogat prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003.

Instanţa supremă are şi o competenţă diversă, care este recunoscută prin prevederile art. 4 pct. 4 C. proc. civ. Potrivit acestei dispoziţii procedurale, instanţa supremă are competenţa de a soluţiona unele cereri referitoare la realizarea unei bune administrări a justiţiei. În această categorie pot fi incluse următoarele categorii de cereri:

- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două curţi de apel;- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două tribunale din

raza teritorială a unor curţi de apel diferite;- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre un tribunal şi o

curte de apel, dintre o judecătorie şi o curte de apel;- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două judecătorii

din circumscripţia teritorială a unor tribunale şi curţi de apel diferite;- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre o curte de apel şi

un alt organ cu activitate jurisdicţională;- cererile privitoare la strămutarea procesului civil de la o curte de apel la altă curte de

apel, pentru motive de rudenie sau afinitate;- cererile de strămutare a procesului civil întemeiate pe motive de bănuială legitimă şi

de siguranţă publică;- cererile pentru delegarea altei instanţe (art. 23 C. proc. civ.).Există şi alte dispoziţii procedurale care atribuie instanţei supreme competenţa de a

soluţiona unele cereri sau căi de atac. Cu titlu exemplificativ enumerăm următoarele cauze:- cererile pentru îndreptarea propriilor hotărâri;- contestaţiile la titlu, adică cele în legătură cu înţelesul, întinderea şi aplicarea

dispozitivului hotărârii ce se execută;- soluţionarea căilor extraordinare de atac de retractare (contestaţia în anulare şi

revizuirea) exercitate împotriva propriilor lor hotărâri;-recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti cu

privire la deciziile Consiliului Concurenţei (art. 29 din Legea nr. 143/1999);-recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în temeiul art. 157

din Legea nr. 19/2000.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are, în prezent, şi competenţa de a soluţiona unele

cereri în Secţii Unite. Potrivit art. 25 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, competenţa Secţiilor Unite are ca obiect:

„a) judecarea recursurilor în interesul legii;b) soluţionarea, în condiţiile prezentei legi, a sesizărilor privind schimbarea

jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

c) sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare”.

Capitolul III. Nulitatea actelor de procedură

Dispoziţiile din acest capitol, care însumează art. 105-108 C. proc. civ., sunt consacrate nulităţii actelor de procedură. Remarcăm consacrarea distinctă a unui capitol pentru sancţiunea nulităţii actelor de procedură, soluţie care nu a fost promovată de legiuitor şi în privinţa decăderii (aceasta este prevăzută de lege tocmai în capitolul privitor la termenele de procedură). O consecvenţă corespunzătoare, în reglementare, s-ar impune, după părerea noastră, pentru viitorul Cod de procedură civilă.

Primul text din acest capitol, respectiv art. 105 pe care-l comentăm aici, reglementează mai multe aspecte de ordin procedural: consacră cazurile de nulitate; stabileşte concepţia generală a legiuitorului despre nulitate, determinându-i şi condiţiile de existenţă şi enunţă una din semnificaţiile nulităţii exprese. În continuare ne vom referi la toate aceste aspecte, de o importanţă procedurală deosebită, nu însă înainte de a formula câteva consideraţii generale asupra sancţiunii nulităţii.

Prin nulitate se desemnează, în general, sancţiunea ce se poate aplica în cazul nesocotirii anumitor dispoziţii legale sau „mijlocul tehnic prevăzut de lege pentru a asigura respectarea condiţiilor de validitate a actului juridic”. În dreptul procesual au fost exprimate însă definiţii deosebite cu privire la conceptul de nulitate. Explicaţia este simplă: împrumutarea unor definiţii din dreptul civil şi ignorarea, în unele cazuri, a specificului sistemului procesual.

Nulitatea vizează o mare diversitate de acte ale instanţei, părţilor şi ale altor participanţi procesuali, acte între care există o strânsă interdependenţă. O atare realitate se reflectă adeseori şi pe planul efectelor pe care le determină nulitatea. Concluzia firească a unei atari constatări rezidă în faptul că nulitatea nu reprezintă o simplă consecinţă a ignorării unor condiţii de validitate a actelor de procedură, ci şi o consecinţă a nesocotirii unor reguli privitoare la desfăşurarea procesului civil. De aceea, noi am definit nulitatea ca sancţiunea ce determină ineficienţa actelor de procedură îndeplinite fără respectarea regulilor de desfăşurare ale procesului civil şi care se răsfrânge, adeseori, şi asupra actelor ulterioare.

Clasificarea nulităţilor reprezintă o problemă de real interes atât teoretic, cât şi practic, întrucât ea vizează şi regimul juridic al acestora. În realitate în literatura de specialitate au fost folosite mai multe criterii pentru departajarea diferitelor categorii de nulităţi procedurale. În sistemul Codului de procedură civilă unele clasificări rezultă implicit din dispoziţiile legii. Astfel, de pildă, art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se referă la nulităţile exprese, iar art. 108 distinge între nulităţile absolute şi toate celelalte categorii de nulităţi.

Alteori distincţia dintre diferitele categorii de nulităţi este opera doctrinei. În toate cazurile distincţia dintre diferitele forme ale nulităţii trebuie să se întemeieze pe criterii certe şi funcţionale. Demersul nostru va urmări în continuare prezentarea celor mai importante categorii de nulităţi.

Doctrina şi legea distinge, de asemenea, între nulităţile absolute şi relative. Este cea mai importantă clasificare care se face în doctrină şi a căror implicaţii practice sunt deosebite, căci ea serveşte şi pentru determinarea regimului juridic al nulităţilor. Criteriul care stă la baza acestei distincţii vizează însă natura normelor procedurale încălcate.

În art. 108 C. proc. civ. legiuitorul are în vedere în mod deosebit regimul juridic al celor două categorii de nulităţi. Pe de altă parte, deşi legiuitorul se referă în mod expres doar la categoria „nulităţilor de ordine publică” este evident că art. 105 C. proc. civ. referindu-se la celelalte nulităţi, le are în vedere pe cele relative.

În literatura de drept procesual civil criteriul fundamental ce stă la baza distincţiei dintre nulităţile absolute şi cele relative îl reprezintă natura normelor încălcate. Acest criteriu este luat în considerare de majoritatea autorilor de drept procesual civil.

Regimul juridic al nulităţilor nu poate constitui un criteriu de diferenţiere între cele două categorii de nulităţi. Aceasta deoarece regimul juridic al nulităţilor este determinat tocmai de natura normelor procedurale încălcate. Cu alte cuvinte, un atare „criteriu” nu reprezintă decât o consecinţă firească a nesocotirii unor norme procedurale imperative sau, după caz, dispozitive.

O altă clasificare este aceea care distinge între nulităţile exprese şi cele virtuale. Clasificarea nulităţilor în exprese şi virtuale se bazează tocmai pe izvorul lor. Nulităţile exprese sau textuale ori explicite sunt acelea stabilite anume de lege. Ele îşi au originea în vechiul drept francez care promova principiul potrivit căruia nu există nulităţi fără text (Pas de nullité sans texte). La categoria nulităţilor exprese se referă şi teza finală din art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În prezent în Codul de procedură civilă s-au păstrat un număr foarte restrâns de texte care consacră în mod expres nulitatea; în general ele au fost menţinute pentru acele încălcări ale normelor procedurale care au un caracter esenţial (art. 89 C. proc. civ., art. 258 C. proc. civ. art. 302 C. proc. civ.). Este şi acesta un argument suplimentar care infirmă substanţa tezei „actelor procedurale inexistente”.

Nulităţile virtuale sau tacite ori implicite sunt acelea care îşi au izvorul în nesocotirea principiilor fundamentale sau a altor reguli de drept procesual civil. Nulitatea este incidentă, în primul rând, în cazul nesocotirii unor reguli esenţiale privitoare la desfăşurarea procesului civil. Nulitatea trebuie considerată incidentă şi în cazul nesocotirii unor reguli de o importanţă mai redusă. Aceasta îndreptăţeşte concluzia că nulitatea se aplică şi în cazul încălcării unor reguli prin care se urmăreşte numai apărarea intereselor uneia dintre părţi. Prin urmare, nulitatea absolută şi nulitatea relativă se poate exprima printr-o nulitate expresă sau printr-o nulitate virtuală. Marea majoritate a nulităţilor, în sistemul actualului Cod de procedură civilă, sunt nulităţi virtuale, nulităţile exprese reprezentând excepţia.

Doctrina face distincţie şi între nulităţile proprii şi cele derivate. Distincţia dintre cele două categorii de nulităţi se întemeiază pe raportul cauzal specific dintre diferitele acte de procedură. Nulitatea proprie reprezintă sancţiunea care lipseşte de eficienţă juridică actul de procedură îndeplinit cu nesocotirea condiţiilor sale de validitate. Nulitatea derivată reprezintă o consecinţă a invalidării unor acte procedurale anterioare şi faţă de care actul în cauză se află într-un raport de dependenţă funcţională. O consacrare implicită a distincţiei dintre nulităţile proprii şi cele derivate se poate regăsi chiar în dispoziţiile art. 106 C. proc. civ

Doctrina mai cunoaşte şi categoria nulităţilor intrinseci şi a celor extrinseci. Criteriul distinctiv al celor două categorii de nulităţi se întemeiază de data aceasta pe natura condiţiilor a căror neobservare determină ineficienţa actului de procedură. Nulităţile intrinseci intervin în cazul nesocotirii unor cerinţe ce ţin de natura sau substanţa actului de procedură. Dimpotrivă, nulităţile extrinseci intervin în cazul nesocotirii unor condiţii exterioare ale actului de procedură, cum ar fi îndeplinirea acestuia de un funcţionar necompetent, neplata taxelor de timbru, depunerea recursului direct la instanţa superioară etc.

Foarte importantă pentru a fi menţionată aici este şi categoria nulităţilor totale şi a celor parţiale. Distincţia dintre nulităţile totale şi parţiale se întemeiază pe întinderea efectelor distructive ale sancţiunii. O asemenea construcţie teoretică a fost realizată mai întâi în dreptul civil, unde regula de bază o constituie efectul limitat al nulităţii doar la clauzele ce contravin scopului dispoziţiei legale încălcate. Distincţia dintre nulităţile totale şi cele parţiale îşi are justificare deplină şi în dreptul procesual civil. Nulitatea nu poate fi un scop în sine nici în materie procesuală. Ea trebuie să intervină numai în măsura în care cerinţele legii au fost nesocotite.

În materie procesuală distincţia dintre cele două categorii de nulităţi este deosebit de pregnantă în domeniul căilor legale de atac. Astfel, în materia recursului instanţa de control judiciar are posibilitatea de a dispune casarea totală sau parţială a hotărârii. În aceste condiţii, partea din hotărâre care nu a fost casată dobândeşte autoritate de lucru judecat.

Distincţia dintre nulităţile totale şi parţiale poate fi desprinsă şi din prevederile art. 327 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestei dispoziţii procedurale în cazul admiterii cererii de revizuire instanţa „... va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre”. În dreptul procesual civil nulitatea are adeseori un caracter total, în sensul că ea se răsfrânge asupra întregului act de procedură. Este şi cazul evocat de art. 327 alin. (1) partea finală C. proc. civ. Exemplele prezentate justifică interesul distincţiei şi în materie procesuală între nulităţile totale şi nulităţile parţiale.

În fine, se mai face deosebire, uneori, în doctrină între nulităţile de drept şi nulităţile judiciare. Nulităţile de drept sunt acelea care operează în temeiul legii, fără să mai fie necesară o hotărâre de constatare a efectelor produse. Nulităţile judiciare afectează actul de procedură doar dacă intervine o hotărâre judecătorească care să pronunţe sancţiunea. Prin urmare, criteriul distinctiv între aceste categorii de nulităţi îl reprezintă modul în care ele operează. Distincţia dintre cele două categorii de nulităţi a fost tradiţională în secolul trecut, însă în ultimul timp valoarea unei atari clasificări s-a atenuat. Referirea la această distincţie ne este totuşi prilejuită de faptul că în Codul de procedură civilă s-au mai păstrat, izolat, unele dispoziţii privitoare la nulităţile de drept. Un exemplu este edificator în această privinţă. Potrivit fostului art. 511 C. proc. civ.: „Va fi nulă de drept orice înstrăinare a nemişcătorului urmărit făcută de datornic în urma transcrierii comandamentului”. Textul avea totuşi în vedere un act de drept substanţial - înstrăinarea imobilului. Dar şi în aceste condiţii, apreciem că semnificaţia dispoziţiei legale enunţată nu putea fi alta decât aceea de a consacra o nulitate absolută. În termeni apropiaţi actualul art. 40 alin. (5) C. proc. civ. se referă la desfiinţarea de drept a actelor de procedură şi a hotărârii pronunţate.

Nulităţile, fie că au un caracter absolut, fie că au un caracter relativ, ele trebuie să fie constatate pe cale judecătorească. Aceasta deoarece până în momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti actul, indiferent de natura nulităţii - absolute sau relative - este de natură să producă toate efectele sale.

Din analiza dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pot fi desprinse şi condiţiile generale ale nulităţii, anume:

- nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil;- producerea unei vătămări;- vătămarea să nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului.În continuare vom analiza distinct condiţiile enunţate.Necesitatea primei cerinţe nu rezultă expressis verbis din art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Acest text se referă doar la neobservarea formelor legale sau la îndeplinirea actului de procedură de către un funcţionar necompetent. Raportul dintre cele două ipoteze vizate de textul menţionat este acela dintre general şi particular, în sensul că prima ipoteză constituie genul, iar cea de-a doua specia.

Dar care este semnificaţia expresiilor folosite de legiuitor pentru a determina incidenţa nulităţii? În opinia noastră, prin referirea legiuitorului la „formele legale” s-a urmărit includerea într-un concept generic a tuturor regulilor de drept procesual civil. De aceea s-a remarcat, pe bună dreptate, că: „Prin forme de procedură trebuie înţelese toate dispoziţiile, normele, regulile, care privesc mersul proceselor înaintea justiţiei, tot ce legea prescrie că trebuie urmat pentru executarea hotărârilor şi tot ce poate avea legătură directă cu funcţionarea legală a organelor judecătoreşti”.

Prin urmare, prin sintagma „neobservarea formelor legale” nu trebuie să înţelegem numai cerinţele privitoare la forma exterioară a actelor de procedură, ci toate cerinţele necesare pentru desfăşurarea procesului civil.

Referirea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. la actele îndeplinite de un funcţionar necompetent nu poate avea altă semnificaţie decât aceea a unei determinări riguroase a nulităţii în acest caz, căci sancţiunea operează în aceleaşi condiţii. Într-o viitoare reglementare apreciem că nu ar mai fi necesară prevederea distinctă a acestui din urmă caz de nulitate; o precizare generală privitoare la neobservarea condiţiilor privitoare la actele de procedură ar reprezenta o condiţie suficientă.

Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu precizează categoria de funcţionari la care se referă, respectiv dacă legea are în vedere numai funcţionarii încadraţi la instanţă sau şi alţi funcţionari publici. Este de observat, în primul rând, că legea are în vedere funcţionarii care lucrează în cadrul instanţelor judecătoreşti (grefieri, executori judecătoreşti etc.). Referirea generică a legii îndreptăţeşte totuşi concluzia că legiuitorul a avut în vedere şi situaţiile în care actul de procedură este întocmit de o persoană care funcţionează pe lângă un alt organ de stat. Într-adevăr, ar fi greu de admis că legiuitorul a urmărit să lase fără sancţiune actele de procedură îndeplinite de alţi funcţionari decât cei încadraţi la instanţă.

Producerea unei vătămări şi imposibilitatea înlăturării acesteia numai prin anularea actului, reprezintă două cerinţe care exprimă concepţia legiuitorului asupra ineficienţei actelor de procedură. Dreptul procesual civil se caracterizează prin înlăturarea oricărui formalism inutil în reglementarea şi aplicarea unor instituţii juridice. Expresie a unei asemenea concepţii, nulitatea actului juridic, în general, operează doar ca un ultim remediu; lipsirea de eficienţă a operaţiei încheiate nu constituie şi nu trebuie să constituie un scop în sine.

Revenind la condiţia vătămării, aceasta nu poate fi cercetată fără a-i preciza mai întâi semnificaţiile sale terminologice. Prin referirea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. la cauzarea unei vătămări nu s-a urmărit instituirea unei condiţii privitoare la producerea unei daune materiale. Uneori în doctrină cei doi termeni - vătămarea şi paguba materială - sunt consideraţi sinonimi. Cu toate acestea, este neîndoielnic, în opinia noastră, că legiuitorul are în vedere o vătămare de natură procesuală. Totuşi trebuie să recunoaştem că referirea generică a legii la producerea unei vătămări ar putea fi interpretată diferit. În acest sens, s-ar putea susţine că legea vizează doar o atingere adusă drepturilor apărării. Soluţia la care ne referim s-ar putea sprijini pe chiar dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât acest text precizează că nulitatea este incidentă doar dacă „s-a pricinuit părţii o vătămare”.

Condiţia imposibilităţii de înlăturare a vătămării trebuie analizată în considerarea ambelor ipoteze prevăzute de art. 105 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. În primul caz, nulitatea operează fără ca instanţa să aibă efectiv posibilitatea de a înlătura consecinţele negative ale nesocotirii dispoziţiilor legale. O situaţie particulară este prevăzută totuşi în art. 160 C. proc. civ. Potrivit acestui text „dovezile administrate în instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice”. Prin urmare, acest text consacră practic o excepţie de la regula potrivit căreia, în cazul necompetenţei, nulitatea se extinde cu privire la toate actele de procedură.

Înlăturarea efectelor negative ale nulităţii diferă, în cazul prevăzut de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în funcţie de natura normelor procedurale nesocotite. Astfel, nulitatea absolută se caracterizează, în principiu, prin imposibilitatea de a înlătura într-un alt mod vătămarea produsă. Prin excepţie de la această regulă nulităţile derivate ce sunt determinate de nesocotirea unor norme imperative pot fi uneori evitate. Astfel, de pildă, nulitatea actelor de procedură ulterioare unei citări nelegale pot fi evitate prin ratificarea lor de partea interesată. De asemenea, situaţia de litispendenţă poate fi evitată prin invocarea pe cale de excepţie a acesteia şi prin conexarea cauzelor.

Situaţia este însă diferită în cazul nulităţilor relative. În această ipoteză anularea actului de procedură se poate dispune doar dacă nu există o altă posibilitate de a înlătura efectele negative ce decurg din neobservarea dispoziţiilor legale. Ori de câte ori există posibilităţi de înlăturare a vătămării, într-un alt mod decât prin anularea actului, se va recurge la acestea. Din principiul potrivit căruia nulitatea constituie un ultim remediu decurg consecinţe importante atât pentru părţi, cât şi pentru instanţa de judecată. Astfel, părţile sunt datoare să stăruie, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru înlăturarea nulităţii prin alte mijloace.

Capitolul IV- PROCEDURA ÎNAINTEA PRIMEI INSTANŢE

Titlul III din Cartea a II-a a Codului de procedură civilă este consacrat procedurii în faţa primei instanţe sau în faţa instanţei de fond. Este partea din legislaţia noastră procesuală care cuprinde cele mai importante principii şi instituţii ce se aplică în faţa instanţei de fond. Iar aceste principii şi instituţii trebuie să fie observate, în mare măsură, şi în cazul judecăţii în cadrul controlului judiciar, precum şi în cazul unor proceduri judiciare speciale. De aceea, Codul de procedură civilă îi consacră acestei materii şi un număr relative mare de articole, respectiv art. 109-281. Procesul civil parcurge două faze importante: judecata şi executarea silită. La rândul său judecata se poate realiza în faţa instanţei de fond şi în faţa instanţelor de control judiciar.

Judecata în faţa instanţei de fond se realizează potrivit unor reguli riguros şi expres determinate de lege. Majoritatea acestor norme se aplică şi în faţa instanţelor de control judiciar. Unele texte ale Codului de procedură civilă evocă în mod expres această realitate. Astfel, potrivit art. 298 C. proc. civ.: „Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu”. O dispoziţie similară este cuprinsă şi în art. 316 C. proc. civ. cu referire la soluţionarea cauzelor în recurs.

De aceea, judecata în faţa primei instanţe prezintă o importanţă cu totul particulară, fapt pentru care majoritatea autorilor insistă asupra dezvoltării şi aprofundării instituţiilor din această fază a procesului civil.

Judecata în faţa instanţei de fond se subdivide, la rândul său, în unele etape procedurale importante: etapa scrisă pregătitoare, etapa dezbaterii cauzei în şedinţă publică, etapa deliberării şi pronunţării hotărârii judecătoreşti. Etapele menţionate reflectă modul general de realizare a procedurii în faţa instanţelor de fond. Iar în principiu, toate aceste etape sunt obligatorii pentru a obţine o hotărâre care să statueze asupra fondului pretenţiilor deduse în justiţie. Spunem în principiu întrucât uneori activitatea în faţa primei instanţe se poate finaliza şi ca urmare a survenirii unor incidente procedurale.

Pe de altă parte, este necesar să subliniem că etapele de desfăşurare a procedurii în faţa instanţelor de fond cuprind, fiecare, unele momente procedurale caracteristice şi deosebit de importante pentru justa soluţionare a cauzelor. În acest context remarcăm, în prima etapă a procedurii în faţa primei instanţe, redactarea şi depunerea de către părţi a cererii de chemare în judecată şi a întâmpinării; în cea de-a doua etapă menţionăm momentele procesuale privitoare la prima zi de înfăţişare şi la administrarea dovezilor, iar în ultima etapă evocăm momentul procesual al deliberării.

Cap. V. Întâmpinarea şi cererea reconvenţională

Întâmpinarea

Întâmpinarea este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul răspunde la pretenţiile formulate de reclamant, arătând totodată şi apărările sale. Ea face parte, alături de cererea de chemare în judecată şi acţiunea reconvenţională, din categoria actelor procedurale ce se întocmesc în faza scrisă pregătitoare a procesului civil.

În sistemul nostru procesual întâmpinarea prezintă o utilitate practică incontestabilă. Ea este destinată, în primul rând, să asigure un echilibru în situaţia juridică a părţilor. Prin depunerea întâmpinării i se oferă şi reclamantului posibilitatea de a lua cunoştinţă de apărările pârâtului. În acelaşi timp, depunerea întâmpinării este utilă şi pentru instanţa de judecată. Aceasta deoarece numai astfel instanţa este pusă în situaţia de a lua cunoştinţă, chiar din faza iniţială a procesului civil, de poziţia părţilor, de apărările şi dovezile pe care se întemeiază susţinerile lor.

Fiind un act procedural important legea îi stabileşte în mod expres şi conţinutul. Potrivit art. 114 C. proc. civ. întâmpinarea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:

a) Excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică faţă de pretenţiile reclamantului. Prin întâmpinare pârâtul poate invoca o mare diversitate de excepţii, începând de la cele de ordin strict procedural, cum sunt lipsa semnăturii de pe cererea de chemare în judecată, necompetenţa instanţei sesizate, netimbrarea cererii de chemare în judecată, până la excepţiile de fond, cum sunt prescripţia dreptului la acţiune sau puterea lucrului judecat.

În mod firesc în faza iniţială a procesului civil pârâtul invocă cel mai adesea acele excepţii care sunt legate de modul de învestire a instanţei şi care sunt cunoscute de către acesta până la prima zi de înfăţişare. Neregularităţile ivite ulterior primei zile de înfăţişare se pot invoca de îndată şi oral în faţa instanţei.

b) Răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată. Întâmpinarea are un caracter defensiv şi implică cu necesitate răspunsul pârâtului la fiecare capăt de cerere formulat de către reclamant. Legea a voit prin instituirea acestei cerinţe să realizeze o mai bună apărare a pârâtului şi o sistematizare a susţinerilor făcute de către el în cuprinsul întâmpinării. De asemenea constatăm că legea se referă la necesitatea ca răspunsul pârâtului să vizeze atât elementele de fapt cât şi cele de drept invocate prin actul de sesizare.

c) Dovezile cu care pârâtul se apără împotriva fiecărui capăt de cerere. Indicarea dovezilor este utilă pentru ca şi reclamantul să cunoască în mod adecvat mijloacele probatorii de care pârâtul înţelege să se servească în proces. Arătarea dovezilor se impune mai cu seamă în acele împrejurări în care pârâtul nu se limitează la o apărare pur defensivă, concretizată într-o negare pură şi simplă a pretenţiilor adversarului său. Într-adevăr, adeseori pârâtul este nevoit să treacă la o apărare activă, spre a dovedi stingerea raportului juridic invocat de reclamant sau existenţa unor cauze care fac imposibilă cercetarea în fond a acţiunii, cum ar fi prescripţia sau puterea lucrului judecat. În asemenea împrejurări, sarcina probei revine pârâtului potrivit principiului reus in excipiendo fit actor. Mijloacele de dovadă se vor indica de către pârât în aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată. Prin urmare, dacă se invocă proba cu martori pârâtul va trebui să indice toate elementele de identificare a acestora pentru a putea fi citaţi în mod efectiv; înscrisurile se vor alătura în copie la întâmpinare.

d) Semnătura. Semnătura constituie şi în acest caz o formalitate esenţială, fapt pentru care lipsa ei conduce la nulitatea întâmpinării.

Potrivit art. 114 alin. (3) C. proc. civ. întâmpinarea se depune de către pârât cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit de instanţă pentru înfăţişarea părţilor.

În sistemul procesual anterior apariţiei Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 întâmpinarea nu era obligatorie. Această soluţie era enunţată în mod expres de art. 118 C.

proc. civ. În condiţiile legislaţiei anterioare se susţinea însă că întâmpinarea era obligatorie totuşi în faza apelului. Mai mult, în opinia unor autori, întâmpinarea era obligatorie atât în apel, cât şi în recurs.

Depunerea întâmpinării este deosebit de utilă, întrucât face posibilă cunoaşterea reciprocă a poziţiei părţilor încă din faza pregătitoare a judecăţii. Or, în atare condiţii se creează, în general, premisele unei judecăţii optime şi rapide, ceea ce corespunde atât interesului părţilor, cât şi interesului general de consolidare a prestigiului justiţiei într-o societate democratică. Sunt raţiunile pentru care, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, art. 118 alin. (1) C. proc. civ. a fost modificat în sensul că: „Întâmpinarea este obligatorie, afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel”.

Dacă pârâtul nu depune întâmpinare el îşi va putea arăta poziţia sa pe cale orală în faţa instanţei de judecată. În acest sens art. 118 alin. (3) C. proc. civ. precizează că în cazul în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, preşedintele îi va pune în vedere, la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de şedinţă; instanţa va acorda, la cerere, un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării.

Textul citat reprezintă o expresie a rolului activ al judecătorului şi este de natură să garanteze realizarea unui echilibru în cadrul „duelului” judiciar care s-a declanşat ca urmare a iniţiativei reclamantului. În actuala reglementare acest rol activ al judecătorului se realizează numai în ipoteza în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de un avocat.

Nedepunerea întâmpinării îl expune inevitabil pe pârât la anumite consecinţe defavorabile. Principala consecinţă a nedepunerii întâmpinării este decăderea pârâtului din dreptul de a mai invoca anumite împrejurări de fapt şi de drept în sprijinul apărării sale. Apărarea pârâtului va fi limitată în continuare la posibilitatea de a discuta în contradictoriu faptele invocate de către reclamant în sprijinul cererii sale de chemare în judecată.

Sancţiunea decăderii este incidentă atât cu privire la mijloacele de probă ce pot fi invocate de către pârât, cât şi cu privire la celelalte mijloace de apărare. Astfel, pârâtul nu va mai avea posibilitatea de a propune dovezi în sprijinul apărării sale, în afara unor situaţii de excepţie strict determinate de lege (art. 138 C. proc. civ.). De asemenea, pârâtul va fi decăzut din dreptul de a mai invoca excepţiile procedurale care au un caracter relativ. Excepţiile de procedură care au un caracter absolut vor putea fi invocate însă în orice fază a procesului civil.

O subliniere aparte trebuie totuşi făcută în cazul în care pârâtul nu depune întâmpinare deşi a fost asistat sau reprezentat de către avocat. Într-o asemenea împrejurare sancţiunea decăderii operează cu mare rigoare, respectiv prin simpla nedepunere a întâmpinării în termenul prevăzut de art. 1141 alin. (2) C. proc. civ., adică cu „cel mai târziu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată”. Socotim că sancţiunea, în această ipoteză, este prea severă şi produce consecinţe iremediabile. Pe de altă parte, este de observat că ne aflăm în prezenţa unei ipoteze puţin îndepărtate de ceea ce se întâmplă în practică. Avem în vedere faptul că reprezentarea pârâtului de avocat se realizează cel mai adesea de-abia de la prima zi de înfăţişare. Iar acest lucru este valabil, cu deosebire, în privinţa asistării pârâtului de către avocat. Această realitate va produce dificultăţi, în practică, tocmai în legătură cu aplicarea sancţiunii decăderii.

Cererea reconvenţională

Pârâtul nu este ţinut să se limiteze la o simplă apărare orală sau prin întâmpinare în cadrul procesului civil. El are posibilitatea de a părăsi această stare defensivă, spre a formula pretenţii proprii faţă de reclamant. Această posibilitate îi este oferită de lege pârâtului de

art. 119 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al textului menţionat: „Dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvenţională”.

În considerarea dispoziţiilor legale invocate putem defini cererea reconvenţională ca actul procedural prin intermediul căruia pârâtul urmăreşte valorificarea unui drept propriu faţă de reclamant. Cererea reconvenţională se înfăţişează ca o facultate procesuală pentru pârât, acesta având dreptul de a alege între valorificarea pretenţiilor sale pe cale incidentă sau printr-o acţiune civilă separată.

Valorificarea pretenţiilor pârâtului prin intermediul cererii reconvenţionale oferă însă o serie de avantaje, care nu pot fi ignorate, printre care menţionăm: asigură soluţionarea a două litigii într-un singur cadru procesual; determină realizarea unei economii de timp şi cheltuieli; oferă condiţii pentru o mai bună judecată, judecătorii fiind puşi în situaţia de a cunoaşte în toată complexitatea lor raporturile juridice dintre părţi; constituie o garanţie împotriva insolvabilităţii reclamantului; evită posibilitatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive.

Cererea reconvenţională prezintă totuşi dezavantajul că poate conduce la întârzierea judecăţii şi la soluţionarea ei de către o instanţă care nu ar fi competentă din punct de vedere teritorial.

Din punct de vedere al naturii sale juridice cererea reconvenţională are o fizionomie proprie determinată atât de caracterul său de acţiune civilă, cât şi de condiţiile particulare de exercitare. Ea nu trebuie confundată, în primul rând, cu apărarea pe care pârâtul şi-o face prin întâmpinare sau oral în faţa instanţei de judecată. Într-adevăr, cererea reconvenţională este mai mult decât o simplă apărare; ea este o contra-acţiune, un „contraatac” sau o „contra-ofensivă”, întrucât prin intermediul acesteia pârâtul îşi poate valorifica un drept propriu faţă de reclamant. Cu alte cuvinte, prin scopul pe care-l urmăreşte - valorificarea unui drept propriu - cererea reconvenţională trebuie considerată ca o veritabilă acţiune civilă. Caracterul de acţiune civilă rezultă cu pregnanţă şi din condiţiile prevăzute de lege pentru cererea reconvenţională.

Din punct de vedere al condiţiilor de exerciţiu cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească toate cerinţele unei acţiuni civile obişnuite. Aceste cerinţe au fost deja cercetate, astfel că nu mai revenim asupra lor. Observăm însă că şi din punct de vedere al formei cererea reconvenţională este asimilată cu o cerere de chemare în judecată.

În afara condiţiilor generale evocate, art. 119 alin. (1) C. proc. civ. mai impune o condiţie, anume ca acţiunea reconvenţională să aibă legătură cu „cererea reclamantului”. În baza acestor dispoziţii procedurale cererea reconvenţională a fost promovată în mod frecvent în jurisprudenţă în cele mai varii domenii. Astfel, adeseori cererea reconvenţională este utilizată în acţiunile cu caracter patrimonial, în acţiunile reale imobiliare şi chiar în litigiile comerciale. Legea admite folosirea cererii reconvenţionale şi în cadrul acţiunii de divorţ, dar numai pentru fapte, şi numai în condiţiile expres precizate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

Adeseori, prin cererea reconvenţională pârâtul urmăreşte paralizarea acţiunii reclamantului, spre a evita astfel condamnarea sa. Este cazul, de pildă, al acţiunii pentru executarea unui contract, ipoteză în care pârâtul poate solicita, pe calea cererii reconvenţionale, anularea sau rezoluţiunea convenţiei. Alteori pârâtul urmăreşte să obţină, prin intermediul cererii reconvenţionale, o compensaţie judiciară între pretenţiile invocate de reclamant şi propriile sale pretenţii. Pe calea cererii reconvenţionale nu poate fi opusă însă compensaţia legală, întrucât aceasta poate fi obţinută pe cale de simplă apărare în proces. Într-adevăr, compensaţia este un mod de stingere a obligaţiilor ce implică creanţe certe, lichide şi exigibile, astfel că ea operează în virtutea legii (art. 1144 C. civ.). Cu toate acestea, jurisprudenţa a statuat că atunci când creanţa invocată de pârât este mai mare decât cea pretinsă de către reclamant singura cale de valorificare a pretenţiilor pentru diferenţa dintre

cele două creanţe este cererea reconvenţională. Soluţia se întemeiază pe faptul că, potrivit legii, compensaţia operează numai până la cota egală dintre pretenţiile reclamantului şi ale pârâtului. Pe de altă parte, în conformitate cu principiul disponibilităţii procesuale instanţa nici nu poate statua asupra diferenţei dintre cele două creanţe în lipsa unei cereri exprese din partea pârâtului. Cu alte cuvinte, aşa cum s-a statuat constant şi de jurisprudenţa noastră, instanţa de judecată nu-l poate obliga pe reclamant în lipsa unei cereri reconvenţionale.

Cererea reconvenţională este admisibilă, astfel cum precizează expres art. 119 alin. (1) C. proc. civ., numai dacă este în legătură cu cererea principală. Această condiţie decurge în mod necesar din caracterul incident al cererii reconvenţionale. Existenţa unei asemenea legături urmează să fie dedusă de către instanţa de judecată din chiar scopul urmărit de pârât prin cererea reconvenţională.

Legislaţia noastră procesuală nu impune însă condiţia ca pretenţiile pârâtului să derive din acelaşi raport juridic; pretenţiile pârâtului pot să provină şi din cauze diferite - ex dispari causa.

Cererea reconvenţională se judecă, în principiu, de instanţa sesizată cu cererea principală. Prorogarea de competenţă nu poate opera, astfel cum am arătat în prima parte a acestei lucrări, cu nesocotirea normelor imperative privitoare la competenţă.

Potrivit art. 119 alin. (3) C. proc. civ. cererea reconvenţională se depune o dată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Dacă reclamantul îşi modifică cererea de chemare în judecată reconvenţională va putea fi depusă până la termenul ce se va acorda pârâtului în acest scop. Nerespectarea termenului menţionat mai sus atrage după sine soluţionarea separată a cererii pârâtului de acţiunea principală. Cu toate acestea, cererea reconvenţională se poate soluţiona în continuare împreună cu acţiunea principală dacă reclamantul consimte la aceasta, dispoziţiile art. 135 C. proc. civ. fiind întru totul aplicabile. O situaţie specială întâlnim în materia divorţului. Într-adevăr, potrivit art. 608 alin. (1) C. proc. civ. soţul pârât poate să facă şi el cerere de despărţenie, astfel cum am arătat mai sus, până la prima zi de înfăţişare, dar numai pentru fapte petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute ulterior acestei date pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului.

Totuşi, potrivit art. 609 C. proc. civ., în cazul când motivele despărţeniei s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului. Din acest punct de vedere, observăm că dispoziţiile art. 609 C. proc. civ. au un caracter derogatoriu de la normele dreptului comun, în privinţa datei până la care se poate depune acţiunea reconvenţională. Mai precizăm că în materie de divorţ, reconvenţionala trebuie să vizeze însăşi cererea de desfacere a căsătoriei. Cu alte cuvinte, în această materie nu se pot formula cereri reconvenţionale având o altă natură.

Cererea reconvenţională se redactează, în mod obişnuit, într-un înscris separat, procedeu care este recomandabil. Ea poate fi inserată însă şi în cuprinsul întâmpinării, situaţie în care din cuprinsul acestui act procedural trebuie să rezulte cu claritate elementele esenţiale ale acţiunii reconvenţionale.

Potrivit art. 120 alin. (1) C. proc. civ. cererea reconvenţională se judecă o dată cu cererea principală. Avantajele soluţionării în acelaşi cadru procesual a cererii principale şi a acţiunii reconvenţionale au fost deja subliniate. De aceea, soluţia enunţată este firească şi are un caracter de principiu.

Cu toate acestea, cererea reconvenţională nu trebuie folosită ca un mijloc dilatoriu, de natură a conduce la tergiversarea judecăţilor, ci ca un cadru procesual de soluţionare convergentă a unor raporturi juridice conexe. Datorită acestui fapt, legea a instituit şi un corectiv la regula anterior enunţată. În acest sens art. 120 alin. (2) C. proc. civ. precizează că dacă „numai cererea principală este în stare de judecată, instanţa o poate judeca separat”.

Disjungerea este şi trebuie să fie o situaţie de excepţie. În pofida acestui principiu, în unele cazuri legea nu admite disjungerea cererii reconvenţionale de acţiunea principală. Astfel, potrivit art. 608 alin. (2) C. proc. civ.: „Cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se va judeca împreună cu cererea principală”. Soluţia legii are raţiuni depline, iar norma înscrisă în textul citat trebuie interpretată ca una imperativă. Într-adevăr, în cazul despărţeniei atât cererea principală, cât şi acţiunea reconvenţională sunt de competenţa uneia şi aceleiaşi instanţe: instanţa de la ultimul domiciliu comun al soţilor. Prin urmare, în acest caz, nu se pune problema transgresării unor norme de competenţă. Pe de altă parte, o bună administraţie a justiţiei impune soluţionarea în acelaşi cadru procesual a cererilor ce au un obiect identic, în special a acelora prin care se urmăreşte aceeaşi finalitate (în cazul analizat desfacerea căsătoriei).

Asupra acţiunii principale şi asupra cererii reconvenţionale formulate de pârât instanţa trebuie să se pronunţe printr-o singură hotărâre, care va cuprinde soluţii cu privire la toate pretenţiile.

Capitolul VI. Şedinţele şi poliţia lor

Dezbaterea cauzei în şedinţă publică reprezintă una din cele mai importante etape ale procesului civil. Calitatea actului de justiţie depinde în cea mai mare măsură de modul de realizare a dezbaterilor publice şi contradictorii. Lupta judiciară se realizează în cadrul dezbaterilor publice şi pe baza probelor înfăţişate sau a apărărilor de fond ori de procedură invocate de părţi.

Majoritatea principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil se afirmă în această etapă procedurală (publicitatea, oralitatea, dreptul la apărare, contradictorialitatea etc.).

Dezbaterea cauzei are ca scop stabilirea faptelor cauzei şi a normelor juridice aplicabile. Activitatea judiciară are un caracter complex şi impune îndeplinirea unei multitudini de acte procedurale. O atare activitate se realizează în condiţiile strict determinate de lege. Pe de altă parte, activitatea de soluţionare a cauzei în şedinţă publică parcurge unele momente procesuale deosebit de importante, începând cu activitatea de pregătire a şedinţei de judecată, cu încercarea de conciliere a părţilor, administrarea probelor, rezolvarea excepţiilor de procedură şi până la dezbaterea cauzei în fond. În continuare vom analiza problematica privitoare la conducerea şedinţei de judecată şi principalele momente procesuale ce survin în această etapă a procesului civil.

Mai întâi trebuie să precizăm că şedinţa de judecată reprezintă cadrul în care se realizează dezbaterile publice şi contradictorii. În dreptul modern, dezbaterile se realizează în faţa unei instanţe colegiale. Legislaţia noastră procesuală promovează, în prezent, un sistem mixt, respectiv soluţionarea cauzelor în primă instanţă de un singur judecător, iar în apel şi recurs de un complet de judecători.

În cazul judecătorului unic toate atribuţiile privitoare la conducerea şedinţei de judecată revin acestuia. Codul de procedură civilă determină şi modul de realizare a conducerii şedinţei de judecată în cazurile în care completul de judecată este format din doi sau mai mulţi judecători. De asemenea, Codul de procedură civilă consacră şi unele atribuţii specifice privitoare la exercitarea „poliţiei” şedinţei de judecată.

Completul de judecată este prezidat, prin rotaţie, de unul din membrii acestuia [art. 55 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară].

La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie completele de judecată sunt prezidate prin rotaţie de judecătorii de la secţiile respective. Preşedintele instanţei supreme prezidează Secţiile Unite, Completul de 9 judecători, iar în cadrul secţiilor orice complet, când participă la

judecată. În lipsa preşedintelui, şedinţele la care acesta trebuie să participe vor fi prezidate de vicepreşedintele instanţei supreme sau de un preşedinte de secţie (art. 33 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară ).

Potrivit art. 122 alin. (1) C. proc. civ. preşedintele exercită poliţia şedinţei, putând lua măsuri pentru păstrarea ordinei şi bunei-cuviinţe. Dispoziţia comentată este deosebit de importantă, întrucât îi conferă preşedintelui puteri adecvate în vederea realizării în bune condiţii a actului de justiţie. Codul de procedură civilă, în acelaşi text, consacră şi alte reguli privitoare la conducerea şedinţei de judecată de preşedinte şi la măsurile pe care acesta le poate dispune.

Astfel, în sala de şedinţe nimeni nu poate fi lăsat să intre cu arme, afară numai dacă le poartă în vederea serviciului ce îndeplineşte în faţa instanţei. Dacă locurile din sală sunt insuficiente preşedintele are dreptul de a dispune înlăturarea celor ce depăşesc numărul locurilor sau care ar veni mai târziu.

De asemenea, persoanele care se află în sală sunt obligate să aibă o purtare cuviincioasă. Remarcăm că sintagma folosită de legiuitor - purtare cuviincioasă - este de o mare generalitate. Deşi legea nu o spune în mod expres această formulă trebuie interpretată nu doar în sensul că se referă la un comportament civic obişnuit, ci şi la o atitudine de respect faţă de organele de justiţie. De aceea, astfel cum se prevede şi în alte legislaţii, o atare obligaţie ar trebui circumstanţiată în mod expres la păstrarea respectului cuvenit demnităţii justiţiei. În acest context, apreciem că unele atitudini de aprobare sau dezaprobare a măsurilor adoptate de instanţă trebuie reputate ca fiind contrare prestigiului justiţiei. Cei care se adresează instanţei trebuie să stea în picioare. Preşedintele poate încuviinţa excepţii de la această regulă (de pildă, în cazul persoanelor în vârstă sau bolnave etc.). Potrivit aceloraşi dispoziţii procedurale pot fi îndepărtaţi din sală cei nevârstnici şi cei care se înfăţişează într-o ţinută necuviincioasă. În fine, preşedintele poate chema la ordine orice persoană care tulbură mersul dezbaterilor şi poate obliga pe tulburător să părăsească sala.

Pentru realizarea disciplinei necesare activităţii de înfăptuire a justiţiei instanţele dispun, conform art. 130 din Constituţie, şi de poliţie pusă în serviciul lor. Adeseori însă este necesară nu numai aducerea la îndeplinire a unor măsuri dispuse de instanţă, prin forţă publică (cum ar fi cazul îndepărtării din sala de şedinţă a unei persoane care tulbură mersul dezbaterilor), ci şi adoptarea unor sancţiuni mai energice care să impună, la nevoie, respect faţă de organele de justiţie. Din acest punct de vedere constatăm că legislaţia noastră nu consacră posibilitatea aplicării unor sancţiuni procesuale mai energice faţă de părţile sau persoanele care prin atitudinea lor dăunează prestigiului justiţiei. Or, în asemenea împrejurări s-ar impune aplicarea unor sancţiuni pecuniare substanţiale faţă de părţi sau faţă de orice alte persoane care tulbură mersul dezbaterilor, astfel cum asemenea sancţiuni sunt consacrate şi în alte legislaţii.

Disciplina procesuală necesară unei administrări optime a justiţiei nu poate fi menţinută numai prin impunerea unor obligaţii şi sancţiuni faţă de persoanele care asistă la dezbateri. Într-un stat de drept trebuie să se manifeste aceeaşi exigenţă şi faţă de conduita părţilor litigante şi a magistraţilor. Nici părţile şi nici judecătorii nu pot abuza de drepturile ce le sunt recunoscute de legislaţia în vigoare. De aceea, astfel cum s-a remarcat deja, chiar şi în lipsa unor reguli procedurale explicite cu privire la conduita judecătorilor, toţi cei chemaţi să exercite puterea de a face dreptate trebuie să acţioneze cu mult tact, răbdare şi respect faţă de participanţii la opera de înfăptuire a justiţiei. Puterea este recunoscută judecătorului pentru a înfăptui justiţia, iar aceasta implică prin definiţie exercitarea unei activităţi imparţiale, străine de orice interese politice sau de ordin personal. Fără asemenea exigenţe balanţa justiţiei se poate frânge cu uşurinţă, iar de aici până la anarhie socială nu există decât un pas. Iată de ce un număr însemnat de legislaţii se ocupă şi de obligaţiile procedurale ale judecătorului şi de răspunderea juridică a acestuia.

În faza preliminară a procesului, în şedinţă publică, un moment esenţial al dezbaterilor îl constituie prima zi de înfăţişare.

La prima zi de înfăţişare pot surveni modificări chiar şi cu privire la unele elemente de bază ale procesului. Astfel, până la prima zi de înfăţişare reclamantul îşi poate modifica acţiunea, atât cu privire la introducerea altor persoane în proces, cât şi în legătură cu schimbarea obiectului sau a cauzei.

Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ. la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării. Astfel cum rezultă, în mod implicit din textul comentat, noul termen se acordă de către instanţă la cererea reclamantului. Termenul se acordă în scopul întregirii sau modificării cererii. Prin urmare, legea distinge între două categorii de cereri: de întregire şi de modificare a cererii iniţiale.

Distincţia dintre cele două categorii de cereri este evidentă şi uşor de făcut. Astfel, cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, cum ar fi prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt. Cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată: părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia.

Norma procedurală înscrisă în art. 132 alin. (1) C. proc. civ. nu are însă un caracter imperativ, căci prevederile pe care le conţine sunt statornicite în interesul pârâtului. Drept urmare, pârâtul poate consimţi expres sau tacit la o modificare ulterioară primei zile de înfăţişare.

Cu toate acestea, art. 132 alin. (2) C. proc. civ. dispune că, în situaţiile vizate de acest text, cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă.

Soluţia enunţată se întemeiază pe faptul că în cele patru situaţii determinate de lege substanţa apărării rămâne neschimbată, fapt pentru care nici nu este necesară acordarea unui nou termen. De aceea, cererile la care se referă art. 132 alin. (2) C. proc. civ. pot fi formulate în tot cursul judecăţii până la închiderea dezbaterilor asupra fondului fără ca pentru aceasta să fie nevoie de consimţământul pârâtului.

În jurisprudenţa noastră s-a remarcat caracterul independent al dispoziţiilor cuprinse în art. 132 alin. (2) C. proc. civ. faţă de norma înscrisă în primul alineat al aceluiaşi text. Şi într-adevăr se poate remarca cu uşurinţă că art. 132 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere adeseori situaţii imprevizibile survenite în cursul judecăţii, dar care nu sunt de natură a-l prejudicia pe pârât. Totuşi pârâtul nu trebuie să fie surprins prin precizările făcute de reclamant în condiţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ. Tocmai de aceea s-a mai statuat de instanţa noastră supremă, în urmă cu mai multe decenii, că dacă procesul este în stare de judecată şi pârâtul lipseşte, instanţa va dispune amânarea cauzei şi comunicarea către pârât a unei copii de pe încheierea de şedinţă în care s-au trecut precizările orale ale reclamantului, dacă apreciază că interesul apărării pârâtului impune aceasta.

Prima zi de înfăţişare prezintă importanţă şi din punct de vedere probatoriu. Astfel, la prima zi de înfăţişare reclamantul poate propune noi probe, mai ales în raport cu cererea modificată. Dacă pârâtul a depus întâmpinare reclamantul va putea solicita un termen pentru a propune dovezile în apărare.

Prima zi de înfăţişare este aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii. Prima zi de înfăţişare nu se confundă cu primul termen de judecată. Primul termen poate constitui însă şi prima zi de înfăţişare dar numai dacă sunt întrunite cumulativ cele două cerinţe esenţiale: părţile să fi fost legal citate şi ele să poată pune concluzii.

Prima zi de înfăţişare prezintă o importanţă deosebită atât pentru părţi, cât şi pentru instanţă. Într-adevăr, legea leagă de acest moment exerciţiul unor drepturi procesuale ale părţilor, cum este depunerea întâmpinării, a acţiunii reconvenţionale etc. Pe de altă parte, la prima zi de înfăţişare se conturează cadrul general al dezbaterilor publice ulterioare. Este momentul în care, astfel cum se afirmă în limbajul practicienilor, „se leagă procesul”. Instanţa de judecată va trebui să manifeste chiar din acest moment un rol activ în clarificarea unor aspecte ale cauzei având ca obiect pretenţiile şi apărările părţilor.

Capitolul VII. Excepţiile de procedură şi excepţia puterii de lucru judecat

Codul de procedură civilă reglementează în mod expres unele excepţii de procedură. Dar orice incident procedural poate fi invocat pe calea excepţiei. În această secţiune Codul de procedură civilă reglementează câteva din cele mai importante excepţii. Art. 158 C. proc. civ. este consacrat excepţiei de necompetenţă.

Excepţia de necompetenţă este mijlocul procedural prin care partea chemată în faţa instanţei necompetente poate solicita acesteia să se desesizeze şi să trimită cauza spre soluţionare la instanţa de judecată sau la organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii. Cel mai adesea, excepţia de necompetenţă se invocă de către pârât, întrucât el este mai întâi afectat prin chemarea în faţa altei instanţe decât cea competentă. Excepţia de necompetenţă absolută poate fi invocată însă şi de procuror şi chiar de către instanţă din oficiu.

Regimul juridic al excepţiei pe care o analizăm este determinat de natura normelor de competenţă încălcate. În mod evident, nesocotirea normelor de competenţă absolută atrage după sine o necompetenţă absolută, iar transgresarea normelor dispozitive privitoare la competenţă generează numai o necompetenţă relativă.

Excepţia de necompetenţă se soluţionează de către instanţa sesizată cu acţiunea principală, conform principiului „judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei”. Instanţa trebuie să soluţioneze însă excepţia de necompetenţă cu prioritate faţă de alte excepţii de procedură. Problema ordinii în care trebuie să fie soluţionate excepţiile de procedură a fost examinată deja pe larg într-o altă parte a lucrării. Totuşi se cuvine să arătăm, în acest context, că instanţa este obligată să pună în discuţia prealabilă a părţilor excepţia de necompetenţă. Numai în acest fel se pot ocroti şi garanta drepturile procedurale recunoscute părţilor. În caz contrar, hotărârea pronunţată poate fi cenzurată prin intermediul căilor de atac şi poate conduce la casarea soluţiei adoptate în aceste condiţii.

Asupra excepţiei de necompetenţă instanţa se pronunţă, după caz, printr-o încheiere sau printr-o hotărâre. Încheierea se pronunţă în cazul respingerii excepţiei de necompetenţă, respectiv în toate acele împrejurări în care instanţa găseşte excepţia ca neîntemeiată. Pronunţarea unei asemenea soluţii are ca efect rezolvarea în continuare a cauzei de către instanţa sesizată. Împotriva încheierii de respingere a excepţiei partea interesată poate exercita calea ordinară de atac a apelului şi recursului [art. 158 alin. (2) C. proc. civ.]. Această cale procedurală poate fi exercitată numai odată cu fondul cauzei. Soluţia este expres prevăzută de art. 158 alin. (2) C. proc. civ. în scopul de a evita tergiversarea nejustificată a judecăţii prin exercitarea separată a căii ordinare de atac. Dar, o dată cu exercitarea căii de atac împotriva hotărârii de fond partea interesată va putea invoca toate motivele sale de nemulţumire în legătură cu modul de rezolvare a excepţiei de necompetenţă.

În cea de-a doua ipoteză - admiterea excepţiei de necompetenţă - instanţa se pronunţă printr-o hotărâre de declinare a competenţei. Hotărârea de declinare a competenţei are drept efect nu numai dezînvestirea instanţei sesizate, ci şi trimiterea cauzei la instanţa sau organul

cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii. Trimiterea cauzei la instanţa sau organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii se dispune însă numai după ce hotărârea de declinare a rămas irevocabilă. De la această regulă există şi o excepţie. Astfel, potrivit art. 158 alin. (4). C. proc. civ. trimiterea dosarului, după caz, instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, nu este împiedicată de exercitarea căii de atac de către partea care a obţinut declararea necompetenţei. O excepţie a căror justificări nici nu mai trebuie demonstrate în mod deosebit. Ea este întemeiată pe necesitatea continuării cursului judecăţii în acele situaţii în care calea de atac a fost exercitată tocmai de partea căreia i s-a admis excepţia de necompetenţă şi care prin această atitudine dovedeşte o evidentă rea-credinţă.

Hotărârea de declinare a competenţei poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Dar din acest punct de vedere - al exercitării căilor de atac - legislaţia noastră procesuală nu conţine derogări deosebite de la dreptul comun în materie.

Hotărârea de declinare a competenţei produce un dublu efect: de dezînvestire a instanţei sesizate cu acţiunea principală şi de învestire a altei instanţe sau organ cu atribuţii jurisdicţionale. Efectul de dezînvestire are un caracter general, în sensul că el se produce în toate cazurile în care instanţa admite excepţia de necompetenţă. Învestirea unui alt organ poate avea loc însă numai în acele împrejurări în care litigiul este de competenţa unei alte instanţe sau a unui organ cu atribuţii jurisdicţionale. Această soluţie rezultă în mod neechivoc din dispoziţiile cuprinse în art. 158 alin. (1) C. proc. civ., care impune instanţei sesizate „să stabilească instanţa competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent”. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ. Potrivit acestui din urmă text, instanţa care se declară necompetentă trebuie să trimită dosarul „instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent ...”. Prin urmare, dacă litigiul este de competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale instanţa nu poate dispune declinarea competenţei. Într-o asemenea situaţie soluţia care se impune, aşa cum s-a remarcat şi în doctrină, este respingerea acţiunii ca greşit îndreptată.

O altă excepţie importantă este litispendenţa. Litispendenţa reprezintă situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe de fond, deopotrivă competente, sunt sesizate cu aceeaşi cauză civilă. Ea reprezintă o împrejurare anormală în opera de înfăptuire a justiţiei, întrucât poate determina pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii.

Mijlocul procedural destinat a înlătura o atare situaţie care poate dăuna procesului firesc de administrare a justiţiei este tocmai excepţia de litispendenţă. Într-adevăr, potrivit art. 163 alin. (1) C. proc. civ. nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe.

Din textul comentat rezultă că litispendenţa implică cu necesitate existenţa unei triple identităţi de părţi, obiect şi cauză între cele două acţiuni. De fapt litispendenţa anticipează asupra lucrului judecat. Este şi motivul pentru care unii autori consideră că litispendenţa este guvernată de aceleaşi principii ca şi autoritatea lucrului judecat.

Într-adevăr, litispendenţa şi autoritatea lucrului judecat corespund unor finalităţi comune: evitarea soluţionării repetate a unor litigii şi a posibilităţii pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii. Ele realizează un obiectiv de interes public: protecţia securităţii şi stabilităţii raporturilor sociale. Cu toate acestea, cele două instituţii nu pot fi confundate. Litispendenţa este destinată a evita soluţionarea cauzei de către două sau mai multe instanţe (bis de eadem re ne sit actio). Autoritatea lucrului judecat are efecte juridice mai puternice, ea având ca scop şi conservarea drepturilor recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Deosebirile dintre cele două instituţii vor fi puse în evidenţă şi pe plan strict procedural, astfel cum se va vedea în continuare.

Litispendenţa implică următoarele condiţii, ce trebuie întrunite în mod cumulativ:

a) Existenţa unei identităţi de părţi, obiect şi cauză. Identitatea dintre cele două acţiuni trebuie să fie totală: existenţa unei strânse legături între cele două acţiuni nu poate determina starea de litispendenţă, ci numai aceea de conexitate. Părţile, obiectul şi cauza sunt elementele esenţiale prin care se identifică orice acţiune civilă. Ele au fost studiate deja. Totuşi, şi în acest context se impun câteva precizări suplimentare.

Există litispendenţă şi în cazul în care obiectul unei acţiuni este subînţeles în cadrul altei acţiuni. În acest caz există doar o identitate parţială de obiect între cele două acţiuni. Situaţia este identică în ipoteza în care în cadrul unei acţiuni s-au formulat mai multe capete de cerere, iar unul dintre acestea este identic cu cel formulat în cadrul celei de a doua acţiuni. Este aşa numita litispendenţă parţială, admisă atât de jurisprudenţa noastră mai veche, cât şi de doctrină.

b) Cele două acţiuni trebuie să se afle pe rolul unor instanţe deopotrivă competente. Litispendenţa se poate ivi în cazul sesizării concomitente sau simultane a două sau mai multe instanţe deopotrivă competente. Dacă una dintre instanţele sesizate este necompetentă nu funcţionează excepţia de litispendenţă; într-o asemenea împrejurare se va invoca excepţia de necompetenţă care primează faţă de aceea de litispendenţă. Aceasta înseamnă că litispendenţa se poate ivi numai în cazul competenţei relative, iar nu şi în cazul competenţei absolute.

Pentru a funcţiona litispendenţa mai este necesar ca cele două sau mai multe cereri să fie de competenţa instanţelor române. Litispendenţa nu funcţionează în situaţia în care una dintre instanţele sesizate aparţine unei jurisdicţii străine. Soluţia se întemeiază, în opinia noastră, pe faptul că instanţele române nu pot să-şi decline competenţa în favoarea unor instanţe străine, întrucât în caz de necompetenţă ele trebuie să respingă acţiunea (art. 157 din Legea nr. 105/1992). Prin urmare, instanţele române nu pot ordona soluţionarea unei cereri de o altă jurisdicţie, întrucât altminteri s-ar nesocoti principiul suveranităţii statelor.

Cerinţa enunţată mai sus implică şi existenţa a două sau mai multor acţiuni pe rolul instanţelor sesizate. Prin urmare, dacă în una din acţiuni reclamantul a renunţat la cerere sau la dreptul subiectiv ori dacă procesul s-a perimat starea de litispendenţă nu mai funcţionează.

În fine, mai este necesar, astfel cum rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 163 C. proc. civ., ca cele două sau mai multe acţiuni să fie pendente pe rolul unor instanţe diferite. Dacă cele două sau mai multe acţiuni se află pe rolul unor secţii ale aceleiaşi instanţe nu funcţionează instituţia litispendenţei. În mod evident, nici această situaţie nu este firească şi ea trebuie înlăturată, dar nu pe calea excepţiei de litispendenţă ci prin „reunirea” cauzelor la secţia competentă potrivit legii.

c) Pricinile trebuie să se afle în faţa instanţelor de fond. Această cerinţă nu este prevăzută în mod neechivoc de art. 163 C. proc. civ. Totuşi ea a fost desprinsă de doctrină din însăşi scopul instituţiei, acela de a evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii. Prin urmare, dacă una din cauze se află în faţa instanţei de fond, iar alta în faţa instanţei de recurs nu se va putea invoca litispendenţa, ci excepţia puterii lucrului judecat.

În schimb, litispendenţa funcţionează în ipoteza în care o cauză se află în faza judecăţii în fond, iar cealaltă în apel. Soluţia este firească întrucât apelul este o cale de atac devolutivă.

Litispendenţa constituie o instituţie procesuală care este destinată să contribuie la o mai bună administrare a justiţiei. Datorită acestui fapt normele care o consacră trebuie considerate ca având un caracter imperativ. Precizăm că în trecut s-a considerat de către unii autori că litispendenţa este o instituţie de interes privat. În prezent, în raport de dispoziţiile art. 163 C. proc. civ. şi de finalitatea litispendenţei, aceasta nu poate fi caracterizată decât ca o instituţie de ordine publică. Natura litispendenţei va rezulta cu evidenţă şi din consideraţiile procedurale privitoare la modul de invocare şi la efectele litispendenţei.

Fiind o excepţie absolută litispendenţa poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu. De asemenea, potrivit art. 163 alin. (2) C. proc. civ.,

litispendenţa poate fi invocată „în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond”. Observăm că deşi are un caracter absolut, excepţia de litispendenţă poate fi invocată numai în faţa instanţelor de fond. Aceasta este una din particularităţile importante ale excepţiei de litispendenţă în raport cu celelalte excepţii absolute.

Există însă şi autori care susţin că litispendenţa poate fi invocată în faţa instanţelor de fond, dar numai in limine litis. În ceea ce ne priveşte considerăm nefondată o atare susţinere. Într-adevăr, faţă de precizările clare ale art. 163 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora litispendenţa poate fi ridicată „în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond”, soluţia contrară nu face altceva decât să adauge o restricţie neprevăzută de lege, ceea ce ni se pare inadmisibil. Pe de altă parte, opinia pe care o susţinem este conformă şi cu finalitatea instituţiei, aceea de a evita pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii.

Litispendenţa trebuie invocată la instanţa cea din urmă învestită cu soluţionarea cauzei. În acest scop, instanţa trebuie să verifice data înregistrării cererilor în raport cu actele de la dosar. Ce se întâmplă în cazul în care cererile aflate în situaţia de litispendenţă au fost înregistrate în aceeaşi zi? Legea noastră procesuală nu ne oferă un răspuns la această întrebare particulară. Totuşi asemenea situaţii se pot ivi uneori în practică. De aceea s-a opinat de doctrina mai veche că într-o asemenea situaţie prioritatea trebuie acordată instanţei „mai înaintată în actele de procedură”. Opinăm şi noi că soluţia enunţată este singura raţională, căci altminteri este aproape imposibil de determinat întâietatea în timp a unei acţiuni faţă de alta.

În cazul admiterii excepţiei de litispendenţă cauza se va trimite la instanţa mai întâi învestită. Această regulă este enunţată în mod expres de art. 163 alin. (3) C. proc. civ. Textul menţionat face şi o excepţie de la această regulă. Excepţia vizează situaţia în care au fost sesizate cu aceeaşi pricină instanţe de grad diferit. În acest caz dosarul se va trimite spre soluţionare la instanţa mai mare în grad.

Hotărârea privitoare la trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită are efecte asemănătoare cu aceea privitoare la declinarea de competenţă. De aceea s-a şi subliniat în doctrină că efectul hotărârii de admitere a excepţiei de litispendenţă este declinatoriu. Soluţia se întemeiază pe constatarea că hotărârea de admitere a excepţiei determină dezînvestirea instanţei în faţa căreia s-a invocat situaţia de litispendenţă. Dacă instanţa constată întrunirea tuturor condiţiilor cerute de lege pentru existenţa litispendenţei trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită, respectiv la instanţa mai înaltă în grad, este obligatorie. Litispendenţa presupune însă ca ambele instanţe să fie deopotrivă competente, întrucât în caz contrar va avea prioritate excepţia de necompetenţă. Prin urmare, noi apreciem că un examen sumar al competenţei instanţelor se impune din partea instanţei în faţa căreia s-a invocat excepţia de litispendenţă. De aceea, în cazul când se constată că instanţa mai întâi învestită nu este competentă în mod absolut excepţia de litispendenţă urmează să fie respinsă. Hotărârea prin care se dispune trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită nu este şi nici nu poate fi obligatorie pentru instanţa mai întâi învestită. Aceasta deoarece fiecare instanţă este suverană în a statua asupra propriei sale competenţe.

Hotărârea de admitere a excepţiei de litispendenţă poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, potrivit regulilor de drept comun.

În cazul respingerii excepţiei de litispendenţă instanţa se va pronunţa printr-o încheiere. Nici această încheiere nu este supusă unor reguli derogatorii de la dreptul comun. Prin urmare, încheierea de respingere a excepţiei de litispendenţă va putea fi atacată cu apel sau recurs, dar numai o dată cu fondul cauzei.

O altă excepţie importantă este aceea de conexitate. Ea reprezintă o instituţie destinată a servi, alături de litispendenţă, la o mai bună administrare a justiţiei prin evitarea posibilităţilor virtuale de pronunţare a unor hotărâri judecătoreşti contradictorii. Cu toate asemănările şi finalităţile comune a celor două instituţii deosebirile sunt şi ele semnificative sub multiple

aspecte. Conexitatea implică existenţa unor litigii diferite. Aceasta constituie şi nota distinctivă a conexităţii în raport cu situaţia de litispendenţă.

Cu alte cuvinte, în cazul conexităţii ne aflăm în prezenţa unor acţiuni diferite, dar care pentru o mai bună administrare a justiţiei se impune să fie reunite. În schimb, în cazul litispendenţei, joncţiunea cauzelor se impune spre a se evita, în esenţă, o dublă judecată în una şi aceeaşi cauză. Din dispoziţiile art. 164 C. proc. civ. pot fi desprinse şi explicitate şi condiţiile conexităţii. Aceste condiţii se referă la:

a) Existenţa a două sau mai multe cauze pendinte la aceeaşi instanţă, sau la instanţe diferite, de acelaşi grad, în care să figureze cel puţin o parte comună. În legătură cu această condiţie esenţială a conexităţii remarcăm că ea vizează îndeosebi aspectul subiectiv al instituţiei, respectiv părţile din cele două sau mai multe acţiuni. Din acest punct de vedere, legea impune cerinţa ca cel puţin una din părţi să fie comună în cele două sau mai multe acţiuni pendente în faţa instanţelor judecătoreşti. Cerinţa enunţată este statornicită printr-o exprimare neechivocă a legiuitorului, art. 164 alin. (1) C. proc. civ. referindu-se la posibilitatea conexării pricinilor în care „sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi”. Prin urmare, dacă într-o cauză civilă nu figurează cel puţin una dintre părţile dintr-un alt proces conexitatea este inoperantă.

b) Existenţa unei strânse legături de obiect şi cauză între cele două sau mai multe procese. Condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între cele două acţiuni nu este cerută în cazul conexităţii, astfel cum ea este impusă de lege în cazul litispendenţei sau al autorităţii lucrului judecat. De aceea, trebuie remarcat că prin conexare acţiunile îşi păstrează întreaga lor individualitate şi nu se realizează o contopire a acestora într-un singur proces. Acţiunile conexate sunt şi rămân distincte, doar judecata lor se face de aceeaşi instanţă.

Drept urmare, pretenţiile formulate în cele două acţiuni nu trebuie sprijinite cu necesitate pe aceleaşi motive de fapt şi de drept; este suficient un izvor comun juridic sau numai acelaşi obiect ori numai aceeaşi cauză.

Exemplele care pot justifica conexarea pricinilor civile pot fi dintre cele mai diverse. Cu titlu de exemplu menţionăm câteva asemenea situaţii: cazul unei acţiuni pentru executarea prestaţiei stabilite de părţi într-un contract şi al celeilalte părţi pentru anularea sau rezilierea acelui contract; cazul a două acţiuni exercitate de victimele unui accident de circulaţie împotriva aceluiaşi pârât; acţiunea de partaj succesoral şi acţiunea promovată de unii dintre moştenitori pentru reducţiunea donaţiilor excesive etc. Totuşi, între cele două sau mai multe cauze trebuie să existe o asemenea legătură încât conexarea cauzelor să se impună spre a se asigura o mai bună judecată, anume în sensul de a se evita posibilitatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii şi pentru a se realiza economie de timp şi de cheltuieli.

Reunirea pricinilor este atributul exclusiv al instanţei în faţa căreia s-a ridicat excepţia de conexitate. Pentru a se pronunţa asupra excepţiei instanţa va trebui să aprecieze dacă reunirea cauzelor este de natură să conducă la o mai bună administrare a justiţiei. Acest drept de apreciere nu are, astfel cum judicios s-a subliniat, un caracter nelimitat. O primă limitare decurge din faptul că prorogarea de competenţă nu poate opera împotriva regulilor imperative privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti şi nici între organe de jurisdicţie care fac parte din sisteme diferite. În al doilea rând, conexitatea este limitată la acele cazuri în care între obiectul şi cauza celor două acţiuni există o strânsă legătură. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem şi instanţelor de control, în anumite circumstanţe, dreptul de a verifica legalitatea reunirii într-un singur proces a două sau mai multe acţiuni.

Dar în ce circumstanţe se poate exercita un asemenea control? Justiţia nu se înfăptuieşte prin „aprecieri” arbitrare şi sustrase oricărui control. Iată de ce considerăm că dreptul de apreciere al instanţei care a dispus conexarea poate fi cenzurat pe calea controlului judiciar ori de câte ori s-a procedat la o reunire abuzivă a pricinilor, respectiv a acelor cauze între care nu există strânsa legătură de obiect şi cauză la care se referă art. 164 alin. (1) C. proc. civ.

Excepţia de conexitate are un regim juridic particular în raport cu alte excepţii de procedură. Înainte de a prezenta acest regim juridic al conexităţii este necesar să precizăm că normele care o reglementează nu au un caracter imperativ. Această concluzie este dedusă de doctrină şi jurisprudenţă din împrejurarea că legea îi conferă judecătorului un drept de apreciere asupra necesităţii reunirii cauzelor conexe. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că excepţia de conexitate are unele trăsături care o apropie de excepţiile absolute. Pe de altă parte, nu se poate ignora faptul că instituţia conexităţii a fost reglementată ca atare de legiuitor spre a servi unui interes general, acela al unei bune administrări a justiţiei. Prin aceste trăsături, conexitatea ocupă în sistemul excepţiilor de procedură un loc particular, situându-se mai degrabă pe terenul intermediar dintre excepţiile absolute şi cele relative.

O primă problemă care trebuie analizată în legătură cu regimul juridic al excepţiei de conexitate este aceea a persoanelor care o pot invoca. Din acest punct de vedere însă nu se ridică probleme deosebite, căci răspunsul la această întrebare ni-l oferă chiar art. 164 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestui text, întrunirea poate fi făcută de judecător chiar dacă părţile nu au cerut-o. Prin urmare, excepţia de conexitate poate fi invocată nu numai de părţi, ci şi de instanţă din oficiu.

Excepţia de conexitate poate fi invocată numai dacă acţiunile vizate de această situaţie procesuală se află în faţa unor instanţe de acelaşi grad. Această cerinţă rezultă în mod explicit din prevederile art. 164 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, conexitatea nu poate fi invocată cu succes dacă una din pricini se află pe rolul unei instanţe de fond, iar alta formează obiectul apelului sau recursului. În schimb, astfel cum s-a decis şi în jurisprudenţa noastră, este posibilă conexarea a două apeluri sau recursuri.

O problemă importantă este şi aceea de a determina momentul procesual până la care este posibilă invocarea excepţiei de conexitate. Într-o părere exprimată în doctrina antebelică s-a susţinut că excepţia de conexitate poate fi invocată numai în faza preliminară a procesului. Dispoziţiile procedurale care reglementează excepţia de conexitate nu îndreptăţesc însă o atare concluzie. Într-adevăr, o atare interpretare restrictivă nu poate fi desprinsă din dispoziţiile art. 164 C. proc. civ. Prin urmare, excepţia de litispendenţă poate fi invocată în tot cursul dezbaterilor în faţa primei instanţe.

Excepţia de conexitate are ca efect, în caz de admitere a acesteia, trimiterea cauzei spre soluţionare la instanţa mai întâi învestită. În aceste condiţii, se realizează practic o prorogare legală de competenţă. Instanţa la care s-a trimis cauza spre conexare nu este ţinută de aprecierea făcută de cealaltă instanţă; ea poate aprecia asupra oportunităţii joncţiunii cauzelor. În cazul în care instanţa de trimitere respinge conexarea, ea va retrimite cauza instanţei desesizate, iar în acest mod se poate crea un conflict negativ de competenţă.

De la regula potrivit căreia în caz de admitere a excepţiei, cauza se trimite la instanţa mai întâi sesizată există şi o excepţie. Într-adevăr, potrivit art. 164 alin. (3) C. proc. civ. dosarul va fi trimis instanţei mai întâi investită, afară numai dacă amândouă părţile cer trimiterea lui la una din celelalte instanţe. O atare înţelegere între părţi nu este totuşi posibilă, astfel cum dispune în mod expres art. 164 alin. (4) C. proc. civ., când „una din pricini este de competenţa unei instanţe şi părţile nu o pot înlătura”. Pentru o asemenea ipoteză joncţiunea cauzelor se va face la instanţa competentă în mod absolut. Aceste dispoziţii procedurale confirmă şi ele teza inadmisibilităţii de prorogare de competenţă împotriva regulilor de ordine publică privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti. Menţionăm că în cazul respingerii excepţiei de conexitate instanţa se pronunţă printr-o încheiere şi procedează la soluţionarea în continuare a cauzei.

Puterea lucrului judecat

Excepţia puterii lucrului judecat constituie neîndoielnic una dintre cele mai importante excepţii de procedură. Ea este reglementată ca atare în art. 166 C. proc. civ. Dar de instituţia lucrului judecat se ocupă şi Codul civil în art. 1201. Potrivit acestui text: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”. Acest text este situat în Capitolul IX intitulat „Despre probaţiunea obligaţiilor şi a plăţii” (secţiunea a III-a intitulată „Despre prezumţii”) din Titlul III al celei de-a III-a Cărţii a Codului civil.

Observăm că în Codul civil lucrul judecat este reglementat ca o prezumţie legală absolută şi irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul - res judicata pro veritate habetur. La rândul său, Codul de procedură civilă reglementează puterea lucrului judecat ca o excepţie de fond, peremptorie şi absolută. Această soluţie este o consecinţă a concepţiei legiuitorului francez privitoare la reglementarea probelor în cadrul Codului civil, concepţie preluată şi de legislaţia noastră.

Elementele lucrului judecat sunt acelea care structurează lucrul judecat şi care-i determină efectele. Aceste elemente rezultă din art. 1201 C. civ., text care se referă la tripla identitate de părţi (eadem conditio personarum), obiect (eadem res) şi cauză (eadem causa). Semnificaţia elementelor de identificare ale acţiunii civile, elemente care premerg puterii lucrului judecat, este bine cunoscută. De aceea, în continuare nu vom reveni asupra semnificaţiei noţionale a termenilor cu care operăm şi în acest context.

Primul element al puterii lucrului judecat se referă la identitatea de obiect. Pentru a exista autoritate de lucru judecat este necesar ca obiectul din cea de-a doua acţiune să fie identic. Acest lucru se poate verifica prin raportarea statuărilor cuprinse în dispozitivul hotărârii cu obiectul determinat în cea de-a doua acţiune

Al doilea element esenţial al puterii lucrului judecat vizează identitatea de cauză. Acest element nu trebuie confundat cu dreptul subiectiv şi nici cu mijloacele de dovadă ale acestuia. Cauza rezidă în fundamentul juridic al acţiunii şi se materializează practic, astfel cum susţin şi alţi autori în „situaţia de fapt calificată juridic”.

Cauza reprezintă justificarea pretenţiei promovate în justiţie. Astfel cum a arătat şi P. Vasilescu „această raţiune constă dintr-un fapt juridic, care formează baza dreptului cerut. Fără arătarea cauzei pretenţia ar fi arbitrară”. În doctrină s-a mai subliniat şi necesitatea deosebirii dintre cauză şi mijloacele de susţinere ale acesteia. Acelaşi autor ieşean remarca în această privinţă că în timp ce „cauza este temeiul de drept al pretenţiei”, „mijloacele de susţinere sunt pricina cauzei cu înfăţişările ei deosebite, care lămureşte cauza, o dovedeşte

Cea de-a treia condiţie a puterii lucrului judecat este formulată şi ea în mod expres de art. 1201 C. civ., text care pretinde ca judecata să aibă loc „între aceleaşi părţi, făcute de ele sau contra lor în aceeaşi calitate”. Acest text evocă, astfel cum judicios s-a remarcat, un principiu juridic, logic şi moral. Este vorba aici de aplicaţiunea principiului relativităţii lucrului judecat. Acest principiu reprezintă o transpunere pe plan procesual a unui cunoscut principiu de drept civil şi în conformitate cu care convenţiile n-au efect decât între părţile contractante (art. 973 C. civ.). Tot astfel şi în materie procesuală este logic şi echitabil ca hotărârea judecătorească să producă efecte numai între părţile litigante; ea nu trebuie să creeze situaţii avantajoase pentru terţi, dar nici să dăuneze acestora.

Mai întâi este necesar să precizăm că legea civilă are în vedere participarea unei persoane la activitatea judiciară în calitate de parte. Ceea ce interesează nu este însă prezenţa fizică a părţii la judecată, ci dobândirea calităţii de parte în proces. Pentru aceasta este însă necesar ca părţile să fie legal citate, astfel ca fiecare dintre ele să aibă efectiv posibilitatea de a-şi exercita toate drepturile procedurale. O hotărâre pronunţată în lipsă are din punct de

vedere procedural aceeaşi valoare cu hotărârea pronunţată în contradictoriu, cu condiţia evidenţiată deja, anume aceea ca părţile să fi fost legal citate. Drept urmare, persoana care absentează de la judecată este prezentă din punct de vedere juridic, dacă a fost legal citată sau se înfăţişează printr-un reprezentant; dar acesta din urmă deşi este prezent fizic în instanţă, totuşi nu devine parte în proces, exceptând situaţia când participă la activitatea judiciară într-o dublă calitate, respectiv atât în nume propriu, cât şi în calitate de mandatar.

Puterea lucrului judecat constituie, în mod incontestabil, o calitate care se ataşează hotărârii judecătoreşti. Doctrina şi jurisprudenţa au precizat însă categoriile de hotărâri judecătoreşti care se bucură de putere de lucru judecat. În general, se consideră că pentru ca o hotărâre judecătorească să se bucure de putere de lucru judecat ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv:

a) să fie pronunţată de o instanţă română;b) să fie pronunţată în materie contencioasă; c) să dezlege fondul cauzei. Puterea de lucru judecat vizează atât hotărârile de admitere, cât şi cele de respingere ale

acţiunii. De asemenea, puterea de lucru judecat trebuie recunoscută şi cu privire la cererile incidente soluţionate de către instanţă (intervenţii, chemări în garanţie, cereri reconvenţionale etc.). Aceeaşi calitate trebuie să fie recunoscută şi hotărârilor parţiale, precum şi hotărârilor provizorii. Acestea din urmă reprezintă o categorii aparte de hotărâri judecătoreşti, în sensul că ele îşi păstrează întreaga eficienţă juridică atâta timp cât se menţin şi situaţiile care au justificat adoptarea măsurilor respective (regulă materializată şi în adagiul rebus sic stantibus). Aşa este cazul hotărârilor privitoare la plata pensiilor de întreţinere, încredinţarea copiilor sau la plata unor despăgubiri civile pentru repararea daunelor cauzate prin vătămarea corporală a victimei. O dată însă ce faptele ce au stat la baza deciziei judecătoreşti au suferit modificări hotărârea judecătorească poate fi revocată sau modificată în mod corespunzător.