CAPITOLUL 7

PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL

7.1. Biologia înmulţirii viţei-de-vie

Înmulţirea este o însuşire fundamentală a viţei-de-vie care permite răspândirea în spaţiu şi menţinerea în timp a speciilor, soiurilor roditoare şi a portaltoilor.

Cunoaşterea biologiei înmulţirii prezintă nu numai importanţă teoretică, ci şi una practică, legată de producerea materialului săditor viticol.

Pentru înfiinţarea noilor plantaţii şi pentru completarea golurilor în cele existente este necesară existenţa unui număr mare de plante, din soiuri prestabilite, care să garanteze o dezvoltare relativ uniformă a butucilor atât vegetativ, cât mai ales, productiv şi calitativ.

Viţa-de-vie se poate înmulţi pe cale sexuată (prin seminţe) şi pe cale asexuată sau vegetativă (prin butăşire, marcotaj, altoire şi culturi „in vitro”).

În practica viticolă, în mod curent, viţa-de-vie se înmulţeşte prin butaşi altoiţi şi nealtoiţi, în mai mică măsură prin marcote, iar în domeniul ameliorării genetice – prin seminţe.

7.1.1. Înmulţirea viţei-de-vie prin seminţe

Această metodă de înmulţire nu este generalizată în practică datorită faptului că plantele obţinute din seminţe prezintă caractere, de multe ori, deosebite de ale părinţilor (nu reproduc însuşirile plantei mamă; intră târziu pe rod (după 5-7 ani); fructificarea este neuniformă, iar descendenţele soiurilor europene sunt sensibile la filoxeră.

Metoda este folosită în lucrările de ameliorare pentru obţinerea soiurilor noi de viţă roditoare, de portaltoi şi a hibrizilor direct producători.

Obţinerea viţelor din seminţe presupune folosirea unor tehnologii specifice care au la bază recoltarea seminţelor la maturitatea deplină a strugurilor, spălarea şi uscarea lor, urmată de trierea acestora. Pentru parcurgerea perioadei de postmaturaţie, timp de 1-4 luni, seminţele se menţin stratificate în rumeguş umed de răşinoase, în camere reci, la temperatura de 1ºC. Seminţele viţei-de-vie îşi păstrează capacitatea germinativă timp de 3-4 ani.

Obişnuit, după 3-4 luni seminţele se pun la germinat în instalaţii speciale sau în lădiţe dreptunghiulare din lemn sau polistiren, în sere sau solarii, după ce sunt supuse imersiei în apă timp de 2-3 zile, pentru a forţa germinarea. Ca substrat se foloseşte un amestec nutritiv compus din părţi egale de mraniţă, pământ de ţelină şi nisip de râu.

În condiţiile menţinerii temperaturii de 25-28ºC şi a umidităţii relative de 100 %, seminţele încep să germineze după aproximativ 8 zile. După ce seminţele au germinat, fiecare plantulă se repică în ghivece, în sere sau solarii, iar atunci când au 2-4 frunze adevărate, se execută plantarea, fie în solarii, fie în câmpul de hibrizi (fig. 7.1).

165

După ce plantele intră pe rod, cele care prezintă însuşiri valoroase vor fi înmulţite pe cale vegetativă. Pentru scurtarea acestei perioade, viţele pot fi plantate în seră, unde rămân 2-3 ani.

Din momentul obţinerii viţelor, pentru prevenirea bolilor se aplică tratamente fitosanitare, fertilizări extraradiculare, se menţine solul afânat şi curat de buruieni, iar toamna viţele din câmp se muşuroiesc pentru protejarea lor peste iarnă.

Fig. 7.1 – Plante obţinute din sămânţă

7.1.2. Înmulţirea vegetativă a viţei-de-vie

Viţa-de-vie poate fi înmulţită prin mai multe metode datorită uşurinţei cu care înrădăcinează; înmulţirea vegetativă se bazează pe posibilitatea de obţinere a unei plante, pornind de la un mugure. În mod obişnuit se folosesc porţiuni de organe (ce au unul sau mai mulţi muguri), preluate de la o plantă, pentru a obţine altele cu caracteristici asemănătoare.

Înmulţirea vegetativă este generalizată în practica viticolă întrucât plantele obţinute îşi păstrează zestrea genetică, reproducând cu fidelitate însuşirile de producţie ale soiurilor din care provin: intră mai devreme pe rod, comparativ cu înmulţirea prin seminţe; fructificarea este uniformă şi relativ constantă de la un an la altul. Ea prezintă însă şi dezavantajul riscului transmiterii virusurilor prin materialul vegetativ folosit la înmulţire (coarde, lăstari).

Metodele de înmulţire vegetativă folosite în viticultură sunt următoarele: butăşirea, marcotajul, altoirea şi microînmulţirea „in vitro”.

7.1.2.1. Înmulţirea prin butaşi

Butaşul reprezintă un fragment viabil de coardă de un an sau de lăstar, cu cel puţin un mugure care, detaşat de planta mamă şi plasat în condiţii favorabile de mediu, emite atât rădăcini cât şi lăstari, reproducând întreaga plantă din care provin.

În viticultura prefiloxerică butăşirea a avut cel mai important rol în înmulţirea viţei-de-vie. În prezent este larg folosită pe terenurile nisipoase unde filoxera nu întâlneşte condiţii favorabile de dezvoltare, la înmulţirea portaltoilor, a hibrizilor direct producători, la înmulţirea rapidă a soiurilor şi clonelor noi, valoroase.

Ca metodă de înmulţire, butăşirea se sprijină pe două principii fiziologice: principiul restituţiei organelor şi cel al independenţei fiziologice limitate a organelor.

166

Potrivit primului principiu, o parte vegetativă detaşată de planta-mamă, care posedă cel puţin un mugure, îşi reface organele care îi lipsesc; după cel de-al doilea principiu, organele detaşate de planta–mamă pot să-şi desfăşoare funcţiile vitale în mod independent, pe timpul cât acţionează principiul precedent.

Clasificarea butaşilor se face după mai multe criterii: gradul de lignificare, lungimea şi grosimea butaşilor. După gradul de lignificare deosebim: butaşi lignificaţi, proveniţi din coardele de un an şi butaşi verzi, proveniţi din lăstari. Butaşii verzi se folosesc numai la înmulţirea rapidă a soiurilor valoroase, nou create, sau a celor deficitare. După lungimea exprimată în centimetri, butaşii pot fi: scurţi, cu lungimea de maximum 30 cm; mijlocii (30-45 cm) şi lungi – peste 45 cm. În general, la butăşitrea în verde se folosesc numai butaşi scurţi, pe când la butăşirea în uscat (butaşi lignificaţi) se folosesc butaşi de toate lungimile. După grosimea exprimată în mm, deosebim: butaşi subţiri, cu diametrul < 7 mm; mijlocii 7-12 mm şi groşi, cu diametrul > 12 mm. Grosimea butaşilor are importanţă îndeosebi la altoire şi mai puţin la butăşirea propriu-zisă.

Înrădăcinarea butaşilor (rizogeneza). Rădăcinile ce se dezvoltă pe un butaş sunt rădăcini adventive care îşi au originea în punctele de intersecţie a razelor medulare cu periciclul (fig.7.2). Rădăcinile apar în apropierea bazei butaşului, în mod obişnuit la nivelul nodurilor, dar pot apărea şi pe internod.

Fig. 7.2 – Emiterea rădăcinilor adventive la viţa-de-vie: a-suber; b-floem nou format; c-măduva rădăcinii adventive; d-rază medulară; e-lemn vechi; f-lemn nou; g-liber dur; h-cambiu; i-lemnul rădăcinii adventive;j-floemul rădăcinii adventive; k-scoarţa rădăcinii adventive (după Oprea D.D., 1974)

Reuşita butăşirii este condiţionată de factorii genetici, ecologici, biologici şi tehnici.

Factorii genetici se referă la speciile şi soiurile de viţă-de-vie; acestea, prin natura lor genetică, influenţează înrădăcinarea butaşilor. Nu toate speciile şi soiurile de viţă-de-vie au aceeaşi aptitudine de înrădăcinare: unele specii înrădăcinerază uşor (Vitis vinifera, V. riparia, V. rupestris); alte specii înrădăcinează greu (V. berlandieri), iar altele nu emit rădăcini (V. aestivalis, V. cordifolia, speciile asiatice). Diferenţe există şi între soiuri: s-a constatat că butaşii verzi din soiul Cabernet Sauvignon înrădăcinează în proporţie de 75-95 %, pe când cei de Merlot, numai în proporţie de 62-80 % (Macici Eleonora, 1983).

Factorii ecologici influenţează înrădăcinarea butaşilor prin regimul de temperatură, umiditatea şi oxigenarea ţesuturilor. Temperatura optimă de înrădăcinare se situează între 24 şi 30°C. Umiditatea ridicată a substratului, precum şi buna oxigenare a ţesuturilor a căror activitate este intensă reprezintă factori indispensabili pentru înrădăcinarea butaşilor.

167

Factorii biologici se referă la gradul de maturare (conţinutul butaşilor în hidraţi de carbon); vârsta plantelor şi organelor folosite la butăşire; prezenţa mugurelui pe butaş.

Conţinutul butaşilor în hidraţi de carbon şi azot influenţează procesul de rizogeneză. Rolul hidraţilor de carbon este important numai ca substanţă de rezervă, care să asigure supravieţuirea butaşilor în perioada când frunzele tinere nu reuşesc ca prin fotosinteză să acopere necesarul de hrană. Pierderile de hidraţi de carbon prin respiraţie sau prin fermentare intracelulară în mediu asfixiant diminuează înrădăcinarea.

Butaşii proveniţi de la plantele tinere înrădăcinează mai uşor decât cei care provin de la viţele bătrâne. Cel mai bine înrădăcinează butaşul verde, apoi cei rezultaţi din coarde de un an, pe urmă cei ce provin din coarde de 2 ani.

Prezenţa mugurelui pe butaş stimulează înrădăcinarea.Factorii tehnici care influenţează procesul de rizogeneză sunt următorii:

lungimea şi grosimea butaşilor; folosirea fitohormonilor de sinteză şi a procedeelor tehnice de stimulare a înrădăcinării.

S-a constatat că butaşii cu cât sunt mai lungi şi mai groşi, cu atât înrădăcinează mai bine.

Tratamentele cu fitohormoni de sinteză asigură obţinerea randamentelor ridicate de butaşi înrădăcinaţi. Se folosesc în acest scop auxinele exogene, cum sunt acidul β-indolil butiric (AIB) şi acidul α-naftil acetic (ANA) în doze de 500-2000 ppm, precum şi produsele pe bază de precursori auxinici (Radivit, Radistim şi Revital), obţinute la Institutul de Chimie din Cluj-Napoca.

Pentru stimularea înrădăcinării butaşilor lignificaţi se folosesc unele procedee tehnologice: înmuierea în apă şi preforţarea butaşilor. Înmuierea are drept scop refacerea umidităţii fiziologice a ţesuturilor butaşilor (50-55 % apă), ca urmare a pierderii apei din coarde pe timpul păstrării lor, precum şi modificarea balanţei fitohormonale. Preforţarea se face prin stratificarea butaşilor cu rumeguş în lăzi de forţare şi aplicarea unui şoc termic de 28-30ºC la nivelul bazei butaşilor, care să grăbească emiterea rădăcinilor.

Înmulţirea prin butaşi verzi se face în condiţii de seră, pe toată perioada anului.

Lăstarii se recoltează dimineaţa devreme şi se introduc cu baza în vase cu apă. Butaşii se confecţionează prin fragmentarea lor în porţiuni lungi de 8-10 cm (butaşi scurţi); fiecare butaş trebuie să prezinte la partea apicală un mugure şi respectiv o frunză. Secţiunea la partea apicală se face deasupra nodului, iar cea de la partea bazală dedesubtul nodului la 0,5 cm. Limbul frunzei se reduce la 1/3 din suprafaţă. După confecţionare, butaşii se parafinează la partea apicală prin introducerea lor în parafină topită la 50-60ºC. Pentru înrădăcinarea butaşilor verzi se folosesc substraturi alcătuite din perlit + turbă; perlit + nisip + turbă; perlit + rumeguş de răşinoase + turbă etc. Substratul de înrădăcinare este aşezat într-un strat gros de 8-10 cm, pe mese speciale, cu posibilităţi de încălzire a substratului, prevăzute cu instalaţie de ceaţă artificială. Butaşii se plantează cu baza în substrat pe adâncimea de 2-3 cm, la distanţe de 3 x 3 cm. Temperatura în substratul de înrădăcinare se menţine la 25-

168

28ºC, în aer la 20-25ºC, iar atmosfera va fi la început, saturată cu vapori de apă. Durata de înrădăcinare a butaşilor este cuprinsă între 15 şi 25 de zile.

Când butaşii au 3-4 rădăcini bine dezvoltate se pot repica în ghivece din material plastic într-un amestec alcătuit din mraniţă + turbă + perlit.

Viţele ale căror lăstari au atins lungimea de 10-12 cm sunt plantate în ghivece din lut ars sau în pungi de polietilenă, într-un amestec nutritiv alcătuit din pământ de ţelină + mraniţă + turbă + nisip în proporţii de 3 : 3 : 3 : 1. Plantele la ghivece sunt menţinute sub umbrare sau în solarii reci pentru fortificare până la plantarea în câmp.

Plantele obţinute din butaşi verzi care au fost recoltaţi în februarie-martie pot fi plantate la locul definitiv în cursul aceluiaşi an. Cele obţinute din butaşi verzi recoltaţi mai târziu, sunt stratificate toamna cu nisip şi plantate la locul definitiv în primăvara anului următor.

Sunt înfiinţate plantaţii speciale „tip butaşieră”, cu densităţi mari de plante (15 000-16 000/ha), folosind distanţe de plantare de 2,0-2,2 m între rânduri şi 0,25-0,30 m pe rând. Aceste plantaţii au ca scop producerea de coarde altoi, în cazul soiurilor nou create sau a celor deficitare la înmulţire. Din aceste plantaţii se pot recolta 100 000 - 150 000 coarde altoi/ha.

Înmulţirea prin butaşi lemnificaţi, răspândită în practica viticolă, are la bază utilizarea coardelor de un an care înrădăcinează uşor.

Recoltarea coardelor se face toamna după căderea frunzelor şi este urmată de păstrarea peste iarnă prin însilozare cu nisip sau în camere frigorifice, la temperaturi de 1-4ºC.

Primăvara, când temperatura solului se situează la 8-10ºC la adâncimea de 20-30 cm, coardele se scot de la păstrare, sunt supuse unui control amănunţit în privinţa stării de sănătate, a umidităţii fiziologice şi a pierderilor de ochi suferite pe timpul păstrării. Acest control se face prin secţionarea longitudinală a coardelor şi a ochilor; culoarea verde indică ţesuturi sănătoase, viabile.

Butaşii se confecţionează prin fragmentarea coardelor în porţiuni de diferite lungimi, în general de 30 ± 2 cm, cu împrospătarea secţiunii de la bază la 0,5 cm sub nodul bazal şi păstrarea unei secţiuni de internod la 1 -1,5 cm deasupra ochiului din vârf (fig. 7.3). La butaşii mijlocii şi lungi se extirpă ochii de la bază, păstrând numai 1-2 ochi la partea apicală. Butaşii sunt legaţi în pachete de 50-100 bucăţi, cu baza la acelaşi nivel şi se introduc, pentru câteva zile, în vase cu apă pentru redobândirea umidităţii fiziologice (51-53 %). Pentru tratarea butaşilor cu biostimulatori, pachetele se introduc cu baza în soluţie pe o adâncime de 1 cm şi se roteşte fiecare pachet în vas, timp de câteva secunde, după care se lasă să se zvânte timp de 30 de minute. Când se folosesc produse biostimulatoare de tipul Radivit, Revital sau Radistim, acestea pot fi introduse direct în pasta de pământ argilos cu care se mocirlesc butaşii la plantare.

Pentru a se forţa intrarea în activitate a butaşilor, aceştia se stratifică în lăzi cu rumeguş umed şi sunt menţinuţi în încăperi încălzite la 25-28ºC, timp de două săptămâni, până în momentul umflării mugurilor sau apariţiei emergenţelor radiculare la baza butaşilor.

169

Preforţarea butaşilor poate fi suplinită prin tratamentul cu apă caldă la 45-50ºC. În acest scop, pachetele cu butaşi sunt menţinute în bazine cu apă caldă timp

de 30 de minute; se accelerează astfel activitatea ţesuturilor butaşilor, se dizolvă caloza care obturează vasele, se distrug fitoplasmele care infectează butaşii.

Înrădăcinarea butaşilor se realizează prin plantarea lor în sere, solarii sau direct în câmp în şcoala de viţe. În sere sau solarii, butaşii sunt trecuţi la înrădăcinare în luna martie. Lucrările de întreţinere au în vedere udarea viţelor, fertilizarea foliară şi tratamentele fitosanitare.

Când

înrădăcinarea butaşilor se face în câmp, plantarea lor în şcoala de viţe se face la sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai. Se aplică lucrările de întreţinere specifice din şcolile de viţe.

Recoltarea viţelor are loc toamna după căderea frunzelor, fiind urmată de păstrarea peste iarnă prin însilozare cu nisip.

Fig. 7.3 – Pregătirea butaşilor: a- măsură etalon; b- tăierea coardelor în butaşi; c,d-butaşi de o lungime; e,f-butaşi cu ochii extirpaţi în afara celui de la polul apical (după Oprea D.D., 1965)

7.1.2.2. Înmulţirea prin marcotaj

Marcota reprezintă o porţiune viabilă de coardă sau lăstar pusă în condiţii de înrădăcinare înainte de a fi desprinsă de planta mamă.

Procesul de înrădăcinare se realizează pe porţiunea de coardă sau de lăstar care se acoperă cu pământ, unde datorită umidităţii şi lipsei de lumină ţesuturile formează mai uşor rădăcini adventive.

Marcotajul se foloseşte la completarea golurilor în plantaţiile de vii roditoare; în primul rând, în plantaţiile situate pe nisipuri, în cele de hibrizi direct producători şi în plantaţiile de portaltoi. În plantaţiile de vii obişnuite, aflate pe terenuri filoxerate, marcotajul se foloseşte numai în viile care au depăşit vârsta de 15 ani.

170

Factorii care influenţează înrădăcinarea marcotelor. Formarea rădăcinilor la marcote este determinată de factori biologici, ecologici şi tehnologici.

Factorii biologici se referă la organele viţei-de-vie care se marcotează, vârsta şi gradul de lignificare. La marcotajul în verde se folosesc lăstari care au un grad avansat de lignificare a ţesuturilor, iar la marcotajul în uscat numai coarde în vârstă de un an. Pe măsură ce organele lemnoase ale butucului înaintează în vârstă, scade capacitatea de înrădăcinare a lor.

Factorii ecologici influenţează înrădăcinarea marcotelor prin regimul de temperatură, umiditate şi oxigenarea ţesuturilor. Pentru înrădăcinarea marcotelor este nevoie de temperatură şi umiditate ridicată în sol: temperatura în jur de 25ºC, iar umiditatea solului de 60-80 % din intervalul umidităţii active.

Factorii tehnologici se referă la procedeele sau metodele de marcotaj folosite. În cazul marcotajului prin muşuroire, înrădăcinarea are loc mai repede şi cu formarea unui număr mai mare de rădăcini, în comparaţie cu marcotajul adânc, prin îngroparea coardelor în şanţuri.

Metodele de marcotaj se clasifică în funcţie de organele vegetative care se marcotează şi procedeele tehnice de execuţie.

După organele care se marcotează distingem marcotajul în verde (la care se folosesc lăstari) şi marcotaj în uscat (cu folosirea coardelor de un an).

După procedeele de execuţie a marcotajului deosebim: marcotaj de suprafaţă; marcotaj prin muşuroirea coardelor sau lăstarilor şi marcotaj prin îngroparea coardelor în şanţuri.

În cazul marcotajului de suprafaţă, coarda sau lăstarul se pun în contact cu solul fără a fi îngropate. Acesta are două variante: marcotaj de suprafaţă simplu şi marcotaj de suprafaţă cu călcâi.

Marcotajul prin muşuroire constă din acoperirea lăstarilor sau coardelor de la baza butucului cu un muşuroi de pământ înalt de circa 30-35 cm (fig. 7.4). Fig.7.4 - Marcotajul

prin muşuroireCoardele se muşuroiesc primăvara devreme imediat după tăierea viţei-de-vie,

iar lăstarii se muşuroiesc în timpul verii (iulie-august) în faza de semilemnificare. Pe porţiunea de coardă sau lăstar aflată în muşuroiul de pământ se formează rădăcinile adventive. Toamna muşuroiul se desface şi se recoltează marcotele prin secţionare cu foarfecele la 1-2 cm de la punctul de inserţie pe butuc, după care se plantează în goluri la locul definitiv.

În cazul butucilor distruşi de îngheţ în timpul iernii, marcotajul prin muşuroire se execută în felul următor: primăvara butucii se taie „în ras”, îndepărtându-se organele lemnoase distruse de îngheţ, după care capul butucului se muşuroieşte pentru a fi protejat de uscăciune. Lăstarii care se formează din mugurii dorminzi şi eventualii cepi scurţi lăsaţi la tăiere, se muşuroiesc la bază în lunile iunie-iulie. Toamna marcotele formate sunt recoltate şi plantate în golurile unde butucii nu s-au mai putut reface.

171

Marcotajul prin îngroparea coardelor în şanţuri poate fi adânc (30-40 cm) (fig.7.5) sau semiadânc (15-20 cm), în funcţie de adâncimea la care se îngroapă coardele (fig. 7.6). Se execută toamna, imediat după căderea frunzelor, sau primăvara devreme, înainte de intrarea în vegetaţie a viţei-de-vie. Procedeul de execuţie este următorul:

Fig.7.5 – Marcotaj adânc

Fig.7.6 – Marcotaj semiadânc

-se alege o coardă situată la baza butucului, care urmează să se marcoteze, de pe care se elimină cârceii şi copilii lemnificaţi;

-pe direcţia rândului, de la butucul cu marcota până la locul unde se află golul (marcat cu un pichet) se sapă un şanţ larg de 30-35 cm, adânc de 15-20 cm în cazul marcotajului semiadânc şi 30-40 cm la cel adânc;

-se extirpă apoi, cu un briceag, toţi ochii de pe coardă, urmărind ca la nivelul solului să rămână doi ochi; plusul de lungime se îndepărtează;

-coarda se conduce pe fundul şanţului fiind fixată din loc în loc cu cârlige din lemn înfipte în pământ; vârful coardei se scoate din şanţ la suprafaţă şi se leagă de pichet, astfel ca mugurii păstraţi la vârf să rămână la suprafaţa solului;

-se acoperă coarda cu un strat de pământ reavăn care se tasează bine cu piciorul şi se administzrează apoi 3-4 kg de gunoi bine descompus, după care se completează şanţul cu pământ;

-vârful coardei situat lângă pichet se muşuroieşte cu pământ.În toamna următoare marcotele înrădăcinate se pot detaşa de planta mamă. În

practică se recomandă folosirea marcotelor nedetaşate de planta mamă, deoarece au o viaţă mai lungă şi rodesc susţinut chiar din primii ani.

Marcotajul prin prăbuşirea butucilor s-a folosit mult, înainte de invazia filoxerei, în scopul reîntineririi viilor bătrâne, iar mai târziu, la completarea golurilor în viile de pe nisipuri (Baniţă P. M.,1983). Procedeul constă în săparea unei gropi până la baza axului tulpinal al rădăcinilor, după care butucul este prăbuşit în groapa

172

respectivă. Se aleg 2-3 coarde mai viguroase care se marcotează prin scoaterea lor la suprafaţa solului. Marcotajul prin prăbuşire prezintă interes şi la refacerea butucilor dezgoliţi de pământ în urma procesului de eroziune, în plantaţiile situate pe terenuri în pantă.

7.1.2.3. Înmulţirea prin altoire

Altoirea viţei-de-vie este cunoscută încă din antichitate. Romanii foloseau această metodă la înlocuirea unor soiuri mai puţin valoroase, la înmulţirea unor soiuri rare şi pentru mărirea productivităţii.

După invazia filoxerei în Europa (1863), altoirea a fost folosită ca mijloc eficient de luptă împotriva acestui dăunător, devenind metodă de bază pentru înmulţirea viţei-de-vie.

Introducerea altoirii în practica viticolă ca metodă de luptă împotriva filoxerei şi-a făcut loc foarte greu; pe de o parte exista prejudecata că viţele americane folosite ca portaltoi ar putea transmite prin altoire gustul foxat al strugurilor la viţele europene, iar pe de altă parte, altoirea necesită cunoştinţe tehnice noi, fiind o metodă mult mai costisitoare de înmulţire a viţei-de-vie.

Altoirea constă în fixarea unui mugure sau unei porţiuni viabile de coardă (sau lăstar) denumită altoi, destinat obţinerii părţii aeriene a plantei, pe o altă porţiune denumită portaltoi, care dă naştere sistemului radicular.

Baza teoretică pe care se sprijină altoirea. Altoirea se bazează pe principiul sudării suprafeţelor secţionate, prin formarea unui ţesut intermediar denumit calus, diferenţierea calusului în ţesuturi specializate şi realizarea concreşterii dintre cei doi simbionţi.

La altoirea în uscat, concreşterea sau unirea altoiului cu portaltoiul se realizează în trei etape: formarea calusului, sudarea şi vascularizarea.

Formarea calusului (calusarea). La altoirea în uscat, îndată ce se creează condiţii de temperatură şi umiditate, cambiul intră în activitate, atât la altoi cât şi la portaltoi, dând naştere unui ţesut albicios, amorf, alcătuit din celule parenchimatice nediferenţiate, denumit calus sau „ţesut de rană”. La formarea calusului, rolul principal revine celulelor meristematice ale cambiului altoiului.

Formarea calusului reclamă un contact bun între zonele generatoare ale altoiului şi portaltoiului. La început, calusul apare sub forma unor puncte mici de culoare albă-sidefie care se unesc între ele şi formează un inel continuu de jur-împrejurul punctului de altoire. Celulele calusului au pereţii subţiri, sunt turgescente şi se deshidratează uşor. Pentru protejarea lor este necesară evitarea contactului cu aerul şi asigurarea unei umidităţi corespunzătoare.

Formarea calusului are loc diferit, în funcţie de asimetria coardei, de polaritate şi prezenţa mugurelui de iarnă. În funcţie de asimetria coardei, calusul se formează în primul rând şi în cantitatea cea mai mare pe partea ventrală; aproximativ în acelaşi timp se formează şi pe partea dorsală. Calusul se formează mai târziu şi în cantitate mai mică pe partea plană şi cea cu jgheab a coardei (fig. 7.7). Influenţa polarităţii se manifestă astfel: calusul se formează mai întâi şi în cantitate mai mare la polul morfologic inferior al secţiunilor; el apare mai târziu şi în proporţie mai redusă, la

173

polul morfologic superior al secţiunilor (fig. 7.8). Prezenţa mugurelui de iarnă în apropierea polului morfologic superior al secţiunii altoiului anihilează influenţa negativă a polarităţii, stimulând formarea calusului (fig. 7.9).

Fig. 7.7 – Formarea calusului în funcţie de asimetria coardei (după Oşlobeanu M. şi colab.,1980)

Fig. 7.8 – Ordinea de formare a calusului în funcţie de polaritate

Fig. 7.9 – Secţionarea altoiului şi portaltoiului

Cunoscând aceste legităţi de formare a calusului, secţiunea altoiului va fi efectuată pe partea mugurelui de iarnă şi cât mai aproape de acesta; în acest fel porţiunea cu jgheab este plasată la polul morfologic inferior al secţiunii, astfel că aptitudinile mai mici de calusare sunt compensate de efectul polarităţii. De asemenea, este favorizată calusarea pe porţiunea plană (situată la polul morfologic superior al secţiunii), prin poziţia ei aproape de ochi.

La altoirea mecanizată a viţei-de-vie în profil „omega” sau „vârf de lance”, prin secţionarea partenerilor pe diametrul mic (pe direcţia parte plană – parte cu jgheab), acestea sunt plasate la polul morfologic inferior, stimulând în acest fel formarea calusului şi pe aceste părţi.

Sudarea. La altoirea în uscat sudarea se realizează prin intermediul calusului emis simultan de cei doi parteneri. Celulele calusului încep să se diferenţieze şi să formeze celule noi cambiale. Cambiul care îşi face apariţia în calus îşi începe activitatea producând floem şi xilem nou. Aceste ţesuturi umplu spaţiul dintre altoi şi portaltoi şi creează un suport prin care circulă apa şi substanţele nutritive.

174

Sudarea poate decurge defectuos dacă intrarea în activitate a zonelor cambiale şi emiterea calusului nu are loc în acelaşi timp la cei doi parteneri.

Între membranele celulelor devenite vecine se formează o lamelă pectică intermediară care realizează lipirea lor, ca o primă fază a sudării. Apoi, între celulele parenchimatice ajunse în contact se stabilesc legături prin intermediul plasmodesmelor, realizându-se astfel contactul intim între celulele ţesuturilor noi generate de către cei doi simbionţi.

Vascularizarea reprezintă a treia etapă a prinderii la altoire şi constă în stabilirea legăturilor între vasele libero-lemnoase ale altoiului, cu cele ale portaltoiului. Ea se realizează pe două căi: prin formaţiunile noi de xilem şi floem generate de cambiul care şi-a făcut apariţia în calus; prin înaintarea simultană a vaselor de lemn şi liber care iau naştere din activitatea zonelor generatoare vechi, deja existente la altoi şi portaltoi.

Vascularizarea trebuie să se realizeze înainte de formarea lăstarului la altoi, în caz contrar frunzele care apar nu sunt aprovizionate cu apă şi altoiul se poate usca.

Concreşterea la altoirea în verde prezintă câteva particularităţi:-etapa calusării nu are loc;-sudarea nu se realizează prin intermediul calusului ci direct prin contactul

zonelor generatoare ale celor doi parteneri;-la sudare participă toate ţesuturile: cambiul, parenchimul cortical,

parenchimul lemnos şi parenchimul medular, în timp ce la altoirea în uscat participă numai cambiul şi parenchimul medular;

-vascularizarea este concomitentă cu sudarea, se realizează mai uşor, deoarece este asigurată continuitatea imediată a ţesuturilor vasculare.

Modificările care au loc în zona de concreştere la altoirea în uscat sunt de natură anatomică şi fiziologică.

Modificările anatomice au loc ca urmare a sudării, de regulă imperfecte, neuniforme şi discontinui la punctul de altoire. La sudare participă numai anumite ţesuturi, unele din ele fiind mortificate (măduva, scoarţa primară).

Incluziunile inerte, porţiunile nesudate, particularităţile anatomice diferite ale celor doi parteneri (volumul şi suprafaţa vaselor conducătoare), determină un traiect

neregulat, sinuos al vaselor conducătoare. De asemenea, viteza radiară de creştere este diferită: de obicei altoiul se îngroaşă mai mult decât portaltoiul, încât în zona de concreştere se formează o „gâlmă” care complică legătura dintre altoi şi portaltoi (fig.7.10).

Fig. 7.10 – Modificări anatomice în zona de concreştere la altoire: A-altoiul;

B- portaltoiul; C-măduva; D-diafragma; E-liber; F-lemn; G-scoarţa; H-cambiu;

I-calus necrozat; J-ţesuturi sinuoase (după Oşlobeanu M. şi colab.,1980)

175

Modificările fiziologice sunt determinate de cele anatomice şi se referă, în principal, la circulaţia sevei prin zona de concreştere.

Vasele conducătoare sunt distorsionate, cele de lemn au lumenul mai mic, pe când cele de liber sunt mai mari şi mai numeroase. Ca urmare, circulaţia ascendentă a sevei către altoi este stânjenită, încât aprovizionarea cu apă şi săruri minerale se face mult mai greu. De asemenea, circulaţia descendentă a sevei elaborate către portaltoi rămâne şi ea deficitară, astfel încât portaltoiul este mai slab nutrit cu substanţe plastice.

Factorii care influenţează altoirea. Reuşita altoirii este influenţată de trei grupe de factori: anatomo-fiziologici, tehnici şi ecologici. Cunoaşterea acestor factori care influenţează prinderea la altoire este necesară în vederea dirijării corespunzătoare a lor, de către specialist.

Factorii anatomo-fiziologici sunt: afinitatea, vârsta celor doi parteneri, gradul de maturare a lemnului, densitatea acestuia, umiditatea fiziologică şi grosimea partenerilor.

Afinitatea este o însuşire biologică complexă care exprimă gradul de asemănare între specii şi soiuri, ce determină compatibilitatea la altoire a celor doi parteneri şi durata lor de convieţuire în timp. Cu cât diferenţele morfologice, anatomice şi biochimice dintre soiurile de viţă roditoare şi cele de portaltoi sunt mai mici, cu atât afinitatea este mai bună, iar sudarea în zona de concreştere este mai completă şi mai durabilă.

Afinitatea se manifestă mai întâi în şcoala de viţe (afinitatea de altoire) şi se apreciază prin procentul de viţe cu sudura completă. În urma numeroaselor experienţe efectuate, s-a constatat că acelaşi soi de viţă roditoare realizează procente diferite de prindere la altoire în funcţie de portaltoi, ceea ce indică existenţa unor grade diferite de afinitate.

Afinitatea se manifestă în continuare în plantaţiile de producţie (afinitatea de producţie) prin durata de convieţuire a celor doi simbionţi, care exprimă longevitatea butucilor în plantaţii. Ea se apreciază prin mărimea „gâlmei”, regularitatea producţiei şi procentul de butuci care dispar după 10-15 ani de la plantare.

Existenţa unor grade diferite de afinitate, obligă încă de la altoire, alegerea celor mai reuşite combinaţii dintre altoi şi portaltoi.

Vârsta partenerilor folosiţi la altoire influenţează în mare măsură reuşita altoirii. Cu cât partenerii sunt mai tineri, cu atât concreşterea este mai bună. Aşa se explică randamentele mari care se obţin la altoirea în verde (80-90 %) unde se folosesc lăstari, faţă de randamentele scăzute (40-50 %) la altoirea în uscat, unde se operează cu coardele de un an.

Gradul de maturare a lemnului se corelează pozitiv cu randamentele obţinute la altoire, ca urmare a acumulărilor mai mari de hidraţi de carbon în coardele folosite la altoire (Martin T.,1972). În condiţiile climatului temperat continental, viţele portaltoi îşi maturează mai slab lemnul, comparativ cu soiurile de viţă roditoare (Varga N.,1978). De aceea, se urmăreşte ca toamna, la recoltare, coardele portaltoi să conţină peste 12 % hidraţi de carbon.

Densitatea lemnului coardelor generează o serie de deosebiri sub raportul dimensiunilor vaselor conducătoare şi vitezei de circulaţie a sevei. De aceea, pentru a

176

asigura o mai bună prindere la altoire se urmăreşte ca la un soi de viţă roditoare cu lemnul dens (Cabernet Sauvignon) să se folosească un portaltoi tot cu lemnul dens (Kober 5 BB) şi invers.

Umiditatea fiziologică a materialului în momentul altoirii trebuie să fie normală, adică ţesuturile să fie viabile şi să conţină 50-53 % apă. Prin aceasta se asigură intensificarea proceselor biologice şi se uşurează executarea operaţiei de altoire. Întrucât în timpul păstrării materialului, o parte din apa aflată în ţesuturi se pierde, este necesar ca înainte de altoire să se realizeze o înmuiere pentru refacerea umidităţii fiziologice.

Grosimea partenerilor influenţează reuşita la altoire, prin suprapunerea cât mai exactă a zonelor generatoare care participă la calusare şi sudare. Suprapunerea acestor zone este asigurată atunci când partenerii folosiţi la altoire au aceeaşi grosime.

Factorii tehnici cei mai importanţi care concură la reuşita altoirii sunt următorii: modul de pregătire a materialului, poziţia secţiunii faţă de ochi la altoi, distanţa dintre secţiune şi ochiul altoiului, planicitatea secţiunilor, rapiditatea efectuării altoirii, igiena altoirii etc.

Modul de pregătire a materialului în vederea altoirii interesează, mai ales sub raportul fasonării, extirpării ochilor la portaltoi, înmuierii etc. Pregătirea corectă a materialului determină obţinerea unor rezultate mai bune.

Poziţia secţiunii faţă de ochi la altoi. Din experimentări îndelungate s-a constatat că poziţia cea mai favorabilă sudării este de partea ochiului, fapt ce permite ca partea concavă (cu jgheab) a altoiului, care calusează dificil, să fie plasată la polul inferior al secţiunii, deci într-o poziţie mai favorabilă calusării.

Distanţa secţiunii faţă de ochiul altoiului se corelează negativ cu prinderea la altoire. Se recomandă ca distanţa de la secţiune la ochi să nu depăşească 5 mm pentru a se beneficia de substanţele de rezervă şi cele fitohormonale aflate în cantitate mai mare în zona nodului.

Planicitatea secţiunilor reprezintă o condiţie importantă pentru asigurarea unei bune suduri. Obţinerea unor secţiuni netede este posibilă prin folosirea unor bricege (sau cuţite, în cazul folosirii altoirii mecanizate) de bună calitate şi perfect întreţinute.

Rapiditatea efectuării altoirii se opune oxidării şi deshidratării ţesuturilor secţionate; de aceea, timpul dintre momentul efectuării secţiunilor şi îmbinării lor, trebuie să fie foarte scurt.

Igiena altoirii. La altoirea şi forţarea butaşilor se pune un accent deosebit pe menţinerea stării de curăţenie a materialului care se spală pentru a îndepărta particulele de nisip şi pământ, se dezinfectează împotriva mucegaiurilor folosind Ronilan 0,05 %, Benomyl 50 WP 0,1 %, Topsin 70 PU, Euparen multi 50 WP (tolifluanid 50 %), Calidan SC (iprodion 175 g/l + carbendazim 87,5 g/l), Folicur multi 50 WP (tebuconazol 10 % + tolifluanid 40 %), Shavit F 71,5 WP (triadimenol 1,5 % + folpet 70 %)(Varga N., şi colab., 2006). De asemenea, parafinarea efectuată după altoire are rolul de a proteja zona de altoire împotriva infecţiilor.

Factorii ecologici care acţionează pe timpul forţării butaşilor altoiţi sunt următorii: temperatura, umiditatea, lumina şi aerul.

177

Temperatura are rolul cel mai important în declanşarea procesului de formare a calusului. Calusul începe să se formeze la temperatura de 15ºC, procesul se intensifică proporţional cu creşterea temperaturii până la 32ºC, după care se constată o reducere a procesului de calusare. Temperaturile mai ridicate determină formarea unui calus abundent şi spongios, cu realizarea unei suduri slabe. La temperaturi de 18-27ºC se formează un calus fin şi dens de jur împrejurul punctului de altoire.

La începutul procesului de forţare, în primele 4-5 zile, se administrează un „şoc termic” (28-30ºC) pentru ca butaşii altoiţi să treacă rapid de la viaţa latentă la cea activă, apoi temperatura se menţine la 22-24ºC pe toată durata forţării.

Pentru a stimula formarea calusului la punctul de altoire se recomandă metoda electrostratificării prin care se creează un plus termic (cu 3-4ºC) la nivelul punctului de altoire, faţă de baza butaşilor.

Umiditatea normală asigură turgescenţa celulelor şi desfăşurarea optimă a proceselor fiziologice din butaşi. În perioada de forţare, la începutul formării calusului, umiditatea aerului trebuie menţinută la peste 90 %, timp de 4-5 zile, după care se reduce treptat la 75-80 %. Umiditatea în spaţiile de forţare se corelează cu temperatura pentru a evita uscarea calusului (în condiţii de umiditate scăzută şi temperatură ridicată) sau brunificarea acestuia (la umiditate ridicată şi temperatură scăzută a aerului).

Lumina este necesară în serele de forţare pentru a asigura folosirea economică a rezervelor de hidraţi de carbon pe timpul forţării. Prezenţa luminii la începutul perioadei de forţare contribuie la prevenirea apariţiei mucegaiurilor, iar mai târziu, după apariţia lăstarilor, lumina naturală cu o intensitate de peste 1 000 de lucşi preîntâmpină etiolarea acestora; în lipsa acesteia se intervine cu lumină artificială fluorescentă.

Influenţa reciprocă dintre altoi şi portaltoi. Folosirea la altoire a partenerilor ce aparţin unor specii diferite generează o serie de modificări care au la bază deosebiri de ordin fiziologic, histochimic şi biochimic. Principalele deosebiri dintre soiurile de portaltoi şi cele de viţă roditoare sunt următoarele:

-rădăcinile portaltoiului prezintă o capacitate mai mare de absorbţie;-intensitatea transpiraţiei la unitatea de suprafaţă foliară este mai mică la

portaltoi;-suprafaţa vaselor conducătoare raportată la totalitatea ţesutului lemnos este

mai ridicată la portaltoi, comparativ cu soiurile altoi;-raportul liber/lemn este mai avantajos pentru transportul descendent

(Oşlobeanu M. şi colab.,1980).Cu cât diferenţele dintre portaltoi şi altoi sunt mai mari, cu atât influenţele

reciproce dintre cei doi parteneri sunt mai puternice. De asemenea, aceste influenţe se datoresc sistemului radicular al portaltoiului, care exercită o acţiune selectivă de absorbţie a elementelor nutritive, cât şi schimbului de substanţe dintre cei doi parteneri.

Influenţa portaltoiului asupra altoiului se manifestă prin: modificarea lungimii perioadei de vegetaţie; creşterea diferită a lăstarilor; mărimea suprafeţei foliare; fertilitatea şi productivitatea diferită; producţia de struguri; acumularea zaharurilor; longevitatea plantaţiei etc.

178

Modificări importante au fost puse în evidenţă şi ca urmare a influenţei altoiului asupra portaltoiului: lungimea diferită a rădăcinilor; repartizarea acestora pe diferite adâncimi ale solului etc. (Oşlobeanu M.,1966; 1978).

Clasificarea metodelor de altoire. După natura organelor folosite la altoire se distinge:

-altoirea în verde când se folosesc lăstari şi,-altoirea în uscat, în cazul folosirii coardelor.După procedeele tehnice de execuţie metodele de altoire se clasifică în:-altoirea în copulaţie simplă, prin suprapunerea secţiunilor;-altoirea în copulaţie ameliorată, cu pană sau limb de îmbinare;-altoirea mecanizată cu secţiuni de îmbinare în profil „omega”, „vârf de

lance”, „nut şi feder” etc.:-altoirea pe loc, în despicătură, realizată atunci când altoiul a dispărut, iar

portaltoiul are o grosime de 20-50 mm.Întrucât cei doi parteneri folosiţi la altoire aparţin soiurilor şi speciilor diferite,

altoirea viţei-de-vie este de tip heteroplasmic.Altoirea în verde. Este o metodă care se practică pentru completarea golurilor

din plantaţiile viticole, în scopul înmulţirii rapide a soiurilor noi şi pentru înlocuirea soiurilor mai puţin valoroase, cu altele mai bune.

Altoirea în verde în vederea completării golurilor din plantaţii se practică atunci când altoiul a dispărut, iar din portaltoi au crescut lăstari, sau când în locul butucilor lipsă s-au plantat, cu un an înainte, viţe portaltoi înrădăcinate. În primul caz, din totalul lăstarilor porniţi din portaltoi, se aleg 2-3 care se palisează în poziţie verticală, pentru a se dezvolta cât mai bine, iar restul se înlătură. Altoirea se face în prima jumătate a lunii iunie, când lăstarii ating grosimea de 6-8 mm. Practica a dovedit că momentul optim pentru efectuarea altoitului în verde coincide de cele mai multe ori cu perioada înfloritului, când pe suprafaţa secţiunii făcută pe lăstar, pe porţiunea unde urmează să se facă altoirea, se observă distinct puncte albe sidefii (vasele lemnoase în fază de lignificare) şi apar picături de sevă.

În vederea altoitului, lăstarii portaltoi se scurtează la o înălţime de 40-50 cm de la pământ, sau dacă altoirea se face la nivelul solului, lăstarii vor fi retezaţi cât mai aproape de pământ. De pe porţiunea de lăstar păstrată pentru altoit se îndepărtează toate frunzele, inflorescenţele, cârceii şi ochii.

Ca altoi se folosesc lăstari roditori situaţi pe mijlocul coardelor, care se recoltează dimineaţa, prin secţionare cu foarfeca de la punctul de inserţie şi se introduc imediat într-un vas cu apă. Acestor lăstari li se suprimă limbul frunzelor cu o parte din peţiol, cârceii şi vârfurile mai fragede. Altoirea se efectuează în copulaţie simplă şi Fig. 7.11 – Altoirea în verde:este urmată de legarea obligatorie cu fire de bumbac a-secţiunile oblice; b-legarea(fig. 7.11). Ea decurge astfel: pe ultimul internod al partenerilor (după Oprea D.D.,1965)

179

portaltoiului, pe partea ochiului, se execută o tăietură oblică de două ori mai lungă decât lată. Lăstarului altoi i se lasă deasupra ochiului o porţiune de 2-3 cm de internod, iar dedesubt tot internodul. Pentru a preveni deshidratarea ţesuturilor se recomandă parafinarea capătului superior al altoiului (la temperatura de 50-60ºC). La 3-4 cm sub ochi şi de aceeaşi parte cu el se execută o tăietură similară cu cea de la portaltoi. În continuare, cele două secţiuni se suprapun şi se leagă cu fire de bumbac sau rafie.

Altoitul se poate practica toată ziua pe timp noros, fiind necesară o întrerupere în zilele călduroase, în orele amiezii. Un altoitor, în funcţie de îndemânare, poate realiza 300-400 de altoiri pe zi, cu o prindere de 85-95%.

După altoirea în verde, lăstarilor altoiţi li se dau pe tot parcursul perioadei de vegetaţie îngrijiri atente: se leagă de tutori, se verifică la 8-10 zile prinderea, se slăbesc legăturile pentru a evita strangulările ce se pot produce, se aplică tratamente împotriva atacurilor de boli şi dăunători, la timp şi des repetate, se îndepărtează eventualii lăstari care se mai formează din portaltoi, se evită îmburuienarea.

Toamna, după căderea frunzelor, punctul de altoire se coboară la nivelul solului prin prăbuşirea butucului. Dacă sunt mai mulţi lăstari altoiţi în verde, ei pot fi muşuroiţi la bază în timpul verii, în vederea înrădăcinării, astfel încât toamna se obţin direct viţe altoite înrădăcinate.

Altoirea în uscat. Se foloseşte pe scară largă în viticultură pentru producerea viţelor altoite, ca metodă indirectă de luptă împotriva filoxerei. Procesul tehnologic de producere a viţelor altoite fiind complex, se organizează în cadrul pepinierelor viticole.

Metoda de altoire este denumită impropriu „în uscat” întrucât se realizează în cursul perioadei de repaus, cu coarde de un an. O porţiune scurtă de butaş altoi, ce aparţine soiului roditor de viţă-de-vie (care va da naştere sistemului aerian al plantei) se îmbină cu o porţiune mai lungă de butaş portaltoi din care urmează să se formeze sistemul radicular al butucului.

Altoirea în uscat se poate executa manual (folosind copulaţia perfecţionată, cu limb sau pană de îmbinare) (fig. 7.12), sau cu ajutorul maşinilor şi dispozitivelor de altoit care realizează îmbinarea partenerilor în sistem „vârf de lance”, „omega” etc. (fig. 7.13).

Fig. 7.12 – Altoirea în copulaţie perfecţionată Fig. 7.13 – Altoirea mecanizată: a-în profil „vârf de lance“

180

b-în profil „omega“

Altoirea în copulaţie perfecţionată constă în secţionarea oblică a portaltoiului şi altoiului, urmată de realizarea, pe suprafaţa secţiunilor, a penei sau limbului de îmbinare. Cu ajutorul briceagului de altoit se execută secţiunile oblice la portaltoi şi altoi, sub un unghi de 45º, în aşa fel încât lungimea secţiunilor să fie de 1,5 ori mai mare decât diametrul butaşilor. După secţionare se execută pana sau limbul de îmbinare cu o grosime de 1,5-2,0 mm. Se realizează apoi îmbinarea altoiului cu portaltoiul, urmărind suprapunerea secţiunilor şi întrepătrunderea penelor pe toată lungimea lor.

Secţiunea oblică la altoi va fi executată cât mai aproape de ochi, pentru a se beneficia de substanţele de rezervă şi cele hormonale aflate în cantitate mai mare în zona mugurelui. La portaltoi, secţiunea oblică se execută la capătul superior al butaşului, pe internod.

Altoirea în copulaţie perfecţionată asigură obţinerea unor randamente superioare. Ea se excută numai de către altoitori calificaţi, ce pot realiza între 1 000 – 2 500 altoiri pe zi. În ultimul timp, pepinierele care altoiesc cantităţi mari de butaşi folosesc pe scară largă altoirea mecanizată. Altoirea pe loc, în despicătură, este, în general, realizată pe portaltoi plantat în anul precedent, uneori cu vârstă de peste 2-3 ani. Este o metodă folosită pentru completarea golurilor. Altoirea se execută primăvara în luna aprilie în cazul portaltoiului tânăr, de 1-2 ani, diametrele celor doi parteneri sunt aproximativ egale. Portaltoiul se secţionează orizontal, la nivelul suprafeţei solului, se leagă strâns cu rafie cu câţiva centimetri mai jos (la nevoie se efectuează o copcă în jurul lui). Secţionarea se face cu câteva zile înainte de altoire în timpul fenofazei plânsului, pentru că seva scursă se opune sudurii. Se realizează apoi despicătura la jumătatea secţiunii transversale, la adâncimea de 3-4 cm, utilizând în acest scop o daltă specială bine ascuţită (despicător) sau un briceag de altoit. Ca altoi se folosesc coarde păstrate peste iarnă în locuri reci (silozuri sau beciuri), stratificate în nisip umed în aşa fel încât să se întârzie pornirea mugurilor, apoi se fragmentează în porţiuni de câte doi ochi, păstrând deasupra ochiului superior o porţiune de internod de 2 cm lungime, iar în partea inferioară 5-6 cm. Prin două tăieturi oblice se face, pe porţiunea inferioară a altoiului, de o parte şi de alta a ochiului, o pană de 2-3 cm lungime, ca o lamă de cuţit, fiecare din cele două secţiuni executându-se din câte o singură mişcare de briceag. Una dintre aceste tăieturi trebuie să fie mai adâncă, aşa încât să se vadă măduva. Porţiunea dinspre ochi se lasă ceva mai groasă decât porţiunea opusă. La introducerea penei altoiului se urmăreşte suprapunerea cambiului de la altoi cu cel al portaltoiului (fig. 7.14). Pentru ca altoiul să fie ţinut ferm în despicătură, astfel încât secţiunile de la altoi şi portaltoi să facă un contact cât mai bun, locul altoirii se leagă strâns cu rafie sau este menţinut strâns cu un manşon elastic.

Când portaltoiul are o grosime mai mare de 2 cm, se introduc 2 altoi, la cele două extremităţi ale secţiunii (fig. 7.14 k), iar secţiunile se acoperă cu mastic pentru

181

a fi protejate de infecţii şi se muşuroiesc cu pământ mărunt şi reavăn care să acopere cei doi parteneri cu un strat gros de 5-7 cm.

În timp, din altoi pornesc mai mulţi lăstari, care se îngrijesc atent, astfel încât la sfârşitul perioadei de vegetaţie se obţin coarde viguroase, din care se vor forma elementele de schelet şi de rod ale butucului.

Fig. 7.14 – Altoirea pe loc, în despicătură: a-j-diferite etape de execuţie; k-altoirea cu 2 altoi(după Kriszten G.,1973)

Altoirea sub scoarţă, în ochi crescând, dă cele mai bune rezultate atunci când este efectuată în intervalul 20 iulie – 20 august.

Metoda constă în efectuarea unei incizii pe scoarţă, în forma literei „T“, pe internod, în partea cu jgheab, deasupra ochiului de iarnă. Ochiul altoi, cu un scut subţire de lemn, este introdus în locaşul creat prin incizia în „T“ şi legat, fie cu rafie, fie cu o folie plastifiată (fig. 7.15). După circa 10 zile se execută controlul viabilităţii altoilor şi la nevoie se repetă altoirea. Un altoitor poate realiza până la 600 de altoiri pe zi.

Fig. 7.15 – Altoirea în „T“

Cercetările efectuate la Staţiunea de Cercetare şi Producţie vitivinicolă Pietroasa (Dumitru F.,1998) au evidenţiat faptul că această metodă de altoire are o

182

largă perspectivă de aplicare în următoarele scopuri:-pentru transformarea (reconversia) plantaţiilor de hibrizi direct producători şi

a celor de portaltoi în plantaţii cu soiuri roditoare valoroase;-înlocuirea unor soiuri vechi, mai puţin valoroase, cu altele noi, de înaltă

calitate;-grăbirea intrării în producţie a unor noi genotipuri;-înmulţirea rapidă a soiurilor noi obţinute, a clonelor omologate şi a

materialului biologic supus tratamentului prin termoterapie pentru eliberarea de virusuri.

Altoirea în placaj este executată în ochi dormind, la sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie; se sudează toamna, dar nu se dezvoltă decât în primăvara viitoare. Ea presupune efectuarea unei crestături în trunchi, de forma celei din figura 7.16. Altoii detaşaţi sub forma unei pene cu lungimea de aproximativ 12 mm şi 3 mm grosime la bază sunt introduşi în crestătura portaltoiului, după care se leagă.

Fig. 7.16 – Altoirea în placaj („chip bud“) 7.1.2.4. Microînmulţirea „in vitro ”

Microînmulţirea constituie o metodă de înmulţire vegetativă modernă, cu o rată superioară de multiplicare a plantelor, comparativ cu metodele convenţionale (butăşire, marcotaj, altoire). Ea constă în obţinerea unor plante noi, cu caracteristici similare plantelor mamă şi cu o stare sanitară satisfăcătoare, pornind de la ţesuturi meristematice a căror dezvoltare are loc „in vitro”, după o prealabilă sterilizare şi într-un mediu aseptic (Fregoni M.,1987). Metoda foloseşte explante vegetale de provenienţă diferită: ţesuturi meristematice, organe (muguri, minibutaşi, antere, ovare), celule de calus sau celule regenerate din protoplaşti.

Microînmulţirea se bazează pe totipotenţa celulei vegetale, însuşire potrivit căreia orice celulă nucleată vie din corpul plantei conţine toată informaţia genetică necesară pentru a reproduce fidel întreaga plantă.

Această metodă prezintă o serie de avantaje: -clonarea rapidă a soiurilor valoroase, nou create, pentru obţinerea în

timp scurt a unei cantităţi mari de material săditor; -eliberarea plantelor de virusuri şi de fitoplasme (devirozarea soiurilor)

prin culturi de meristeme; -obţinerea unor plante cu diferite grade de ploidie, stabile genetic, prin

embriogeneză somatică;

183

-inducerea mutagenezei „in vitro”, urmată de selecţia mutantelor cu însuşiri valoroase;

-înlăturarea incompatibilităţii sexuate a unor soiuri folosite în diferite combinaţii de hibridare (embriocultură);

-posibilitatea păstrării materialului de înmulţire la temperaturi scăzute, în diferite faze de dezvoltare;

-producerea materialului săditor în regim programat, fără dependenţă de un anumit sezon, întrucât lăstarii iniţiali se pot obţine din butaşi lignificaţi, dezinfectaţi, păstraţi la temperatură joasă (2ºC), în saci de polietilenă şi introduşi la forţare în perioada dorită etc.

Dintre inconveniente au fost semnalate procesul de juvenilizare (Mullins M.G. şi colab.,1979; Grenan S.,1984) şi faptul că viţele obţinute prin clonare „in vitro” nu pot fi folosite direct la înfiinţarea plantaţiilor, fiind necesară altoirea lor pe portaltoi rezistenţi la filoxeră. Cu toate acestea, multiplicarea „in vitro” se utilizează frecvent pentru înmulţirea rapidă a soiurilor valoroase de viţă-de-vie, devirozarea viţelor roditoare şi a celor portaltoi (Oprea Şt., Pamfil D.,1986; Bessis R.,1986; Reustle G., Alleweldt G.,1990; Bădiţescu D. şi colab.,1991; Barba M. şi colab.,1992; Torregrosa L., Bouquet A.,1993; Popescu Carmen Florentina, Vişoiu Emilia, 1998; Buciumeanu Elena şi colab., 1999; Vişoiu Emilia şi colab., 2002; Tiţa I., 2002; 2004).

Utilizarea acestei tehnici este foarte eficientă, de asemenea, în programele de ameliorare a rezistenţei la boli şi dăunători la viţa-de-vie (Popescu Carmen Florentina, Teodorescu A., 2004)

Multiplicarea „in vitro” presupune parcurgerea mai multor etape tehnologice (fig. 7.17):

-prelevarea explantelor care au în componenţa lor meristeme, în condiţii sterile (apexuri caulinare, muguri axilari, minibutaşi);

-regenerarea meristemelor „in vitro”, pe mediu de cultură aseptic, în camere climatizate, cu temperatura de 27 ± 1ºC, umiditatea relativă a aerului peste 50% şi intensitatea luminoasă de 3 500 - 5 000 lucşi (cu durata fotoperioadei Fig. 7.17 – Diagrama multiplicării prinde 16 ore), cu efectuarea a 3-4 subculturi muguri axilari la viţa-de-vie(Bădiţescu D. şi colab.,1991); (după Vişoiu Emilia şi colab., 2002) -minilăstarii formaţi la fiecare subcultură sunt apoi detaşaţi şi trecuţi la înrădăcinare pe mediu nutritiv agarizat, cu un anumit conţinut în hormoni; -plantele înrădăcinate obţinute sunt, în continuare, cultivate la ghivece în condiţii de seră;

184

-trecerea viţelor în nucleul de preînmulţire, pe sol ameliorat şi testarea virusologică în condiţii de seră. După testare se multiplică clonal materialul biologic devirozat, cu care se înfiinţează plantaţii furnizoare de coarde altoi în regim de butaşieră. Actualmente, o tehnică mult utilizată în domeniul selecţiei sanitare o constituie microaltoirea „in vitro” în condiţii aseptice, a apexurilor, pe microbutaşi de plante libere de virusuri, sau pe hipocotile obţinute din seminţe provenite de la soiuri testate, libere, de asemenea, de virusuri (Benin M., Grenan S.,1984; Martino L.,1991) (fig. 7.18).

Fig.7.18 – Schema diferitelor faze ale microaltoirii „in vitro“ la viţa-de-vie(după Martino L.,1991)

7.2. Pepiniera viticolă

Pepiniera viticolă reprezintă o unitate specializată în producerea materialului săditor viticol. Dezvoltarea viticulturii ţării noastre impune cu necesitate producerea materialului săditor viticol cu valoare biologică ridicată, în cantitatea necesară realizării noilor plantaţii, completării golurilor din viile tinere şi cele aflate în producţie, alcătuit din soiurile recomandate pentru fiecare podgorie. Cantităţile de material săditor viticol necesare pentru nevoile interne ale ţării noastre, precum şi crearea unor disponibilităţi pentru export pot fi obţinute prin organizarea judicioasă a unei reţele de pepiniere dotate cu utilităţile şi inventarul specific necesar. Concentrarea producerii materialului săditor viticol în unităţi specializate presupune, în primul rând, producerea de viţe altoite în conformitate cu cerinţele actuale, ca structură de soiuri, un control biologic şi sanitar riguros, posibilitatea

185

introducerii rapide în producţie a creaţiilor valoroase obţinute în procesul de ameliorare sau din import, în condiţiile unei eficienţe economice sporite. Pentru sporirea continuă a producţiei de struguri şi îmbunătăţirea calităţii acesteia se recomandă creşterea valorii biologice şi a potenţialului productiv al plantaţiilor viticole nou înfiinţate, prin folosirea cu precădere, a materialului săditor din categoriile superioare. În ţara noastră, potrivit ordinului nr. 1267/2005 pentru aprobarea Regulilor şi normelor tehnice privind producerea în vederea comercializării, controlul, certificarea calităţii şi comercializarea materialului de înmulţire vegetativă a viţei-de-vie se produce material de înmulţire din următoarele categorii biologice: a)-material de înmulţire iniţial; este produs sub responsabilitatea amelioratorului sau menţinătorului conform metodelor acceptate în vederea menţinerii identităţii soiului şi, dacă este cazul, a clonei şi pentru prevenirea infecţiilor cu organisme dăunătoare şi este destinat producerii de material de înmulţire bază sau certificat; b)-material de înmulţire bază; este produs sub responsabilitatea amelioratorului, menţinătorului sau cultivatorului conform metodelor acceptate în vederea menţinerii identităţii soiului şi, dacă este cazul, a clonei şi pentru prevenirea infecţiilor cu organisme dăunătoare şi care a fost obţinut prin înmulţire vegetativă direct din materialul de înmulţire iniţial şi este destinat producerii de material de înmulţire certificat; c)-material certificat; este obţinut din materialul de înmulţire bază sau din materialul de înmulţire iniţial şi este destinat pentru producerea de plante tinere de viţă-de-vie sau părţi utilizate pentru producţia de struguri.

Aceste categorii se obţin prin tehnologii specifice de producere a materialului săditor viticol liber de virusuri.

Amelioratorul sau menţinătorul unui soi uniform şi stabil sau clonă efectuează selecţia materialului descris şi înregistrat în Catalogul oficial pentru a corespunde autenticităţii, calităţii ampelografice şi cel puţin vizual liber de simptome ale organismelor dăunătoare şi care, pentru a respecta trasabilitatea în procesul de înmulţire, trebuie să parcurgă următoarele etape (Varga N. şi colab.,2006):

-planta selecţionată sau părţi din plantă recoltate din aceasta se testează privind prezenţa organismelor dăunătoare (în special a virusurilor) prevăzute în tabelul 7.1 şi dacă se constată că sunt libere de organisme dăunătoare se păstrează în depozitar, constituind material iniţial al amelioratorului sau menţinătorului, destinat începerii procesului de înmulţire;

-stocul nucleu de plante este constituit din plante înmulţite pe cale vegetativă, din plante selecţionate de ameliorator sau menţinător care în urma testării s-a constatat că sunt libere de organisme dăunătoare (vezi tabelul 7.1) şi sunt introduse în sera nucleu izolator unde sunt luate măsurile de prevenire a infecţiilor cu organisme dăunătoare şi se verifică în fiecare an pentru eliminarea plantelor cu simptome ale organismelor dăunătoare, dublată de retestare dacă este cazul;

-plantele care sunt găsite infectate cu organisme dăunătoare la testare sunt supuse devirozării prin termoterapie sau multiplicării „in vitro“, urmate de retestare şi de verificarea autenticităţii. Plantele care în urma retestării sunt găsite libere de

186

virusuri şi alte organisme similare virusurilor se trec pentru conservare în sera nucleu izolator; Tabelul 7.1

Lista virusurilor şi organismelor similare testate la materialul de înmulţire viticol Nr.crt. Virusuri şi organisme similare A Degenerarea viţei-de-vie 1 Grapevine fanleaf nepovirus (GFLV) şi Arabis mosaic nepovirus ArMV-scurtnodare B Răsucirea frunzelor viţei-de-vie 2 Grapevine leafroll-asociat closterovirus (GLRaV-1) 3 Grapevine leafroll-asociat closterovirus (GLRaV-3) C Lemnul striat al viţei-de-vie 4 Corky bark (GCB)-spongiozitatea scoarţei produsă de virusul B (GVB)* 5 Rupestris stem pitting (RSP)-strierea lemnului pe Rupestris* 6 Kober stem Growing (KSG)-strierea lemnului pe Kober produsă de virusul A (GVA)* D Mozaicul viţei-de-vie 7 Grapevine fleck virus (GFkV) mozaicul (marmorarea)** 8 Grapevine Vein Necrosis (GVN)* 9 Grapevine Vein Mosaic (GVM)*

* -se aplică opţional la cererea menţinătorului sau multiplicatorului**-numai pentru portaltoi

-materialul de înmulţire iniţial produs din stocul nucleu de plante prin metode clasice sau prin alte metode tehnice de înmulţire, fie în urma înrădăcinării, fie în urma altoirii, în condiţii de izolare şi prevenire totală a infestării cu organisme dăunătoare, constituie materialul iniţial care este destinat înfiinţării plantaţiilor mamă bază sau, dacă menţinătorul doreşte, direct a materialului certificat.

În figura 7.19 este prezentată schema producerii materialului de înmulţire certificat conform Ordinului 1267/2005.

Componentele pepinierei viticole. Pepiniera de viţe, ca unitate complexă pentru producerea materialului săditor viticol, este alcătuită din mai multe compartimente, dependente unele de altele: plantaţia de portaltoi, plantaţia furnizoare de coarde altoi; şcoala de viţe cu terenul pentru asolament. Alături de aceste plantaţii, o pepinieră dispune şi de un sector indirect productiv, alcătuit din complexele de altoire şi forţare, spaţii de depozitare, remize pentru maşini etc.

Mărimea şcolii de viţe se determină în funcţie de numărul total de viţe ce se doreşte a fi obţinut, cu ajutorul formulei:

Nt

S = --------- în care: Ba x R

S = suprafaţa şcolii de viţe, în haNt = numărul total de viţe ce se doreşte a fi obţinut;Ba = numărul total de butaşi altoiţi ce se plantează la ha;

R = randamentul de viţe altoite (procentul planificat de viţe calitatea I - bune de plantat).

187

Ţinând seama de faptul că cele mai bune rezultate se obţin în cazul încadrării şcolii de viţe într-un asolament şi că experienţa practică a dovedit superioritatea celui de 5 ani, suprafaţa de teren amenajată pentru irigat, necesară unui astfel de asolament va fi de 5 ori mai mare decât cea a şcolii de viţe.

CodUni-tate

Autori-tatea

oficială

AA Ameliorator ISTISOSIM

AB - soi/clona vinifera- soi/clona portaltoi

Unitate de înmulţire

material iniţial

Parcela de verificare

autenticitate (min. 10 plante)

o plantă din soi sau clonă

Testare virusologică(indexare, IEM, ELISA)

material iniţial(1) – G0

plantă sănătoasă plantă infectată devirozare sau distrugere microînmulţire (in vitro) retestare virus

înmulţire vegetativă (5-20 plante) plantă sănătoasă

material iniţial – G1

- altoi; - portaltoi material iniţial(1) – G2 - viţe înrădăcinate

LCCF Labora

-tor recu-

noscut oficial

ITCSMS

AC Menţinător(producător material

de preînmulţire)

Parcela verificare

- altoi; - portaltoi material Bază - viţe înrădăcinate

ITCSMS

ADAE

AF

Producător de material de înmulţire

Pepinierist

- altoi - portaltoi

- viţe înrădăcinate material Certificat(2)

ITCSMS

Beneficiar viticultor

(1) – schema pentru ameliorator/menţinător, material iniţial (2) – schema pentru obţinerea materialului Bază şi Certificat

188

SOIURI ŞI CLONEÎnregistrate oficial

Conservare în spaţii protejatePlante iniţialeSoiuri şi clone

Plantaţie mamăBază

Plantaţie mamăBază

Plantaţie mamăBază

Plantaţii de producţie pentru struguri

Fig. 7. 19 – Schema producerii materialului de înmulţire certificat (după Ordinul 1267/2005)Mărimea plantaţiei de portaltoi se determină în funcţie de producţia medie de

butaşi obţinută la hectar (ex.: 70 000 – 120 000), comparativ cu numărul de butaşi altoiţi ce urmează a fi plantaţi la unitatea de suprafaţă de şcoală de viţe (ex.: 140 000). Rezultă astfel că suprafaţa ocupată de plantaţia de portaltoi va fi de 1,5-2 ori mai mare decât cea ocupată de şcoala de viţe.

Mărimea plantaţiei furnizoare de coarde altoi depinde de numărul de butaşi altoiţi ce urmează a fi plantaţi la unitatea de suprafaţă în şcoala de viţe, de numărul de coarde recoltate de la fiecare butuc (ex.: 2-3), de numărul de ochi buni existenţi pe fiecare coardă (minimum 8 ochi) şi de numărul de butuci la hectar existenţi în plantaţia respectivă.

În cazul unei plantaţii furnizoare de coarde altoi cu 4 000 de butuci la hectar, recoltând în medie 2 coarde a 8 ochi de la fiecare butuc, rezultă un total de 64 000 ochi. Raportând numărul de butaşi altoiţi ce urmează a fi plantaţi la 1 ha şcoală de viţe, la numărul total de ochi rezultaţi, se ajunge la un necesar de 2,5-3 ha plantaţie furnizoare de coarde altoi pentru fiecare ha şcoală de viţe.

Capacitatea complexului de altoire şi forţare (fig.7.20) se calculează în funcţie de numărul total de viţe altoite ce se doreşte a fi obţinut, de procentul viţelor altoite bune de plantat, de cantitatea materialului ce intră în procesul de altoire, de durata altoirii şi de necesitatea plantării tuturor butaşilor altoiţi în timp optim în şcoala de viţe.

Fig. 7.20 – Schiţa unui complex de altoire şi forţare

189

În cazul folosirii metodelor intensive de producere a viţelor altoite, în locul terenului destinat şcolii de viţe sunt necesare solarii sau sere a căror mărime se determină în funcţie de numărul butaşilor care se altoiesc şi de densitatea de plantare a acestora la unitatea de suprafaţă.

Suprafeţele destinate pepinierelor se folosesc intensiv, pe ele se produc cantităţi mari de material săditor şi ca urmare, sunt necesare investiţii destul de mari. Alegerea terenului pentru amplasarea pepinierei viticole. În scopul aplicării unor tehnologii moderne de producere a materialului săditor viticol de bună calitate, cu costuri reduse, terenul pe care se amplasează pepiniera de viţe trebuie să corespundă la cel mai înalt grad cerinţelor de creştere a viţei-de-vie. La alegerea acestuia se ţine seama de factorii ecologici şi social-economici.

Dintre factorii ecologici de cea mai mare însemnătate sunt factorii climatici. Aceştia trebuie să satisfacă cerinţele plantaţiilor de portaltoi, ale celor furnizoare de coarde altoi şi ale viţelor din şcoală.

Dintre toate componentele pepinierei, plantaţiile de portaltoi sunt cele mai pretenţioase faţă de factorii ecoclimatici. Viţele portaltoi intră în vegetaţie mai devreme comparativ cu cele roditoare şi îşi încheie perioada de vegetaţie mai târziu decât acestea. De aceea, plantaţiile de portaltoi vor fi înfiinţate în acele areale în care numărul zilelor fără îngheţuri din perioada caldă a anului depăşeşte 180. În această perioadă bilanţul termic activ trebuie să fie mai mare de 3 100ºC, temperatura medie din lunile mai-iunie să depăşească 18ºC, iar în lunile iulie-august să nu fie mai mică de 21ºC.

Se recomandă evitarea arealelor bătute de grindină, brume târzii de primăvară şi timpurii de toamnă. De asemenea, nu vor fi înfiinţate plantaţii de portaltoi pe văile râurilor în care se produc curenţi reci.

Analiza resurselor climatice de pe teritoriul ţării noastre şi corelarea lor cu cerinţele soiurilor de portaltoi, permit să se stabilească trei zone cu grade diferite de favorabilitate pentru cultura portaltoiului: foarte favorabilă, favorabilă şi mijlociu de favorabilă (Oşlobeanu M. şi colab., 1980).

Zona foarte favorabilă este situată în sudul ţării, în special în perimetrele irigate de pe prima terasă a Dunării, de la Drobeta-Turnu Severin şi până la Cernavodă. Zona dispune de cele mai mari resurse heliotermice de pe teritoriul ţării noastre: perioadă lungă de vegetaţie (peste 200 zile), cu desprimăvărări timpurii, toamne lungi, cu acumularea unui bilanţ termic util de peste 1 650ºC, o sumă a insolaţiei reale de peste 1 600 ore şi un cuantum al precipitaţiilor de peste 350 mm.

Zona favorabilă cuprinde areale în care parametrii climatici prezintă valori mai reduse faţă de zona foarte favorabilă. Ea cuprinde podgoriile Dealu Mare, dealurile Buzăului şi cele din Dobrogea.

În această zonă, perioada de vegetaţie are o lungime de 180-200 zile, bilanţul termic util este cuprins între 1 500 şi 1 650ºC, suma insolaţiei reale 1 500-1 600 ore, iar precipitaţiile din perioada de vegetaţie însumează 300-400 mm.

Zona de favorabilitate mijlocie pentru cultura portaltoiului cuprinde podgoriile din sudul Moldovei, Banat şi sudul Transilvaniei.

Indicii climatici sunt inferiori primelor două zone, determinând o întârziere în maturarea lemnului: lungimea perioadei de vegetaţie nu depăşeşte 170-180 de zile,

190

bilanţul termic util 1 300–1 500ºC, suma orelor de insolaţie reală 1 300-1 500, iar cantitatea de precipitaţii 300-500 mm.

Ca urmare a pretenţiilor ridicate faţă de factorii climatici, plantaţiile de portaltoi din ţara noastră sunt amplasate cu precădere în partea de sud a ţării.

Şcolile de viţă au cerinţe faţă de factorii climatici mai reduse faţă de cele ale plantaţiilor de portaltoi. Cele mai bune rezultate sub raport tehnic şi economic se obţin în partea de sud, sud-est şi sud-vest a ţării.

La alegerea terenurilor pentru şcolile de viţă se recomandă evitarea pericolului brumelor şi îngheţurilor târzii de primăvară (ce nu trebuie să depăşească data de 1 mai), mai ales atunci când se recurge la plantarea pe teren nebilonat. Vor fi evitate, de asemenea, arealele bântuite de grindină, precum şi cele cu ploi frecvente şi temperaturi scăzute în luna mai care întârzie pornirea în vegetaţie a viţelor altoite.

Cerinţele faţă de factorii ecoclimatici ale soiurilor din plantaţiile furnizoare de coarde altoi sunt asemănătoare cu cele ale aceloraşi soiuri cultivate pentru struguri.

Faţă de factorii ecopedologici cele mai mari cerinţe le manifestă şcolile de viţe. Pentru şcolile de viţe sunt indicate solurile permeabile, adânci, bogate în humus (peste 3 %) şi bine aprovizionate în elemente nutritive.

Cea mai bună înrădăcinarae a viţelor altoite se realizează în condiţiile unor soluri cu textură uşoară-medie (luto-nisipoasă sau lutoasă) care au regim termic şi aerohidric favorabil.

Se recomandă evitarea solurilor argiloase, reci şi cu exces de umiditate care sunt defavorabile creşterii rădăcinilor. Pentru a evita excesul de umiditate în unele perioade ploioase, terenul destinat şcolilor de viţe trebuie să nu fie influenţat de pânza de apă freatică.

Viţele altoite nu trebuie cultivate pe soluri cu un conţinut în săruri nocive mai mare de 0,3-0,6 ‰ NaCl, datorită sensibilităţii lor accentuate. Vor fi evitate, de asemenea, solurile intens poluate cu pesticide (în special pe bază de cupru), erbicide, sau puternic infestate cu larve dăunătoare (Melolontha melolontha, Agriotes lineatus, Zabrus gibrus etc.), cu boli virotice şi bacteriene (îndeosebi cu Agrobacterium vitis).

Pentru înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi sunt preferate, de asemenea, solurile cu textură uşoară-medie (luto-nisipoasă, nisipo-lutoasă şi lutoasă).

Portaltoii hibrizi Berlandieri x Riparia (Kober 5 BB, Sel. Crăciunel 2, Sel. Oppenheim 4) se adaptează la o gamă largă de soluri sub raportul texturii şi regimul hidric. Portaltoii hibrizi Berlandieri x Rupestris valorifică destul de bine solurile argiloase.

Soiurile de portaltoi manifestă cerinţe diferite faţă de fertilitatea solului: Riparia gloire şi SO 4 preferă solurile fertile şi reavene, în timp ce cultivarea soiurilor Kober 5 BB şi Crăciunel 2 pe astfel de soluri trebuie evitată, pentru a nu favoriza creşterea lăstarilor în dauna maturării lor.

La alegerea terenului atât pentru înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi, pentru plantaţiile furnizoare de coarde altoi, cât şi celui destinat şcolilor de viţă, se ţine seama de conţinutul în carbonat de calciu activ şi de indicele puterii clorozante. La valori ridicate ale acestor indicatori se recomandă folosirea portaltoilor rezistenţi (Chasselas x Berlandieri 41 B, Fercal).

191

Sub raport orografic terenul destinat plantaţiilor de portaltoi trebuie să fie plan sau să aibă o pantă redusă, uniformă, de până la 12 %, cu expoziţie favorabilă (sudică, sud-estică, sud-vestică) şi să fie adăpostit de vânturile puternice dinspre nord sau nord-est.

Amplasarea şcolilor de viţe trebuie făcută pe terenuri plane sau uşor înclinate, cu posibilităţi de irigare.

Dintre factorii social-economici la alegerea terenului pentru pepiniera de viţe se ţine seama, în primul rând, de posibilităţile de folosire a unui volum mare de forţă de muncă, acest sector având un caracter intensiv ce solicită multă manoperă.

Înfiinţarea unei pepiniere viticole constituie o investiţie importantă, de aceea unităţile producătoare trebuie să dispună de o anumită putere economică.

Amplasarea sectoarelor pepinierei presupune existenţa în apropiere a unor căi de comunicaţii practicabile în tot cursul anului.

O anumită importanţă revine tradiţiei şi pregătirii profesionale a celor ce lucrează într-un sector de complexitate sporită, aşa cum este cel de producere a materialului săditor viticol.

7.3. Tehnologia producerii coardelor portaltoi

7.3.1. Înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi

La alegerea terenului se va urmări ca bilanţul termic activ să fie de cel puţin 3000-3200ºC, perioada de vegetaţie activă de minimum 180-200 de zile, în zone care nu sunt afectate de grindină, brume târzii de primăvară şi îngheţuri timpurii de toamnă. Solul trebuie să fie fertil, cu textură nisipo-lutoasă, profund, fără pânză superficială de apă freatică.

Cu ocazia pregătirii terenului pentru plantare se realizează fertilizarea de bază care are ca scop îmbogăţirea solului în materie organică, P şi K. Orientativ se aplică 30-40 t/ha gunoi de grajd, 150-220 kg/ha P2O5 şi 200-250 kg/ha K2O, în funcţie de cartarea agrochimică a solului. Acestea se distribuie uniform la suprafaţa solului, urmând a fi încorporate prin desfundare.

Desfundatul se execută toamna la adâncimea de 60 cm, urmând ca primăvara înainte de plantare să se realizeze nivelarea desfundăturii.

La stabilirea distanţelor de plantare se ţine seama de vigoarea soiurilor, condiţiile pedoclimatice, de mijlocul de susţinere şi de forma de conducere a butucilor.

Când susţinerea viţelor urmează să fie făcută pe spalier monoplan se recomandă distanţe de plantare de 2-2,2 m între rânduri şi 1,8-2,0 m între viţe pe rând, în funcţie de vigoarea soiurilor.

La susţinerea pe spalier în formă de „T”, se folosesc distanţe de 2,2-2,6 m între rânduri şi 1,6-1,8-2,0 m între viţe pe rând (Grecu V. şi colab., 1984).

În Italia se folosesc distanţe de 1,5-3,0 m între rânduri şi 1-2 m între viţe pe rând (Fregoni M.,1987); în Austria 2,5-2,8/1,3-1,5 m (Rukenbauer W., Traxler H.,1975), iar în Franţa densităţile de plantare sunt cuprinse între 1 000 şi 3 000 butuci/ha (Reynier A., 1986).

192

Pentru plantare se folosesc viţe portaltoi din selecţii clonale: Berlandieri x Riparia, Kober 5BB; Selecţia Crăciunel 2; Selecţia Crăciunel 26; Selecţia M54; Selecţia Crăciunel 71; Selecţia Drăgăşani 57; Selecţia Oppenheim 4; Selecţia Oppenheim 4, clona 4; Berlandieri x Riparia 125 AA; Berlandieri x Rupestris 140 Ruggeri; 140 Ruggeri Selecţia 59 Vl; Chasselas x Berlandieri 41 B; 41 B Selecţia 6 Vl; Drăgăşani 70 M; Precoce; Ruvis (tabelul 7.2).

În vederea plantării, viţele portaltoi se fasonează prin scurtarea cordiţei principale la 4-5 ochi (cele secundare se elimină) şi a rădăcinilor la 8-10 cm lungime.

Se recomandă parafinarea viţelor portaltoi fasonate, prin introducerea porţiunii superioare într-un amestec de parafină (în proporţie de 94 %), bitum (3 %) şi colofoniu (3 %) la temperatura de 80 ± 2ºC; în acest caz nu mai este necesară muşuroirea viţelor.

Plantarea viţelor portaltoi se execută obişnuit primăvara, la sfârşitul lunii martie – începutul lui aprilie.

În mod obişnuit plantarea se realizează în gropi executate manual sau mecanizat, la adâncimea de 45-50 cm, după o prealabilă pichetare a terenului. Viţele portaltoi se aşază în groapă în aşa fel încât punctul de inserţie al cordiţei principale să fie situat la nivelul suprafeţei solului, iar rădăcinile să fie dispuse de jur împrejurul unui muşuroi situat pe fundul gropii. Rădăcinile se acoperă cu un strat de pământ mărunţit de 10-15 cm care se tasează, urmând a administra apoi o cantitate de 3-5 kg mraniţă la groapă. Se udă apoi fiecare viţă cu 5-10 l apă (sau se irigă plantaţia imediat după încheierea plantării), după care se umple groapa cu pământ.

7.3.2. Lucrări de întreţinere aplicate viţelor portaltoi în primii ani

În anul plantării se aplică lucrări ale solului (adânci şi superficiale) la fel ca şi în cazul plantaţiilor tinere de vii roditoare.

La nevoie se efectuează tratamente cu insecticide (în cazul atacului unor dăunători); în cazul soiurilor Chasselas x Berlandieri 41 B şi Precoce se aplică 2-3 tratamente împotriva manei.

În cursul verii primului an viţele portaltoi se copcesc de două ori, în luna iunie şi în august. Prin această lucrare se suprimă rădăcinile pornite din nodul superior pentru a favoriza creşterea celor situate la nodul bazal. Ea constă în desfacerea muşuroiului, efectuarea unei copci în jurul viţelor şi eliminarea rădăcinilor superficiale prin secţionare de la punctul de inserţie. După primul copcit se reface muşuroiul pentru a evita necrozarea lăstarilor etiolaţi, iar după cel de al doilea, viţele rămân nemuşuroite pentru o mai bună maturare a lemnului.

Viţele protejate la plantare prin parafinare nu au tendinţa de a emite rădăcini de la nodul superior, aşa încât nu reclamă efectuarea copcitului.

Când lăstarii ajung la înălţimea de 40-50 cm se execută primul legat al acestora de tutori; la legatul al doilea, prin operaţia de plivit se păstrează numai 3-4 lăstari la fiecare viţă. În condiţii de secetă se aplică 1-2 udări, de preferat o dată cu copcitul, folosind copcile din jurul viţelor. Vara se verifică autenticitatea viţelor, se elimină eventualele impurităţi, iar golurile apărute sunt completate cu viţe la ghivece. În toamna anului I viţele portaltoi se muşuroiesc.

193

194