Romanul romRomanul româânesc nesc îîn perioada interbelicn perioada interbelicăă

Mihail Sadoveanu (1880-1961)Mihail Sadoveanu (1880-1961) Liviu Rebreanu(1885-1944)Liviu Rebreanu(1885-1944)

-romanul tradiţional ,,Baltagul” -romanul modern obiectiv ,,Ion”

Camil Petrescu(1894-1957) George Călinescu(1899-1965)

-romanul modern subiectiv,romanul experienţei,,Ultima - romanul realist balzacian,,Enigma Otiliei”noapte de dragoste.Intâia noapte de razboi”

Proiect realizat de eleva:Mardale IoanaClasa a-XII-aG

Anii interbelici se caracterizează în literatura română printr-o remarcabilă dezvoltare a romanului care în scurt timp atinge nivelul valoric european.

Romanul românesc îşi lărgeşte tematica, el cuprinzând medii sociale diferite şi problematici mai bogate şi mai complexe. Un an de referinţă pentru romanul românesc este 1920, când apare “Ion” a lui Liviu Rebreanu. Până la apariţia acestui roman au apărut şi alte romane cum sunt “Ciocoii vechi şi noi” a lui Nicolae Filimon, “Romanul comăneştilor” a lui Duliu Zamfirescu, “Mara“ de Ion Slavici şi “Neamul şoimăreştilor” de Mihail Sadoveanu. “Ion” este însă primul roman românesc comparabil cu capodoperele universale prin impresia copleşitoare de viaţa pe care o degajă.

În romanul interbelic se continuă inspiraţia rurală prin operele lui Sadoveanu, şi Rebreanu, dar pe trepte valorice superioare şi cu modalităţi specifice. Acum apar romanele citadine în care cadrul de desfăşurare al acţiunii este oraşul modern. Aşa avem creaţiile lui Camil Petrescu, Călinescu, Hontensia Papadat Bengescu. Legat de mediul citadin se dezvoltă şi problema intelectualului strălucit ilustrată de romanele lui Camil Petrescu.

În perioada interbelică se intensifică dezbaterile cu caracter teoretic în legătură cu romanul. Astfel Garabet Ibrăileanu în studiul “Creaţie şi analiză” constată existenta a două principale tipuri de roman: romanul de creaţii, care prezintă personajele în deosebi prin comportamentul lor si romanul de analiză care este interesat de viaţa interioară de psihic.

În perioada interbelică romancierii experimentează tehnici multiple ale romanului modern. Astfel avem tendinţa de revenire la modelele tradiţionale precum cel balzacian pe care George Călinescu îl foloseşte în “Enigma Otiliei”. El considera absolut necesar dezvoltarea romanului românesc pe linia studiului caracterului.

Ca reprezentant de seamă a prozei interbelice, Liviu Rebreanu este considerat întemeietor al romanului românesc obiectiv prin publicarea romanului „Ion” ,data publicării fiind considerată o dată istorică „in procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”(Eugen Lovinescu).

,,Ion”

Liviu RebreanuPrin „Ion” Rebreanu deschide calea romanului românesc modern dând o capodoperă

în maniera realismului dur afirmat în literatura universală prin romanele lui Balzac, Stendhal sau Zolac.

Romanul „Ion” este o monografie a satului român din Transilvania de la începutul secolului al XX-lea în centrul căruia stă imaginea tăranului roman care luptă pentru pamant.Din punct de vedere compoziţional, romanul a fost împarţit în doua volume „Glasul pământului” si „Glasul iubirii” ,titlul acestora sintetizând esenta conţinutului.

„Ion” apărut în 1920 a fost primul roman obiectiv din literatura românească a lui Liviu Rebreanu în articolul „Cred” acesta îl prezintă ca roman de creaţie: „Pentru. mine arta […] înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă”; Eugen Lovinescu.îl numeste roman obiectiv în studiul: „Creaţia obiectivă. Liviu Rebreanu ,,Ion” – romanul „Ion” – „rezolvă o problemă şi curmă o controversă”. Nicolae Manolescu. în „Arca lui Noe” il incadreaza ca fiind roman doric – „iluzia vieţii este mai presus de iluzia artei”.

Roman social şi realist prezintă viaţa satului cu întreaga lume ţărănească: „bocotani”, sărăntoci, oameni de pripas, preot, învăţător, funcţionari de stat, oameni politici, reprezentanţi ai autorităţii austro-ungare formează o galerie ce ilustrează o realitate social - economică, politică şi culturală din satul ardelean din primele decenii ale secolului 20; obiceiuri şi tradiţii populare, evenimente. importante din viaţa omului: hora, sfinţirea

hramului bisericii, naşterea, nunta, moartea. George Călinescu.: „”Ion” este opera unui poet epic, care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii: naşterea, nunta, moartea”; deasemenea instituţiile de stat: şcoala, biserica, judecătoria, notariatul precum si familia ca instituţie socială: familia învăţător. Herdelea, familia Glanetaşul., familia Bulbuc, familia Vasile Baciu etc. Destine umane individuale: Ion, Ana, George Bulbuc, Titu Herdelea. Etc.

Roman modern şi obiectiv evidenţiază interferenţa formelor tradiţionale cu cele moderne: formula realistă prin ilustrarea vieţii ţărăneşti din Ardeal, în primele decenii ale sec. 20, o adevărată „creaţie de oameni şi de viaţă (art.”Cred”,1924); obiectivarea romanului românesc – Eugen Lovinescu.- „pornind de la acelaşi material ţărănesc, - Ion - reprezintă o revoluţie şi faţă de lirismul sămănătorist sau de atitudinea poporanistă şi faţă de eticismul ardelean, constituind o dată istorică în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”. Liviu.Rebreanu. – mărturisea că „M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana I”, întrucât amestecul eului în operă ar diminua veridicitatea subiectului; tehnicilie compoziţionale sunt moderne: Liviu.Rebreanu construieşte 2 planuri de acţiune care se întrepătrund: pe de o parte destinul lui Ion, pe de altă parte viaţa satului ardelenesc; opera este monumentală, „poate mai mare ca natura” (Eugen.Lovinescu.); tehnica romanului este circulară – începe cu descrierea drumului spre satul Pripas şi cu imaginea satului adunat la horă şi se termină cu imaginea satului adunat la sărbătoarea hramului noii biserici şi descrierea drumului dinspre satul Pripas; romanul este structurat în 2 părţi cu tiluri sugestive „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, capitolele cu titluri-sinteză: Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta, Vasile, Copilul, Sărutarea, Ştreangul, Blestemul, George, Sfârşitul.

Geneza. Liviu Rebreanu – pe de o parte „impresia afectivă, emoţia”, pe de altă parte acumularea de material documentar. O scenă văzută pe colinele din jurul satului: „…un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare”, care s-a aplecat, deodată „şi-a sărutat pământul …ca pe-o ibovnică”. Scena m-a uimit şi mi s-a întipărit în minte…” O altă întâmplare relatată de sora sa, Livia, i-a reţinut atenţia: o fată înstărită, rămasă însărcinată cu un tânăr sărac, a fost bătută cumplit de tatăl ei pt. că trebuia să se înrudească acum cu un sărăntoc, „care nu iubea pământul şi nici nu ştia să-l muncească.” Un eveniment deosebit – convorbirea pe care Liviu Rebreanu. a avut-o cu un tânăr ţăran vrednic, muncitor, Ion Boldijar al Glanetaşului, care nu avea pământ şi pronunţa acest cuvânt cu „atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată”. O altă sursă – amintirile sale de copil ardelean, care a observat în jurul lui mentalităţile şi obiceiurile ţăranilor, viaţa lor complicată din cauza Imperiului Austro-Ungar. Prima variantă a romanului „Ion” – o schiţă scrisă de Liviu.Rebreanu în 1908 – „Ruşinea”, subiect reluat în „Zestrea”, în care conturează portretul lui Ion şi schiţează întâlnirea dintre flăcău şi Ileana (Ana din roman).

Tema. Romanul „Ion” este o monografie a satului ardelean de la începutul secolului 20, ilustrând conflictul generat de lupta aprigă pentru. pământ, într-o lume în care statutul social al omului este stabilit în funcţie de averea pe care o posedă, fapt ce justifică acţiunile personajelor. Soluţia lui Rebreanu – Ion se va căsători cu o fată bogată, Ana, deşi nu o iubeşte, Florica se va căsători cu George pentru că are pământ, iar Laura, fiica învăţătorului Herdelea îl va lua pe Pintea nu din dragoste, ci pentru că nu cere zestre. Nicolae Manolescu – „în centru romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune”. De aceea nu problema pământului o consideră centrală ci tema destinului. Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pripas, personificat cu ajutorul verbelor „se desprinde”, „alergă”, „urcă”, „înaintează”, care are semnificaţia simbolică a destinului unor oameni şi este învestit cu funcţie metatextuală. Asemenea ramei unui tablou, el separă viaţa reală a cititorului de viaţa ficţională a personajelor din roman. Descrierea iniţială a drumului, supusă convenţiei veridicităţii, prin detaliile toponimice, introduce cititorul în viaţa satului ardelean de la începutul secolului 20, cu aspecte topografice, etnografice (hora), sociale. Descrierea caselor ilustrează, prin aspect şi aşezare, condiţia socială a locuitorilor şi anticipează rolul

unor personaje (Herdelea, Glanetaşii) în desfăşurarea narativă. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea ruginită, anticipează tragismul destinelor. Prin tehnica planurilor paralele este prezent viaţa ţărănimii şi a intectualitatilor rurale. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire (respectarea cronologiei faptelor). Acţiunea romanului – într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află adunaţi la hora tradiţională, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea.

În expoziţiune, sunt prezentate principale personaje, timpul şi spaţiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist. În centru adunării este grupul jucătorilor. Descrierea jocului tradiţional, someşana, este o pagină etnografică memorabilă, prin portul popuar., paşii specifici, vigoarea dansului şi năvala cântecului susţinut de figurile pitoreşti ale lăutarilor. Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale. Cele 2 grupuri ale bărbaţilor respectă stratificarea economica. Fruntaşii satului, primarul şi chiaburii, discută separat de ţăranii mijlocaşi, aşezaţi pe prispă. În satul tradiţional, lipsa pământ. (averea) este echivalent cu lipsa demnitaţii umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru Glanetaşu: „Pe de lături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi”. Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţorului Herdelea, vin să privească „petrecerea poporului”, fără a se amesteca în joc. Rolul horei în viaţa comunităţii săteşti este acela de a-i asigura coeziunea şi de a facilita întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. De aceea în joc sunt numai flăcăi şi fete. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la horă, şi confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numeşte „hoţ” şi „tâlhar”, pentru că „sărăntocul” umblă să-i ia fata promisă altui ţăran bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului. Ruşinea pe care Vasile i-o face la horă, în faţa satului, va stârni dorinţa de răzbunare a flăcăului, care la rândul său îl va face pe chiabur de ruşinea satului, lăsând-o pe Ana însărcinată pt. a-l determina să accepte nunta. La sfârşitul petrecerii, flăcăii merg la cârciumă. Bătaia flăcăilor, în aparenţă pentru plata lăutarilor, în fapt pentru dreptul de a o lua de soţie pe Ana, se încheie cu victoria lui Ion, care îl răpune cu parul pe George. Scena alimentează dorinţa de răzbunare a lui George şi este construită simetric cu aceea de la sfârşitul romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa.

Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradiţional, unde posesiunea averii condiţioneaza dreptul indivizilor de a fi respectaţi în comunitate. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac. Mândru şi orgolios, conştient de calităţile sale, nu-şi acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanet. şi Vasile B., este dublat de conflictul interior, între glasul pământului şi glasul iubirii. Cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situaţie-limită, pentru că forţa lor se manifestă succesiv, nu simultan. Se poate vorbi şi de conflicte secundare, între Ion şi Simion Butunoiu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion şi George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica. În plan central in sat., se manifestă conflictul naţional, deoarece satul românesc din Ardeal este înfăţişat în condiţiile stăpânirii austro-ungare. Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi şi de conflictul tragic dintre om (nu întâmplător ţăran) şi o forţă mai presus de calităţile individului: pământul-stihie. În fond, destinul personajului principal nu este marcat de confruntările cu semeni de-ai lui, pe care îi domină, ci în relaţie cu pământul. Dorinţa obsesivă a personajului de a avea pământ, iubirea lui pătimaşă îl fac monumental, dar se încheie omeneşte, prin întoarcerea în această matrice universală. Impresionantă este scena în care Ion sărută pământul. În relaţie cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare distincte: pământul-mamă („Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil…De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”), pământul-ibovnică, pământul-stihie. Dorind să obţină repede mult pământ, Ion îi face curte Anei, fata unui bocotan, o seduce şi îl forţează pe Vasile Baciu să accepte

căsătoria. Cum la nuntă Ion nu cere acte pentru pământul-zestre, simţindu-se înşelat, încep bătăile şi drumurile Anei de la Ion la Vasile. Preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi ţărani, în care „biata Ana nu este decât o victimă tragică”. Sinuciderea Anei nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa vinovăţiei, pentru că în Ana, iar apoi în Petrişor, fiul lor, nu vede decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. Nici moartea copilului nu-l opreşte din drumurile lui după Florica, măritată între timp cu George. Astfel că deznodământul este previzibil, iar George care-l loveşte nu este decât un instrument al destinului. George este arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion revine bisericii. În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător pentru autoritate în sat este defavorabilă celui din urmă. El are familie: soţie, un băiat, poet visător, Titu, şi două fete de măritat, dar fără zestre, Laura şi Ghighi. În plus, casa şi-o zidise pe lotul bisericii, cu învoirea preotului. Cum relaţiile dintre ei se degradează, pornind de la atitudinea lor faţă de faptele lui Ion, învăţător. se simte ameninţat. Mărturisirea lui Ion că învăţătorul i-a scris jalba determină conflictul celui din urmă cu autorităţile austro-ungare şi problemele sale de conştiinţă naţională. Acceptă inutil compromisul, votându-l pe candidatul maghiar la alegeri. Preotul Belciug are un caracter tare. Rămas văduv încă din primul an, se dedică total comunităţii. Visul său de a construi o biserică nouă în sat este urmărit cu tenacitate, iar romanul se încheie cu sărbătorirea prilejuită de sfinţirea bisericii. Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspecte monografice ale satului românesc tradiţional.: tradiţii legate de marile momente din viaţa omului (nunta, botezul, înmormântarea), obiceiuri de Crăciun, relaţii de familie, relaţii socio-economice, hora, jocul popular, portul, gura satului, cârciuma, instituţiile (biserica, şcoala), autorităţile. Comunitatea se conduce după legile statului austro-ungar, dar şi după legi nescrise. Căsătoriile se fac în funcţie de avere şi cu aordul părinţilor, iar fetele trebuie sa-şi apere virtutea. Încălcarea acestor norme are urmări tragice, cum este cazul Anei, alungată şi dispreţuită de toţi. Liviu Rebreanu îşi lasă personajele să acţioneze liber, să-şi dezvăluie firea, să izbucnească în tensiuni dramatice, să-şi manifeste modul de a gândi şi de a se exprima. Ion – personaj principal – un personaj monumental, realizat prin tehnica basoreliefului. Nimeni nu stă în calea acestui personaj a cărui existenţa este guvernată de verbele a râvni şi a poseda. Exponent al ţărănimii prin dorinţa de a avea pământ, el este o individualitate prin modul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre, pt. că Vasile Baciu şi Ion al Glanetaşului dobândiseră averea în acel fel, ci comportamentul său: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi umblă după nevasta lui George. Iniţial dotat cu o serie de calităţi, în goana sa pătimaşă după avere se dezumanizează treptat, iar moartea lui este expresia intenţiei moralizatoare a scriitorului. Cele 2 femei, conturate anitetic şi complementar, Ana şi Florica, reprezintă cele 2 obsesii ale personajului principal: averea şi iubirea. În încordarea lui de a le obţine, se confruntă, în plan individual-concret, cu Vasile Baciu şi cu George , iar în plan general -simbolic, cu pământul - stihie, respectiv, cu comunitatea ca instanţă morală. De aceea conflictul social este dublat de conflictul tragic. Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele (caracterizare indirectă). Fiind omniscient şi omniprezent, naratorul realizează portretul sau biografia personajelor (carcaterizare directă).

Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu. se individualizează prin câteva trăsături: - respectul pentru adevăr, de unde reiese obiectivarea şi realismul romanului; - precizia termenilor, acurateţea şi concizia exprimării; - sobrietatea stilului; - stilul anticalofil, lipsit de imagini artistice, întrucât crezul prozatorului era că „strălucirile artistice, cel puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi al mişcării de viaţă (…), e mult mai uşor a scrie frumos, decât a exprima exact.” George Călinescu – „Ion este un poem epic, (…) o capodoperă de măreţie liniştită”.

Mihail Sadoveanu – Baltagul

Adevărul este pentru Sadoveanu << viziune>> . Arta lui este vizionară. (Tudor Vianu)‘’ « Creanga de aur » este cea mai, cred, tulburatoare si fermecătoare carte a lui Sadoveanu, deci a prozei române. Ea este, dupa unghiul din care e privită, basm, roman istoric, parabolă, scrisoare sau o poveste de iubire. Planul real, concret sensibil e respectat cu stricteţe, critica socială e adancă şi evidentă. Multiplicitatea de structuri şi suprapunerea de planuri nu tulbură limpezimea epică si cursivitatea lecturii, nu există nici un ermetism narativ sau expresiv.’’ ( Paul Georgescu, ‘’Destinul interior’’, în ‘’Polivalenta necesară’’,1967 )

„Modalitatea artistică a „ Crengii de aur „ e diferită atât de aceea a romanelor sadoveniene din prima perioadă, cat şi de cea a Baltagului. […] Mulţi pot interpreta Creanga de aur ca un simplu basm: el este însa o povestire filozofică. În Creanga de aur singurul plan perceptibil este însa acela simbolic. În transparenţa fiintelor, a gesturilor, a cuvintelor, vedem ideea generală”. (Nicolae Manolescu, Condurul împărătesc şi ghetele roşii, în Arca lui Noe) Prin capodopera Baltagul (1930), Sadoveanu realizează o noua interpretare a mitului mioritic, versul-motto indicând sursa de inspiraţie: „Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă ş-un câne”.

Subiectul este simplu, păstrând elementele baladei: un cioban este omorât de doi tovarasi ai săi pentru a-i lua oile, dar femeia acestuia, apriga si inteligentă nu are linişte până nu află faptaşii şi nu-i pedepseşte după legea nescrisă. Intriga, după modelul romanului poliţist, pune în lumina vocaţia justiţiară a eroinei, descoperirea asasinilor şi demascarea acestora. Faptele se petrec spre sfarşitul secolului al XIX – lea, începutul secolului al XX – lea, într-o societate patriarhală, arhaică, în care apar însa elementele unei noi civilizaţii, cu alt gen de relaţii sociale, capitaliste.

Titlul romanului este simbolic. În sensul basmului arhaic, baltagul este unealta magică şi simbolică insuşită de răufacatori şi recucerită de erou, unealta care ramane pură, nepătată de sânge.

Compoziţia e determinată de semnificaţia carţii: infaţisarea unei societaţi de tip arhaic şi unui individ reprezentativ al ei, o lume esenţializată, lumea oamenilor de la munte, şi pe Vitoria Lipan, exponentul acestei lumi. Aşa cum apreciază criticul George Gana, „toată arta scriitorului, în ce priveşte compoziţia, stă în firescul întrepătrunderii continue a acestor doi termeni” (lumea satului arhaic pe care este proiectată eroina).

Romanul începe cu prezentarea sintetică a vieţii păstorilor (vechimea, felul de viată, psihologia), fixata intr-o cosmologie populară: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială si semn fiecărui neam. Pe ţigan l-a invaţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul. Dintre jidovi, a chemat pe Moise si i-a poruncit: Tu să scrii o lege; şi, când o veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; si după aceea să induraţi mult năcaz si prigonire; iar pentru aceasta eu am să las sa curgă spre voi banii ca apele. A chemat pe ungur cu degetul şi i-a ales, din cate avea pe lângă sine jucării: Iaca, dumitale iţi dau botfori şi pinteni şi raşina să-ţi faci sfârcuri la mustăti; să fii fudul şi să-ţi placă petrecerile cu soţii.S-a infăţişat şi turcul: Tu să fii prost, dar să ai putere asupra altora, cu sabia. Sârbului i-a pus în mână sapa. Pe rus l-a învrednicit să fie cel mai beţiv dintre toţi şi să se dovedească bun cerşetor si cântăret la iarmaroace”.Naraţiunea simplă, ar putea fi prezentată schematic în trei parţi: partea întâi, de la început, până la plecarea Vitoriei în căutarea lui Lipan (capitolul VII); prezentarea vieţii de la munte,

a lui Nechifor Lipan, gospodăria Lipanilor; întoarcerea argatului Mitrea şi a lui Gheorghiţa, coborât la vale, cu oile, asinii si dulăii la iernat, într-o baltă a Jijiei, întârzierea bărbatului ei, peste obicei, cunoaşterea şi „citirea” semnelor naturii; mersul femeii la părintele Dănilă, la biserică, să-i „cetească”; semnele care i se arată, care-i întăresc bănuiala ce intrase în ea „ca viermele”; mersul la baba Maranda, care avea „unele tainice ştiinţi şi meşteşuguri”; drumul la Piatra, popasul la mănăstire, la icoana Sfintei Ana; mersul la autorităţi pentru a-şi spune necazul. Partea a doua, începând cu capitolul VII, când Vitoria „are într-însa ştiinţa morţii lui Nechifor Lipan şi crâncena durere, se văzu totuşi eliberată de întuneric”; părintele Dănilă îi scrie jalba către autoritaţi; trimite fata, pe Minodora, cu zestrea la mănăstirea Văraticului, la călugăriţa Melania, sora a mamei Vitoriei; slujba făcuta de părintele Dănilă la biserică, pentru cei patruzeci de sfinţi mucenici din Sevasta; lăsarea gospodăriei în grija lui Mitrea; pregătirea de plecare. Firul naraţiunii urmează popasurile Vitoriei Lipan în căutarea adevărului despre bărbatul ei (la Bistriţa, la Bicaz, la han la Donea; la Călugăreni, nu departe de Piatra Teiului, la crâşma domnului David; la Fărcaşa, la Borca, la crâşma lui Iorgu Vasiliu, la Cruci, la Vatra Dornei şi înapoi; găsirea câinelui Lupu, în sat la Sabaşa; găsirea rămăşiţelor lui Nechifor Lipan între Sabasa şi Suha); a treia, şi ultima parte, stă sub semnul actului justiţiar, prezintă acţiunile Vitoriei pentru îndeplinirea datinei creştine şi cinstirea mortului, cercetarea legată de vinovaţi, în Sabasa şi Suha; întoarcerea acasă, la Măgura Tarcăului; pentru rânduiala praznicului, a celor cuvenite pentru mort, dovedirea şi pedepsirea vinovaţilor – datoria fată de „norma morală şi colectivă”. Tragedia, moartea lui Nechifor Lipan nu este însa obiectul carţii, ci numai pretextul ei: „obiectul” e lumea de tip arhaic a muntenilor.Structura monografic ă , mitic ă ş i simbolic ă . Realismul romanului.

Mihail Sadoveanu înfăţiseaza o lume esenţializat. Spaţiul cel mai larg revine lumii satului de munte: peisajul, datinile, oamenii. Viata oamenilor exprimă „un înalt nivel al spiritualităţii mitice româneşti, un cod moral şi filosofic unde guvernează adevărul”. Ritmul existenţei păstoreşti este dirijat de fenomenul transhumanţei, iar acesta urmăreste mişcarea marilor cicluri naturale: „păstori, turme, câini migrează în cursul anului, calendaristic, în căutare de paşune şi adăpost, întorcându-se la munte la date fixe”.

Scriitorul surprinde trăsăturile ce definesc aceasta colectivitate, oamenii de la munte, realist, obiectiv, fără lirism: „Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşitele lor de cuptor, placându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru (…) Aşa era şi acel Nechifor Lipan care acum lipsea”. Ei au o existenţă simplă, dar grea: „Munteanului î-i dat să-şi câştige pânea cea de toate zilele cu toporul ori cu caţa. Cei cu toporul dau jos brazii din pădure şi-i duc la apa Bistriţei; după aceea îi fac plute pe care le mână la Galaţi, la marginea lumii. Cei mai vrednici întemeiază stâni la munte. Acolo stau cu Dumnezeu şi cu singurătăţile, până ce se impuţinează ziua. Asupra iernii coboară la locuri largi şi-şi pun turmele la iernat în bălţi. Acolo-i mai uşoară viaţa ş-acolo ar fi dorit ea să trăiască, numai nu se poate din pricina că vara-i prea cald, ş-afară de asta, munteanul are rădăcini la locul lui, ca şi bradul”.

Gospodăria Lipanilor arată oameni cu îndeletniciri specifice muntelui, vremuri vechi, în care se practica înca schimbul de produse: „Avere aveau cât le trebuia: poclăzi în casă, piei de miel în pod, oi în munte. Aveau şi parale strânse într-un cofăiel cu cenuşa. Fiindu-le lehamite de lapte, brânză şi carne de oi sfârtecate de lup, aduceau de la câmpie legume. Tot de la câmpii largi cu soare mult aduceau făină de păpuşoi”.

Romanul lui Sadoveanu are un caracter mitic-bălădesc, înfăţişând o civilizaţie pastorală milenară, „Descrierea comunităţii arhaice de tip pastoral, ritmată de legi astronomice e completă, de la îmbrăcăminte şi alimentaţie, la credinţe şi relaţii ceremonioase sociale; nimic

esenţial nu e uitat, de la tainul anual al argatului, la bacşişul datorat autorităţilor, la sărbătorile de peste an”. Evenimentele fundamentale din viaţa omului şi ceremoniile lor sunt prezente şi descrise în roman: cumătria de la Borca, la Cruci – nunta, în care tradiţia e plina de strălucire: „Fugeau săniile cu nuntaşii pe gheata Bistriţei. Mireasa şi druştele cu capetele înflorite; nevestele numai în catriniţi şi bundiţi. Bărbatii împuşcau cu pistoalele asupra brazilor, ca să sperie şi s-alunge mai degrabă iarna. Cum au văzut oameni străini pe drumul de sus, vorniceii au pus pinteni şi le-au ieşit înainte cu năframile de la urechile cailor fâlfâind. Au întins plosca şi-au ridicat pistoalele. Ori beau în cinstea feciorului de împarat şi a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară pe loc”. Dar Baltagul rămâne, în ultima analiză, romanul unui suflet de munteancă, văduva Vitoria Lipan, „pentru care îndatoririle mortuare pentru soţul ei, răpus de lotrii ciobani, când se dusese după negoţ de oi, la Dorna, sunt comandamentele exprese, ce nu-i dau răgaz până când nu-şi află soţul răpus şi nu-i dă creştineasca înmormântare, în aceeaşi măsură în care Antigona înfrunta pe Creon şi merge cu bună stiintă la moarte, dorind să dea fratelui urgisit, Polinice, împăcarea mormântului”.

Vitoria Lipan, munteancă de la Măgura Tarcăului, trăieşte viaţa aspră a oamenilor de la munte. În timp ce bărbaţii îşi câstigau pâinea muncind la pădure, cu toporul ori cu caţa, pricepuţi oieri, cunoscând taina laptelui acru si-a brânzei de burduf, „femeile trăgeau lâna în fusălai. Uneori, Vitoria se ducea singură la câmpie şi încărca faina de păpuşoi în desagi pe cinci căluti”. Pe cel din frunte călărea „bărbăteşte”. Viata femeilor de la munte este grea, uneori „stau văduve înainte de vreme”, ca dânsa. Vitoria, eroina principală, „nu e o individualitate, ci un exponent al speţei”.

Scriitorul dezvăluie neliniştea eroinei datorate întârzierii (73 zile), peste obicei, a lui Nechifor Lipan, „dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani”, plecat la Dorna să cumpere oi. În aceste ceasuri grele, de căutare a adevărului despre omul ei, marea descoperire a Vitoriei rămâne însă păstrarea tinereţii, iubirii.

Tema fundamentală, axul romanului, în jurul căruia sunt polarizate timpul şi spaţiul, este căutarea adevărului în labirintul său interior (labirintul, metafora căutării). „Tensiunea lăuntrică de care e cuprinsă Vitoria o face să descopere un timp şi un spaţiu numai al ei; din labirintul ei interior răzbat gânduri, nelinişti, toate hotărârile şi acţiunile ei”. Pentru Vitoria, timpul stătu; îl însemna totuşi cu „vinerele negre”, în care se purta de colo-acolo fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură; e un chip al durerii, căci Vitoria „se desfăcuse încet-încet de lume şi intrase oarecum în sine”. Plină de „gânduri”, de „patimă şi durere”, ea se socotea „moartă, ca şi omul ei care nu era lângă dânsa”. Deşi pare aceeaşi, în exterior, viata ei interioară se adânceşte. Îşi adaptează comportamentul în funcţie de comandamentele interioare. Întreaga strategie a Vitoriei se desfasoară între două coordonate fundamentale ale cunoaşterii: stiinta semnelor, „vocea anotimpului”, în deplin acord cu „vocea experienţei morale (intuitivă şi profetică), care se completează şi se desfasoară paralel”. Primele semne rău prevestitoare sunt visele: cel dintâi vis, care „a împuns-o în inimă ş-a tulburat-o”, i-l arată pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea; altă dată l-a visat rău, „trecând o apă neagră… Era cu faţa încolo”. Un semn este şi glasul lui Lipan,, venit din memoria ei afectivă, „dar nu putea să-i vadă chipul”, deci sincronizarea nu are loc. Vitoria nu măsoară vremea cu calendarul, ci cu semnele cerului. Ea intelege semnele naturii. Elementele naturii îndeplinesc o funcţie simbolică(vântul, dumbrăvencile, cocoşul – dau semne). Vitoria este o sinteză de spiritualitate străveche românească, ea respectă cu sfinţenie datina moştenită din vechime, manifestată in viata cotidiană, sau la evenimente cruciale (nunti, botezuri, inmormântări). Modul de viată moştenit din strămoşi, are automatismele lui, pe care Vitoria le respectă. Sfaturile gospodăresti date argatului, masa luată înaintea plecării evidenţiază automatismele vieţii cotidiene, dar şi meticulozitatea pregătirii pe drum. Vitoria reconstituie drumul făcut de bărbatul ei, toate mişcările lui sunt reluate. Ea îndeplineşte judecata dreaptă, fără de care sufletul ei n-ar fi avut odihnă. Deznodământul ilustrează reacţiile etice fundamentale ale sufletului ţărănesc patriarhal. Femeia îşi îngroapă bărbatul

după datină. Restabilirea justiţiei se împlineşte cu o măreţie rituală. Odată împlinită datoria către cel ucis, totul reintră in tiparul vieţii tărăneşti: „Ş-apoi, după aceea ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte le-am lăsat”.

Comportamentul eroinei cuprinde o întreaga filozofie de viată, un echilibru şi o măsură în toate, fără nici o târguire, moştenite din asprimea vieţii din vremuri imemoriale.

Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi

Primul autor remarcabil de proză subiectivă, promotor în dramaturgie al conflictelor de idei, eseist percutant, gânditor modern este Camil Petrescu.Autenticitatea este esenţa noului în creaţia literară a autorului,a carui inspiraţie către autenticitate conferă ”momente autentice de simţire” în roman.Înscriindu-se în modernismul lovinescian al epocii, ale cărui noi direcţii îşi propuneau sincronizarea literaturii române cu literatura europeană Camil Petrescu se va inspira din mediul citadin şi va crea eroul intelectual lucid, analitic şi introspectiv.

Prin romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, ca şi prin estetica privitoare la această specie, Camil Petrescu a înnoit romanul românesc interbelic prin sincronizarea cu literatura universală.

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, fluxul conştiinţei, memoria afectivă, naraţiunea la pers I, luciditatea autoanalizei, anticalofismul, dar şi autenticitatea definită ca identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii, ca experienţă nepervertită, cu trăire febrilă.

Romanul este scris sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Încă din primele propoziţii se observă că scriitorul a optat pentru perspectiva subiectivă a naratorului personaj, frecventă în romanul modern. Naratorul este egal cu personajul, iar viziunea lui este „împreună cu”, o viziune cu focalizare internă presupunând implicarea naratorului în evenimente.

Discursul se derulează la persoana I, punctul de vedere este subiectiv şi unic, astfel că cititorul cunoaşte celelalte personaje numai în măsura în care ele sunt reconstituite şi conturate de personajul narator. Este interesant că menţinând naraţiunea constant în unghiul persoanei I, personajul narator e un om „fără faţă”. Nu beneficiază de un portret fizic, în schimb este extrem de reliefată structura lui afectivă morală.

Textul narativ este structurat în două părţi precizate în titlu, care indică temele romanului şi cele două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist: dragostea şi războiul. Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eşuate (dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela), partea a doua, construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmăreşte experienţa de pe front, în timpul primului război mondial. Prima parte este în întregime ficţională, în timp ce a doua valorifică jurnalul de campanie a autorului („Toate întâmplările din volumul doi le-am trăit aievea, alături de regimentul meu”), articole şi documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate.

Unitatea romanului este asigurată de unicitatea conştiinţei care analizează efectele celor două experienţe în plan interior şi de un artifiu compoziţional dat de faptul că primul capitol relatează fapte petrecute în acelaşi plan temporal cu faptele din cartea a doua.

Romanul se deschide şi se închide sub semnul incertitudinii chinuitoare: la început a bănuiala că Ela îl înşeală, iar la sfârşit apare neîncredere în propria putere de judecată: „...şi totuşi îmi trece prin minte ca un nour de întrebare; dar dacă nu-i adevărat că mă înşală...”, „dar nu, sunt obosit şi mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată.”.

Subiectul romanului să impresia unui epic lpsit de densitate. Evenimentele exterioare sunt relativ puţine deoarece predomină analiza şi interpretarea lor. Capitolul I, „La

Piatra Craiului, în munte”, are valoare de expoziţiune pentru că trasează cadrul spaţio-temporal al evenimentelor şi prezintă protagonistul cu modul său de a înţelege iubirea ca pe un sentiment absolut. Ştefan Gheorghidiu se află concentrat pe front şi asistă la o discuţie despre dragoste care-i declanşează rememorarea iubirii lui eşuate. Se evidenţiază unghiul absolutizant din care priveşte iubirea, considerând-o „un proces de autosugestie”, „o relaţie în care îndrăgostiţii au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt.”

Intriga este marcată în prima frază a capitolului al doilea, „Diagonalele unui testament”, „Eram însurat de doi ani şi jumătate...”. Aici se deschide retrospectiva iubirii, Gheorghidiu, student la Filozofie, s-a căsătorit cu Elsa, o frumoasă studentă la Litere, orfană, aflată în grija unei mătuşi. Iubirea lui se naşte ca un amestec de vanitate şi duioşie: „iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie; iubeşti pt că ştii că asta o face fericită.” Recunoaşte, mai apoi, că e vorba şi de orgoliu: „...începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri...”. Căsătoria le aduce un trai modest, dar armonios până când o moştenire lăsată de unchiul avar, Tache Gheorghidiu, tulbură apele familiei. Implicarea Elei în discuţiile despre bani i se pare lui Gheorghidiu nepotrivită; „...aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuţii vulgare...”. Ela se prinde tot mai mult în mondenităţi, ceea ce atrage criza cuplului. Totul culminează cu o excursie la Odobeşti de Sfinţii Constantin şi Elena; când ea acordă atenţie specială unui anume domn G pe care Gheoerghidiu îl bănuieşte că i-a devenit amant. Înrolat pe front, cere două zile de permisie ca să-şi verifice bănuielile.

Cartea a doua cuprinde experienţa cunoaşterii morţii; imaginea războiului este demitizată, frontul apare haotic, absurd, pretutindeni se întinde moartea, viaţa e la cheremul hazardului, iar eroismul e înlocuit de instinctul supravieţuirii. Gheorghidiu constată cu amărăciune „...nu mai e nimic omenesc în noi...”; drama războiului eclipseasză total drama personală. Rănit, revine la Bucureşti cu sentimentul eliberării de trecut spre care priveşte indiferent, hotărât să se despartă de Ela: „...i-am spus că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi; de la lucruri personale, la amintiri; adică tot trecutul...”.

Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăieşte drama îndrăgostitului de absolut, Filozof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa. Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscut de cititor decât în măsura în care se reflectă în această conştiinţă. În acest sens, Ela este cel mai „misterios” personaj din roman prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de subiectivismul personajului-narator. De aceea, cititorul nu se poate pronunţa asupra fidelităţii ei sau dacă e mai degrabă superficială decât spirituală. N. Manolescu afirmă că „Nu Ela se schimbă, ci felul în care o vede Ştefan”.

Relatarea şi povestirea sunt înlocuite în proza modernă cu analiza şi interpretarea, de unde impresia de epic evenimenţial sărac în favoarea analizei. Stilul anticalofil pentru care optează romancierul susţine autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de limbajul cotidian pe care o provoca limbajul personajelor din romanul tradiţional.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman al experienţei atât la nivel formal, prin structură şi tehnici narative, cât şi la nivelul conţinutului. Autorul recurge la personajul – narator şi la perspectiva actorială, înlocuind naratorul omniscient şi perspectiva auctorială. Abandonează cronologia liniară în favoarea memoriei care ordonează relatarea faptelor. Inserează în a doua parte a romanului paginile din jurnalul de front ţinut de autorul concret şi atribuit eroului fictiv. Primul roman camilpetrescian urmăreşte cele două experienţa ale eroului, iubirea şi războiul, filtrate prin aceeaşi conştiinţă, care cunoaşte şi se cunoaşte prin acest proces de analiză.

Romanul a constituit o noutate absolută în epoca interbelică. Cunoscător al diferitelor

teorii filosofice şi ştiinţifice care circulau în epocă, admirator declarat al operei lui Marcel Proust, Camil Petrescu creează primul personaj – narator din literatura română preocupat să înţeleagă în ce constă diferenţa între realitate şi autosugestie, între absolut şi relativ.

Opţiunea autorului pentru naraţiunea la persoana I, a cărei consecinţă imediată este limitarea perspectivei narative la un punct de vedere strict subiectiv şi, deci, renunţarea la privilegiul omniscienţei, marchează începutul unei noi ere în istoria romanului românesc. Alcătuit din două părţi care n-au între ele decât o legătură accidentală ( în opinia lui George Călinescu), acest volum inedit ca structură narativă în peisajul epocii este – după opinia lui Perpessicius - , romanul „unui război pe două fronturi”: cel al iubirii conjugale şi cel al războiului propriu-zis, ceea ce-i pricinuieşte eroului „un neîntrerupt marş, tot mai adânc în conştiinţă” ( Perpessicius )

În prefaţa de la ediţia din 1955 a romanului, intitulată Cuvânt înainte după un sfert de veac, Camil Petrescu mărturiseşte că „dacă partea întâia a acestui roman e o fabulaţie, e adică născocită […] şi deci eroul Ştefan Gheorghidiu cu soţia lui sunt pură ficţiune, în schimb se poate afirma că partea a doua a cărţii, aceea care începe cu întâia noapte de război, este construită după memorialul de companie al autorului, împrumutat cu amănunte cu tot eroului”.

Opera ilustrează concepţia estetică a scriitorului despre roman. Camil Petrescu şi-a expus concepţia despre proza „nouă” în numeroase articole, dintre care unul dintre cele mai importante este Noua structură şi opera lui Marcel Proust. Acest studiu oferă unul dinte cele mai interesante puncte de vedere asupra romanului formulate în epocă. Autorul se dovedeşte un subtil teoretician, apt să surprindă în cele mai mici amănunte mecanismul genului romanesc. Pentru Camil Petrescu, literatura – şi mai ales romanul – reflectă spiritul epocii sale ( Teorie şi roman ).

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ilustrează preocuparea scriitorului pentru a obţine iluzia autenticităţii vieţii reale, pentru coborârea acţiunii romanului de pe „scenă” în stradă, adică în viaţa cotidiană, familiară cititorului.

Acţiunea , complexă, se desfăşoară pe două coordonate temporale – una trecută ( a rememorării relaţiei personajului – narator cu Ela ) şi una în desfăşurare ( a experienţei de pe front a lui Ştefan Gheorghidiu ). Momentul în care Ştefan Gheorghidiu scrie despre sine şi despre relaţia sa cu Ela nu poate fi precizat. Impresia cititorului este că Gheorghidiu începe să-şi noteze dubla experienţă în perioada concentrării la Dâmbovicioara ( şi, de aceea, tot ce se referă la căsătorie, la testament, la neînţelegerile ulterioare cu Ela poate fi considerat ca aparţinând planului trecut ) şi o continuă pe durata primelor săptămâni de război. Ultimele rânduri par scrise ceva mai târziu, în orice caz după un timp de la rănirea lui Gheorghidiu şi lăsarea lui la vatră. Între capitolele întâi şi şase ale primei părţi, pe de o parte, şi cele şapte ale părţii a doua, pe de alta, există totuşi o diferenţă minimă, dar sesizabilă, de ton, care indică o distanţă temporală diferită între diegeză şi povestire. Această distanţă e mai mică în capitolele despre război. Aici apar anticipările ( prolepsele ), ca şi cum momentul în care naratorul notează un lucru, acesta nu s-a petrecut realmente, fiind numai probabil. Schimbarea rapidă şi neanunţată a momentului în care naratorul scrie întâmplările susţine ideea că nu se poate vorbi, decât cu îngăduinţă, de un jurnal ţinut la zi. Aspectul de jurnal e înşelător, deoarece autorul amestecă, în jurnal, elemente pur romaneşti.

Cu privire la forma pe care naratorul o dă povestirii sale, se poate remarca aspectul de jurnal al romanului. În prima parte, forma narativă adoptată rămâne incertă, mai aproape de memorialistică ( „În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat…” ), decât de autobiografie (care ar pretinde păstrarea neschimbată a momentului în care sunt relatate evenimentele ); nici partea a doua nu clarifică lucrurile până la capăt. „Jurnalul” conţine multiple artificii romaneşti, „temporalitatea e indecisă” ( Nicolae Manolescu ). Aşadar, este de remarcat experienţa narativă pe care o propune autorul cititorului, la un prim nivel de receptare a textului.

Centrul de interes al conflictului principal al romanului se deplasează de la exteriorul

evenimentelor plasate în preajma şi în timpul Primului Război Mondial la explorarea interiorităţii personajului principal, prins în mirajul propriilor iluzii despre dragoste, despre căsătorie şi despre femeia ideală. Personajul – narator parcurge două experienţe de viaţă, care îi modifică lumea interioară.

Experienţa iubirii, care dă substanţă primei părţi a romanului, este actualizată prin rememorarea relaţiei lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela. Artificiul compoziţional din incipitul romanului – discuţia de la popota ofiţerilor referitoare la un fapt divers din presa vremii ( un soţ care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat ) – permite aducerea în prim plan a unei dintre temele principale ale romanului – problematica iubirii.

Discuţia de la popotă este pretextul unei ample digresiuni, pe parcursul căreia Ştefan rememorează etapele evoluţiei sentimentului care l-a unit cu Ela. Toate faptele şi evenimentele din roman sunt prezentate dintr-o perspectivă unică, subiectivă: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală. Din cauza asta, nu puteam să-mi dau examenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanţa unei rochii, şi din informarea lăturalnică despre cine ştie ce vizită la vreuna din mătuşile ei. Era o suferinţă de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanţă”. Naratorul nu spune ( şi nu o va face nici mai târziu ) nimic altceva în afară de bănuielile lui. Tot ce află cititorul despre Ela şi despre relaţiile dintre soţi provine din această sursă, care e departe de a putea fi considerată infailibilă sau, măcar, obiectivă. Ştefan Gheorghidiu recunoaşte de la început că are bănuiala infidelităţii Elei şi că această bănuială îi trezeşte în suflet cumplite îndoieli. Pe de altă parte, personajul este conştient că îşi agravează suferinţa prin interpretarea tendenţioasă sau prin exagerarea celor mai mărunte fapte. Cu alte cuvinte, Gheorghidiu însuşi se recomandă ca narator necreditabil al întâmplărilor. De aceea, toate informaţiile cu privire la modificarea comportamentului Elei după primirea moştenirii de la unchiul Tache nu pot fi interpretate ca exacte. Este posibil ca ea să se schimbe doar în ochii gelosului ei soţ. Schimbarea din viaţa tânărului cuplu aduce în jurul Elei prezenţe masculine mult mai apte, în opinia lui Ştefan, de a o cuceri; astfel, gelozia lui poate fi rezultatul competiţiei mai vii decât înainte. Situat exclusiv în interiorul perspectivei lui Gheorghidiu, cititorul nu va şti niciodată cu certitudine dacă Ela şi-a modificat cu adevărat sentimentele faţă de soţul ei, înşelându-l cu G. sau dacă nu e vorba decât despre imaginaţia unui bărbat neîncrezător şi orgolios. Ceea ce se modifică neîndoielnic este atitudinea naratorului ( Ştefan Gheorghidiu ) în raport cu eroina, chiar dacă, uneori, el urmăreşte să-i creeze cititorului iluzia că se află în posesia celor mai sigure fapte şi interpretări.

Iubirea lor ia naştere sub semnul orgoliului. Chiar dacă la început Ela nu îi plăcea, Ştefan se simte, treptat, măgulit de interesul pe care i-l arată „una dintre cele mai frumoase studente de la Universitate”. Admiraţia celor din jur este un alt factor care determină creşterea în intensitate a iubirii lui Ştefan: „Începusem totuşi să fiu mulţumit faţă de admiraţia pe care o avea toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente.” Pasiunea se adânceşte în timp, iar faptul că Ela trăieşte o admiraţie necondiţionată pentru viitorul ei soţ contribuie la crearea iluziei că relaţia lor are o bază solidă. Pentru Ştefan Gheorghidiu, iubirea nu poate fi decât unică, absolută. Sentimentul pe care îl trăieşte în raport cu Ela devine raţiunea sa de a fi, modul de a se împlini în plan spiritual: „să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toţi, să fii atât de necesar unei existenţe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al fiinţei mele.”

Moştenirea de la unchiul Tache schimbă cercul relaţiilor celor doi. Lumea mondenă, în care Ela se va integra perfect, este, pentru Ştefan, prilejul de a trăi suferinţe intense, provocate de gelozie. Dacă în prima parte a relaţiei lor iubirea stă sub semnul orgoliului, treptat, sentimentul care domină devine gelozia.

Relaţiile dintre cei doi soţi se modifică radical, iar tensiunile, despărţirile şi împăcările devin un mod de existenţă cotidian până când Ştefan este concentrat, în preajma intrării României în război. Ela se mută la Câmpulung, pentru a fi mai aproape de el, iar relaţia lor

pare să intre, din nou, pe un făgaş al normalităţii. Chemat cu insistenţă la Câmpulung, Ştefan obţine cu greu permisia, dar descoperă că Ela e interesată de asigurarea viitorului ei în cazul morţii lui pe front. Când îl vede pe G. pe stradă, e convins că Ela îl înşală, deşi nu are nicio dovadă concretă, aşa cum nu a avut, de altfel, niciodată. Pentru Gheorghidiu, eşecul în iubire e un eşec în planul cunoaşterii. Analiza mecanismului psihologic al erosului, semnificativă pentru toţi eroii lui Camil Petrescu, este dublată de o radiografie a tuturor conflictelor interioare. Personajul recunoaşte că e hipersensibil, că nu poate fiinţa în limita canoanelor, dar nu acceptă ideea că realitatea propriei conştiinţe nu e valabilă în plan exterior.

Confruntat cu experienţa-limită a războiului care redimensionează orice relaţie umană, Ştefan Gheorghidiu îşi analizează retrospectiv şi critic întreaga existenţă. Drama erotică este reevaluată din perspectiva experienţei războiului. Întors în prima linie după cele câteva zile petrecute la Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu participă la luptele de pe frontul Carpaţilor cu sentimentul că este martor la un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatanţilor, ci pe haosul şi absurditatea situaţiei – şi are – sub ameninţarea permanentă a morţii – revelaţia propriei individualităţi, ca şi a relativităţii absolute a valorilor umane: „ Îmi putusem permite atâtea gesturi până acum – mărturiseşte naratorul -, pentru că aveam un motiv şi o scuză: căutam o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă şi deci nici o putinţă de realizare sufletească…” Finalul romanului consemnează despărţirea definitivă de trecut a eroului. „Ultima noapte de dragoste” pe care o petrece alături de Ela marchează înstrăinarea definitivă de trecutul propriu şi recunoaşterea eşecului în planul cunoaşterii. Cititorul care speră să afle, în final, dacă Ela i-a fost infidelă, este dezamăgit. Deşi citeşte un bilet anonim care îl informează despre trădarea Elei, personajul – narator nu verifică informaţia, ceea ce întreţine dincolo de paginile romanului enigma relaţiei complexe care se stabileşte între cei doi soţi. Sentimentul de indiferenţă care îl domină pe erou este evident în renunţarea „la tot trecutul” în favoarea femeii care şi-a pierdut aura de feminitate misterioasă şi atrăgătoare.

Prezenţa unui personaj-narator unic determină particularităţi narative. Toate evenimentele banale relatate au însemnătate numai pentru cel care le relatează. Numai în lumina conştiinţei o după-amiază obişnuită de vară dobândeşte o importanţă covârşitoare, se converteşte „într-o zi imensă”, în care „întâmplările astea mici, amănunţite până în fracţii de impresie” ajung să fie simţite „printre cele mai importante din viaţa mea”. Având în vedere acestea, se poate spune că totul are importanţă doar pentru cel care trăieşte. De aici, întrebarea asupra motivaţiei scrierii romanului, pe care şi-o pune însuşi personajul-narator: „Astăzi, când le scriu pe hârtie, îmi dau seama, iar şi iar, că tot ce povestesc nu are importanţă decât pentru mine, că nici nu are sens să fie povestite”. Fraza explicitează poziţia naratorului, care e pus în situaţia să explice de ce povesteşte pentru a fi crezut. Naratorul din roman nu are conştiinţa limpede a actului său. Poate scrie din nevoia mărturisirii, ca să-şi uşureze sufletul, sau din dorinţa de a înţelege mai bine ce s-a întâmplat. În roman nu se oferă nici un indiciu cu privire la motivaţia scrisului.

Finalul deschis îi oferă cititorului încă un prilej de a se regăsi în experienţa personajului – narator. Incertitudinea planează atât asupra portretului Elei, cât şi asupra evoluţiei personajului principal ( într-o notă de subsol din romanul Patul lui Procust se oferă informaţia că Ştefan Gheorghidiu a ajuns în faţa Curţii Marţiale ). Autorul adoptă această convenţie narativă pentru a susţine modernitatea construcţiei romaneşti. Ştefan Gheorghidiu devine parte integrantă în viaţa cititorului, care îl simte aproape, având aceleaşi experienţe şi trăiri ca şi personajul care trăieşte în interiorul universului imaginar.

Enigma Otiliei George Calinescu

Realismul a apărut în Franţa, în a doua jumătate a secolului al XIX- lea, ca reacţie anti-romantică. În literatura realistă dispar întâmplările şi personajele excepţionale, pentru a se face loc observaţiei asupra tipurilor umane caracteristice pentru societatea vremii. Scriitorii realişti consideră că trebuie să dea o reprezentare veridică realităţii, să prezinte cu obiectivitate adevă-rul, să observe existenţa reală. Aceştia se îndreaptă către viaţa socială, prezentând omul în strânsă legătură cu aceasta, ca un produs al mediului în care trăieşte. Prezentarea societăţii tre-buie să fie sinceră, adevărată, lipsită de orice idealizare. Ei se arată preocupaţi de a cerceta şi prezenta mecanismul social într-un mod cât mai complet, scoţându-i în evidenţă articulaţiile cele mai puţin vizibile. Acordă o deosebită importanţă amănuntelor semnificative, consacrând pagini întregi descrierilor minuţioase ale oraşelor , cartierelor, caselor, interioarelor, vestimen-taţiei personajelor sau trăsăturilor fizice. Descriu mediul şi îşi prezintă personajele într-un mod cît mai impersonal cu putinţă, încercând să facă neobservată prezenţa lor în operă. Stilul tinde spre precizie şi sobrietate. Se cultivă epicul, iar dintre speciile literare, romanul se află în prim-planul preocupării scriitorilor realişti, deoarece descriu viaţa într-un limbaj adecvat fiecărui mediu social.

Proza este o formă a discursului artistic, al unui autor care, prin intermediul naratorului, prezintă un univers fictiv. Poartă mărcile stilului beletristic: limbaj figurat, sensuri conotative, cultivarea afectelor, dezvoltarea funcţiei poetice a limbajului etc.; presupune existenţa acţiunii şi personajelor; acţiunea este relatată de un narator; apar anumite moduri de expunere: naraţiunea, dialogul, monologul,descrierea. Poate fi clasificată în funcţie de mai multe criterii, cum ar fi : în funcţie de curentul literar, de modalitatea estetică adoptată etc.

Literatura presupune o selecţie a bogăţiei de fapte oferite de realitate. În realism această selecţie ia şi forma personajelor tipice, reprezentative pentru o întreagă categorie umană şi so-cială. Proza realistă are ca trăsături: reprezentarea veridică a realităţii contemporane scriitoru-lui,a societăţii sub determinismul social – economic;veridicitatea, plasticitatea, caracterul critic, tipicitatea, construcţia liniară şi monografică, perspectiva obiectivă, interesul pentru culoarea locală, preocuparea pentru social,stilul sobru şi impersonal. Personajele sunt caractere urmări-te evolutiv, iar trăsăturile de caracter, viciile şi complexele psihologice se cristalizează de-a lun-gul acţiunii şi sunt motivate social sau prin istoria individuală(educaţie, relaţii cu părinţii, apar-tenenţa la o clasă socială etc.). Apar noi modele de caractere, dintre care arivistul devine tipul literar cel mai adesea întâlnit.

Romanul realist este inspirat din lumea de zi cu zi, pe care autorul îşi propune să o recree-ze, să o reflecte ca într-o oglindă în toată complexitatea ei, respectând principiul cauzalităţii şi al coerenţei. Personajul este cel care susţine firul epic al romanului, este o instanţă importantă a discursului narativ, este implicat în aproape toate conflictele, este exponenţial pentru o cate-gorie socială, este previzibil în acţiunile sale. Incipitul renunţă la convenţii şi estompează gra-niţa dintre realitate şi ficţiune. Conflictul este generat de dorinţa de parvenire a unui personaj; de lupta pentru putere, pentru o poziţie socială, pentru obţinerea unei moşteniri, apare mai puţin iubirea. Finalul nu coincide întotdeauna cu deznodământul, reia unele date din incipit; poate presupune un dialog sau o replică prin care se rezumă lumea ficţiunii; este închis, însă prefigurează unele evenimente care nu sunt relatate în roman,dar oferă posibilitatea continuării acţiunii într-o altă operă. Naraţiunea se desfăşoară obiectiv, de la relatarea omniscientă la notaţia succintă, lipsită de comentariile autorului.

Ca reprezentaţi, realismul îi are pe următorii scriitori celebri: Stendhal, H. Balzac, Ch. Dickens, N. Gogol, G. Flaubert, L. Tolstoi, I. L. Caragiale, I. Slavici, L. Rebreanu, G.

Călinescu.

I. Introducere despre operă

Enigma Otiliei, scris în 1938, este al doilea roman al lui G. Călinescu după Cartea nunţii. Constituie o revenire la formula obiectivă de roman, la metoda balzaciană, devenind un roman polemic, dar şi o ilustrare a concepţiei sale despre curentele literare. Roman realist, de inspira-ţie citadină este o creaţie balzaciană, care prezintă viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului XX. Dincolo de măştile simbolice care se preumblă în această lume se întrevede, gra-vitând în jurul eroilor, viziunea realistă. Cititorul poate decupa la nesfârşit scene de viaţă reală, fiecare aducând cu sine ceva din atmosfera lumii evocate, din moda timpului, din psihologia personajelor. Nu întâmplător afirmă N.Manolescu că “la Călinescu este un balzacianism fără Balzac”, deoarece acesta nu scrie pur şi simplu balzacian, ci descoperă polemic balzacianismul într-un moment în care romanul se schimbase.

Această capodoperă nu se reţine printr-o curgere firească a acţiunii, printr-o gradare minu-ţioasă a tensiunii şi a evoluţiei personajelor, ci prin arta deosebită a autorului de a surprinde realitatea la un moment dat şi de a realiza scene de viaţă autentică, în care de fiecare dată per-sonajul principal este altul. Oferă o amplă frescă socială, surprinzând medii de viaţă diferite, re-date veridic, în imagini de mare autenticitate. Plecând de la experienţe de viaţă, creează un uni-vers verosimil, în care se mişcă oameni vii.

Enigma Otiliei este, în spirit balzacian, o reconstrucţie, un roman de critic, în care realis-mul , balzacianismul şi obiectivitatea devin program estetic.

Ion Bălu consideră romanul o “scriere realistă cu infuzii romantice şi ecouri ale curentelor de avangardă, asimilate organic într-o compoziţie clasică[…], consacrând în câmpul literelor autohtone indiscutabila vocaţie epică a unui creator, căruia nu i se poate nega efortul de a tran-scende banalul cotidian”.

N. Manolescu afirmă : “realismul balzacian nu e documentar, ci vizionar, ştiinţa lui fiind din speţă poetică a romantismului. Şi oricum, acest realism presupune, din punct de vedere socio-logic, o anumită încredere profundă în forţele de afirmare din societate…. La Călinescu , balza-cianismul este redescoperit polemic, întru-un moment în care romanul se schimbase o dată cu clasa socială care-i dăduse naştere.”

În viziunea critică a lui Pompiliu Constantinescu, “ EnigmaOtiliei este construită cu un meşte-şug sigur,pe mai multe planuri, şi cu o detaşare epică întru totul stăpână pe materialul uman, atât de divers şi de închegat în fizionomia lui…. A procedat clasic, după metoda balzaciană a faptelor concrete, a experienţei comune, fixând în nişte cadre sociale bine precizate o frescă din viaţa burgheziei bucureştene…. Romanul este centrat pe mobila psihologiei a unui adolescent în plină criză de creştere şi formare a personalităţii; pe această mobilitate, ca pe o axă de orien-tare, se organizează întâmplările epice, se dezvăluie caracterele marcante sau brusc puse-n mişcare de personagiilor cu o structură bine definită.”

II. Sursa de inspiraţie, construcţia subiectului şi a discursului narativ.

Toate scrierile pornesc de la un amănunt real, autobiografic sau împrumutat dintr-o bio-grafie susceptibilă. Romanul „Enigma Otiliei” de G. Călinescu este inspirat dintr-un jurnal de al său,în care era notat următoarele cuvinte: “Vineri 12.II, a murit Tinca, una din mătuşile Casei cu molii. A alunecat şi ea pe gheaţă în acel portic de lemn putred şi a căzut mortal, dacă n-a avut mai degrabă un atac apoplectic. Cu un an înainte, Jenică căzuse la fel.[…] Nu m-am dus la în-mormântare. Azi Tinca doarme pentru prima noapte eternă, în noul culcuş. Un roman despre nulitatea vieţii lor ar fi foarte interesant: Istoria soţilor Popescu. A auzit că Bică Simion, fratele, a invadat cu numeroşii lui copii casa, dibuind banii şi luând lacom din ei. Şi când a murit Tache – acelaşi lucru: muierile s-au închis în casă şi au căutat banii. Distrugerea unei familii care nu există prin individualităţi, ci prin congregaţie e

impresionantă, mai ales când se întrevede lim-pede dispariţia ei “. Prin urmare, aceste evenimente, de un comic macabru, au generat ideea romanului şi au fundamentat tipurile

Opera literară este un roman prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu conflict complex la care participă numeroase personaje. Este un roman realist prin: temă, struc-tură, specificul secvenţelor descriptive, realizarea personajelor tipologice, caracterul critic, luxul de amănunte, caracterul monografic, senzaţia de fapt trăit.

Tema romanului este viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului XX, zugrăvită în datele ei esenţiale, cu relaţii şi tipologii specifice. Roman al unei familii şi istorie a unei moş-tenirii, este realist - balzacian prin subtemele moştenirii, paternităţii şi căsătorii.

Moştenirea este cea care declanşează şi mobilizează energii umane în continuă înfruntare, dar şi cea care hotărăşte mai multe destine. Aglae, Aurica, Stănică sunt personajele care vor averea; Pascalopol şi Felix încearcă să dobândească banii pentru Otilia,iar ea este indiferentă în această luptă pentru moştenire. Jocul de cărţi din casa lui moş Costache,discuţiile aprinse; miş-cările şi gesturile groteşti fac din personaje nişte caricaturi. În fragmentul în care este înstrăinat avutul lui moş Costache sau în care sunt căutaţi banii bătrânului, scriitorul înregistrează gestul febril, atmosfera încordată, astfel încât firul epic se reduce la fraza : “Moş Costache este un avar care, înspăimântat de sora lui, Aglae, şi de familia ei, nu va reuşi să lase averea Otiliei, avere pe care va pune mâna arivistul Stănică Raţiu”.

Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, ilustrează subtema balzaciană a paternităţii, concretizat în ra-portul dintre părinţi şi copii(Costache – Otilia, Pascalopol – Otilia etc.), dar mai ales în deter-minările ei social-economice. De aici şi observaţia lui Ov. S. Crohmălniceanu că fiecare dintre personaje, inclusiv Stănică Raţiu, devin “părinţii” Otiliei, pentru că îi hotărăsc destinul. Otilia se află în centrul romanului, în jurul căreia gravitează celelalte personaje, fiind prezentate şi ipos-taze false ale părinţilor autentici. Aglae este întruchiparea mamei vitrege : “Oricât ar părea de bizar, Aglae se numără şi ea printre „părinţii” Otiliei . De departe, sora lui moş Costache îi priveghează fetei, ca un geniu rău, viitorul”(Crohmălniceanu). Stănică este numit “Caţavencu paternal”, deoarece sentimentele sale faţă de Otilia sunt pur demagogice, avocatul dorind doar averea fetei. Moş Costache reprezintă paternitatea redusă la o simplă datorie, iar Pascalopol este cel care asemenea unui părinte o protejează, dar care oscilează nesigur între sentimentul erotic şi cel de paternitate : “Drama Otiliei e că Pascalopol nu poate să o protejeze părinteşte decât sub forma maritală. El, ca să-i fie tată, trebuie să-i devină soţ”(Crohmălniceanu). Paterni-tatea este, de pildă,expresia nemijlocită a însuşi principalului creator; prin zămislirea de urmaşi se perpetuează viaţa şi capătă sens o filozofie a biologicului. Totodată, presupune un întreg sis-tem etic, al răspunderii conţinute în calitatea de tată şi în cea de fiu Moş Costache este primul care-şi exercită misiunea de protector al orfanilor. Faţă de Otilia ar avea toate motivele să se simtă îndatorat, pentru că averea mamei sale i-a rămas lui. El do-reşte sincer să-i asigure viitorul, dar este zgârcit, şi aceasta capătă o importanţă capitală în ac-ţiunile sale. Ca toţi avarii se teme de lume, se ţine mereu în gardă, este suspicios, ascuns. Amâ-nă mereu ideea de a o înfia pe Otilia, nu îndrăzneşte să treacă pe numele ei ceva din multele lui imobile, imaginează tot felul de combinaţii complicate care să o pună pe fată la adăpost din punct de vedere material. Bătrânul nu se poate despărţi de banii săi, vinde casele pentru a pre-face totul în bani lichizi, dar se pregăteşte iarăşi să clădească. Îi încredinţează lui Pascalopol trei pachete de bancnote ca să le depună la bancă în contul lui Otilia, dar se răzgândeşte, amintin-du-şi că mai are nişte bani de încasat şi e mai bine să-i depună pe toţi odată.

Pascalopol nu-şi poate realiza instinctul patern decât într-o expresie erotică. O luciditate amară îl face să vadă că această rudenie include o ambiguitate fatală. El propune o întrecere leală, deoarece ştie că va câştiga. Otilia va veni până la urmă cu el, de aceea are tăria să aştepte. Ştie că nu câştigă decât o iluzie şi că aceasta, ca orice fată tânără, se simte atrasă

acum de matu-ritatea sa, dar, devenind femeie va descoperi adevărata dragoste şi-l va părăsi.

Aglaie se numără şi ea printre “părinţii Otiliei”, oricât de bizar ar părea. Deşi s-ar părea că nu are nici o urmă de simţ familial, ea crede orbeşte în puterea legăturilor de rudenie. Numai că le concepe ca un drept, care nu presupune nici o obligaţie, de aceea îşi îngăduie orice în numele rudeniei. Este de observat că doar în relaţiile cu străini păstrează umbra unor convenienţe so-ciale. Cu ai ei, se poartă fără înconjur, pe principiul că rudele nu ţi le poţi schimba, şi ele trebuie să te tolereze aşa cum eşti. Are o mărginire atotştiutoare, plină de “experienţă” agresivă. Toate prejudecăţile ei se referă la un fel de bun-simţ trivial,la opinia “lumii”,prin lume înţelegându- se mediocritatea burgheză. Dispreţuieşte îndeletnicirile intelectuale: “Facultatea este pentru băieţi de bani gata”. Pentru Otilia, “baba absolută” este o adevărată întruchipare a tot ceea ce pare mai odios,iar pentru Aglaie, aceasta este o principală rivală a copiilor ei, o prefăcută capabilă să-l ducă pe moş Costache până acolo încât să-şi dezmoştenească nepoţii, o dezmăţată care-i suflă mereu “partidele” Auricăi.

Printre toţi cei care au pretenţia să hotărască soarta orfanei, Stănică Raţiu ocupă locul principal, pentru că de la început este prezentat într-o formidabilă impostură. Are particularita-tea să se ridice exclusiv prin relaţiile de familie, făcând în interiorul lor politică revendicativă. Forţa principală stă în arta cu care el practică o demagogie, de ordin familial. Tupeul vine din enormul său sentiment de intimitate cu lumea din jur. Volubilitatea acestuia are atâta intensi-tate vitală încât ridică arta de a trivaliza orice lucru şi de a-l umfla fantastic la o adevărată per-fecţiune.

Între Felix şi Otilia se creează o afecţiune care stă sub semnul situaţiei familiale a eroilor. Este o dragoste între doi orfani cu tot felul de sublimări. Otilia are faţă de Felix atenţii părinteş-ti. Aceasta îi mărturiseşte la rândul său că a găsit tot ce i-a lipsit în copilărie. Pentru Felix este o enigmă, deoarece nu o înţelege. Amestecul de luciditate şi ştrengărie, de onestitate şi uşurinţă este tot o enigmă. Forma de amor mistic care ia naştere între cei doi tineri, sentimentul de soli-daritate cu care se protejează reciproc, trădează o psihologie specifică orfanilor însetaţi de ocro-tirea paternă şi sunt predispuşi să încurce planurile afectelor.

Căsătoria este o coordonată esenţială în roman, deoarece face parte din preocupările per-sonajelor, iar prin această „legătură” se poate ajunge în sferele cele mai înalte ale societăţii. Ea devine un mijloc de „chivernisire”, de câştigare a unei poziţii şi este coborâtă de pe piedestalul spiritual în straturile cele mai umbrite ale existenţei. Chiar suflete ca Felix şi Otilia nu se vor putea realiza pe plan matrimonial, din cauza mediului viciat în care îşi duc existenţa. Un întreg lanţ de eforturi materiale şi spirituale se desfăşoară în vederea realizării căsătoriei. Real sau imaginar, “toţi pot deveni parteneri”:Felix – Otilia, dar pe Felix îl visează ca soţ sau ca iubit Georgeta şi Aurica; Pascalopol – Otilia, dar pe Pascalopol îl doreşte Aurica; Lili – Titi, Titi – Ana, Titi – Georgeta; lui Stănică nu-i este indiferentă Georgeta, cu care se va căsători după ce pune mâna pe avere, dar nutreşte gânduri ascunse pentru Otilia. Obsesia căsătoriei o are Auri-ca, fata bătrână, care se plimbă pe străzi, merge la nunţi, la ghicitoare, la preot, pentru a se întâlni cu persoana care o va cere de soţie. Personajele cu care vine în contact prezintă interes în ipostaza că i-ar putea deveni parteneri : Felix, Pascalopol, Weissmann, dacă nu prin lege şi credinţă, cel puţin ca iubit. Titi, după divorţul cu Ana Sohaţki, rămâne un veşnic pretendent la căsătorie. Aglae ţine un întreg discurs în jurul aceleiaşi idei : toate femeile sunt fără cap, bărba-ţii se lasă cuceriţi de femei,iar toate fetele care reuşesc să se mărite sunt dezmăţate. Slăbiciunea pentru copii este şi ea în funcţie de realizarea sau nerealizarea matrimoniului:afecţiunea pentru Olimpia durează până la căsătoria cu Stănică Raţiu; Aurica iese din sfera preocupărilor ei când îşi dă seama că aceasta va rămâne fată bătrână; lui Titi, ultimul copil, speră să-i găsească o ne-vastă potrivită. Stănică spune că “ familia e ţărişoara lui”, iar Pascalopol e un obsedat de ideea matrimoniului, nerealizându-se ca soţ şi ca tată.

Structurat în douăzeci de capitole lungi, este alcătuit din două planuri narative, care urmăresc destinul personajelor, prin acumularea detaliilor. Primul plan urmăreşte destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia medicina. Aici trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia, pe care o cunoaşte din corespondenţa lui Costache Giurgiu-veanu, unchiul său, care trebuia să-i fie tutore şi să-i administreze bunurile lăsate de tatăl său care murise. În casa lui moş Costache, unde va locui, îl va cunoaşte pe Pascalopol, un moşier, cu maniere alese, şi clanul Tulea ce locuieşte în vecinătatea casei lui Costache. Felix o iubeşte pe Otilia, dar este gelos pe Pascalopol, nelipsit din preajma fetei, a cărui prezenţă este necesară, prin generozitatea şi cavalerismul rafinat. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar vrea să-l ajute să se rea-lizeze în cariera lui ştiinţifică, intuindu-i cu maturitate şi luciditate ambiţia, dorinţa de a ajunge cineva. Plimbările cu trăsura la şosea împreună cu Pascalopol, capriciile şi luxul satisfăcute cu generozitate subtilă şi discretă de către acesta, instinctul feminin precoce, inteligenţa şi discer-nământul practic, izvorât dintr-o existenţă timpurie nesigură, o fac pe Otilia să-l accepte pe Pascalopol drept soţ. Neînţelegând modul de a gândi al Otiliei, Felix o consideră o enigmă. El va studia cu seriozitate, va deveni medic şi profesor universitar, făcând o căsătorie strălucită. Otilia va rămâne o amintire, o imagine a eternului feminin. Al doilea plan prezintă clanul Tulea,care vor să pună mâna pe moştenirea lui Giurgiuveanu, fiind mobilul principal al tuturor acţiunilor care se desfăşoară. Fac eforturi pentru a o înlătura pe Otilia, fiica vitregă a lui moş Costache, fata celei de a doua soţii, crescută de acesta fără acte de adopţie. Atacând-o pe Otilia cu infinite răutăţi, clanul cunoaşte declinul familial: Aglae nu reuşeşte să pună mâna pe banii lui Costache, pentru că îi furase Stănică, ginerele ei, de sub saltea, la al doilea atac cerebral; Stănică renunţă la Olimpia care-l plictisea şi nu ţinea pasul cu ritmul său alert şi imprevizibil de arivist, prefe-rând-o pe Georgeta, o femeie uşoară, dar prezentabilă, inteligentă, care-i va înlesni relaţii „înal-te”, în lumea Bucureştiului; Titi va divorţa de Ana, evoluând psihic spre o idioţenie vizibilă( se legăna din ce în ce mai mult); Aurica va rămâne tot nemăritată şi nerealizată.

Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal “într-o seară de la începutul lui iulie 1909” şi spaţial prezintă principalele personaje, sugerează conflictul şi trasează principale-le planuri epice. Finalul este închis, bine definit, prin rezolvarea conflictului şi este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Cos-tache, din perspectiva lui Felix.Descrierea minuţioasă a străzii Antim, pustie şi întunecată, surprinde, prin aspectul “bi-zar”, varietatea arhitecturii, amestecul de stiluri, ferestre neobişnuite de mari, lemnărie vopsită care se “dezghioca”, care făceau din strada bucureşteană “o caricatură în moloz a unei străzi italice”. Exteriorul casei lui Giurgiuveanu este prezentat în detalii semnificative, sugerând calitatea şi gustul estetic : imitaţii ieftine, intenţia impresionării prin grandoare, vechimea şi starea dezolantă a clădirii, geamurile pătrate erau acoperite cu hârtie translucidă pentru a imita vitraliile de catedrală; ferestrele erau de o înălţime absurdă, acoperişul “cădea cu o streaşină lată, totul era în cel mai antic stil”; zidăria era crăpată şi scorojită, din crăpăturile casei, ieşeau buruie-nile”. Atenţia este apoi concentrată pe un detaliu al casei, uşa, descrisă amănunţit: de lemn um-flat şi descleiat, imensă, de forma unei ferestre gotice. Aspectul neîngrijit, degradarea clădirii trimit la conturarea imaginii despre proprietar. Nu era o perdea la geamurile pline de praf, uşa cea uriaşă se mişca aproape singură şi scârţia îngrozitor. Asemenea descrieri minuţioase sunt relevate şi pentru conturarea altor caractere. Mobilele, veşmintele prefigurează caracterul, ex-primă o atmosferă de viaţă, de intimitate, iar educaţia şi instrucţia personajului, temperamen-tul acestuia.

Acţiunea începe cu fixarea timpului şi spaţiului, în care este prezentat tânărul de 18 ani, Felix Sima, care cutreierând străzile, încerca să găsească casa unchiului său din Bucureşti. In-trând pe strada Antim atmosfera întunecată şi vântul nu par a-l stingheri în căutarea unei case cu cat superior. Intrând pe o portiţă mică tânărul descoperi curtea interioară a acelei case puţin deosebită de celelalte şi bătând la o uşă se văzu nevoit să intre într-o anticameră

cu scări. Trăgând de clopoţel, i se înfăţişă un bătrân care la început nu-l recunoscu şi astfel tânărul se văzu nevoit să mai analizeze încă o dată din afară toate casele. În cele din urmă îndrăzni să revină în casa în care presupuse că stă unchiul său, domnul Costache Giurgiuveanu şi fiica sa Otilia. La a doua încercare Otilia îl recunoscu pe Felix şi-l invită (în casă) într-o odaie înaltă unde jucau căr-ţi la o masă rotundă mătuşa sa, Aglae Tulea, fiica sa Aurica şi un domn mai în vârstă, chiar foar-te elegant, domnul Pascalopol. Ruşinat, Felix, se retrase pe o canapea de pluş roşu, unde desco-peri alături un bărbat brodând. Era soţul doamnei Aglae, Simion. Otilia îi dărui lui Felix două prăjituri drept cină şi apoi se îndreptă spre domnul Pascalopol, analizându-l. În cele din urmă descoperi pe degetele acestuia un inel foarte frumos pe care acesta il făcu cadou. Obosit de drum, Felix este condus în camera Otiliei de către aceasta, pentru a se odihni.

Dimineaţa Felix se trezeşte în acorduri de pian, după ce noaptea o petrecuse destul de ten-sionat amintindu-şi de moartea mamei şi apoi de tatăl său, doctorul Sima, care îl părăsise şi el curând lăsându-i moştenirea în mâinile lui Costache, cumnatul său. Felix descoperă la pian pe Otilia care îi cântă „Chanson russe”şi „Rapsodia ungară” de Liszt, iar apoi îl invită pe tânăr în grădină.Felul jucăuş al Otiliei îl surprinde pe Felix. Grădina destul de mare adăpostea un chioşc de fier unde Otilia se şi opri invitându-l pe Felix să stea şi el. Pentru câtva timp tânărul rămase prizonierul fetei, care-l plimba prin întreaga casă îndeletnicindu-se în special cu probarea gar-derobei. Marina, o rudă îndepărtată a lui moş Costache se ocupa de curăţenia casei şi de mân-care. Spre seară Felix primi de la un factor poştal o scrisoare adresată Otiliei Mărculescu. Nu-mele îl surprinse deşi nu primi nici un răspuns la această enigmă. În curând se dovedi rolul domnului Pascalopol în această casă. Leonida era un vechi prieten al lui moş Costache, care acum juca rolul unui tată adoptiv pentru Otilia, plimbând-o peste tot cu trăsura şi oferindu-i tot felul de cadouri inclusiv alimente pentru restul familiei care nu se ruşina să le accepte. Dintre toţi, singurii care păreau revoltaţi erau cei din familia Tulea, cu precădere mătuşa Otiliei şi Aurica care nu încetau să-şi găsească un motiv pentru a o jigni.

Otilia îi povesteşte lui Felix trecutul lui Simion, care uneori devenea foarte agitat din prici-na unei tinereţi în care avusese parte de multe scandaluri cu Aglae pentru multe femei cu care acesta îşi petrecea timpul. Felix este invitat de Aurica la Familia Tulea. Spre deosebire de casa unchiului Costache, aici el descoperă o curăţenie izbitoare. Pereţii casei sunt decoraţi cu tablou-ri în ulei, majoritatea copii, pentru care Simon şi Titi, fiul acestuia au o mare pasiune. Felix, curios de enigma numelui Mărculescu descoperă soarta Otiliei care nu era cu mult diferită de a sa. Fata a rămas orfană de mică şi a fost crescută de tatăl său vitreg, moş Costache, căci mama o avea din prima căsătorie. Pascalopol o cunoscuse şi pe mama sa şi de atunci îi ajutase foarte mult şi de aceea Otilia îi purta o stimă deosebită. Felix este invitat de Aglae să-l mediteze pe Titi care rămase corigent deşi avea douăzeci şi doi de ani. Aurica găseşte această ocazie nemaipome-nită pentru a se ataşa de Felix. Titi se dovedi a fi un copil menajat de familie, ocrotit de Aglae şi care făcea parte dintre acei băieţi mediocrii care nu ştiau decât să râdă pe seama profesorilor. Aurica, deşi trecută de prima tinereţe încerca să-şi ascundă vârsta prin aplicarea prea multor farduri.Îşi petrecea zilele plimbându-se pe calea Victoriei în încercarea de a-şi găsi un băiat care să o placă. Pentru moment Felix era victima sa, fiind nevoit s-o însoţească în plimbări.

Cu timpul, Felix se obişnuieşte cu această stranie familie, devenind şi el mai independent şi mai ambiţionat în clădirea unei cariere strălucite urmând facultatea de medicină. Banii necesari pentru anumite cărţi îi sunt procuraţi de Otilia, moş Costache dovedindu-se prea zgârcit. Felix se simte tot mai atras de Otilia pe care o admiră şi cu care petrece din ce în ce mai mult timp. Vizita făcută domnului Pascalopol îi dezvălui luxul şi eleganţa unui adevărat nobil. Descoperi în persoana moşierului atât un rival cât şi un prieten. Noaptea, Otilia urcă în camera lui Felix şi-l convinse să accepte propunerea lui Pascalopol de a-l însoţi amândoi la ţară.Felix acceptă în cele din urmă de dragul Otiliei.

La începutul lunii august, Olimpia, cel mai mare copil al Aglaei îşi face apariţia acasă îm-preună cu Stănică, iubitul ei, cu care avea un copil. Simion nu-şi recunoaşte fiica şi refuză să-i dea o casă de locuit şi zestrea sa. Stănică, prin minciuni şi scrisori adresate domnului Pascalo-pol cum că se împuşcă, reuşi să strângă ceva bani de la toţi şi să-l înduplece pe Simion pe motiv că mai are câteva luni de trăit să-i dea zestrea Olimpiei.

Călătoria făcută de la gara Ciulniţa până la moşia lui Pascalopol îi impresionează pe cei doi. În drum spre conac sunt asaltaţi de o turmă de bivoli. Casa amenajată în stil rustic atrage aten-ţia oaspeţilor. Otilia e dornică să guste toate plăcerile de la ţară urcându-se în hambare şi scăldându-se într-un lac. Moşierul e reţinut de numeroase treburi, timp în care Felix profită de compania Otiliei mărturisindu-i dragostea, dar şi temându-se de puterea financiară a moşieru-lui. După două săptămâni cei doi se hotărăsc să vină acasă. Între timp, fiul Olimpiei şi al lui Stă-nică, Aurel Raţiu, moare, iar tatăl înduioşat îi publică în ziar decesul amintind toate rudele, în speranţa de a obţine cât mai mult sprijin financiar.

Felix, student acum în anul întâi la medicină, se vede reîntors din nou victima criticilor aduse de Aglae şi de Aurica la adresa lui, care nu se purtase ca un gentleman făcând-o să spere atâta timp că o va cere de soţie. Titi pare cuprins de febra amorului şi îi face avansuri nepoliti-coase Otiliei, care se supără şi se ceartă cu Aglae. Aceasta nu mai veni deloc pe la moş Costache spre întristarea acestuia şi bucuria fetei. Titi nu pare a fi intimidat de aceste evenimente, conti-nuând să copieze cărţi poştale, deşi între timp era şi el student la belle-arte. Stănică este cel care pare din ce în ce mai interesat de soarta lui moş Costache bănuind că acesta ar avea o mare avere şi aducându-l, în scopul obţinerii acesteia prin tratament, pe un oarecare doctor Vasiliad ca să-l examineze. Singurul care urmăreşte planul este Pascalopol, avertizându-l de altfel pe bătrân.

Între Felix şi Otilia se clădeşte o relaţie de profundă prietenie şi ataşament. Felix îi mărtu-riseşte iubirea, iar Otilia pare şi ea înduioşată însă priveşte totul în mod copilăresc dovedind şi mai multă inocenţă în ceea ce face. Grija sa pentru Felix pare mai mult a unei surori. Ruşinat, Felix îşi pune pe hârtie toate patimile sale într-o scrisoare adresată Otiliei, însă ea nu-i dă nici un răspuns. Mâhnit lipseşte de la prânz, iar Otilia alarmată porneşte în căutarea lui, găsindu-l la Băneasa. Acolo ea îi mărturiseşte iubirea, dar e conştientă de mediocritatea oricărei fete de a putea simţi pasiuni atât de măreţe şi îl sfătuieşte pe Felix să-şi clădească o carieră strălucită. Îndemnat de acest impuls, băiatul perseverează mult dedicându-şi timpul studiului. Timpul pe-trecut împreună şi discuţiile avute încep să devină ceva comun şi obişnuit între cei doi. Într-un moment de gelozie, Felix o roagă pe Otilia să nu se mai întâlnească cu Pascalopol, însă tot el, invitat de acesta la el acasă, îşi dă seama de greşeala făcută faţă de Otilia, care asemeni mamei sale are nevoie de luxul şi de mofturile burgheziei de la acea vreme. Pentru ea, viaţa e o conti-nuă sărbătoare, iar conflictele cu moştenirea lui moş Costache încep să o obosească din ce în ce mai mult. Felix este sărutat prima dată de Otilia când îi comunică acesteia că-l va mai putea ve-dea pe domnul Pascalopol asigurat şi de fată şi de acesta că între ei nu se va petrece nimic dato-rită vârstei. Sohaţchi, un coleg de facultate al lui Titi, îl atrage pe acesta în familia sa căsătorin-du-l cu sora lui Ana. Familia lui Titi şi în special Aglae acceptă cu greu această idee pentru ca în cele din urmă mutarea celor doi într-o casă, Ana să devină independentă şi să ceară divorţul pe baza împotrivirii de caracter. Titi refuză la început, însă sfaturile mamei îl răzgândesc.

Felix este nerăbdător până la majorat dorind să plece cu Otilia şi cu banii primiţi drept moştenire de la tatăl său. În casă discuţiile despre adopţia Otiliei de către moş Costache declan-şează un nou val cu scandaluri din partea Aglaei. În cele din urmă fata pare scârbită de ura acesteia şi-i cere lui moş Costache să nu mai ajute pe nimeni evitând astfel tribunalele cu care-l ameninţase Aglae pe fratele său.

Renunţând la adopţie, Otilia pleacă cu Pascalopol la moşie, spre surprinderea lui Felix care rămâne dezamăgit şi se refugiază în braţele unei curtezane Georgeta cunoscută la un

res-taurant prin Stănică.

Ajutat de un profesor universitar, Felix înaintează în carieră fiind primit spre invidia tutu-ror într-un ospiciu pentru unele cercetări. În urma acestor decrementări scoate un articol în limba franceză pe care însă numai un profesor universitar i-l laudă. Vizitele făcute Georgetei se înmulţesc aflând cu ocazia acestora şi trecutul fetei care nu era cu mult diferit de al Otiliei. Ră-masă şi ea orfană de mamă cunoscuse o mamă vitregă care o pervertise învăţând-o să preţu-iască luxul şi să ţină companie bărbaţilor, însă ea rămase în adânc credincioasă vieţii cu familia pe care de altfel şi-o dorea. Stănică profită de această slăbiciune a ei şi o prezintă lui Titi care atras fizic de frumuseţea sa o invită acasă unde îi promise Aglaei că o va lua de soţie.

Felix primeşte o carte poştală de la Otilia care se afla la Paris cu Pascalopol, pe care o co-munică şi lui moş Costache, iar mai târziu se hotărăşte să-i scrie o scrisoare. Stănică încearcă să oprească vânzarea imobilului unde domnul Iorgu îşi avea restaurantul pentru a profita de servi-ciile acestuia, însă Felix pune capăt acestor şantaje, ducându-l într-o zi pe moş Costache în bi-roul domnului Iorgu şi ajutând astfel la încheierea afacerilor între cei doi. Moş Costache începe să-l preţuiască din acel moment din ce în ce mai mult pe Felix, deşi bani nu-i acorda decât printr-un contract de împrumut din propriul său fond. Simion începe să se poarte tot mai ciu-dat şi îi dăruieşte lui Felix un caiet cu însemnările sale.

Stănică este din ce în ce mai dornic să divorţeze de Olimpia. Felix, deranjat de gândurile lui Titi de a se căsători cu Georgeta îi dezvălui acesteia trecutul domnului Tulea spre revolta aces-tuia care este dornic al întâmpina într-o luptă iscată întâmplător. Ultima dată când Felix merge la Georgeta se întâlneşte cu un bătrânel simpatic care nu pare deloc surprins de indiscreţia pro-dusă şi se prezintă drept generalul Păsărescu. Stănică şi familia Tulea se simt datori de a-i tri-mite o carte poştală Otiliei în care Simion se semnează drept „Iisus”.

Felix are ocazia să-l cunoască pe Weissmann, un coleg de facultate care-i trezeşte pasiuni nebănuite pentru poezie. Discuţiile avute cu acesta îi dezvăluie situaţia materială dificilă a stu-dentului, dar şi spiritul practic al acestuia, care face injecţii şi consultă diferite persoane pentru a-şi întreţine fraţii şi surorile. Cina la restaurantul domnului Iorgu în cinstea aniversării fiicei sale minore îi reunesc la aceeaşi masă pe Georgeta cu generalul, pe Stănică,Olimpia, Aglae, Titi, Felix şi moş Costache. Aglae pare foarte interesată de viitorul fiicei celor două gazele în speran-ţa că o va căsători cu Titi, în timp ce Felix se simte din ce în ce mai jignit de purtările Georgetei.

La început, după o uşoară criză, familia Tulea ignoră purtările lui Simion, care începuse să aiureze şi să mănânce multă pâine, însă văzând că situaţia devine insuportabilă, Aglae ajutată de Stănică şi de Weissmann îl duc la un sanatoriu. Titi se află în centrul atenţiei pentru Aglae care urmăreşte să-l însoare cât mai bine spre dezamăgirea Auricăi şi a Olimpiei. La întoarcearea din Franţa, Pascalopol îi dezvăluie lui Felix şi Otiliei misterul comportamentelor bizare ale Aglaei înfăţişând prin exemplele unei familii pe care o cunoscuse în tinereţe concepţia unor femei mediocre, incapabile a-şi împărţi iubirea între copii şi tatăl lor. Stănică face o vizită lui moş Costache şi lui Felix aducându-le în casă nişte colegi necunoscuţi de Felix pe care îi pune să-l examineze pe bătrân. Îşi manifestă în acelaşi timp un interes deosebit faţă de studiile lui Felix pentru a avea un pretext să-l urmărească pe moş Costache. Cel mai mult pe Felix îl supără comportamentul celor două domnişoare care încep să cânte fără îndemânare la pianul Otiliei.

Trecutul lui Stănică şi familia sa numeroasă sunt prezentate prin prisma unei vizite a aces-tuia la o mătuşa a sa pe nume Agripina. Aici se întâlneşte cu rudele sale bogate faţă de care simte o oarecare invidie şi profită de ocazie pentru a împuţina porţelanurile mătuşii sale. O ne-poată a sa de 16 ani pe nume Lili îşi manifestă dorinţa de a se căsători, iar Stănică il recomandă tatălui acesteia pe Felix Sima, în special pentru că dorea a aduce în rândurile familiei sale şi oa-meni culţi. Ajuns acasă cumpără nişte prăjituri Olimpiei şi află de fuga lui

Titi de acasă.

Felix visează că Otilia cântă la pian, însă spre surprinderea sa totul pare a fi realitate. Revă-zându-se, cei doi povestesc îndelung în timp ce Felix se simte tot mai atras de Otilia şi de schim-barea acesteia devenită mai rotundă la faţă, mai feminină şi mai enigmatică. Felix regretă că nu profitase de ocazia pe care Otilia i-o dăruise înaintea plecării cu Pascalopol, dormind la el în cameră. Moş Costache are planurile sale cu cei doi tineri începând să adune materiale de con-strucţii pentru o casă unde cei doi, Felix şi Otilia aveau să stea după moartea sa. Stănică îi face cunoştinţă lui Felix cu Lili spre supărarea lui Titi care este atras de fată şi nu înţelege de ce toate sunt atrase de băiatul doctorului Sima.

Din cauza unei uşoare insolaţii şi a efortului, moş Costache are un atac, în urma căruia toa-tă familia Tulea îşi petrece două zile în casa bătrânului ignorând boala acestuia. Pascalopol adu-ce un doctor avizat, profesor la universitate, care recomandă multă linişte şi odihnă bolnavului. Doctorul Vasiliad îşi simte periclitată prezenţa de un nou rival. Moş Costache se însănătoşeşte şi îi alungă din casă pe toţi cei din familia Tulea fiind de acord cu propunerea lui Pascalopol de a deschide un cont în bancă pe numele Otiliei cu suma de 300000 lei, însă nu-i dă banii, încre-zându-se în sănătatea sa. Moşierul însă deschide contul şi depune în el 100000 lei pe numele Otiliei.

După infarct moş Costache devine din ce în ce mai speriat de moarte, la aceasta contribu-ind şi Stănică care îi povestea tot felul de nenorociri. Consultă diferiţi doctori, urmează chiar un tratament cheltuind bani pe medicamente şi invită şi preoţii să-i sfinţească casa. Vinde apoi anumite imobile şi aduce în casă o menajeră pe nume Paulina, dar care nu stă mult pentru că bătrânul îi descoperă interesul faţă de averea sa. Aurica se spovedeşte preotului Ţuică, mărturi-sindu-i dorinţa de a se căsători cu un evreu şi anume cu Weissmann care îi recomandase anu-mite tratamente cosmetice. Într-o seară jocul de cărţi devine din nou una din delectările familiei.

Stănică o îndeamnă pe Otilia să-l convingă pe Felix să se căsătorească cu Lili. Moş Costa-che are un nou atac cerebral care îl aduce mai aproape de moarte. În plină criză este găsit de Otilia şi Felix, întins pe duşumea, iar aceştia îl îngrijesc cu devotament. Poate şi-ar fi revenit dacă Stănică nu ar fi insistat ca Otilia să mai iasă din casă, lăsându-l pe bătrân singur. Aceasta părăseşte casa pentru scurtă vreme, exact în momentul în care Felix era plecat la cursuri, iar Stănică întră în camera bătrânului şi ia cu forţa bani de sub saltea, iar bătrânul moare. După ce-l înmormântează, între rude începe o luptă teribilă pe lucrurile din casă, mai ales că banii nu erau de găsit. Aglae transportă lucrurile de valoare în casa sa pe ascuns. Stănică divorţează de Olimpia şi se căsătoreşte cu Georgeta, iar apoi intră în politică. Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol cu care pleacă la Paris. Felix, cu ocazia războiului, devine doctor şi apoi profesor universitar şi se căsătoreşte bine intrând în cercuri înalte. Se întâlneşte întâmplător cu Pascalopol pe tren şi află că acesta a divorţat de Otilia, care acum era căsătorită cu un om bogat din Buenos Aires. Fotografia arătată nu mai aduce nimic din ceea ce odinioară era Otilia. Amintirile acelei idile se năruiesc în cuvintele lui moş Costache: „Aici nu stă nimeni”.

Scriitorul devine o voce auctorială care,omniscientă şi omniprezentă fiind,ştie totul despre fapte şi oameni, prezentând obiectiv relaţiile de familie. Naratorul comunică prin postura de spectator şi comentator, şi se ascunde în spatele măştilor sale, care sunt personajele. Acesta ne conduce pe noi, cititorii, prin capitală, însoţindu-l pe Giurgiuveanu sau pe Felix, poposeşte la conacul lui Pascalopol sau la casa din Bucureşti a acestuia; îl urmăreşte pe Stănică în aşteptarea unei şanse şi pe Aurica în căutarea unui bărbat; ştie despre aventura lui Felix cu Georgeta şi despre căsătoria lui Titi cu Ana; o înfăţişează pe Otilia urmându-şi destinul, după ce călătorise la Paris; comentează anii de formare a lui Felix; îl lasă pe Stănică Raţiu să se bucure de averea obţinută prin furt.

Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre cele două familii înrudite, care sugerea-ză

universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, po-sesorul averii, şi Otilia, adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima,fiul surorii bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia medicina şi locuieşte la tutorele său legal, moş Costache. Un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familia Giurgiuveanu afecţiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mică şi dorinţa de a avea o familie care să-i umple singurătatea. Moştenirea este cea care declanşează conflictul etic şi social; este un suprapersonaj care trezeşte patimi, agită spirite, incită la răzbunări.

A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcătuit din soţul Simion Tulea, cei trei copii ai lor : Olimpia, Aurica, şi Titi. În această familie pătrunde Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei.

Toate acestea duc la concluzia că romanul călinescian se înfăţişează ca o sinteză a elemen-telor, detectabilă şi în modalităţile compoziţionale, adică naraţiune, descriere, dialog.

“Enigma Otiliei” este un roman realist – balzacian prin: prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii bucureştene de la începutul secolului XX; motivul paternităţi, moştenirii şi căsă-toriei; structură, specificul secvenţelor descriptive(observaţia şi detaliul semnificativ; rolul vestimentaţiei şi al cadrului în caracterizare),realizarea unor tipologii, veridicitatea, utilizarea naraţiunii la persoana a-III-a.

Personajele sunt concepute potrivit gândirii estetice a scriitorului, care pledează pentru “căutarea permanenţelor în scopul de a atinge universalul”, fiind conturate după un ideal pro-priu de umanitate, confruntându-le cu „o schemă”, cu „un canon”. Tipologia personajelor este de esenţă clasicistă, conturate realist. Sunt caractere dominate de o singură trăsătură funda-mentală, tipuri general-umane de circulaţie universală, cum ar fi: avarul, arivistul,baba absolu-tă. Modalităţile de caracterizare a personajelor sunt cele specifice romanului realist, de unde şi impresia de verosimil: realizarea potretului fizic, descrierea mediului ca motivare comporta-mentală, caracterizarea indirectă, dedusă din fapte, atitudine şi limbaj, caracterizarea directă prin proiectarea imaginii în percepţia altor personaje. Principalele personaje se definesc esen-ţial din primul capitol, în cadrul unei reuniuni de familie,iar personajul căruia i se încredinţează romanul de conştiinţă – oglindă parcurge un mic moment epic de unul singur. Ele sunt modela-te după calapoadele timpului în care trăiesc, materia lor psihică a luat formele proprii unei anu-mite societăţi, unui anumit stadiu de civilizaţie.

Personajul central al romanului, către care converg toate energiile, din motive şi interese diferite, este Costache Giurgiuveanu, tutorele Otiliei şi al lui Felix, fratele Aglaei. Moştenirea devine centrul demersului narativ, Costache Giurgiuveanu, la rândul său, posesorul banilor râvniţi de propria familie, se conturează ca personaj principal.

Este tipul avarului, înscriindu-se în descendenţa lui Hagi-Tudose al lui Delavrancea sau Harpagon al lui Molière, dar se distanţează de acestea prin încercarea de a-şi depăşi condiţia. George Călinescu îşi apără personajul, negând înscrierea lui în şirul avarilor, aducând ca argu-ment faptul că Giurgiuveanu este umanizat de dragostea lui sinceră pentru Otilia, chiar dacă nu reuşeşte să şi-o materializeze. Spre deosebire de avarii cunoscuţi în literatură, Giurgiuveanu mai este menţinut de acesta în zona maniilor decât a patimei pentru aur. Costache are o vârstă înaintată, dar speră să poată trăi mult. Este un însetat de bani, şi de viaţă. Are multă afecţiune pentru Otilia, dar practic nu întreprinde nimic pentru a-i asigura viitorul şi nici pentru a o înfia. Pentru moş Costache banul reprezintă un scop în sine, el fiind reprezentativ ca personaj, pentru tipul burghezului avar. Avariţia lui se manifestă începând de la privaţiuni personale (îmbrăcă-minte, hrană, interdicţia de a fi chemat doctorul pentru consult, chiar şi în caz de boală) până la gesturi doar aparent generoase, cum ar fi cel de a-i construi Otiliei o casă, după un plan arhitectural întocmit de el.

Drumul personajului de-a lungul romanului include fapte, întâmplări, discuţii la care ia parte, vorbe surprinse în treacăt şi gesturi care-l definesc şi-l fac tot mai viu. De exemplu, neac-ceptând ideea unei servitoare, căci aceasta ar însemna un sacrificiu bănesc, moş Costache o ţine pe Marina, femeie celibatară, slabă de minte, dar oarecum rudă, pentru al îngriji. Acceptă pre-zenţa şi sfaturile lui Pascalopol, iar pe “fe-fetiţa” lui o iubeşte sincer, pentru că “o sorbea umilit din ochi şi râdea din toată fiinţă lui spână când fata îl prindea în braţele ei lungi”. Umanizându-şi oarecum personajul, Călinescu se îndreptează de modelul balzacian,păstrându-l într-o sferă care stârneşte râsul, şi compasiunea, iar mai apoi, sau deloc, indignarea. Fata exercită asupra lui o mare influenţă. Otilia atenuează atât cât este posibil răutăţile pe care le provoacă avariţia bătrânului. Ea este convinsă că „papa e un om bun, însă are şi ciudăţeniile lui. Trebuie să fii îngăduitor”, îl sfătuieşte ea pe Felix. Ceea ce numeşte Otilia „ciudăţenii” sunt în realitate fapte dezvăluind tipologia avarului, gata să fixeze dimensiunile obiectelor şi chiar ale oamenilor, după dimensiunile câştigului ce-l poate obţine prin ei. Pascalopol îi este apropiat, dar dacă-l poate înşela fie şi cu o sumă mică de bani, profitând de neatenţia lui, Giurgiuveanu este mul-ţumit.

Înfăţişarea fizică este precis conturată prin tehnica detaliului semnificativ chiar în prima secvenţă epică. Bătând la uşa unchiului său, Felix Sima are surpriza să fie întâmpinat de un bătrân , care susţine că “ aici nu stă nimeni”. Bizareria aceasta capătă chip şi identitate proiec-tându-se în percepţia lui Felix şi lămurindu-se, treptat, ca alcătuire grotească: capul era “atins de o calviţie totală”, faţa „aproape spână” părea „pătrată”, cu buzele „întoarse în afară şi galbe-ne de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os”, pleoapele „cli-peau rar şi moale ca bufniţele supărate de o lumină bruscă”, iar glasul era răguşit şi sincopat de o bâlbâială permanentă.

Nu numai acţiunile sunt indicii ale psihologiei avarului, ci şi mediul în care trăieşte. În manieră balzaciană, scriitorul descrie întâi strada, apoi exteriorul şi interiorul casei părăginite, pentru a prefigura imaginea protagonistului: “strada era pustie şi întunecată…”, “casa avea un singur cat…”, “zidăria era crăpată şi scorojită în foarte multe locuri, şi din crăpăturile dintre faţada casei şi trotuar ieşeau îndrăzneţ buruienile…”, “uşa, de forma unei enorme ferestre gotice de lemn umflat şi descleiat de căldură sau ploaie…”, “crăpăturile lungi şi neregulate ale pereţilor dădeau încăperii un aer de ruină şi răceală”. Corelată cu aceste date ale spaţiului, ţinuta vesti-mentară a bătrânului nu ilustrează precaritatea, ci argumentează mania avarului de a reduce orice cheltuială, astfel că poartă ghete de gumilastic, ciorapi plini de găuri , nădragi prinşi cu sfoară. Dacă s-ar fi rezumat doar la această prezentare a personajelor prin mediu, scriitorul şi-ar fi situate eroul într-o descendenţă tipologică. Călinescu propune cititorului un avar simpatic, un bătrânel lamentabil, dar şi meschin, un frate circumspect şi un tată-copil, un ins trăind cu teama de a nu fi jefuit, dar şi cu dorinţa de a deveni ocrotitor. Avariţia este o obişnuinţă, o natu-ră, în timp ce dorinţa de a-i asigura Otiliei un viitor este o străfulgerare, un gând amânat. Lăco-mia îl face şi respingător, şi comic, însă afecţiunea sinceră pentru Otilia îl face mai uman şi îl salvează de la o evoluţie unilaterală. Generos în chip autentic nu poate fi, deoarece şi-ar anula dominanta, materializând o promisiune: înstrăinând o parte din avutul său, şi-ar fi văzut între-gul sângerând, iar aceasta este o suferinţă de neîndurat.

Giurgiuveanu este o victimă a propriului viciu, care-i ofileşte orice dorinţă contrarie înfiri-pată şi stinge cele din urmă lumini ale firii. Din acelaşi lut sunt plămădiţi şi cei din clanul Tulea, a căror rapacitate transformă ideea de familie într-o invazie, iar pe cea de moştenire într-un jaf. Primul atac al bătrânului este, pentru ei, proba indiferenţei faţă de seamăn; cel de-al doilea, provocat, constituie proba neomeniei,pentru că “este în această scenă ceva din atacul unei haite de lupi asupra unuia de-al lor, rănit”(Florin Şindrilaru).

Construit cu mijloacele realismului pe o schemă clasică este avarul romanului călinescian, prea slab caracterologic pentru a deveni mai mult decât atât.

Un personaj balzacian este şi Aglae Tulea, „baba absolută, fără cusur în rău”, aşa cum o caracterizează Weissmann, este sora lui moş Costache, soţia lui Simion Tulea şi mamă a trei copii: Olimpia, Aurica şi Titi. Odată apărut în scenă, personajul se mişcă într-o liniaritate totală. De la început la sfârşit Aglae stârneşte doar dezgust. Mărginită, nu are încredere decât în avere, desconsiderând orice preocupare intelectuală sau profesiune. Este odioasă şi meschină,capabilă să o distrugă pe Otilia în favoarea copiilor ei. De aceea, după moartea lui moş Costache îi spune să plece din casă. Este numită de ginerele ei “viperă”, dar din interes nu scoate o vorbă fără a secreta venin şi în toată mimica ei, în toată fizionomia, mocneşte răutatea. “Baba absolută”, afirmă D. Micu că “ se zbate pentru puii ei ca o mistreaţă”.Era îmbrăcată cu bluză de mătase neagră cu numeroase cerculeţe, strânsă la gât cu o mare agrafă de os şi sugrumată la mijloc cu un cordon de piele în care se vedea prinsă de un lănţişor urechea unui cesuleţ de aur”. Prima impresie urâtă pe care o provoacă lui Felix este limbajul ei, ce caracterizează perfect femeia crescută la mahala şi educată la periferia oraşului.

Prezenţa continuă a Aglaei în casa lui moş Costache este motivată, la prima vedere, de gra-dul de rudenie şi de poziţia casei, care era în imediata vecinătate, dar mai ales, de dorinţa apri-gă, chiar nestăpânită, a femeii de a pune mâna pe averea bătrânului. Ea este convinsă că numai banii pot aduce stabilitatea unei familii şi-i doreşte cu atâta putere încât tot restul se estompea-ză, cu excepţia copiilor Aglae încarnează chipul mamei devorate de răutate şi invidie faţă de copiii altora, deformată în chip grotesc de un sentiment care ar fi trebuit să o facă să devină nobilă.E atâta cheltuială în a o înlătura pe Otilia, veşnica rivală (din perspectiva ei) pentru mărun-ţişul Auricăi, încât personajul depăşeşte repede, şi încă de la începutul drumului narativ limi-tele normalului. Aglae e uscată de răutate, aproape nici nu o poţi închipui tânără, la începutul căsătoriei ei cu Simion. Personajul se mişcă într-un timp inert şi de aceea nici nu evoluează, se plimbă doar pe o traiectorie rectilinie, definitiv trasată.intre cei trei copii, favoritul Aglaei este cel mai neajutorat, adică Titi, cel mai mic. Acesta are o situaţie gravă la învăţătură. Dacă îi curge sânge din nas, este din cauza oboselii. Aglae îl solicită pe Felix pentru a da ajutor băiatului, în realitate sperând o apropiere între băiat şi Aurica. Văzând că lucrurile nu merg într-o astfel de direcţie, ea trage concluzia că „cine citeşte mult se scrânteşte” şi întrerupe lecţiile.

Toţi copii ei sunt departe de a fi normali. Aglae e grijulie cu fiecare dintre ei, dar dominaţia ei le-a sfărâmat definitiv personalitatea. Greşeşte profund în metodele de educaţie, pe Titi îl trimite să se legene ca să se liniştească, amplificându-i astfel boala psihică, iar pe Aurica o îndeamnă să-şi găsească un bărbat şi să se mărite, iubirea neintrând în calculele sale. Pe soţul ei, deşi bolnav, îl dispreţuieşte, îl ignoră şi îl abandonează într-un ospiciu, fiind total lipsită de sentimente umane.

Aglae e prezentă în casa lui moş Costache şi cu speranţa că, dacă moartea bătrânului ar surveni la un moment dat ea să se afle cât mai pe aproape. Spre a obţine moştenirea, femeia e în stare de orice, e de acord să declare chiar că fratele ei e nebun.

În realitate, truda femeii se risipeşte aproape toată. Autoritară, anihilează personalitatea copiilor ei, pe care nu-i înţelege şi care eşuează lamentabil: Olimpia va fi părăsită de Stănică, Titi se va însura, dar familia va hotărî dacă să rămână sau nu însurat, iar Aurica se usucă pe zi ce trece.

Micu afirmă că este “fiară cu alţii…, în raport cu progenitura proprie, o mater familias, tandră, de tip patriarhal, în stare de orice cruzime şi mişelie pentru ceea ce crede ea că ar constitui fericirea odraslelor şi care îşi revarsă asupra acestora afectivitatea distributiv, în directă proporţie cu nevolnicia, deci cu nevoia de ocrotire a fiecăreia.”

Titi Tulea este un alt personaj ce apare în operă, care este un “ produs de intuiţie” al lui Călinescu. Reprezintă completate, notaţiile portretizante din articolele pe tema indolenţei

elevi-lor codaşi, şi este un repetent tembel, debil mintal, degenerat. Moşteneşte fizicul tatălui său, dar şi plăcerea artistică. El pictează pereţii casei, tablouri, care sunt nişte copii după cărţi poştale, fotografii. Bun desenator, ştiind să îmbie liniile şi culorile, dar neînstare să dea sens întregului, se pricepe şi la vioară, puţin, atâta cât să poată cânta “lucruri uşoare şi după ureche”. Pictura îl solicită în asemenea măsură, încât îl epuizează intelectual şi nu-i mai rămân puterii pentru nici o altă activitate cerebrală. Din cauza picturii nu poate face faţă nici obligaţiilor şcolare. Are douăzeci şi doi de ani şi nu a absolvit liceul. Angajându-se să-l pregătească în vederea examenului de corigenţă, Felix constată la el o inapetenţă totală pentru învăţătură şi pentru orice act de cunoaştere. Acest elev, declară că nu are timp să citească şi că atunci când încearcă îl doare capul. Înduplecându-se, o dată, să ia o carte cu împrumut, cu condiţia să fie frumoasă, primeşte de la Felix o ediţie ilustrată din „La chartreuse de Parme”, pe care i-o restituie necitită, într-o hârtie albastră, cu explicaţia că ia plăcut mult desenele şi a copiat câteva.

Avea albume în care copia cu o caligrafie armonioasă fel de fel de poezii cu iniţiale figurate şi colorate. Legătura şi cartonarea albumelor erau opera lui. Mai copiază şi note muzicale, dar niciodată nu i-a plăcut să picteze după natură. Să înveţe nu-i place, iar când Felix se arată dis-pus să-l ajute, amână şedinţa pentru a doua zi, sub cuvântul că nu se simte bine. Dacă se întâmplă să aibă oarecum chef de carte, pretinde meditatorului să-i dea toate cunoştinţele de-a gata, traducându-i, de pildă, un text latinesc, cuvânt cu cuvânt, pentru ca el să scrie traducerea între rânduri. Dar şi această trudă îl istoveşte repede, provocându-i durere de cap. Adeseori, extenuat de eforturi, Titi se duce să se legene.

Caracteristica esenţială a tânărului este o lipsă de personalitate, patologică. Mama este pentru el autoritatea supremă, întruparea ştiinţei şi puterii absolute. După căsătorie, făcută în taină, invitat de cumnaţii ofiţeri, acesta afirmă că îi va spunei mamei, dacă îl mai insultă. De aici,poate rezulta că este bolnav.

Simion Tulea, soţul Aglaeie şi tatăl celor trei copii, a fost mecanic, iar acum este pensio-nar. Face asupra lui Felix o bizară impresie prin înfăţişarea lui neobişnuită, subliniată de vesti-mentaţia burlească:”broboadă pe umeri, papuci verzi în picioare”. Poartă mustăţi şi un mic smoc de barbă, brodează pe etamină. Nu i-a parte la discuţii, nu vede pe nimeni, nu aude, brodează fără încetare, parcă absorbit din realitate. Doar dacă cineva îl provoca, înceta lucrul şi făcea urât. Nu suporta să i se vorbească despre Olimpia şi mai ales despre obligaţia lui de a-i da zestre. Când cineva o face, se învineţeşte, sare de pe scaun, rupe ce are în mână şi ţipă. Pe Stănică îl face pungaş, îi mai spune că nu e fata lui, Olimpia,şi nu-i dă nimic. După dezlănţuiri privite cu indiferenţă de familie, reintră în apatie, se dezbracă şi se urcă în pat, unde şade toată ziua şi noaptea. Nu mai mănâncă , nu mai brodează , se lasă ros de melancolii. De la demenţa potolită, trece la agresivitate. Când se aduce pâinea la masă, rechiziţionează toate feliile şi le înfulecă cu iuţeală. În conversaţie, schimbă fără să clipească numele interlocutorilor şi se plimbă prin cameră, pipăindu-şi muşchii, fiindcă îşi închipuie că a dobândit o forţă herculeană. Îşi examinează hainele şi le găseşte prea scurte, caută prin toate dulapurile, scoate afară rufele şi se plânge că duşmanii “omoară” hainele. Până la urmă, se consideră un nou Mesia şi, văzând o carte poştală pe care familia Tulea o trimite Otiliei la Paris, semnează cu un creion “Isus Cris-tos”. Purtările, reacţiile, vorbele sunt, din ce în ce mai evident, ale unui om nebun, schizofren, ce delirează. Este internat cu ajutorul lui Weissmann într-un ospiciu, unde este abandonat de întreaga familie. O viaţă agitată, cu aventuri de dragoste şi scandaluri, se sfârşeşte într-o bătrâ-neţe senilă şi stupidă.

Stănică Raţiu are o psihologie mult mai complicată decât aceea a soacrei sale,chiar decât a tuturor celorlalte personaje. Este personajul care se agită mult, care vorbeşte mult şi care, prin faptele sale, prin gândurile exprimate se înscrie în lungul şir al ariviştilor. Îşi găseşte filiaţiuni cu Dinu Păturică, cu Tănase Scatiu şi cu Lică Trubadurul. Dar este, în acelaşi timp şi tipul demagogului, alături de Nae Caţavencu al lui I. L. Caragiale.

Parvenitismul lui este de o factură nouă, aşa cum şi societatea în care evoluează este cu totul diferită de cea din secolul trecut, trăind într-o lume unde „Zeul la care se închină toţi este banul” (Balzac).

Stănică Raţiu este soţul Olimpiei, fiica mai mare a Aglaei, sora lui Costache Giurgiuveanu. Este avocat, dar fără clienţi şi este dornic de a se îmbogăţi. Ca şi pentru Aglae, pentru Stănică banii reprezintă totul. Căsătoria lui cu Olimpia nu are loc, pentru că Simion, tatăl Olimpiei, nu vrea să-i lase acesteia casa promisă ca zestre.

Personajul are ţinuta îngrijită, e un om în pas cu moda şi degajă multă hotărâre. „Era roşu la faţă, fără să fie propriu-zis gras, de o sănătate agresivă, contrastând cu părul mare şi negru, foarte creţ şi cu mustaţă în chip de muscă. Un guler tare şi înalt ţinea o cravată înfoiată ca o lavalieră. Venise îmbrăcat într-un costum de soie-écrue deschis şi Felix fusese izbit, de la început, de lărgimea hainei şi de ridicula dimensiune a canotierei de paie, care abia îi cuprindea părul”. Ceea ce nuanţează autorul în cazul lui Stănică este vocea. Când intră în casa lui Costache, „Stănică vorbea sonor, rotund, cu gest artistic şi declamator”.

Stănică provine dintr-o familie foarte numeroasă. Astfel, puţina avere pe care a avut-o s-a risipit împărţindu-se între rude. Stănică este astfel hotărât să recapete prin indiferent ce mijloc

banii care să-i asigure traiul. Arma lui secretă este arma cuvintelor. Plasate cu dibăcie, cuvintele lui, urmate de înclinări semnificative din cap, de gesturi ale mâinii sau semne făcute cu ochiul se transformă în adevărate săgeţi otrăvite.

Stănică seamănă cu moş Costache în unele privinţe. El împrumută bani de la toţi, chiar şi de la tanti Marina. Auricăi îi spune că viaţa e un „lung martiriu”, iar Aglaei îi spune că trebuie să-i redea Olimpiei libertatea devreme ce nu-şi poate găsi un loc potrivit lui în societate.

Acesta este cel mai vorbăreţ personaj al operei, dar asta nu-l împiedecă să întreprindă acţiuni pur raţionale calculate premergător. De Olimpia s-a legat sperând că va avea o situaţie materială sigură, dar nu are pentru ea nici unul dintre nobilele sentimente trâmbiţate cu diferite ocazii. O cultivă pe Georgeta, întreţinuta unui general, o prostituată influentă.

Dotat cu o locvacitate desăvârşită, ţine discursuri despre morală, religie, societate, despre familie în care vede un fundament al societăţii. Ov. Crohmălniceanu îl consideră „Un Caţavencu al ideii de paternitate”. „Familia e ţărişoara lui Stănică, şi nouă din zece vorbe ale sale se întorc la ea”.

Impostor, volubil, grosolan, trivial, demagog, patetic şi năucitor de locvace, Stănică „are geniu”, adoptă maniere distinse cu Aglae, pe Aurica „o ia în braţe şi o sărută viguros”. Bun cunoscător de oameni, exercită asupra interlocutorului o influenţă puternică, are o capacitate de adaptabilitate fantastică, este un actor talentat, jucând cu fiecare alt rol, în funcţie de interes. În timpul bolii lui Costache Giurgiuveanu, Stănică îi povesteşte despre decesele unor persoane, „cu o viteză satanică”, înspăimântându-l pe bătrân.

În cursul bolii lui moş Costache, Stănică are o singură preocupare: găsirea banilor. Profită de ocazia ivită şi de conjunctura favorabilă şi îi fură banii lui moş Costache de sub ochii plini de groază ai bătrânului care are un subit şoc şi moare: „ba-banii, pungaşule”. După ce a ascuns cu grijă banii, o părăseşte pe Olimpia fără remuşcări şi se căsătoreşte cu Georgeta, ţintind parvenirea economică şi chiar politică. Moartea băiatului său îl afectează puternic, şi la înmormântare plânge în hohote.

Îşi face firmă de avocatură, patronează tripouri şi cercuri de morfinomani şi este propulsat de noul său statut social în viaţa politică, devenind o personalitate remarcabilă a acestei societăţi în care nu contează mijloacele de parvenire, ci numai banii, averea, bogăţia.

Personajul este un actor desăvârşit. Îşi interpretează propria existenţă ca şi când s-ar afla pe o veşnică scenă. Este omul care nu poate sta o clipă locului, nu poate trăi fără “societate”.

Artist în felul său, e un profesionist al artei pentru artă. Dintre toate personajele romanului este singurul care reuşeşte. Victoria e motivată: Stănică e un geniu al răului.

Pe o imaginară scară a evoluţiei în timp a unui tip anume de personaj, s-ar părea că Aurica Tulea este imaginea Aglaei în tinereţe, sau altfel spus, Aglae este o bătrână, o babă rea până la monstruozitate.

Aurica este fiica cea mică a Aglaei, în antiteză cu feminitatea şi delicateţea Otiliei, supusă de la început şi până la sfârşit unui automatism psihologic, şi întreaga ei mişcare în roman se petrece între coordonatele strâmte ale familiei Tulea, ale casei lui moş Costache, mişcare monotonă, întreruptă doar, la un moment dat, de „turneele de pe calea Victoriei”. Noţiunea de bărbat îi inspiră o veneraţie mistică şi căsătoria îi pare un miracol.

Personajul este prezentat de Felix,cu următoarele cuvinte: “Era o fată cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenţi ca şi ai Aglaei, cu faţa prelungă, sfârşind printr-o bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite de două şiruri de cozi împletite”; avea părul rărit, ochii înconjuraţi de “gropi mari vinete”; era vopsită tot mai violet, slabă, crispată, arătând ca o femeie de peste patruzeci de ani.

Aurica este obsedată de neîmplinirea ei în plan sentimental, căci consideră drept unic scop al existenţei – căsătoria. Aglae şi Aurica sunt construite din acelaşi aluat, Otilia şi Aurica însă apar ca cel mai perfect contrast. Cunoscând-o bine şi pe Aurica, Otilia îl previne pe Felix, pentru că „umblă să se mărite şi se îndrăgosteşte de cine-i iese-n cale”.

Se informa despre toate nunţile cunoscuţilor, mergea la toate măcar în tinda bisericii, cerceta pe mireasă înainte şi după eveniment, şi arăta în faţa bărbatului o stimă pierdută. Co-lecţiona beteală de la nunţi şi consulta cărturăresele cu frenezie. Vestea unei logodne îi provoca accese de isterie; plângea chiar din senin, la auzul unei muzici.

Aurica o urăşte cu mult mai mare intensitate pe Otilia decât mama ei. Este relevată pe de-plin superioritatea pe care Aurica şi-o abordează faţă de Otilia, condamnată parcă la toate eşe-curile din lume pentru că e „fată fără părinţi”. Ura îi întunecă judecata în asemenea grad, încât se lansează în aprecieri defăimătoare, debitează invective, devenind nesuferită şi arţăgoasă.

Din arsenalul armelor de atac îndreptate asupra oricărui bărbat, face parte şi compoziţia ţinutei, prin care Aurica speră să convingă pe toată lumea de nenumăratele ei calităţi. Aurica „arăta faţă de Felix din ce în ce mai multă familiaritate. În fiecare zi după orele cinci, Aurica se îmbrăca pretenţios în bluze albe şi foi negre, minuţios plisate, şi se pudra pe faţă în chip bătător la ochi, carminându-şi prea tare pomeţii slabi ai obrajilor, ceea ce în acea epocă se socotea încă scandalos.” Mergea pe Calea Victoriei străbătând acelaşi itinerar cu speranţa de a avea o aven-tură, care însă întârziase să se întâmple. „De la stadiul apatic, personajul trece dintr-o dată la o atitudine de adevărat atac al bărbaţilor, vulgaritatea nemaifiind în nici un fel acoperită”.Personajul trăieşte pe treapta cea mai de jos a umanului, foarte aproape de câmpul instin-ctualităţii. Lumii îi îngăduie o singură latură, cea erotică. „Aurica avea despre bărbaţi o concep-ţie mistică, în care şi impertinenţele deveneau calităţi. Simpla prezenţă a unui bărbat, mai cu seamă tânăr şi necăsătorit o emoţiona”.

Unica preocupare era căsătoria şi „vorbea despre căsătorie cu un interes tehnic, ca şi când ar fi fost unicul scop serios în viaţă. O căsătorie, oricât de banală i se părea pentru o fată un noroc”. Ura Auricăi faţă de Otilia creştea mereu, pe măsură ce descoperea că Otilia este apreciată de toţi cei ce o cunosc. „Ce-o fi văzând Pascalopol la Otilia?” Momentul în care reuşeşte să-l întâlnească pe Felix pe Calea Victoriei şi să se plimbe cu el la braţ o umple de satisfacţie.

După câteva încercări de cucerire a lui Felix, Aurica, neputincioasă, încearcă cu disperare o ultimă soluţie, dorind să-l constrângă pe Felix să o ia de nevastă. Răutatea Auricăi nu are

mar-gini. Ea cere ajutor în numele onoarei pătate: „s-a plâns lui moş Costache că el, Felix, n-a fost cavaler cu ea, că ia dat braţul în văzul tuturor pe stradă şi a intrat de atâtea ori în odaia ei, indu-când-o în eroare că ar avea intenţii serioase”. Având drept sursă nutritivă gelozia, ura Auricăi faţă de Otilia devine mai înverşunată. În urma celui de al doilea atac suferit de Costache, familia dă năvala, ca să ia ce e prin casă,iar fata bătrână vrea numaidecât pianul.

Otilia vede în Aurica un adevărat reper al răului şi al bârfei.Personajul pendulează constant între comic şi grotesc. Îşi doreşte cu o ardoare de neexplicat pianul Otiliei, deşi nu ştie să cânte, dar e convinsă că o fată fără pian în casă nu se poate mărita uşor. Răutatea n-o împiedică pe Aurica de a fi, în anumite circumstanţe, afectuoasă cu perfidie. La înapoierea Otiliei de la Paris îşi cere, prin Stănică, iertare că o jignise, iar când vine să o vadă, o sărută. Când Otilia îi dăruieşte din proprie iniţiativă pianul, simulând a nu şti că voise să-l ia, face ochi mari, o sărută zgomotos şi declară patetic că o iubise întotdeauna.

Alături de Olimpia, Aurica devine o invidioasă ca urmare a eşecurilor matrimoniale. Trăsăturile sale fizice reflectă cele de caracter. În final Aurica nu-şi va vedea realizat unicul ei vis, iar urâţenia sufletului ei se converteşte în urâţenia trupului.

D. Micu afirmă că Leonida Pascalopol este : “ o remarcabilă creaţie , un om corpolent fără exagerare, plin la faţă, destins, elegant, stilat, manierat, cu generozităţi de <grand seigneur>, un personaj din familia morală a <oamenilor de prisos> din literatura rusă”. În ambianţa casei din strada Antim, prezenţa lui Leonida Pascalopol este un lucru straniu. Moşierul bogat şi manierat este într-o neconcordanţă prea izbitoare (pentru a observa el însuşi) cu Costache şi rudele sale.

Privindu-l pe moşier, Felix constată că „era un om cam de vreo cincizeci de ani oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnoc la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţilor cărunte. Părul rar, dar bine ales într-o cărare care mergea din mijlocul frunţii până la ceafă, lanţul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină, parfumul discret în care intra şi o nuanţă de tabac, toate acestea reparau cu desăvârşire, în apropiere, neajunsurile vârstei şi ale corpolenţei”.

Caracterizarea este aparent făcută de autor, căci în realitate, Pascalopol este privit de Felix, iar cititorul reţine amănuntele pe care Felix, el însuşi, le reţinuse. Se insistă de la început asupra chipului, iar elementele care compun întregul sunt nu rareori contraste: „rumen ca un negustor, însă elegant prin eleganţa pielii”, „oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces”.

Dintre toate personajele, autorul insistă cel mai mult asupra ţinutei lui Pascalopol. Îi sunt descrise în amănunţime hainele, croiala lor, culoarea: „Pe la orele şase, o trăsură cu doi cai albi, aceeaşi din seara precedentă, se opri în faţa porţii, şi din ea coborî Pascalopol, îmbrăcat într-un costum pepit, bine croit, cu ghete albe, cu floare la butonieră şi cu canotieră pe cap”. Toate acestea alcătuiesc un contrast izbitor între Giurgiuveanu şi moşierul bogat, admirat de toată familia Tulea şi escrocat uneori fără jenă, ba de moş Costache, care-i „ciupea” câte o sumă oarecare de bani, ba de Aglae, care se aşează la masa de joc ştiind precis că nu are bani, dar scotocindu-se fugar şi nesemnificativ în pungă şi acceptând repede şi fără complexe „împrumutul” lui Pascalopol.

Dacă interiorul casei lui moş Costache este compus în perfectă concordanţă cu avariţia personajului, interiorul lui Pascalopol lasă de la prima vizită a Otiliei însoţită de Felix, impresia că aici locuieşte un om cu gust pentru frumos. Interiorul i se păru lui Felix cu mult mai rafinat decât şi-ar fi putut închipui, cunoscând numai omul, aşa de rezervat de convenţional.

Pascalopol se trăgea dintr-o familie „cu puţin sânge grecesc”, fusese student la Bonn, apoi în Franţa, dar abandonase studiile trebuind, după moartea tatălui să-şi îngrijească mama şi să administreze moşia. Este pasionat de muzică, ştie să cânte la flaut şi apreciază cu ureche de

cunoscător interpretarea bucăţilor muzicale ale Otiliei. Personajul se defineşte singur: „sunt un fel de boem”.

Grija pentru biografia personajului îl determină pe autor să interpună în momentul vizitei şi scurte lămuriri pe care Pascalopol le dă lui Felix şi care, pentru cititor sunt rezumate de însuşi creatorul personajului. Aflăm astfel că Pascalopol „se plimbase prin mai toată Europa şi fusese căsătorit, înainte de a-şi sfârşi studiile, cu o femeie de care se despărţise sau rămăsese văduv (nu spunea limpede lucrurile)”. Preocupările lui sunt variate. Nu rămăsese rob al moşiei, ci „cultiva muzele”, citea, dar mai ales, se bucura văzându-i pe cei tineri. Biblioteca îl impresionează pe Felix ce privea cu „aviditate rafturile, lucru ce părea a încânta pe Pascalopol”.

Privindu-l, Felix constată „purtările blânde ale moşierului, epicureismul lui de om cult”. Era evident pentru Felix şi pentru toţi ai casei că Pascalopol nu cultivă relaţia cu bătrânul Giurgiuveanu decât pentru a fi aproape de Otilia.

Pentru Felix, Pascalopol este un rival, gelozia băiatului luând uneori forme ciudate, pentru Otilia este „un bărbat <<chic>> şi <<singur>> pe care-l compătimeşte sincer”. „Un om pe lume” care-i place fiindcă „e aşa bun”. Tot ea adaugă: „E de o răbdare nemaipomenită. E politicos cu tanti Aglae şi cu toţi, numai ca să aibă sentimentul că se află într-o familie. Nu are pe nimeni.”

Leonida Pascalopol se consideră un om ratat şi vrea să se facă util celor care au nevoie de el. Trăieşte în preajma Otiliei, pe care o cunoaşte de când era mică şi-i satisface toate dorinţele şi capriciile, fiind un adevărat tată pentru „orfană”. Sentimentele lui Pascalopol pentru Otilia sunt nelămurite; el oscilează între patern şi viril şi-i mărturiseşte lui Felix: „... un dezamăgit ca mine e un om fără pretenţii. Eu nu i-am cerut niciodată nimic domnişoarei Otilia şi n-am stat ca să disting ce e patern şi ce e viril în dragostea mea”.

Moşierul se consideră unul dintre „părinţii” Otiliei: „Da, domnule Felix, Otilia venea la mine simplu, ca o fiică”. Otilia îl vede ca pe un „om de lume”, un „bărbat şic şi singur, săracul”. Cu timpul, sentimentele lui paterne se schimbă, nutrind acum sentimente de iubire pentru tânăra fermecătoare, „ca o rândunică”.

Fiind singur şi bogat, neavând familie, Pascalopol are „nevoie de domnişoara Otilia, ea e micul viţiu sentimental”, acceptând, dacă ar fi nevoie şi statutul de părinte: „Dacă nu pot fi un amant, rămân întotdeauna un nepreţuit prieten şi părinte”. Dornic de a avea o familie, el vine aproape în fiecare seară în casa din strada Antim, joacă şi pierde la cărţi în favoarea lui moş Costache, aduce delicatese pentru cină, rabdă cu distincţie răutăţile Aglaei şi flirturile groteşti ale Auricăi, îi plăteşte lui Felix taxele la Universitate, fără ca acesta să ştie.

Discret şi delicat, Pascalopol este pentru Otilia nu numai un sprijin material, ci şi unul moral, simţind din plin ocrotirea pe care acesta o revarsă asupra ei cu nobleţe şi eleganţă. Cu aceeaşi nobleţe sufletească, atunci când îşi dă seama, după câţiva ani de căsătorie, că nu mai este potrivit pentru Otilia, îi redă acesteia libertatea, ca ea să poată deveni „nevasta unui conte, aşa ceva”, dintr-un profund sentiment „de umanitate s-o las să-şi petreacă liberă anii cei mai frumoşi”.

Bărbatul, e protectorul tinerilor. Felix simte aversiunea pentru el, dar luându-i apărarea în momentul în care Aglae îl condamna pentru că şi-a ales meseria de doctor. Pascalopol intervine „cu voce mângâietoare”: „Un doctor bun, muncitor, câştigă foarte bine azi”. Vocea adaugă nuanţe noi portretului personajului.

În realitate, distinsul domn şi-a oferit un scurt răgaz de fericire între două deziluzii: o tinereţe bogată, trecută definitiv, însă şi o bătrâneţe tot mai sigură şi deprimantă.Personajele vădesc, nu o dată, o complicaţie interioară străină prozei balzaciene. Călinescu îşi întinde studiul şi asupra psihologiilor incerte, enigmatice, cu răsturnări bruşte şi reacţii derutante.

“Enigma Otiliei” de G. Călinescu este un roman de profundă critică socială, de “sângeroasă execuţie” a familiei burgheze într-o perspectivă mult mai amplă de natură universală. Lumea banului apare exagerând monstruos viciile umanităţii.

În viziunea lui S. Damian: “Enigma Otiliei devine o desăvârşită comedie molierească tra-tată cu mijloacele narative ale realismului”. Deşi este considerat un roman balzacian, acesta are şi influenţe din Stendhal( cuplul Pascalopol, vârstnicul, şi Otilia, tânăra, amintind de cuplul Madame de Renal, vârstnica, şi Julien Sorel, tânărul), în privinţa analizei sentimentului de iubire, din Flaubert sau Dickens, prin descrierea minuţioasă a mediului de viaţă.

Perioada interbelică a romanului românesc e o perioadă de efervescenţă spirituală nemaiantâlnită în cultura noastră.Viata culturală cunoaşte înfaptuiri strălucite, multe din ele cu ecou mondial (nume ca Iorga, Enescu, Brâncuşi trec de hotarele ţării) dar şi de degradări dezolante în anii fascismului.Niciodată literatura română n-a avut într-o singură perioadă atâţia reprezentanţi iluştri (Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Blaga, H. Papadat-Bengescu, G.Călinescu, Camil Petrescu…), niciodată n-a trăit şi o mai aprinsă dispoziţie la contestarea valorilor.Tabloul activităţii scriitoriceşti prezintă, prin urmare, o mare varietate şi complexitate, înregistrându-se dintr-o ţesătură deasă de lumini şi umbre puternice.