UNIVERSITATEA ,,AUREL VLAICU”DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA

PERSONALULUI DIDACTIC

PORTOFOLIU DIDACTIC

CUNOASTEREA PSIHOPEDAGOGICA A CLASEI DE ELEVI

STUDENT: HORNE ANDREEA CODRUTACOORDONATOR ŞTIINŢIFIC:LECT.UNIV.DRD. TIBERIU DUGHI

ARAD, 2008

Argument Delimitarea teoretică a conţinuturilor

la tema aleasă Proiectarea obiectivelor/sarcinilor de

lucru Aplicaţii Concluzii Bibliografie

1

ARGUMENT

Clasa de elevi reprezintă un colectiv şcolar ,,format la nivelul unui ciclu de

învăţământ, definit după anumite norme de vârstă (…), iar din punct de vedere

pedagogic după programele modulate în funcţie de profesorul-conducător (învăţător) şi

de membrii echipei didactice“.

Din punct de vedere funcţional, clasa şcolară este definită ca ,,o instanţă de

socializare“ care anticipează evoluţia personalităţii elevilor din perspectiva rolurilor

sociale specifice ataşate statutului de adult care solicită o amplă susţinere cognitivă,

motivaţională, afectivă, caracterială. Această susţinere reflectă, în fapt, dubla

funcţionalitate a clasei de elevi, exprimată în general, la toate nivelurile sistemului, în

mod special spre sfârşitul treptelor secundare – gimnaziu, liceu, şcoală profesională – în

termeni de socializare şi de selecţie – şcolară, profesională, socială.

În contextul preocupărilor educaţionale termenul “cunoaştere” este probabil

noţiunea cea mai frecvent utilizată. Se vorbeşte despre cunoaştere ca: finalitate

(asimilarea cunoştinţelor unor discipline), criteriu de proiectare-realizare evaluare

a unei activităţi educative, proces de interiorizare integrantă a experienţelor individuale şi

colective,stare subiectivă de echilibru cu o realitate obiectivă, sistem cu funcţia de

reflectare pe plan mental a unei realităţi. În toate accepţiunile, fenomenul cunoaşterii

presupune: un subiect al cunoaşterii – cunoscătorul -, un obiect al cunoaşterii – ceea ce

urmează a fi cunoscut şi compatibilitatea elementelor care intră în relaţie – potrivirea

dintre obiectul şi subiectul cunoaşterii, dintre mărimile de ieşire ale sistemului “obiect” şi

mărimile de intrare (modalităţile de recepţie) ale sistemului subiect.

Din perspectivă psihopedagogică, cunoaşterea prezintă interes mai ales în două

ipostaze:

- cunoaşterea ca stare de reflectare a unei realităţi ca imagine mentală

(subiectivă) a obiectului cunoaşterii; această accepţiune are aplicaţii

2

evidente în asimilarea cunoştinţelor aferente unui domeniu ştiinţific, a

unei discipline

- cunoaşterea ca proces comunicaţional între subiectul cunoscător şi

“obiectul” cunoaşterii; această accepţiune are aplicaţii evidente în

stabilirea şi controlul funcţionării relaţiilor intra şi interpersonale ale

situaţiei educaţionale.

Cunoaşterea psihopedagogică trebuie să tindă către atributele profesioniste ale

cunoaşterii: obiectivitate, rapiditate, consecvenţă, adaptabilitate. Însuşirile caracteriale,

rezultate ale autoformării şi modelării sociale a personalităţii profesorului sunt

particularităţi care asigură în cea mai mare măsură capacităţile autoreglatoare ale

activităţii de cunoaştere psihopedagogică.

3

1. CONCEPTUL DE SINTALITATE/GRUP SCOLAR

Abordarea sociopsihologică, operabilă la nivelul colectivului în termen de

sintalitate (analog celui de personalitate), analiza socio-pedagogică, în termeni de grup

educaţional; perspectiva sociocomunitară, operabilă la nivelul practicii de exprimare

democratică a elevilor în contextul mediului şcolar.

Sintalitatea desemnează totalitatea trăsăturilor ce caracterizează un colectiv

concret privit ca un tot, ca un întreg, rezultând din conţinutul concret şi modul în care se

manifestă diferite trăsături de grup.

Modelul sociopsihologic abordează clasa de elevi ca grup microstructural care

acţionează într-un câmp social deschis ,,rezultat al interacţiunilor dintre persoanele care-

l compun în vederea realizării unor obiective educaţionale“ . Un astfel de grup poate fi

definit ca ,,un grup de muncă specific, compus dintr-un număr de membri egali între ei

(elevi) şi un animator (profesorul) ale căror raporturi sunt reglementate oficial de tipul

sarcinii şi de normele de funcţionare“

Normele de funcţionare ale clasei de elevi – de conformare, aprobare, adaptare,

cooperare, competiţie etc. – reflectă finalităţile acestui grup microstructural special care

vizează:

– pregătirea procesului de integrare psihosocială a membrilor săi;

– orientarea relaţiilor din interiorul clasei în direcţia dobândirii coeziunii

colectivului;

– reglementarea relaţiilor interindividuale în raport cu ,,oglinda socială a grupului“;

– asigurarea securităţii membrilor săi în termenii unui anumit confort psihic.

Clasa de elevi presupune o relativă unitate psihosocială exprimată prin

următoarele trăsături:

4

– numărul de membri (de regulă între 20-40 de elevi într-o clasă) şi timpul de

funcţionare şcolară (pe parcursul a cel puţin o treaptă de învăţământ);

– relaţiile directe de comunicare şi de cunoaştere promovate în condiţiile activităţii

de educaţie şi de instruire;

– structura configuraţională proprie care reflectă interdependenţa statutelor şi a

rolurilor membrilor;

– coeziunea care asigură coerenţa şi autonomia funcţională a grupului în condiţii de

stabilitate şi de mobilitate specifice;

– dinamica proprie la nivel intern şi extern (cu mediul şcolar, în general);

– orientarea constantă în direcţia realizării scopurilor propuse pe termen mediu

(semestru, an şcolar) şi lung (treaptă şcolară) şi a sarcinilor curente operaţionale

În calitatea sa de ,,grup microstructural“ clasa de elevi nu este o societate în

miniatură, ci ,,un colectiv cu caracteristici proprii izvorâte din activitatea dominantă –

învăţarea –, din particularităţile specifice vârstei elevilor, din relaţiile cu persoane adulte

(cadre didactice) investite cu atribuţii speciale în această direcţie“

Aceste trăsături evoluează în raport cu situaţia existentă în colectivul respectiv,

concretizată în raporturile interindividuale dintre elevi şi profesori, dintre elevi –

profesori şi mediul şcolar şi extraşcolar, ceea ce conferă individualitate fiecărei clase de

elevi.

Aceste trăsături psihosociale distincte care circumscriu specificitatea unui colectiv

concret de elevi, constituie ceea ce se înţelege prin sintalitatea sa – concept operaţional

care reflectă personalitatea unică a fiecărei clase obiectivată chiar în contextul aceluiaşi

mediu şcolar şi comunitar (conştiinţa de ,,noi“, „clasa noastră“).

Portretul“ unic al clasei de elevi se realizează în primul rând pe profesorul-diriginte,

cu sprijinul profesorului consilier, colectivului didactic, familiei elevului etc., utilizându-

se în acest scop o paletă metodologică care include observaţia psihosociologică, studiul

de caz, experimentul psihosocial, testele sociometrice etc. şi care îşi găsesc expresia

sintetică în ceea ce se numeşte fişa de caracterizare psihosocială a colectivului de elevi

(fişa de sintalitate).

Un fenomen întâlnit, de loc de neglijat, în cadrul clasei, este formarea de

subgrupuri, cu efecte pozitive sau negative (atunci când scopurile, comportamentul,

5

„normele” particularităţilor intră în conflict cu cele ale procesului instructiv-educativ. În

cazul liderilor informali pozitivi, educatorul trebuie să îi apropie şi să îi antreneze în

procesul instructiv-educativ, mai ales că didactica modernă sugerează şi recomandă

cooperarea educator-elev în educaţie, bazată pe interacţiune).

Relaţiile interpersonale ce se manifestă la nivel de clasă de elevi sunt:

relaţii cognitive – vizează acumularea şi interpretarea informaţiilor despre ceilalţi

în vederea cunoaşterii acestora;

relaţii de comunicare;

relaţii interperceptive – vizează comunicarea nonverbală;

relaţii simpatetice sau preferenţiale, şi de conţinutul acestora depinde şi realizarea

unei sarcini/funcţii importante ale grupului – integrarea socială.

Clasa ca unitate pedagogică, ca sistem social modelează (prin prisma activităţii

desfăşurate şi a acţiunilor exercitate asupra fiecărui membru al său) şi este un puternic

factor de contact social, de socializare (prin integrarea elevului în colectiv, prin

implicarea acestuia în activitatea colectivă a clasei pentru realizarea scopurilor, prin

asimilarea normelor de comportament ale grupului), contribuind decisiv la formarea şi

manifestarea spiritului de colegialitate şi cooperare, a spiritului de responsabilitate şi

solidaritate, la dezvoltarea unor comportamente caracterizate prin iniţiativă, activism

social, evaluare colectivă.

În cadrul clasei, toţi membrii au drepturi si indatoriri egale, precum şi alte trăsături

ce conferă omogenitate (astfel de criterii fiind capacitatea intelectuala şi apartenenţa

sexuală).

Organizarea omogenă este eficientă în cazul claselor de elevi cu rezultate bune şi

foarte bune, dar este un handicap pentru clasele slabe.

Din punct de vedere al interacţiunii elevilor sunt mult mai eficiente clasele

eterogene, foloase având, în această situaţie, şi elevii slabi, şi elevii buni.

În dinamica sa de grup educogen, clasa de elevi evoluează de la situaţia de grup

educaţional de-abia constituit, la colectiv şcolar. Pe parcursul existenţei şi al evoluţiei

sale, el dobândeşte noi şi calitative trăsături cum ar fi: o mai bună conştientizare a

6

scopurilor; o mai solidă sudură a relaţiilor sale interne şi externe; o coeziune din ce în ce

mai puternică; o orientare comportamental-atitudinală pozitivă, constructivă; o ierarhie şi

o sedimentare valorică puternice şi expresive; opinie constituită şi funcţională.

Structura de relaţii interne a colectivului se diversifică pe măsură ce viaţa sa se

îmbogăţeşte; astfel vom întâlni o constelaţie, un univers de relaţii de colaborare, de

cooperare, de întrajutorare, de competiţie şi concurenţă, conflictuale, afective (simpatie

univocă, simpatie reciprocă, respingere univocă, respingere reciprocă, indiferenţă etc.).

Structura formală, mai puternică la începutul constituirii colectivului ,,păleşte“ în

intensitate în faţa celei informale.

Compoziţia colectivului este relativ omogenă la formare (aceeaşi vârstă, acelaşi

nivel de pregătire, nivel de aspiraţii relativ omogen etc.); o anumită influenţă asupra

climatului, coeziunii şi performanţelor colectivului pot exercita aspectele legate de: sex

(fetele sunt mai sârguincioase, băieţii sunt mai neastâmpăraţi); etnie (numărul românilor

este mai mare decât al celorlalţi elevi de alte naţionalităţi); rezidenţa (mai mulţi elevi din

mediul urban decât din mediul rural); originea socială (mai mulţi copii de muncitori decât

de funcţionari, profesori etc.).

Solidaritatea de grup, în general, este în creştere pe măsură ce colectivul se

sudează; la început ea este slabă (copiii de-abia se cunosc, se tatonează reciproc) pentru

ca apoi ea să devină din ce în ce mai puternică. Pe acest fond general al creşterii

solidarităţii apar desigur situaţii diverse şi paradoxale uneori: solidarizări pe subgrupe la

„bine“ sau/şi la ,,rău“, frondă colectivă faţă de anumiţi profesori sau elevi, reacţii polare

faţă de anumite atitudini negative a unor elevi-problemă, manifestarea spiritului de

dreptate în cazuri vizibile de favoritism, nepotism etc.

Aceste trăsături ale colectivului şcolar trebuie bine cunoscute de către cadrele

didactice implicate în viaţa lor şcolară, şi mai ales de către profesorul-diriginte care

trebuie să le transforme în veritabile mijloace de educaţie.

7

2. DIMENSIUNI SI INDICATORI

Condiţiile unei reale cunoaşteri psihopedagogice – cunoaşterea să fie sistematică şi

permanentă, utilizarea cât mai multor metode şi procedee pentru acelaşi elev, copilul nu

trebuie să ştie că este studiat, împrejurările în care este studiat elevul să fie cât mai

variate, observaţia copilului presupune un climat de încredere şi afecţiune reciprocă,

intimitatea creaza si sporeste increderea. Activitatea de instruire si educare presupune

cunoasterea de catre cadrul didactic a personalitatii copilului, educatia si cunoasterea

celui educat aflandu-se intr-o stransa legatura.

Solicitarile externe, inainte de a duce la anumite rezultate si de a se concretiza in

anumite performante, se rasfrang prin prisma conditiilor interne ale personalitatii

copilului, cu ansamblul ei de caracteristici individuale si de varsta. Variabilele

psihologice care mediaza performantele si manifestarile scolarului sunt

numeroase:trebuintele si interesele,disponibilitatile si inzestrarile generale, aptitudinile

specifice, structurile tipologice si temperamentale, fondul emotional, atitudinile

caracteriale, insusirile intelectuale, achizitiile anterioare. Ele actioneaza ca un filtru,

imprimand o nota de specificitate individuala proceselor de invatare si conduitelor

infantile. Concomitent cu fenomenul variabilitatii si dispersiei, actioneaza si legea

aderentei personalitatii individuale la tabloul de valori medii al caracteristicilor psihice

induse de apartenenta mai multor copii la acelasi stadiu de dezvoltare psihica, cu

insusirile lui generale, comune, repetabile.

Principali indicatori ai cunoaşterii sunt descriptibile prin cuvinte perechi ca:

(a) obiectivism – subiectivism, care se referă la corespondenţa dintre imaginea

mentală a subiectului cunoaşterii şi obiectul cunoaşterii; nu se confundă natura

8

subiectivă a cunoaşterii(inerentă oricărei activităţi realizate de o fiinţă) cu

subiectivismul privit ca o insuficienţă, chiar defect al cunoaşterii subiective,

(b) rapiditatea – lentoarea cunoaşterii, care se referă la timpul necesar formării

imaginii mentale,

(c) consecvenţa – inconsecvenţa cunoaşterii, care se referă la gradul de nealterare a

imaginii mentale în condiţiile schimbărilor apărute la nivelul subiectului

cunoscător,

(d) adaptabilitatea – neadaptabilitatea cunoaşterii, care se referă la schimbarea

imaginii mentale în condiţiile în care apar schimbări la nivelul obiectului

cunoaşterii.

În funcţie de instrumentele folosite, procesul de cunoaştere este realizabil în două

modalităţi distincte. Se vorbeşte despre cunoaştere nemijlocită atunci când acţiunea se

desfăşoară în relaţia directă dintre subiect şi obiect, fiind implicate doar modalităţile

senzorio-perceptive,de recepţie ale primului şi caracteristicile fizice ale celui de-al

doilea.

Se vorbeşte despre cunoaştere mijlocită atunci când subiectul cunoaşterii se

foloseşte de instrumente speciale în relaţia lui cu obiectul cunoaşterii.Instrumentele

utilizabile au o mare varietate; ele pot fi: teorii ştiinţifice – concepte, legi,principii sau

relaţii fixate în cuvinte, metode conceptualizate, tehnici, procedee şi mijloace obiectuale

precum: unelte, instrumente, aparate,instalaţii, substanţe.Cunoaşterea teoretică este

întotdeauna mijlocită, prin faptul că se foloseşte de concepte, noţiuni şi principii,

exprimate în cuvânt.Între cele două forme de cunoaştere există o relaţie de

interdependenţă; cunoaşterea directă (nemijlocită) precede cunoaşterea indirectă

(mijlocită), aceasta la rândul ei optimizează cunoaşterea directă.

Specifice cunoaşterii psihopedagogice sunt problemele legate de particularităţile

de vârstă ale educaţilor în ipostaza lor de obiect al cunoaşterii. Sunt ştiute “marile”

sensibilităţi afective ale adolescenţei sau curiozităţile “infinite” ale pubertăţii şi

vârstelor latente. Desigur, aspecte de identitate legate de teme sensibile trebuie abordate

cu mult

tact şi multă răbdare; acestea sunt însă probleme care privesc mai degrabă

compatibilitatea dintre subiect şi obiectul cunoaşterii.Compatibilitatea crescută dintre

9

subiectul şi obiectul cunoaşterii în context psihopedagogic priveşte în primul rând

competenţa formatorului, perfecţionarea instrumentelor sale de cunoaştere cu noţiuni,

principii, procedee, tehnici, metode şi metodologii de cunoaştere a personalităţii.

Cunoaşterea psihopedagogică a persoanei cuprinde urmatoarele dimensiuni:

Identitatea fizică se referă la vârstă, sex, starea integrităţii corporale–inclusiv

functionaliatea analizatorilor stare de dezvoltare (raportulînălţime/greutate/vârstă/sex),

fizionomie, ţinută corporală, stare de sănătate, antecedente medicale relevante –

personale şi familiale -, regim de viaţă şi alimentar, dependenţe (medicamente, restricţii

alimentare, proteze, limite de adaptabilitate la climă, microclimat ş.a.).Datele referitoare

la identitatea fizică a persoanei sunt constatabile pe bază de observaţie,conversaţie sau

documentare; adesea însă este nevoie de o cunoaştere specializată, situaţie în care se

face apel la cooperare pluridisciplinară.

Identitatea psiho-comportamentală priveşte însuşirile de personalitate pe

dimensiunile: dinamică (temperamentale), instrumentală (nivelul funcţional al

principalelor procese psihice, aptitudini generale şi speciale, cunoştinţe şi deprinderi

speciale – limbi străine, folosirea unor mijloace tehnice, de la bicicletă la automobil, de

la maşină de scris la calculator) şi valorică (dominante atitudinale,calităţi voluntare,

interese). Datele de identitate psiho-comportamentală se pot constata prin interpretarea

datelor de observaţie privind comportament sau pot fi interpretate deductiv pe baza

analizei rezultatelor activităţii, cel mai uşor a testelor psihologice profesioniste

(destinate utilizării de către psiholog) sau orientative(destinate autoaplicării sau

utilizării lor de către neprofesiononişti iniţiaţi în folosirea acestora). În cazul utilizării

testelor orientative se recomandă cooperarea permanentă cu un psiholog, în sistem de

supervizare sau consiliere educaţională continuă (mentorat).

Identitatea socio-culturală este dată de: statutul instituţional (şcolar sau

profesional), nivelul de şcolarizare, comunitatea (urbană sau rurală) căreia îi aparţine

persoana, grupurile de referinţă din care îşi selectează valorile (familie, şcoală,

profesie, de petrecere a timpului liber, sport,vocaţional neprofesionist, politic ş.a ),

10

prietenii, modele, grad de instruire, condiţiile materiale şi climatul cultural-educaţional

al familiei, apartenenţă etnică, religioasă, afiliere organizaţională ş.a. Definitoriu

pentru dimensiunea socială este identitatea civilă a persoanei: numele, prenume,

domiciliul şi starea civilă).Datele identităţii socio-culturale sunt accesibile, în general,

prin documentare şi conversaţie.

3. INSTRUMENTE DE INVESTIGARE

O buna caracterizare a copiilor permite sa se evite multe erori in materie de

educatie, dupa cum o proasta caracterizare poate sa complice relatiile copilului cu grupul.

Elevul poate fi caracterizat fie pe baza cunoasterii activitatilor lui, fie pe baza

raspunsurilor date de el la o ancheta sau pe baza rezultatelor obtinute in urma aplicarii

unor probe diagnostice.

Metode de cunoaştere – observaţia, analiza produselor activităţii elevilor, convorbirea,

ancheta retrospectivă, metoda biografică, autocaracterizarea, experimentul, chestionarul,

evaluarea (aprecierea obiectivă), tehnici sociometrice, studiul de caz, metoda testului.

Ca metode şi procedee utilizate în acest scop, se folosesc:

observaţia psihosocială – presupune un contact direct cu realitatea

colectivului, asigurând obţinerea unor date reale, care vor fi prelucrate şi

interpretate;

tehnici sociometrice – destinate înregistrării şi măsurării configuraţiei şi

intensităţii relaţiilor interpersonale din interiorul grupului social;

metoda chestionarului – bazată pe formularea unor întrebări la care elevii

urmează să răspundă oral sau în scris;

metoda scărilor de opinii şi atitudini – scări de apreciere;

metoda aprecierii obiective a personalităţii – urmăreşte aprecierea făcută

de elevi asupra diferitelor componente ale personalităţii colegilor

(atitudini, inteligenţă, caracter, temperament, calităi individuale ale

proceselor psihice);

11

metoda experimentului acţional-ameliorativ – presupune introducerea

unor modificări care să determine un alt mod de desfăşurare ulterioară a

fenomenelor; presupune o dublă determinare – retroactivă şi proactivă,

asigurând interdependenţa dintre toate cele trei componente: cunoaştere-

acţiune-rezultat.

Cunoaşterea psihopedagogică capătă obiectualizare în diferite documente ale

instituţiilor de educaţie. Sunt cunoscute în acest sens fişele şcolare purtătoare de date

personale ale elevilor,caracterizările psihopedagogice secvenţiale anuale) sau finale (la

sfârşit de ciclu de şcolarizare), recomandările pe care anumite instituţii şcolare le

pretind unităţilor de provenienţă a viitorilor lor elevi, recomandările pe care le solicită

instituţiile administrative sau nonguvernamentale pentru acordarea unor facilităţi

educaţionale, financiare sau general umanitare, raporturi de consiliere, de orientare sau

de informare educaţională, vocaţională, şcolară, profesională ş.a.

FISA PSIHOPEDAGOGICA concretizeaza, ordoneaza si organizeaza informatiile

semnificative despre copil(recoltate si inregistrate cu diferite prilejuri), atat pentru a fixa

o stare de fapt, cat si pentru a prognoza asupra evolutiei lui ulterioare. Fisa

psihopedagogica este un instrument metodic, structurat ca o lista selectiva de dimensiuni,

variabile si indicatori(un esantion de trasaturi menite sa puna in evidenta aspecte

relevante ale intelectului, afectivitatii, personalitatii si conduitei copilului).

Pe langa itemii structurati ca enunturi scrise, fisa poate sa cuprinda tabele grafice,

scari de apreciere,liste de atribute disjuncte sau dispuse gradat,destinate sa ofere o

imagine nuantata asupra starii unei trasaturi,preintampinand lunecarea catre aprecieri

simpliste,empirice,de genul:elevul are (nu are) memorie, imaginatie, gandire,

temperament, caracter etc. Ea face posibila ,totodata, depasirea situatiei in care

educatorul, conducandu-se dupa dominanta perceptiva a cunoasterii copilului, observa

numai extremele( elevi foarte buni, cu aptitudini si cunostinte si elevi slabi, cu

insuficiente evidente pe aceasta linie), ignorand zona de mijloc, unde se plaseaza cei

mai multi din efectivul clasei. Fisa de caracterizare psihopedagogica cuprinde un

ansamblu de sectiuni indicand teme majore ale cunoasterii si caracterizarii copilului,

12

cum ar fi :datele personale( de identificare ), datele familiale, datele medicale, datele

privind rezultatele( performantele, reusitele ) activitatii scolare si extrascolare, datele

referitoare la procesele intelectuale si la stilul activitatii cognitive,date privind linia de

conduita in raport cu lectia si in raport cu grupul de apartenenta, date care vizeaza

trasaturile de personalitate.

Observaţia psihopedagogică este o activitate discursivă care se realizează în mai

multe faze succesive, precum: pregătirea observaţiei, observarea propriu-zisă şi

prelucrarea datelor observaţiei.

Pregătirea observaţiei psihopedagogice debutează cu definirea scopului urmărit

prin demersul care urmează a fi întreprins, deoarece acesta devine principiu organizator

al acţiunii.Strâns legat de scop, se delimitează câmpul observaţiei, în general în funcţie

de limitele capacităţii de percepţie a observatorului. În particular, câmpul observaţiei

psihopedagogice priveşte numărul de persoane care pot fi observate concomitent. Atunci

când observaţia se efectuează pe fondul activităţii didactice – în timpul orelor – chiar de

către profesor, câmpul observaţiei va fi cât se poate de redus pentru a nu periclita

eficienţa activităţii de bază sau pentru a garanta în cât mai mare măsură calitatea

observaţiei;

Observarea propriu-zisă priveşte aplicarea proiectului elaborat în etapa anterioară.

Utilizarea metodei, în context de cercetare mai ales, nu permite schimbarea “din mers” a

elementelor precizate în etapa de pregătire; se impune însă consemnarea tuturor faptelor

care ar conduce la o asemenea decizie, pentru a se lua în considerare în etapa următoare.

Prelucrarea datelor observaţiei este etapa în care se stabilesc relevanţele datelor

consemnate în raport cu scopul urmărit, cu ipoteza în virtutea căreia a fost realizată

acţiunea. Principalele operaţii întreprinse sunt analiza fiecărui demers de observare,

compararea acestora, sintetizarea elementelor comune atunci când faptul urmărit se

manifestă dar şi a eventualelor condiţii atunci când faptul aşteptat nu apare, generalizarea

elementelor cu apariţii semnificative (frecvenţă, intensitate,caracter surprinzător etc.)

Prelucrarea datelor observaţiei este realizabilă prin tehnici statistice (calcularea mediei,

stabilirea medianei, reprezentarea grafică etc.) sau tehnici comparative cu rezultatele

obţinute prin alte metode (teste, conversaţie, analiza produselor activităţii).

13

4. ANALIZA DATELOR

Analiza datelor oferă informaţii, repere despre lumea interioară a unei persoane

(interese, motivaţie, aptitudini, originalitate, expresivitate). Orice proces psihic se

oglindeşte în produsele elevilor de la intuiţie, percepţie şi reprezentări până la gândire,

imaginaţie,memorie,limbaj.

Pentru ca rezultatele cercetării psihopadagogice obţinute prin observaţie – ca

metodă de cunoaştere să fie cât mai eficiente, ea trebuie să respecte unele cerinţe:

- să fie bine fondată, rezultatele să fie consemnate cu grijă;

- să se refere la situaţii semnificative din care învăţăm (să se apropie de rolul de

spectator sau de arbitru imparţial);

- cadrul didactic să fie binevoitor pentru a crea o atmosferă de sinceritate;

- observaţia să fie obiectivă, nepărtinitoare, neutră, pentru a fi real folositoare;

Cunoştinţele de care avem nevoie în cunoaşterea psihopedagogică şi pe care le

obţinem prin toate mijloacele şi metodele menţionate mai sus sunt :

* Date generale despre elev- biografice, probleme de sănătate, climat familial, dezvoltare

fizică generală;

* Aptitudini şcolare şi sociale – interese şcolare, extraşcolare, stil de muncă

(conştiincios, temeinic, inegal, superficial, ambiţios leneş etc)

* Calităţile proceselor intelectuale – înţelegere (rapidă-dificilă), memorie (stematic-

logică sau mecanic-formală), capacitatea de observaţie (bună-slabă), imaginaţie

(reproductivă- creativă).

* Caracteristici ale limbajului- exprimare orală (greoaie, incoerentă- clară, corectă),

scriere (corectitudine, lizibilitate), vocabular (sărac- bogat).

* Calităţile atenţiei- concentrare – distragere, mobilitate, rezistenţă la perturbări

14

* Trăsături de personalitate – temperament (coleric, sangvinic, flegmatic, melancolic),

voinţă şi caracter (pozitive- sinceritate, modestie, disciplină, amabilitate, prietenie,

recunoştinţă etc, negative – nesincer, orgolios, leneş, umil, indisciplinat).

Testele în paleta lor diversificată (de cunoştinţe, lărgimea vocabularului,

abstractizare-generalizatoare, sociometrice, privind analiza şi sinteza, memoria, gândirea

etc), oferă informaţii despre prezenţa unor microsechele şi a unor tulburări de

comportament: anxietate, timiditate, instabilitate emotivă, impulsivitate, agresivitate.

Tot metodele de cunoaştere psihopedagogică ne ajută să depistăm cauzele

insuccesului şcolar şi a mediocrităţii crescute din fază premargătoare (încetinirea

ritmului, apariţia lacunelor), la faza rămânerii în urmă la învăţătură propriu-zisă

(acumularea golurilor, evitarea efortului pentru îndeplinirea individuală a sarcinilor,

aversiune faţă de învăţătură), până la repetenţie sau abandon şcolar.

Dacă dispunem de cunoştinţe putem acţiona în modelarea personalităţii elevilor,

încurajând cultivarea trăsăturilor pozitive de voinţă, caract şi dezvoltarea proceselor

intelectuale în învăţare.Având o bună cunoaştere psihopedagogică a fiecărui copil, putem

interveni în stoparea aspectelor negative ale comportamentului lui.

Cunoaşterea fiecărui elev ne ajută să individualizăm procesul instructiv – educativ

la nivelul colectivului şi, de nu, la fiecare copil în parte, pentru că dispunem de

particularităţile de vârstă, dar şi cele individuale. Tratarea diferenţiată a elevilor are ca

scop imediat eliminarea certă a unor rămâneri în urmă la învăţătură, iar ca scop final

sporirea randamentului şcolar, individual şi colectiv.

15

PROIECTAREA OBIECTIVELOR/SARCINILOR DE LUCRU

Obiective in scopul cunoasterii psihopedagogice a clasei de elecvi:

cunoasterea concreta a interactiunilor ce se stabilesc în cadrul colectivului de

elevi/studenti

cunoasterea afinitatilor exprimate de membri grupului si implicit a relatiilor din

cadrul colectivului

o cunoastere mai buna de catre elevi a propriilor lor pozitii în grup

îmbunatatirea relatiilor si a climatului psihosocial a grupului scolar prin actiuni

psihologice specifice

Testul sociometric este considerat instrumentul principal si punct de plecare în

cunoasterea diferitelor aspecte a procesului de interactiune ce se manifesta în colectiv. El

ofera doar materialul brut în legatura cu aspectele relationale ale elevului si ale grupului

în totalitatea sa. Ulterior acest material se va prelucra si numai pe baza celor rezultate

vom putea cunoaste aceste aspecte.

Prin testul sociometric ca instrument al metodei sociometrice se pot determina:

- amplasamentul, statutul unui elev/student în câmpul relatiilor interpersonale (lider,

popular,izolat,ignorat,respins,etc.), - structura psihologica globala a grupului si a subgrupurilor din cadrul sau,- diversele centre de influenta, - perceptia grupului fata de un anumit membru, - coeziunea de grup, etc.

Testul sociometric consta în formularea unor întrebari prin intermediul carora se

solicita fiecarui elev sa-si exprime simpatiile si antipatiile fata de ceilalti colegi ai sai.

16

Foarte important este ca întrebarile sa aiba la baza criterii atent alese, care sa fie în

concordanta cu interesele, preocuparile si aspiratiile tuturor elevilor, dar si cu interesele

cercetarii. Este necesar sa li se ofere elevilor suficiente motive pentru a raspunde cât mai

sincer. În cercetarea pe care am întreprins-o am folosit un test sociometric cu 4 întrebari

solicitând elevilor sa indice 3 nume ale unor colegi pentru fiecare întrebare. Aceste

întrebari pot avea ca referinta diverse aspecte sau domenii de interes: petrecerea timpului

liber, participarea la sarcini profesionale, cooperarea în cadrul echipei sportive, etc.

APLICATII

Etapele aplicarii testului sociometric:

a) membri grupului primesc motivari, li se explica scopul cercetarii:

- fiecare îsi va cunoaste mai bine locul în grup,

- în repartizarea anumitor sarcini se va tine cont si de preferintele interpersonale,

- se va tine cont de relatiile sociopreferentiale si în structura formala a grupului;

b) se obtine încrederea subiectilor în caracterul confidential al raspunsurilor la

întrebari;

c) se distribuie membrilor grupului formularele cu întrebari ce urmeaza a fi completate

si se explica clar modul de completare;

d) se precizeaza caracteristicile situatiei:

- grupul în cadrul caruia se fac alegerile si respingerile;

- sensul fiecarei întrebari;

- limitarea la un anumit numar de raspunsuri, se recomanda 3

sau 5 raspunsuri în functie de marimea grupului;

- se explica faptul ca poate raspunde atât cât corespunde

preferintelor sale dar sa nu depaseasca numarul maxim

indicat

- se precizeaza faptul ca ordinea preferintelor este o ordine

valorica, cel de pe locul întâi sa fie cel mai preferat, iar

urmatorii în ordine descrescatoare;

- nu se impune o limita de timp pentru completare.

e) se recolteaza raspunsurile.

17

Testul sociometric

1. Daca s-ar reorganiza clasa cu cine ati dori sa fiti din nou coleg? De ce?

1. 1.............

1. 2.............

1. 3.............

2. Daca s-ar reorganiza clasa cu cine nu ati dori sa fiti din nou coleg? De ce?

2. 1.............

2. 2.............

2. 3.............

3. Cine crezi ca te-a ales, ca te-a nominalizat la prima întrebare? De ce?

3. 1.............

3. 2.............

3. 3.............

4. Cine crezi ca te-a respins, ca te-a nominalizat la a doua întrebare? De ce?

4. 1.............

4. 2.............

4. 3.............

Testul sociometric se poate folosi într-o cercetare transversala pentru a surprinde

evolutia relatiilor colectivului. Astfel testul urmeaza a fi administrat periodic, iar

rezultatele obtinute sa fie comparate între ele. Trebuie specificat faptul ca reluarea

testului la intervale prea scurte îi diminueaza eficacitatea, subiectii orientându-se mai

mult dupa raspunsurile anterioare, care sunt înca vii în memorie, decât dupa ceea ce simt

în momentul respectiv. De asemenea în cazul în care intervalele sunt prea mari riscam sa

18

pierdem din vedere dependenta stricta dintre fenomene. Putem recomanda pe baza

experientei reluarea testarii sociometrice anual.

CONCLUZII

Complexitatea procesului de cunoaştere interumană implică procese cognitive, dar

şi empatic-afective, prin capacitatea de a te identifica cu subiectul studiat. Personalitatea

copilului este un sistem dinamic, continuu şi evolutiv , necesitând pentru cunoaştere

corelarea aprecierilor, primite din mai multe surse. Este greu, necesită timp, organizare,

sistematizare şi perseverenţă din partea învăţătorului procesul cunoaşterii psihopedagogi-

ce a elevilor, dar adaptarea şcolară, cu tot ansamblul de procese şi activităţi, devine mai

uşoară pentru copilul mileniului III, ce poartă pe umerii săi binefacerile, dar şi

disconfortul progresului. Are nevoie elevul învăţământului actual de toată atenţia noastră.

De el şi de felul în care noi, educatorii, vom şti ai modela personalitatea, depinde

confortul societăţii viitoare. Consilierea şcolară este un proces care a început, dar se

mişcă prea încet. Scopul consilieri este acela de a-i ajuta pe elevi să acţioneze, să opteze

în luarea deciziilor.

Satisfacţiile cunoaşterii psihopedagogice a elevilor, pentru noi educatorii, sunt mari

pentru că:

* viaţa lăuntrică a copilului cuprinde o mai mare bogăţie de aspecte decât se află în

cărţi;

* fortifică optimismul pedagogic;

* sporeşte simpatia faţă de prospeţimea şi unicitatea spirituală a fiecărui copil;

* ne stimulează respectul faţă de cea mai bună educare a sa ;

* ne menţine sufleteşte tineri mereu.

19

Cu ajutorul metodelor de investigare, respectiv fisa psihopedagogica,testul

sociometric sau chestionarul individual ,profesorul coordonator,isi poate face o imagine

asupra sintalitatii clasei si poate gasii solutii in vederea organizarii unui proces instructiv

educativ eficient.

BIBLIOGRAFIE:

- Maria I. CARCEA CUNOAŞTEREA PSIHOPEDAGOGICĂ A PERSOANEI Manual de învăţare autonomă

instituţional asistată Editura „Gh. Asachi” Colecţia Ştiinţele Educaţiei 2003

- Cunoasterea personalitatii elevului, înv. Stratica Lenuţa- Caracterizarea psihopedagogica a copilului, Inv.Gherman Nicoleta- Grupul şcolar – factor socio- educativ, Lupu Daniela / institutor

20

învăţământ primar Şcoala „Ştefan cel Mare” – Focşani

21