Propagandă şi manipulare, seducţie sau convingere ?

Drd. Nicolae LUPAŞCU

Iaşi, 2011

Nicolae Lupaşcu

Studii universitare :

1.Doctorand al Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, specializarea Ştiinte Politice,

Universitatea “A.I.Cuza “ , Iaşi ( 2009 – prezent)

2.Master în Studii Europene de Integrare şi Securitate, Facultatea de Filosofie şi Ştiinte

Social-Politice, Universitatea “A.I.Cuza”, Iaşi (2007-2009)

3.Studii academice post-universitare ale Facultăţii de Comunicare şi Relatii Publice, SNSPA

Bucureşti ( 2000-2003)

4.Studii universitare de lungă durată, Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii,

Universitatea Tehnică “G.Asachi” Iaşi (1983-1988)

Publicaţii :

“Liberalismul românesc şi valenţele sale europene” – coautor cu articolul “ Partidul

Naţional Liberal în campania pentru alegerile parlamentare din 2008”, carte publicată la

Editura PIM, Iaşi, 2010

Date contact : nicolae.lupascu@yahoo.com

Introducere

Sfârşitul secolului XX avea să aducă modificări substanţiale în ceea ce priveşte

raporturile de forţe între cele doua superputeri mondiale, precum şi o reconfigurare a

geopoliticii europene. Se prăbuşea după mai mult de şaptezeci de ani, unul dintre cele mai

temute sisteme totalitare pe care le-a cunoscut omenirea, socialismul marxist-leninist .

Uniunea Sovietică, creată cu atâta îndârjire şi perseverenţă de către Lenin, Stalin şi urmaşii

lor, se dezmembra într-o sumedenie de state independente, iar ţările est-europene treceau, cu

timiditate la început, la o societate democratică atât de mult aşteptată.

Odată cu dispariţia URSS-ului, se prăbuşea, cel puţin teoretic, şi unul dintre cele mai

bine puse la punct servicii de securitate din câte au existat, KGB-ul. În aceste condiţii cel

puţin două întrebări deveneau legitime: vor dispărea propaganda şi manipularea, cele două

tehnici atât de dragi sistemelor totalitare, cu predilecţie celui sovietic? Vom trăi într-o

societate în care propaganda şi manipularea vor fi înlocuite pe cale logică de alte concepte

mult mai fireşti şi adaptate multiplelor schimbări, cum ar fi seducţia, convingerea sau

persuasiunea?

Trăim astazi într-o lume în care mesajele persuasive duc o luptă pe viaţă şi pe moarte

pentru a ne câştiga atenţia şi bunăvoinţa, fie că vorbim de politică, mediul social, mass-media,

sau traiul nostru cotidian. Aceasta este oare realitatea ?

Nu, atâta vreme cât suntem martorii dramaticelor demonstraţii de forţă ale propagandei şi

manipulării moderne, care au încercat să justifice sau să condamne după caz, intervenţiile

militare din Kuweit, Irak, Afganistan sau Kosovo. Departe de a reprezenta nişte concepte

demodate şi nesemnificative, propaganda şi manipularea sunt prezente, active şi în

permanentă schimbare la începutul noului mileniu.

Dacă publicul, “beneficiarul suprem” al acestor teribile arme, ar fi mai pregătit să le

recunoască, ori de câte ori este „atins”, ar putea să încerce, pe cât posibil, să limiteze efectele

lor negative. Din acest motiv, propun câteva noţiuni de bază ale propagandei şi manipulării,

de la definiri, tipologii şi clasificări până exemplificări concrete.

1. Propagandă, istorie şi actualitate.

La origine, termenul de propagandă a fost asociat cu eforturile bisericii Romano-

Catolice de a convinge oamenii să accepte doctrina religioasă proprie. În anul 1622, Papa

Grigorie al XV-lea a înfiinţat „Sacra Congregatio de Propaganda Fide”, instituţie a

Vaticanului, având rolul de a contracara pe de o parte reforma declanşată de Martin Luther, şi

răspândită în vestul Europei prin intermediul Războiului de 30 de ani (1618-1648), dar şi

expansiunea islamismului prin intermediul Imperiului Otoman .

În lunga istorie a umanităţii, propaganda s-a afirmat ca fiind acea cale prin care

conducătorul unei orânduiri sociale impunea ascultarea supuşilor săi, folosind doar informaţia

şi imaginea. Aceste modalităţi au fost ilustrate prin templele şi monumentele construite, prin

monedele şi slujbele religioase oficiate, legendele şi miturile create, dar mai ales prin

educaţie.

Turnura cea mai importantă pe care a luat-o propaganda a fost însă legată de apariţia

mass-media precum şi a instituţiilor specializate în propagandă. Organizarea şi monopolul

asupra informaţiilor de către instituţia statului şi-au facut intrarea în scenă în momentul în

care s-a constatat că opiniile contrare sistemului începeau să prindă rădăcini în straturile

sociale alcătuite din analfabeţi sau ignoranţi, şi care erau la acea vreme preponderente.

Aceasta se manifesta practic pe două paliere aflate în directă legătură: cenzura şi propaganda.

Cenzura realiza, practic, suprimarea opiniilor contrare celor propăvăduite de sistemul

dominant, curăţând câmpul de manifestare în spaţiul public şi creind cale liberă de desfăşurare

propagandei oficiale, adică promovarea punctelor de vedere ale sistemului conducător şi

diseminarea mesajelor în marea masă a populaţiei.

Deşi cenzura şi propaganda au existat şi există în orice ţară, indiferent de forma de

organizare (democratică sau nu), ele nu au luat o asemenea amploare fără precendent ca în

sistemele totalitare, referindu-ne cu predilecţie la comunism şi fascism.

Mecanismele de cenzură din sistemele totalitare au acaparat complet controlul asupra

mijloacelor mass-media, la începutul secolului XX, referindu-ne aici în special la radio,

cinematograf, presa de mare tiraj.

În 1918, în Rusia Bolşevică, Lenin înfiinţează la Moscova „Tribunalul Revoluţionar al

Presei”, organism menit să judece infracţiunile de presă, iar doi ani mai târziu publică „Tezele

cu privire la propaganda pe linie de producţie” care statuau normele impuse presei bolşevice.

În Germania anilor `30, după o lungă instabilitate politică pe fondul pierderii primului

război mondial, Adolf Hitler şi partidul naţional-socialist au preluat puterea şi au impus în

scurt timp un regim totalitar, greu de imaginat într-o Europă apuseană în care predominau

democraţiile.

1.1. Propaganda de tip marxist-leninist

Importanţa lui Karl Max şi a filosofiei sale în structura sistemelor comuniste de la

începutul secolului XX este binecunoscută. Marx nu poate fi însă condamnat decât parţial

pentru deviaţiile şi libertatea pe care urmaşii săi (Lenin, Stalin şi alţi lideri marcanţi

comunişti) şi le-au asumat în interpretarea operelor sale.

În anul 1912, înainte de a ajunge la putere, partidul comunist şi-a înfiinţat propriul

ziar, numit Pravda (Adevărul). Acesta a rămas până aproape de sfârşitul secolului, ziarul

puterii comuniste, cenzurând toate informaţiile care nu trebuiau să ajungă la populaţie şi

practicând o politică unică: răspândirea ideilor marxist-leniniste atât în ţară cât şi în

străinătate.

În cartea „Propaganda politică”, Jean-Marie Domenach, aprecia că „propaganda de tip

bolşevic se putea reduce la două expresii esenţiale: dezvăluirea politică (sau denunţarea) şi

sloganul” ( Domenach, 2004).

Aceste dezvăluiri, în viziunea lui Lenin, reprezentau scoaterea la iveală a naturii reale

a intereselor egoiste ale claselor dominante din societăţile capitaliste, oferindu-se maselor

proletare o „imagine clară” asupra situaţiei şi educându-le în acelaşi timp în „spiritul

activităţii revoluţionare”.

Domenach consideră că „Găsim aici aplicarea concretă a demistificării marxiste:[…]

propagandistul leninist trebuie să dezvăluie adevărul de dincolo de aparenţe, adevărul luptei

de clasă, şi să nu lase spiritele să devieze sau să se împotmolească în explicaţii superficiale şi

false.” ( Domenach, 2004)

Sloganul, reprezintă în fapt traducerea verbală a unei fraze ce ţine de tehnica

revoluţionară şi trebuie să exprime „cât mai clar, mai concis şi cât mai eufonic obiectivul cel

mai important al momentului: fie în perioada revoluţionară, distrugerea adversarului şi

solidaritatea maselor, fie în perioada construcţiei socialiste, obiectivul planificării”

(Domenach, 2004).

Domenach consideră că sloganul pentru bolşevici nu a fost doar o agitaţie fără conţinut,

ci o condensare a tendinţei politice din acel moment. Mai mult chiar, sloganul „trebuia să

corespundă nu doar situaţiei politice, ci şi nivelului de conştiinţă al maselor” (Domenach,

2004).

1.2. Propaganda nazistă

Propaganda nazistă fost, după mulţi autori, poate cea mai bine pusă la punct şi cea mai

eficientă formă de propagandă întâlnită până atunci.

Iniţiată de Adolf Hitler, propaganda nazistă a fost structurată şi dezvoltată ingenios de

către ministrul german al propagandei, dr. Joseph Goebbels. Vorbind despre funcţiile

propagandei, Hitler spunea că „ propaganda nu îşi are originea în formarea ştiinţifică a

individului, ci în atragerea atenţiei maselor asupra anumitor fapte, procese, necesităţi, a căror

semnificaţie este astfel inclusă pentru prima dată în câmpul lor vizual.” (Hitler, 1994)

În cartea sa de căpătâi, intitulată “Mein Kampf”, Hitler amintea că propaganda trebuie

ajustată după „cea mai limitată inteligenţă a indivizilor cărora le este adresată” şi că

propaganda poate fi cu atât mai eficientă cu cât ia mai mult în considerare emoţiile maselor

cărora i se adresează.

Joseph Goebbels, a intrat în Partidul National-Socialist în 1924, urcând apoi foarte uşor

în ierarhia partidului . În anul 1933, odată cu accederea la putere a naziştilor, devine ministrul

Propagandei Publice, poziţie pe care o păstrează până la sfârşitul războiului (1945).

Sub îndrumarea lui Goebbels, Partidul Nazist îşi înfiinţează propria structură de presă

(Eber Verlag), instituţie care deţinea peste o sută cincizeci de tipografii şi edituri şi cu un

personal propriu depăşind 35 000 de angajaţi.

Cele mai importante principii ale propagandei în viziunea lui Goebbels (şi amintite de

Leonard Doob în „Principiile Propagandei”) erau următoarele:

a) Propaganda trebuie planificată şi executată doar sub comanda unei autorităţi;

b) În realizarea planificării unei acţiuni trebuie să se ia în calcul consecinţele propagandei

din acea acţiune;

c) În implementarea unei campanii de propagandă trebuie să fie disponibile atât

informaţiile clasificate cât şi cele operaţionale;

d) Pentru a fi primită, propaganda trebuie să trezească interesul audienţei şi trebuie fie

transmisă printr-un mediu comunicaţional puternic.

Propaganda nazistă nu mai era legată de progresul altor tehnici sau tactici, ci devenea prin

forţe proprii o tactică în sine, o artă dusă la extrem, cu legile sale proprii, în care observăm că

nu ideea era cea care conta, ci mai ales cuvântul.

Pornind de la aceste considerente, Domenach conchidea:

„Aceasta este, desigur, cheia succesului propagandei naziste asupra poporului german:

predominanţa imaginii asupra explicaţiei, a sensibilului frust asupra raţionalului”(Domenach,

2004)

1.3. Definiţiile propagandei

Propaganda a constituit subiectul multor cărţi de la începutul secolului XX. Publicarea

în anul 1927 a cărţii aparţinând lui Harold Lasswell, despre utilizarea propagandei în primul

război mondial, a stârnit reacţii dintre cele mai diverse, până la opinii care cereau arderea

acesteia.

Prima definiţie a propagandei i-a aparţinut lui Harold Lasswell în cartea denumită

“Propaganda Technique in the World War”: „Propaganda se referă numai la controlul opiniei

prin simboluri semnificative, sau, mai concret şi mai precis, prin relatări, zvonuri, rapoarte,

fotografii şi alte forme de comunicare socială.” (Ştefănescu, 2010)

Conform multor autori (Lasswell, Brown, Domenach) propaganda ar include o mare

parte din publicitate (în care scopul constă în vânzări cât mai mari de către cel care face

reclama), o parte din campania politică( scopul fiind alegerea unui candidat), precum şi o

parte semnificativă din relaţiile publice (în care scopul constă în realizarea unei imagini

favorabile insitituţiei).

Cu toate acestea, definiţia propagandei din Webster`s Collegiate Dictionary (ediţia a

X a), nu agrează ideea expusă anterior, definind propaganda ca „idei, fapte sau alegaţii

răspândite intenţionat pentru a susţine o cauză sau a denigra o alta potrivnică” (Ştefănescu,

2010)

Charles Larson porneşte de la aceste constatări în încercarea de a da o definiţie cât mai

detaliată propagandei şi pentru a se putea opera o diferenţiere faţă de conceptele menţionate

anterior. Larson spune că : „avem nevoie de o definiţie care să permită identificarea

diferenţelor specifice dintre propagandă şi dezbatere sau reclama. Dacă totul se defineşte ca

propagandă înseamnă că ea devine deopotrivă uşor şi totodată imposibil de diferenţiat.”

(Larson, 2003)

Charles Larson propune o definiţie care se bazează pe următoarele constatări:

a) Propaganda este ideologică, încercând să vândă „un ansamblu de păreri sau o dogmă”

(Larson, 2003)

b) Secretele propagandei: unul sau mai multe elemente sunt ascunse publicului (sursa

comunicării, obiectivul sursei, reversul poveştii, tehnicile utilizate de sursă, rezultatele

propagandei);

c) Propaganda urmăreşte uniformizarea - scopul propagandei fiind acela de a omogeniza

părerile, ideile, atitudinile sau comportamentele receptorilor;

d) Propaganda obstricţionează procesul gândirii - aceasta adresându-se laturii emoţionale a

individului şi nu raţionalului;

1.4. Tipuri de propagandă

Una dintre clasificările propagandei a ţinut cont de sursa care transmite şi susţine

propaganda, din punct de vedere al vizibilităţii, notorietăţii şi credibilităţii acesteia.

Autorii Victoria O`Donnell şi Garth Jowett publicau în 1989, următoarea separare a

tipurilor de propagandă, în funcţie de sursă (emitent):

1) Propaganda albă sau deschisă este - „propaganda care provine de la o sursă

indentificată corect şi care comunică informaţii corecte, însă maniera de prezentare

este una tendenţioasă”. (Ştefănescu, 2010)

2) Propaganda gri - constituie forma de propagandă care „provine de la o sursă care ar

putea să fie sau să nu fie corect identificată, iar acurateţea informaţiei nu este sigură.”

(Ştefănescu, 2010)

Propaganda gri este frecvent utilizată în acţiuni de dezinformare, deoarece conţine

informaţii practic reale, combinate cu informaţii integral false, şi care crează per ansamblu un

aspect aparent precis, dar greu de verificat.

3) Propaganda neagră sau ascunsă- este propaganda „a cărei sursă este falsă, iar

conţinutul său cuprinde invenţii, fabricaţii, minciuni de cele mai variate tipuri”

(Ştefănescu, 2010)

Acest tip de propagandă, bazat pe informaţii fabricate, puse de multe ori pe seama unor

surse inexistente, este denumit adesea „dezinformare sau marea minciună”.(Ştefănescu, 2010)

1.4. Tehnici si tactici de propagandă

Sub sigla Institutului pentru Analiza Propagandei, în anul 1939, în Statele Unite, apare

una dintre cele mai cunoscute lucrări de analiză a propagandei, numita „The Fine Art of

Propaganda”, realizată de un colectiv condus de profesorul Clyde Miller. Autorii lucrarii

identifică şapte dintre cele mai cunoscute instrumente sau tehnici ale propagandei ( în

viziunea autorului Charles Larson, acestea sunt denumite „tactici”) (Larson, 2003) :

1 .Name calling (supranumirea, etichetarea) – constă în acordarea unui apelativ negativ sau

etichetarea unei idei ca fiind proastă, metodă utilizată pentru respingerea sau condamnarea

acelei idei, fără a examina dovezile furnizate.

Domeniul de utilizare cel mai frecvent al „etichetării” este cel politic ( în special în

cazul discursului public).

2. Glittering generality (generalitatea strălucitoare) – este o tehnică care funcţionează după

principiul opus celui menţionat anterior, adică se asociază unei idei, program, persoane sau

grup, nişte termeni „strălucitori”, care indică diverse virtuţi.

Conform lui Charles Larson, câteva exemple de astfel de termeni ar fi : „dreptate”,

„libertate”, „demnitate”, „patriotism”, „integritate”, termeni nu foarte exacţi, dar care încarcă

emoţional audienţa (receptorii).

3. Transferul – prin această tehnică se permite transferul de autoritate, investirea cu putere

şi prestigiu a unui lucru respectat şi onorat către un alt lucru, pentru a-l face pe acesta din

urmă mai acceptat.

Tehnica transferului poate funcţiona însă şi invers, în sensul că procesul de asociere poate

în unele cazuri să ducă la defăimarea sau discreditarea unei persoane ( exemplul asocierii cu

personaje detestate din trecut, precum Hitler sau Stalin ).

4. Testimonialul (mărturisirea, recomandarea) – este o tehnică constând în declaraţia unor

persoane cunoscute, respectate sau admirate prin care acestea susţin sau nu o anumită idee,

program, produs sau persoană.

Tehnica testimonialului a fost des utilizată în campaniile electorale din Romania după

1990, când numeroase personalităţi din lumea culturală sau sportivă au apărut în diverse

reclame sau spoturi electorale pentru a sustine candidaţi sau partide politice, aflaţi fie la putere

fie în opoziţie.

5. Plain folks (oamenii obişnuiti, simpli) – reprezintă tehnica prin care emiţătorul

(vorbitorul) încearca să convingă publicul că el dar şi ideile sale sunt bune pentru că aparţin

oamenilor obişnuiţi.

Propagandiştii uzează des de astfel de tehnici pentru „ a convinge publicul că

personalităţile ori grupurile pe care le reprezintă nu sunt nici pe departe oameni vicleni şi bine

instruiţi în arta manipulării, ci sunt, pur şi simplu, oameni ca oricare alţii”.(Larson, 2003)

6. Card stacking (măsluirea carţilor, mormanul de argumente) – implică „selectarea şi

utilizarea de fapte sau neadevăruri, exemplificări şi diversiuni, declaraţii logice sau ilogice,

pentru a da cel mai bun sau cel mai rău caz pentru o idee, program, persoană sau produs”

(Severin, Tankard, 2004)

Altfel spus, tehnica măsluirii cărţilor selectează argumentele sau evidenţele care sprijină o

poziţie şi le ignoră pe cele care nu susţin poziţia respectivă.

7. Bandwagon (vagonul muzicanţilor, efectul în lanţ) – se bazează pe motto-ul: „Toată

lumea – cel puţin toţi dintre noi - face acest lucru […] Propagandistul încearcă să ne convingă

că toţi membrii unui grup din care face şi el parte acceptă programul său, iar noi, la rândul

nostru, trebuie să urmăm mulţimea şi să sărim în vagon”. (Severin, Tankard, 2004)

1.6. Regulile propagandei

Scriitorul francez Jean-Marie Domenach identifică în cartea sa, Propaganda Politică,

cinci reguli care asigură eficienţa demersului propagandistic:

A . Regula simplificării şi a inamicului unic – aceasta regulă se referă la organizarea

discursului propagandistic împotriva unui singur inamic, foarte bine conturat, foarte precis

caracterizat, având trăsături definitorii negative, caricaturizate, care să poată fi uşor identificat

şi antipatizat de către mase.

Cele doua sisteme totalitare ale secolului XX, fascismul şi comunismul, defineau

ameninţarea ca venind de la o alianţă a duşmanilor din interiorul şi din exteriorul ţării. Mai

exact, în cazul naziştilor pericolele erau reprezentate de evreii şi comunismul mondial, iar la

comunişti, acestea veneau din partea duşmanilor de clasă şi a imperialismului extern.

B. Regula deformării şi a caricaturizării – se referă la faptul că propaganda îşi poate

atinge scopul doar în condiţii speciale, care nu întotdeauna coincid cu realitatea. Sau altfel

spus, daca realitatea nu e convenabilă, atunci ea trebuie schimbată.

Comunicarea nedistorsionată şi libertatea presei sunt cei mai mari duşmani ai

propagandei, fapt pentru care sistemele totalitare atacă şi îşi subordonează, odată cu instalarea

la putere, exact sursele de informaţii, pentru a le putea controla.

C. Regula orchestrării – presupune repetarea la nesfârşit pe toate canalele de

comunicare, într-o formă adaptată publicului ţintă, a mesajului care trebuie transmis, dar cu o

diversificare de formă, în funcţie de starea de spirit a audienţei, de gravitatea subiectului

comunicat.

Exemplificând această definiţie, Domenach îl citează pe Adolf Hitler : “Propaganda

trebuie să se limiteze la un număr mic de idei pe care să le repete fără încetare […]

Schimbările aduse nu trebuie niciodată să afecteze fondul învăţăturii pe care dorim să o

răspândim, ci doar forma. De aceea, lozinca trebuie prezentată sub diferite aspecte, dar trebuie

să fie întotdeauna condensată într-o formulă invariabilă, precum o concluzie “.(Domenach,

2004)

D. Regula transferului – se referă la faptul că, pentru a putea convinge o audienţă, un

grup ţintă, propaganda trebuie întotdeauna să plece de la un substrat deja existent, fie că

vorbim de o mitologie cu caracter naţional (revoluţia franceză, mitul poporului arian german),

fie de un complex de ură sau prejudecăţi tradiţionale ( rasismul, şovinismul, etc)

Hitler a făcut apel la toate miturile germanice cunoscute, combinându-le cu succes cu

frustrările poporului german venite din înfrângerea din primul Război Mondial. Mai mult

chiar, propaganda nazistă a reînviat în Europa vechile rivalităţi naţionale, precum cea dintre

sârbi şi croaţi, maghiari si slovaci, şi exemplele pot continua...

E. Regula unanimităţii şi contagiunii – poate fi sintetizată prin tentativa propagandei

de a uni mulţimea în jurul ideilor promovate de către ea, pornind de la obsesia unanimităţii în

totalitarism.

Toate sistemele totalitare au promovat partidul unic, ideologia unică, liderul unic, sau

adevărul unic. Totalitarismul nu a acceptat nicicând minoritaţile sau diversitatea, reprimându-

le cu violenţă de cele mai multe ori.

Putem conchide astfel că regula unanimităţii a fost “cheia de boltă” a propagandei

totalitare, deoarece prin ea, sistemul politic a căpătat deplina putere şi legitimitate.

2. Manipularea

De-a lungul timpului, privind din perspectiva teoriei comunicării, a retoricii sau a

semioticii, conceptul de manipulare a suferit numeroase modificări.

Herman Parret studiază evoluţia înţelesurilor pe care le capătă în timp termenul de

manipulare. Astfel, dacă la începutul secolului al XVIII-lea termenul îşi găsea sens, cu

predilecţie, în terminologia tehnică, industrială, în secolul XIX apare şi înţelesul de act

intelectual: manipularea ideilor, înţelesurilor. Abia la începutul secolului XX, termenul capătă

conotaţia peiorativă, datorită componentei de orientare a ideilor în sensul dorit de cel care

efectuează manipularea, în defavoarea celui manipulat, ceea ce se traduce printr-o intenţie de

fraudă, înşelăciune, fără ca subiectul (manipulatul) să fie conştient de acest lucru.

Termenului de manipulare i se acordă, de cele mai multe ori, acelaşi sens - sau unul

foarte apropiat - celui de persuasiune. Actul este total greşit, conceptele diferenţiindu-se

printr- o trăsătură fundamentală şi anume intenţionalitatea, ab initio, în cazul manipulării de a

orienta gândirea celui manipulat (receptorul) fără ca acesta să fie conştient de intenţiile

manipulatorului (emiţătorul de mesaj).

O primă definire a termenului de manipulare poate fi acţiunea prin care un actor social

(persoană, grup, mulţime) este obligat să gândească şi să acţioneze în sensul dorit de

manipulator (iniţiator), conform intereselor acestuia, prin utilizarea oricăror mijloace de

convingere, care pot denatura intenţionat adevărul sau sensul real, dar care conduc la crearea

unei imagini sau reacţii ale actorului social pe care le doreşte iniţiatorul, creindu-i

manipulatului impresia falsă a libertăţii de gândire şi decizie.

Sociologul francez Philippe Breton, în lucrarea intitulată „Manipularea cuvântului”,

oferă termenului de manipulare următoarea definiţie:” o acţiune violentă şi constrângătoare

care îi privează de libertate pe cei care i se supun” (Breton, 2006). Autorul consideră că

manipularea se bazează pe o strategie unică: reducţia la maximum a libertăţii auditoriului de a

discuta sau a rezista la scenariul care i se propune de către agentul manipulator.

O altă abordare a conceptului de manipulare am gasit-o la Septimiu Chelcea, care

atribuie termenului semnificaţia de „acţiune de schimbare a opiniilor, atitudinilor şi

comportamentelor prin expunerea la mesaje a persoanelor şi grupurilor, în vederea atingerii

unor scopuri dorite de altcineva, fără aplicarea constrângerilor fizice şi fără conştientizarea

discrepanţei dintre scopurile îndepărtate ale persoanelor şi grupurilor ţintă şi scopurile

îndepărtate ale celor care exercită influenţa” ( Chelcea, 2008).

Sonia Cristina Stan, în „Manipularea prin presă” vorbeste despre manipulare din două

perspective: una psihologică şi una sociologică între care plasează fenomenul comunicării de

masă. În abordarea psihologică, spune autoarea, accentul este pus pe „identificarea acelor

resorturi interne (care ţin de natura umană) care-i fac pe indivizi să ia decizia de a acţiona în

favoarea altcuiva, fără să-şi dea seama că sunt determinaţi de către acel cineva sa o facă”

(Stan, 2004), iar în abordarea sociologică accentul cade pe grupurile mari(mulţimea) şi pe

interferenţele sociale ale acestora ( expunerea la mesaje persuasive ).

În „Tehnici de manipulare”, Bogdan Ficeag consideră manipulare atunci când „o

anume situaţie socială este creată premeditat pentru a influienţa reacţiile şi comportamentul

manipulaţilor în sensul dorit de manipulator” ( Ficeag, 2001).

2.1. Tipuri şi procedee de manipulare

Dacă folosim drept criteriu de clasificare al manipulărilor amplitudinea modificărilor

efectuate într-o anumită situaţie socială, aşa cum spune Bogdan Ficeag, atunci avem:

- Manipulările mici - obţinute prin modificări minore ale situaţiei sociale, dar care pot

avea deseori efecte ample. Autorul include în această categorie cele două tehnici de

manipulare consacrate, „piciorul-în-uşă” şi „trântitul-uşii-în-faţă”.

- Manipulările medii - se referă la modificări importante ale situaţiilor sociale, cu

efecte ce pot depăşi în mod spectaculos aşteptările, datorită puterii enorme de influenţă a

situaţiilor sociale asupra comportamentului uman. Sunt amintite aici tehnicile menite să

inducă sentimentul de supunere faţă de autorităţi sau cele prin care se urmăreşte

dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacatorilor,în situaţii de luptă, în vederea

încurajării spiritului agresiv.

- Manipulări mari - reprezentate de influenţa întregii culturi în mijlocul căreia

fiinţează individul. Acest tip de manipulare stă la baza creării curentelor de opinie, formează

tradiţii, obiceiuri, determină curente ”la modă”, sau chiar ample manifestaţii de protest.

Aici este dat drept exemplu fenomenul anomiei, care apare în cazul schimbărilor social

politice de anvergură, atunci când întreg sistemul de valori, concepţii şi standarde sociale se

prăbuşeşte brusc.

Philippe Breton, pornind de la mecanismele tehnice de construcţie a mesajului

manipulator, găseşte acea dublă preocupare: de a identifica rezistenţa care i-ar putea fi opusă

şi cea de a masca, cât mai bine, demersul propriu-zis. Ţinând cont de aceste aspecte, Breton

enumeră următoarele mecanisme principale ale procesului de manipulare:

- identificarea rezistenţei

- mascarea demersului pentru a invinge rezistenţa

- „hăituirea tăcerii în interacţiuni”, cu scopul de a-l închide pe celălalt într-o

secvenţă continuă în care nu-i rămâne altă alegere decât să se predea.

Tot Philippe Breton, în încercarea sa de a clasifica procedeele de manipulare face distincţia

între:

1. Nivelul procedeelor-tehnicilor care vor să intervină asupra formei mesajului şi care

acţionează preponderent asupra afectelor. Acest tip de manipulare care se concentrează în

special asupra afectelor, are ca principal obiectiv condiţionarea autorităţii, astfel încât mesajul

transmis să fie acceptat fără împotrivire.

2. Nivelul procedeelor-tehnicilor care intervin asupra fondului mesajului, asupra

structurii sale interne şi asupra dimensiunii sale cognitive.

3.Grila de analiză comparativă

În randurile prezentate anterior am descris cele două concepte asupra cărora am dorit să

mă opresc în acestă lucrare : propaganda şi manipularea, pornind de la apariţia cronologică a

termenilor, pentru ca apoi să insist asupra definirii acestora precum şi asupra clasificărilor sau

modelelor de referinţă cunoscute până acum.

Ţinând cont de caracteristicile conceptelor mai sus menţionate, trecând prin domeniul de

acţiune, pentru a ajunge apoi la elementele constitutive ale procesului de comunicare care stă

la baza acestora, am eloborat un model de studiu comparativ, în care am inclus şi alte trei

concepte care sunt indisolubil legate de cele prezentate până acum : persuasiunea, relaţiile

publice şi publicitatea.

Grila de analiză propusă (fig.1, la sfârşitul lucrării), pune în evidenţă similitudinile sau

diferenţele între aceste cinci concepte, care se adresează majorităţii tipurilor de comunicare

cunoscute ( politică, instituţională, publică, socială, etc. )

După cum se poate observa în grila prezentată, propaganda diferă de celelalte concepte

prin existenţa cenzurii, a factorului coercitiv, în timp ce manipularea are ca specificitate

expunerea în necunoştinţă de cauză a publicului (auditoriului) la acţiunea de influenţare din

partea sursei.

O altă concluzie importantă este aceea că atât propaganda cât şi manipularea sunt procedee

de influenţare exclusiviste, care nu admit sau evită pe cât posibil concurenţa în ceea ce

priveşte transmiterea mesajului către public.

Acestea cred că sunt motivele principale pentru care conceptele de propagandă şi

manipulare au asociate adesea conotaţii negative, spre deosebire de persuasiune, publicitate

sau relaţiile publice.

4.Concluzii

Mult timp a fost indusă ideea că doar sistemelor totalitare le sunt proprii practicile

manipulării şi propagandei. Odată cu prăbuşirea majorităţii acestor societăţi, fie că s-au numit

fascism, nazist, socialism sau comunism,, lumea se aştepta că vor dispărea şi armele lor

secrete: propaganda şi manipularea. Dar n-a fost aşa!

Am sperat apoi la ideea că propaganda şi manipularea pot reapărea doar în timpul războaielor

sau al crizelor naţionale. Dar nici aşa n-a fost!

Când nu am mai fost confruntaţi cu situaţii de criză, vigilenţa noastră s-a diminuat

considerabil şi am revenit la problemele cotidiene sau la cele personale, uitând sau ignorând

complet practicile manipulării şi propagandei.

Aproape că nu am observat că, trăind într-un secol în care comunicarea de masă e în cel

mai propriu înţeles al termenului ”de masă”, aceşti doi valeţi machiavelici ai comunicării, şi-

au făcut din nou apariţia, sub o formă mult cosmetizată. Propaganda şi manipularea şi-au

rafinat practicile şi metodele de penetrare , după cum şi canalele prin care îşi transmit

mesajele s-au diversificat şi o fac în continuare.

Concluzia pe care o putem trage acum la începutul mileniului al treilea este că nici o societate,

de-a lungul istoriei şi până în prezent, nu a renunţat la aceste practici indiferent de gradul de

democraţie sau treapta de dezvoltare pe care se va fi aflat acea societate. Şi trebuie să ne

obişnuim cu ideea că nici nu vor fi eradicate sau vor dispărea pentru că aceste practici par a fi

adânc înrădăcinate în firea umană şi, oricum, fac parte din arsenalul de practici, tactici,

instrumente folosite în lupta pentru accederea sau menţinerea la putere, pentru câştigarea unor

poziţii social-privilegiate sau material-înalte.

Rolul nostru în acestă nouă eră este să înţelegem cât mai bine aceste concepte, să

identificăm sursele şi intenţia lor şi mai ales modul în care ele ne pot afecta.

Ar trebui să ne punem cu toţii o serie de întrebări: cât de uşor putem fi convinşi? ce efect pot

avea asupra noastră? ce strategii sunt eficiente în cazul nostru? pe ce canale suntem

vulnerabili?

Abia după ce vom fi convinşi că putem răspunde acestor întrebări, vom putea crea o strategie

de apărare, o barieră de rezistenţă la atacul acesta. Omul zilelor noastre pare a fi o victimă

aproape sigură a propagandei, manipulării sau în cel mai bun caz al persuasiunii din partea

organizaţiilor politice, comerciale sau mass-media. Din acest motiv citatul care urmează mi se

pare extrem de relevant :

“De câte ori deschidem radioul sau televizorul, de fiecare dată când deschidem o carte, un

săptămânal sau un cotidian, cineva încearcă să ne educe, să ne convingă să cumpărăm un

produs, să ne determine să votăm un candidat sau să fim de acord cu o anumită versiune a

ceea ce este drept, adevărat sau frumos “ (Teodorescu, 2008)

5. Bibliografie selectivă

1. Breton, P., (2005) Manipularea cuvântului, Editura Institutul European, Iaşi

2. Chelcea,S., (2008) Psihosociologie, Editura Polirom, Iaşi

3. Domenach, J.-M., (2004) Propaganda politică, Editura Institutul European, Iaşi

4. Ficeag, B., (2001) Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucureşti

5.Hitler, A. (1994) Mein Kampf, Editura Beladi, Craiova

6.Larson, C., (2003) Persuasiunea, receptare şi responsabilitate, Editura Polirom, Iaşi

7.Severin, W., Tankard, J., (2004) Perspective asupra teoriilor comunicării de masă,

Editura Polirom, Iaşi

8. Stan, C., (2004) Manipularea prin presă, Editura Humanitas, Bucureşti

9. Ştefănescu, S., (2010) Sociologia comunicării, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte

10. Teodorescu, B., (2008) Cinci milenii de manipulare, Editura Tritonic, Bucureşti

Figura 1. Grila de analiză

Concept Domeniu

de acţiunei

Intenţionalitate

(planificare)

Existenţa

unui

beneficiar al

acţiunii

Folosire adevăr

parţial,

denaturare,

mistificare

Folosire

coenciţie,

cenzură

Auditoriu e

conştient

de acţiune,

de

influenţare

Libertate de

gândire,

decizie

auditoriu

Exclusivitate

(nu admite

concurenţă)

Propagandă Politic DA DA DA DA DA NU DA

Relaţii

publice Instituţional DA DA NU NU DA DA NU

Publicitate Comercial DA DA DA NU DA NU NU

Manipulare Oricare DA DA DA NU NU NU DA

Persuasiune Oricare DA DA DA NU DA NU NU