Latinitate si dacism Studiu de caz

Profesor coordonator: Nagy Mariana

Elevi : Amihalachioaei Sergiu Litra Anca Neamtu Rossana Stamboliu Carolina Tutuianu Bianca Vajda Isabell

Astăzi se acceptă în general că istoria veche a românilor este expresia unui proces de sinteză daco-romană şi a unui proces adiacent de integrare şi de asimilare a elementului migrator. Potrivit majorităţii cercetătorilor (istorici, lingvişti, etnologi,etc.), limba română este rezultatul acţiunii conjugate a mai multor straturi : elementul dac, roman şi migrator. In fond, limba română s-a format în cursul mileniului I al erei noastre, pe teritoriul Carpato - Dunărean, din latina vulgară (populară) şi limba vorbită de geto-daci, strămoşii noştri.

Introducere

În anul 106,Dacia a fost transformată în provincie romană.Romanii fiind superiori, şi-au impus limba vorbită şi au asimilat populaţia dacă. Romanizarea intensivă a durat 165 de ani, până în 271-274, când Împăratul Aurelian a ordonat retragerea administraţiei. Populaţia rezultată din convieţuirea celor două popoare nu s-a retras, ci şi-a continuat existenţa pe aceste teritorii, date confirmate de dovezi arheologice şi lingvistice.

Scurt istoric

Primul care demonstrează latinitatea limbii române este Grigore Ureche, într-un capitol din lucrarea sa, „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei probleme, intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”, pentru care conchide cu mândrie că :„…. de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”. Pentru a-şi convinge cititorii de acest adevăr, el dă o probă de etimologii latine : „...de la rîmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis, găină...ei zic galina, muierea...mulier [...] şi altele multe din limba latină, că de n-am socoti pre amănuntul, toate le-am înţelege.”

Citate despre evolutia limbii Grigore Ureche

“ Aşişderea şi limba noastră din multe limbi ieste adunată şi ne ieste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prinpejur,măcară că de la Râm ne tragem,şi cu al lor cuvinte ni-s amestcate. “

“Altu nume mai vechiu decâtu acesta,Dachia,nu aflu în toţi câţi sîntu istorici,că de le-au zis cineva că ieste Schitiia,de pe schiţi,adecă tătari-căci au năbuşitu pre aceste locuri mai pre următătarii şi mai înainte de Atila,descălicătoriul Ţării Ungureşti şi a ungurilor pre acestelocuri”

“Letopisetul Tatii Moldivei”

Miron Costin

. În „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”, cronicarul Miron Costin realizează o sinteză a schemei structurii limbii române: „ Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi : barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”

Iar în opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, aşa cum indică şi titlul, cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţe sîntu lăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.” El dovedeşte că precum şi alte neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa şi românii poartă numele romanilor.” Tot aici, Miron Costin prezintă şi câteva obiceiuri romane, păstrate şi astăzi, cum ar fi toastul la petreceri şi aniversări, precum şi ritualul îngropării mortului.

Dimitrie Cantemir 

Dimitrie Cantemir, în cultura noastră, este unul dintre cei mai erudiţi umanişti. Lucrările lui atestă o bogată documentare în domeniul ştiinţelor umaniste ,cele mai valoroase lucrări ale sale fiind cele cu caracter istoric. Reluând o temă a cronicarilor moldoveni, lucrarea” Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor “înfăţişează trecutul îndepărtat al poporului nostru, originea comună a tuturor românilor. Întreaga operă a lui Cantemir exprimă o concepţie superioară despre istorie faţă de cea a cronicarilor. În timp ce cronicarii explicau fenomenul istoric prin voinţa forţei divine, Cantemir interpretează istoria dând atenţie cauzalităţii: “Nici un lucru fară pricină să se facă nu se poate”. El afirmă că “sântem urmaşii unui popor care a creat o civilizaţie şi o cultură clasică”.

Titu Maiorescu

Lucrarea lui Titu Maiorescu formulează prima teză a concordanţei între formă şi fond, referindu-se la raportul necesar între alfabetul latin şi limba română:

„În momentul în care românii s-au pătruns de adevărul că limba lor este o limbă romană, în acel moment şi forma extraordinară sub care avea să se prezinte aceasta, adecă scrierea sau literile trebuiau să fie luate tot de la romani. Şi, astfel, alfabetul slavon, care învălea mai mult decât revela limba română, şi pe care îl primisem numai dintr-o oarbă întâmplare externă fu alungat din scrierea noastră cea nouă şi fi înlocuit prin alfabetul latin.”

Dacii, sau geţii, fac parte din marele grup etnic al tracilor şi constituie cea mai importantă ramură a lui, având o civilizaţie, o cultură şi o istorie politică pe care n-a egalat-o nicio altă ramură. Se poate spune că geto-dacii reprezintă elita numerosului grup al tracilor. Cu privire la mulţimea acestor traci, Herodot face o afirmaţie de cea mai mare importanţă : “Neamul tracilor este, după cel al inzilor, cel mai numeros din lume. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, ele ar fi de neînvins şi, după socotinţa mea, cu mult mai puternic decât toate neamurile.” 

Religia

Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cât mai ales prin aura creată în jurul lui de către o literatură de tot felul. Ca orice neam indo-european, şi geto-dacii aveau o religie politeistă. Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este Zalmoxis, “zeul carpatic al nemuririi”. 

Herodot vorbeşte despre cultul lui Zamolxis astfel :” Iată în ce fel se socot ei nemuritori : credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis. Tot în al cincilea an aruncă sorţie, şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul, îl trimit ca solie la Zalmoxis, încredintându-i de fiecare dată nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel : câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus, peste vârful suliţelor. Dacă în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, huluindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai este în viaţă. Când tuna şi fulgera, tracii, despre care este vorba, trăgeau cu săgeţile spre cer,şi îşi ameninţau zeul, căci ei nu recunoşteau vrun alt zeu afară de al lor”.

Zamolxis

Locuintele dacice

Tezaurul dacilor

Armele dacice

Bilbliografie:

Sfarsit

www.wikipedia.rowww.scribd.rowww.didactic.rowww.referate.rowww.e-referate.ro