http://archaeoheritage.ro/�

1

PROTECŢIA PATRIMONIULUI ARHEOLOGIC

Culegere de acte normative naţionale şi convenţii internaţionale

2

Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova – ANTIM

PROTECŢIA PATRIMONIULUI ARHEOLOGIC

CULEGERE DE ACTE NORMATIVE NAŢIONALE ŞI CONVENŢII

INTERNAŢIONALE

Chişinău, 2010

3

Sergiu Musteaţă

(coordonatorul volumului)

PROTECŢIA PATRIMONIULUI ARHEOLOGIC

CULEGERE DE ACTE NORMATIVE NAŢIONALE ŞI CONVENŢII

INTERNAŢIONALE

4

Chişinău, 2010

5

CZU M Coordonatorul volumului: Sergiu Musteaţă Colegiul de redacţie: Sergiu Musteaţă Ion Ştefăniţă Iulia Postică Corina Rezneac Redactor: ??????????? Coperta: ???????????? Proiect: Politica de ocrotire a moştenirii arheologice în Republica Moldova: realitate şi

necesitate. Parteneri: • Ministerul Culturii al Republicii Moldova; • Centrul de Cercetări Arheologice din Republica Moldova; • Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei; • Serviciul de Arheologie Preventivă; • Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală.

Acest volum este editat cu sprijinul financiar al Agenţiei Suedeze de Dezvoltare şi Cooperare Internaţională (Sida) şi al Fundaţiei Soros-Moldova (FSM)

ISBN © ANTIM, 2010

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

6

Cuprins

I. Legislaţie naţională 1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, în MO al R. M., nr 1,

12.08.1994 2. Legea cu privire la proprietate, 22.01.1991 3. Legea privind Fondul arhivistic al Republicii Moldova, nr 880 – XII, 22.01.1992 4. Lege privind ocrotirea monumentelor, nr 1530-XII, 22.06.1993 5. Legea Republicii Moldova despre cultură, în MO al R. M., 5.08.1999, nr. 83-86, p.

I, art. 401 6. Legea muzeelor, nr 1596-XV, 27.12.2002 7. Extrase din codurile de legi ale Republicii Moldova: • Codul civil al R. M., nr 1107-XV, 6.06.2002, în MO al R. M., nr 82-86

22.06.2002 • Codul penal, Legea nr 985-XV din 18.04.2002, în MO al R. M., nr 128-129,

13.09.2002 • Codul vamal, nr 1149-XIV, 20.07.2000, în MO al R. M., nr 160-162, 23.12.2000 • Codul contravenţional al R.M., MO, nr 3-6/15, 16.01.09 • Codul fiscal, nr. 1163-XIII, 24.04.97, în MO al R. M., nr. 62, 18.09.1997 • Codul funciar, nr 828-XII, 25.12.91, republicat în MO al R M, nr 107, 04.09.2001 • Codul silvic, nr 887, 21.06.96, în MO al R M nr 4-5, 16.01.1997 • Codul subsolului, nr 1511-XII, 15.06.93, în MO al R. M., nr 11, 30.11.1993 • Legea Republicii Moldova privind expertiza ecologică şi evaluarea impactului

asupra mediului înconjurător, nr 851, 29.05.96, în MO al R. M., nr 52-53 din 08.05.96

II. Legislaţie europeană: A. Convenţii ale Consiliului Europei: 1. Convenţia culturală europeană, 1954 2. Convenţia europeană privind infracţiunile referitor la bunurile culturale, Delphi,

1985 3. Convenţia Consiliului Europei privind protecţia şi salvgardarea patrimoniului

arhitectural, adoptată la Granada, 1985, ratificată la 21.12.2001 4. Convenţia Consiliului Europei privind protecţia patrimoniului arheologic

(revizuită), La Valletta, 1992, ratificată la 21.12.2001 5. Codul european de bună practică: Arheologia şi proiectul Urban, 2000 6. Convenţia europeană a peisajului, adoptată la Florenţa, 2000, ratificată la

14.03.2002 7. Convenţia-cadru a Consiliului Europei privind valoarea patrimoniului cultural

pentru societate, adoptată la Faro, 2005, ratificată la 01.12.2008. Legea R.M. pentru ratificarea Convenţiei-cadru de la Faro. Expunerea de motive privind ratificarea Convenţiei de la Faro

8. Recomandarea Сomisiei din 20 decembrie 1974 către Statele membre cu privire la protecţia patrimoniului arhitectural şi natural (75/65/EEC)

9. Concluziile Consiliului din 17 iunie 1994 cu privire la elaborarea unui Plan de acţiuni al Comunităţii în domeniul patrimoniului cultural (94/C 235/01)

10. Rezoluţia întrunirii Miniştrilor cu responsabilităţi în probleme culturale, întrunire în cadrul Consiliului la 13 noiembrie 1986 cu privire la protecţia patrimoniului arhitectural al Europei (86/C 320/01)

7

11. Rezoluţia Miniştrilor cu responsabilităţi în probleme culturale, întruniţi în cadrul Consiliului din 13 noiembrie 1986 cu privire la conservarea operelor de artă şi a artefactelor (86/C 320/03)

IV. Legislaţie internaţională: 1. Carta internaţională pentru conservarea şi restaurarea monumentelor şi siturilor,

Veneţia 1964 2. Convenţie privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural, Paris,

21.11.1972 3. Carta turismului cultural, ICOMOS, noiembrie 1976 4. Carta de la Florenţa privitor la grădinile istorice, ICOMOS, dec. 1982 5. Carta internaţională privind protecţia oraşelor istorice, ICOMOS, oct. 1987 6. Carta pentru protecţia şi gestiunea patrimoniului arheologic, ICOMOS, oct. 1990 7. Convenţia UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial (2003) 8. Convenţia UNESCO privind protecţia şi promovarea diversităţii expresiilor culturale,

din 20.10.2005 9. Convenţia UNESCO referitor la măsurile ce urmează a fi luate pentru interzicerea şi

împiedicarea operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer de proprietate ale bunurilor culturale (14 .11.1970)

10. Convenţia UNESCO privind protecţia patrimoniului cultural subacvatic din 2.11. 2001

11. Convenţia de la Haga pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat din 14.05.1954. Protocolul din 26.03.1999, Protocolul nr 2

12. Convenţia UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal din 24.06.1995

13. Rezoluţia de la Berlin, 25.05.2003 14. Codul de etică pentru muzee al ICOM 15. Recomandare privind principiile internaţionale aplicabile săpăturilor arheologice,

decembrie 1956, UNESCO 16. Carta ICOMOS, Principiile pentru analiza, conservarea şi restaurarea structurilor

patrimoniului arhitectural, ICOMOS, oct. 2003 17. Principiile ICOMOS pentru protejarea şi conservarea/restaurarea picturilor murale,

oct. 2003 18. Carta ICOMOS pentru interpretarea şi prezentarea siturilor de patrimoniu cultural,

4.10.2008 19. Carta ICOMOS privitor la itinerarele culturale, 4.10. 2008

8

Cuvânt-înainte

Patrimoniul arheologic, parte componentă a patrimoniului cultural, este elementul care

defineşte vechimea şi originalitatea culturii, istoriei şi tradiţiilor unui popor, a unei ţări sau a unui

anumit spaţiu etnocultural în raport cu alte popoare şi state. Totodată, în zilele de astăzi,

vestigiile arheologice au depăşit limitele înguste ale patrimoniului unui stat sau popor, devenind

un bun al întregii umanităţi care necesită acţiuni corespunzătoare. Protecţia siturilor arheologice

se realizează prin cercetarea, salvgardarea şi valorificarea vestigiilor descoperite, precum şi

punerea lor în circuitul larg al întregii umanităţi. În calitatea lor de patrimoniu fizic, foarte

atractive pentru colecţionari, vestigiile arheologice devin obiectul unor activităţi ilicite, cum ar fi

săpăturile neautorizate cu scopul intrării în posesie a acestor bunuri, respectiv comerţul

clandestin cu artefacte arheologice, care sunt scoase din circuitul ştiinţific şi cel muzeistic. În

rezultatul unor astfel de acţiuni, dincolo de pierderile menţionate, siturile arheologice propriu-

zise sunt expuse pericolului de a fi deteriorate şi chiar distruse. Ca urmare, ansamblul măsurilor

de protejare trebuie să concorde cu necesitatea salvării, protejării, conservării sau restaurării

resurselor arheologice. Patrimoniul arheologic este supus unor riscuri majore din partea unor

factori şi fenomene contemporane care aduc un prejudiciu considerabil originalităţii, valorii şi

integrităţii lui.

Situaţia din Republica Moldova în ce priveşte protecţia patrimoniului cultural, în general,

şi a celui arheologic, în special, este destul de complicată. Procesul de distrugere a obiectelor de

patrimoniu este, în primul rând, o consecinţă a regimului din perioada sovietică, care urmărind

anumite scopuri ideologice, prin dispoziţii speciale, a favorizat lichidarea multor monumente de

istorie şi cultură naţională. Cele care nu au fost distruse complet au suportat intervenţii

ireparabile ce au denaturat autenticitatea şi originalitatea lor. Lăcaşurile de cult religios au avut

cel mai mult de suferit, pierzându-şi aproape în întregime patrimoniul mobil din interior. Mai

mult, chiar şi astăzi acestea sunt supuse unor reconstrucţii neavizate ştiinţific, care ştirbesc în

continuare din autenticitatea şi importanţa lor cultural-istorică (ex. reconstrucţia complexului

monastic Căpriana, reconstrucţia complexului monastic Curchi, Mănăstirea Ţipova etc.).

În Republica Moldova cadrul legislativ în domeniul protecţiei patrimoniului istoric este

unul foarte general. După 18 ani de independenţă, avem câteva legi care abordează, la modul

general sau tangenţial, anumite componente ale patrimoniului cultural-istoric, cum ar fi Legea

privind ocrotirea monumentelor (1993), Legea Republicii Moldova despre cultură (1999), Legea

Republicii Moldova privind Fondul Arhivistic (1992) şi Legea muzeelor (2002). Alte norme

juridice aplicabile în domeniu se conţin în codurile civil (2002), penal (2002), vamal (2000),

9

fiscal (1997), funciar (2001), silvic (1997), privitor la regimul subsolului (1993), cu privire la

contravenţiile administrative (2009) etc. De asemenea, Republica Moldova a semnat un şir de

convenţii internaţionale privind protecţia patrimoniului cultural şi natural. Conform prevederilor

constituţionale, statul este obligat să acorde prioritate actelor internaţionale, ceea ce nu

corespunde întocmai realităţilor moldovene, deoarece Republica Moldova nu a întreprins nimic

pentru implementarea Convenţiei europeane pentru protecţia patrimoniului arheologic pe care a

semnat-o la 4.05.1998, a ratificat-o pe 11.10.2001 şi a considerat-o intrată în vigoare începând cu

22.06.2002.

Constatăm, deci, că starea în care se găseşte astăzi patrimoniul naţional al Republicii

Moldova este rezultatul măsurilor nechibzuite din trecut ale autorităţilor, care au ajuns să se

perpetueze şi în anii de independenţă, caracterizându-se prin acţiuni intenţionate şi iresponsabile

întreprinse de reprezentanţi ai statului şi de persoane particulare.

Care sunt cauzele acestei situaţii deplorabile?

• lipsa unei strategii concrete şi coerente la nivel de stat privind păstrarea şi

conservarea siturilor arheologice, a monumentelor de istorie şi cultură, racordată la exigenţele

normelor internaţionale;

• lipsa unui cadru legislativ naţional adecvat şi a unui control din partea instituţiilor de

stat permite intervenţii neautorizate în domeniul planificării urbanistice, exploatării terenurilor

etc., care aduc prejudiciu, deseori unul ireversibil, patrimoniului cultural-istoric;

• lipsa unor structuri/instituţii specializate în domeniul protecţiei patrimoniului cultural

minimalizează capacitatea şi responsabilitatea Ministerului Culturii şi Turismului în faţa

realităţilor şi cerinţelor actuale;

• lipsa unei coordonări între diverse ministere (al Culturii, Agriculturii, Transporturilor,

Ecologiei etc.), în ceea ce priveşte exploatarea terenurilor pe suprafaţa cărora sunt atestate situri

arheologice, duce la distrugerea sistematică a acestora;

• departamentele de arhitectură şi dezvoltare urbanistică deseori nu ţin cont de

existenţa sau de necesitatea verificării prezenţei unor urme arheologice în procesul de aprobare a

unor proiecte de amenajare, a construcţiei de locuinţe, drumuri, conducte de apă, petrol, gaz etc.;

• lipsa unor baze de date şi a unui registru naţional bine definit, structurat şi accesibil

tuturor celor interesaţi, privind numărul, delimitarea şi starea siturilor arheologice şi a

monumentelor de istorie şi de cultură etc. Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite

de stat, care trebuia să fie iniţiat de Ministerul Culturii şi Turismului în baza Legii privind

ocrotirea monumentelor din 1993 şi care urma să fie actualizat o dată la 3 ani, a fost publicat

abia în anul 2010;

10

• democratizarea societăţii a condus la consolidarea sectorului asociativ şi la apariţia

unor organizaţii nonguvernamentale, care au o preocupare specială pentru acest domeniu, însă,

în general, organele de stat nu ţin cont de existenţa şi capacitatea lor în vederea elaborării unor

programe de activitate comune şi, în final, acţiunile izolate ale acestor ONG-uri nu ating

rezultatele aşteptate. Astfel, factorii de decizie deseori manifestă un conservatorism profund faţă

de schimbările iniţiate de structurile sectorului asociativ. În consecinţă, constatăm absenţa

societăţii civile din procesele decizionale, ceea ce nu face decât să compromită reformele

democratice în domeniul cultural;

• lipsa transparenţei din partea instituţiilor de stat duce la carenţe în informarea

populaţiei şi este cauza principală a interesului redus al populaţiei faţă de procesele ce au loc în

acest domeniu;

• populaţia nu percepe importanţa şi valoarea acestor monumente, deoarece nu este nici

educată, nici informată suficient. Nu există un program special la nivel de stat destinat

popularizării monumentelor istorico-naturale de valoare incontestabilă;

• neparticiparea oamenilor din localităţile rurale la procesul de luare a deciziilor, care

se explică prin necunoaşterea de către aceştia a modalităţilor de implicare şi a beneficiilor pe

care le poate oferi această implicare;

• interesul scăzut al mass-media faţă de situaţia patrimoniului naţional;

• lipsa unei legi speciale consacrate cercetării arheologice, chiar dacă Moldova a aderat

la Convenţia europeană privind protejarea patrimoniului arheologic. Republica Moldova a

semnat convenţia la 4.05.1998, a ratificat-o pe 11.10.2001 şi a intrat în vigoare din 22.06.2002,

dar până în prezent nu s-a întreprins vreo măsură pentru implementarea ei;

• lipseşte o structură specializată, cu putere de control în domeniul ocrotirii moştenirii

arheologice. Activitatea Comisiei arheologice de pe lângă Ministerul Culturii este mai mult

formală decât practică;

• lipseşte o organizaţie profesională naţională care să reprezinte interesele ştiinţifice ale

majorităţii arheologilor, respectiv nu există un cod deontologic general-acceptat, care ar constitui

un îndrumar al normelor de conduită şi al obligaţiilor etice ale acestei profesii, iar etica trebuie

codificată pentru a deveni un model în realizarea obiectivelor profesionale;

• nu există un buget anual de stat pentru activităţi în domeniul arheologiei. Ministerul

Culturii a finanţat ocazional şi cu mari dificultăţi anumite proiecte, cum ar fi cazul mănăstirilor

Căpriana sau Curchi.

În cazul în care problemele menţionate nu vor fi soluţionat, impactul va fi

dezastruos, deoarece situl arheologic odată distrus nu mai poate fi recuperat. De aceea,

11

elaborarea unor politici eficiente în acest domeniu trebuie să devină una din priorităţile viitorului

guvern.

În noiembrie 2008 la iniţiativa Ministerului Culturii şi Turismului a fost creat un

grup de lucru privind adaptarea legislaţiei naţionale din domeniul protecţiei patrimoniului

cultural la rigorile contemporane şi ale convenţiilor internaţionale la care Republica Moldova

este parte. Din păcate, acest grup a devenit unul formal. Din cauza lansării campaniei electorale

în anul 2009 lucrurile nu au avansat în această direcţie. În contextul venirii la putere a Alianţei

pentru Integrare Europeană, lucrurile au început să se schimbe, deşi foarte lent şi deseori cu

voinţă politică modestă. Astfel, putem constata că în cadrul structurilor de stat există voinţa

politică pentru a produce schimbări în acest domeniu. Majoritatea funcţionarilor şi oamenilor de

ştiinţă recunosc că prevederile Legii privind ocrotirea monumentelor din 1993 sunt depăşite şi că

avem nevoie de un cadru normativ actualizat.

De aceea, Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova – ANTIM a

considerat oportun elaborarea unui nou proiect privind protecţia patrimoniului arheologic –

„Politica de ocrotire a moştenirii arheologice în Republica Moldova: realitate şi necesitate”. Prin

acest proiect ne-am propus să promovăm politici eficiente de ocrotire a patrimoniului arheologic.

Patrimoniul arheologic, în perspectiva ocrotirii lui, trebuie prezentat ca o colecţie de valori şi de

know-how, lucrări şi tradiţii, o resursă care este dezvoltată continuu, servind atât pentru creşterea

cantitativă, cât şi pentru consolidarea legăturilor sociale, economice şi politice. Îmbunătăţirea

situaţiei existente solicită ca structurile de stat să întreprindă un şir de măsuri complexe pe plan

legislativ, administrativ, ştiinţific, educaţional etc.

Direcţii prioritare ale politicii de ocrotire a patrimoniului arheologic:

1. elaborarea unei strategii naţionale;

2. reformarea cadrului normativ;

3. asigurarea unui management eficient al resurselor arheologice.

Problema abordată prin intermediul acestui proiect este actuală şi cunoscută atât

în mediul academic, cât şi politic. Situaţia s-a încordat, în special, după cazul construirii

sectorului de cale ferată Cahul-Giurgiuleşti, în rezultatul căruia au fost distruse peste 20 de situri

arheologice, fără a se ţine cont de părerea arheologilor. Comunitatea academică a încercat în

repetate rânduri să redreseze situaţia, dar lipsa unui cadru normativ eficient, interesul economic

şi acoperirea politică a celor ce executau lucrările de construcţie au dus la consecinţele

menţionate. Şi aceasta, este doar un exemplu ce reflectă situaţia din domeniu. De aceea,

provocările recente ne-au încurajat să lansăm o campanie de advocacy la nivel naţional, pentru a

sensibiliza necesitatea schimbării cadrului normativ. Intenţia noastră a fost concentrată, în prima

12

etapă a proiectului, asupra administraţiei locale, organizând un şir de întruniri regionale (Bălţi,

Cahul şi Chişinău), în cadrul cărora s-a discutat situaţia din Republica Moldova în domeniul

protecţiei patrimoniului cultural, în general, şi a celui arheologic, în special. În etapa a doua am

încercat să implicăm factorii decizional naţionali (Ministerul Culturii şi Parlamentul Republicii

Moldova).

Deşi am coordonat din start acest proiect cu Ministerul Culturii şi Turismului din

cadrul Guvernului anterior, obţinând şi garanţii în formă scrisă (27.02.2009), imediat după

lansarea lui, am întâmpinat obstacole din partea viceprim-ministrului V. Stepaniuc, care a impus

Ministerul Culturii să se dezică de acest parteneriat, calificându-l drept fals (25.05.2009), şi a

trimis în toate raioanele republicii o notă informativă prin care anunţa administraţiile publice

locale că ANTIM nu a coordonat cu Ministerul Culturii şi Turismului acest proiect, şi că

ministerul şi instituţiile specializate nu participă la acest proiect (26.05.2009). Pentru a vă

convinge de acest abuz al viceprim-ministrului V. Stepaniuc, anexăm mai jos copiile acestor

demersuri.

Pe tot parcursul proiectului am realizat şi o campanie de informare în mass media

locală şi naţională, prin care am informat publicul larg despre problemele abordate de proiect şi

necesitatea îmbunătăţirii situaţiei.

În rezultatul acestui proiect, bazându-ne pe experienţa naţională şi internaţională,

au fost elaborate un şir de proiecte de acte normative care urmează a fi discutate şi aprobate de

către Parlamentul şi Guvernul Republicii Moldova, cum ar fi Strategia naţională a Republicii

Moldova în domeniului ocrotirii patrimoniului arheologic şi Legea privind Protejarea

patrimoniului arheologic. În afară de aceste proiecte au mai fost elaborate şi actualizate

Regulamentul privind cercetările arheologice din Republica Moldova, Regulamentul privind

exportul definitiv sau temporar al bunurilor culturale mobile, Metodologia pentru înscrierea în

Registrul Arheologilor din Republica Moldova, Regulamentul cu privire la activitatea

Serviciului de Arheologie Preventivă din Republica Moldova şi Codul deontologic al

arheologilor din Republica Moldova.

Aderarea Republicii Moldova la un şir de structuri internaţionale, urmată de

semnarea unui şir de tratate internaţionale, şi aspiraţiile pentru integrare în Comunitatea statelor

europene – UE, ne obligă să ajustăm cadrul normativ naţional la convenţiile internaţionale,

printre care se înscrie, în mod obligatoriu, şi domeniul – protecţia patrimoniului cultural, în

general, şi a celui arheologic, în special. Din aceste considerente, am credem oportun ca prin

intermediul proiectului nostru să adunăm o culegere de acte normative naţionale şi

13

internaţionale, care să devină un instrument de lucru util tuturor celor care activează în domeniul

salvgardării patrimoniului cultural.

Proiectul ANTIM „Politica de ocrotire a moştenirii arheologice în Republica

Moldova: realitate şi necesitate” a fost susţinut financiar de către Agenţia Suedeze de Dezvoltare

şi Cooperare Internaţională (Sida) şi Fundaţia Soros-Moldova (FSM), în cadrul Programului

Consolidarea sectorului neguvernamental în Moldova, Competiţia deschisă pentru finanţarea

proiectelor de advocacy ale ONG-urilor.

Aducem mulţimiri, şi pe această cale, finanţatorilor acestui proiect, partenerilor, tuturor

persoanelor şi instituţiilor care ne susţin şi încurajează.

Sergiu Musteaţă,

Director de proiect

14

LEGISLAŢIE NAŢIONALĂ

15

1. EXTRAS din CONSTITUŢIA REPUBLICII MOLDOVA

Adoptată la 29 iulie 1994,

Monitorul Oficial al R. Moldova, nr 1 din 12.08.1994

***

Articolul 59

Protecţia mediului înconjurător, conservarea şi ocrotirea monumentelor istorice şi

culturale constituie o obligaţie a fiecărui cetăţean.

16

2. EXTRAS din LEGEA CU PRIVIRE LA PROPRIETATE

22 ianuarie 1991

***

Articolul 5. Subiect al dreptului de proprietate poate fi orice persoană fizică, juridică,

statul, precum şi organele de autoadministrare locală.

Articolul 6. Proprietatea comună

Bunurile pot sa aparţină, pe baza dreptului de proprietate comună, concomitent la două

sau la mai multe persoane cu stabilirea cotelor-părţi (proprietate în diviziune) sau fără stabilirea

cotelor-părţi (proprietate colectivă), indiferent de tipurile proprietăţii.

Articolul 7. Obiectele dreptului de proprietate

Obiecte ale dreptului de proprietate pot fi: pământul, subsolul, apele, regnul vegetal şi

animal, clădirile, instalaţiile, utilajele, obiectele culturii materiale şi spirituale, banii, hârtiile de

valoare şi alte bunuri, precum şi produsele activităţii intelectuale.

Articolul 8. Particularităţile exercitării dreptului de proprietate asupra produselor

activităţii intelectuale, asupra monumentelor istoriei şi culturii.

Modul de exercitare a dreptului de proprietate asupra produselor activităţii intelectuale,

asupra monumentelor istoriei şi culturii se stabileşte de legislaţia Republicii Moldova.

17

3. LEGEA PRIVIND FONDUL ARHIVISTIC AL REPUBLICII MOLDOVA

nr 880 – XII, 22.01.1992

Capitolul I

Dispoziţii generale

Articolul 1. Prezenta Lege stabileşte principiile de bază ale organizării activităţii de

completare, evidenţă, păstrare şi utilizare a Fondului Arhivistic al Republicii Moldova.

Articolul 2. Fondul Arhivistic al Republicii Moldova este parte componentă a

patrimoniului naţional şi reflectă procesele dezvoltării social-politice, statale, economice şi

social-culturale a poporului nostru, a grupurilor etnice care au locuit şi care locuiesc în Repblică.

Articolul 3. Păstrarea documentelor din Fondul Arhivistic al Republicii Moldova este o

datorie a organizaţiilor de stat, a organizaţiilor şi mişcărilor social-politice, a fiecărui cetăţean al

Moldovei.

Capitolul II

Fondul arhivistic al Republicii Moldova

Articolul 4. Fondul Arhivistic al Republicii Moldova este constituit din Fondul arhivistic

de stat, Fondul arhivistic obştesc, fondurile arhivistice ale persoanelor fizice, precum şi din

documentele şi arhivele care în trecut au fost scoase din Moldova şi actualmenete se află în

posesia instituţiilor de stat şi a organizaţiilor obşteşti ori a persoanelor fizice din alte ţări.

Articolul 5 . Fondul arhivistic de stat este constituit din documentele depuse la păstrare

permanentă în arhivele de stat, în alte depozite speciale de stat ale Republicii, precum şi din

documentele aflate la păstrare provizorie în organele puterii de stat şi ale administraţiei de stat,

în instanţele de judecată, procuratură, în alte instituţii de stat, în întreprinderi şi în organizaţii,

denumite în continuare persoane juridice.

Structura, administraţia, modul de completare, evidenţă, păstrare şi utilizare a Fondului

arhivistic de stat sunt stabilite de Regulamentul Fondului arhivistic de stat, aprobat de Guvern.

Articolul 6. Fondul arhivistic obştesc este constituit din fondurile arhivistice ale

partidelor, altor organizaţii şi mişcări social-politice, asociaţiilor culturale, ale organizaţiilor

sindicale, obşteşti, cooperatiste, confesionale, ale întreprinderilor pe acţiuni şi ale altor

întreprinderi ce nu se află în proprietatea statului, ale uniunilor de creaţie şi ale societăţilor

18

ştiinţifice, care au fost înregistrate şi recunoscute în modul stabilit ca persoane juridice, dacă

documentele lor nu sunt incluse, în conformitate cu articolul 5 din prezenta Lege, în categoria

documentelor ce fac parte din Fondul arhivistic de stat.

Articolul 7. Fondurile arhivistice ale persoanelor fizice sunt constituite din documentele

de arhivă particulare, provenite din activitatea unei persoane, unei familii, unei generaţii, precum

şi cele adunate sau dobândite de ele prin moştenire, cumpărate sau donaţie, dacă aceste

documente nu sunt incluse, în conformitate cu articolul 5 din prezenta Lege, în categoria

documentelor ce fac parte Fondul arhivistic de stat.

Articolul 8. Din categoria documentelor de arhivă ale Republicii Moldova aflate în

străinătate fac parte documentele arhivelor care în trecut au fost scoase din Moldova şi

actualmente se află în posesia instituţiilor de stat a organizaţiilor obşteşti ori a unor persoane

fizice din alte ţări.

Capitolul III

Proprietatea asupra documentelor Fondului arhivistic al Republicii Moldova

Articolul 9. Documentele din Fondul arhivistic de stat sunt proprietatea Republicii

Moldova şi sunt luate sub protecţia statului. Ele nu pot fi obiect de cumpărare-vânzare sau obiect

al altor tranzacţii şi sunt puse la dispoziţie numai spre folosinţă.

Articolul 10. Documentele din Fondul arhivistic al persoanelor fizice sunt proprietate

privată a acestor persoane.

Articolul 11. Documenetele din fondul arhivistic al persoanelor fizice sunt proprietate

privată a acestor persoane.

Articolul 12. Proprietarii documentelor beneficiază de drepturile de a le poseda, de a

dispune şi de a le utiliza în conformitate cu legislaţia în vigoare. Drepturile de proprietar al

documentelor, printr-o autorizaţie specială a proprietarului, pot fi exercitate de Organul de stat

pentru supravegherea şi administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova şi de arhivele

de stat, iar în ceea ce priveşte documentele din fondul arhivistic al persoanelor fizice – şi de alte

depozite de stat sau obşteşti pentru păstrarea monumentelor.

Articolul 13. Statul poate lua în proprietate arhivele persoanelor fizice numai cu

consimţământul acestora. În cazul vânzării unui document de arhivă sau a întregii arhive a

persoanei fizice, arhiva de stat beneficiază în mod prioritar de dreptul de cumpărare.

Articolul 14. În cazul în care proprietarul arhivei nu poate fi identificat sau în caz de

pierdere de către acesta a dreptului de proprietate, arhiva trece în proprietatea statului.

19

Articolul 15. Cesionarea dreptului de proprietate asupra documentelor de către o

persoană juridică alteia se face cu permisiunea Organului de stat pentru supravegherea şi

administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova.

Articolul 16. Cesionarea dreptului de proprietate asupra documentelor care fac parte din

Fondului arhivistic de stat se permite numai în baza hotărârii instanţei de judecată.

Articolul 17. Guvernul are grijă ca documentele Republicii Moldova aflate în străinătate

să fie reîntoarse în Republică. El încurajează, sprijină şi finanţează reîntoarcerea acestor valori

ca patrimoniu naţional.

Articolul 18. Toate persoanele juridice din Republica Moldova sunt datoare să

acumuleze documentele elaborate în procesul activităţii lor. Sistematizarea, evidenţa şi păstrarea

documentelor respective se efectuează în modul stabilit de Organul de stat pentru supravegherea

şi administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova.

Capitolul IV

Evidenţa şi păstrarea documentelor Fondului arhivistic al Repubilicii Moldova

Articolul 19. Documentele ce fac parte din Fondul Arhivistic al Republicii Moldova sunt

supuse evidenţei de stat. Organul de stat pentru supravegherea şi administrarea Fondului

Arhivistic al Republicii Moldova ţine de Catalogul fondului ce cuprinde informaţii privind

structura şi conţinutul documentelor ce fac parte din Fondul arhivistic de stat şi Fondul arhivistic

obştesc.

Articolul 20. Arhivele de stat, alte depozite speciale de stat pentru păstrarea

documentelor, precum şi persoanelor juridice, ale căror documente şi arhive fac parte din Fondul

arhivistic obştesc, sunt datoare să prezinte anual, în modul stabilit, documentele de evidenţă

pentru Catalogul Fondului Arhivistic al Republicii.

În Catalogul Fondului Arhivistic al Republicii Moldova pot fi incluse, cu consimţământul

deţinătorilor de fonduri, informaţii privind fondurile arhivistice şi colecţiile de documente ale

persoanelor fizice.

Articolul21. Documentele ce fac parte din Fondul arhivistic de stat se păstrează

permanent în arhivele de stat şi depozitele speciale de stat.

Reţeaua arhivelor de stat se aprobă de Guvern

Articolul 22. Depozite speciale de stat se crează la Ministerul Apărării, Ministerul

Afacerilor Externe, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Securităţii Naţionale,

Departamentul Standarde, Metrologie şi Supraveghere Tehnică, la Academia de Ştiinţe a

20

Moldovei, la muzeele şi bibliotecile de stat ale Ministerului Culturii, la fondul de stat de

informaţii privind subsolul al Asociaţiei de Stat de Protecţie pentru Explorări Geologice

“AGeoM”, la serviciul “Hidrometeo” al Departamentului Protecţia Mediului Înconjurător.

Utilizarea documentelor ce se păstrează în depozitele speciale de stat se efectuează în

conformitate cu prezenta lege.

Achiziţionarea de către depozitele speciale de stat a documentelor autentice ce aparţin

persoanelor juridice din alte ramuri se interzice.

Articolul 23. Documentele ce fac parte din Fondul arhivistic de stat, se află la păstrare

provizorie în instituţii, organizaţii şi întreprinderi.

Sistematizarea, evidenţa, păstrarea şi utilizarea documentelor ce fac parte din Fondul

arhivistic de stat, aflate la păstrare provizorie se fac în conformitate cu prevederile stabilite

pentru Fondul arhivistic de stat. Termenele-limită de păstrare provizorie a documentelor ce fac

parte din Fondul arhivistic de stat în instituţii, organizaţii şi întreprinderi sunt stabilite prin

Regulamentul Fondului arhivistic de stat.

La reorganizarea sau lichidarea instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor de stat

chestiunile privind păstzrarea ulterioară a documentelor Fondului arhivistic de stat sunt

soluţionate cu participarea reprezentanţilor Organului de stat pentru supravegherea şi

administrarea Fondului Arhivistic de Stat al Republicii Moldova.

Articolulo 24. Acumularea, evidenţa, păstrarea şi utilizarea documentelor ce fac parte

din Fondul arhivistic obştesc şi a documentelor din fondul arhivistic al persoanelor fizice se

asigură de către deţinătorii fondurilor. Modul de creare şi de funcţionare a arhivelor Fondului

arhivistic obştesc se stabileşte de regulamentele şi normele adoptate de persoanele juridice

deţinătoare ale acestor arhive.

Articolul 25. În cazul în care persoana juridică deţinătoare de documente ce fac parte din

Fondul arhivistic obştesc se lichidează sau ea nu asigură integritatea documentelor, fondul

arhivistic al persoanelor juridice respective se transmite spre păstrare permanentă arhivelor de

stat. În cazul în care persoana fizică deţinătoare de monumente documantare ale istoriei şi

culturii Republicii Moldova nu asigură integritatea lor, documentele respective sunt transmise

spre păstrare, în baza deciziei instanţei de judecată, arhivelor de stat ale Republicii.

Articolul 26. Documentele ce fac parte din Fondul arhivistic obştesc, precum şi cele

aflate în posesia persoanelor fizice, pot fi luate sub protecţia statului la rugămintea sau cu

consimţământul persoanelor juridce fără schimbarea dreptului de proprietate.

Persoanele juridice şi cele fizice pot transmite fondurile lor spre păstrare permanentă sau

spre depozitare arhivelor de stat. Arhivele de stat pot lua spre păstrare permanentă sau spre

21

depozitare fondurile persoanelor juridice şi cele ale persoanelor fizice.

Articolul 27. Distrugerea documentelor ce fac parte din Fondul arhivistic de stat, precum

şi a celor ce fac parte din Fondul arhivistic obştesc fără autorizaţia Organului de stat pentru

supravegherea şi administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova este interzisă.

Persoanele vinovate de distrugerea intenţionată sau din neglijenţă a documentelor

Fondului Arhivistic al Republicii Moldova sunt trase la răspundere în modul stabilit de lege.

Modul de distrugere a monumentelor ce fac parte din Fondul Arhivistic al Republicii

Moldova este stabilit de Organul de stat pentru supravegherea şi administrarea Fondului

Arhivistic al Republicii Moldova.

Articolul 28. Scoaterea în afara hotarelor republicii a originalelor sau a copiilor de

documente ce fac parte din Fondul arhivistic de stat, precum şi documentelor autentice ce fac

parte din Fondul arhivistic obştesc, fără autorizaţia organului de stat pentru supravegherea şi

administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova este interzisă.

Modul de scoatere în afara hotarelor Republicii a documentelor şi a copiilor de

documente ce fac parte din Fondul arhivistic de stat este stabilit de Organul de stat pentru

supravegherea şi admministrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova.

Articolul 29. Crearea pe teritoriul Republicii Moldova de arhive clandestine este

interzisă. Persoanele juridice sunt obligane să anunţe public despre crearea de către ele a unor

noi arhive.

Acţiunea prezentului articol nu se extinde asupra documentelor din fondul arhivistic al

persoanelor fizice.

Capitolul V

Utilizarea Fondului arhivistic al Republicii Moldova

Articolul 30. Cetăţenii, instituţiile, organizaţiile şi întreprinderile din Republica Moldova

au dreptul să utilizeze:

Documentele ce fac parte din Fondul arhivistic de stat din momentul transmiterii lor în

arhivele de stat sau în arhivele departamentale şi în depozitele speciale de stat, indicate în

articolul 22 din prezenta Lege;

Documentele ce fac parte din Fondul arhivistic obştesc din momenrul când au fost

transmise în arhivele organizaţiilor deţinătoare de fonduri sau, în conformitate cu articolele 24,

25 şi 26 din prezenta Lege, în arhivele de stat.

Restricţiile asupra utilizării unor categorii aparte de documente ce fac parte din Fondul

22

Arhivistic al Republicii Moldova sunt stabilite de prezenta Lege.

Articolul 31. Cetăţenilor Republicii Moldova li se acordă în mod prioritar dreptul de a

utiliza documentele ce fac parte din Fondul arhivistic de stat.

Cetăţenii, instituţiile, organizaţiile şi întreprinderile statelor străine pot utiliza documente

din Fondul Arhivistic al Republicii Moldova cu autorizaţia Organului de stat pentru

supravegherea şi administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova, iar din fondurile

arhivistice ale organizaţiilor ce înfăptuiesc de sine stătător păstrarea permanentă, şi documentele

din fondul arhivistic al persoanelor fizice – cu consimţământul acestor organizaţii şi persoane.

Articolul 32. Răspunderea pentru interpretarea informaţiei cuprinse în documentele

Fondului Arhivistic al Republicii Moldova o poartă cetăţenii, instituţiile, organizaţiile şi

întreprinderile care utilizează documentele respective.

Articolul 33. În scopul garantării drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor

arhivele de stat, alte depozite speciale de stat pentru păstrarea documentelor şi persoanele

juridice deţinătoare de arhive sunt obligate să elibereze în modul stabilit cetăţenilor, pe baza

documentelor existente, informaţii şi extrase din documente.

Articolul 34. Documentele din Fondul arhivistic de stat şi din Fondul arhivistic obştesc

ce ţin secret de stat şi au menţiunea “De importanţă deosebită” şi “Strict secret” sunt supuse

restricţiilor de utilizare pentru o perioadă de până la 25 de ani, iar cele cu menţiunea “Secret” –

de până la 10 ani de la data apariţiei lor.

Guvernul, în temeiul avizului comisiei interdepartamentale pentru apărarea secretului de

stat, poate stabili termene mai îndelungate de restricţie asupra utilizării documentelor cu

menţiunea “De importanţă deosebită”. În acest caz Guvernul, ministerele şi departamentele

interesate sunt obligate să reexamineze, din cinci în cinci ani, temeiurile menţinerii restricţiilor

asupra utilizării acestor documente pentru o perioadă ce depăşeşte 25 de ani de la data apariţiei

lor.

Articolul 35. Restricţiile asupra utilizării documentelor din Fondul arhivistic obştesc, cu

excepţia documentelor ce conţin secret comercial, nu pot depăşi termenul de 25 ani de la data

apariţiei lor.

Restricţiile asupra utilizării documentelor ce conţin secret comercial sunt prevăzute în

Legea cu privire la secretul comercial.

Articolul 36. Restricţiile asupra utilizării documentelor Fondului arhivistic de stat ce

conţin date privind drepturile şi interesele ocrotite de lege ale cetăţenilor sunt stabilite pe o

perioadă de până la 75 ani de la data apariţiei documentelor respective.

Articolul 37. La expirarea termenelor de restricţie asupra utilizării unor documente (din

23

categoria celor secrete) ce fac parte din Fondul Arhivistic al Republicii Moldova acestea sunt

trecute în categoria documentelor accesibile pentru opinia publică şi pot fi date publicităţii în

modul stabilit.

Articolul 38. Documentele aflate în proprietatea persoanelor fizice pot fi utilizate nimai

cu consimţământul acestor persoane.

Capitolul VI

Supravegherea şi administrarea de către Stat a Fondului arhivistic al Republicii

Moldova

Articolul 39. Supravegherea şi administrarea de către stat a Fondului arhivistic al

Republicii Moldova sunt exercitate de un organ special interdepartamental a cărui competenţă

este stabilită de guvern.

Articolul 40. Organul de stat pentru supravegherea şi administrarea Fondului Arhivistic

al republicii Moldova exercită funcţiile de organizare, supraveghere şi de control asupra

Fondului Arhivistic al Republicii Moldova, administrează arhivele de stat, reprezintă Republica

Moldova în organizaţiile arhivistice internaţionale. Actele emise de Organul de stat pentru

supravegherea şi administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova în problemele

completării, evidenţei, păstrării şi utilizării Fondului Arhivistic al Republicii Moldova au

caracter obligatoriu pentru persoanele juridice.

Articolul 41. Pe lângă organul de stat pentru supravegherea şi administrarea Fondului

Arhivistic al Republicii Moldova funcţionează un consiliu obştesc, menit să contribuie la

dezvoltarea arhivisticii, la sporirea eficienţei activităţii depozitelor de stat pentru păstrarea

documentelor şi să asigure controlul oştesc asupra activităţii lor.

Capitolul VII

Finanţarea Fondului arhivistic al Republicii Moldova

Articolul 42. Statul asigură şi finanţează din contul mijloacelor bugetare crearea bazei

tehnico-materiale a arhivelor de stat ale Republicii Moldova şi desfăşurarea activităţii lor.

Arhivele centrale şi filialele lor sunt finanţate din mijloacele bugetului republican, iar

arhivele de stat, orăşăneşti şi raionale sunt finanţate de organele autoadministrării locale, care

crează baza tehnico-materială a arhivelor din contul mijloacelor bugetului local.

24

Celelalte depozite speciale de stat pentru păstrarea documentelor precum şi instituţiile,

organizaţiile şi instituţiile, organizaţiile şi întreprinderile de stat ce înfăptuiesc păstrarea

provizorie a documentelor Fondului arhivistic de stat întreţin fondurile din contul mijloacelor

proprii.

Articolul 43. Arhivele ce fac parte din Fondul arhivistic obştesc sunt întreţinute din

contul mijloacelor personale juridice, deţinătoare de fonduri.

Statul poate acorda, din contul bugetului, ajutoare persoanelor juridice şi fizice care

înfăptuiesc păstrarea documentelor.

Articolul 44. Arhivele de stat au dreptul să presteze servicii cu plată instituţiilor,

organizaţiilor, întreprinderilor de stat, organizaţiilor politice, obşteşti, confesionale şi altor

persoane juridice, precum şi cetăţenilor Republicii Moldova şi ai statelor străine. Arhivele de stat

sunt scutite de toate tipurile de plată în buget.

Modul de stabilire a nomenclaturii de servicii plătite se stabileşte de Organul de stat

pentru supravegherea şi administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova.

Capitolul VIII

Răspunderea pentru încălcarea Legii privind Fondul arhivistic al Republicii

Moldova

Articolul 45. Persoanele oficiale şi cele juridice, cetăţenii care s-au făcut vinovaţi de

încălcarea prezentei Legi, sunt traşi la răspundere în modul stabilit de legislaţie.

Capitolul IX

Acordurile internaţionale

Articolul 46. Dacă acordul internaţional, parte la care este Republica Moldova, stabileşte

alte norme decât cele prevăzute de prezenta Lege, se aplică prevederile Acordului internaţional.

Preşedintele

Republicii Moldova,

Mircea Snegur

la 22 ianuarie 1992.

25

4. LEGEA PRIVIND OCROTIREA MONUMENTELOR

nr 1530-XII, 22.06.1993

Capitolul I. Dispoziţii generale

Articolul 1

(1) Monumentele sunt obiecte sau ansambluri de obiecte cu valoare istorică, artistică sau

ştiinţifică, care reprezintă mărturii ale evoluţiei civilizaţiilor de pe teritoriul republicii, precum şi

ale dezvoltăriii spirituale, politice, economice şi sociale şi care sunt înscrise în Registrul

monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat (denumit în cele ce urmează Registrul

monumentelor).

(2) Toate monumentele situate pe teritoriul Republicii Moldova fac parte din patrimoniul

ei cultural şi natural şi se află sub protecţia statului.

(3) Monumente care fac parte din patrimoniul cultural sunt considerate:

a) operele de arhitectură, sculptură sau pictură monumentală, elementele sau

structurile cu caracter arheologic, inscripţii, grote şi grupuri de elemente care au valoare

naţională sau internaţională din punct de vedere istoric, artistic sau ştiinţific,

b) ansamblurile: grupuri de construcţie izolate sau grupate care, datorită arhitecturii,

unităţii şi integrităţii lor în peisaj, au valoare internaţională sau naţională din punct de vedere

istoric, artistic sau ştiinţific;

c) siturile: lucrări ale omului sau opere rezultate din conjugarea acţiunilor omului şi

naturii, precum şi zonele incluzând terenurile arheologice care au valoare naţională sau

internaţională din punct de vedere istoric, estetic, etnografic sau antropologic.

(4) Monumente care fac parte din patrimoniul natural sunt considerate:

a) formaţiunile fizice şi biologice care au valoare naţională sau internaţională din

punct de vedere estetic sau ştiinţific;

b) formaţiunile geologice sau fiziografice şi zonele constituind habitatul speciilor

animale şi vegetale ameninţate de dispariţie, care au valoare naţională sau internaţională din

punct de vedere ştiinţific sau al conservării;

c) siturile naturale sau zonele naturale care au valoare naţională sau internaţională

din punct de vedere ştiinţific, al conservării şi al frumuseţii naturale.

Articolul 2

(1) Monumentele reprezintă bunuri imobile şi mobile. Monumentele sub formă de bunuri

imobile pot fi obiecte aparte ori ansambluri de obiecte.

26

(2) Monumente aparte sub formă de bunuri imobile se consideră: obiectele naturale cu

valoare geologică, biologică, zoologică, antropologică, arheologică, etnografică, istorică, clădiri,

construcţii, monumente în cimitire, opere de artă monumentală şi de arhitectură, tumuri, stele de

piatră, morminte antice izolate, fortificaţii, drumuri antice, poduri străvechi şi apeducte

medievale.

(3) ansambluri de monumente sub formă de bunuri imobile se consideră: teritorii şi

landşafturi naturale, ansambluri şi situri arheologice care cuprind cetăţui de pământ, aşezări

nefortificate (grădişti, aşezări antice, staţiuni ale omului primitiv, grote, peşteri, aşezări tumulare,

necropole, straturi cu valoare arheologică), ansambluri de monumente cu valoare istorică,

arheologică sau memorială (memorialuri, cimitire) care cuprind obiecte antropologice, valuri de

pământ, stele de piatră, morminte antice izolate, şanţuri antice de apărare, obiecte etnografice,

ansambluri şi rezervaţii de arhitectură urbană şi rurală (oraşe, centre orăşeneşti, cartiere, pieţe,

străzi, cetăţi, ansambluri monastice, curţi boiereşti, parcuri, landşafturi naturale cu obiecte de

arhitectură).

(4) Monumente sub formă de bunuri mobile se consideră: obiecte naturale cu valoare

geologică, biologică, zoologică, antropologică, obiecte cu valoare numismatică (monede izolate,

tezaure de monde şi de obiecte antice), etnografică, arheologică (unelte cu valoare istorică),

materiale epigrafice, relicte, obiecte cu caracter memorial, monumente ale ştiinţei şi tehnicii,

opere de artă (pictură, sculptură, grafică, obiecte de artă decorativă şi aplicată), de anticariat,

precum şi monumente documentare (acte ori documente scrise de mână sau dactilografiate,

materiale cartografice, fotografii, filme, discuţii, înregistrări audeo sau video), cărţi (manuscrise,

incunabule), ediţii vechi şi rare.

(5) Baza păstrării fenomenelor orale, sonore şi spectaculoase o constituie fixarea lor

documentară, inclusiv înregistrarea audio şi video, transformarea lor în obiecte protejate ca

monumente de cultură.

(6) Monumente pot fi obiecte ce s-au păstrat bine în întregime ori în stare de ruină.

Articolul 3

La atestarea statutului de monument sunt interzise discriminările după criteriul

cronologic, etnic, confesional sau de altă natură. Valoarea estetică, funcţională sau materială a

monumentului este subsidiară faţă de calitatea lui istorică.

Articolul 4

(1) Registrul monumentelor se constituie pe baza investigaţiilor pluridisciplinare,

efectuate de Ministerul Culturii şi Cultelor şi de instituţiile subordonate acestui minister.

Ministerul Arhitecturii şi Construcţiilor, de Departamentul de Stat pentru Protecţia Mediului

27

Înconjurător şi Resursele Naturale, Serviciul de Stat de Arhivă, Academia de Ştiinţe, instituţiile

de învăţământ superior, de fundaţiile obşteşti, savanţi, lucrători de muzeu şi biblioteci, persoane

particulare.

(2) Registrul monumentelor este precizat, avizat şi propus spre aprobare Parlamentului de

Ministerul Culturii şi Cultelor.

Articolul 5

Registrele de inventar, registrele pentru achiziţii şi borderoul de inventar pe baza cărora

este constituit Registrul monumentelor se păstrează la Serviciul de Stat de Arhivă, în muzeele

republicii, în secţiile de cărţi rare ale Bibliotecii Naţionale, ale bibliotecilor Academiei de Ştiinţe,

Universităţii de Stat din Moldova.

Articolul 6

Hotărârile organelor de stat pentru ocrotirea monumentelor privind evidenţa, studierea,

punerea în valoare, protejarea, conservarea şi restaurarea monumentelor sunt obligatorii pentru

toate persoanele fizice şi juridice.

Articolul 7

(1) Condiţia exercitării dreptului de proprietate asupra monumentelor, inclusiv restricţiile,

stabilite pin prezenta lege, sunt obligatorii şi se extind asupra tuturor subiectelor dreptului de

proprietate, indiferent de tipul de proprietate şi de titlul juridic al deţinătorului.

(2) Dreptul de a dispune de monumentele de stat sub formă de bunuri imobile este

exercitat de Parlament, de consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale.

(3) Dreptul de a dispune de monumentele de stat sub formă de bunuri mobile este

exercitat de Guvern, prefecturi şi primării.

(4) Consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale dispun de monumentele de

stat sub formă de bunuri imobile ce se află pe teritoriul judeţului, municipiului, oraşului sau

comunei.

(5) Prefecturile şi primăriile dispun de monumentele de stat sub formă de bunuri mobile

ce se află pe teritoriul judeţului, municipiului, oraşului sau comunei.

(6) Dreptul de a dispune de monumentele ce constituie proprietatea privată este exercitat

de proprietar.

(7) Monumentele care nu au proprietar sau al căror proprietar nu este cunoscut trec în

proprietatea statului în modul stabilit de lege.

Articolul 8

Organele de stat şi persoanele indicate la alineatele (2), (3), (4), (5) şi (6) ale articolului 7

pot transmite monumentele de care dispun în posesiune, folosinţă ori pentru păstrare temporară

28

instituţiilor şi organizaţiilor de stat sau obşteşti (acordând prioritate muzeelor, arhivelor,

bibliotecilor şi altor instituţii specializate), precum şi persoanelor particulare.

Articolul 9

(1) Monumentele ce sunt în proprietate pot fi vândute, donate sau înstrăinate cu

notificarea obligatorie a organelor de stat pentru ocrotirea monumentelor. La cumpărarea-

vânzarea monumentelor statul are dreptul de preemţiune.

(2) Tranzacţiile în privinţa monumentelor încheiate cu încălcarea prevederilor stabilite la

alineatul (1) se consideră nule şi atrag după sine răspunderea prevăzută de Codul civil.

Capitolul II. Ocrotirea monumentelor

Articolul 10

(1) Ocrotirea monumentelor de către stat cuprinde prevederea şi asigurarea lucrărilor de

evidenţă, studiere, punere în valoare, salvare, protejare, conservare şi restaurare; extinderea bazei

materiale; folosinţa şi accesibilitatea monumentelor pentru diverse investigaţii, în procesul de

restaurare şi propagare. Ocrotirea de către stat este exercitată de Parlament, de Guvern, de

consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale şi de organele lor executive – prefecturile

şi primăriile.

(2) Ocrotirea monumentelor documentare se face în baza Legii privind Fondul Arhivistic

al Republicii Moldova.

Articolul 11

(1) De competenţa Parlamentului ţin: politica de stat în domeniul evidenţei, studierii,

punerii în valoare, salvării, protejării, conservării şi restaurării monumentelor ce constituie

patrimoniul cultural şi natural; aprobarea Registrului monumentelor; aprobarea programului de

stat privind ocrotirea, conservarea şi restaurarea monumentelor; finanţarea acestui program şi

acordarea de subvenţii nerambursabile de la bugetul de stat.

(2) De competenţa Guvernului ţin: întocmirea Registrului monumentelor; întocmirea

programului de stat privind ocrotirea, conservarea şi restaurarea monumentelor; finanţarea

acestui program de la bugetul de stat.

(3) De competenţa consiliilor judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale ţin:

întocmirea Registrului monumentelor de importanţă locală; întocmirea programelor privind

ocrotirea, conservarea şi restaurarea monumentelor de importanţă locală, finanţarea acestor

programe şi acordarea de subvenţii nerambursabile de la bugetele locale.

Articolul 12

(1) În scopul de a preveni deteriorarea monumentelor indicate la alineatul (3) al

29

articolului 2 organele de stat pentru ocrotirea monumentelor, de comun acord cu Ministerul

Arhitecturii şi Construcţiilor, Academia de Ştiinţe întocmesc lista zonelor de protecţie ale

monumentelor şi o propun spre confirmare Guvernului.

(2) Ministerul Culturii şi Cultelor elaborează Regulamentul privind intervenţia în zonele

de protecţie ale monumentelor şi folosinţa lor.

(3) Zonele de protecţie se stabilesc pe baza unor investigaţii şi avize concludente şi

amplu documentate, confirmate de organele de stat pentru ocrotirea monumentelor.

(4) Avizele asupra zonelor de protecţie ale monumentelor sunt luate în mod obligatoriu în

consideraţie la întocmirea planului general de construcţii urbane şi rurale.

Articolul 13

În vederea menţinerii integrităţii monumentelor, deţinătorii lor cu orice titlu juridic sunt

obligaţi: să ia măsuri ce asigură protecţia şi paza monumentelor prin punere la adăpost şi

supraveghere a lor, să respecte contractele de folosinţă şi Regulamentul privind intervenţia în

zonele de protecţie ale monumentelor şi folosinţa lor. Răspunderea pentru protecţia

monumentelor care n-au fost transmise în posesiune, folosinţă ori pentru păstrare instituţiilor

specializate revine pe seama organelor de autoadministrare locală.

Articolul 14

Deţinătorii cu orice titlu juridic ce posedă, folosesc sau păstrează monumente cu valoare

istorică, artistică sau ştiinţifică luate la evidenţă sau înscrise în Registrul monumentelor sunt

obligaţi să respecte prevederile prezentei legi, condiţie ce se include în actele de proprietate, de

cumpărare-vânzare sau de închiriere.

Articolul 15

Controlul asupra măsurilor de protecţie a monumentelor, soluţionarea problemelor ce ţin

de măsurile respective revine guvernului, prefecturilor şi primăriilor.

Articolul 16

În scopul evidenţei, studierii, punerii în valoare, salvării, protejării, conservării şi

restaurării monumentelor pe principii ştiinţifice, organele de stat pentru ocrotirea monumentelor

sunt obligate să înfiinţeze consilii ştiinţifice şi comisii, să consulte specialişti (jurişti, lucrători de

muzeu, restauratori), luând în considerare, la întocmirea Registrului monumentelor, precum şi la

înscrierea monumentelor în acest registru, avizele corespunzătoare.

Capitolul III. Evidenţa, studierea şi punerea în valoare a monumentelor

Articolul 17

Organele de stat pentru ocrotirea monumentelor controlează efectuarea lucrărilor de

30

evidenţă, studiere şi punere în valoare a monumentelor.

Articolul 18

(1) Organele de stat pentru ocrotirea monumentelor decid atribuirea sau pierderea calităţii

de monument.

(2) Registrul monumentelor se reactualizează pe bază de liste adiţionale la un interval de

trei ani.

(3) Listele adiţionale se întocmesc în baza studiilor de inventariere a fondului muzeistic,

arheologic, arhitectural, urbanistic, etnografic, de artă plastică şi memorial, ţinându-se cont de

avizele şi propunerile instituţiilor specializate, indicate la articolul 4, ale altor instituţii sau ale

persoanelor particulare. Datele se centralizează, se verifică şi se prelucrează de Ministerul

Culturii şi Cultelor.

Articolul 19

(1) În scopul prevenirii deteriorărilor, obiectele propuse pentru a li se atribui calitatea de

monument sunt protejate de prezenta lege, începând cu data elaborării actelor în care se

precizează calitatea de monument. Ministerul Culturii şi Cultelor aduce acest fapt la cunoştinţa

organelor de autoadministrare locală pe al căror teritoriu se află monumentele ori a deţinătorului

cu orice titlu juridic.

(2) În cazul în care deţinătorul obiectului propus pentru a i se atribui calitatea de

monument refuză acceptarea acestui statut, organele de stat pentru ocrotirea monumentelor

înaintează Parlamentului sau Guvernului propunerea în vederea răscumpărării de către stat a

acestui obiect.

Articolul 20

Persoanele fizice sau juridice care, în cursul lucrărilor de orice natură pe teren, descoperă

vestigii arheologice, cărora li se poate atribui calitatea de monument, sunt obligate să sisteze

lucrările şi să informeze despre aceasta în scris, într-un termen de 48 ore, organul de

administrare locală pe al cărui teritoriu se află vestigiile, precum şi Ministerul Culturii şi Cultelor,

în vederea protejării şi conservării.

Articolul 21

Expediţiile ce au scopul de a descoperi, a colecta şi a propune pentru înregistrare

monumente necunoscute ale patrimoniului cultural al Republicii Moldova sunt sancţionate de

Ministerul Culturii şi Cultelor, iar expediţiile arheologice – şi de Academia de Ştiinţe.

Articolul 22

Statul încurajează activitatea fundaţiilor obşteşti şi a persoanelor particulare care îşi

propun punerea în valoare şi folosirea monumentelor şi zonelor lor de protecţie.

31

Capitolul IV. Conservarea şi restaurarea monumentelor

Articolul 23

(1) Conservarea şi restaurarea monumentelor se întemeiază pe principii şi norme

ştiinţifice universal acceptate.

(2) Conservarea monumentelor este prioritară lucrărilor de restaurare sau reconstrucţie.

(3) Restaurarea prin reparaţii şi lucrări adecvate de conservare prevede mai întâi măsurile

ce ar stăvili avarierea şi ruinarea, păstrarea structurilor originale ale monumentelor fără a ştirbi

valoarea lor istorică, artistică sau ştiinţifică.

Articolul 24

Lucrările de conservare şi restaurare se execută conform normelor şi prescripţiilor

adoptate de Ministerul Culturii şi Cultelor.

Articolul 25

(1) Lucrările de conservare şi restaurare se execută conform documentaţiei tehnice,

întocmite pe baza studiilor pluridisciplinare şi a avizului organelor de stat pentru ocrotirea

monumentelor.

(2) Organele de stat pentru ocrotirea monumentelor sunt obligate să preîntâmpine

deteriorarea monumentelor, asigurând efectuarea imediată a lucrărilor de conservare şi restaurare.

Articolul 26

Lucrările de conservare şi restaurare se execută de persoane fizice şi juridice din ţară şi

din străinătate, specializate în domeniul de referinţă, atestate de Ministerul Culturii şi Cultelor.

Articolul 27

Organele de stat pentru ocrotirea monumentelor desemnează împuterniciţi speciali, unicii

cu drept de a supraveghea şi controla lucrările de conservare şi restaurare, precum şi de a le

întrerupe în cazul nerespectării prevederilor legii.

Articolul 28

Academia de Ştiinţe, prin institutele de profil, stabileşte condiţiile de realizare a

săpăturilor arheologice şi de conservare a monumentelor istorice descoperite.

Articolul 29

(1) Prelevarea, înlocuirea cu replici şi machete în vederea conservării, precum şi

utilizarea în orice fel a unor componente ale monumentelor, descoperite în timpul săpăturilor

arheologice aflate la suprafaţă şi în mediul acvatic, se fac pe baza deciziei organelor de stat

pentru ocrotirea monumentelor şi a Academiei de Ştiinţe.

(2) Restaurarea, reconstruirea monumentelor în scopul expunerii lor se efectuează,

32

conform unor programe de stat elaborate de specialişti în domeniul de referinţă şi aprobate de

Guvern.

Articolul 30

Organele de stat pentru ocrotirea monumentelor sunt obligate să cerceteze sistematic

starea în care se află monumentele în scopul de a elabora programe ştiinţific întemeiate pentru

lucrările de conservare şi restaurare şi de a garanta la timp asigurarea materială şi documentară a

lucrărilor.

Articolul 31

(1) În calitate de beneficiari ai lucrărilor de conservare, restaurare sau reparaţie pot fi

proprietarii sau deţinătorii cu orice titlu juridic ai monumentelor.

(2) Organele de stat pentru ocrotirea monumentelor se prezintă în calitate de beneficiari

ai lucrărilor de conservare, restaurare sau reparaţie prin împuterniciţii lor, acordând deţinătorilor

de monumente ajutor cu specialişti, precum şi cu materiale şi ajutor financiar.

Articolul 32

Proprietarii sau deţinătorii de terenuri, pe care se află monumente istorice, sunt obligaţi

să le pună la dispoziţia savanţilor pentru a fi studiate.

Articolul 33

Organele de stat şi instituţiile, la a căror comandă se efectuează lucrări de conservare şi

restaurare, achită cheltuielile numai după aprobarea de către Ministerul Culturii şi Cultelor a

documentelor respective. Cheltuielile pentru corectarea inexactităţilor sau erorilor comise în

procesul de restaurare sunt suportate de executanţi.

Articolul 34

Subiectul responsabil de integritatea monumentului în timpul lucrărilor de restaurare este

indicat în contractul dintre deţinător şi executantul lucrărilor. În contract se prevăd acţiunile de

precauţie, precum şi gradul de accesibilitate a monumentului în timpul lucrărilor. La contract se

anexează procesul-verbal sau avizul privind starea tehnică a monumentului la data începerii

lucrărilor.

Capitolul V. Finanţarea activităţii de ocrotire a monumentelor

Articolul 35

Finanţarea activităţii privind evidenţa, studierea, punerea în valoare, salvarea, protejarea,

conservarea şi restaurarea monumentelor se asigură de la bugetul de stat prin Ministerul Culturii

şi Cultelor, de la bugetele locale, din contul plăţilor pentru arendă, inclusiv din chiria pentru

terenul din zonele de protecţie ale monumentelor, din defalcările din beneficiul de pe turism, din

33

venitul întreprinderilor care stingheresc ocrotirea monumentelor, din beneficiul organelor

asigurării de stat în conformitate cu acordurile încheiate, din veniturile şi donaţiile organizaţiilor

care, pe baza statutului lor, ocrotesc monumentele, din fondurile şi donaţiile unor persoane fizice

şi juridice, precum şi din alte surse legale.

Articolul 36

În sprijinirea activităţii orientate spre evidenţa, studierea, punerea în valoare, salvarea,

protejarea, conservarea şi restaurarea monumentelor se permite cumpărarea-vânzarea

monumentelor în graniţele Republicii Moldova, editarea cărţilor poştale, calendarelor, timbrelor,

organizarea turismului. Veniturile provenite din aceste activităţi se depun pe conturile speciale

ale Guvernului, ale organelor de autoadministrare locală, şi, după caz, pe conturile pentru

ocrotirea monumentelor ale fundaţiilor obşteşti.

Articolul 37

Monumentele se dau în arendă prin contractul de arendă. Deţinătorul cu orice titlu juridic

al monumentului este obligat să informeze organele de stat pentru ocrotirea monumentelor

despre schimbarea statutului şi starea monumentului.

Articolul 38

Plata pentru arenda monumentelor, inclusiv pentru arenda terenului din zonele lor de

protecţie ce se află în proprietate de stat, precum şi defalcările din beneficiul pentru turism se

depun pe conturile speciale ale Guvernului ori ale organelor de administrare locală. Plata pentru

arenda monumentelor, inclusiv pentru arenda terenului din zonele lor de protecţie de către

persoanele fizice şi juridice străine se depune în valută convertibilă pe aceleaşi conturi. Mărimea

plăţii pentru arendă se stabileşte în acord cu normele internaţionale.

Articolul 39

Proprietarii monumentelor sub formă de bunuri imobile sunt obligaţi să încheie contracte

de asigurare, în care se indică valoarea monumentelor şi a terenului din zonele lor de protecţie,

stabilită de experţi.

Articolul 40

În cazuri excepţionale, când demolarea monumentului este inevitabilă (scindări de ordin

fizic sau tehnic, deteriorări din cauza cataclismelor), acesta se conservează, cheltuielile făcându-

se din contul organizaţiei interesate în demolare.

Articolul 41

(1) Guvernul prevede anual în bugetul de stat fondul central de intervenţii excepţionale, a

căror repartizare se face de Ministerul Culturii şi Cultelor.

(2) Mărimea fondurilor sus-numite se stabileşte în baza propunerilor Ministerului Culturii

34

şi Cultelor.

Articolul 42

Prefecturile şi primăriile prevăd în bugetele anuale sumele necesare pentru lucrările de

evidenţă, studiere, punere în valoare, salvare, protejare, conservare şi restaurare a monumentelor

situate în teritoriile lor, în baza propunerii Ministerului Culturii şi Cultelor.

Articolul 43

În scopul sprijinirii materiale a lucrărilor de evidenţă, studiere, punere în valoare, salvare,

protejare, conservare şi restaurare a monumentelor ale căror deţinători sunt persoane fizice şi

juridice, Guvernul acordă acestora, cu avizul Ministerului Culturii şi Cultelor, credite

rambursabile în rate, fără dobândă în cazurile în care ei aduc dovezi că nu pot suporta cheltuielile

necesare.

Articolul 44

Persoanele fizice şi juridice în a căror proprietate se află monumentele înscrise în

Registrul monumentelor sunt scutite de impozite ori, după caz, supuse parţial impozitului

conform contractului. Veniturile scutite de impozite se folosesc la finanţarea lucrărilor de

protejare, conservare şi resaturare a monumentelor respective.

Articolul 45

Statul acordă înlesniri (scutiri de vamă, reduceri de impozite, credite) şi un regim

prioritar persoanelor fizice şi juridice care produc ori procură din ţară sau străinătate materie

primă, materiale, utilaje şi aparatură necesară lucrărilor de evidenţă, studiere, punere în valoare,

salvare, protejare, conservare şi restaurare a monumentelor în baza documentaţiei aprobate de

Ministerul Culturii şi Cultelor.

Capitolul VI. Scoaterea şi aducerea monumentelor

Articolul 46

Scoaterea monumentelor peste hotarele Republicii Moldova se interzice. Excepţii se

admit în cazul bunurilor imobile, cu avizul Parlamentului, în baza propunerilor Ministerului

Culturii şi Cultelor; în cazul bunurilor mobile – cu avizul Guvernului.

Articolul 47

Scoaterea temporară a monumentelor peste hotarele republicii în scopul de a întreţine

relaţii internaţionale în domeniul culturii se admite în condiţiile stabilite de organele de stat

pentru ocrotirea monumentelor în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Articolul 48

Monumentele aduse temporar în republică, ce se află în proprietatea statelor străine,

35

organizaţiilor obşteşti şi cetăţenilor străini, sunt protejate de stat în condiţiile prezentei legi şi a

contractelor respective şi pot fi scoase din ea la dorinţa proprietarilor în baza certificatului care

atestă aducerea lor.

Capitolul VII. Activitatea fundaţiilor obşteşti

Articolul 49

Organele de stat pentru ocrotirea monumentelor susţin activitatea fundaţiilor obşteşti

privind evidenţa, studierea, punerea în valoare, salvarea, protejarea, conservarea, restaurarea şi

propagarea monumentelor (participarea nemijlocită a membrilor fundaţiilor la această activitate,

atragerea de către aceştia a ajutorului financiar sub formă de donaţii de la întreprinderi,

organizaţii şi persoane particulare).

Articolul 50

Organele de stat pentru ocrotirea monumentelor au dreptul să ofere fundaţiilor obşteşti

informaţia solicitată despre monumente, despre programele de conservare, restaurare sau

reparaţie a monumentelor. La rândul lor, fundaţiile obşteşti pot participa la elaborarea

programelor de salvare, protejare, conservare şi restaurare a monumentelor.

Articolul 51

(1) Fundaţiile obşteşti care, în baza statutului lor, ocrotesc monumentele se bucură de

dreptul de a exercita controlul obştesc asupra protecţiei şi punerii în valoare a monumentelor,

precum şi asupra elaborării şi reaşezării programelor de construcţie în zonele de protecţie ale

monumentelor înscrise în Registrul monumentelor.

(2) Fundaţiile obşteşti au dreptul: să ceară întreruperea lucrărilor de conservare,

restaurare sau reparaţie dacă acestea periclitează integritatea monumentului ori ştirbesc valoarea

lui estetică, artistică şi istorică, intervenind la organele de stat pentru ocrotirea monumentelor cu

propuneri, probe şi avize documentate; să abordeze problema intentării unui proces penal,

precum şi să fie reclamant în caz de încălcare flagrantă a prezentei legi; să atace deciziile

organelor de stat pentru ocrotirea monumentelor şi a organelor locale executive şi de control şi

să facă interpelări în Parlament şi Guvern.

(3) Fundaţiile obşteşti, în scopul propagării monumentelor şi facilitării finanţării

lucrărilor de protejare a monumentelor, pot crea întreprinderi şi ateliere de conservare, restaurare

şi reparaţie a monumentelor, organiza rute turistice, expoziţii, deschide magazine, edita tipărituri.

Capitolul VIII. Răspunderea pentru încălcarea prezentei legi

Articolul 52

36

Organele puterii de stat şi ale administraţiei de stat, întreprinderile, instituţiile,

organizaţiile, asociaţiile, persoanele cu funcţii de răspundere, cetăţenii Republicii Moldova,

cetăţenii străini şi apatrizii care nu respectă prevederile prezentei legi poartă răspundere în

conformitate cu legislaţia în vigoare.

Articolul 53

(1) Persoanele fizice şi juridice care au pricinuit daune unui monument sau zonei de

protecţie a lui vor readuce la starea iniţială şi monumentul şi zona lui de protecţie, iar dacă acest

lucru este imposibil, vor acoperi pagubele în modul stabilit de lege.

(2) Persoanele cu funcţii de răspundere şi alţi lucrători din vina cărora persoanele fizice

au suportat cheltuieli legate de acoperirea pagubelor menţionate în alineatul (1) poartă

răspundere materială în modul stabilit de lege.

(3) Beneficiul obţinut în urma folosirii ilicite a monumentelor este perceput în mod

incontestabil de organele fiscale.

Articolul 54

Mărimea amenzii şi altor sancţiuni pecuniare, precum şi suma despăgubirilor se stabilesc

de instanţa de judecată şi de alte organe competente, pornindu-se de la măsura în care este

avariat sau distrus monumentul, conform evaluării efectuate de direcţiile respective ale

Ministerului Culturii şi Cultelor. Deţinătorului cu orice titlu ce s-a făcut vinovat de degradarea

monumentului i se retrage dreptul de posesiune, de proprietate ori de folosinţă a lui în condiţiile

stabilite de legislaţie.

Articolul 55

(1) Responsabil în caz de nimicire, pierdere, vânzare fără avizare, tărăgănare a lucrărilor

de salvare, protejare, conservare şi restaurare a monumentelor este Ministerul Culturii şi Cultelor,

precum şi deţinătorii.

(2) Serviciul de Stat de Arhivă este responsabil de evidenţa, integritatea şi utilizarea

monumentelor documentare ce se află în păstrare la stat, precum şi de evidenţa monumentelor

documentare ce se află în proprietatea organizaţiilor obşteşti sau a persoanelor particulare.

(3) Responsabil de integritatea şi utilizarea monumentelor documentare ce se află în

proprietatea organizaţiilor obşteşti sau a persoanelor particulare este deţinătorul.

(4) Departamentul de Stat pentru Protecţia Mediului Înconjurător şi Resursele Naturale

poartă răspundere pentru ocrotirea monumentelor patrimoniului natural al Republicii Moldova

menţionate la alineatele (2) şi (3) ale articolului 2.

Articolul 56

Amenzile aplicate pe cale administrativă sau penală, alte sancţiuni pecuniare percepute

37

de organele competente pentru încălcarea prezentei legi se varsă în bugetul de stat pentru a fi

folosite în scopul evidenţei, studierii, punerii în valoare, salvării, protejării, conservării şi

restaurării monumentelor.

Articolul 57

Constatarea contravenţiilor se face de către persoanele cu funcţii de răspundere ale

organelor de stat pentru ocrotirea monumentelor şi de comenzile împuternicite de Ministerul

Culturii şi Cultelor (agentul constatator) în condiţiile prezentei legi. Mărimea daunei aduse

monumentului se determină în baza expertizei efectuate de organele de stat pentru ocrotirea

monumentelor, luându-se în considerare valoarea monumentului şi costul pământului pe piaţa

mondială.

Articolul 58

(1) Nerespectarea prevederilor articolului 13 atrage după sine retragerea dreptului de

posesiune, proprietate sau folosinţă sau evacuarea monumentelor în modul stabilit de lege.

(2) În cazurile prevăzute de legislaţie monumentele pot fi confiscate în baza deciziei de

judecată competente.

Articolul 59

Orice activitate care pune în pericol integritatea monumentelor urmează a fi coordonată

cu organele de stat pentru ocrotirea monumentelor sau cu organele de autoadministrare locală.

Executarea şi finanţarea activităţilor nesancţionate de organele competente se interzic.

Articolul 60

Întreprinderile industriale şi agricole situate în rezervaţii ori în zonele de protecţie ale

monumentelor, cuprinse în Registrul monumentelor, precum şi întreprinderile care prin

activitatea lor pot afecta integritatea monumentelor, ştirbind valoarea lor estetică, estetică ori

istorică, sunt obligate să verse în bugetele locale din beneficiul propriu 0,5-5 la sută în baza

deciziilor consiliilor judeţene, municipale, orăşeneşti ori comunale, în conformitate cu avizul

Ministerului Culturii şi Cultelor.

Articolul 61

Ordinul organelor de stat pentru ocrotirea monumentelor prin care se interzic activităţile

ce pot afecta integritatea monumentelor sau pot deteriora zonele de protecţie este obligatoriu

pentru toate persoanele fizice şi juridice. Acest ordin se anulează de organul care l-a emis.

Articolul 62

Organele puterii de stat au dreptul să schimbe condiţiile de păstrare şi de conservare a

monumentelor. Ele pot schimba şi deţinătorul, dacă statutul monumentului şi prevederile

contractului sunt încălcate.

38

Articolul 63

Dacă tratatul internaţional la care e parte Republica Moldova prevede alte norme decât

cele stabilite de prezenta lege, se aplică prevederile tratatului internaţional.

Promulgată de Preşedintele

Republicii Moldova

Mircea Snegur

La 22 iunie 1993.

39

5. LEGEA REPUBLICII MOLDOVA DESPRE CULTURĂ

nr 413-XIV din 27 mai 1999

Monitorul Oficial, 5 august 1999, nr 83-86, p. I, art. 401

Parlamentul adoptă prezenta lege organică

Capitolul I

Dispoziţii generale

Articolul 1. Obiectul şi obiectivele prezentei legi

(1) Obiectul prezentei legi îl constituie cadrul cultural şi totalitatea domeniilor de

activitate culturală.

(2) Obiectivele prezentei legi sunt:

a) asigurarea şi protecţia dreptului constituţional al cetăţenilor Republicii Moldova

la activitate culturală;

b) stabilirea principiilor de bază ale politicii culturale a statului şi a normelor

juridice, în baza cărora este asigurată dezvoltarea liberă a culturii.

Articolul 2. Noţiuni principale

În sensul prezentei legi se definesc următoarele noţiuni:

cultură – totalitatea modelelor de gândire, simţire şi acţiune din sferele materială şi

spirituală ale societăţii şi produsul valoric al acestora;

activitate culturală – activitatea de creare, păstrare, recuperare, protejare, difuzare şi

utilizare a bunurilor şi valorilor culturale;

valoare culturală – rezultat al activităţii creatoare, care are putere de semnificaţie într-un

anumit spaţiu sociocultural;

bun cultural – produs al activităţii culturale a cărui valoare poate avea un preţ exprimat

monetar;

patrimoniu cultural – totalitatea valorilor şi bunurilor culturale;

cadru cultural – totalitatea entităţilor culturale (organizaţii şi instituţii, persoane, bunuri

şi valori) ce formează mediul în care se dezvoltă cultura;

organizaţii de cultură – uniuni de creaţie, bresle (corporaţii), asociaţii, inclusiv obşteşti,

organizaţii, instituţii şi întreprinderi ce desfăşoară o activitate culturală;

om de creaţie – persoana care creează valori culturale, interpretează opere de artă;

40

lucrător din cultură – persoana aflată în relaţii de muncă cu o organizaţie de cultură;

identitate culturală – sistem de valori culturale care formează particularităţile unei

comunităţi etnosociale.

Articolul 3. Domeniul de aplicare al prezentei legi

Prezenta lege reglementează activitatea culturală în urmatoarele domenii:

a) literatură, teatru, muzică, arte plastice, arhitectură, cinematografie, radiodifuziune

şi televiziune, artă fotografică, design, circ şi alte domenii de creaţie;

b) arta populară, meştesuguri artistice (artizanat), activitate artistică de amatori;

c) protecţie şi valorificare a patrimoniului cultural;

d) muzee, arhive şi biblioteci;

e) editare de carte, alte domenii ce ţin de publicarea, difuzarea şi utilizarea cărţii;

f) educaţie estetică şi artistică;

g) cercetare ştiinţifică, management al culturii, organizare a procesului de creaţie;

h) pregătire a cadrelor în domeniul culturii;

i) schimburi culturale internaţionale;

j) turism cultural;

k) alte domenii ale activităţii culturale.

Capitolul II

Obligaţiile Statului în domeniul culturii

Articolul 4. Politica de stat în domeniul culturii

Statul stabileşte priorităţile activităţii culturale şi asigură cadrul juridic al acesteia.

Articolul 5. Autoritatea publică centrală în domeniul culturii

(1) Autoritatea publică centrală de specialitate care coordonează activitatea culturală în

stat este ministerul de profil.

(2) Structura, statutul şi regulamentul ministerului de profil sunt aprobate de Guvern.

Articolul 6. Programele de stat privind protecţia şi dezvoltarea culturii

Guvernul elaborează şi finanţează, în modul stabilit, programele de stat privind protecţia

şi dezvoltarea culturii în conformitate cu politica culturală a statului, stabileşte direcţiile, formele

şi modalităţile lor de aplicare.

Articolul 7. Obligaţiile statului privind protecţia proprietăţii intelectuale

Statul protejează drepturile oamenilor de creaţie la proprietate intelectuală, interesele lor

patrimoniale şi nepatrimoniale legate de activitatea de creaţie.

41

Articolul 8. Asigurarea accesului liber la activitatea culturală, la valori şi bunuri culturale

(1) Statul asigură accesul liber la activitatea culturală, la valori şi bunuri culturale.

(2) În acest scop, statul:

a) asigură finanţarea, de la buget, şi dezvoltarea bazei tehnico-materiale a

instituţiilor de cultură de interes naţional;

b) stimulează crearea şi activitatea organizaţiilor de cultură statale şi nestatale,

inclusiv ale celor particulare;

c) crează condiţii adecvate pentru educaţia estetică şi învăţământul artistic.

Articolul 9. Demonopolizarea în domeniul culturii

(1) Orice acţiune de monopolizare a activităţii culturale este interzisă.

(2) Statul susţine şi stimulează organizaţiile alternative de cultură.

Articolul 10. Obligaţiile statului faţă de tineretul de creaţie

Statul protejează tinerele talente, tineretul de creaţie.

Capitolul III

Drepturile şi libertăţile în domeniul culturii

Articolul 11. Dreptul la activitate culturală

(1) Activitatea culturală constituie un drept inalienabil al fiecăruia, indiferent de

apartenenţa naţională şi origine socială, de limbă, sex, convingeri politice, religioase şi de altă

natură, de domiciliu, situaţie materială, studii, profesie şi de alte circumstanţe.

(2) Drepturile omului în domeniul activităţii culturale sunt prioritare şi nu pot fi limitate

de către stat sau organismele nestatale.

Articolul 12. Dreptul la activitate de creaţie

(1) Orice persoană particulară are dreptul la activitate de creaţie în funcţie de propriile

interese şi capacităţi.

(2) Dreptul la activitate de creaţie poate fi realizat atât pe baze profesionale, cât şi

neprofesionale.

(3) Omul de creaţie profesionist şi cel neprofesionist sunt egali în ceea ce priveşte dreptul

de autor şi drepturile conexe, dreptul la proprietate intelectuală, dreptul de a dispune liber de

rezultatele muncii sale, dreptul la asistenţă din partea statului.

Articolul 13. Dreptul la identitate culturală

Orice persoană are dreptul la protecţie din partea statului a identităţii sale culturale.

Articolul 14. Dreptul la proprietate

42

(1) Proprietatea intelectuală a omului de creaţie este protejată prin lege.

(2) Orice persoană juridică sau fizică are dreptul la proprietate în domeniul culturii.

Această proprietate vizează obiectele şi obiectivele culturale, colecţiile, edificiile de importanţă

istorico-culturală, organizaţiile de cultură.

(3) Folosirea şi dispunerea proprietăţii în domeniul culturii sunt reglementate de legislaţie.

Articolul 15. Dreptul la crearea organizaţiilor de cultură

Cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de dreptul de a crea organizaţii de cultură în

modul stabilit de legislaţie.

Articolul 16. Dreptul la activitate culturală în străinătate şi la exportul de valori şi bunuri

culturale

Cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de dreptul de a desfăşura activităţi culturale şi

de a crea organizaţii de cultură în străinatate, de a exporta valori şi bunuri culturale, în scopul

expunerii sau comercializării acestora, în modul stabilit de legislaţia Republicii Moldova şi a

statelor respective.

Capitolul IV

Patrimoniul cultural naţional al Republicii Moldova

Articolul 17. Patrimoniul cultural naţional

(1) Patrimoniul cultural naţional este stabilit de Guvern de comun acord cu Parlamentul

şi are un regim special de păstrare, conservare şi folosire în corespundere cu legislaţia.

(2) Împuternicirile privind întreţinerea, utilizarea şi amplasarea obiectelor şi obiectivelor

cu o valoare deosebită ale patrimoniului cultural naţional sunt stabilite, la propunerea Guvernului,

de către Parlament, în baza avizelor comisiilor independente de experţi, ţinându-se cont de

interesele integrităţii colecţiilor constituite istoriceşte, condiţiile lor de păstrare şi posibilităţile de

acces la ele.

(3) Integritatea fondurilor din muzee, arhive, biblioteci şi cinemateci, a colecţiilor

fotografice şi a altor fonduri similare, păstrarea, funcţionarea şi dezvoltarea lor sunt asigurate de

către stat.

(4) Privatizarea obiectelor şi obiectivelor care alcătuiesc patrimoniul cultural naţional

este interzisă.

Capitolul V

Statul şi oamenii de creaţie

43

Articolul 18. Raporturile dintre stat şi oamenii de creaţie

Statul:

a) recunoaşte rolul deosebit al oamenilor de creaţie în activitatea culturală,

garantează drepturile lor economice şi sociale;

b) garantează libertatea de expresie a oamenilor de creaţie, stimulând multilateral

activitatea acestora;

c) apară interesele patrimoniale şi nepatrimoniale ale oamenilor de creaţie în ţară şi

peste hotare;

d) asigură oamenilor de creaţie condiţiile necesare pentru activitate, contribuind la

crearea unor noi locuri de muncă;

e) susţine crearea şi activitatea organizaţiilor oamenilor de creaţie, precum şi ale

federaţiilor acestora, ale filialelor şi secţiilor comunităţilor internaţionale ale oamenilor de

creaţie;

f) acordă organizaţiilor oamenilor de creaţie posibilitatea de a participa la elaborarea

politicii culturale, asigură pregătirea şi perfecţionarea profesională a oamenilor de creaţie;

g) asigură protecţia socială a oamenilor de creaţie, perfecţioneaza sistemul de

protecţie socială a acestora;

h) sprijină oamenii de creaţie, indiferent de apartenenţa lor la vreo organizaţie de

creaţie.

Capitolul VI

Organizarea şi reglementarea economică a culturii

Articolul 19. Modul de creare, reorganizare şi lichidare a organizaţiilor de cultură

(1) În Republica Moldova pot fi create şi pot activa organizaţii de cultură bazate pe

proprietatea de stat, municipală, a asociaţiilor, inclusiv obşteşti, şi uniunilor de creaţie,

organizaţiilor religioase, organizaţiilor internaţionale, statelor străine, persoanelor juridice şi

fizice, inclusiv a cetăţenilor străini, precum şi bazate pe formele mixte de proprietate.

(2) Organizaţiile de cultură pot fi create de către:

a) autoritatea administraţiei publice centrale de specialitate;

b) autorităţile administraţiei publice locale;

c) alte persoane juridice;

d) persoanele fizice, indiferent de cetăţenie.

44

(3) Organizaţiile de cultură create conform prezentei legi se înregistrează în corespundere

cu legislaţia.

(4) Modul de reorganizare şi lichidare a organizaţiilor de cultură este stabilit de statutele

acestora şi de legislaţie.

(5) Patrimoniul organizaţiei de cultură statale sau municipale, reorganizate ori lichidate,

este remis succesorului ei de drept.

(6) Statul beneficiază de dreptul preferenţial asupra patrimoniului organizaţiei lichidate.

Articolul 20. Drepturile şi obligaţiile fondatorului (fondatorilor) organizaţiei de cultură

(1) Relaţiile dintre fondator (fondatori) şi organizaţia de cultură sunt reglementate de

legislaţie, precum şi de contractul încheiat între ei, în care sunt stipulate obligaţiile părţilor şi

modul de folosire a patrimoniului şi de finanţare a organizaţiei de către fondator (fondatori).

(2) Fondatorul (fondatorii) organizaţiei de cultură cu scop nelucrativ îşi asumă obligaţiile

asigurării financiare a acesteia.

Articolul 21. Finanţarea culturii

(1) Finanţarea de către stat a culturii garantează protecţia şi dezvoltarea acesteia.

(2) Alocaţiile de la buget, destinate finanţării culturii, pot fi suplimentate cu mijloace din

fonduri extrabugetare, constituite în conformitate cu legislaţia. Acumulările în aceste fonduri se

fac din defalcările, stabilite prin lege, de la persoane juridice şi fizice, indiferent de cetăţenie, din

donaţii, precum şi din veniturile obţinute de la loterii, licitaţii, expoziţii şi alte acţiuni similare.

(3) Obţinerea mijloacelor din fonduri extrabugetare nu atrage după sine reducerea

alocaţiilor de la buget prevăzute pentru dezvoltarea culturii.

(4) Persoanele juridice şi fizice, indiferent de cetăţenie, au dreptul să creeze, în

conformitate cu legislaţia, fonduri pentru finanţarea culturii.

Articolul 22. Resursele financiare ale organizaţiei de cultură

(1) Organizaţia de cultură îşi acoperă cheltuielile din mijloacele fondatorului

(fondatorilor), din veniturile provenite din propria activitate, precum şi din alte mijloace şi

incasări, permise de legislaţie.

(2) Activitatea organizaţiilor de cultură statale şi municipale este finanţată de către

fondatori, în conformitate cu actele de constituire, într-un volum adecvat pentru fiecare gen de

activitate culturală.

(3) Dreptul organizaţiei de cultură de a primi ajutoare şi donaţii de la persoane juridice şi

fizice din ţară şi din străinătate, de la fundaţii şi organizaţii internaţionale nu poate fi limitat.

45

(4) Utilizarea mijloacelor financiare se efectuează în conformitate cu statutul organizaţiei

de cultură şi cu legislaţia. Mijloacele neutilizate în anul financiar expirat se utilizează, în

conformitate cu legislaţia, pentru finalizarea proiectelor culturale în anul urmator.

Articolul 23. Politica de investiţii în domeniul culturii

(1) Statul alocă investiţiile capitale destinate consolidării şi dezvoltării bazei tehnico-

materiale a culturii.

(2) Atragerea şi repartizarea investiţiilor capitale la obiectivele culturale se efectuează în

conformitate cu legislaţia.

Articolul 24. Asigurarea tehnico-materială a culturii

(1) Statul asigură baza tehnico-materială necesară pentru realizarea programelor de

dezvoltare a culturii, de construcţie şi reconstrucţie a obiectivelor culturale.

(2) Statul elaborează şi promovează politica tehnico-ştiinţifică ce asigură implementarea

de noi tehnici şi tehnologii în activitatea organizaţiilor de cultură, stimulează, prin facilitaţi

fiscale, prin credite şi prin alte mijloace, participarea organizaţiilor nestatale la crearea de noi

tehnici şi tehnologii pentru cultură.

(3) Autoritaţile administraţiei publice centrale de specialitate şi locale acordă

organizaţiilor de cultură din subordine ajutorul necesar pentru întreţinerea şi dezvoltarea bazei

lor tehnico-materiale.

(4) Autorităţile administraţiei publice locale pun la dispoziţia oamenilor de creaţie şi

colectivelor de creaţie încăperi pentru studiouri, ateliere, precum şi alte spaţii necesare pentru

activităţi culturale, stabilind facilităţi şi reduceri de plată, în conformitate cu actele normative.

Articolul 25. Activitatea economică externă a organizaţiilor de cultură

(1) Organizaţiile de cultură desfaşoară activităţi economice externe, inclusiv de comerţ

specializat: organizează licitaţii, comercializează opere de artă, lucrări de artizanat, obiecte de

anticariat etc., în condiţiile stabilite de legislaţie.

(2) Organizaţiile de cultură pot beneficia de credite ale băncilor din ţară şi din străinătate

în modul stabilit de legislaţie.

(3) Valorile culturale din muzeele, galeriile de artă, bibliotecile, arhivele de stat şi

municipale, şi din alte instituţii statale de cultură nu pot fi utilizate în calitate de garanţie sau gaj.

Articolul 26. Politica preţurilor în domeniul culturii

(1) Preţurile (tarifele) la serviciile prestate şi la producţia organizaţiilor de cultură,

inclusiv la bilete, sunt stabilite în conformitate cu legislaţia.

(2) La prestarea serviciilor cu plată, organizaţiile de cultură acordă facilităţi copiilor de

vârstă preşcolară, elevilor, studenţilor, invalizilor, militarilor în termen, precum şi altor categorii

46

de persoane, în conformitate cu actele normative.

Articolul 27. Relaţiile dintre organizaţiile de cultură şi alte persoane juridice şi fizice

(1) Organizaţiile de cultură deţin dreptul exclusiv de a-şi utiliza simbolurile în scopuri

publicitare, precum şi de a permite utilizarea acestora de către persoane juridice şi fizice, pe bază

de contract.

(2) Persoanele juridice şi fizice practică activităţi turistice şi organizează excursii la

obiectivele culturale de importanţă deosebită numai pe bază de contract cu autorităţile

administraţiei publice în domeniul culturii şi cu organizaţiile de cultură.

(3) Întreprinderile, instituţiile, organizaţiile, situate pe teritorii cu valoare istorică şi în

zonele cu monumente ocrotite de stat, fac defalcări, în conformitate cu legislaţia, pe conturi

speciale de stat pentru evidenţa, întreţinerea, utilizarea, restaurarea şi protejarea monumentelor.

Mărimea defalcărilor este stabilită de către autorităţile administraţiei publice centrale de

specialitate, în subordinea cărora se află monumentele respective, teritoriile sau zonele.

(4) Transmiterea edificiilor în care se află organizaţiile de cultură altor întreprinderi,

instituţii, organizaţii (inclusiv celor religioase) se efectuează conform legislaţiei, asigurându-se

organizaţiilor de cultură condiţii echivalente de funcţionare.

(5) Înstrăinarea şi transmiterea edificiilor, construcţiilor şi terenurilor aferente care

aparţin instituţiilor de cultură în alte scopuri decât activitatea culturală se interzice.

Articolul 28. Responsabilitatea pentru încălcarea prezentei legi

Responsabilitatea pentru încălcarea prevederilor prezentei legi este stabilită de legislaţia

administrativă, civilă şi penală.

Capitolul VII

Dispoziţii generale

Articolul 29

Guvernul, în termen de 3 luni, vă aduce actele sale normative în conformitate cu prezenta

lege.

Preşedintele

Parlamentului Dumitru DIACOV

47

6. LEGEA MUZEELOR

nr 1596-XV din 27.12.2002,

în Monitorul Oficial al R.Moldova, nr 23-24/81 din 18.02.2003

Având în vedere lipsa unui cadru juridic general privind organizarea, funcţionarea,

reorganizarea şi lichidarea muzeelor, precum şi ţinând cont de specificul activităţii acestora,

Parlamentul adoptă prezenta lege ordinară.

Capitolul I

Dispoziţii generale

Art.1. – Prezenta lege stabileşte cadrul juridic general de organizare şi functionare a

muzeelor în Republica Moldova.

Art.2. – Statul garantează condiţii egale pentru organizarea şi funcţionarea muzeelor,

indiferent de profilul şi tipul de proprietate ale acestora.

Art.3. – (1) Legislaţia în domeniul muzeelor se constituie din Constituţia Republicii

Moldova, decretele Preşedintelui Republicii Moldova, legile şi hotărârile Parlamentului,

hotarârile, ordonanţele şi dispoziţiile Guvernului, acordurile internaţionale la care Republica

Moldova este parte, prezenta lege şi alte acte normative.

(2) Dacă acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte prevăd alte

norme decât cele stabilite de prezenta lege, se aplică prevederile acordurilor internaţionale.

Art.4. – În sensul prezentei legi, se definesc urmatoarele noţiuni:

muzeu – instituţie culturală şi ştiinţifică care are drept obiectiv colectarea şi conservarea

bunurilor culturale, precum şi punerea lor în valoare, cu prioritate prin expunere, în scop de

instruire, educaţie şi agrement al publicului larg;

colecţie muzeală – ansamblu de obiecte cu valoare ştiintifică, istorică, culturală, artistică

şi muzeală, adunate şi sistematizate într-un muzeu;

piesă muzeală – orice obiect, bi- sau tridimensional, cu valoare ştiinţifică, istorică,

culturală, artistică, muzeală păstrat într-un muzeu;

patrimoniu muzeal – ansamblu de bunuri culturale ale unui muzeu, cu calitaţi de

inalienabilitate, transmisibilitate şi stabilitate, care se completează şi se dezvolt în continuu;

bunuri culturale – orice obiecte cu trăsături de relativă creaţie originală, cu semnificaţie

de mărturie istorică privind comportamentele tehnice, sociale, estetice, religioase, mitologice, de

48

viaţă cotidiană ale unei societaţi determinate de pe un anumit palier cronologic;

conservare a bunurilor culturale – ansamblu de activităţi ce urmăresc păstrarea

nealterată a bunurilor culturale;

restaurare a bunurilor culturale – ansamblu de măsuri ce urmăresc redobândirea

aspectului sau structurii iniţiale a bunurilor culturale care au suferit un proces de alterare sau

degradare;

atestare ştiintifică, istorică, culturală, artistică, muzeală – determinarea valorii

ştiintifice, istorice, culturale, artistice, muzeale a bunurilor culturale păstrate într-un muzeu.

Capitolul II

MUZEELE

Art.5. – Muzeele sunt instituţii necomerciale cu statut de persoană juridică, care se

înregistrează în modul stabilit de lege.

Art.6. – Muzeele exercită funcţiile de:

a) constituire şi dezvoltare a patrimoniului muzeal, în conformitate cu profilul muzeului;

de evidenţă şi conservare a acestui patrimoniu;

b) cercetare a patrimoniului muzeal propriu în scopul completării colecţiilor;

c) promovare a patrimoniului muzeal în scop educaţional şi cognitiv;

d) asigurare a securităţii patrimoniului muzeal;

e) elaborare şi derulare de proiecte şi programe cultural-ştiintifice în vederea punerii în

valoare a patrimoniului muzeal şi dezvoltării spiritului comunitar;

f) elaborare şi editare a cataloagelor de colecţii muzeale, a altor publicaţii ştiintifice şi de

popularizare a ştiinţei;

g) realizare a schimburilor şi cooperării intermuzeale interne şi

internaţionale.

Patrimoniu muzeal

Art.7. – (1) Patrimoniul muzeal este parte a patrimoniului public al statului, al unităţilor

administrativ-teritoriale sau poate fi proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice.

(2) Patrimoniul muzeal este inalienabil.

Art.8. – Din patrimoniul muzeal pot face parte:

49

a) bunuri mobile de o deosebită valoare istorică şi documentară, artistică, arheologică,

etnografică, reprezentând istoria naturală, tehnica, arta şi literatura, viaţa şi activitatea unor

personalităţi de vază din cele mai diverse domenii;

b) opere de artă plastică;

c) manuscrise, tipărituri vechi, ediţii rare, obiecte de anticariat;

d) colecţii de arme, harnaşament;

e) obiecte de numismatică, bonistică, medalistică, filatelie, faleristică etc.;

f) colecţii de piese din metale şi pietre preţioase de o deosebită valoare istorică, artistică

şi muzeală;

g) bunuri imobile clasificate ca monumente istorice, arhitecturale, etnografice;

h) rezervaţii naturale care reprezintă flora şi fauna, landşafturi naturale sau amenajate,

edificii constituind mărturii ale valorificării mediului natural;

i) alte bunuri culturale care pot avea valoare documentară, educativă, ilustrativă şi care

sunt folosite în cadrul activităţilor muzeale.

Art.9. – Din punct de vedere al specificului patrimoniului muzeal, muzeele pot fi de

arheologie, de istorie, de istorie naturală, de etnografie, de artă, de literatură, de ştiinţă şi tehnică,

de arhitectură, memoriale, în aer liber etc.

Art.10. – Completarea patrimoniului muzeal aflat în proprietate publică a statului se

efectuează prin:

a) achiziţia pieselor din contul mijloacelor bugetare alocate muzeelor;

b) achiziţia pieselor din contul surselor financiare extrabugetare obţinute de către muzee

de la prestarea diverselor servicii şi de la desfăşurarea activităţilor muzeale;

c) sponsorizări şi donaţii;

d) achiziţia operelor de artă plastică contemporană în baza hotărârilor Consiliului de

experţi pentru omologarea, estimarea şi achiziţia operelor de artă plastică al Ministerului Culturii

şi ale

e) comisiilor de achiziţii ale muzeelor;

f) primirea în gestiunea muzeelor a pieselor muzeale de la persoane fizice şi juridice

străine în urma retrocedării pieselor respective către ţara de provenienţă sau prin donaţii ale

acestora;

g) primirea în gestiunea muzeelor a pieselor muzeale de la alte muzee în urma

reorganizării sau lichidării acestora;

h) primirea în gestiunea muzeelor a pieselor muzeale de la organele vamale şi cele de

drept, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

50

Art.11. – Se transmit muzeelor aflate în proprietate publică a statului, în modul stabilit de

lege:

a) colecţii şi piese muzeale confiscate în baza hotărârilor instanţei de judecată sau trecute,

în baza dreptului de moştenire, in proprietatea publică a statului;

b) bunuri culturale, parte componentă a comorilor arheologice, istorice, culturale

descoperite pe teritoriul Republicii Moldova.

Art.12. – Completarea patrimoniului muzeal aflat în proprietate privată se realizează, în

conformitate cu legislaţia în vigoare, din mijloacele proprietarilor sau din investiţiile altor

persoane fizice sau juridice.

Art.13. – (1) Bunurile culturale din patrimoniul muzeal al Republicii Moldova se înscriu

în Registrul de stat al patrimoniului cultural mobil, denumit în continuare Registru de stat.

(2) Registrul de stat se instituie în cadrul Ministerului Culturii, abilitat cu funcţiile

respective, şi include informaţii vizând cercetarea şi atestarea ştiintifică, istorică, culturală,

artistică a bunurilor culturale. Formularele cu informaţiile în cauză se completează la fiecare

muzeu de către specialiştii corespunzători.

(3) Evidenţa, în Registrul de stat, a bunurilor culturale din colecţiile particulare se ţine cu

acordul posesorilor colecţiilor respective.

Art.14. – Restaurarea bunurilor culturale din patrimoniul muzeal al Republicii Moldova,

indiferent de tipul lor de proprietate, se permite doar specialiştilor în domeniu.

Art.15. – (1) Utilizarea bunurilor culturale din patrimoniul muzeal al Republicii Moldova

se permite doar în condiţii care asigură securitatea deplină a acestora.

(2) Exportul definitiv al bunurilor culturale din patrimoniul muzeal al Republicii

Moldova se interzice.

(3) Exportul provizoriu al bunurilor culturale din patrimoniul muzeal al Republicii

Moldova, în scopul organizării expoziţiilor, efectuării expertizelor de specialitate, restaurării în

laboratoarele din afara ţării, se permite în baza deciziei Comisiei de experţi a Ministerului

Culturii şi a ordinului ministrului culturii, în conformitate cu Legislaţia în vigoare.

(4) Retrocedarea definitivă către persoanele fizice sau juridice a bunurilor culturale

înscrise în registrele patrimoniului muzeal din muzee se interzice.

Organizarea şi funcţionarea muzeelor

Art.16. – Organizarea muzeelor de către persoanele fizice şi juridice se efectuează în

51

condiţiile prezentei legi şi ale altor acte normative, cu avizul prealabil al Ministerului Culturii.

Art.17. – Factorii constitutivi ai unui muzeu sunt:

a) patrimoniul muzeal specific;

b) dotarea tehnico-materială (local, instalaţii, amenajări);

c) personalul care asigură activitatea instituţiei;

d) mijloacele economico-financiare necesare activităţii instituţiei.

Art.18. (1) În funcţie de semnificaţia, valoarea şi mărimea patrimoniului muzeal, de

capacitatea ştiinţifică şi tehnică de evidenţă, cercetare, restaurare şi punere în valoare a acestuia,

muzeele pot fi:

a) naţionale;

b) departamentale;

c) raionale [Lit. c) modif. prin Legea N 482-XV din 04.12.2003];

d) municipale, orăşeneşti;

e) comunale, săteşti;

f) ale unităţilor teritoriale autonome;

g) obşteşti;

h) private;

i) ale întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor, asociaţiilor, confesiunilor religioase etc.

(2) În cadrul Ministerului Culturii se instituie Registrul muzeelor din Republica Moldova,

în care, în mod obligatoriu, sunt luate la evidenţă toate muzeele care activează sau se

organizează în ţară.

(3) Muzeele naţionale sunt organizate şi clasificate prin hotărâre de Guvern, iar cele

menţionate la alin.(1), lit.b)-i) – prin decizii ale organelor în a caror subordine se vor afla, cu

avizul prealabil al Ministerului Culturii.

(4) Muzeele aflate în proprietatea publică a statului se organizează şi functionează în

conformitate cu prevederile prezentei legi şi ale altor acte normative.

(5) Muzeele aflate în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale se organizează prin

hotărârea autorităţii administraţiei publice locale respective, cu avizul prealabil al Ministerului

Culturii.

(6) Întreprinderile, instituţiile, organizaţiile au dreptul, cu avizul prealabil al organelor de

cultură ale autorităţilor administraţiei publice locale, de a organiza muzee, asigurând instituţiilor

fondate condiţiile de activitate necesare. În cazul lichidării muzeelor de acest tip, fondatorii lor

pot transmite colecţiile muzeale în gestiunea muzeelor aflate în proprietatea publică a statului.

(7) Cetaţenii Republicii Moldova – proprietari de bunuri culturale – au dreptul de a

52

organiza muzee private, cu condiţia respectării prevederilor prezentei legi şi ale altor acte

normative. În cazul lichidării muzeelor de acest tip, fondatorii lor pot transmite colecţiile

muzeale în gestiunea muzeelor aflate în proprietatea publică a statului.

(8) Securitatea colectiilor muzeale din muzeele private se asigură de către fondatorii

acestora, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

(9) Organizaţiile obsteşti, asociaţiile, confesiunile religioase au dreptul de a organiza

muzee în condiţiile respectării prevederilor prezentei legi şi ale altor acte normative, cu avizul

prealabil al organelor de cultură ale autorităţilor administraţiei publice locale. În cazul lichidării

muzeelor de acest tip, fondatorii lor pot transmite colecţiile muzeale în gestiunea muzeelor aflate

în proprietatea publică a statului.

Capitolul V

Politica de stat în domeniul muzeelor

Art.19. – (1) Autorităţile administraţiei publice garantează asigurarea unor condiţii

favorabile pentru desfăşurarea activităţilor muzeale, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi

poartă raspundere pentru respectarea acesteia.

(2) Autorităţile administraţiei publice alocă, în modul stabilit, muzeelor din subordine

resursele financiare şi materiale necesare pentru întreţinerea edificiilor, asigurarea pazei şi

dotarii tehnice a muzeelor, achiziţionarea, conservarea şi restaurarea pieselor muzeale,

desfăşurarea activitaţii de cercetare şi valorificare a patrimoniului muzeal, asigurarea condiţiilor

de activitate a personalului muzeelor.

Capitolul VI

Autorităţi cu atribuţii în domeniul muzeelor

Art.20. – (1) Autoritatea centrală a administraţiei publice, cu atribuţii şi competenţe în

domeniul muzeelor, care elaborează reglementările de specialitate în domeniu şi urmăreşte

aplicarea prevederilor prezentei legi, este Ministerul Culturii.

(2) Ministerul Culturii, prin intermediul aparatului central şi al structurilor specializate

din subordine, asigură ţinerea evidenţei muzeelor de toate tipurile, precum şi elaborarea şi

aplicarea strategiei naţionale în domeniul muzeelor, respectarea prevederilor legale, a normelor

şi metodologiilor în domeniu.

(3) Ministerul Culturii asigură îndeplinirea angajamentelor asumate de Republica

53

Moldova prin convenţiile internaţionale referitoare la funcţionarea şi protecţia muzeelor.

(4) Ministerul Culturii reprezintă statul în relaţiile cu proprietarii şi administratorii de

muzee.

(5) În domeniul muzeelor, Ministerul Culturii îndeplineşte urmatoarele funcţii:

a) organizează sistemul national de inspecţie şi clasificare a muzeelor;

b) aprobă înfiinţarea muzeelor şi denumirile acestora;

c) asigură sprijinul logistic şi ştiintific necesar activităţii muzeelor;

d) constată contravenţiile şi aplică sancţiuni, sesizează organele de cercetare penală

despre săvârşirea infracţiunilor;

e) colaborează cu Ministerul Apărării şi Ministerul Afacerilor Interne în vederea stabilirii

unor măsuri speciale de protecţie a patrimoniului muzeal în caz de conflicte armate, tulburări

civile sau calamităţi naturale;

f) promovează cooperarea internaţională în domeniu.

Art.21. – Atribuţiile autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale în domeniul

muzeelor constau în:

a) asigurarea identităţii muzeelor din subordine în calitatea lor de centre cultural-

ştiinţifice;

b) asigurarea finanţării activităţilor muzeale, inclusiv a celor de organizare şi dezvoltare a

reţelei de muzee în teritoriu;

c) elaborarea actelor normative în domeniu şi controlul asupra executării acestora;

d) organizarea sistemului de instruire şi reciclare a personalului muzeelor.

Capitolul VII

Conducerea şi personalul muzeelor

Art.22. – (1) Funcţionarea muzeelor se asigură de către personalul de conducere, de

specialitate şi de intreţinere.

(2) Conducerea muzeelor se efectuează de către un director general (în cazul muzeelor

naţionale) sau un director (în cazul muzeelor menţionate la art.18, alin.(1), lit.b)-i), numit şi

eliberat din funcţie de către autoritatea în a cărei subordine se află muzeele respective.

(3) În cadrul muzeului funcţionează:

a) consiliul de administrare, desemnat, după caz, de către proprietarul sau administratorul

muzeului;

54

b) consiliul ştiintific, desemnat prin ordinul ministrului culturii (pentru muzeele

subordonate direct ministerului) sau prin hotarârea organului de cultură al autorităţii

administraţiei publice locale (pentru muzeele din subordinea acestuia);

c) comisia de achiziţii ale bunurilor culturale, desemnată, dupa caz, prin ordinul

directorului general sau al directorului de muzeu.

Capitolul VIII

Drepturile muzeelor. Garanţiile sociale ale lucrătorilor muzeelor

Art.23. – Muzeele au dreptul:

a) să înregistreze toate evenimentele ce ţin de istoria şi cultura naţională şi universală,

indiferent de semnificaţia lor politică, naţională, ideologică, socială, cu condiţia că acestea nu

constituie secret de stat;

b) să efectueze, în modul stabilit de lege, cercetări în arhivele de stat şi pe teren;

c) să utilizeze, conform prevederilor legislaţiei în vigoare, mijloace financiare în numerar

în scopul achiziţiei bunurilor culturale de o semnificaţie deosebită;

d) să achizitioneze, conform prevederilor legislaţiei în vigoare, piese muzeale din surse

financiare proprii;

e) să publice materiale ştiintifice şi de popularizare a ştiinţei privind patrimoniul muzeal.

Art.24. – (1) Muzeele au dreptul să efectueze activităţi economice externe, inclusiv să

încheie contracte şi acorduri cu muzee de peste hotare, cu persoane fizice şi juridice străine.

(2) Veniturile valutare obţinute din activităţile economice externe ale muzeelor nu pot

servi drept motiv pentru micşorarea alocaţiilor bugetare prevazute pentru întreţinerea acestora.

Art.25. – Persoanele fizice şi juridice au dreptul să publice materiale, care includ

informaţii privind piesele şi colecţiile muzeale, doar cu acordul muzeelor care le deţin şi în

conformitate cu legislaţia în vigoare.

Art.26. – Statul garantează remunerarea lucrătorilor din instituţiile muzeale în funcţie de

calificarea şi rezultatul muncii, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Capitolul IX

Baza tehnico-materială şi finanţarea muzeelor

Art.27. – (1) Baza tehnico-materială a muzeelor o constituie totalitatea bunurilor

imobiliare (clădiri, spaţii, etc.) transmise muzeelor în gestionare operativă.

55

(2) Se interzice amplasarea sau transferarea muzeelor în clădiri care afectează buna

desfăşurare a activitaţii acestora. În cazul transmiterii edificiilor muzeelor în gestiune altor

organe de stat, ultimele sunt obligate să pună la dispoziţia muzeelor în cauză spaţii adecvate şi să

suporte cheltuielile necesare pentru reamplasarea colecţiilor muzeale.

Art.28. – (1) Finanţarea muzeelor aflate în proprietatea publică a statului se asigură din

surse bugetare şi extrabugetare, conform legislaţiei în vigoare.

(2) Finanţarea activităţilor muzeale poate fi asigurată – pe bază de proiecte şi programe

avizate şi aprobate în condiţiile legii – de la bugetul de stat, de la bugetele locale sau prin

cofinanţare publică şi privată, indiferent de subordonare sau tipul de proprietate.

Art.29. – (1) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a prevedea în

bugetele locale fondurile necesare finanţării muzeelor din subordine.

(2) Muzeele aflate în proprietatea publică a statului, subordonate autorităţilor

administraţiei publice centrale, sunt finanţate de către acestea din urmă.

Capitolul X

Reorganizarea şi finanţarea muzeelor

Art.30. –(1) Reorganizarea ş lichidarea muzeelor se efectuează în conformitate cu

legislaţia în vigoare.

(2) Drept temei pentru hotărârea organului administrativ sau a instanţei de judecată

privind reorganizarea sau lichidarea muzeelor (cu excepţia muzeelor private) pot servi

concluziile comisiei de experţi desemnate de către Ministerul Culturii.

Capitolul XI

Responsabilitatea pentru încălcarea prezentei legi

Art.31. – Responsabilitatea pentru încălcarea prevederilor prezentei legi este stabilită de

legislaţia administrativă, civilă şi penală în vigoare.

Capitolul XII

Dispoziţii finale

Art.32. – Guvernul, în termen de 3 luni, va aduce actele sale normative în conformitate

cu prezenta lege.

56

Preşedintele

Parlamentului Eugenia OSTAPCIUC

Chişinau, 27 decembrie 2002.

57

7. EXRASE DIN CODURILE DE LEGI ALE REPUBLICII MOLDOVA

• EXTRAS din CODUL CIVIL al Republicii Moldova,

nr 1107-XV din 6.06.2002, în MO al R.M. nr 82-86/661 din 22.06.2002

***

Articolul 327. Comoara

(1) Comoara este orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, al cărui

proprietar nu poate fi identificat sau a pierdut, în condiţiile legii, dreptul de proprietate.

(2) În cazul în care, într-un bun imobil, se descoperă o comoară, ea aparţine pe jumătate

proprietarului bunului imobil în care a fost descoperită şi pe jumătate descoperitorului, dacă ei

nu convin altfel. Acestuia din urmă nu i se cuvine însă nimic, dacă a pătruns în bunul imobil ori

a căutat în el fără consimţământul proprietarului sau al posesorului. Consimţământul

proprietarului sau al posesorului se prezumă până la proba contrară.

(3) În cazul descoperirii unei comori constituite dintr-un bun (bunuri) recunoscut ca

monument al istoriei sau culturii, acesta este transmis în proprietatea statului. Proprietarul

bunului imobil în care a fost descoperită comoara, precum şi descoperitorul au dreptul de a primi

o recompensă în proporţie de 50% din preţul comorii. Recompensa se împarte egal între

proprietarul bunului imobil în care a fost descoperită comoara şi descoperitor, dacă acordul

dintre ei nu prevede altfel. Recompensa se plăteşte în întregime proprietarului, dacă

descoperitorul a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el fără consimţământul proprietarului sau

al posesorului.

(4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică persoanelor care au efectuat, în interesul

unor terţi, inclusiv în cadrul exercitării obligaţiilor de serviciu, cercetări arheologice, căutări în

urma cărora a fost descoperită comoara.

58

• EXTRAS din CODUL PENAL, Legea nr 985-XV din 18.04.2002, în MO, nr 128-

129 din 13.09.02. Art.221 modificat prin Legea nr 184-XVI din 29.06.2006, în vigoare de la

11.08.2006 şi Art.221 completat prin Legea nr 211-XV din 29.05.03, în vigoare de la 12.06.03

***

Articolul 221. Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a monumentelor de istorie şi

cultură

Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a monumentelor de istorie şi cultură sau a

obiectelor naturii, luate sub ocrotirea statului, se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la

3.000 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240

de ore, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 3000 la 5000 unităţi

convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.

***

Articolul 222. Profanarea mormintelor

(1) Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unui monument, a unei urne

funerare sau a unui cadavru, precum şi însuşirea obiectelor ce se află în mormânt sau pe el, se

pedepsesc cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă

neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la 2 ani.

(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite:

a) de două sau mai multe persoane;

b) din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială ori religioasă se pedepsesc

cu amendă în mărime de la 400 la 600 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în

folosul comunităţii de la 200 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la 5 ani.

***

Articolul 248. Contrabanda

(1) Trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova a mărfurilor, obiectelor şi a

altor valori în proporţii mari, eludându-se controlul vamal ori tăinuindu-le de el, prin ascundere

în locuri special pregătite sau adapate în acest scop, ori cu folosirea frauduloasă a documentelor

59

sau a mijloacelor de identificare vamală, ori prin nedeclarare sau declarare neautentică în

documentele vamale sau în alte documente de trecere a frontierei, se pedepseşte cu amendă în

mărime de la 150 la 300 unităţi convenţionale sau cu închisoare de până la 2 ani, iar persoana

juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privire

la dreptul de a exercita o anumită activitate.

(2)Trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova a substanţelor narcotice,

psihotrope, cu efecte puternice, toxice, otrăvitoare, radioactive şi explozive, precum şi a

deşeurilor nocive, eludându-se controlul vamal ori tăinuindu-le de el, prin ascundere în locuri

special pregătite sau adaptate în acest scop, ori cu folosirea frauduloasă a documentelor sau a

mijloacelor de identifivare vamală, ori prin nedeclarare sau declarare neautentică în documentele

vamale sau în alte documente de trecere a frontierei, se pedepseşte cu amendă în mărime de la

200 la 600 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 2 la 5 ani, iar persoana juridică se

pedepseşte cu amendă în mărime de la 3000 la 5000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul

de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea întreprinderii.

3) Trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova a armamentului, a dispozitivelor

explozive, a muniţiilor, eludându-se controlul vamal ori tăinuindu-le de el, prin ascundere în

locuri special pregătite sau adaptate în acest scop, ori cu folosirea frauduloasă a documentelor

sau a mijloacelor de identificare vamală, ori prin nedeclarare sau declarare neautentică în

documentele vamale sau în alte documente de trecere a frontierei, se pedepseşte cu amendă în

mărime de la 300 la 800 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 4 la 6 ani, iar persoana

juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 5000 la 10000 unităţi convenţionale cu

privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea întreprinderii.

4) Trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova a valorilor culturale, eludându-

se controlul vamal ori tăinuindu-le de el prin ascundere în locuri special pregătite sau adaptate în

acest scop, precum şi nereturnarea pe teritoriul vamal al Republicii Moldova a valorilor culturale

scoase din ţară, în cazul în care întoarcerea lor este obligatorie, se pedepsesc cu închisoare de la

3 la 8 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 5000 la 10000 unităţi

convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea

întreprinderii.

5) Acţiunile prevăzute la alin. (1), (2), (3) sau (4), săvârşite:

a) repetat;

b) de două sau mai multe pesoane;

c) de o persoană cu funcţie de răspundere, cu folosirea situaţiei de serviciu;

60

d) în proporţii deosebit de mari, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani, iar persoana

juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 5000 la 10000 unităţi convenţionale cu

privarea de dreptul de a exercitat o anumită activitate sau cu lichidarea întreprinderii.

61

• CODUL VAMAL, nr 1149-XIV din 20.07.2000, în Monitorul Oficial al R. Moldova,

nr 160-162 din 23.12.2000

***

Articolul 224. Contrabanda

Trecerea peste frontiera vamală de mărfuri, eludându-se controlul vamal sau tăinuindu-se

de el, săvârşită în proporţii mari sau deosebit de mari fie în mod repetat, fie de un grup de

persoane care s-au organizat pentru activitate de contrabandă, fie o persoană cu funcţie de

răspundere care face uz de situaţia de serviciu, fie prin folosirea frauduloasă de documente

vamale şi de alte documente, fie însoţită de nedeclarare sau de declararea lor neautentică în

documentele vamale sau în alte documente, o astfel de trecere de substanţe narcotice, psihotope,

cu efecte puternice, toxice, otrăvitoare, radioactive şi explozive, de deşeuri nocive, de armament,

de dispozitive de explodare, de arme de foc şi de muniţii, cu excepţia armelor de vânătoare cu

ţeavă lisă şi a cartuşelor la ele, de valori culturale, precum şi nereturnarea pe teritoriul vamal a

valorilor culturale scoase din ţară în cazul în care returnarea lor este obligatorie se consideră

contrabandă şi se pedepseşte în conformitate cu legislaţia.

62

• EXTRAS din CODUL CONTRAVENŢIONAL al Republicii Moldova

nr 218-XVI din 24.10.2008

Monitorul Oficial, nr 3-6/15, 16.01.2009

***

Articolul 54. Încălcarea legislaţiei cu privire la cultele religioase

(1) Împiedicarea libertăţii de a aparţine sau nu unei anumite religii, de a avea sau nu

anumite convingeri, de a-şi schimba religia sau convingerile, de a profesa religia ori convingerile

în mod individual sau în comun, în public sau în particular, prin învăţătură, practici religioase, de

cult şi prin îndeplinirea riturilor se sancţionează cu amendă de la 5 la 10 unităţi convenţionale

aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 100 la 200 de unităţi convenţionale aplicată persoanei

juridice cu sau fără privarea, în ambele cazuri, de dreptul de a desfăşura o anumită activitate pe

un termen de la 3 luni la un an.

(2) Intoleranţa confesională manifestată prin acte care stânjenesc liberul exerciţiu al unui

cult religios, recunoscut de stat, propagarea urii religioase se sancţionează cu avertisment sau cu

amendă de la 10 la 20 de unităţi convenţionale.

(3) Exercitarea, în numele unui cult religios înregistrat sau neînregistrat ori în nume

propriu, a unor practici şi ritualuri care contravin Legii privind cultele religioase şi părţile lor

componente se sancţionează cu amendă de la 10 la 20 de unităţi convenţionale.

(4) Desfăşurarea activităţii religioase de către cetăţeni străini în locuri publice fără

anunţarea prealabilă a primăriei localităţii respective se sancţionează cu amendă de la 40 la 50 de

unităţi convenţionale şi cu expulzarea din ţară.

(5) Ofensa adusă sentimentelor religioase ale persoanelor fizice, profanarea obiectelor

venerate de acestea, a localurilor, monumentelor, a simbolicii lor conceptuale se sancţionează cu

amendă de la 20 la 30 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii

de la 40 la 60 de ore.

(6) Încălcarea dreptului exclusiv al cultelor religioase de editare, tipărire şi confecţionare,

comercializare sau răspândire în alt mod a obiectelor de cult se sancţionează cu amendă de la 25

la 35 de unităţi convenţionale.

(7) Divulgarea tainei mărturisirii de către un deservent al cultului religios se sancţionează

cu amendă de la 5 la 10 unităţi convenţionale.

63

***

Articolul 74. Încălcarea regulilor de ocrotire şi de folosire a monumentelor de istorie şi

de cultură

Încălcarea regulilor de ocrotire şi de folosire a monumentelor de istorie şi de cultură, a

monumentelor care fac parte din patrimoniul natural sau a obiectivelor ocrotite de stat, precum şi

a obiectelor sau a documentelor care prezintă valoare istorică sau culturală, se sancţionează cu

amendă de la 40 la 70 de unităţi convenţionale aplicată persoanei fizice sau cu muncă

neremunerată în folosul comunităţii de la 40 la 60 de ore, cu amendă de la 100 la 200 de unităţi

convenţionale aplicată persoanei juridice.

Articolul 141. Încălcarea regimului de protecţie a obiectelor şi complexelor din fondul

ariilor naturale protejate de stat

(1) Încălcarea regimului de protecţie a obiectelor şi complexelor din fondul ariilor

naturale protejate de stat, inclusiv din rezervaţiile ştiinţifice, rezervaţiile naturale, rezervaţiile

peisagistice, rezervaţiile de resurse, rezervaţiile biosferei, din parcurile naţionale, din

monumentele naturii, din ariile cu management multifuncţional, din grădinile botanice, grădinile

dendrologice, grădinile zoologice, din monumentele de arhitectură peisagistică, care a condus

sau poate conduce la nimicirea sau la schimbarea stării lor iniţiale, se sancţionează cu amendă de

la 30 la 50 de unităţi convenţionale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 200 la 300 de

unităţi convenţionale aplicată persoanei juridice.

(2) Încălcarea regulilor de protecţie a solului, zăcămintelor, resurselor acvatice, a faunei

şi florei din obiectele şi complexele fondului ariilor naturale protejate de stat, precum şi folosirea

lor neautorizată se sancţionează cu amendă de la 40 la 50 de unităţi convenţionale aplicată

persoanei fizice, cu amendă de la 200 la 300 de unităţi convenţionale aplicată persoanei juridice.

(3) Încălcarea regulilor de interdicţie a amplasării, prelucrării şi deversării deşeurilor

industriale şi celor menajere în obiectele şi complexele din fondul ariilor naturale protejate de

stat şi în zonele de protecţie a acestora se sancţionează cu amendă de la 40 la 50 de unităţi

convenţionale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 200 la 300 de unităţi convenţionale

aplicată persoanei juridice.

****

Articolul 177. Încălcarea legislaţiei şi documentelor normative în construcţii

64

(1) Încălcarea legislaţiei şi documentelor normative în construcţii manifestată prin:

a) eschivarea de la furnizarea de date şi informaţii, necesare activităţii de amenajare a

teritoriului şi de urbanism, ce se conţin în băncile de date şi în sistemele informaţionale, precum

şi prin furnizarea de date şi informaţii neautentice;

b) lipsa nemotivată de la verificarea, convocată de executant, a lucrărilor ajunse în faze

determinante ale execuţiei;

c) neîndeplinirea obligaţiei proiectantului de a stabili soluţii pentru remedierea defectelor

sesizate în proiect, referitoare la exigenţele esenţiale;

d) neaplicarea de către executant a soluţiilor stabilite de proiectant sau de expert pentru

rezolvarea neconformităţilor, defectelor sau neconcordanţelor apărute în timpul execuţiei

lucrărilor;

e) neprecizarea în proiect a categoriei de importanţă a construcţiei şi nestabilirea fazelor

determinante ale execuţiei lucrărilor supuse controlului calităţii;

f) includerea în proiect sau utilizarea unor produse necertificate sau a unor produse

pentru care nu există agremente tehnice la lucrările la care trebuie să se asigure nivelul de

calitate corespunzător exigenţelor esenţiale;

g) neconvocarea factorilor care trebuie să participe la verificarea lucrărilor ajunse în faze

determinante ale execuţiei şi neasigurarea condiţiilor de verificare;

h) nesesizarea în termen de 24 de ore a Inspecţiei de Stat în Construcţii în cazul

producerii unor accidente tehnice la construcţiile în execuţie şi la cele în exploatare;

i) avizarea şi aprobarea documentaţiei de proiect, de amenajare a teritoriului şi de

urbanism şi autorizarea construcţiilor, lucrărilor de modernizare, de modificare, de transformare,

de consolidare şi de reparaţie a construcţiilor cu încălcarea legislaţiei în vigoare sau a

documentelor normative;

j) încălcarea prevederilor din documentele normative referitoare la exigenţele esenţiale;

k) recepţionarea construcţiei cu încălcarea prevederilor legale sau exploatarea acesteia

fără recepţie;

l) necompletarea şi nepăstrarea cărţii tehnice a construcţiei conform prevederilor legale;

nerespectarea termenelor-limită prevăzute de legislaţia în vigoare în domeniul urbanismului sau

neîndeplinirea în termen a măsurilor cuprinse în actele de control;

m) utilizarea construcţiilor a căror destinaţie funcţională a fost schimbată fără autorizaţie;

n) neînregistrarea autorizaţiei de construire/desfiinţare la Inspecţia de Stat în Construcţii

şi neînştiinţarea inspecţiei despre demararea lucrărilor de construcţie

se sancţionează cu amendă de la 40 la 80 de unităţi convenţionale aplicată persoanei

65

fizice, cu amendă de la 60 la 120 de unităţi convenţionale aplicată persoanei cu funcţie de

răspundere.

(2) Încălcarea legislaţiei şi documentelor normative în construcţii manifestată prin:

a) stabilirea, în cadrul expertizei tehnice, a unor proiecte sau lucrări de construcţie, a unor

soluţii care pot determina nerealizarea nivelului de calitate al construcţiilor corespunzător

exigenţelor esenţiale;

b) neamenajarea, la terminarea lucrărilor de construcţii, a terenurilor ocupate temporar

pentru aducerea lor la starea iniţială; neasigurarea verificării execuţiei lucrărilor de construcţii

prin diriginţi de şantier atestaţi conform prevederilor legale;

c) interzicerea sau obstrucţionarea efectuării controlului calităţii în construcţii,

neprezentarea documentelor şi actelor solicitate de persoane cu atribuţii de control, conform

prevederilor legale;

d) proiectarea, verificarea, expertiza sau realizarea ori modificarea construcţiilor fără

respectarea exigenţelor documentelor normative privind rezistenţa şi stabilitatea lor;

e) executarea de modificări ori demolarea integrală sau parţială a construcţiilor cu

încălcarea prevederilor privind autorizarea şi executarea acestora, neexecutarea obligaţiilor de

urmărire a comportării în exploatare a construcţiilor referitor la rezistenţă şi la stabilitate,

neexecutarea lucrărilor de întreţinere, reparaţie şi consolidare ce decurg din această urmărire;

f) realizarea de construcţii, modificări, transformări, modernizări şi consolidări, care pot

afecta exigenţele esenţiale, fără proiect sau în bază de proiecte neverificate, necoordonate,

neavizate, neaprobate în modul stabilit, cu încălcarea proiectului sau autorizaţiei de construire;

g) eliberarea certificatelor de urbanism şi autorizaţiilor de constituire/desfiinţare care

conduc la încălcarea legislaţiei şi a documentelor normative în construcţii sau la afectarea

patrimoniului cultural, istoric şi arhitectural;

h) organizarea necorespunzătoare şi neaplicarea sistemului de conducere şi de asigurare a

calităţii, inclusiv realizarea de construcţii fără responsabili tehnici atestaţi conform prevederilor

legale;

i) falsificarea sau întocmirea incorectă a documentelor de execuţie şi a celor de încercare

şi de analiză în construcţie, fabricarea şi comercializarea materialelor şi articolelor de construcţie

fără documentele de confirmare a calităţii;

j) neglijarea sau neîndeplinirea prescripţiilor Inspecţiei de Stat în Construcţii se

sancţionează cu amendă de la 60 la 100 de unităţi convenţionale aplicată persoanei fizice, cu

amendă de la 100 la 200 de unităţi convenţionale aplicată persoanei cu funcţie de răspundere, cu

amendă de la 300 la 400 de unităţi convenţionale aplicată persoanei juridice cu sau fără privarea,

66

în toate 3 cazuri, de dreptul de a desfăşura o anumită activitate pe un termen de la 3 luni la un an.

***

Articolul 364. Încălcarea legislaţiei cu privire la publicitate

(1) Amplasarea mijloacelor de publicitate exterioară fără permisiunea autorităţii

administraţiei publice locale şi fără acordarea, în modul stabilit, a unui spaţiu de afişaj se

sancţionează cu amendă de la 20 la 300 de unităţi convenţionale.

(2) Amplasarea mijloacelor de publicitate exterioară pe arbori sau în zonele de protecţie a

monumentelor de arhitectură, de istorie şi de cultură se sancţionează cu amendă de la 20 la 300

de unităţi convenţionale.

(3) Amplasarea sau difuzarea publicităţii produselor şi a serviciilor supuse certificării sau

licenţierii în cazul în care producătorii lor nu dispun de certificat sau de licenţă, precum şi

amplasarea sau difuzarea publicităţii produselor şi a serviciilor interzise producerii şi

comercializării se sancţionează cu amendă de la 20 la 300 de unităţi convenţionale.

(4) Amplasarea sau difuzarea publicităţii produselor şi a serviciilor cu folosirea

neautorizată a simbolurilor statului se sancţionează cu amendă de la 20 la 300 de unităţi

convenţionale.

(5) Prezentarea, producerea sau difuzarea fără autorizaţie a publicităţii şedinţelor

medicale în masă cu folosirea metodelor de influenţă psihică se sancţionează cu amendă de la 20

la 300 de unităţi convenţionale.

67

• EXTRAS din CODUL FISCAL

nr 1163-XIII din 24.04.97

Monitorul Oficial, ediţie specială din 08.02.2007

MO, ediţie specială, 2005

Monitorul Oficial nr 102-103 din 23.08.2001, art.814, pag.2

Monitorul Oficial al R.Moldova nr 62/522 din 18.09.1997

***

Articolul 283. Scutirea de impozit

(1) De impozitul pe bunurile imobiliare sunt scutiţi:

a) autorităţile publice şi instituţiile finanţate de la bugetele de toate nivelurile;

b) societăţile orbilor, surzilor şi invalizilor şi întreprinderile create pentru realizarea

scopurilor statutare ale acestor societăţi;

c) întreprinderile penitenciarelor;

d) Centrul Republican Experimental pentru Protezare, Ortopedie şi Reabilitare al

Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei;

e) obiectivele de protecţie civilă;

f) organizaţiile religioase – pentru bunurile imobiliare destinate riturilor de cult;

g) misiunile diplomatice şi alte misiuni asimilate acestora, precum şi organizaţiile în

conformitate cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte;

h) persoanele de vârstă pensionară, invalizii de gradul I şi II, invalizii din copilărie,

invalizii de gradul III (participanţi la acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii teritoriale şi

independenţei Republicii Moldova, participanţi la acţiunile de luptă din Afghanistan, participanţi

la lichidarea consecinţelor avariei de la C.A.E. Cernobâl), precum şi persoanele supuse

represiunilor şi ulterior reabilitate);

i) familiile participanţilor căzuţi în acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii

teritoriale şi independenţei Republicii Moldova şi persoanele care au fost întreţinute de aceştia;

j) familiile militarilor căzuţi în acţiunile de luptă din Afghanistan şi persoanele care au

fost întreţinute de aceştia;

k) familiile care au copii invalizi în vârstă de până la 18 ani şi membrii familiilor care au

la întreţinere şi îngrijire permanentă persoane cu dezabilităţi;

l) familiile persoanelor decedate în urma unor boli cauzate de participarea lor la lucrările

68

de lichidare a consecinţelor avariei de la C.A.E. Cernobâl şi persoanele care au fost întreţinute de

acestea;

m) instituţiile medico-sanitare publice finanţate din fondurile asigurării obligatorii de

asistenţă medicală;

n) Compania Naţională de Asigurări în Medicină şi agenţiile ei teritoriale;

o) Banca Naţională a Moldovei;

p) proprietarii sau deţinătorii bunurilor rechiziţionate în interes public, pe perioada

rechiziţiei, conform legislaţiei;

r) persoanele fizice deţinătoare de case de locuit sau alte încăperi de locuit (folosite ca

locuinţă de bază) în locaţiune ce se află în proprietatea publică a statului sau în proprietatea

publică a unităţilor administrativ-teritoriale.

(2) Categoriile de persoane indicate la alin.(1) lit. h) -l) beneficiază de scutire la plata

impozitului pe bunurile imobiliare pentru terenurile pe care este amplasat fondul de locuinţe,

pentru loturile de pe lângă locul de trai (inclusiv terenurile atribuite de către autorităţile

administraţiei publice locale ca loturi de pe lângă locul de trai şi distribuite în extravilan din

cauza insuficienţei de terenuri în intravilan), precum şi pentru bunurile imobiliare (clădiri,

construcţii, apartamente) de pe acestea în limita costului imobilului-domiciliu (în lipsa acestuia –

reşedinţă) de până la 30 mii lei, exceptând bunurile imobiliare cu destinaţie locativă

(apartamente şi case de locuit individuale, terenuri aferente acestor bunuri) din municipii şi oraşe,

inclusiv din localităţile aflate în componenţa acestora, cu excepţia satelor (comunelor) pentru

care scutirea de plata impozitului pe bunurile imobiliare se acordă în limita valorii imobilului –

domiciliu (în lipsa acestuia – reşedinţă), conform anexei la prezentul titlu.

(3) În cazul în care dreptul la scutire de impozitul pe bunurile imobiliare se naşte sau se

stinge pe parcursul anului fiscal, recalcularea impozitului se efectuează, începând cu luna din

care persoana are sau nu are dreptul la această scutire. În municipiile Chişinău şi Bălţi, cu

excepţia oraşelor şi satelor (comunelor) din componenţa acestora, recalcularea impozitului se

efectuează de către inspectoratele fiscale de stat teritoriale.

(4) De impozitul pe bunurile imobiliare (terenuri, loturi de pământ) sunt scutiţi

proprietarii şi beneficiarii ale căror terenuri şi loturi de pămînt:

a) sunt ocupate de rezervaţii, parcuri dendrologice şi naţionale, grădini botanice;

b) sunt destinate fondului silvic şi fondului apelor, în cazul în care nu sunt antrenate în

activitate de producţie;

c) sunt folosite de organizaţiile ştiinţifice şi instituţiile de cercetări ştiinţifice cu profil

agricol şi silvic în scopuri ştiinţifice şi instructive;

69

d) sunt ocupate de plantaţii multianuale până la intrarea pe rod;

e) sunt ocupate de instituţiile de cultură, de artă, de cinematografie, de învăţământ, de

ocrotire a sănătăţii; de complexele sportive şi de agrement (cu excepţia celor ocupate de

instituţiile balneare), precum şi de monumentele naturii, istoriei şi culturii, a căror finanţare se

face de la bugetul de stat sau din contul mijloacelor sindicatelor;

f) sunt atribuite permanent căilor ferate, drumurilor auto publice, porturilor fluviale şi

pistelor de decolare;

g) sunt atribuite zonelor frontierei de stat;

h) sunt de uz public în localităţi;

i) sunt atribuite pentru scopuri agricole, la momentul atribuirii fiind recunoscute distruse,

dar ulterior restabilite – pe o perioadă de 5 ani;

j) sunt supuse poluării chimice, radioactive şi de altă natură dacă Guvernul a stabilit

restricţii privind practicarea agriculturii pe aceste terenuri.

[Art.283 modificat prin Legea nr 108-XVIII din 17.12.2009, în vigoare 01.01.2010]

[Art.283 modificat prin Legea nr 177-XVI din 20.07.2007, în vigoare 01.01.2008]

[Art.283 modificat prin Legea nr 177-XVI din 20.07.2007, în vigoare 10.08.2007]

[Art.283 modificat prin Legea nr 448-XVI din 28.12.2006, în vigoare 01.01.2007]

[Art.283 modificat prin Legea nr 268-XVI din 28.07.2006, în vigoare 08.09.2006]

[Art.283 completat prin Legea nr 266-XVI din 28.07.2006, în vigoare 11.08.2006]

[Art.283 modificat prin Legea nr 155-XVI din 21.07.05, în vigoare 12.08.05]

[Art.283 modificat prin Legea nr 224-XV din 01.07.04, în vigoare 01.01.05]

[Art.283 completat prin Legea nr 549-XV din 25.12.03, în vigoare 01.01.04]

[Art.283 modificat prin Legea nr 501-XV din 11.12.03, în vigoare 01.01.04]

[Art.283 completat prin Legea nr 173-XV din 10.04.03, în vigoare 23.05.03]

[Art.283 modificat prin Legea nr 1440-XV din 08.11.02, în vigoare 01.01.03]

[Art.283 modificat prin Legea nr 439-XV din 27.07.2001]

70

• EXTRAS din CODUL FUNCIAR, nr 828-XII din 25.12.91, republicat în Monitorul

Oficial, nr 107 din 04.09.2001

***

Articolul 12. Plata pentru folosirea subsolului

(3) Nu se percepe plata pentru folosirea subsolului la studierea lui, în cazul în care nu se

degradează integritatea acestuia, precum şi de la beneficiarii folosinţei subsolului pe sectoarele

care prezintă o deosibită valoare ştiinţifică şi culturală.

***

Articolul 43. Protecţia sectoarelor subsolului care prezintă o deosibită valoare ştiinţifică

şi culturală

(1) Aflorimentele geologice rare, formaţiile mineralogice, obiectele paleontologice şi alte

sectoare ale subsolului, care prezintă o deosibită valoare ştiinţifică şi culturală, pot fi declarate,

în modul stabilit, rezervaţii ori monumente ale naturii sau culturii. Orice activitate care încalcă

integritatea rezervaţiilor şi monumentelor menţionate nu se permite.

(2) În cazul în care în timpul folosirii subsolului au fost descoperite aflorimente

geologice rare şi formaţii mineralogice, meteoriţi, obiecte paleontologice, arheologice şi de altă

natură, ce prezintă interes pentru ştiinţă şi cultură, beneficiarii folosinţei subsolului sunt obligaţi

să sisteze lucrările pe sectorul unde a fost găsit obiectul şi să comunice despre aceasta organelor

de stat respective.

***

Articolul 46. Terenurile destinate construcţiilor urbane şi rurale

Pe terenurile atribuite se interzice începerea lucrărilor de construcţie până la permisiunea

dată de către organele de arhitectură şi urbanistică.

***

Articolul 56. Terenurile destinate ocrotirii naturii

Din categoria terenurilor parcurilor naţionale fac parte terenurile care au o deosebită

71

valoare ecologică, istorică şi estetică în virtutea îmbinării reuşite a landşafturilor naturale şi

culturale.

***

Articolul 59. Terenurile de valoare istorico-culturală

Din categoria terenurilor de valoare istorico-culturală fac parte rezervaţiile istorico-

culturale, parcurile memoriale, mormintele, monumentele arheologice şi arhitecturale şi

complexele arhitecturale de landşaft. Pe aceste terenuri este limitată orice activitate care

contravine destinaţiei lor speciale.

72

• CODUL SILVIC, Legea nr 887 din 21.06.96, în MO al R.M. nr 4-5 din 16.01.1997.

[Art. 36 în red. Legii nr 327-XV din 18.07.2003]

***

Articolul 36. Recoltarea şi transportarea masei lemnoase

(4) În pădurile rezervaţiilor, pădurile parcurilor naţionale, pădurile monumente ale

naturii, pădurile de importanţă ştiinţifică sau istorico-culturală, plantaţiile silvice cu pomi

fructiferi, pădurile urbane, pădurile-parc, sectoarele de păduri-parc din zonele verzi ale

localităţilor, pădurile din prima şi a doua zonă de protecţie sanitară a surselor de alimentare cu

apă şi a staţiunilor balneare, pădurile antierozionale, tăierile de regenerare sunt interzise.

(6) În pădurile menţionate la alin. (4) al prezentului articol se permit tăieri de îngrijire, de

igienă, de reconstrucţie (inclusiv ecologică) şi de conservare.

73

• EXTRAS din CODUL SUBSOLULUI nr 1511 din 15.06.1993

Publicat în Monitorul Oficial nr 11, 01.11.1993, art nr 325

Abrogată prin LP3-XVI din 02.02.09, MO 75-77/17.04.09 art.197, în vigoare 17.07.09

Modificat: LP213-XVI din 13.07.06, MO 126-130/11.08.06 art.609 LP361-XVI din 23.12.05, MO 21-24/03.02.06 art.99, în vigoare la 01.01.2006

Articolul 12. Plata pentru folosirea subsolului (1) Subsolul este dat în folosinţă cu plată. Modul de percepere şi mărimea plăţii pentru folosirea subsolului se stabileşte de legislaţia în vigoare. (2) Mărimea plăţii pentru folosirea subsolului se stabileşte în funcţie de însuşirile, care determină valoarea subsolului, precum şi de condiţiile ecologice, tehnico-miniere şi de altă natură. (3) Nu se percepe plată pentru folosirea subsolului la studierea lui, în cazul în care nu se degradează integretatea acestuia, precum şi de la beneficiarii folosinţei subsolului în scopuri ştiinţifice, culturale şi educaţionale. [Art.12 al. (3) modificat prin LP361/23.12.05, MO 21/03.02.06 art.99, vigoare 01.0.06] Articolul 43. Protecţia sectoarelor subsolului care prezintă o deosibită valoare ştiinţifică şi culturală (1) Aflorimentele geologice rare, formaţiile mineralogice, obiectele paleontologice şi alte sectoare ale subsolului, care prezintă o deosibită valoare ştiinţifică şi culturală, pot fi declarate, în modul stabilit, rezervaţii ori monumente ale naturii sau culturii. Orice activitate care încalcă integritatea rezervaţiilor şi monumentelor menţionate nu se permite. (2) În cazul în care în timpul folosirii subsolului au fost descoperite aflorimente geologice rare şi formaţii mineralogice, meteoriţi, obiecte paleontologice, arheologice şi de altă natură, ce prezintă interes pentru ştiinţă şi cultură, beneficiarii folosinţei subsolului sunt obligaţi să sisteze lucrările pe sectorul unde a fost găsit obiectul şi să comunice despre aceasta organelor de stat respective.

74

• EXTRAS din LEGEA REPUBLICII MOLDOVA PRIVIND

EXPERTIZA ECOLOGICĂ ŞI EVALUAREA IMPACTULUI ASUPRA

MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

nr. 851 din 29.05.96

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr 52-53 din 08.05.96

***

Capitolul III

Cerinţe principale impuse conţinutului DIMÎ

9.3.2 Caracteristica succintă a componentelor naturii supuse cel mai mult impactului:

B. Alte componente:

1) Peisajele (caracteristica transformării peisajelor, productivitatea şi valoarea lor

recreativă, caracteristica localităţilor);

2) caracteristica localităţilor urbane, caracteristica funcţională a zonei suburbane;

3) ariile naturale protejate de stat;

4) zonele de protecţie;

5) monumentele de istorie şi cultură.

9.3.3 Descrierea complexă a impactului eventual asupra mediului înconjurător (impact

direct, indirect, repetat, de scurtă durată, temporar, de lungă durată, şi permanent) şi evaluarea

gradului acestuia.

C.

1) impactul asupra clădirilor, monumentelor arhitecturale şi arheologice şi asupra altor

valori culturale materiale;

2) impactul asupra valorilor culturale nemateriale (tradiţiilor locale etc.).

75

LEGISLAŢIE EUROPEANĂ

76

1. Convenţia culturală europeană, Paris, 1954

întocmită la Paris, la 19 decembrie 1954,

Republica Moldova din 24 mai 1994

Guvernele semnatare ale prezentei Convenţii, membre ale Consiliului Europei,

Considerând că scopul Consiliului Europei este realizarea unei unităţi mai strânse dintre

Membrii săi, şi anume pentru apărarea şi promovarea idealurilor şi principiilor care constituie

patrimoniul lor comun,

Considerând că dezvoltarea înţelegerii reciproce dintre popoarele Europei ar permite

înaintarea spre acest obiectiv,

Considerând că, în acest scop, este de dorit atât încheierea unor convenţii culturale

bilaterale dintre membrii Consiliului, cât şi adoptarea unei politici de acţiune comună, pentru

apărarea culturii europene şi încurajarea dezvoltării ei,

Hotărând încheierea unei Convenţii culturale europene generale, în vederea înlesnirii

studierii limbilor, istoriei şi civilizaţiei celorlalte Părţi contractante, precum şi studierii

civilizaţiei lor

comune în rândul cetăţenilor tuturor ţărilor reprezentate de membrii Consiliului, ca şi în rândul

cetăţenilor altor state europene care ar adera la această Convenţie,

Au convenit asupra celor ce urmează:

Articolul 1

Fiecare Parte contractantă va lua măsurile necesare, în vederea apărării contribuţiei sale

la patrimoniul cultural comun al Europei şi pentru a încuraja sporirea acestei contribuţii.

Articolul 2

Fiecare Parte contractantă, pe cât posibil,

a) va încuraja în rândul cetăţenilor săi studierea limbilor, a istoriei şi a civilizaţiei

celorlalte Părţi contractante şi va oferi acestora unele înlesniri, în vederea realizării unor studii

asemănătoare, şi b) se va strădui să dezvolte studierea limbii sau limbilor sale, a istoriei şi a

civilizaţiei pe teritoriul celorlalte Părţi contractante şi să ofere conaţionalilor acestora din urmă

posibilitatea continuării unor studii asemănătoare pe teritoriul său.

Articolul 3

77

Părţile contractante se vor consulta în cadrul Consiliului Europei, în scopul pregătirii

acţiunii lor comune, în vederea dezvoltării activităţilor culturale de interes european.

Articolul 4

Fiecare Parte contractantă va trebui, în măsura posibilului, să faciliteze circulaţia şi

schimbul de persoane ca şi de obiecte de valoare culturală, în scopul aplicării articolelor 2 şi 3.

Articolul 5

Fiecare Parte contractantă va considera obiectele care au o valoare culturală europeană şi

care sunt sub controlul său ca fiind parte integrantă din patrimoniul cultural comun al Europei,

va lua măsurile necesare pentru salvarea lor şi pentru a facilita accesul la ele.

Articolul 6

1. Propunerile cu privire la aplicarea dispoziţiilor prezentei Convenţii şi întrebările cu

privire la interpretarea ei vor fi examinate cu ocazia întrunirilor Comitetului de experţi culturali

ai Consiliului Europei.

2. Orice Stat care nu este membru al Consiliului Europei şi care a aderat la prezenta

Convenţie, conform dispoziţiilor din paragraful 4 al articolului 9 va putea să delege unul sau mai

mulţi reprezentanţi la reuniunile prevăzute în paragraful precedent.

3. Concluziile adoptate în cursul reuniunilor prevăzute în primul paragraf al prezentului

articol vor fi supuse sub formă de recomandări Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei,

cu condiţia să nu fie vorba de hotărâri care sunt de competenţa Comitetului de experţi culturali,

referitoare la domenii cu caracter administrativ, care presupun cheltuieli suplimentare.

4. Secretarul general al Consiliului Europei va comunica membrilor Consiliului, ca şi

Guvernului oricărui Stat care a aderat la prezenta Convenţie, orice hotărâre cu privire la aceasta,

ce ar putea fi luată de către Comitetul de Miniştri sau de Comitetul de experţi culturali.

5. Fiecare Parte contractantă va notifica, în timp util, Secretarului general al Consiliului

Europei orice măsură pe care ar putea să o ia cu privire la aplicarea dispoziţiilor prezentei

Convenţii,

ca urmare a hotărârilor Comitetului de Miniştri sau ale Comitetului de experţi culturali.

6. În cazul în care propunerile cu privire la aplicarea prezentei Convenţii ar interesa doar

un număr limitat din Părţile contractante, examinarea acestor propuneri ar putea fi continuată,

conform dispoziţiilor articolului 7, cu condiţia ca realizarea lor să nu implice cheltuieli din partea

Consiliului Europei.

78

Articolul 7

Dacă, în vederea atingerii scopurilor prezentei Convenţii, două sau mai multe Părţi

contractante doresc să organizeze în sediul Consiliului Europei alte întâlniri faţă de cele

prevăzute la primul paragraf al articolului 6, Secretarul general al Consiliului le va acorda tot

sprijinul administrativ necesar.

Articolul 8

Nicio dispoziţie a prezentei Convenţii nu va trebui considerată ca susceptibilă să

afecteze:

a. dispoziţiile oricărei convenţii culturale bilaterale la care una din Părţile

contractante ar fi deja semnatară ori să împiedice încheierea ulterioară a unei asemenea convenţii

de către una din Părţile contractante, sau

b. îndatorirea fiecărei persoane de a se supune legilor şi reglementărilor în

vigoare pe teritoriul uneia din Părţile contractante, în ceea ce priveşte intrarea, şederea şi

plecarea străinilor.

Articolul 9

1. Prezenta Convenţie este deschisă semnării membrilor Consiliului Europei. Ea va fi

ratificată. Instrumentele de ratificare vor fi depuse la Secretarul general al Consiliului Europei.

2. Din momentul în care trei Guverne semnatare îşi vor fi depus instrumentul de ratificare,

pentru aceste guverne, prezenta Convenţie va intra în vigoare.

3. Pentru orice Guvern semnatar care o va ratifica ulterior, prezenta Convenţie va intra în

vigoare în momentul depoziţiei instrumentului de ratificare.

4. Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei va putea decide în unanimitate, conform

modalităţilor pe care le va considera oportune, să invite să adere la prezenta Convenţie orice stat

european care nu este membru al Consiliului. Orice Stat care a primit această invitaţie îşi va

putea da adeziunea, depunându-şi instrumentul său de adeziune la Secretarul general al

Consiliului Europei; adeziunea va fi valabilă din momentul primirii numitului instrument.

5. Secretariatul general al Consiliului Europei va notifica tuturor membrilor Consiliului,

ca şi Statelor aderente, depunerea tuturor instrumentelor de ratificare sau de adeziune.

Articolul 10

Fiecare Parte contractantă va putea specifica teritoriile asupra cărora se vor aplica

79

dispoziţiile prezentei Convenţii, adresând Secretarului general al Consiliului Europei o declaraţie

care va fi comunicată de către Consiliu tuturor celorlalte Părţi contractante.

Articolul 11

1. După 5 ani de la data intrării în vigoare, prezenta Convenţie va putea fi declarată nulă

în orice moment, de oricare Parte contractantă. Rezilierea se va face prin notificare scrisă

adresată Secretarului general al Consiliului Europei, care va anunţa celelalte Părţi contractante.

2. Pentru Partea contractantă interesată, această reziliere va intra în vigoare după 6 luni

de la data primirii sale de către Secretarul general al Consiliului Europei.

Întru confirmare subsemnaţii, autorizaţi în modul cuvenit de guvernele lor, au semnat

prezenta Convenţie.

Întocmită la Paris în ziua de 19 decembrie 1954, în limbile engleză şi franceză, ambele

texte fiind egal autentice, într-un singur exemplar care va fi depozitat în Arhiva Consiliului

Europei. Secretarul general va transmite copii certificate fiecăruia dintre guvernele semnatare

sau care aderă.

80

2. Convenţia europeană

privind infracţiunile referitor la bunurile culturale, Delphi, 23 iunie

1985

Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentei Convenţii,

Considerând că scopul Consiliului Europei este de a realiza o unitate mai mare dintre

Statele membre;

Având convingerea că această unitate se întemeiază, pe un spaţiu considerabil, pe

existenţa Patrimoniului cultural european;

Conştienet de valoarea socială şi economică a patrimoniului comun;

Doritoare să pună capăt daunelor aduse prea adesea acestui patrimoniu şi să adopte, de

urgenţă, norme internaţionale, ca acestea să se termine;

Recunoscând responsabilitatea comună şi solidaritatea lor privind protejarea

patrimoniului cultural european;

Ţinând seama de Convenţiile europene din domeniul penal şi cultural,

Au convenit, după cum urmează:

Partea I,

TITLUL I

Definiţii

Articolul 1

În sensul prezentei Convenţii:

a. infracţiunea cuprinde faptele de care se ocupă codul penal şi acele care sunt prevăzute

de alte prevederi legale, menţionate în Anexa I a prezentei Convenţii, cu condiţia că unde

autoritatea administrativă este competentă de a se ocupa de infracţiune, trebuie să fie posibil

pentru persoana interesată de a o aduce în faţa unei instanţe judecătoreşti;

b. acţiunea în justiţie însemnă orice procedură instituită în legătură cu o infracţiune;

c. hotărârea judecătorească se referă la orice decizie definitivă rostită fie de un tribunal

penal, fie de către o instanţă administrativă, ca rezultat al unei proceduri instituite de una din

81

prevederile legale menţionate în Anexa I;

d. sancţiunea desemnează orice pedeapsă sau măsură, stabilită sau pronunţată cu privire

la o infracţiune.

TITLUL II

Sfera de aplicare

Articolul 2

1. Prezenta Convenţie trebuie să fie aplicată bunurilor culturale enumerate în Anexa a II-

a, paragraful 1.

2. Oricare Stat-contractant poate, în orice moment, să declare că, în înţelesul prezentei

Convenţii, consideră obiecte culturale, de asemenea, oricare sau mai multe dintre categoriile de

bunuri enumerate în Anexa a II-a, paragraful 2.

3. Oricare Stat-contractant poate, în orice moment, să declare că, pentru scopurile acestei

Convenţii, consideră, de asemenea, drept obiecte culturale una sau mai multe categorii de

obiecte mobile sau imobile, prezentând interes artistic, istoric, arheologic, ştiinţific sau orice alt

fel de interes cultural, şi care nu este inclus în Anexa a II-a.

Articolul 3

1. În înţelesul prezentei Convenţii, faptele sau omisiunile enumerate în Anexa a III-a,

paragraful 1, constituie infracţiuni privind obiectele culturale.

2. Oricare Stat-contractant poate, în orice moment, să declare că, pentru obiectivele

prezentei Convenţii, consideră, de asemenea, ca fiind infracţiuni privind obiectele culturale,

faptele sau omisiunile enumerate în oricare sau în mai multe sub-alineate din Anexa a III-a,

paragraful 2.

3. Orice Stat-contractant ar putea, la orice moment, să declare că, pentru scopurile

prezentei Convenţii, poate, de asemenea, să fie considerate infracţiuni privitor la obiectele

culturale oricare sau mai multe fapte şi omisiuni care afectează obiectele culturale, şi care nu

sunt enumerate în Anexa a III-a.

TITLUL III

Protejarea obiectelor culturale

Articolul 4

Fiecare Parte va lua măsurile adecvate pentru a spori conştientizarea publică privind

82

necesitatea protejării obiectelor culturale.

Articolul 5

Părţile se angajează să ia măsurile adecvate, cu scopul de a coopera în prevenirea

comiterii unor infracţiuni referitor la obiectele culturale şi la descoperirea obiectelor culturale

îndepărtate ca urmare a comiterii acestor infracţiuni.

TITLUL IV

Restituirea obiectelor culturale

Articolul 6

Părţile se angajează să coopereze în vederea restituirii obiectului cultural descoperit pe

teritoriul lor, care a fost deplasat de pe teritoriul unei alte Părţi ca urmare a unei infracţiuni

referitoare la obiectul cultural, comise pe teritoriul unei Părţi, îndeosebi, în conformitate cu

prevederile care urmează.

Articolul 7

1. Oricare Parte care este competentă, în temeiul articolului al 13-lea, va înştiinţa, în cel

mai scurt timp posibil, dacă va considera necesar, Partea sau Părţile de pe teritoriul cărora au fost

transferate sau se presupune că ar fi fost transferate obiecte, ca urmare a comiterii unei

infracţiuni privind bunurile culturale.

2. Oricare Parte, de pe teritoriul căreia au fost îndepărtate sau se presupune că ar fi fost

îndepărtate obiecte culturale, ca urmare a unei infracţiuni privind obiectele culturale, va înştiinţa,

în cel mai scurt timp posibil, Partea care este competentă, potrivit articolului al 13-lea, paragraful

1, alineatul 2.

3. Dacă acest obiectul cultural este descoperit pe teritoriul unei Părţi, care a fost în timp

util înştiinţată, acea Parte va trebui să informeze imediat Partea sau Părţile interesate.

4. Dacă aceste obiecte culturale sunt descoperite pe teritoriul unei Părţi, şi dacă acea

Parte are motive întemeiate pentru a crede că obiectele în cauză au fost deplasate de pe teritoriul

unei alte Părţi, ca urmare a unei infracţiuni privind bunuri culturale, ea trebuie să informeze

imediat Partea sau Părţile presupuse a fi interesate.

5. Înştiinţările prevăzute în paragrafele precedente trebuie să conţină toate informaţiile

utile privitoare la identificarea obiectului în cauză, la infracţiunea care a dus la deplasarea lor şi

la circumstanţele descoperirii.

83

6. Părţile vor trebui să asigure cea mai mare difuzare posibilă a înştiinţărilor conform

prevederilor din paragraful 1.

Articolul 8

1. Fiecare Parte va îndeplini, în modul prevăzut pentru aceasta de propria legislaţie, orice

rogatorii referitor la tranzacţiile (acţiunile) care o privesc, de către autorităţile competente în

conformitate cu articolul al 13-lea, pentru adunarea dovezilor de anchetare sau transmiterea de

probe, dosare sau documente care să fie folosite ca dovezi.

2. Fiecare Parte va îndeplini, în modul prevăzut pentru aceasta de propria legislaţie, orice

rogatorii referitor la tranzacţiile (acţiunile, n.n.), care îi sunt adresate de către autorităţile

competente în temeiul articolului al 13-lea, cu scopul confiscării şi restituirii obiectelor culturale

transferate pe teritoriul Părţii solicitate, ca urmare a unei infracţiuni privind bunuri culturale.

Restituirea bunurilor în cauză este supusă, cu toate acestea, condiţiilor determinate de legislaţia

Părţii solicitate.

3. Fiecare Parte va îndeplini, de asemenea, scrisorile referitoare la executarea hotărârilor

judecătoreşti livrate de autorităţile competente ale Părţii solicitante, cu privire la o infracţiune

relativ la obiectele de cultură, în scopul confiscării bunurilor culturale, depistate pe teritoriul

Părţii solicitate, şi al restituirii lor acelei persoane desemnate de hotărârea judecătorească sau

succesorilor săi legali. Până aceasta se întâmplă, Părţile vor adopta acele măsuri legislative pe

care le consideră necesare şi vor stabili condiţiile în care aceste scrisori rogatorii vor fi

îndeplinite.

4. Acolo unde există o cerere de extrădare, restituire a bunurilor culturale, menţionată în

paragrafele 2 şi 3, va fi efectuată chiar dacă extrădarea, asupra căreia s-a făcut o înţelegere, nu

poate fi îndeplinită, datorită morţii sau evadării persoanei învinuite sau datorită unei alte cauze

de acest fel.

5 Partea solicitată ar trebui să nu refuze restituirea obiectelor culturale, din motivul că a

sechestrat, a confiscat sau a obţinut printr-un alt mod drepturile asupra obiectelor culturale în

cauză, ca rezultat al unei infracţiuni fiscale sau de impozit comisă asupra acelui obiect.

Articolul 9

1. Scrisorile rogatorii trebuie întocmite în limba Părţii solicitate, fie în limba oficială a

Consiliului Europei care este indicată de Partea solicitată, într-o declaraţie adresată Secretarului

general al Consiliului Europei, fie, în lipsa unei asemenea declaraţii, în oricare din limbile

oficiale ale Consiliului Europei.

84

2. Ele ar trebui să îndice:

a. autoritatea care a făcut cererea.

b. obiectul şi motivul cererii.

c. identitatea persoanei interesate.

d. identificarea detaliată a obiectelor culturale vizate.

e. o descriere sumară a circumstanţelor, precum şi a infracţiunii pe care acestea o

constituie şi trebuie însoţite de o copie autentificată sau certificată a hotărârii judecătoreşti a

cărei executare este solicitată, pentru cazurile precizate de articolul 8, paragraful 3.

Articolul 10

Probele şi documentele transmise ca urmare a aplicării prezentei Convenţii sunt scutite de

orice formă de autentificare.

Articolul 11

Îndeplinirea cererilor prevăzute de prezenta Convenţie nu va atrage după sine plata nici

unei despăgubiri pentru cheltuieli, cu excepţia celor prilejuite de asistenţa experţilor şi de

retrocedarea obiectelor culturale.

TITLUL V

Proceduri

Secţiunea I

Sancţionarea

Articolul 12

Părţile recunosc gravitatea oricărei fapte sau omisiuni, care afectează obiectele culturale;

ele ar trebui, corespunzător, să ia măsurile necesare pentru sancţionarea adecvată.

Secţiunea a II-a

Jurizdicţie

Articolul 13

1. Fiecare Parte va lua măsurile necesare pentru a stabili competenţa sa (juridică, n.n.),

pentru urmărirea pe cale judiciară a oricărei infracţiuni privind obiectele culturale:

85

a. comisă pe teritoriul său, inclusiv apele sale interne şi teritoriale sau spaţiul său aerian;

b. comisă la bordul unei nave sau al unei aeronave înmatriculată de Statul respectiv;

c. comisă în afara teritoriului său de unul din cetăţenii săi;

d. comisă în afara teritoriului său de o persoană având reşedinţa pe teritoriul său;

e. comisă în afara teritoriului său, dacă obiectul împotriva căruia este îndreptată

infracţiunea aparţine acestei Părţi sau unuia dintre cetăţenii săi;

f. comisă în afara teritoriului său, atunci când a fost îndreptată împotriva unui obiect

cultural descoperit, la origine, pe teritoriul său.

2. În cazurile prevăzute în paragraful 1, alineatele d şi f, o Parte nu poate fi competentă sa

înceapă o urmărire pentru o infracţiune privind obiectele culturale comisă în afara teritoriului său,

doar dacă

persoana suspectă se află pe teritoriul său.

Secţiunea III

Pluralitatea procedurilor

Articolul 14

1. Oricare Stat-parte, care înainte de instituirea sau în cursul măsurilor legale pentru o

infracţiune privind obiectele culturale este conştient de existenţa unei acţiuni judiciare care

aşteaptă rezolvarea într-un alt Start-parte împotriva aceleiaşi persoane, privind aceleaşi

infracţiuni, trebuie să examineze posibilitatea de a renunţa sau de a suspenda propria sa urmărire.

2. Dacă acea Parte va considera oportun, în acele circumstanţe, să nu renunţe sau

suspende propria sa urmărire, ea va notifica acest lucru celeilalte Părţi, în timp util şi, în orice

caz, înainte de pronunţarea hotărârii judecătoreşti în fond.

Articolul 15

1. În cazul prevăzut în articolul 14, paragraful 2, Părţile interesate se vor strădui, pe calea

consultărilor, atât pe cât este posibil, să determine, după aprecierea împrejurărilor, pentru fiecare

caz în parte, mai ales în vederea facilitării restituirii obiectelor culturale, care dintre ele trebuie să

continue, singură, urmărirea. În timpul acestei consultări, Părţile interesate vor suspenda

pronunţarea hotărârii judecătoreşti, fără să fie, totuşi, obligate să prelungească această

suspendare pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, socotind din momentul notificării,

prevăzute în articolul 14, paragraful 2.

2. Prevederile paragrafului 1 nu sunt obligatorii:

86

a. pentru un Stat-parte pentru care notificarea este adresată, prevăzută în articolul al 14-

lea, paragraful 2, dacă judecata principală a fost declarată deschisă, în prezenţa acuzatului,

înaintea expedierii notificăriii;

b. pentru Partea căreia i-a fost adresată notificarea, dacă judecata principală a fost

declarată deschisă, în prezenţa acuzatului, înainte de primirea notificării.

Articolul 16

În interesul aflării adevărului, al restituirii obiectelor culturale şi al aplicării unor

sancţiuni adecvate, Părţile interesate vor examina dacă este oportun ca doar una dintre ele să

conducă urmărirea şi, în acest scop, vor încerca să determine care anume, atunci când:

a. mai multe infracţiuni privind bunurile culturale, care sunt distincte material, sunt

atribuite fie unei singure persoane, fie mai multor persoane care au acţionat împreună;

b. o singură faptă care constituie infracţiune privind bunuri culturale este atribuită mai

multor persoane care au acţionat împreună.

Secţiunea IV

ne bis in idem

Articolul 17

1. O persoană care a făcut obiectul unei hotărâri judecătoreşti executorii nu poate fi

urmărită, condamnată sau supusă la executarea unei sancţiuni, în altă Parte, pentru aceeaşi faptă:

I. atunci când ea a fost achitată;

II. atunci când sancţiunea stabilită:

A. a fost în întregime aplicată sau este în curs de executare, sau

B. a fost în întregime sau în legătură cu partea care nu a fost aplicată, subiectul unei

graţieri sau amnistii, sau

C. nu mai poate fi aplicată datorită expirării unui termen;

III. atunci când instanţa a constatat vinovăţia autorului infracţiunii, fără a impune o

sancţiune.

2. În orice situaţie, o Parte nu ar trebui să fie obligată să recunoască efectul ne bis in idem,

doar dacă acţiunea care a provocat hotărârea judecătorească a fost îndreptată împotriva unei

persoane, a unei instituţii sau a oricărui bun cu statut public în acea Parte, sau dacă subiectul

hotărârii judecătoreşti a avut el însuşi un statut public în acea Parte.

3. Mai mult, o Parte pe al cărei teritoriu a fost comisă fapta sau este considerată că ar fi

87

fost comisă sub legea acelei Părţi, nu ar trebui să fie obligată să recunoască efectul ne bis in idem,

dacă Partea nu a cerut chiar ea urmărirea.

Articolul 18

Dacă o nouă urmărire este intentată împotriva unei persoane, care a fost condamnată

pentru aceeaşi faptă în alt Stat-parte, toată perioada de privaţiune de libertate executată, ca

urmare a acelei sentinţe, trebuie scăzută din sancţiunea care ar putea fi, eventual, pronunţată.

Articolul 19

Prezenta Secţiune nu poate împiedica aplicarea prevederilor naţionale mai largi cu privire

la regulii ne bis in idem, legat de hotărârile judecătoreşti.

TITLUL VI

Dispoziţii finale

Articolul 20

Prezenta Convenţie este deschisă spre semnare Statelor membre ale Consiliului Europei.

Ea va fi supusă spre ratificare, acceptare sau aprobare. Instrumentele de ratificare, acceptare sau

aprobare vor fi depuse pe lângă Secretarul general al Consiliului Europei.

Articolul 21

1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei

perioade de o luna de la data la care trei State membre ale Consiliului Europei şi-au exprimat

consimţământul de a lua parte la Convenţie, în conformitate cu prevederile articolului 20.

2. Pentru oricare Stat membru care îşi va exprima ulterior consimţământul de a lua parte

la Convenţie, aceasta va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade

de o lună, după data depunerii instrumentului de ratificare, acceptare sau aprobare.

Articolul 22

1. După intrarea în vigoare a prezentei Convenţii, Comitetul miniştrilor Consiliului

Europei va putea invita oricare Stat care nu este membru al Consiliului Europei să adere la

prezenta Convenţie, printr-o decizie luată cu majoritatea prevăzută în articolul 20, punctul d. din

Statut şi cu unanimitatea reprezentanţilor Statelor contractante care au dreptul de a face parte din

Comitet.

88

2. Pentru oricare Stat aderent, Convenţia va intra în vigoare în prima zi a lunii care

urmează expirării unei perioade de o lună de la data depunerii instrumentului de aderare pe lângă

Secretarul General al Consiliului Europei.

Articolul 23

Niciunei Părţi nu i se impune să aplice prezenta Convenţie asupra unor infracţiuni privind

bunurile culturale comise înainte de data intrării în aplicare a Convenţiei, în ceea ce o priveşte.

Articolul 24

1. Oricare Stat poate, în momentul semnării sau în momentul depunerii instrumentului

său de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare să desemneze teritoriul sau teritoriile pe care se

va aplica Convenţia.

2. Oricare Stat poate, în oricare alt moment, ulterior, printr-o declaraţie adresată

Secretarului general al Consiliului Europei, să extindă aplicarea prezentei Convenţii pentru

oricare alt teritoriu desemnat prin declaraţia sa. Convenţia va intra în vigoare, în ceea ce priveşte

acest teritoriu, în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de o lună, după data

primirii declaraţiei de către Secretarul general.

3. Oricare declaraţie, făcută în virtutea celor două paragrafe precedente, poate fi retrasă,

în ceea ce priveşte oricare teritoriu desemnat de acea declaraţie, prin notificare adresată

Secretarului general. Retragerea va deveni efectivă în prima zi a lunii care urmează după

expirarea unei perioade de 6 luni, după data primirii notificării de către Secretarul General.

Articolul 25

Prevederile următoare se aplică Statelor-părţi la prezenta Convenţie, care au un sistem

constituţional federativ sau neunitar:

a) în ceea ce priveşte prevederile acestei Convenţii, a căror punere în aplicare

depinde de acţiunea legislativă a puterii legislative federale sau centrale, obligaţiile guvernului

federal sau central sunt aceleaşi ca şi cele ale Statelor-părţi care nu sunt State federative sau

neunitare;

b) în ceea ce priveşte prevederile acestei Convenţii, a căror punere în aplicare

depinde de acţiunea legislativă a fiecăruia dintre state, ţări, provincii sau cantoane constitutive,

care nu sunt obligate, de sistemul constituţional al federaţiei să ia măsuri legislative, guvernul

federal va informa, cu avizul său favorabil, autorităţile competente ale acestor state, ţări,

provincii sau cantoane, cu privire la prevederile amintite.

89

Articolul 26

Nicio Parte nu poate pretinde, în nicio situaţie, aplicarea prezentei Convenţii de către o

altă Parte, decât în măsura în care o va aplica ea însăşi, în cazuri analogice.

Articolul 27

Fiecare Parte poate să nu aplice prevederile articolelor 7 şi 8, doar în cazul în care cererea

se referă la infracţiuni pe care ea le consideră ca fiind politice, ca şi în cazul în care se estimează

că aplicarea ei este de natură să aducă atingere suveranităţii, securităţii sau ordinii sale publice.

Articolul 28

1. Orice Stat poate, în momentul semnării sau în momentul depunerii instrumentului de

ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, să declare că îşi rezervă dreptul să nu poată accepta

una sau mai multe dispoziţii ale articolelor 8, paragraful 3, 10, 13 şi 18. Nicio altă reţinere nu

poate fi făcută.

2. Oricare Stat care va formula o depunere o va retrage atât de repede cât permit

circumstanţele. Retragerea se va face prin notificarea adresată Secretarului general al Consiliului

Europei.

Articolul 29

1. Oricare Stat contractant poate, în orice moment, să indice, prin intermediul unei

declaraţii adresate Secretarului General al Consiliului Europei, dispoziţiile legale, pentru a fi

incluse în Anexa I a prezentei Convenţii.

2. Oricare modificare a dispoziţiilor naţionale menţionate în Anexa I trebuie să fie

notificată Secretarului general al Consiliului Europei, dacă ea dă informaţii cu privire la

incorectitudinile din această Anexă.

3. Orice modificări aduse Anexei I, în aplicarea paragrafelor precedente, vor produce

efecte, pentru fiecare Parte, în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de o lună,

după data notificării lor de către Secretarul general al Consiliului Europei.

Articolul 30

Declaraţiile prevăzute în articolele 2 şi 3 sunt adresate Secretarului general al Consiliului

Europei. Ele ar trebui să devină valide, pentru fiecare Parte, în prima zi a lunii care urmează

expirării unei perioade de o lună după data notificării lor de către Secretarul general al

90

Consiliului Europei.

Articolul 31

Comitetul european pentru Problemele Criminalităţii, al Consiliului Europei, va urmări

aplicarea prezentei Convenţii şi va face orice este necesar pentru a facilita reglementarea prin

buna înţelegere a oricărei dificultăţi apărute ca urmare a execuţiei acesteia.

Articolul 32

1. Comitetul european pentru Problemele Criminalităţii poate formula şi supune atenţiei

Comitetului miniştrilor al Consiliului Europei, propuneri pentru modificarea conţinutului

Anexelor a II-a şi III-a sau a paragrafelor lor.

2. Orice propunere făcută în conformitate cu prevederile paragrafului precedent este

examinată

de Comitetul miniştrilor care, printr-o decizie luată cu majoritatea prevăzută în articolul

20.d din Statutul Consiliului Europei şi de unanimitatea reprezentanţilor Statelor contractante,

care au dreptul de a face parte din Comitet, poate să o aprobe şi să însărcineze Secretarul general

al Consiliului Europei să o notifice Statelor contractante.

3. Orice modificare, aprobată în conformitate cu prevederile paragrafului precedent, va

inta în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de şase luni după data

expedierii notificărilor prevăzute în paragraful amintit, mai puţin dacă un Stat contractant nu

notifică obiecţia sa cu privire la această intrare în vigoare. În acest caz, modificarea nu intră în

vigoare decât dacă obiecţia este retrasă, ulterior.

Articolul 33

1. Notificările şi informările prevăzute în articolul 7 vor fi schimbate între autorităţile

competente ale Părţilor. În orice caz, ele vor putea fi transmise prin intermediul Organizaţiei

Internaţionale a Poliţiei – Interpol.

2. Cererile prevăzute de prezenta Convenţie, ca şi toate comunicările făcute ca urmare a

aplicării prevederilor din Titlul al V-lea, Secţiunea a III-ea, vor fi adresate de autoritatea

competentă a unei Părţi autorităţilor competente ale unei alte Părţi.

3. Oricare Stat contractant poate, printr-o declaraţie adresată Secretarului general al

Consiliului Europei, desemna autorităţile care sunt competente, în sensul prezentului articol. În

lipsa unei asemenea declaraţii, Ministerul Justiţiei din Statul respectiv este considerat autoritate

competentă.

91

Articolul 34

1. Nicio prevedere a prezentei Convenţii nu poate prejudicia punerea în aplicare a

prevederilor care decurg din alte tratate sau Convenţii internaţionale în vigoare între două sau

mai multe Părţi şi care se referă la problemele reglementate de prezenta Convenţie, dacă aceste

prevederi sunt mai severe în ceea ce priveşte obligativitatea restituirii bunurilor culturale care

sunt obiectul unei infracţiuni.

2. Părţile nu pot încheia între ele acorduri bilaterale sau multilaterale cu privire la

problemele reglementate de prezenta Convenţie decât pentru a completa prevederile acesteia sau

pentru a facilita aplicarea principiilor enunţate de ea.

3. Totuşi, dacă două sau mai multe Părţi au stabilit sau urmează să stabilească relaţiile

dintre ele pe baza unei legislaţii uniforme sau a unui sistem special propriu, ele au dreptul de a

reglementa raporturile lor mutuale în această problemă bazându-se, exclusiv, pe aceste sisteme,

în ciuda dispoziţiilor prezentei Convenţii.

4. Părţile care încetează aplicarea termenilor prezentei Convenţii, în conformitate cu

prevederile paragrafului precedent, vor adresa o notificare cu privire la acest lucru Secretarului

general al Consiliului Europei.

Articolul 35

1. Oricare Parte poate, în orice moment, să denunţe prezenta Convenţie, adresând o

notificare Secretarului general al Consiliului Europei.

2. O astfel de retragere va deveni validă din prima zi a lunii care urmează expirării unei

perioade de şase luni, după data recepţionării notificării de către Secretarul General.

Articolul 36

Secretarul general al Consiliului Europei va notifica Statelor membre ale Consiliului şi

oricărui alt Stat care a aderat la prezenta Convenţie:

a) orice semnătură;

b) depunerea oricărui instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare;

c) oricare altă dată pentru intrarea în vigoare a prezentei Convenţii, în conformitate

cu articolele 21 şi 22;

d) orice alt act, notificare sau comunicare, în legătură cu prezenta Convenţie.

Încredinţaţi că subsemnaţii suntem pe deplin autorizaţi pentru aceasta, am semnat

92

prezenta Convenţie.

Încheiată la Delphi, la 23 iunie 1985, în limba engleză şi în limba franceză, cele două

texte fiind în mod egal autentice, într-un singur exemplar, care va fi depus la arhiva Consiliului

Europei. Secretarul general al Consiliului Europei va trimite copii certificate fiecăruia dintre

Statele membre ale Consiliului Europei.

93

ANEXE

ANEXA I

Lista prevederilor legale menţionate ca infracţiuni, altele decât infracţiunile penale

ANEXA a II-a

1. a. obiectele rezultate din cercetările de suprafaţă sau săpăturile arheologice (legale

sau clandestine), desfăşurate pe pământ sau sub apă;

b. elementele provenind din dezmembrarea monumentelor artistice sau istorice sau a

siturilor arheologice;

c. tablourile, picturile şi desenele, realizate în întregime de mână, pe orice suport şi din

orice material, care prezintă o mare valoare din punct de vedere artistic, istoric, arheologic,

ştiinţific sau din oricare alt punct de vedere cultural;

d. operele originale de artă monumentală şi de sculptură, din orice material, care prezintă

o mare valoare din punct de vedere artistic, istoric, arheologic, ştiinţific sau din oricare alt punct

de vedere cultural, ca şi elemente provenind din dezmembrarea unor asemenea opere;

e. gravuri, stampe, litografii şi fotografii originale, care prezintă o mare valoare din punct

de vedere artistic, istoric, arheologic, ştiinţific sau din oricare alt punct de vedere cultural;

f. unelte, ceramică, inscripţii, monede, sigilii, bijuterii, arme şi vestigii funerare, inclusiv

mumii, mai vechi de o sută de ani;

g. obiecte de mobilier, tapiserii, covoare şi îmbrăcăminte, mai vechi de o sută de ani;

h. instrumente muzicale mai vechi de o sută de ani;

i. manuscrise rare şi incunabule, singulare sau în colecţii.

2. a. ansambluri şi montaje artistice originale, din orice material, care prezintă o

mare valoare din punct de vedere artistic, istoric, arheologic, ştiinţific sau din oricare alt punct de

vedere cultural;

b. opere de artă aplicată în materiale precum sticla, ceramica, metalul, lemnul etc., care

prezintă o mare valoare din punct de vedere artistic, istoric, arheologic, ştiinţific sau din oricare

alt punct de vedere cultural;

c. cărţi vechi, documente şi publicaţii de interes special (istoric, artistic, ştiinţific, literar

94

etc.), izolate sau în colecţie;

d. arhive, inclusiv documente scrise, hărţi şi alte materiale cartografice, fotografice,

pelicule cinematografice, înregistrări sonore şi arhive imprimate pe orice tip de maşină care

înregistrează, care sunt o mare valoare din punct de vedere artistic, istoric, arheologic, ştiinţific

sau din oricare alt punct de vedere cultural;

e. bunuri care se raportează la istorie, inclusiv istoria ştiinţei şi tehnicii, ca şi istoria

militară şi socială;

f. bunuri care se raportează la viaţa conducătorilor, gânditorilor, savanţilor şi artiştilor

naţionali;

g. bunuri care se raportează la evenimente de importanţă naţională;

h. colecţii şi specimene rare de zoologie;

i. colecţii şi specimene rare de botanică;

j. colecţii şi specimene rare de mineralogie;

k. colecţii şi specimene rare de anatomie;

l. obiecte de interes paleontologic;

m. material de interes antropologic;

n. obiecte de interes etnologic;

o. obiecte de interes filatelic;

p. obiecte de interes numismatic;

q. toate vestigiile şi obiectele sau altfel de urme ale existenţei umane care sunt mărturii

ale epocilor şi civilizaţiilor pentru care săpăturile sau descoperirile arheologice constituie

principala sursă sau una dintre principalele surse de informare ştiinţifică;

r. monumente de arhitectură, artă sau istorie;

s. situri şi structuri de importanţă arheologică şi istorică sau ştiinţifică sau alte semne de

ordin religios sau laic, având o importantă valoare istorică, ştiinţifică, artistică sau arhitecturală,

inclusiv grupurile de structuri tradiţionale, cartierele istorice din zonele urbane sau rurale

construite şi structurile etnologice ale culturilor anterioare care există într-o formă validă.

ANEXA a III-a

1. a. Furturile de bunuri culturale.

b. Însuşirea de bunuri culturale, însoţite de violenţe sau ameninţări.

c. Tăinuirea de bunuri culturale, atunci când infracţiunea originară este prevăzută în

prezentul paragraf, oricare ar fi locul unde ea a fost comisă.

95

2. a. Faptele care constau din însuşirea ilegală a unui bun cultural al unei alte

persoane şi care sunt calificate de legislaţia naţională ca deturnare, fraudă, abuz de încredere sau

în alt fel.

b. Deţinerea de bunuri culturale, obţinute ca urmare a unei infracţiuni privind dreptul de

proprietate, alta decât furtul.

c. Achiziţionarea, prin neglijenţă evidentă, a unor bunuri culturale, obţinute ca urmare a

unui furt sau a unei infracţiuni privind dreptul de proprietate, alta decât furtul.

d. Distrugerea sau degradarea intenţionată a unor bunuri culturale ale unei alte persoane.

e. Înţelegerea între două sau mai multe persoane, în vederea comiterii uneia sau mai

multor infracţiuni privind bunurile culturale enunţate la paragraful 1, al prezentei Anexe.

i. înstrăinarea de bunuri culturale inalienabile, în temeiul legislaţiei unei Părţi;

ii. achiziţionarea de bunuri, definite în i, atunci când achizitorul ştia că bunurile erau

inalienabile;

iii. înstrăinarea de bunuri culturale cu violarea prevederilor legale din Partea interesată,

care condiţionează înstrăinarea unor asemenea bunuri de o autorizare anterioară, din partea

autorităţilor competente;

iv. achiziţionarea de bunuri definite în iii, atunci când achizitorul ştia ca bunurile au fost

înstrăinate cu violarea prevederilor legale menţionate în iii;

v. violarea prevederilor legale ale Părţii, potrivit cărora este obligatoriu persoana care

achiziţionează bunuri culturale să notifice autorităţilor competente înstrăinare sau achiziţie;

g. i. violarea prevederilor legale ale Părţii interesate, potrivit cărora persoana care

descoperă fortul de bunuri arheologice este obligată să declare aceste bunuri autorităţilor

competente;

ii. tăinuirea sau înstrăinarea unor bunuri definite în i;

iii. achiziţionarea de bunuri menţionate în I, atunci când achizitorul ştia că bunurile au

fost obţinute cu violarea prevederilor legale menţionate în i;

iv. violarea prevederilor legale ale unei Părţi potrivit cărora săpăturile arheologice nu pot

fi întreprinse decât cu autorizarea autorităţilor competente;

v. tăinuirea sau înstrăinarea de bunuri arheologice descoperite cu ocazia săpăturilor

întreprinse cu violarea prevederilor legale menţionate în iv;

vi. achiziţionarea de bunuri arheologice, descoperite cu ocazia săpăturilor întreprinse cu

violarea prevederilor legale menţionate în iv, atunci când achizitorul ştia că bunurile au fost

obţinute ca urmare a unor asemenea săpături;

vii. violarea prevederilor legale ale unei Părţi interesate sau ale unei autorizaţii de

96

săpătură, eliberată de autorităţile competente, în temeiul căreia, persoana care a descoperit

bunuri arheologice, ca urmare a unei săpături legal autorizate, este obligată să declare aceste

bunuri autorităţilor competente;

viii. tăinuirea sau înstrăinarea bunurilor menţionate în vii;

ix. achiziţionarea bunurilor menţionate în vii, atunci când achizitorul ştia că aceste bunuri

au fost obţinute cu violarea prevederilor legale menţionate în vii;

x. violarea prevederilor legale ale Părţii interesate care interzic sau reglementează

utilizarea detectorilor de metale în contexte arheologice.

h. i. exportarea sau tentativa de a exporta bunuri culturale a căror exportare este

interzisă de legile Părţii interesate;

ii. exportarea sau tentativa de a exporta, fără autorizarea autorităţilor competente, a

bunurilor culturale a căror exportare, în temeiul legilor Părţii interesate, este condiţionată de o

asemenea autorizare.

i. violarea prevederilor legale care în Partea interesată:

a) condiţionează modificarea unui monument de arhitectură, a unui bun

mobil protejat, a unui ansamblu monumental sau a unui sit protejat, de o autorizare prealabilă, de

către autorităţile competente, sau

b) obligă proprietarul sau deţinătorul unui monument de arhitectură, al unui

bun mobil protejat, să le menţină într-o stare de conservare adecvată şi să anunţe deteriorările

care îi ameninţă starea de conservare.

j. Tăinuirea de bunuri culturale, atunci când infracţiunea originară este prevăzută în

prezentul paragraf, oricare ar fi locul unde ea a fost comisă.

97

3. CONVENŢIA EUROPEANĂ PENTRU PROTECŢIA PATRIMONIULUI

ARHITECTURAL AL EUROPEI, GRANADA, 3 octombrie 1985

Notă: ratificată de Republica Moldova la 21 12.2001

Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentei Convenţii,

considerând că scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai strânsă

dintre Membrii săi, îndeosebi pentru a salvgarda şi a promova idealurile şi principiile care sunt

patrimoniul lor comun,

recunoscând că patrimoniul arhitectural constituie o expresie de neînlocuit a bogăţiei şi a

diversităţii patrimoniului cultural al Europei, o mărturie nepreţuită a trecutului nostru şi un bun

comun al tuturor europenilor,

având în vedere Convenţia culturală europeană, semnată la Paris la 19 decembrie 1954, şi

îndeosebi primul articol al acesteia,

ţinând cont de Carta europeană a patrimoniului arhitectural, adoptată de Comitetul de

miniştri al Consiliului Europei la 26 septembrie 1975 şi Rezoluţia (76) 28 cu privire la adaptarea

sistemelor legislative şi a reglementărilor naţionale la exigenţele conservării integrate a

patrimoniului arhitectural, adoptată la 14 aprilie 1976,

având în vedere Recomandarea nr. 880 (1979) a Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei, cu privire la conservarea patrimoniului arhitectural,

ţinând seama de Recomandarea nr. R (80) 16 a Comitetului de miniştri către Statele

membre privind pregătirea de specialitate a arhitecţilor, urbaniştilor, a inginerilor constructori şi

a peisagiştilor, precum şi Recomandarea nr. R (81) 13 a Comitetului de miniştri privind acţiunile

ce urmează a fi întreprinse în favoarea unor meserii ameninţate cu dispariţia în cadrul activităţii

artizanale, adoptată la 1 iulie 1981,

reamintind importanţa transmiterii unui sistem de referinţe culturale generaţiilor viitoare,

a ameliorării condiţiilor de viaţă urbană şi rurală şi a favorizării, în acelaşi timp, a dezvoltării

economice, sociale şi culturale a Statelor şi a regiunilor,

afirmând importanţa punerii de acord a principalelor orientări ale unei politici comune,

care să garanteze salvgardarea şi punerea în valoare a patrimoniului arhitectural,

au convenit asupra celor ce urmează:

Definirea patrimoniului arhitectural

98

Articolul 1

În termenii prezentei Convenţii, expresia patrimoniu arhitectural este considerată a

cuprinde următoarele bunuri imobile: monumentele: orice realizări deosebit de remarcabile prin

interesul lor istoric, arheologic, artistic, ştiinţific, social sau tehnic, inclusiv instalaţiile sau

elementele decorative care fac parte integrantă din aceste realizări;

1. ansamblurile arhitecturale: grupuri omogene de construcţii urbane sau rurale,

remarcabile prin interesul lor istoric, arheologic, artistic, ştiinţific, social sau tehnic şi îndeajuns

de coerente pentru a face obiectul unei delimitări topografice;

2. siturile: opere combinate ale omului şi ale naturii, parţial construite şi care

constituie spaţii îndeajuns de caracteristice şi omogene pentru a face obiectul unei delimitări

topografice, remarcabile prin interesul lor istoric, arheologic, artistic, ştiinţific, social sau tehnic.

Identificarea bunurilor de protejat

Articolul 2

În scopul identificării cu precizie a monumentelor, ansamblurilor arhitecturale şi a

siturilor susceptibile de a fi protejate, fiecare Parte se angajează să continuie inventarierea

acestora, iar în cazul în care bunurile respective ar fi ameninţate, să întocmească, în cel mai scurt

termen, o documentaţie corespunzătoare.

Proceduri legale de protecţie

Articolul 3

Fiecare Parte se angajează:

1. să instituie un regim legal de protecţie a patrimoniului arhitectural;

2. să asigure, în cadrul acestui regim şi potrivit modalităţilor specifice fiecărui stat sau

fiecărei regiuni, protejarea monumentelor, a ansamblurilor arhitecturale şi a siturilor.

Articolul 4

Fiecare Parte se angajează:

1. să aplice, în temeiul protecţiei juridice a bunurilor considerate, proceduri

corespunzătoare de control şi de autorizare;

99

2. să evite ca bunurile protejate să fie deteriorate, degradate sau demolate. În această

perspectivă, fiecare Parte se angajează să introducă în legislaţia sa, dacă nu există deja, dispoziţii

care să prevadă:

a) supunerea spre aprobare către autoritatea competentă a proiectelor de demolare sau de

modificare a unor monumente deja protejate sau care sunt obiectul unei proceduri de protecţie,

precum şi a oricărui proiect care afectează mediul lui înconjurător;

b) supunerea spre aprobare către autoritatea competentă a proiectelor care afectează în

întregime sau în parte un ansamblu arhitectural sau un sit şi care comportă lucrări:

- de demolare a unor clădiri;

- de construire de noi clădiri;

- de modificări importante, care ar afecta caracterul ansamblului arhitectural

sau al sitului;

c) posibilitatea autorităţilor publice de a obliga pe proprietarul unui bun protejat să

efectueze anumite lucrări sau de a i se substitui, în cazul în care acesta nu este în măsură să le

facă;

d) posibilitatea de a expropria un bun protejat.

Articolul 5

Fiecare Parte se angajează să interzică deplasarea integrală sau a unei părţi a unui

monument protejat, în afara cazului în care salvarea materială a acestuia ar necesita în mod

imperativ deplasarea lui. În acest caz, autoritatea competentă va lua măsurile necesare pentru a

garanta demontarea, mutarea şi remontarea lui într-un loc corespunzător.

Măsuri complementare

Articolul 6

Fiecare Parte se angajează:

1. să prevadă, în funcţie de competenţele pe plan naţional, regional sau local şi în

limita bugetelor disponibile, un sprijin financiar din partea autorităţilor publice pentru lucrările

de întreţinere şi de restaurare a patrimoniului arhitectural situat pe teritoriul său;

2. să recurgă, dacă este necesar, la măsuri fiscale susceptibile de a favoriza

conservarea acestui patrimoniu;

3. să încurajeze iniţiativele particulare în materie de întreţinere şi de restaurare a

acestui patrimoniu.

100

Articolul 7

Fiecare Parte se angajează să promoveze măsuri vizând ameliorarea calităţii mediului în

jurul monumentelor şi în interiorul ansamblurilor arhitecturale şi al siturilor.

Articolul 8

În vederea limitării riscurilor de degradare fizică a patrimoniului arhitectural, fiecare

Parte se angajează:

1. să susţină cercetarea ştiinţifică, în vederea identificării şi analizării efectelor

dăunătoare ale poluării, şi în vederea definirii mijloacelor de reducere sau de eliminare a acestor

efecte;

2. să ia în considerare problemele specifice ale conservării patrimoniului în politicile

de combatere a poluării.

Sancţiuni

Articolul 9

Fiecare Parte se angajează, potrivit propriilor sale prerogative, să procedeze astfel încât

infracţiunile relativ la legislaţia de protecţie a patrimoniului arhitectural să facă obiectul unor

măsuri corespunzătoare şi suficiente din partea autorităţii competente. Aceste măsuri pot antrena,

la nevoie, obligaţia pentru autorii infracţiunii de a demola o clădire nouă, ilegal construită, sau

de a reda starea anterioară a unui bun protejat.

Politici de conservare

Articolul 10

Fiecare Parte se angajează să adopte politici de conservare integrate, care:

1. să includă protecţia patrimoniului arhitectural printre obiectivele esenţiale ale

amenajării teritoriului şi ale urbanismului şi să asigure luarea în considerare a acestui imperativ

în diversele stadii de elaborare a planurilor de amenajare şi a procedurilor de autorizare a

lucrărilor;

2. să promoveze programe de restaurare şi de întreţinere a patrimoniului arhitectural;

101

3. să facă din conservarea, animarea şi punerea în valoare a patrimoniului

arhitectural un element major al politicilor în materie de cultură, de mediu şi de amenajare a

teritoriului;

4. să favorizeze, atunci când este posibil, în cadrul proceselor de amenajare ale

teritoriului şi de urbanism, conservarea şi folosirea clădirilor a căror importanţă nu ar justifica o

protecţie în sensul prevederilor art. 3, paragraful 1 ale prezentei Convenţii, dar care ar prezenta o

valoare din punct de vedere al integrării în mediul urban sau rural ori al cadrului de viaţă;

5. să favorizeze aplicarea şi dezvoltarea tehnicilor şi materialelor tradiţionale,

indispensabile pentru viitorul patrimoniului.

Articolul 11

Fiecare Parte se angajează să favorizeze, în condiţiile respectării caracterului arhitectural

şi istoric al patrimoniului:

folosirea bunurilor protejate, în funcţie de cerinţele vieţii contemporane;

adaptarea, atunci când aceasta se dovedeşte oportună, a unor clădiri vechi pentru

utilizări noi.

Articolul 12

Recunoscând interesul de a facilita vizitarea de către public a bunurilor protejate, fiecare

Parte se angajează să procedeze astfel încât consecinţele acestei deschideri pentru public,

îndeosebi amenajările de acces, să nu aducă prejudicii caracterului arhitectural şi istoric al

acestor bunuri şi împrejurimilor lor.

Articolul 13

În scopul de a facilita aplicarea acestor politici, fiecare Parte se angajează să dezvolte, în

condiţiile proprii ale organizării sale politice şi administrative, cooperarea efectivă, la toate

eşaloanele, între serviciile responsabile pentru conservare, activitate culturală, mediu şi

amenajarea teritoriului.

Participare şi asociaţii

Articolul 14

102

În vederea sprijinirii acţiunii autorităţilor publice, în direcţia cunoaşterii, protecţiei,

restaurării, întreţinerii, gestiunii şi promovării patrimoniului arhitectural, fiecare Parte se

angajează:

1. să instituie, în diversele stadii ale proceselor de decizie, structuri de informare, de

consultare şi de colaborare între stat, colectivităţile locale, instituţii şi asociaţii culturale şi

publice;

2. să favorizeze dezvoltarea mecenatului şi a asociaţiilor fără scop lucrativ care activează

în domeniu.

Informare şi formare

Articolul 15

Fiecare Parte se angajează:

1) să pună în valoare, pentru opinia publică, conservarea patrimoniului arhitectural,

atât ca element al identităţii culturale, cât şi ca sursă de inspiraţie şi de creativitate pentru

generaţiile prezente şi viitoare;

2) să promoveze, în acest scop, politici de informare şi de sensibilizare, îndeosebi cu

ajutorul tehnicilor moderne de difuzare şi de popularizare, având, între altele, drept obiectiv:

a) să trezească şi să sporească sensibilitatea publicului, încă de la vârsta şcolară, faţă

de ocrotirea patrimoniului, calitatea mediului construit şi expresia arhitecturală;

b) să pună în evidenţă unitatea patrimoniului cultural şi a legăturilor dintre

arhitectură, arte, tradiţii populare şi modurile de viaţă, la nivel european, naţional sau regional.

Articolul 16

Fiecare Parte se angajează să favorizeze pregătirea pentru diferite profesii şi meserii

implicate în conservarea patrimoniului arhitectural.

Coordonarea europeană a politicilor de conservare

Articolul 17

Părţile se angajează să facă schimb de informaţii asupra politicilor lor de conservare, în

ceea ce priveşte:

1. definirea metodelor în materie de inventariere, protecţie şi conservare a bunurilor,

ţinând seama de evoluţia istorică şi de creşterea progresivă a patrimoniului arhitectural;

103

2. modalităţile de conciliere optimă a imperativelor ocrotirii patrimoniului

arhitectural cu cerinţele actuale ale vieţii economice, sociale şi culturale;

3. posibilităţile oferite de noile tehnologii, în privinţa identificării şi înregistrării,

combaterii degradării materialelor, cercetării ştiinţifice, a lucrărilor de restaurare şi a

modalităţilor de administrare şi de promovare a patrimoniului arhitectural;

4. mijloacele de promovare a creaţiei arhitecturale, care să asigure contribuţia epocii

noastre la dezvoltarea patrimoniului Europei.

Articolul 18

Părţile se angajează să îşi acorde, ori de câte ori este necesar, asistenţă tehnică mutuală

constând din schimburi de experienţă şi de specialişti în materie de conservare a patrimoniului

arhitectural.

Articolul 19

Părţile se angajează să favorizeze, în cadrul legislaţiilor naţionale de profil sau al

acordurilor internaţionale prin care sunt legate, schimburile europene de specialişti în

conservarea patrimoniului arhitectural, inclusiv în domeniul formării permanente.

Articolul 20

În scopul aplicării prezentei Convenţii, un comitet de experţi, instituit de Comitetul de

miniştri al Consiliului Europei în temeiul art. 17 din Statutul Consiliului Europei, este

împuternicit să urmărească aplicarea Convenţiei şi, între altele:

1. să prezinte periodic Comitetului de miniştri al Consiliului Europei un raport

asupra situaţiei politicilor de conservare a patrimoniului arhitectural în Statele-părţi la

Convenţie, asupra aplicării principiilor enunţate de aceasta şi propriilor sale activităţi;

2. să propună Comitetului de miniştri al Consiliului Europei orice măsuri vizând

aplicarea prevederilor Convenţiei, inclusiv în domeniul activităţii multilaterale în materie de

revizuire sau de amendare a Convenţiei, precum şi de informare a publicului cu privire la

obiectivele Convenţiei;

3. să facă recomandări Comitetului de miniştri al Consiliului Europei, cu privire la

invitarea unor State nemembre ale Consiliului Europei de a adera la Convenţie.

Articolul 21

104

Prevederile prezentei Convenţii nu prejudiciază aplicarea prevederilor corespunzătoare

mai favorabile protecţiei bunurilor enumerate la art. 1, conţinute în:

- Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural din 16

noiembrie 1972;

- Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului arheologic din 6 mai 1969.

Clauze finale

Articolul 22

1. Prezenta Convenţie este deschisă spre semnare de către Statele membre ale Consiliului

Europei. Ea va fi supusă ratificării, acceptării sau aprobării. Instrumentele de ratificare, de

acceptare sau de aprobare vor fi depuse la Secretarul general al Consiliului Europei.

2. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei

perioade de 3 luni de la data la care trei State membre ale Consiliului Europei îşi vor fi exprimat

consimţământul de a fi legate prin Convenţie, conform prevederilor paragrafului precedent.

3. Ea va intra în vigoare, în orice Stat membru care îşi va exprima consimţământul de a fi

legat prin Convenţie, în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de 3 luni de la data

depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare sau de aprobare.

Articolul 23

1. După intrarea în vigoare a prezentei Convenţii, Comitetul de miniştri al Consiliului

Europei va putea invita orice Stat nemembru al Consiliului Europei, precum şi Comunitatea

Economică Europeană să adere la prezenta Convenţie, printr-o hotărâre luată cu majoritatea

prevăzută la art. 20, lit. d) din Statutul Consiliului Europei şi cu unanimitatea reprezentanţilor

Statelor contractante care au drept de reprezentare în Comitet.

2. Pentru orice Stat aderent sau pentru Comunitatea Economică Europeană în caz de

aderare, Convenţia va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de

3 luni de la data depunerii instrumentului de aderare la Secretarul general al Consiliului Europei.

Articolul 24

1. Orice Stat poate menţiona, în momentul semnării sau al depunerii instrumentului său

de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare, teritoriul (teritoriile) la care se va aplica

prezenta Convenţie.

105

2. Orice Stat poate extinde, în orice moment ulterior, printr-o declaraţie adresată

Secretarului general al Consiliului Europei, aplicarea prezentei Convenţii la orice alt teritoriu

menţionat în declaraţie. Convenţia va intra în vigoare, în ceea ce priveşte acest teritoriu, în prima

zi a lunii care urmează expirării unei perioade de 3 luni de la data primirii declaraţiei de către

Secretarul general.

3. Orice declaraţie făcută în temeiul celor două paragrafe precedente poate fi retrasă, în

privinţa oricărui teritoriu menţionat în această declaraţie, printr-o notificare adresată Secretarului

general al Consiliului Europei. Retragerea va deveni efectivă prima zi a lunii care urmează

expirării unei perioade de 3 luni de la data primirii notificării de către Secretarul general.

Articolul 25

1. Orice Stat poate declara, în momentul semnării sau la depunerea instrumentului său de

ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare, că îşi rezervă dreptul de a nu se conforma

integral sau parţial prevederilor art. 4, lit. c) şi d). Nicio altă rezervă nu este admisă.

2. Orice Stat contractant care a formulat o rezervă în temeiul paragrafului precedent o

poate retrage, total sau parţial, adresând o notificare Secretarului general al Consiliului Europei.

Retragerea va deveni efectivă la data primirii notificării de către Secretarul general.

3. Partea care a formulat rezerva în privinţa prevederii, menţionate la primul paragraf de

mai sus, nu poate pretinde aplicarea acestei prevederi de către o altă Parte; ea poate totuşi, dacă

rezerva este parţială sau condiţionată, să pretindă aplicarea prevederii, în măsura în care ea a

acceptat-o.

Articolul 26

1. Orice Parte poate denunţa în orice moment prezenta Convenţie, adresând o notificare

Secretarului general al Consiliului Europei.

2. Denunţarea devine efectivă în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de

6 luni de la data primirii notificării de către Secretarul general al Consiliului Europei.

Articolul 27

Secretarul general al Consiliului Europei va notifica Statelor membre ale Consiliului

Europei, oricărui Stat care a aderat la prezenta Convenţie şi Comunităţii Economice Europene, în

caz de aderare:

a. orice semnare;

106

b. depunerea oricărui instrument de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de

aderare;

c. orice dată de intrare în vigoare a prezentei Convenţii, conform art. 22, 23 şi 24

din aceasta;

d. orice alt act, notificare sau comunicare având legătură cu prezenta Convenţie.

Drept pentru care subsemnaţii, legal împuterniciţi în acest scop, au semnat prezenta

Convenţie.

Întocmită la Granada, pe 3 octombrie 1985, în limbile franceză şi engleză, ambele texte

având aceeaşi valabilitate, într-un singur exemplar, care va fi depus în arhivele Consiliului

Europei. Secretarul general al Consiliului Europei va transmite copii autentificate fiecărui Stat

membru al Consiliului Europei, precum şi oricărui stat sau Comunităţii Economice Europene,

care este invitat să adere la prezenta Convenţie.

107

4. Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului arheologic

(revizuită), La Valetta, 16 ianuarie 1992

Notă: ratificată de Republica Moldova la 14. 03.2002

Preambul

Statele membre ale Consiliului Europei şi celelalte State-părţi la Convenţia culturală

europeană, semnatare ale prezentei Convenţii (revizuită),

considerând că scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai strânsă

dintre membrii săi, pentru a salvgarda şi a promova idealurile şi principiile care sunt patrimoniul

lor comun,

având în vedere Convenţia culturală europeană, semnată la Paris la 19 decembrie 1954 şi

în special articolele sale 1 şi 5,

având în vedere Convenţia pentru salvgardarea patrimoniului arhitectural al Europei,

semnată la Granada, la 3 octombrie 1985,

având în vedere Convenţia europeană privind infracţiunile asupra bunurilor culturale,

semnată la Delphi la 23 iunie 1985,

având în vedere recomandările Adunării parlamentare referitoare la arheologie, îndeosebi

recomandările nr. 848 (1978), nr. 921 (1981) şi nr. 1.072 (1988),

având în vedere Recomandarea nr. R (89) 5 referitoare la protecţia şi valorificarea

patrimoniului arheologic în contextul operaţiunilor de amenajare a teritoriului urban şi rural,

reamintind că patrimoniul arheologic este un element esenţial pentru cunoaşterea

trecutului civilizaţiilor,

recunoscând că patrimoniul arheologic european, mărturie a unei străvechi istorii, este

supus unor grave ameninţări de degradare, atât prin înmulţirea marilor lucrări de amenajare, cât

şi datorită riscurilor naturale, săpăturilor clandestine ori lipsite de caracter ştiinţific sau

insuficientei informări a publicului,

afirmând necesitatea de a introduce, acolo unde nu există, procedurile de control

administrativ şi ştiinţific care se impun şi de a integra preocupările de protecţie a patrimoniului

arheologic în politicile de amenajare urbană şi rurală şi de dezvoltare culturală,

subliniind că răspunderea pentru ocrotirea patrimoniului arheologic revine nu numai

Statului direct interesat, ci şi tuturor ţărilor europene, în vederea reducerii riscurilor de degradare

şi pentru a promova conservarea lui prin încurajarea schimburilor de specialişti şi de experienţă,

108

constatând necesitatea de a completa principiile formulate de Convenţia europeană

pentru protecţia patrimoniului arheologic, semnată la Londra pe 6 mai 1969, ca urmare a

evoluţiei politicilor de amenajare teritorială în ţările europene,

au convenit asupra celor ce urmează:

Articolul 1

Definirea patrimoniului arheologic

1. Scopul prezentei Convenţii (revizuită) este de a proteja patrimoniul arheologic ca sursă

a memoriei colective europene şi ca instrument de studiu istoric şi ştiinţific.

2. În acest scop, sunt considerate drept elemente ale patrimoniului arheologic toate

vestigiile, bunurile şi alte urme ale existenţei omenirii în trecut ale căror:

a. salvgardare şi studiu permit redarea evoluţiei istoriei omenirii şi a relaţiei sale

cu mediul natural;

b. principale mijloace de informare le constituie săpăturile şi descoperirile,

precum şi alte metode de cercetare asupra umanităţii şi mediului înconjurător;

c. amplasare se situează în orice spaţiu ce ţine de jurisdicţia Părţilor.

3. În patrimoniul arheologic sunt incluse structurile, construcţiile, ansamblurile

arhitecturale, siturile amenajate, mărturiile mobile, monumente de altă natură, precum şi

contextul lor, fie că

se situează în sol sau sub apă.

Identificarea patrimoniului şi măsuri de protecţie

Articolul 2

Fiecare Parte se angajează să pună în aplicare, potrivit modalităţilor specifice fiecărui

Stat, un regim juridic de protecţie al patrimoniului arheologic, care să prevadă:

asigurarea inventarierii patrimoniului său arheologic şi clasarea unor monumente sau

zone protejate;

constituirea unor rezervaţii arheologice, chiar fără vestigii vizibile la suprafaţă sau sub

apă, pentru conservarea unor mărturii materiale care să poată fi studiate de către generaţiile

viitoare;

109

obligaţia pentru descoperitor de a semnala autorităţilor competente descoperirea

întâmplătoare a unor elemente ale patrimoniului arheologic şi de a le pune la dispoziţie pentru

examinare.

Articolul 3

În vederea ocrotirii patrimoniului arheologic şi pentru garantarea semnificaţiei ştiinţifice

a operaţiunilor de cercetare arheologică, fiecare Parte se angajează:

1. să instituie proceduri de autorizare şi de control al săpăturilor şi al altor

activităţi arheologice, în scopul:

a. de a preveni orice săpătură sau deplasare ilicită a unor elemente ale patrimoniului

arheologic;

b de a asigura întreprinderea săpăturilor şi a prospecţiunilor arheologice într-o manieră

ştiinţifică şi sub rezerva:

- folosirii unor metode de investigaţie nedistructive, ori de câte ori este

posibil;

- ca elementele patrimoniului arheologic să nu fie exhumate în timpul

săpăturilor sau lăsate expuse în timpul sau după efectuarea acestora, fără luarea unor măsuri

corespunzătoare pentru prezervarea, conservarea şi gestiunea lor.

2. să vegheze ca săpăturile şi alte tehnici potenţial distructive să nu fie practicate decât de

către persoane calificate şi abilitate în acest scop;

3. să supună unei autorizări prealabile specifice, în cazurile prevăzute de legislaţia internă

a fiecărui Stat, folosirea detectoarelor de metale sau a altor echipamente de detecţie sau procedee

de cercetare arheologică.

Articolul 4

Fiecare Parte se angajează să aplice măsuri de protecţie fizică a patrimoniului arheologic,

care să prevadă, în funcţie de împrejurări:

1) achiziţionarea sau protejarea prin alte mijloace corespunzătoare, de către

autorităţile publice, a spaţiilor destinate constituirii unor rezervaţii arheologice;

2) conservarea şi întreţinerea patrimoniului arheologic, de preferinţă pe locul lui de

origine;

3) amenajarea unor depozite corespunzătoare pentru vestigiile arheologice deplasate

de la locul lor de origine.

110

Conservarea integrată a patrimoniului arheologic

Articolul 5

Fiecare Parte se angajează:

1 să încerce concilierea şi articularea cerinţelor specifice ale arheologiei şi, respectiv, ale

amenajării teritoriului, urmărind ca arheologii să participe la:

a. elaborarea politicilor de planificare, în vederea stabilirii unor

strategii echilibrate de protecţie, conservare şi punere în valoare ale siturilor ce prezintă un

interes arheologic;

b. derularea programelor de amenajare în diversele lor faze;

2. să asigure consultări sistematice dintre arheologi, urbanişti şi specialişti în amenajarea

teritoriului, pentru a permite:

a. modificarea planurilor de amenajare susceptibile de a altera patrimoniul arheologic;

b. acordarea timpului şi a mijloacelor necesare efectuării unui studiu ştiinţific

corespunzător asupra sitului, cu publicarea rezultatelor;

3. să vegheze ca studiile de impact asupra mediului şi hotărârile ce rezultă din acestea să

ţină în întregime seama de siturile arheologice şi de contextul lor;

4. să prevadă, în cazurile în care elemente ale patrimoniului arheologic au fost găsite cu

ocazia unor lucrări de amenajare, şi când aceasta se dovedeşte posibil, conservarea in situ a

acestor elemente.

5. să facă astfel încât deschiderea pentru public a siturilor arheologice, îndeosebi

amenajările pentru primirea unui număr mare de vizitatori, să nu aducă prejudicii caracterului

arheologic şi ştiinţific al acestor situri şi al împrejurimilor lor.

Finanţarea cercetării şi a conservării arheologice

Articolul 6

Fiecare Parte se angajează:

1. să prevadă un sprijin material din partea autorităţilor publice naţionale, regionale sau

locale, pentru cercetarea arheologică, în funcţie de competenţele lor.

2. să sporească mijloacele materiale la dispoziţia arheologiei preventive:

a. dispunând măsuri corespunzătoare care să prevadă, în cazul marilor lucrări de

amenajare publice sau private, suportarea integrală, din fonduri provenind din sectorul public

111

sau, după caz, din sectorul privat al costurilor oricărei operaţiuni arheologice necesare, legate de

aceste lucrări.

b. incluzând în bugetele acestor lucrări, alături de studiile de impact impuse de

preocupările privind mediul şi amenajarea teritoriului, studiile şi prospecţiunile arheologice

prealabile, documentele ştiinţifice de sinteză, precum şi comunicările şi publicaţiile complete

asupra descoperirilor.

Colectarea şi difuzarea informaţiei ştiinţifice

Articolul 7

În vederea facilitării studiului şi a difuzării cunoştinţelor asupra descoperirilor

arheologice, fiecare Parte se angajează:

1. să realizeze şi să actualizeze anchetele, inventarele şi cartografia siturilor

arheologice din spaţiile supuse jurisdicţiei sale;

2. să adopte orice dispoziţii practice, în vederea obţinerii în urma operaţiunilor

arheologice a unui document ştiinţific de sinteză publicabil, prealabil necesarei difuzări integrale

a studiilor specializate.

Articolul 8

Fiecare Parte se angajează:

1. să faciliteze schimbul, pe plan naţional sau internaţional, de elemente ale

patrimoniului arheologic în scopuri ştiinţifice profesionale, dispunând, totodată, măsurile

necesare pentru ca această circulaţie să nu aducă în niciun fel prejudicii valorii culturale şi

ştiinţifice a acestor elemente;

2. să încurajeze schimburile de informaţii asupra cercetărilor arheologice şi săpăturilor în

curs de execuţie şi să contribuie la organizarea unor programe internaţionale de cercetare.

Sensibilizarea publicului

Articolul 9

Fiecare Parte se angajează:

1. să întreprindă acţiuni educative de natură a trezi şi a dezvolta în opinia publică

conştiinţa valorii patrimoniului arheologic, pentru cunoaşterea trecutului şi a pericolelor ce

ameninţă acest patrimoniu;

112

2. să promoveze accesul publicului la elementele importante ale patrimoniului său

arheologic, îndeosebi la situri şi să încurajeze expunerea publică a unor bunuri arheologice

selecţionate.

Prevenirea circulaţiei ilicite a elementelor patrimoniului arheologic

Articolul 10

Fiecare Parte se angajează:

1. să organizeze schimbul de informaţii dintre autorităţile publice competente şi

instituţiile ştiinţifice asupra săpăturilor ilicite constatate;

2. să aducă la cunoştinţa forurilor competente ale statului de origine, Parte la această

Convenţie (revizuită), orice ofertă suspectată de a proveni din săpături ilicite sau din deturnare

de la săpături oficiale, împreună cu toate precizările necesare relative la aceasta;

3. în ceea ce priveşte muzeele şi alte instituţii similare, a căror politică de achiziţii este

supusă controlului statului, să ia măsurile necesare pentru ca acestea să nu achiziţioneze

elemente de patrimoniu arheologic suspecte de a proveni din descoperiri necontrolate, din

săpături ilicite sau din deturnări din săpături oficiale.

4. pentru muzee şi alte instituţii similare, situate pe teritoriul unei Părţi, dar a căror

politică de achiziţii nu este supusă controlului statului:

a. să le transmită textul prezentei

Convenţii (revizuită);

b. să nu precupeţească niciun efort

pentru a asigura respectarea de către aceste muzee şi instituţii a principiilor formulate în

paragraful 3 de mai sus;

5. să restrângă, pe cât este cu putinţă, prin acţiuni educative, de informare, de vigilenţă şi

de cooperare, circulaţia elementelor patrimoniului arheologic provenind din descoperiri

necontrolate, din săpături ilicite sau din deturnări din săpături oficiale.

Articolul 11

Nicio prevedere a prezentei Convenţii (revizuită) nu aduce atingere tratatelor bilaterale

sau multilaterale care există sau vor putea exista între Părţi, cu privire la circulaţia ilicită a

elementelor de patrimoniu arheologic sau la restituirea lor proprietarului legitim.

Asistenţa tehnică şi ştiinţifică mutuală

113

Articolul 12

Părţile se angajează:

1. să îşi acorde reciproc asistenţă tehnică şi ştiinţifică constând în schimb de

experienţă şi de experţi în problemele relative la patrimoniul arheologic;

2. să favorizeze, în cadrul legislaţiilor naţionale de profil sau al acordurilor

internaţionale prin care sunt legate, schimburile de specialişti în conservarea patrimoniului

arheologic, inclusiv în domeniul educaţiei permanente.

Controlul aplicării Convenţiei (revizuite)

Articolul 13

În scopul aplicării prezentei Convenţii (revizuită), un comitet de experţi, instituit de către

Comitetul de miniştri al Consiliului Europei, în temeiul art. 17 al Statutului Consiliului Europei,

este împuternicit să urmărească aplicarea Convenţiei (revizuită) şi, între altele:

1. să supună periodic Comitetului de miniştri al Consiliului Europei un raport

privind situaţia politicilor de protecţie a patrimoniului arheologic în Statele contractante ale

Convenţiei (revizuită) şi aplicarea principiilor pe care aceasta le enunţă;

2. să propună Comitetului de miniştri al Consiliului Europei orice măsuri vizând

aplicarea prevederilor Convenţiei (revizuită), inclusiv în domeniul activităţi lor multilaterale în

materie de revizuire sau de amendare a Convenţiei (revizuite), precum şi în materie de informare

a publicului asupra obiectivelor Convenţiei (revizuită);

3. să facă recomandări Comitetului de miniştri al Consiliului Europei cu privire la

invitarea unor State nemembre ale Consiliului Europei de a adera la prezenta Convenţie

(revizuită).

Clauze finale

Articolul 14

1. Prezenta Convenţie (revizuită) este deschisă spre semnare de către Statele membre ale

Consiliului Europei şi alte State-părţi la Convenţia culturală europeană. Ea va fi supusă

ratificării, acceptării sau aprobării. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor

fi depuse la Secretarul general al Consiliului Europei.

114

2. Un Stat-parte la Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului arheologic,

semnată la Londra la 6 mai 1969, nu poate depune instrumentul său de ratificare, de acceptare

sau de aprobare, dacă nu a denunţat sus-menţionata Convenţie sau dacă nu o denunţă simultan.

3. Prezenta Convenţie (revizuită) va intra în vigoare la 6 luni de la data la care patru

State, dintre care cel puţin trei State membre ale Consiliului Europei, îşi vor fi exprimat

consimţământul de a fi legate prin această Convenţie (revizuită), conform prevederilor

paragrafelor precedente.

4. În cazul în care, în aplicarea celor două paragrafe precedente, efectele denunţării

Convenţiei din 6 mai 1969 şi intrarea în vigoare a prezentei Convenţii (revizuită) nu ar fi

simultane, un Stat contractant poate declara, la depunerea instrumentului său de ratificare, de

acceptare sau de aprobare, că va continua să aplice Convenţia din 6 mai 1969 până la intrarea în

vigoare a prezentei Convenţii (revizuită).

5. Prezenta Convenţie (revizuită) va intra în vigoare în oricare Stat semnatar, care îşi va fi

exprimat ulterior consimţământul de a se considera legat de prevederile ei, la 6 luni de la data

depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare sau de aprobare.

Articolul 15

1. După intrarea în vigoare a prezentei Convenţii (revizuită), Comitetul de miniştri al

Consiliului Europei va putea invita orice alt Stat nemembru al Consiliului Europei, precum şi

Comunitatea Economică Europeană să adere la prezenta Convenţie (revizuită) printr-o hotărâre

luată cu majoritatea de voturi prevăzută la art. 20, d) din Statutul Consiliului Europei şi cu

unanimitatea reprezentanţilor Statelor contractante, care au drept de reprezentare în Comitet.

2. Pentru orice Stat aderent sau pentru Comunitatea Economică Europeană, în cazul

aderării, Convenţia (revizuită) va intra în vigoare la 6 luni de la data depunerii instrumentului de

aderare la Secretarul general al Consiliului Europei.

Articolul 16

1. Orice Stat poate menţiona, cu ocazia semnării sau a depunerii instrumentului său de

ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare, teritoriul (teritoriile) în care se va aplica

prezenta Convenţie (revizuită).

2. Orice Stat poate extinde, în orice moment ulterior, printr-o declaraţie adresată

Secretarului general al Consiliului Europei, aplicarea prezentei Convenţii (revizuită) la orice alt

teritoriu menţionat în declaraţie. Convenţia (revizuită) va intra în vigoare, în privinţa acestui

teritoriu, la 6 luni de la data primirii declaraţiei de către Secretarul general.

115

3. Orice declaraţie făcută în temeiul celor două paragrafe precedente va putea fi retrasă,

în privinţa oricărui teritoriu menţionat în această declaraţie, printr-o notificare adresată

Secretarului general. Retragerea devine efectivă la 6 luni de la data primirii notificării de către

Secretarul general.

Articolul 17

1. Orice Parte poate denunţa, în orice moment prezenta Convenţie (revizuită), adresând o

notificare Secretarului general al Consiliului Europei.

2. Denunţarea devine efectivă la 6 luni de la data primirii notificării de către Secretarul

general.

Articolul 18

Secretarul general al Consiliului Europei va notifica Statelor membre ale Consiliului

Europei, celorlalte State-părţi la Convenţia culturală europeană, precum şi oricărui Stat sau

Comunităţii Economice Europene, care a aderat sau care a fost invitat să adere la prezenta

Convenţie (revizuită):

1. orice semnare;

2. depunerea oricărui instrument de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de

aderare;

3. orice dată de intrare în vigoare a acestei Convenţii (revizuită), în conformitate cu

prevederile art. 14, 15 şi 16;

4. orice alt act, notificare sau comunicare având legătură cu prezenta Convenţie

(revizuită).

Drept pentru care, subsemnaţii, legal autorizaţi în acest scop, au semnat prezenta

Convenţie (revizuită).

Întocmită la La Valetta, la 16 ianuarie 1992, în limbile franceză şi engleză, ambele texte

având aceeaşi valabilitate, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului

Europei. Secretarul general al Consiliului Europei va transmite copii autentificate fiecărui Stat

membru al Consiliului Europei, celorlalte State-părţi la Convenţia culturală europeană, precum şi

oricărui Stat nemembru sau Comunităţii Economice Europene, invitat să adere la prezenta

Convenţie (revizuită).

116

RAPORT EXPLICATIV A. Introducere Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului arheologic (versiunea revizuită)

reflectă evoluţia practicilor arheologice în Europa. Ea este chemată să înlocuiască Convenţia iniţială din 1969, introducând concepţii şi idei devenite practici curente. Convenţia revăzută este rezultatul unei experienţe de douăzeci de ani de aplicare a Convenţiei iniţiale şi conţine dispoziţii destinate să umple lacunele şi să consolideze cooperarea europeană.

a. Convenţia din 1969 Această Convenţie se referă în special la săpături şi la informaţiile obţinute cu ajutorul

lor. Ea a intrat în vigoare la 20 noiembrie 1970. Statele-părţi la această Convenţie sunt: Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Liechtenstein, Luxemburg, Malta, Portugalia, Spania, Suedia, Elveţia, Marea Britanie, Bulgaria, Sfântul Scaun, URSS şi Iugoslavia.

b. Recomandarea nr R (89) 5 În timp ce în anii ’60 săpăturile clandestine păreau a constitui principalul pericol pentru

patrimoniul arheologic, în anii ’80, marile proiecte de construcţie le preiau locul. A crescut numărul populaţiei, nivelul de viaţă, dar şi numărul şi complexitatea proiectelor: lucrările de proporţii (autostrăzi, metrouri şi căi ferate de înaltă viteză, reorganizarea vechilor centre urbane, parcări etc.) şi intervenţiile în natură (reîmpădurire, consolidarea solurilor etc.). Amploarea acestor lucrări crează riscuri pentru descoperirea şi protejarea patrimoniului arheologic, făcând să intervină un întreg arsenal juridic: legi specifice cu privire la materialul arheologic, legi generale ce se referă la patrimoniul cultural, la mediul înconjurător, urbanism, lucrările publice, autorizarea construcţiilor etc.

Recomandarea adoptată de către Comitetul miniştrilor al Cosiliului Europei se sprijină pe practicile utilizate pe parcursul mai multor ani şi preconizează: întocmirea inventarelor şi a bazelor de date pe care responsabilii de patrimoniul arheologic le vor putea pune la dispoziţia specialiştilor în amenajarea teritoriilor; crearea unor structuri administrative capabile să intervină în proiectele ce implică datele arheologice; adoptarea măsurilor legale şi administrative necesare pentru ca datele arhelogice să constituie o componentă esenţială a politicii urbanistice şi de amenajare; dezvoltarea tehnicelor noi pentru lucrările de proporţii mari; sensibilizarea publicului faţă de valoarea patrimoniului arheologic ca element major al identităţii culturale europene.

c. Revizuirea Convenţiei Comitetul restrâns de experţi al Consiliului Europei în probleme de arheologie şi

amenajare, în cadrul reuniunii sale din octombrie 1988, a estimat că, de la deschiderea pentru semnare a Convenţiei din 1969, problemele de conservare şi îmbogăţire ale patrimoniului arheologic european s-au schimbat considerabil şi se impunea deci revizuirea Convenţiei pentru a conferi textelor mai multă coerenţă şi amploare. Studiul Convenţiei realizat în cadrul acestei întruniri a evidenţiat schimbările majore care s-au produs în contextul ştiinţific şi economic al arheologiei. Săpăturile intensive au cedat progresiv locul unei serii de tehnici: prospectarea geofizică, exploatarea imaginilor de satelit, analizele de laborator. Astăzi, săpăturile nu mai sunt decât una din verigile lanţului de activităţi ştiinţifice din care se compune cercetarea arheologică. În afară de aceasta, publicul manifestă un interes sporit pentru trecut. Asistăm la o căutare a identităţii, drept fundamental al popoarelor ce poate fi realizat cu concursul arheologilor, specialişti capabili să interpreteze informaţia şi să ajute publicul să-şi regăsească patrimoniul.

Propunerea de a elabora o convenţie revăzută şi de a denunţa Convenţia din 1969 a fost susţinută de către Comitetul de conducere pentru conservarea integrată a patrimoniului istoric

117

(acr. fr. CDPH) şi aprobată de către Comitetul de miniştri. Această revizuire a fost preluată de Comitetul restrâns de experţi pentru arheologie şi amenajare.

Activitatea Comitetului restrâns de experţi pentru arheologie şi amenajare s-a desfăşurat începând cu iunie 1990 în cadrul programului Comitetului pentru patrimoniul cultural (acr. fr. CC-PAT), care a urmat, în 1990, Comitetului de conducere pentru conservarea integrată a patrimoniului istoric. La 26 iunie 1991, după examinarea şi aprobarea de către Comitetul pentru patrimoniul cultural, proectul de Convenţie a fost prezentat Comitetului de miniştri, care l-a adoptat la cea de a 465-ea reuniune a Delegaţilor miniştrilor.

Convenţia a fost deschisă pentru semnarea de către Statele membre pe 16 ianuarie 1992, la Malta, în cadrul celei de a treia Conferinţe europene a miniştrilor responsabili de patrimoniul cultural.

B. Comentariu asupra articolelor Convenţiei revăzute Preambul Preambulul este extrem de util la interpretarea Convenţiei revăzute. El o plasează în

cadrul activităţilor Consiliului Europei cu privire la patrimoniul cultural începute odată cu intrarea în vigoare a Convenţiei culturale europene. Adunarea parlamentară, spre exemplu, a adoptat o serie de recomandări privind patrimoniul cultural subacvatic, utilizarea detectoarelor de metale şi circulaţia operelor de artă.

Preambulul subliniază, de asemenea, problemele cu care se confruntă conservarea patrimoniului arheologic în zonele geografice destinate marilor proiecte de amenajare. Aceste proiecte, indiferent dacă vizează reorganizarea zonelor amenajate cu construcţii sau exploatarea terenurilor înţelenite, exercită adeseori un impact serios asupra patrimoniului care rămâne a fi „un element esenţial pentru cunoaşterea istoriei civilizaţiei”. În încheiere, preambulul subliniază necesitatea unei acţiuni comune a Statelor europene.

Articolul 1 Convenţia revizuită îşi propune să scoată în evidenţă importanţa ştiinţifică a

patrimoniului arheologic. În trecut, siturile şi monumentele arheologice erau cercetate în speranţa de a găsi obiecte ce urmau a fi plasate în muzeie şi galerii de artă. Până în ziua de azi, mulţi privesc acest patrimoniu ca pe o sursă de profit comercial. Statele trebuie să împiedice aceste practici. Convenţia revizuită îşi propune deci acelaşi scop ca şi Carta pentru protecţia şi amenajarea patrimoniului arheologic, elaborată de Consiliul internaţional pentru situri (şi numită în continuare Carta ICOMOS, în engleză „International Council of Monuments and Sites”), care postulează următorul fapt: «cunoaşterea arheologică e fondată în principal pe studiul ştiinţific al patrimoniului arheologic», săpăturile constituind o soluţie extremă în acest gen de cercetări. Sensul afirmaţiei de mai sus nu este că patrimoniul trebuie să rămână neatins, ci faptul că, graţie tehnicilor ştiinţifice, destructive sau nu, patrimoniul poate să ne edifice asupra evoluţiei umanităţii în Europa şi să constituie o „sursă a memoriei colective europene”.

Convenţia revizuită începe cu o definiţie generală, a cărei principii de bază le regăsim în convenţia din 1969, dar care a fost perfecţionată în Convenţia revăzută. Cuvintele „elemente ale patrimoniului arheologic” subliniază că nu doar obiectele au importanţă. Orice mărturie capabilă să limpezească trecutul umanităţii este importantă, indiferent de natura ei. Dacă această mărturie corespunde criteriilor expuse în paragraful 2, ea constituie un element al patrimoniului arheologic. Există trei criterii: în primul rând, trebuie să fie vorba de ceva, fie şi de o urmă, care să ne fi parvenit din trecutul umanităţii; în al doilea rând, acest element trebuie să contribuie efectiv la cunoaşterea istoriei umanităţii şi a relaţiilor sale cu mediul înconjurător; în la treilea rând, acest element trebuie să provină dintr-un studiu cu caracter arheologic sau să fie rezultatul unor căutări sistematice. Paragraful 3 dă exemple de elemente care se înscriu în patrimoniul arheologic. E important să subliniem că această listă nu este exhaustivă, ea enumeră categoriile patrimoniului care acoperă o serie mare de bunuri, incluzând, spre exemplu, atât siturile funerare, cât şi fortificaţiile urbane.

118

Acelaşi paragraf subliniază faptul că, în general, contextul acestor elemente are pentru patrimoniul arheologic aceeşi importanţă precum elementele înseşi. Scoase din contextul lor, obiectele pierd în multe cazuri orice valoare ştiinţifică. De altfel, urmele lăsate de cercetările arheologice au deseori tot atâta importanţă ca şi obiectele găsite, şi definiţia precizează acest lucru. Spre exemplu, se poate întâmpla ca o structură de lemn să nu lase altă urmă decât o decolorare a solului, dar un cercetător avizat poate deduce de aici multe informaţii utile. Tipul cercetărilor arheologice nu este precizat în Convenţia revizuită. În mod firesc, ne gândim imediat la săpături, dar acestea nu sunt decât ultimul stadiu al cercetărilor. Este bine ca lucrările să înceapă prin realizarea unui releveu şi să continue prin aplicarea tehnicilor non-destructive şi a prelevării de mostre înainte de a se ajunge la săpături.

Lista elementelor enumerate în paragraful 3 arată că ele fac parte din patrimoniul, arheologic indiferent de amplasarea lor terestră sau subacvatică. În privinţa celui de al treilea criteriu din paragraful 2, se cuvine să precizăm că elementul ce ne informează asupra trecutului umanităţii trebuie să se afle în zona teritorială a unui stat. În fond, n-am făcut decât să menţionăm un fapt inerent oricărei convenţii internaţionale. În această ordine de idei, reamintim că zona teritorială a unui Stat depinde de acest Stat şi de aici decurg mai multe posibilităţi. Zona teritorială poate să cuprindă zona teritorială maritimă, zona învecinată cu ea, platoul continental, zona economică sau o zonă de protecţie culturală. Unele State membre ale Consiliului Europei îşi limitează jurisdicţia la epavele din apele teritoriale. Altele o extind asupra platoului continental. Convenţia revizuită recunoaşte aceste diferenţe, fără a se pronunţa în favoarea uneia sau alteia.

Articolul 2 Exigenţa principală a acestui articol este ca Statele să instituie un sistem juridic de protecţie al patrimoniului arheologic. Toate Statele membre ale Consiliului Europei posedă, desigur, un mecanism de acest gen, dar natura sa şi protecţia pe care o asigură diferă considerabil. Articolul conţine, deci, unele dispoziţii ce urmează a fi incluse în legislaţiile respective.

Prima dispoziţie stipulează inventarierea patrimoniului arheologic şi clasificarea monumentelor şi a zonelor protejate. Acestea sunt elemente esenţiale ale planificării, deoarece ele permit să se ţină cont de patrimoniul arheologic la stadiul formării proiectelor. Inventarierea este, deci, extrem de importantă. Odată descoperite, obiectele vor fi trecute într-un inventar împreună cu terenurile de unde provin. Aceasta uşurează difuzarea descrierii şi găsirea unui obiect furat. Clasificarea monumentelor şi a zonelor protejate este utilă atunci când nu se cunoaşte întinderea unui sit sau a unui monument. Convenţia revizuită nu precizează dimensiunile zonei protejate sau activităţile interzise în ea. Este de competenţa Statului să decidă în funcţie de circumstanţe şi de situri.

Rezervaţiile arheologice sunt supuse unor restricţii care protejează patrimoniul arheologic aflat în limitele lor. Recomandarea făcută de UNESCO la 19 noiembrie 1968 cu privire la conservarea bunurilor culturale puse în pericol de lucrările publice sau private declară în articolul 24.a că „rezervaţiile arheologice ar tebui să constituie obiectul măsurilor de clasificare sau de protecţie şi, eventual, de achiziţionare imobiliară făcând posibilă efectuarea unor săpături minuţioase şi conservarea vestigiilor descoperite”. Scopul articolului 2 al Convenţiei revizuite este să asigure conservarea patrimoniului, astfel încât generaţiile viitoare să poată beneficia de el. Acest articol trebuie privit în relaţie cu articolul 4, paragraful i. Crearea rezervaţiilor nu presupune interzicerea oricărei utilizări a terenurilor. În mod normal, aceasta înseamnă că lucrările care afectează grav solul sunt interzise sau necesită permisiunea autorităţilor competente. Orice săpături trebuie să facă obiectul unei examinări riguroase ce ar ţine cont de obiectivele ştiinţifice.

Autorul unei descoperiri întâmplătoare este obligat s-o semnaleze autorităţilor sus-menţionate. Această dispoziţie nu vizează proprietatea asupra bunului. Descoperirea nu va fi doar declarată în ordinea prescrisă de lege, ci şi va fi supusă examinării pentru a figura în inventarul sus-numit şi pentru ca valoarea ei ştiinţifică să fie fructificată.

119

Totuşi, un Stat poate să nu impună declararea descoperirii, dacă nu este vorba de materiale preţioase sau de situri deja clasate.

Articolul 3 Articolul 3, paragraful i, cere tuturor Statelor-părţi la Convenţia revizuită să reglementeze modul de efectuare a activităţilor arheologice pe terenurile publice sau private. Practica mondială presupune obţinerea unei autorizări speciale de către persoana ce doreşte să realizeze aceste lucrări.

Această autorizare stabileşte modalităţile de control asupra lucrărilor. Scopul ei este de a limita la strictul necesar daunele pricinuite patrimoniului arheologic în interesul cercetării ştiinţifice. Săpăturile ce nu-şi propun alt scop decât extragerea metalelor sau obiectelor preţioase sunt interzise. Articolul 3, paragraful i, precizează că procedura în cauză se aplică atât Statului, cât şi arheologilor particulari. Serviciile Statului vor respecta, de asemenea, această procedură. În afară de aceasta, articolul subliniază că săpăturile trebuie considerate drept o soluţie extremă şi nu drept normă în cercetarea arheologică. Carta ICOMOS recomandă aplicarea, în măsura posibilităţilor, a tehnicilor non-destructive.

Odată expus, patrimoniul începe să se degradeze. Viteza degradării depinde de materialele expuse şi de gradul de expunere. Majoritatea funcţionarilor responsabili de conseravarea patrimoniului arheologic consideră efectuarea unor săpături nepregătite din punct de vedere al conservării drept un act de vandalism. În consecinţă, atunci când săpăturile sunt necesare pentru a rezolva o problemă ştiinţifică, trebuie prevăzute mijloace de conservare şi întocmit un plan de gestionare a descoperirilor şi a ceea ce rămâne din sit. Obiectele vor fi curăţate şi înmagazinate astfel încât să servească şi generaţiilor viitoare de cercetători. Cu alte cuvinte, este necesar să se creeze un depozit în care ar fi disponibilă şi o bază de date cu privire la săpături şi la descoperiri. Situl poate conţine materiale ce nu vor fi extrase cu ocazia primelor săpături; în acest caz, locul trebuie acoperit şi conservat. Articolul 3, paragraful i, al Convenţiei revizuite cere ca regimul impus de Stat activităţilor arheologice să ţină cont de aceste aspecte. Acest articol trebuie privit în relaţie cu articolul 4.

Articolul 3, paragraful ii, cere ca tehnicile destructive să nu fie aplicate decât de persoane calificate şi autorizate în mod special, ceea ce nu înseamnă că la săpături nu pot participa şi alte persoane. Acestea din urmă vor fi doar plasate sub supravegherea unei persoane calificate, responsabile de săpături. De altfel, amatorii, prin participarea lor la săpături, au contribuit considerabil la dobândirea de noi cunoştinţe în domeniu.

Articolul 3, paragraful iii, obligă Părţile să nu permită utilizarea detectoarelor de metale fără autorizaţia sau înregistrarea corespunzătoare. Această obligaţie se aplică în primul rând cazurilor prevăzute de dreptul intern. În al doilea rând, autorizarea prealabilă pentru utilizarea „detectoarelor de metale şi a altor tehnici de detectare” se aplică cercetării arheologice.

Recurgerea abuzivă la detectoarele de metale conduce la o deteriorare considerabilă a patrimoniului arheologic. Astfel, atunci când un obiect este reperat de un detector, dorinţa de a-l extrage devine irezistibilă. Nu există mijloc de a şti a priori dacă obiectul va avea o mare valoare arheologică sau va fi un rebut al secolului al XX-lea. În primul şi în al doilea caz, solul va fi răvăşit, iar orice urmă nemetalică va fi distrusă. Această dispoziţie priveşte căutarea obiectelor arheologice pe terenurile publice şi private. Expresia „şi alte echipamente de detectare” vizează aparatele cu aceeaşi destinaţie ca instalaţiile ultra-sonore şi radarele.

Articolul 4 În timp ce articolele 2 şi 3, paragrafele i, prevăd dispoziţii cu privire la implementarea unor sisteme juridice şi administrative capabile să protejeze rezervaţiile arheologice şi să conserveze, şi să valorifice siturile şi obiectele extrase, articolul 4 obligă Statul să ia măsuri de protejare fizică în acest domeniu. În ciuda expresiei „în funcţie de circumstanţe”, acest articol obligă Statul să acorde resurse fiscale şi umane pentru sarcinile preconizate. Datoria Statului este să se asigure că autorităţile publice înţeleg necesitatea de a crea rezervaţii arheologice şi de a lua măsurile corespunzătoare. Aceasta este o obligaţie permanentă, căci crearea unei rezervaţii nu este altceva decât prima fază a unui lung proces de întreţinere.

120

În paragraful i al articolului 4, expresia „protejarea prin alte mijloace corespunzătoare” vizează aplicarea măsurilor de planificare fizică şi de amenajare.

Articolul 5 Acest articol expune ideile şi practicile contemporane privind relaţiile între proiectele de amenajare şi protejarea patrimoniului arheologic.

Statul este obligat să asigure participarea arheologilor la procesul de planificare şi să vegheze ca arheologii, urbaniştii şi specialiştii în amenajarea teritoriilor să întreţină o colaborare strânsă, în scopul protejării siturilor arheologice şi a cadrului lor. Doar în acest mod siturile cunoscute sau ipotetice pot fi luate în consideraţie la elaborarea proiectelor de construcţie. Este uşor să se intervină la stadiul de planificare, deoarece mai târziu pierderea de timp şi de bani va fi mult mai importantă. Dispoziţiile articolului 7 sunt foarte pertinente în acest sens. Doar ţinerea la zi a releveurilor, inventarelor şi a hărţilor siturilor arheologice permite o veritabilă colaborare.

În unele cazuri, decizia de a lansa un proiect poate fi luată chiar dacă prejudiciază un aspect oarecare al patrimoniului arheologic. Carta ICOMOS stipulează că, în asemenea cazuri, săpăturile devin obligatorii. Articolul 5, paragraful ii. b, formulează acest principiu şi cere Statului să petreacă consultaţiile astfel încât să rezerveze timpul necesar pentru „o cercetare ştiinţifică corespunzatoare a sitului” şi pentru alocarea fondurilor de rigoare. Sursele acestor fonduri sunt indicate în articolul 6.

Fireşte, un sit poate fi descoperit şi în timpul lucrărilor de amenajare. Articolul 5, paragraful iv, recomandă conservarea in situ, în măsura posibilităţilor, în funcţie de natura sitului sau a lucrărilor de amenajare. Se pot, spre exemplu, efectua săpăturile, pentru a acoperi apoi vestigiile, astfel încât să se poată construi deasupra. Situl a fost înregistrat şi se va afla la dispoziţia cercetătorilor viitori. În alte cazuri, e posibil să se construiască în jurul sitului lăsând locul săpăturilor descoperit şi la dispoziţia publicului. În această privinţă, paragraful v subliniază încă o dată valoarea ştiinţifică a siturilor arheologice.

Articolul 5, paragraful v, recunoaşte dreptul publicului de a avea acces la siturile arheologice, drept care nu trebuie să se exercite în dauna valorii arheologice şi ştiinţifice a acestor situri şi a ambianţei lor. Dispoziţiile luate în favoarea publicului vor ţine cont de aceasta.

Construcţiile nu trebuie să altereze peisajul, şi nici situaţia sitului, modificând cursurile de apă, regimul vânturilor, pătrunderea luminii solare etc.

Articolul 6 Acest articol se ocupă de sprijinul financiar acordat cercetărilor arheologice. Organizarea acestor cercetări şi administrarea lor diferă de la ţară la ţară. Articolul 6 ţine cont de aceasta când cere sprijin financiar din partea autorităţilor naţionale, regionale şi locale în funcţie de competenţele lor. Esenţial este că, în versiunea sa revăzută, Convenţia cere fiecărui Stat-parte să susţină financiar cercetările arheologice de orice nivel.

Paragraful ii al acestui articol este semnificativ, deoarece obligă responsabilii de proiectele de construcţie să finanţeze activităţile arheologice impuse de aceste proiecte. Această clauză apare în Recomandarea făcută de UNESCO la 19 noiembrie 1968 cu privire la protecţia bunurilor culturale puse în pericol de lucrările publice sau private, în Recomandarea nr R (89) 5 a Consiliului Europei şi în Carta ICOMOS. Conform Convenţiei revizuite, patrimoniul arheologic este „o sursă a memoriei colective europene»” iar în termenii Cartei ICOMOS - el este „comun întregii societăţi umane”. Patrimoniul arheologic trebuie protejat, dar costul acestei protecţii nu trebuie să cadă în sarcina publicului, dacă el este dictat de un profit important pentru interesele private. Beneficiarii lucrărilor de construcţie vor participa, deci, la protecţia locurilor pe care activitatea lor le-a afectat.

În acelaşi mod în care le incumbă obligaţia de a studia impactul proiectului asupra mediului, marile lucrări publice sau private vor prevedea în bugetul lor şi cheltuielile legate de întocmirea releveurilor şi de înregistrarea minuţioasă a descoperirilor.

În consecinţă, se cer luate măsuri ce ar permite realizarea săpăturilor arheologice în conformitate cu articolul 5, şi astfel încât costul lor să fie asumat în întregime de autorităţile publice sau de persoanele particulare, în funcţie de circumstanţe. Acest cost include întocmirea

121

releveului complet şi mediatizarea cercetărilor, şi anume, a etapelor lucrărilor, chiar şi a celor posterioare săpăturilor. În consecinţă, bugetul trebuie să prevadă mijloacele necesare pentru crearea bazelor de date şi valorificarea acestora în scopul de a preciza natura studiilor ce vor fi întreprinse. Urmează apoi faza procesării datelor care va începe cu arhivarea cercetărilor şi stabilirea unor cataloage şi raporturi detaliate cu privire la lucrările de stratigrafie, obiectele descoperite şi locurile unde ele au fost găsite. În sfârşit, documentarea cu privire la arhivele cercetării trebuie să se încheie prin întocmirea unui raport.

Articolul 7 Necesitatea de a aduce la zi releveurile, inventarele şi hărţile siturilor arheologice, stipulată de articolul 7, paragraful i, a fost deja ilustrată în articolul 5. Lansarea proiectelor de amenajare este imposibilă fără a dispune de aceste informaţii. Este vorba de recurgerea la acţiuni preventive.

După cum declară Carta ICOMOS, săpăturile unui sit arheologic impun „necesitatea de a tria mărturiile ce urmează a fi reţinute şi păstrate, cu riscul de a pierde alte informaţii şi poate chiar de a distruge monumentul în întregime”. Situl nu poate fi niciodată reconstruit cu adevărat în totalitatea sa. Cum săpăturile nu pot avea decât un scop ştiinţific, conducătorul lor este cel căruia îi revine sarcina de a difuza informaţiile obţinute.

Difuzarea informaţiilor este indispensabilă, în egală măsură, şi pentru realizarea altor obiective ale acestei Convenţii, cum ar fi sensibilizarea publicului, prevăzută de articolul 9.

În mod normal, informaţiile sunt furnizate prin publicarea rezultatelor, dar aceasta are loc la mult timp după încheierea săpăturilor arheologice. Într-adevăr, această muncă implică numeroşi specialişti a căror contribuţii urmează a fi combinate şi analizate. Articolul nu impune publicarea imediată, dar cere Statelor să ia „toate măsurile utile” pentru a publica, la început, o sinteză ştiinţifică sau un raport preliminar despre intervenţia arheologică, apoi, un studiu definitiv şi complet. Prima măsură constă în a comunica descoperirile făcute în timpul lucrărilor, a doua, în a da o analiză comparativă a rezultatelor.

Articolul 8 Acest articol se ocupă de difuzarea informaţiilor provenite din cercetarea patrimoniului arheologic. Prima metodă constă în schimbul de elemente ale patrimoniului arheologic pe care Statele îl vor facilita. Aceasta poate fi important în mai multe privinţe. Obiectele găsite ajută la formarea viitorilor arheologi şi a altor specialişti. Schimburile permit, de asemenea, ca elementele patrimoniului arheologic să fie supuse unui examen ştiinţific mai aprofundat chiar decât cel efectuat cu ajutorul unor echipamente costisitoare şi rare. Aceste schimburi între arheologi şi instituţiile de cercetare ştiinţifică sunt, deci de o importanţă vitală pentru arheologie. Ţine de datoria Statului ca obstacolele ce împiedică aceste schimburi naţionale şi internaţionale să fie înlăturate. Prezentul articol obligă Statul să ia măsuri pentru instaurarea unui climat propice acestor schimburi, de exemplu prin încheierea unor înţelegeri bilaterale şi prin stabilirea procedurilor care le facilitează.

Al doilea aspect al difuzării este angajamentul din partea Statului de a facilita schimbul de informaţii cu privire la cercetările şi săpăturile arheologice în curs de desfăşurare. Or, o descoperire făcută pe teritoriul unui Stat e deseori extrem de importantă pentru cercetările din alt Stat. De asemenea, dispoziţia a doua din articolul 8, paragraful ii, care prevede organizarea unor programe internaţionale de cercetare, va încuraja colaborarea menită să rezolve problemele ştiinţifice cu care se confruntă diferite State.

Articolul 9 Articolul 9, paragraful i, priveşte problema crucială a sensibilizării publicului. Orice cercetare arheologică este benefică pentru public, deoarece explică originea oamenilor şi a felului lor de a fi. Această muncă ne face cunoscută istoria şi pune în lumină realizările civilizaţiilor trecute. De mult timp deja, publicul îşi manifestă interesul pentru domeniul dat. Acest interes trebuie menţinut şi amplificat nu doar pentru sensibilizarea şi informarea publicului, ci şi deoarece el contribuie la o mai bună protejare a patrimoniului arheologic. O societate conştientă de valoarea patrimoniului său este mai puţin dispusă să-i cauzeze daune şi să-l distrugă. Mai mult chiar, ea este gata să consacre o parte din resursele sale cercetării acestui patrimoniu.

122

Pentru o mai bună apreciere a valorii patrimoniului arheologic, publicul trebuie să aibă acces la situri şi la obiectele descoperite. Aceasta este extrem de important pentru procesul educativ şi pentru înţelegerea originilor şi a evoluţiei societăţilor moderne. Carta ICOMOS stipulează că «informaţia şi forma ei de prezentare trebuie concepute pentru o interpretare accesibilă a stării actuale a cunoştinţelor şi, deci, trebuie revăzute frecvent pentru a se ţine cont de diversele maniere de a aborda înţelegerea trecutului».

După ce s-a afirmat că publicul are dreptul de acces la trecutul său prin intermediul patrimoniului arheologic, trebuie să recunoaştem că, în anumite circumstanţe, acest drept de acces trebuie să-i fie refuzat în scopul protejării patrimoniului. Astfel, unele grote ce conţin picturi rupestre preistorice au fost închise, deoarece prezenţa publicului făcea să crească în mod periculos umiditatea şi cantitatea bacteriilor. În cazurile cînd accesul trebuie interzis, vor fi găsite alte modalităţi de prezentare a siturilor, de exemplu reproducerea lor în mărime naturală sau prin alte mijloace de comunicare.

Articolul 10 Acest articol obligă Statele părţi la convenţia revăzută să prevină circulaţia ilicită a elementelor patrimoniului arheologic. Prin «circulaţie ilicită» se înţelege comerţul cu obiecte ce provin din săpăturile ilicite sau din cele realizate ilegal în cadrul săpăturilor oficiale. Prima categorie de săpături contravin procedurii stabilite de articolul 3, paragraful i. Săpăturile oficiale sînt cele ce au fost autorizate în mod corespunzător. Sustragerea elementelor patrimoniului arheologic nu poate fi împiedicată în aceste situri decît printr-o supraveghere foarte strictă a personalului. Nici în cazul acesta protecţia nu ar fi totală. Valoarea venală a multor obiecte găsite în Europa este atît de mare, încît tentaţia de a neglija sancţiunile devine irezistibilă. Cea mai bună armă pentru combaterea acestui gen de activităţi este educaţia publicului, în special arătîndu-i-se că, prin separarea obiectului de contextul său, se distruge valoarea sa ştiinţifică şi este prejudiciat situl de unde acesta provine. Pentru a lupta contra circulaţiei ilicite a obiectelor, Statele pot să coopereze informîndu-se reciproc despre apariţia obiectelor suspecte pe piaţă.

În aceste condiţii, articolul 10 cere Statelor să întreţină un schimb de informaţii cu privire la săpăturile ilicite. Strîngînd aceste informaţii, Statul trebuie să aplice legile referitoare la respectarea vieţii private şi să se oblige să informeze celelalte State membre despre obiectele suspectate de a fi provenit din săpături ilicite sau de a fi fost sustrase în timpul săpăturilor oficiale. Aceste constrîngeri nu obligă Statul să ia măsuri speciale pentru a se informa asupra săpăturilor ilicite sau a ofertelor suspecte. Statul va lua măsurile susmenţionate doar în cazul cînd săpăturile sau ofertele respective îi sînt cunoscute.

Restricţia ce limitează aplicarea articolului 10, paragraful iii, figurează în codurile deontologice şi în statuturile a numeroase muzee. În Codul său de etică profesională adoptat în 1986, Consiliul internaţional al muzeelor stipulează că un muzeu nu trebuie să procure obiecte «despre care se bănuieşte că descoperirea lor a condus recent la o distrugere sau o prejudiciere nejustificată ştiinţific sau intenţionată a monumentelor sau siturilor arheologice; acelaşi lucru este valabil dacă proprietarul sau ocupantul terenului, autorităţile juridice sau publice competente, n-au fost informaţi despre descoperire» (paragraful 3.2). În numeroase State această practică a foat adoptată de către muzeele private şi publice. Prin urmare, obligaţia ce-i revine Statului în virtutea articolului 10, paragrafele iii şi iv, va încuraja aceste practici şi va constrînge instituţiile care încă nu şi-au format o atitudine în această privinţă să-şi reconsidere punctul de vedere.

Pe parcursul elaborării convenţiei revăzute, unele delegaţii au observat că se poate întîmpla ca muzeele să achiziţioneze obiecte provenind din săpături ilicite pentru a împiedica distrugerea lor. De asemenea, s-a convenit că dispoziţiile articolului 10 nu au o putere retroactivă.

Articolul 11 Principalele probleme juridice şi practice care urmează să fie depăşite pentru a împiedica traficul ilicit al elementelor patrimoniului cultural au un caracter complex. Ele depăşesc cadrul unei convenţii care vizează în principal siturile şi cercetarea arheologică.

123

Acesta este motivul pentru care, în articolul 11, convenţia declară că nici una dintre dispoziţiile sale nu afectează funcţionarea tratatelor bilaterale sau multilaterale existente sau care ar putea fi încheiate între Părţi. Cu alte cuvinte, această convenţie nu poate servi pentru interpretarea, restrîngerea sau extinderea acestor tratate.

La momentul deschiderii pentru semnare a convenţiei revăzute, în domeniu funcţiona Convenţia europeană pentru infracţiunile legate de bunurile culturale pregătită de Consiliul Europei şi deschisă pentru semnare în 1985. O altă convenţie importantă este cea adoptată de Unesco cu privire la măsurile ce urmează a fi luate pentru a interzice şi a împiedica importarea, exportarea şi transferul de proprietate ilicită a bunurilor culturale (Paris, 14 noiembrie 1970). În aprile 1991, 69 de State erau semnatare ale acestei convenţii, printre care State membre ale Consiliului Europei - Cipru, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria, Italia, Portugalia, Spania şi Turcia. Din cinci State ce se bucurau de statutul de invitate speciale ale Consiliului Europei, trei - Bulgaria, Polonia şi Iugoslavia - sînt State părţi la Convenţia adoptată de UNESCO în 1970.

Statele Europei centrale şi de est pot fi semnatare ale Acordului între Statele socialiste cu privire la cooperarea şi ajutorul reciproc în ce priveşte păstrarea şi restituirea bunurilor culturale transportate ilegal peste frontiere (1986).

În momentul deschiderii pentru semnare a prezentei convenţii revăzute, în curs de examinare se mai aflau şi alte proiecte de acorduri internaţionale.

Articolul 12 Dispoziţiile cu privire la asistenţa tehnică constituie unul din mijloacele eficace pe care Statele le pot aplica prin eforturi comune în scopul conservării patrimoniului arheologic.

Paragraful ii al articolului 12 se ocupă de evoluţia preconizată în domeniul schimburilor de specialişti şi meşteşugari antrenaţi în conservarea patrimoniului arheologic. Articolul vizează în special pe responsabilii de instruirea în aceste sectoare. Carta ICOMOS a subliniat că «în gestiunea patrimoniului arheologic, toate disciplinele trebuie să atingă un înalt nivel universitar. Deci, unul din principalele obiective ale politicii de educaţie din toate ţările trebuie să fie formarea unui număr suficient de profesionişti în domeniul dat». Specialiştii menţionaţi mai sus nu sînt doar arheologii şi persoanele implicate direct în interpretarea datelor, dar şi persoanele care se ocupă de prezentarea siturilor în faţa publicului.

Posibilităţile oferite de instruirea profesională în cîmpul muncii par a fi propice pentru o mobilitate ocazională sau prelungită a categoriilor susmenţionate. Eventuale schimbări pot fi introduse în reglementările naţionale sau regionale cu privire la instruirea profesională în cîmpul muncii. În afara stagierilor, regulamentele profesionale vor prevedea, dacă dispoziţiile respective nu există încă, primirea specialiştilor care doresc să-şi practice meseria sau profesia în altă ţară decît cea de unde sînt originari.

Articolul 13 Pentru a supraveghea aplicarea cît mai eficientă a convenţiei revăzute, va fi instituit un comitet. Convenţia pentru protecţia patrimoniului arhitectural al Europei (1985) prevedea un comitet similar.

Comitetul va elabora periodic un raport pentru Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei cu privire la starea politicii de conservare a patrimoniului arheologic în Statele părţi la convenţie.

În sarcina comitetului va mai intra să propună Comitetului Miniştrilor măsuri menite să faciliteze aplicarea convenţiei revăzute. Aceste măsuri se vor prezenta sub forma unor recomandări adresate Statelor membre, recomandări privind programul de lucru interguvernamental al Consiliului Europei sau cooperarea internaţională multilaterală, informarea şi interesarea Statelor, autorităţilor locale şi a publicului european.

Comitetul este de asemenea însărcinat să facă recomandări Comitetului Miniştrilor cu privire la invitarea Statelor nemembre ale Consiliului Europei să adere la convenţia revăzută.

Articolele 14-18 Clauzele finale ce figurează în articolele 14-18 au fost concepute după modelul clauzelor finale ale convenţiilor şi acordurilor adoptate în cadrul Consiliului Europei.

124

Notă: Traducerea a fost efectuată după versiunea franceză de către colaboratorii Biroul de

Informare al Consiliului Europei din Republica Moldova

125

5. Codul european de bună practică:

„Arheologia şi proiectul urban”

Introducere

Consiliul Europei a fost creat în 1949 pentru a realiza o uniune strânsă între membrii săi,

cu rostul să salveze şi să promoveze idealurile şi principiile care sunt patrimoniul lor comun şi

pentru a favoriza progresul lor economic şi social.

Din anii ’60 încoace, Consiliul Europei se ocupă în mare măsură de protecţia şi punerea

în valoarea a patrimoniului cultural european. O serie de convenţii jalonează etapele lucrărilor

sale, şi anume Convenţia culturală europeană (Paris, 1954), Convenţia europeană pentru

protecţia patrimoniului arheologic (Londra 1969), Convenţia pentru salvarea patrimoniului

arhitectural al Europei (Granada, 1985), Convenţia europeană privind infracţiunile referitor la

bunurile culturale (Delphi, 1985), Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului arheologic

(revizuită, La Valetta, 1992).

Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului arheologic (revizuită, La

Valetta, 1992)

În timpul elaborării, în 1992, a Convenţiei europene (revizuită) pentru protecţia

patrimoniului arheologic, numită curent Convenţia de la Malta, Statele membre au reamintit că

patrimoniul arheologic este esenţial pentru cunoaşterea civilizaţiilor trecutului, dar că este în tot

mai mare măsură ameninţat.

Politicile de amenajare ale teritoriului şi de dezvoltarea culturală trebuiau să ia în

considerare necesitatea de a proteja acest patrimoniu arheologic. Intră în sarcinile Statelor

membre şi a tuturor ţărilor europene, s-a subliniat, să-şi asume această responsabilitate.

Confruntarea şi schimbul de experienţă era astfel înscrisă în programele de punere în valoare a

patrimoniului cultural, aprobate la Malta în 1992, unul dintre ele fiind în mod special axat pe

arheologie urbană. Acest program a început cu un raport ce privea situaţia arheologiei urbane în

diferite ţări europene, care la rândul său a condus la elaborarea prezentului cod de bună practică.

Arheologia şi oraşul de mâine

Tranziţia urbană s-a desăvârşit în toată Europa de mai multe decenii. Urbanizarea şi

126

creşterea populaţiei citadine au transformat profund trama urbană a oraşelor create înainte de

revoluţia industrială. Această transformare care s-a produs sub diferite forme şi în ritmuri variate

după zone, a fost însoţită aproape întotdeauna de distrugerea masivă şi fără consideraţie a

vestigiilor istoriei urbane.

Într-o epocă în care există tot mai mult tendinţa să se regândească politicile urbane, în

sensul de a se corecta greşelile trecutului şi de a termina “criza urbană” şi în care cei care

fasonează ţesătura urbană axează din nou intervenţiile lor asupra centrelor istorice, este mai mult

ca niciodată necesar să se recunoască importanţa trecutului în crearea oraşului de mâine.

Urbanismul este un proces complex, asociind la un proiect comun parteneri numeroşi:

- autorităţile publice şi urbaniştii;

- arhitecţii şi iniţiatorii;

- arheologi.

Doar o cooperare voluntară, strânsă şi permanentă între toţi actorii aceştia permite

obţinerea unor rezultate bune. Oraşul de mâine trebuie să mărturisească bogăţia sa istorică.

Nu ar trebui să se considere că ambele, creaţia şi conservarea, sunt în sine ireconciliabile.

Orice proiect urban trece la început în mod imperativ printr-un studiu arheologic sprijinit pe

documente scrise şi grafice. Un astfel de studiu nu are ca obiect doar să analizeze structura şi

evoluţia oraşului, ci şi să evalueze dezvoltarea socială şi culturală a acestuia.

Studiul se conjugă cu cel al tuturor activităţilor desfăşurate în oraş şi cu procesele care se

înrudeau: acesta este motivul pentru care arheologia are un loc normal de jucat în dinamica de

amenajare urbană.

Arheologia urbană ne arată în ce fel s-a dezvoltat oraşul pe tot parcursul istoriei sale şi

pune în lumină noţiuni ca gol şi plin, înăuntru-înafară, bogat-sărac, monumental-vernacular,

planificat-spontan, dens-dispersat etc., care sunt tot atâtea concepte comune arheologilor,

urbaniştilor, arhitecţilor şi iniţiatorilor.

Un studiu arheologic global al oraşului cercetează două dimensiuni fundamentale:

Prima relevă topografia urbană şi socială şi dezvoltarea lui până în zilele noastre.

Cea de a doua este de ordin economic şi acoperă examinarea tehnicilor antice, precum şi

dezvoltarea cercetării aplicate şi experimentale asupra materialelor şi conservării lor. Această

cercetare, strâns legată de progresul tehnicilor de restaurare are un impact direct asupra pieţei

muncii, în special pentru tineri.

Conservarea şi păstrarea vestigiilor arheologice fac, de asemenea, parte din procesul

urbanistic: graţie căutării novatoare în materie de amenajare şi de arhitectură, reafectarea lor

funcţională sau simbolică poate juca un rol în creaţia contemporană.

127

Conform Convenţiei de la Malta, este preferabil, în măsura posibilului, să se conserve in

situ vestigiile arheologice.

În materie de urbanism şi amenajare urbană, toate Părţile ar trebui să reflecteze la

posibilitatea de a lua măsuri proprii pentru atenuarea efectelor lucrărilor de amenajare

susceptibile să altereze depozitele şi vestigiile din sol (de exemplu, concepându-se fundaţii

speciale, sau evitând construirea de subsoluri). Aceste măsuri sunt preferabile săpăturilor, în

afara cazului când acestea sunt motivate de cercetări serioase şi precise, şi dacă cercetările sunt

finanţate integral. Decizia eventuală de a conserva vestigiile arheologice rămâne în seama

Comitetului Consiliului Europei. Important este ca toate Părţile să fie asociate dialogului care

duce la decizie.

Statutul codului de bună practică

Codul de bună practică a fost stabilit de un grup de experţi de pe lângă Comitetul

patrimoniului cultural al Consiliului Europei, investit cu un rol de consilier în ceea ce priveşte

nevoile arheologiei urbane. Codul a fost aprobat de Comitetul patrimoniului cultural în timpul

celei de a 15-a şedinţe plenare din 8-10 martie 2000.

Obiectivele codului de bună practică. Codul vizează să întărească protecţia

patrimoniului arheologic urban al Europei, uşurând cooperarea între urbanişti, arheologi şi

iniţiatori. Toţi sunt motivaţi de oraşul de mâine. După ce a subliniat domeniile conexe

urbanismului, iar Convenţia europeană revizuită pentru protecţia patrimoniului arheologic se

potriveşte în mod deosebit, Codul de bună practică prezintă numeroase sectoare în care o astfel

de cooperare între toţi partenerii la proiect poate fi stabilită cu uşurinţă.

Rolul autorităţilor publice şi ale urbaniştilor. Autorităţile publice şi urbaniştii vor nota

că pasajele cele mai semnificative ale Convenţiei europene pentru protecţia patrimoniului

arheologic (revizuită) sunt:

Valoarea patrimoniului arheologic urban pentru societate (1). Patrimoniul arheologic

urban are valoare pentru ansamblul societăţii. Acest patrimoniu este important în acelaşi timp

pentru locuitorii comunităţii şi pentru vizitatori (Convenţia pentru protecţia patrimoniului

arheologic, revizuită, Preambul şi art. 1).

Principiul conservării (2). În materie de urbanism, preferinţa ar trebui să fie dată, de

fiecare dată când este posibil, conservării vestigiilor arheologice importante in situ. Planurile de

amenajare susceptibile să altereze patrimoniul arheologic ar trebui să fie schimbate (art. 411 şi

art. 511a, IV).

128

Identitatea urbană (3). Patrimoniul arheologic poate contribui la identitatea oraşului şi la

evoluţia sa (Preambul şi art.1).

Topografia urbană (4). Structurile şi edificiile păstrate deasupra solului, la fel şi

topografia istorică a oraşului, care constituie componente importante de caracter urban ar trebui

să fie considerate ca elemente de patrimoniu arheologic (Preambul şi art.1).

Mărturie de neînlocuit a trecutului oraşului (5). Deciziile urbaniştilor pot avea efecte

iremediabile asupra patrimoniului arheologic. Odată distruse, vestigiile arheologice sunt pierdute

pentru totdeauna (Preambul).

Planuri de amenajare (6). Urbaniştii ar trebui să ţină cont de arheologie în lucrările lor,

tocmai când îşi elaborează planurile de amenajare urbană, alcătuiesc bugetul proiectelor şi

autorizează investitorilor privaţi să realizeze noi amenajări (art 5).

Sfatul arheologic potrivit (7). Înainte de a lua deciziile care afectează patrimoniul

arheologic, urbaniştii ar trebui să obţină o informaţie şi un sfat arheologic adecvat şi aplicat atât

de des cât este posibil asupra metodelor de investigare nedistructive (art. 2 şi 3).

Litigii (8). Măsuri potrivite ar trebui să fie luate pentru a concilia nevoile proprii

arheologiei şi amenajării (art. 511-IV).

Arheologie urbană şi educaţie (9). Urbaniştii vor trebui să ia măsuri pentru a explica

publicului şi promotorilor de ce patrimoniul arheologic urban este important şi de ce este

convenabil să acorzi credite pentru studiul şi conservarea lui. Se va recurge la expoziţii, muzee,

publicaţii şi alte mijloace care pot contribui la această acţiune educativă a publicului.

II. Arhitecţii şi iniţiatorii sunt obligaţi la:

Evaluarea arheologică profesională (1). Trebuie să ceară cât de repede posibil o evaluare

arheologică profesională a sitului potenţial construibil. Un astfel de aviz poate fi obţinut de la

autorităţile naţionale sau regionale responsabile în materie de arheologie. O astfel de evaluare nu

are doar scopul de a stabili dacă este convenabil să se facă săpături, ci trebuie, de asemenea, să

alcătuiască o imagine de topografie urbană a sitului şi a potenţialităţilor sale.

Principiul conservării (2). Să recunoască faptul că este preferabil, în măsura posibilului,

să conserve in situ depozitele arheologice importante în loc să treacă la săparea lor, în afara de

cazul în care aceste cercetări sunt justificate de motive serioase ştiinţifice de cercetare şi această

cercetare este integral finanţată.

Integrarea arheologiei (3). Pe baza evaluării, trebuie să integreze lucrările arheologice în

strategia de concepţie generală a proiectului, a construcţiei şi a conservării.

129

Durată şi costuri (4). Să acorde un răgaz şi o susţinere financiară suficientă pentru a

putea proceda la săpături arheologice valabile.

Structuri arheologice (5). Să fie conştienţi de oportunitatea de a prezenta structuri

arheologice importante in situ şi să înţeleagă că, în cazul în care acestea sunt armonios integrate

în noile amenajări, aceste structuri pot constitui o valoare adăugată proiectului.

Publicaţii (6). Să acorde întreaga atenţie importanţei de a publica lucrări ştiinţifice şi

popularizării, ca element esenţial al costurilor săpăturilor.

Arhivare şi stocare (7). Să asigure depozitarea obiectelor arheologice mobile, a

documentelor şi rapoartelor în instituţii adecvate.

Litigii (8). Să încerce să reglementeze orice litigiu prin negociere, prin intermediere, şi

dacă este posibil, printr-un organ de arbitraj naţional sau regional.

Acoperire mediatică (9). Să promoveze o acoperire mediatică prin comunicate de presă

comune despre descoperirile şi tipul de susţinere obţinut; să reamintească, atunci când prezintă

proiectul de amenajare, contextul său arheologic şi istoric şi să menţioneze cum vor expune

descoperirile arheologice în construcţie sau în vecinătate.

Echipa profesională (10). Să considere arheologul ca membru al echipei profesionale, să-

i permită să stea pe sit, în măsura în care consideră că este necesar şi să-i ofere informaţiile

necesare asupra tuturor modificărilor de concepţie şi de program, în aşa fel ca prin contribuţia sa,

arheologul, să se integreze deplin în procesul de amenajare.

III. Rolul arheologului:

Informare şi evaluare (1). Să furnizeze în stadiul incipient al proiectului de amenajare

toate informaţiile necesare autorităţilor de resort şi iniţiatorului. Autorităţile responsabile în

materie de arheologie vor aduce sfatul lor la evaluarea necesară pentru determinarea cât mai

exactă a întinderii, caracterului şi importanţei depozitelor arheologice şi vestigiilor arheologice.

Principiul conservării (2). Să recunoască faptul că este de dorit, în măsura posibilului, să

conserve vestigiile arheologice importante in situ, în loc să se procedeze la săpături arheologice,

în afara de cazul în care aceste cercetări sunt justificate de motive serioase ştiinţifice de cercetare

şi această cercetare este integral finanţată.

Valoarea adăugată (3). Să ia în considerare costurile amenajării şi să se conformeze

calendarului fixat pentru proiect. Arheologul va fi conştient de faptul că cercetările arheologice

constituie o valoare adăugată la construcţie, contribuind la dezvoltarea concepţiei generale şi a

proiectului arhitectural. Lucrările arheologice vor contribui astfel la peisajul urban al viitorului.

130

Durată şi costuri (4). Să asigure ca lucrările arheologice, fie ele săpături arheologice sau

de redactare a rapoartelor să fie alcătuite conform cu prevederile convenţiilor scrise, fixând

condiţiile, calendarul şi costurile. Arheologul va fi conştient că lucrările arheologice se înscriu în

general în proiectul mai vast şi că trebuie el însuşi să facă parte din echipa proiectului de

amenajare.

Structuri arheologice (5). Să ajute ca structurile arheologice să fie integrate în noua

amenajare.

Publicitate şi expuneri (6). Să acompanieze în expoziţii sau în orice altă formă de

publicitate, autorităţile însărcinate cu amenajarea, sau după caz iniţiatorul.

Arhivare şi stocare (7). Să asigure depozitarea obiectelor arheologice mobile,

documentele şi rapoartele arheologice în instituţii adecvate.

Litigii (8). Să încerce să rezolve orice litigiu cu iniţiatorul prin negociere, prin

intermediar şi dacă este posibil printr-un organ naţional sau regional.

Informarea partenerilor şi a mass-media (9). Să discute fără întârziere şi în întregime cu

autorităţile şi cu iniţiatorul după caz, consecinţele oricărei descoperiri întâmplătoare din timpul

săpăturilor. Să facă orice declaraţie de presă împreună sau în acord cu echipa profesională. Să

informeze echipa profesională despre potenţialul mediatic şi despre consecinţele oricărei

descoperiri.

Publicaţii (10). Să asigure într-un răstimp rezonabil publicarea adecvată a rezultatelor

lucrărilor arheologice.

131

6. Convenţia europeană a peisajului, Florenţa, 20 octombrie 2000 Notă: ratificată de Republica Moldova la 14.03.2002

Preambul

Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentei Convenţii, denumite în

continuare Părţi,

considerând că scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai bună cooperare între

membrii săi, în vederea protejării şi promovării idealurilor şi principiilor care constituie

patrimoniul lor comun şi că acest scop este atins, în particular, prin acorduri în domeniul

economic şi social,

preocupate să ajungă la o dezvoltare durabilă bazată pe o relaţie echitabilă şi armonioasă

între necesităţile sociale, activităţile economice şi mediu,

constatând că peisajul participă într-o manieră importantă la interesul general în ceea ce

priveşte domeniile: cultural, ecologic, de mediu şi social, şi că el constituie o resursă favorabilă

pentru activitatea economică, a cărui protecţie, management şi amenajare corespunzătoare

contribuie la crearea de locuri de muncă,

conştiente că peisajul contribuie la formarea culturilor locale şi că acesta este o

componentă de bază a patrimoniului natural şi cultural european, contribuind la bunăstarea

umană şi la consolidarea identităţii europene,

recunoscând că peisajul este o parte importantă a calităţii vieţii pentru oamenii de

pretutindeni: în areale urbane sau rurale, în areale degradate sau în cele care se prezintă într-o

stare perfectă, în spaţii recunoscute ca fiind de o frumuseţe deosebită, precum şi în cele

obişnuite,

ţinând seama că evoluţiile tehnicilor de producţie agricolă, silvică, industrială şi minieră

şi politicile în materie de amenajare a teritoriului, urbanism, transport, infrastructură, turism şi

agrement, precum şi schimbările economice mondiale continuă în multe cazuri să accelereze

transformarea peisajelor,

dorind să răspundă voinţei publice de a se bucura de o calitate crescută a peisajelor şi să

joace un rol activ în transformarea lor, convinse fiind că peisajul este un element esenţial al

bunăstării sociale şi individuale şi că protecţia, managementul şi amenajarea acestuia implică

drepturi şi responsabilităţi pentru fiecare,

ţinând seama de sursele legale existente la nivel internaţional în domeniul protecţiei şi

managementului patrimoniului natural şi cultural, de amenajarea teritoriului, de autonomia

locală şi cooperarea transfrontalieră, în special de Convenţia privind protecţia habitatelor

132

naturale şi a vieţii sălbatice din Europa (Berna, 19 septembrie 1979), Convenţia privind protecţia

patrimoniului arhitectural european (Granada, 3 octombrie 1985), Convenţia europeană privind

protecţia patrimoniului arhitectural european (revizuită) (Valletta, 16 ianuarie 1992), Convenţia-

cadru europeană privind cooperarea transfrontalieră a colectivităţilor sau autorităţilor teritoriale

(Madrid, 21 mai 1980) şi de protocoalele adiţionale la aceasta, Carta europeană a autonomiei

locale (Strasbourg, 15 octombrie 1985), Convenţia privind diversitatea biologică (Rio, 5 iunie

1992), Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural (Paris, 16 noiembrie

1972) şi de Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziilor şi

accesul la justiţie pe probleme de mediu (Aarhus, 25 iunie 1998),

recunoscând că diversitatea şi calitatea peisajelor europene constituie o resursă comună

pentru protecţia, managementul şi amenajarea cărora este necesară cooperarea,

dorind să instituie un instrument nou, consacrat în mod exclusiv protecţiei,

managementului şi amenajării tuturor peisajelor europene, au căzut de acord asupra

următoarelor:

CAPITOLUL I. Prevederi generale

Art. 1. Definiţii

În sensul prezentei Convenţii, termenii de mai jos au următoarele semnificaţii:

a) peisajul desemnează o parte de teritoriu perceput ca atare de către populaţie, a

cărei caracter este rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor naturali şi/sau umani;

b) politica peisajului este o expresie prin care autorităţile publice competente

desemnează principii generale, strategii şi linii directoare care permit adoptarea de masuri

specifice ce au ca scop protecţia, managementul şi amenajarea peisajului;

c) obiectiv de calitate peisajeră, desemnează formularea de către autorităţile publice

competente pentru un anumit peisaj a aspiraţiilor populaţiilor cu privire la caracteristicile

peisajere ale cadrului lor de viaţă;

d) protecţia peisajului cuprinde acţiunile de conservare şi menţinere a aspectelor

semnificative sau caracteristice ale unui peisaj, justificate prin valoarea sa patrimonială, derivată

din configuraţia naturală şi/sau de intervenţia umană;

e) managementul peisajelor cuprinde acţiunile vizând, într-o perspectivă de

dezvoltare durabilă, întreţinerea peisajului în scopul direcţionării şi armonizării transformărilor

induse de evoluţiile sociale, economice şi de mediu;

f) amenajarea peisajului reprezintă acţiunile cu caracter de perspectivă ce au ca scop

dezvoltarea, restaurarea sau crearea de peisaje.

Art. 2. Aria de aplicare

133

Subiect al prevederilor art. 15, această Convenţie se aplică pentru întregul teritoriul

Părţilor şi acoperă areale naturale, rurale, urbane şi suburbane. Sunt incluse suprafeţe terestre,

ape interioare şi areale marine. Se referă la peisaje care pot fi considerate deosebite, precum şi la

peisaje obişnuite sau degradate.

Art. 3. Obiective

Obiectivele prezentei Convenţii sunt: promovarea protecţiei peisajelor, managementul şi

amenajarea acestora şi organizarea cooperării europene în acest domeniu.

CAPITOLUL II. Măsuri naţionale

Art. 4. Împărţirea responsabilităţilor

Fiecare Parte va implementa prezenta Convenţie, în particular prevederile art. 5 şi 6, în

conformitate cu propria repartizare a competenţelor, cu principiile constituţionale şi cu

reglementările sale administrative, şi respectând principiul subsidiarităţii, ţinând seama de Carta

europeană a autonomiei locale. Fiecare Parte va armoniza implementarea prezentei Convenţii

prin politici proprii şi fără derogări de la prevederile acesteia.

Art. 5. Măsuri generale

Fiecare Parte se angajează:

a) să recunoască juridic peisajele ca o componentă esenţială a cadrului de viaţă

pentru populaţie, expresie a diversităţii patrimoniului comun cultural şi natural şi fundament al

identităţii acesteia;

b) să stabilească şi să implementeze politicile peisajului care au ca scop protecţia,

managementul şi amenajarea acestuia, prin adoptarea de măsuri specifice menţionate în prezenta

Convenţie;

c) să stabilească proceduri de participare pentru publicul larg, autorităţile regionale

şi locale, precum şi pentru alţi factori interesaţi în definirea şi implementarea politicilor peisajere

menţionate la lit. b);

d) să integreze peisajul în politicile de amenajare ale teritoriului, urbanism şi în cele

culturale, de mediu, agricole, sociale şi economice, precum şi în alte politici cu posibil impact

direct sau indirect asupra peisajului.

Art. 6. Măsuri specifice

A. Mărirea gradului de conştientizare. Fiecare Parte se obligă să mărească gradul de

conştientizare a societăţii civile, organizaţiilor private şi autorităţilor publice, în ceea ce priveşte

valoarea peisajelor şi rolul transformării lor.

B. Formare şi educare. Fiecare Parte se obligă să promoveze:

a. formarea de specialişti în cunoaşterea intervenţiei asupra peisajelor;

134

b. programe pluridisciplinare de formare în politica, protecţia, managementul şi

amenajarea peisajului, destinate profesioniştilor din sectorul privat şi public şi asociaţiilor

interesate;

c. cursuri şcolare şi universitare care, în cadrul disciplinelor de specialitate, să

abordeze probleme privind valorile legate de peisaj şi protecţia, managementul şi amenajarea

acestuia.

C. Identificare şi evaluare

1. Mobilizând factorii interesaţi, conform art. 5, lit. c) şi în vederea unei mai bune

cunoaşteri a peisajelor proprii, fiecare Parte se angajează:

a. (i) să identifice peisajele din ansamblul teritoriului propriu;

i. să analizeze caracteristicile acestora, precum şi

dinamica şi factorii perturbanţi;

ii. să urmărească transformările;

b. să evalueze peisajele astfel identificate, ţinând seama de valorile particulare

atribuite lor de către Părţile interesate şi de populaţia implicată.

2. Această identificare şi procedurile de evaluare vor fi dirijate prin schimbul de

experienţă şi metodologie, organizat între Părţi, la nivel european, în conformitate cu prevederile

art. 8.

D. Obiective de calitate peisajeră. Fiecare Parte se obligă să definească obiective de

calitate ale peisajului pentru peisajele identificate şi evaluate, după consultarea publică în

conformitate cu art. 5, lit. c).

E. Implementare. Pentru ca politicile peisajului să aibă efect, fiecare Parte se obligă să

introducă instrumente care au ca scop protecţia, managementul şi/sau amenajarea peisajului.

CAPITOLUL III. Cooperare europeană

Art. 7. Politici şi programe internaţionale

Părţile se obligă să coopereze în vederea introducerii dimensiunii peisajere în programele

şi politicile internaţionale şi să recomande ca, acolo unde este cazul, consideraţiile referitoare la

peisaj să fie incluse.

Art. 8. Asistenţa mutuală şi schimbul de informaţii

Părţile se obligă să coopereze pentru întărirea eficacităţii măsurilor luate, în conformitate

cu prevederile prezentei Convenţii şi, în special:

a. să ofere asistentă tehnică şi ştiinţifică mutuală, prin acumulare şi schimb de

experienţă şi de lucrări de cercetare ştiinţifică în materie de peisaj;

135

b. să promoveze schimbul de specialişti în probleme privind peisajul, în special

pentru informare şi instruire;

c. să schimbe informaţii asupra tuturor problemelor acoperite de prevederile

prezentei Convenţii.

Art. 9. Peisaje transfrontaliere

Părţile trebuie să încurajeze cooperarea transfrontalieră la nivel local şi regional şi, ori de

câte ori este necesar, să pregătească şi să implementeze programe comune de punere în valoare a

peisajului.

Art. 10. Monitorizarea implementării Convenţiei

1. Comitetele de experţi competenţi existenţi, stabiliţi la art. 17 din Statutul Consiliului

Europei, sunt însărcinate de către Comitetul de miniştri al Consiliului Europei să fie responsabile

cu monitorizarea implementării Convenţiei.

2. După fiecare reuniune a Comitetului de Experţi, Secretarul general al Consiliului

Europei va transmite Comitetului de miniştri un raport asupra lucrărilor şi funcţionării

Convenţiei.

3. Comitetele de experţi propun Comitetului de miniştri criteriile de atribuire şi de

reglementare privind acordarea unui premiu al peisajului de către Consiliul Europei.

Art. 11. Premiul peisajului acordat de către Consiliul Europei

1. Premiul peisajului acordat de Consiliul Europei este o distincţie care poate fi atribuită

autorităţilor locale şi regionale şi grupărilor lor care, în cadrul politicilor peisajere ale unei Părţi

la prezenta Convenţie, au pus în practică politici sau măsuri de protecţie, management şi/sau

amenajare a peisajelor, care s-au dovedit a avea efect de lungă durată şi astfel au putut servi ca

exemplu pentru alte autorităţi teritoriale în Europa. Această distincţie poate fi, de asemenea,

conferită organizaţiilor neguvernamentale care au avut contribuţii particulare remarcabile la

protecţia, managementul sau amenajarea peisajului.

2. Candidaturile pentru premiul peisajului acordat de Consiliul Europei vor fi transmise

comitetelor de experţi, menţionate la art. 10, de către Părţi. Autorităţile transfrontaliere locale şi

regionale şi alte grupări ale autorităţii locale şi regionale interesate pot fi candidate ale unui

management comun al peisajului în cauză.

3. La propunerea comitetelor de experţi, menţionate la art. 10, Comitetul de miniştri

trebuie să definească şi să publice criteriile pentru atribuirea premiului peisajului de către

Consiliul Europei, să adopte regulamentul şi să decerneze premiul.

136

4. Atribuirea premiului peisajului de către Consiliul Europei are ca scop încurajarea celor

care îl primesc pentru a asigura protecţia, managementul şi amenajarea durabilă a peisajelor la

care se face referire.

CAPITOLUL IV. Clauze finale

Art. 12. Relaţia cu alte instrumente

Prevederile prezentei Convenţii nu vor prejudicia prevederile mai stricte privind

protecţia, managementul şi amenajarea peisajului, conţinute în alte instrumente legale naţionale

sau internaţionale, existente sau care vor intra în vigoare.

Art. 13. Semnarea, ratificarea, intrarea în vigoare

1. Prezenta Convenţie este deschisă semnării pentru Statele membre ale Consiliului

Europei. Ea va fi supusă ratificării, acceptării sau aprobării. Instrumentele de ratificare, acceptare

sau aprobare vor fi depuse la Secretarul general al Consiliului Europei.

2. Convenţia va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade

de 3 luni de la data la care 10 State membre ale Consiliului Europei şi-au exprimat consensul de

a adera la aceasta, în conformitate cu prevederile paragrafului precedent.

3. Pentru toţi semnatarii care îţi vor exprima ulterior consimţământul de a adera la

prezenta Convenţie, aceasta va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei

perioade de 3 luni de la data depunerii instrumentelor de ratificare, acceptare sau aprobare.

Art. 14. Aderarea

1. După intrarea în vigoare a prezentei Convenţii, Comitetul de miniştri al Consiliului

Europei va putea invita Comunitatea Europeană şi oricare alt stat european, care nu este membru

al Consiliului Europei, să adere la aceasta, prin decizia majorităţii, aşa cum este prevăzut la art.

20 din Statutul Consiliului Europei şi prin vot unanim al Statelor-părţi cu drept de semnătură din

Comitetul de miniştri.

2. Pentru oricare Stat care aderă sau pentru Comunitatea Europeană, în caz de aderare,

prezenta Convenţie va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de

3 luni de la data la care s-a făcut depunerea instrumentului de aderare pe lângă Secretarul general

al Consiliului Europei.

Art. 15. Aplicarea în teritoriu

1. Orice Stat sau Comunitatea Europeana poate, în momentul semnării sau când îşi

depune instrumentul de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, să specifice teritoriul sau

teritoriile cărora li se va aplica prezenta Convenţie.

2. Orice Parte poate la oricare dată ulterioară, printr-o declaraţie adresată Secretarului

general al Consiliului Europei, să extindă aplicarea prezentei Convenţii oricărui alt teritoriu

137

specificat în declaraţie. Convenţia va intra în vigoare pentru acel teritoriu în prima zi care

urmează expirării unei perioade de 3 luni de la data primirii declaraţiei de către Secretarul

general al Consiliului Europei.

3. Orice declaraţie făcută în virtutea celor două paragrafe precedente, şi privind orice

teritoriu menţionat într-o asemenea declaraţie, poate să fie retrasă prin notificare adresată

Secretarului general al Consiliului Europei. Retragerea va deveni efectivă în prima zi a lunii care

urmează expirării unei perioade de 3 luni de la data primirii notificării de către Secretarul general

al Consiliului Europei.

Art. 16. Denunţarea

1. Orice Parte poate să denunţe oricând prezenta Convenţie prin notificare adresată

Secretarului general al Consiliului Europei.

2. Denunţarea va deveni efectivă în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade

de 3 luni de la data primirii notificării de către Secretarul general al Consiliului Europei.

Art. 17. Amendamente

1. Orice Parte sau comitetele de experţi, menţionate la art. 10, pot propune amendamente

la prezenta Convenţie.

2. Orice propunere de amendament va fi înaintată Secretarului general al Consiliului

Europei, care o va comunica Statelor membre ale Consiliului Europei, celorlalte Părţi şi oricărui

Stat european nou, membru al Consiliului Europei, care a fost invitat să adere la această

Convenţie, în conformitate cu prevederile art. 14.

3. Orice propunere de amendament este examinată de comitetele de experţi, menţionate

la art. 10, care supun textul adoptat majorităţii de trei pătrimi din numărul reprezentanţilor

părţilor Comitetului de miniştri, pentru adoptare. După adoptarea sa de către Comitetul de

miniştri cu majoritatea prevăzută la art. 20 lit. d) din Statutul Consiliului Europei şi cu

unanimitatea reprezentanţilor Statelor-părţi, care au dreptul de a-şi exercita activitatea în

Comitetul de miniştri, textul va fi transmis Părţilor pentru acceptare.

4. Orice amendament care va intra în vigoare după acceptarea lui de către Părţi în prima

zi a lunii care urmează expirării unei perioade de 3 luni de la data la care 3 dintre Statele membre

ale Consiliului Europei au informat Secretarul general despre acceptarea sa. Pentru celelalte Părţi

care l-au acceptat ulterior, acest amendament va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează

expirării unei perioade de 3 luni de la data la care Partea respectivă l-a informat pe Secretarul

general al Consiliului Europei despre acceptarea sa.

Art. 18. Notificări

138

Secretarul general al Consiliului Europei va înştiinţa Statele membre ale Consiliului

Europei, orice Stat sau Comunitatea Europeană care a aderat la aceasta Convenţie, privind:

a) orice semnătură;

b) depunerea oricărui instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare;

c) orice dată de intrare în vigoare a prezentei Convenţii, în conformitate cu art. 13,

14 şi 15;

d) orice declaraţie făcută în virtutea art. 15;

e) orice denunţare făcută în virtutea art. 16;

f) orice propunere de amendare, orice amendament adoptat conform art. 17 şi data la

care intră în vigoare;

g) orice alt act, notificare, informare sau comunicare, referitoare la prezenta

Convenţie.

Pentru conformitate, subsemnaţii autorizaţi în acest scop au semnat prezenta Convenţie.

Întocmită la Florenţa, la 20 octombrie 2000, în limbile engleză şi franceză, ambele texte

fiind egal autentice, într-un singur exemplar care va fi păstrat în arhivele Consiliului Europei.

Secretarul general al Consiliului Europei va transmite copii legalizate fiecărui Stat membru al

Consiliului Europei şi fiecărui Stat sau Comunităţii Europene, invitate să adere la prezenta

Convenţie.

139

7. Convenţia-cadru

a Consiliului Europei privind valoarea patrimoniului cultural pentru

societate, Faro, 27 octombrie 2005

Preambul

Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentei Convenţii,

considerând că unul din scopurile Consiliului Europei este cel de a realiza o uniune cât

mai strânsă între membrii săi, în scopul salvgardării şi promovării idealurilor şi principiilor

bazate pe respectul faţă de drepturile omului, al democraţiei şi al statului de drept, care prezintă

patrimoniul lor comun;

recunoscând necesitatea de a plasa persoana şi valorile umane în centrul unui concept

lărgit şi transversal al patrimoniului cultural;

accentuând valoarea şi potenţialul patrimoniului cultural bine administrat ca resursă

pentru dezvoltarea durabilă şi pentru calitatea vieţii într-o societate în evoluţie constantă;

recunoscând că fiecare persoană are dreptul, în condiţiile respectării întru totul a

drepturilor şi libertăţilor altora, de a se implica, la alegerea sa, în patrimoniul cultural, ca un

aspect al dreptului de a participa liber la viaţa culturală, consacrat de către Declaraţia Universală

a Drepturilor Omului a Naţiunilor Unite (1948) şi garantat de Pactul internaţional privind

drepturile economice, sociale şi culturale (1966);

convinşi de necesitatea de a implica pe fiecare în procesul continuu de definire şi de

gestionare a patrimoniului cultural;

convinşi de temeinicia politicilor de patrimoniu şi a iniţiativelor pedagogice care tratează

echitabil orice patrimoniu cultural şi promovează, astfel, dialogul între culturi şi între religii;

referindu-se la diverse instrumente ale Consiliului Europei, în particular, la Convenţia

culturală europeană (1954), Convenţia pentru salvgardarea patrimoniului arhitectural european

(1985), Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului arheologic (1992, revizuită) şi

Convenţia europeană a peisajului (2000);

convinşi de interesul existent pentru crearea unui cadru paneuropean de cooperare menit

să favorizeze dinamizarea procesului de punere în aplicare efectivă a acestor principii;

Au convenit asupra celor ce urmează:

140

Titlul I. Obiective, definiţii şi principii

Articolul 1. Obiectivele Convenţiei

Părţile la prezenta Convenţie convin:

a) a recunoaşte că dreptul la patrimoniul cultural este inerent dreptului de a participa

la viaţa culturală, aşa cum este definit în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;

b) a recunoaşte responsabilitatea individuală şi colectivă faţă de patrimoniul cultural;

c) a pune în valoare importanţa conservării patrimoniului cultural şi a utilizării lui

durabile pentru dezvoltarea umană şi calitatea vieţii;

d) a întreprinde măsurile necesare pentru aplicarea dispoziţiilor prezentei Convenţii

în ceea ce priveşte:

- aportul patrimoniului cultural în edificarea unei societăţi paşnice şi democratice

atât în procesul de dezvoltare durabilă, cât şi de promovare a diversităţii culturale;

- asigurarea celei mai bune sinergii a competenţelor dintre toţi actorii publici,

instituţionali şi privaţi implicaţi.

Articolul 2. Definiţii

În scopurile prezentei Convenţii,

a) patrimoniul cultural constituie un ansamblu de resurse moştenite din trecut pe

care persoanele le consideră, indiferent de regimul de proprietate al bunurilor, ca o reflectare şi o

expresie a valorilor, credinţelor, cunoştinţelor şi tradiţiilor lor în continuă evoluţie. Acesta

include şi toate aspectele de mediu care rezultă din interacţiunea în timp între persoane şi locuri;

b) comunitate patrimonială este formată din persoanele care ataşează o anumită

valoare aspectelor specifice ale patrimoniului cultural pe care ei doresc, în cadrul acţiunii publice,

să le menţină şi să le transmită generaţiilor viitoare.

Articolul 3. Patrimoniul comun al Europei

Părţile convin să promoveze o recunoaştere a patrimoniului comun al Europei care

include:

a) toate patrimoniile culturale din Europa care constituie, în ansamblu, o sursă

partajată de memorie, înţelegere, identitate, coeziune şi creativitate; şi

b) idealurile, principiile şi valorile, născute din experienţa progreselor şi a

conflictelor trecute, care favorizează dezvoltarea unei societăţi a păcii şi a stabilităţii bazată pe

respectul drepturilor omului, a democraţiei şi a statului de drept.

141

Articolul 4. Drepturile şi responsabilităţile referitoare la patrimoniul cultural

Părţile recunosc că:

a) fiecare persoană, de una singură sau în mod colectiv, are dreptul de a beneficia de

patrimoniul cultural şi de a contribui la îmbogăţirea lui;

b) fiecare persoană este responsabilă, de una singură sau în mod colectiv, a respecta

patrimoniul cultural al altora şi propriul patrimoniu în egală măsură, iar în consecinţă

patrimoniul comun al Europei;

c) exerciţiul dreptului la patrimoniul cultural poate constitui obiect al restricţiilor

necesare într-o societate democratică, doar în măsura în care se referă la protecţia interesului

public, a drepturilor şi libertăţilor altora.

Articolul 5. Dreptul şi politicile de patrimoniu cultural

Părţile se angajează:

a) să recunoască interesul public legat de elementele patrimoniului cultural, în

funcţie de importanţa lor pentru societate;

b) să valorifice patrimoniul cultural prin intermediul identificării, studierii,

interpretării, protecţiei, conservării şi prezentării acestuia;

c) să asigure, în contextul specific al fiecărei Părţi, existenţa măsurilor legislative

referitoare la modalităţile de exercitare a dreptului la patrimoniul cultural, definit în articolul 4;

d) să favorizeze un mediu economic şi social propice pentru participarea la

activităţile privind patrimoniul cultural;

e) să promoveze protecţia patrimoniului cultural ca element major al obiectivelor

conjugate ale dezvoltării durabile, diversităţii culturale şi creaţiei contemporane;

f) să recunoască valoarea patrimoniului cultural situat pe teritoriile relevante, aflate

sub jurisdicţia lor, indiferent de originea acestuia;

g) să elaboreze strategii integrate pentru facilitarea realizării dispoziţiilor prezentei

Convenţii.

Articolul 6. Efectele Convenţiei

Niciuna din dispoziţiile prezentei Convenţii nu va fi interpretată ca:

a) limitând sau prejudiciind drepturile omului şi libertăţile fundamentale, care ar

putea fi apărate de instrumentele internaţionale, în special de către Declaraţia Universală a

142

Drepturilor Omului şi de Convenţia de salvgardare a drepturilor mului şi a Libertăţilor

fundamentale;

b) afectând dispoziţiile mai favorabile referitoare la patrimoniul cultural şi la mediu

care figurează în alte instrumente juridice naţionale sau internaţionale;

c) creând drepturi executorii.

Titlul II. Rolul patrimoniului cultural pentru societate şi pentru dezvoltarea umană

Articolul 7. Patrimoniul cultural şi dialogul

Părţile se angajează, prin intermediul acţiunii puterilor publice şi a altor organe

competente:

a) să încurajeze reflecţia asupra eticii şi metodelor de prezentare a patrimoniului

cultural, precum şi respectul faţă de diversitatea de interpretări;

b) să stabilească procese de conciliere pentru a administra într-o manieră echitabilă

situaţiile în care valori contradictorii sunt atribuite aceluiaşi patrimoniu de către comunităţi

diferite;

c) să sporească cunoaşterea patrimoniului cultural ca o resursă de facilitare a

coexistenţei paşnice, promovând încrederea şi înţelegerea mutuală într-o perspectivă de

soluţionare şi de prevenire a conflictelor;

d) să integreze intervenţiile sale în toate aspectele de educaţie şi de formare pe tot

cuprinsul vieţii.

Articolul 8. Mediul, patrimoniul şi calitatea vieţii

Părţile se angajează să utilizeze toate aspectele patrimoniale ale mediului cultural:

a) pentru a lărgi procesele de dezvoltare economică, politică, socială şi culturală, de

amenajare a teritoriului, recurgând, în caz de necesitate, la studii de impact cultural şi la strategii

de reducere a pagubelor;

b) pentru promovarea unei abordări integrate a politicilor referitoare la diversitatea

culturală, biologică, geologică şi peisageră, vizând echilibrul între aceste componente;

c) pentru fortificarea coeziunii sociale, favorizând sentimentul de responsabilitate

partajată faţă de spaţiul comun de viaţă;

d) pentru promovarea unui obiectiv de calitate creaţiilor contemporane inserate în

mediu, fără a pune în pericol valorile lor culturale.

143

Articolul 9. Utilizarea durabilă a patrimoniului cultural

Pentru a asigura menţinerea patrimoniului cultural, Părţile se angajează:

a) să promoveze respectul faţă de integritatea patrimoniului cultural, asigurându-se

că deciziile de adaptare ale acestuia includ o înţelegere corectă a valorilor culturale care-i sunt

inerente;

b) să definească şi să promoveze principii de gestionare durabilă a patrimoniului şi

să încurajeze întreţinerea lui;

c) să se asigure că necesităţile specifice ale conservării patrimoniului cultural sunt

luate, ţinându-se cont de toate reglementările tehnice generale;

d) să promoveze utilizarea unor materiale, tehnici şi priceperi, născute din tradiţie, şi

să exploreze potenţialul acestora în producţia contemporană;

e) să promoveze o calitate înaltă a intervenţiilor prin intermediul unor sisteme de

calificare şi de acreditare profesională a persoanelor, întreprinderilor şi instituţiilor.

Articolul 10. Patrimoniul cultural şi activitatea economică

În vederea valorizării potenţialului patrimoniului cultural ca factor de dezvoltare

economică durabilă, Părţile se angajează:

a) să sporească şi să aplice informaţia privind potenţialul economic al patrimoniului

cultural;

b) să ia în cont caracterul specific şi interesele patrimoniului cultural în elaborarea

politicilor economice; şi

c) să vegheze ca aceste politici să respecte integritatea patrimoniului cultural, fără a-i

compromite valorile intrinseci.

Titlul III. Responsabilitatea partajată faţă de patrimoniul cultural şi participarea

publicului

Articolul 11. Organizarea responsabilităţilor publice în materie de patrimoniu

cultural

În domeniul gestionării patrimoniului cultural, Părţile se angajează:

a) să promoveze o abordare integrată şi bine informată a acţiunii puterilor publice în

toate sectoarele şi la toate nivelele;

144

b) să dezvolte cadrul juridic, financiar şi profesional care permite o acţiune

combinată din partea autorităţilor publice, experţilor, proprietarilor, investitorilor,

întreprinzătorilor, organizaţiilor nonguvernamentale şi a societăţii civile;

c) să dezvolte practici inovatoare de cooperare a autorităţilor publice cu alţi

intervenienţi;

d) să respecte şi să încurajeze iniţiativele benevole, complementare la misiunea

puterilor publice;

e) să încurajeze organizaţiile nonguvernamentale legate de conservarea

patrimoniului, ca acestea să intervină în interesul public.

Articolul 12. Accesul la patrimoniul cultural şi participarea democratică

Părţile se angajează:

a) să încurajeze pe fiecare de a participa:

- la procesele de identificare, studiere, interpretare, protecţie, conservare şi de

prezentare a patrimoniului cultural;

- la reflecţia şi dezbaterea publică asupra şanselor şi riscurilor pe care le

reprezintă patrimoniul cultural;

b) să ia în considerare valoarea ataşată a patrimoniului cultural cu care se identifică

diversele comunităţi patrimoniale;

c) să recunoască rolul organizaţiilor non-profit ca adevăraţi parteneri de intervenţie şi ca

factor de critică constructivă a politicilor de patrimoniu cultural;

d) să ia măsuri pentru ameliorarea accesului la patrimoniu, în particular, pentru tineri şi

persoanele defavorizate, în vederea sensibilizării relativ la valoarea acestui patrimoniu, la

necesitatea de a-l întreţine şi de a-l proteja, precum şi la beneficiile ce pot fi obţinute din aceasta.

Articolul 13. Patrimoniul cultural şi învăţământul

Părţile se angajează:

a) să faciliteze inserţiunea dimensiunii patrimoniului cultural în toate nivelele de

învăţământ, nu neapărat ca obiect de studiu specific, ci ca mijloc propice de acces la alte domenii

de cunoştinţe;

b) să fortifice legătura dintre învăţământul din domeniul patrimoniului cultural şi cel al

formării continue;

c) să încurajeze cercetarea interdisciplinară a patrimoniului cultural, a comunităţilor

patrimoniale, a mediului şi a relaţiilor dintre acestea;

145

d) să încurajeze formarea profesională continuă şi schimbul de cunoştinţe şi de priceperi

în interiorul şi în afara sistemului de învăţământ.

Articolul 14. Patrimoniul cultural şi societatea informaţională

Părţile se angajează să dezvolte utilizarea tehnicilor numerice, pentru ameliorarea

accesului la patrimoniul cultural şi la beneficiile care decurg din aceasta:

a) încurajând iniţiativele care favorizează calitatea conţinuturilor, şi tinzând a garanta

diversitatea limbilor şi a culturilor într-o societate a informaţiei;

b) favorizând normele compatibile la nivel internaţional referitor la studierea,

conservarea, punerea în valoare şi securitatea patrimoniului cultural, precum şi luptând contra

traficului ilicit în materie de bunuri culturale;

c) vizând înlăturarea obstacolelor în materie de acces la informaţia referitoare la

patrimoniul cultural, în particular, în scopuri pedagogice, protejând, în acelaşi timp, drepturile la

proprietatea intelectuală;

d) conştientizând că formarea conţinuturilor numerice referitoare la patrimoniu nu

trebuie să dăuneze conservării patrimoniului existent.

Titlul IV. Urmărirea şi cooperarea

Articolul 15. Angajamentele Părţilor

Părţile se angajează:

a) să dezvolte, prin intermediul Consiliului Europei, o funcţie de urmărire referitoare la

legislaţii, politici şi practici în materie de patrimoniu cultural, conform principiilor enunţate de

prezenta Convenţie;

b) să menţină, să dezvolte şi să alimenteze cu date un sistem partajat de informare,

accesibil publicului, care să faciliteze evaluarea punerii în aplicare de către fiecare Parte a

angajamentelor ce rezultă din prezenta Convenţie.

Articolul 16. Mecanismul de urmărire

a) Comitetul de Miniştri, în conformitate cu articolul 17 al Statutului Consiliului Europei,

va institui un comitet special sau va desemna un comitet deja existent, care va avea sarcina de

urmărire a aplicării Convenţiei şi va fi abilitat să definească modalităţile de exercitare ale

misiunii sale;

b) Comitetul astfel desemnat:

146

- stabileşte reguli şi proceduri, în dependenţă de necesitate;

- supraveghează sistemul partajat de informare, vizat în articolul 15, prin

întocmirea unui raport de ansamblu asupra punerii în aplicare a angajamentelor legate de

Convenţie;

- formulează un aviz consultativ asupra tuturor chestiunilor ale unei sau ale mai

multor Părţi relativ la interpretarea Convenţiei, luând în considerare toate instrumentele juridice

ale Consiliului Europei;

- întreprinde, la iniţiativa uneia sau a mai multor Părţi, o evaluare a unuia sau a

altui aspect de aplicare de către Părţi a Convenţiei;

- încurajează punerea în aplicare transsectorială a prezentei Convenţii, colaborând

cu alte comitete şi participând la alte iniţiative ale Consiliului Europei;

- raportează Comitetului de Miniştri asupra activităţilor sale.

Comitetul poate să asocieze la lucrările sale experţi şi observatori.

Articolul 17. Cooperarea prin intermediul activităţilor de urmărire

Părţile se angajează să coopereze între ele prin intermediul Consiliului Europei, în

realizarea obiectivelor şi principiilor acestei Convenţii, în special în promovarea reconoaşterii

patrimoniului comun al Europei:

a) aplicând strategii de colaborare care răspund priorităţilor stabilite în procesul de

urmărire;

b) promovând activităţile multilaterale şi transfrontaliere, şi dezvoltând reţelele de

cooperare regională, în scopul de a pune în aplicare strategiile sale;

c) făcând schimb, dezvoltând, codificând şi asigurând difuzarea bunelor practici;

d) informând publicul asupra obiectivelor şi punerii în aplicare a Convenţiei.

Părţile pot, prin acord mutual, să stabilească aranjamente financiare care să faciliteze

cooperarea internaţională.

Titlul V. Clauze finale

Articolul 18. Semnarea şi intrarea în vigoare

a) Prezenta Convenţie este deschisă spre semnare Statelor membre ale Consiliului

Europei.

b) Ea va fi supusă ratificării, acceptării sau aprobării. Instrumentele de ratificare,

147

acceptare sau aprobare vor fi depuse Secretarului general al Consiliului Europei.

c) Prezenta Convenţie va intra în vigoare din prima zi a lunii care urmează expirării

perioadei de trei luni, după data la care zece State membre ale Consiliului Europei îşi vor

exprima consimţământul lor de a fi legate de Convenţie, în conformitate cu dispoziţiile

paragrafului precedent.

d) Ea va intra în vigoare pentru fiecare Stat semnatar care-şi va exprima ulterior

consimţământul său de a fi legată de Convenţie din prima zi a lunii care urmează expirării unei

perioade de trei luni după data depunerii instrumentului de ratificare, acceptare sau aprobare.

Articolul 19. Aderarea

a) După intrarea în vigoare a prezentei Convenţii, Comitetul de miniştri al Consiliului

Europei va putea invita orice Stat care nu este membru al Consiliului Europei, precum şi

Comunitatea europeană, să adere la prezenta Convenţie printr-o decizie luată cu majoritatea

prevăzută la articolul 20.d al Statutului Consiliului Europei şi prin unanimitatea reprezentanţilor

Statelor contractante care au dreptul de a rezida la Comitetul de miniştri.

b) Pentru fiecare Stat aderent sau pentru Comunitatea europeană, în caz de aderare,

Convenţia va intra în vigoare din prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de trei

luni după data depunerii instrumentului de aderare Secretarului general al Consiliului Europei.

Articolul 20. Aplicarea teritorială

a) Fiecare Stat poate, la momentul semnării sau la momentul depunerii instrumentului

său de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, să desemneze teritoriul sau teritoriile la care se

va aplica prezenta Convenţie.

b) Fiecare Stat poate, la orice alt moment ulterior, printr-o declaraţie adresată

Secretarului general al Consiliului Europei, să extindă aplicarea prezentei Convenţii asupra

oricărui teritoriu desemnat în declaraţia respectivă. Convenţia va intra în vigoare, în privinţa

acestui teritoriu, din prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de trei luni după data

recepţionării declaraţiei de către Secretarul general.

c) Orice declaraţie, făcută în virtutea celor două paragrafe precedente, va putea fi retrasă,

în ceea ce priveşte întreg teritoriul desemnat în această declaraţie, prin notificarea adresată

Secretarului general. Retragerea va lua efect din prima zi a lunii care urmează expirării unei

perioade de şase luni după data recepţionării notificării de către Secretarul general.

Articolul 21. Denunţarea

148

a) Orice Parte poate, la orice moment, denunţa prezenta Convenţie, adresând o notificare

Secretarului general al Consiliului Europei.

b) Denunţarea va lua efect din prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de

şase luni, după data recepţionării notificării de către Secretarul general.

Articolul 22. Amendamente

a) Orice Parte şi Comitetul, citat în articolul 16, pot prezenta amendamente la prezenta

Convenţie.

b) Orice propunere de amendament este notificată Secretarului general al Consiliului

Europei, care o va comunica Statelor membre ale Consiliului Europei, altor Părţi şi fiecărui Stat

nemembru, Comunităţii europene invitate să adere la prezenta Convenţie, în conformitate cu

dispoziţiile articolului 19.

c) Comitetul examinează orice amendament prezentat şi supune Comitetului de miniştri,

pentru adoptare, textul reţinut printr-o majoritate fixată de trei pătrimi din reprezentanţii Părţilor.

După adoptarea sa de către Comitetul de miniştri prin majoritatea prevăzută la articolul 20.d al

Statutului Consiliului Europei şi prin unanimitate de către Statele-părţi, care au dreptul să

rezideze la Comitetul de miniştri, textul va fi expediat Părţilor pentru acceptare.

d) Orice amendament va intra în vigoare, pentru Părţile care îl acceptă, din prima zi a

lunii care urmează expirării unei perioade de trei luni, după data la care zece State membre ale

Consiliului Europei vor notifica Secretarului general acceptul lor. Amendamentul va intra în

vigoare, pentru fiecare Parte care-şi va exprima ulterior acceptul său, din prima zi a lunii care

urmează expirării unei perioade de trei luni, după data când a fost recepţionată de către

Secretarul general notificarea acceptului.

Articolul 23. Notificările

Secretarul general al Consiliului Europei va notifica Statelor membre ale Consiliului

Europei, fiecărui Stat care a aderat sau care este invitat să adere la prezenta Convenţie şi

Comunităţii europene care a aderat sau este invitată să adere:

a) fiecare act de semnare;

b) depunerea oricărui instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare;

c) fiecare dată de intrare în vigoare a prezentei Convenţii, în conformitate cu articolele

sale 18, 19 şi 20;

d) orice amendament propus la prezenta Convenţie, în conformitate cu articolul său 22,

precum şi data intrării în vigoare a amendamentului respectiv;

149

e) orice alt act, declaraţie, notificare sau comunicare care vizează prezenta Convenţie.

Drept care subsemnaţii, pe deplin autorizaţi în acest scop, au semnat prezenta Convenţie.

Întocmită la Faro, la 27 octombrie 2005, în limba franceză şi în limba engleză, ambele

texte fiind în egală măsură autentice, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele

Consiliului Europei. Secretarul general al Consiliului Europei va comunica despre aceasta printr-

o copie conform certificată fiecărui Stat membru al Consiliului Europei şi fiecărui Stat sau

Comunităţii Europene invitate să adere la prezenta.

150

LEGE

pentru ratificarea Convenţiei-cadru a Consiliului Europei

privind valoarea patrimoniului cultural pentru societate

Parlamentul adoptă prezenta lege organică.

Art. 1. Se ratifică Convenţia-cadru a Consiliului Europei privind valoarea patrimoniului

cultural pentru societate, adoptată la Faro la 27 octombrie 2005, cu următoarea declaraţie:

„Până la restabilirea deplină a integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, prevederile

Convenţiei se vor aplica doar pe teritoriul controlat efectiv de autorităţile Republicii Moldova”.

Art.2. Guvernul va întreprinde măsurile necesare pentru realizarea prevederilor

Convenţiei nominalizate.

Art.3. Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene va pregăti şi va remite

depozitarului instrumentul de ratificare.

Preşedintele Parlamentului

151

Expunere de motive

privind oportunitatea ratificării de către Republica Moldova a

Convenţiei-cadru a Consiliului Europei privind valoarea patrimoniului

social pentru societate, adoptată la Faro, la 27 octombrie 2005

1.Informaţii generale

Convenţia-cadru cu privire la valoarea patrimoniului cultural pentru societate a fost

adoptată de către Comitetul de Miniştri la 13 octombrie 2005. Convenţia a fost deschisă spre

semnare Statelor membre ale Consiliului Europei la 27 octombrie 2005, la Faro, Portugalia, în

cadrul reuniunii miniştrilor culturii ai Statelor Părţi la Convenţia culturală europeană, întruniţi cu

prilejul sărbătoririi aniversării a 50-a a acestei Convenţii.

Convenţia-cadru reprezintă un nou cadru de referinţă în materie de politici în domeniul

patrimoniului, atât din perspectivele mondializării, cât şi în politicile comunitare de dezvoltare

durabilă.

Convenţia-cadru continuă şi completează convenţiile existente ale Consiliului Europei şi

cele ale UNESCO în domeniul patrimoniului (Grenada, 1985, referitoare la patrimoniul

arhitectural; La Valetta, 1992, privind patrimoniul arheologic; Florenţa, 2000 referitoare la

peisaj; Paris, UNESCO, 1972, privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural),

apreciind valoarea adăugată şi plasând patrimoniul cultural într-un context care a evoluat

considerabil de la momentul elaborării convenţiilor respective.

Convenţia-cadru a Consiliului Europei a fost semnată de către Republica Moldova la 11

ianuarie 2008.

2. Aspectul politic

Oportunitatea ratificării Convenţiei-cadru privind valoarea patrimoniului cultural pentru

societate este dictată de obiectivul strategic de integrare a Republicii Moldova în Comunitatea

europeană.

Promovarea Convenţiei-cadru privind valoarea patrimoniului cultural este una din

priorităţile Consiliului Europei. Ratificarea şi implementarea acestei Convenţii, concomitent cu

celelalte instrumente europene şi internaţionale în domeniul protecţiei şi valorificării

patrimoniului, va stimula relaţiile de cooperare culturală a Republicii Moldova cu alte state, va

permite coordonarea şi unificarea eforturilor Statelor pentru promovarea obiectivelor Convenţiei,

inclusiv prin activitatea lor comună în cadrul forurilor internaţionale şi a celor europene.

3. Aspectul legislativ-normativ

Convenţia-cadru dezvoltă şi este complementară altor instrumente juridice internaţionale

152

în materie de patrimoniu, la care Republica Moldova este parte – Convenţia privind patrimoniul

arhitectural european (Grenada, 1985), Convenţia privind patrimoniul arheologic (La Valetta,

1992), Convenţia referitoare la peisaj (Florenţa, 2000), Convenţia UNESCO privind protecţia

patrimoniului mondial, cultural şi natural (Paris,1972), etc.

Obiectivele Convenţiei sunt în deplină concordanţă cu prevederile Constituţiei Republicii

Moldova, ale legislaţiei naţionale în domeniu. Prevederi respective se conţin în Legea privind

ocrotirea monumentelor nr. 1530-XII din 22.06.1993, Legea Culturii nr. 413-XIV din

27.05.1999, Legea privind principiile urbanismului şi amenajării teritoriului nr. 835-XIII din

25.02.1998, Regulamentul privind zonele protejate naturale şi construite, aprobat prin Hotărârea

Guvernului nr. 1009 din 05.10.2000, Regulamentul general de urbanism aprobat prin Hotărârea

Guvernului nr. 5 din 05.01.1998, Regulamentul privind Certificatul de Urbanism şi autorizarea

construirii sau desfiinţării construcţiilor şi amenajărilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.

360 din l8.04.1997, Regulamentul de activitate a Serviciului de Arheologie Preventivă, etc.

153

Din aceste motive, ratificarea Convenţiei-cadru privind valoarea patrimoniului cultural

pentru societate nu implică elaborarea unor legi şi acte normative noi sau modificarea celor

existente, ci doar respectarea şi implementarea celor existente.

4. Aspectul organizatoric

Implementarea Convenţiei-cadru nu necesită crearea unor noi structuri specializate.

Realizarea prevederilor Convenţiei va fi asigurată de către Ministerul Culturii şi Turismului, în

cooperare, după caz, cu Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale, Agenţia Construcţiilor şi

Dezvoltare a Teritoriului, Agenţiei de Stat pentru inspectarea şi restaurarea monumentelor, alte

instituţii specializate din ţară.

Reieşind din art.16, lit a) al Convenţiei, Comitetul de miniştri, în conformitate cu

prevederile art. 17 al Statutului Consiliului Europei, va institui un comitet special sau va

desemna un comitet deja existent care va avea sarcina de urmărire a aplicării Convenţiei şi va fi

abilitat să definească modalităţile de exercitare a misiunii sale.

5. Aspectul financiar

Convenţia-cadru nu stabileşte obligaţii financiare ca Stat-parte la Convenţie, iar realizarea

prevederilor acestui instrument juridic internaţional va fi asigurată de către Ministerul Culturii şi

Turismului din contul surselor care vor fi programate anual în acest scop.

6. Aspectul economic

Implementarea Convenţiei-cadru a Consiliului Europei privind valoarea patrimoniului

cultural pentru societate va avea un impact pozitiv asupra dezvoltării durabile a ţării, patrimoniul

cultural urmând a fi conceput ca o resursă preţioasă pentru integrarea şi interacţiunea diverselor

aspecte ale dezvoltării, precum cel cultural, ecologic, economic, social şi politic.

Realizarea prevederilor Convenţiei va permite crearea unor sinergii eficiente în baza

multidimensionalităţii patrimoniului cultural pentru dezvoltarea economică durabilă, inclusiv

prin implicarea comunităţilor locale în activităţile de valorificare a patrimoniului cultural prin

dezvoltarea turismului cultural şi a celui rural, contribuind, astfel, la soluţionarea problemelor de

ordin social-economic şi la ameliorarea calităţii modului de viaţă a populaţiei din regiunile

respective.

7. Aspectul temporar

În conformitate cu prevederile art. 18, lit.c) ale Convenţiei-cadru, acest instrument juridic

va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării perioadei de trei luni după data la

care zece State membre ale Consiliului Europei îşi vor exprima consimţământul lor de a fi legate

de prevederile Convenţiei. Actualmente Convenţia-cadru este semnată de către 11 state, ratificată

de 2 state.

154

Ţinând cont de argumentele expuse mai sus, considerăm oportună ratificarea de către

Republica Moldova a Convenţiei-cadru a Consiliului Europei privind valoarea patrimoniului

cultural pentru societate, adoptată la Faro, la 27 octombrie 2005.

155

8. Recomandarea Сomisiei din 20 decembrie 1974 către Statele membre

cu privire la protecţia patrimoniului arhitectural şi natural (75/65/EEC)

Official Journal L 021, 28/01/1975 P. 0022 – 0023

1. Capitolul 3 întitulat "Dezvoltarea urbană şi îmbunătăţirea facilităţilor" din a doua parte

a Titlului al II-lea al Programului de Acţiuni al Comunităţilor Europene referitor la mediu,

aprobat de către Consiliu la 22 noiembrie 1973 (1), prevede un număr de studii relativ la

problemele de mediu strâns asociate cu dezvoltarea urbană şi regională. Toate aceste studii

includ examinarea diverselor aspecte ale protejării patrimoniului arhitectural şi natural al

Comunităţii.

De asemenea, în rezoluţia sa din 13 mai 1974 (2) cu privire la protecţia patrimoniului

cultural al Europei, Parlamentul European a recomandat o considerabilă sporire a eforturilor de a

salvgarda acest patrimoniu.

Acţiunile, deja îndeplinite în cadrul studiilor sus menţionate, arată că patrimoniul

arhitectural şi natural, care reflectă identitatea culturală a Europei este, în prezent, serios

ameninţat cu distrugeri şi dispariţie, şi sunt necesare măsuri urgente. Aceste descoperiri se

aplică, în mod egal, mediului urban şi rural.

2. În ultimii ani, două măsuri importante au fost luate pentru a face faţă problemei

distrugerii şi dispariţiei rapide a patrimoniului arhitectural şi natural, şi anume: – Convenţia cu

privire la protecţia patrimoniului cultural şi natural mondial, adoptată în noiembrie 1972 de către

UNESCO, şi – "Anul patrimoniului arhitectural european".

Întrucât patrimoniul arhitectural şi natural este, în mod general, perceput a fi un factor

determinant al calităţii vieţii, aceste două iniţiative sunt de o importanţă majoră pentru protecţia

şi îmbunătăţirea mediului în Comunitate.

3. Convenţia UNESCO face apel către Statele care au aderat, pentru a elabora inventarieri

naţionale ale proprietăţii imobile care face parte din patrimoniul cultural şi natural mondial. Ea

solicită, de asemenea, ca Statele care au aderat să întreprindă măsuri de protecţie

corespunzătoare pentru proprietăţile selectate astfel. Convenţia mai prevede stabilirea unui fond

pentru a asista ţările care nu dispun de resurse suficiente pentru a asigura protecţia adecvată a

anumitor proprietăţi recunoscute a fi de o valoare universală. Fondul va contribui, de asemenea,

la instruirea specialiştilor în acest domeniu. Această Convenţie are o importanţă deosebită, în

ceea ce priveşte protejarea numeroaselor specii de floră şi faună sălbatică care există în ariile

protejate, pe lângă contribuţia sa directă la protejarea patrimoniului arhitectural şi natural imobil.

156

Dacă Statele membre ar putea adera la această Convenţie la o dată timpurie, aceasta ar furniza un

suport substanţial pentru activităţile întreprinse în legătură cu "Anul patrimoniului arhitectural

european".

4. "Anul patrimoniului arhitectural european, 1975” este o iniţiativă venită din partea

Consiliului Europei. Ea este pe cale să ia forma unei campanii extinse pe trei ani şi este

concepută pentru a scoate în evienţă patrimoniul arhitectural ca un factor ce determină calitatea

vieţii, precum şi îmbunătăţeşte protejarea acestui patrimoniu. Campania este destinată

autorităţilor publice de toate nivelele, interesele profesionale vizate şi publicul larg şi va culmina

în 1975, care va fi desemnat drept "Anul patrimoniului arhitectural european". Se intenţionează a

marca începutul unei mişcări ample pentru protejarea şi restaurarea acestui patrimoniu. Această

campanie, pe care Parlamentul European a salutat-o deja în rezoluţia sa din 13 mai 1974, cu

privire la protejarea patrimoniului cultural al Europei, va consta în două tipuri principale de

acţiuni, şi anume: – proiecte-pilot pentru restaurarea şi renovarea numeroaselor edificii şi situri,

aflate în stare de distrugere în ţările participante;

– ridicarea gradului de conştientizare publică şi a dorinţei generale de a proteja şi restaura

patrimoniul arhitectural, ce reprezintă o condiţie necesară pentru implementarea unei politici în

acest domeniu la toate nivelele administraţiei publice. (1) OJ No C 112, 20.12.1973, p. 1. (2) OJ

No C 62, 30.5.1974, p. 5.

De la începutul campaniei, câteva state europene care nu sunt Membre ale Consiliului

Europei au aderat la activităţile sale şi noutăţile mişcărilor similare încep să parvină şi de pe alte

continente.

5. Având în vedere interesele principale şi urgenţa problemelor implicate, dovedind

interes pentru Tratatul de instituire al Comunităţii Economice Europeane, Comisia recomandă

Statelor membre:

să semneze sau să ratifice, în cazul în care nu au făcut-o deja, şi dacă e posibil

înainte de sfârşitul anului 1975, Convenţia cu privire la protecţia patrimoniului cultural şi natural

mondial, adoptată de către UNESCO în noiembrie 1972;

să susţină activ acţiunile luate pentru executarea iniţiativelor Consiliului Europei,

în legătură cu "Anul patrimoniului arhitectural european, 1975".

Executată la Bruxelles, 20 decembrie 1974.

Pentru Comisie,

Preşedintele

François-Xavier ORTOLI

157

9. CONCLUZIILE CONSILIULUI din 17 iunie 1994 cu privire la

elaborarea unui plan de acţiuni al Comunităţii în domeniul patrimoniului

cultural (94/C 235/01)

Official Journal C 235 , 23/08/1994 P. 0001 – 0001

Consiliul subliniază că Articolul 128 al Tratatului de instituire al Comunităţii Europeane

a selectat patrimoniul cultural ca un domeniu prioritar de acţiune pentru Comunitate. El, de

asemenea, atrage atenţia asupra concluziilor Consiliului şi ale miniştrilor din 12 noiembrie 1992

cu privire la principiile călăuzitoare ale acţiunii culturale comunitare, în care ei au indicat

interesul lor atât faţă de patrimoniul imobil, cât şi faţă de cel mobil.

El a remarcat o serie de întruniri consultative organizate de către Comisie, în cadrul

cărora experţii din Statele membre, Parlamentul European şi Consiliul Europei, precum şi alte

organizaţii internaţionale competente, au contribuit la elaborarea unei informaţii cu privire la

patrimoniul cultural.

A luat cunoştinţă cu interes de rezultatul diferitelor întâlniri ale experţilor şi a socotit că

diferitele aspecte ale patrimoniului cultural ar trebui combinate într-o acţiune unică globală,

evidenţiind importanţa:

luării în calcul a dimensiunii culturale a altor politici şi programe comunitare;

creşterii gradului de conştientizare al tuturor celor interesaţi, în mod special la

nivel local;

mobilităţii profesioniştilor, a schimbului de experienţă şi informaţie;

reţelelor europene şi structurilor dedicate conservării, instruirii şi cercetării în

domeniul patrimoniului cultural, şi cooperării cu Statele terţe şi cu organizaţiile internaţionale

implicate.

Mai multe acţiuni specifice sunt preconizate, în special, în următoarele domenii:

conservare şi salvgardare a patrimoniului cultural de importanţă europeană;

răspândirea informaţiei;

instruire;

creşterea gradului de conştientizare publică;

luarea în considerare a patrimoniului cultural în dezvoltarea regională şi crearea

locurilor de muncă;

turism şi mediu;

cercetare

mass-media şi noile tehnologii.

158

Astfel de acţiuni pot avea o aplicare practică în domenii specifice ale patrimoniului

cultural, precum arhivele, patrimoniul subacvatic, în legătură cu care experţii au avut deja

întruniri.

Bazându-se pe acestea, Consiliul invită Comisia să continue lucrul său şi să depună, cu

prima ocazie, un comunicat cu privire la patrimoniul cultural, însoţit de o propunere pentru

anumite acţiuni, cu atenţia cuvenită pentru procedurile prevăzute în Articolul 128 al Tratatului.

159

10. REZOLUŢIA întrunirii Miniştrilor cu responsabilităţi în probleme

culturale, întrunire în cadrul Consiliului la 13 noiembrie 1986 cu privire la

protecţia patrimoniului arhitectural al Europei (86/C 320/01)

Official Journal C 320 , 13/12/1986 P. 0001 – 0001

Întrunirea miniştrilor pentru probleme culturale în cadrul Consiliului,

Dovedind interes pentru Declaraţia Solemnă a Uniunii Europene din 19 iunie 1983 şi, în

special, paragraful cu privire la „oportunitatea de a lua acţiuni comune pentru protejarea,

promovarea şi salvgardarea patrimoniului cultural”,

Luând în considerare rezoluţia Parlamentului European din 14 septembrie 1982 cu privire

la protejarea patrimoniului arhitectural,

Remarcând lucrul efectuat de către Comisia Comunităţilor Europene, în efortul de a face

disponibile granturile pentru restaurarea monumentelor selectate în toate Statele membre şi în

acordarea burselor de studiu privind problemele de conservare în instituţiile de instruire

corespunzătoare ale altor State membre,

Luând în considerare Convenţia Consiliului Europei pentru protejarea patrimoniului

arhitectural şi programul de lucru al Consiliului Europei în acest domeniu,

Ţinând seama de posibilitatea ca Fundaţia Europeană, odată creată, ar putea participa la

aceste activităţi,

Recunoscând că această rezoluţie nu este rezultatul vreunei modificări de forţe în cadrul

Comunităţii şi a Statelor membre cu privire la protejarea patrimoniului arhitectural, dar socotind

că ele ar trebui să beneficieze mai mult de experienţa unei alteia,

Este de acord să dezvolte o cooperare eficientă privitor la aspectele patrimoniului

arhitectural al Europei, deschizând-o altor state europene, când este potrivit,

Este de acord să încurajeze schimbul de experienţă în domeniul patrimoniului

arhitectural, în particular prin normarea terminologiei şi stabilirea unei reţele de baze de date,

pregătită în acest domeniu, în Statele membre,

Este de acord să promoveze creşterea gradului de conştientizare în rândurile instituţiilor

publice şi private şi ale publicul larg, cu privire la aspectele economice, sociale şi culturale ale

patrimoniului arhitectural al Europei, în consultaţie cu experţii Statelor membre şi ai Consiliului

Europei, precum şi alte organizaţii interguvernamentale implicate,

160

Este de acord să creeze instituţii publice şi să iniţieze specializări în domeniul conservării

edificiilor, fiind conştientă de posibilităţile sporirii interesul faţă de situri de către cel mai larg

public posibil, prin mijloace vizuale şi alte măsuri,

Remarcă intenţia Comisiei de a contribui în continuare la realizarea măsurilor în acest

domeniu.

161

11. REZOLUŢIA MINIŞTRILOR cu responsabilităţi în probleme

culturale, întruniţi în cadrul Consiliului din 13 noiembrie 1986 cu privire la

conservarea operelor de artă şi a artefactelor (86/C 320/03)

Official Journal C 320 , 13/12/1986 P. 0003 – 0003

1. Miniştrii responsabili pentru probleme culturale recunosc importanţa conservării

patrimoniului cultural european referitor la operele de artă şi artefactele cu semnificaţie culturală

şi istorică, inclusiv arhive şi cărţi. Ţările europene posedă un număr mare de materiale culturale

care trebuie prezervate şi salvgardate pentru beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare.

Prezervarea bunurilor mobile de artă şi a artefactelor patrimoniului arhitectural implică protecţia

împotriva influenţelor exterioare, precum şi restaurarea şi reparaţia obiectelor, la fel de mult ca şi

salvgardarea lor fizică. Aceasta necesită cooperarea tuturor celor interesaţi în patrimoniul artistic

şi cultural, în special a organizaţiilor internaţionale şi experţilor activi în acest domeniu.

Miniştrii, de asemenea, recunosc utilitatea informaţiei precise despre patrimoniul cultural pentru

a încuraja conservarea.

2. Miniştrii recunosc, de asemenea, necesitatea creşterii gradului de conştientizare publică

cu privire la aceste întrebări, pentru a fi întărită cooperarea dintre sectorul public şi privat. Ei

recunosc importanţa îmbunătăţirii şi intensificării instruirii, a oportunităţii de a face disponibilă

informaţia despre conservatorii cu experienţă şi cursurile de conservare şi a valorii de a beneficia

de schimbul de informaţie tehnică în probleme de conservare.

3. Având aceste considerente în minte, miniştrii consideră conservarea un subiect care

merită examinarea atentă în interioru Statelor membre şi în toată Comunitatea ca un întreg,

ţinând cont, de asemenea, de lucrul care se face în cadrul Consiliului Europei în acest domeniu.

4. Respectiv, miniştrii sunt de acord a încuraja conservarea operelor de artă şi a

artefactelor, spre exemplu prin aşa mijloace ca: – examinarea obiectivului de a coordona

eforturile de conservare individuală în sectoarele public şi privat, – pregătirea documentaţiei

referitoare la conservarea operelor de artă şi a artefactelor cu semnificaţie culturală şi istorică, –

încurajarea prevederilor referitor la instruire, pentru a face faţă necesităţilor identificate,

implicând resursele publice şi private, după caz, –schimbul de informaţie referitor la expertiza de

conservare, precum şi instruire, –stabilirea politicii de evaluare în domeniul conservării, în

special prin îndrumare tehnice în domeniile de specialitate, şi să faciliteze diseminarea unor

astfel de ghiduri şi schimbul de expertiză în conservare în Europa.

162

5. Ei iau cunoştinţă de intenţia Comisiei de a contribui, în continuare, la realizarea

măsurilor în acest domeniu.

163

LEGISLAŢIE INTERNAŢIONALĂ

164

1. Carta internaţională pentru conservarea şi restaurarea monumentelor şi

siturilor

Adoptată la al II-lea Congres Internaţional al Arhitecţilor şi Tehnicienilor pentru

Monumente Istorice, Veneţia, 1964

Adoptată de către ICOMOS în 1965

Însărcinate cu un mesaj spiritual al trecutului, operele monumentale ale popoarelor

găzduiesc în viaţa prezentă mărturia vie a tradiţiilor lor seculare. Umanitatea, care în fiecare zi ia

cunoştinţă de unitatea valorilor umane, le consideră ca un patrimoniu comun şi, vis-a-vis de

generaţiile viitoare, se declară solidar responsabile de protecţia lor. Ele trebuie transmise în

plinătatea autenticităţii lor.

De aici este esenţial ca principiile care trebuie să primeze la conservarea şi restaurarea

monumentelor să fie emise în comun şi formulate pentru cadrul internaţional, lăsând fiecărei

naţiuni grija de a asigura aplicarea lor în cadrul propriei culturi şi tradiţii.

Dând o primă formă acestor principii fundamentale, Carta de la Atena din 1931 a

contribuit la dezvoltarea unei vaste mişcări internaţionale, care implicit a fost reflectată în

documente naţionale, în activitatea ICOM şi a UNESCO, şi în crearea prin aceasta din urmă a

Centrului internaţional de studii pentru conservarea şi restaurarea bunurilor culturale.

Sensibilitatea şi spiritul critic se reflectă asupra problemelor mereu prea complexe şi prea

nuanţate; de asemenea, ele vin să reexamineze principiile Cărţii, să le aprofundeze şi să le

lărgescă într-un nou document.

Ca urmare, cel de-al II-lea Congres internaţional al Arhitecţilor şi tehnnicienilor pentru

monumente istorice, reunit la Veneţia între 25-31 mai 1964, a aprobat următorul text:

Definiţii

Articolul 1. Noţiunea de monument istoric cuprinde creaţii arhitecturale izolate, precum

şi situri urbane sau rurale, care poartă mărturia unei civilizaţii particulare, a unei evoluţii

semnificative sau a unui eveniment istoric. Ea se extinde nu doar asupra marilor creaţii dar

cuprinde operele modeste care au obţinut cu timpul o semnificaţie culturală.

Articolul 2. Conservarea şi restaurarea monumentelor este o disciplină care face apel la

toate ştiinţele şi tehnicile care pot contribui la studierea şi păstrarea patrimoniului monumental.

Articolul 3. Conservarea şi restaurarea monumentelor vizează protecţia atât a operelor de

165

ară, cât şi a mărturiilor istorice.

Conservarea

Articolul 4. Conservarea monumentelor impune, mai întâi de toate, permanenţa

întreţinerii lor.

Articolul 5. Conservarea monumentelor este întotdeauna favorizată de faptul că acestea

sunt destinate pentru o funcţie utilă în societate; o asemenea destinare este deci solicitată, ori ea

nu poate denatura aranjarea şi decorul edificiilor. În asemenea limite trebuie concepută şi

autorizată amenajarea lor, cerută de evoluţia obiceiurilor şi cutumelor.

Articolul 6. Conservarea unui monument implică pe cea a unui cadru la propria scară.

Atunci când cadrul tradiţional subzistă, acesta va fi conservat, şi toate construcţiile noi, toate

distrugerile şi toate amenajările care pot să denatureze raporturile de volume şi de culori vor fi

evitate, proscrise.

Articolul 7. Monumentul este inseparabil de istorie, al cărei martor este, şi de mediul în

care se află. Prin urmare, deplasarea în întregime sau parţială a unui monument nu poate fi

tolerată, întrucât acest fapt este cerut de însăşi protecţia monumentului şi justificat de

argumentele interesului naţional şi internaţional.

Articolul 8. Elementele de sculptură, pictură şi de decoraţie, care sunt parte integrantă a

monumentului, nu pot fi înlăturate, întrucât această măsură este unica susceptibilă să asigure

conservarea lor.

Restaurarea

Articolul 9. Restaurarea este o operaţie care trebuie să poarte un caracter excepţional. Ea

are ca scop conservarea şi revelarea valorilor estetice şi istorice ale monumentului şi se fondează

pe respectul substanţei vechi şi a documentelor autentice. Ea apare acolo unde începe ipoteza, pe

planul reconstituirilor conjuncturale, tot lucrul de complementare, recunoscut indistensabil

pentru argumentele estetice sau tehnice, relevă din compoziţia arhitecturală şi va purta marca

timpurilor noastre. Restaurarea va fi totdeauna precedată şi însoţită de un studiu arheologic şi

istoric al monumentului.

Articolul 10. Atunci când tehnicile tradiţionale sunt inadecvate, consolidarea unui

monument poate fi asigurată, făcând apel la toate tehnicile moderne de conservare şi de

construcţie, a căror eficacitate este demonstrată de rezultatele ştiinţifice şi garantată de

experienţă.

166

Articolul 11. Aportul valabil al tuturor epocilor la edificarea unui monument trebuie să

fie respectat, unitatea stilului, nefiind un scop atingibil în cursul unei restaurări. Atunci când un

edificiu comportă mai multe etape suprapuse, culoarul unei etape subiacente nu se justifică decât

ca excepţional, cu condiţia că elementele noi nu prezintă decât un mic interes, iar compoziţia

actuală constituie o mărturie de înaltă valoare istorică, arheologică şi estetică şi că etapa sa de

conservare să fie judecată suficient. Aprecierea valorii elementelor vizate şi decizia asupra

eliminărilor lor în operare nu pot depinde de un singurn autor al proiectului.

Articolul 12. Elementele destinate să înlocuiască părţile lipsă trebuie să se integreze

armonios în ansamblu, distingându-se însă de părţile originale, astfel ca restaurarea să nu

falsifice documentul de artă şi istorie.

Articolul 13. Adjuncţiunile (adăugirile) nu pot fi tolerate decât dacă respectă toate părţile

interesante ale edificiului, cadrul său tradiţional, echilibrul compoziţiei sale şi relaţiile sale cu

mediul înconjurător.

Situri monumentale

Articolul 14. Siturile monumentale trebuie să fie obiectul îngrijirilor speciale în scopul

protejării integrităţii lor şi să asigure asanarea, amenajarea şi punerea lor în valoare. Lucrările de

conservare şi restaurare care sunt executate trebuie să fie inspirate din principiile anunţate în

articolele precedente.

Săpăturile

Articolul 15. Lucrările de săpătură trebuie să fie executate în conformitate cu normele

ştiinţifice şi cu “Recomandarea privitor la principiile internaţionale aplicabile la săpăturile

arheologice”, adoptată de UNESCO în 1956.

Amenajarea ruinelor şi măsurilor necesare pentru conservarea şi protecţia permanentă a

elementelor arhitecturale şi a obiectelor descoperite se asigură. În plus, toate iniţiativele vor fi

luate în consideraţie pentru a facilita conceperea monumentului creat fără a-i denatura

semnificaţia.

Orice lucru de construcţie va trebui totuşi, exclus a priori, singură anastiloza poate fi

luată în consideraţie, altfel spus, recompoziţia părţilor existente, dar dezmembrate.

Elementele de integrare vor fi totdeauna recunoscute şi vor reprezenta minimul necesar

pentru a asigura condiţiile de conservare a monumentului şi de a restabili continuitatea formelor

sale.

167

Documentarea şi publicarea

Articolul 16. Lucrările de conservare, restaurare şi de săpătură vor fi întotdeauna însoţite

de elaborarea unei documentaţii precise, sub formă de rapoatre analitice şi critice, ilustrate cu

desene şi fotografii. Toate etapele lucrului de degajare, de consolidare, de reconstituire şi de

integrare, precum şi elementele tehnice şi formale identificate în timpul lucrărilor vor fi aici

consemnate. Această documentaţie va fi depozitată în arhivele unui organ public şi puse la

dispoziţia cercetătorilor; publicarea acestor documente este recomandată.

168

2. Convenţie privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi

natural

Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură,

întrunită la Paris, de la 17 octombrie la 21 noiembrie 1972, în cea de-a XVII-a sesiune,

constatând că patrimoniul cultural şi patrimoniul natural este din ce în ce mai ameninţat de

distrugere, nu numai datorită cauzelor obişnuite de degradare, dar şi prin evoluţia vieţii sociale şi

economice care le agravează, prin fenomene de alterare şi de distrugere şi mai grave,

considerând că degradarea sau dispariţia unui bun al patrimoniului cultural şi

natural constituie o diminuare nefastă a patrimoniului tuturor popoarelor lumii,

considerând că ocrotirea acestui patrimoniu la scară naţională rămâne, adesea,

incompletă din cauza amplorii mijloacelor pe care le necesită şi a insuficienţei resurselor

economice, ştiinţifice şi tehnice ale ţării pe teritoriul căreia se găseşte bunul salvgardat,

amintind că actul constitutiv al organizaţiei prevede că ea va sprijini menţinerea,

progresul şi difuzarea cunoştinţelor, veghind asupra conservării şi protecţiei patrimoniului

universal şi recomandând popoarelor interesate convenţii internaţionale în acest scop,

considerând că recomandările, rezoluţiile şi convenţiile internaţionale existente

privitoare la bunurile culturale şi naturale demonstrează importanţa pe care o prezintă, pentru

toate popoarele din lume, salvgardarea acestor bunuri unice şi de neînlocuit, indiferent de

poporul căruia ele aparţin,

considerând că unele bunuri din patrimoniul cultural prezintă o importanţă

excepţională care necesită protejarea lor ca parte din patrimoniul mondial al întregii omeniri,

considerând că, faţă de amploarea şi gravitatea noilor pericole care ameninţă

întregii colectivităţi internaţionale, îi revine sarcina de a participa la ocrotirea patrimoniului

cultural şi natural de valoare universală excepţională, prin acordarea unei asistenţe colective,

care fără a se substitui acţiunii statului interesat, o va completa în mod eficace,

considerând că este indispensabil să se adopte în acest scop noi prevederi sub

formă de convenţii care să stabilească un sistem eficient de protejare colectivă a patrimoniului

cultural şi natural de valoare universală excepţională, organizat într-o formă permanentă şi după

metode ştiinţifice şi moderne,

după ce a hotărât cu prilejul celei de-a XVI-a sesiuni că această problemă va

forma obiectul unei convenţii internaţionale, adoptă în această a 16-a zi a lunii noiembrie 1972

prezenta Convenţie.

169

I. Definiţii ale patrimoniului cultural şi natural

Articolul 1. În spiritul prezentei Convenţii sunt considerate drept patrimoniu cultural:

• monumentele: operele de arhitectură, de sculptură sau de pictură monumentală,

elemente sau structuri cu caracter arheologic, inscripţii, grote şi grupuri de elemente care au o

valoare universală excepţională din punct de vedere istoric, artistic sau ştiinţific;

• ansamblurile: grupuri de construcţii izolate sau grupate, care datorită arhitecturii

lor, unităţii şi integrării lor în peisaj, au o valoare universală excepţională din punct de vedere

istoric, artistic sau ştiinţific;

• siturile: lucrări ale omului sau opere rezultate din acţiunile conjugate ale omului şi

ale naturii, precum şi zonele ce includ terenurile arheologice, care au o valoare universală

excepţională din punct de vedere istoric, estetic, etnologic sau antropologic.

Articolul 2. În spiritul prezentei Convenţii sunt considerate patrimoniu natural:

• monumentele naturale constituite de formaţiuni fizice şi biologice sau de grupări

de asemenea formaţiuni, care au o valoare universală excepţională din punct de vedere estetic

sau ştiinţific;

• formaţiunile geologice şi fiziografice şi zonele strict delimitate, constituind

habitatul speciilor animale şi vegetale ameninţate, care au o valoare universală excepţională din

punct de vedere al ştiinţei sau conservării;

• siturile naturale sau zonele naturale strict delimitate, care au o valoare universală

excepţională din punct de vedere ştiinţific, al conservării sau al frumuseţii naturale.

Articolul 3. Fiecărui stat care participă la prezenta Convenţie îi revine datoria de a

identifica şi a delimita diferitele bunuri situate pe teritoriul său, la care se referă art. 1 şi 2 de mai

sus.

II. Protecţia naţională şi protecţia internaţională a patrimoniului cultural şi natural

Articolul 4. Fiecare din Statele participante la prezenta Convenţie recunoaşte că obligaţia

de a asigura identificarea, ocrotirea, conservarea, valorificarea şi transmiterea către generaţiile

viitoare a patrimoniului cultural şi natural, la care se referă art. 1 şi 2, şi care este situat pe

teritoriul său, îi revine în primul rând. Se va strădui să acţioneze în acest scop atât prin propriul

său efort, în limita maximă a resurselor sale disponibile, cât şi, când este cazul, prin intermediul

asistenţei şi cooperării internaţionale de care va putea beneficia, în special pe plan financiar,

artistic, ştiinţific şi tehnic.

Articolul 5. Pentru a asigura o ocrotire şi o conservare cât mai eficientă şi o valorificare

cât mai intensă posibil a patrimoniului cultural şi natural situat pe teritoriul lor, şi în condiţii

170

specifice fiecărei ţări, Statele-părţi la prezenta Convenţie se vor strădui în măsura posibilului:

a. Să adopte o politică generală prevăzând atribuirea unei funcţii patrimoniului

cultural şi natural în viaţa colectivă şi să integreze ocrotirea acestui patrimoniu în programele de

planificare generală;

b. Să înfiinţeze pe teritoriul lor, în măsura în care încă nu există, unul sau mai multe

servicii de ocrotire, de conservare şi de valorificare a patrimoniului cultural şi natural, prevăzute

cu un personal corespunzător şi dispunând de mijloace care să le permită să îndeplinească

sarcinile ce le revin;

c. să extindă studiile şi cercetările ştiinţifice şi tehnice şi să perfecţioneze metodele

de intervenţie care permit unui stat să facă faţă pericolelor care ameninţă patrimoniul cultural sau

natural;

d. să ia măsurile juridice, ştiinţifice, tehnice, administrative şi financiare

corespunzătoare pentru identificarea, ocrotirea, conservarea, valorificarea şi introducerea în

circuit public a acestui patrimoniu;

e. să înlesnească crearea sau dezvoltarea de centre naţionale sau regionale de

pregătire în domeniul ocrotirii, conservării şi valorificării patrimoniului cultural şi natural şi să

încurajeze cercetarea ştiinţifică în acest domeniu.

Articolul 6. 1. Respectând pe deplin suveranitatea statelor pe teritoriul cărora se află

patrimoniul cultural menţionat în art. 1 şi 2, şi fără a prejudicia drepturile reale, prevăzute în

legislaţia naţională asupra patrimoniului respectiv, Statele-părţi la prezenta Convenţie recunosc

că el constituie un patrimoniu universal la ocrotirea căruia întreaga comunitate internaţională are

datoria să coopereze.

2. Statele părţi se angajează, în consecinţă, şi în conformitate cu prevederile

prezentei Convenţii, să-şi dea concursul la identificarea, ocrotirea, conservarea şi valorificarea

patrimoniului cultural şi natural, menţionat în paragrafele 2 şi 4 ale art. 11, dacă Statul pe

teritoriul căruia se află cere acest concurs.

3. Fiecare din Statele-părţi la prezenta Convenţie se angajează să nu ia în mod

deliberat nicio măsură susceptibilă să dăuneze direct sau indirect patrimoniul cultural şi natural

menţionat la art. 1 şi 2, care se află pe teritoriul altor State-părţi la această Convenţie.

Articolul 7. În spiritul prezentei Convenţii, trebuie înţeles prin ocrotirea

internaţională a patrimoniului mondial, cultural şi natural stabilirea unui sistem de cooperare şi

de asistenţă internaţională având drept obiectiv să ajute Statele-părţi la Convenţie în eforturile pe

care le depun pentru a proteja şi identifica acest patrimoniu.

171

III. Comitetul interguvernamental pentru protecţia patrimoniului mondial cultural

şi natural

Articolul 8

1.Se înfiinţează pe lângă Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi

Cultură un comitet interguvernamental pentru protejarea patrimoniului cultural şi natural de

valoare universală excepţională denumit “Comitetul patrimoniului mondial”. El se compune din

15 State-părţi la Convenţie, alese de Statele-părţi la Convenţie întrunite în Adunarea generală în

cursul sesiunilor ordinare ale Conferinţei generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru

Educaţie, Ştiinţă şi Cultură. Numărul Statelor membre ale Comitetului va fi mărit la 21 începând

de la sesiunea ordinară a Conferinţei generale care va urma intrării în vigoare a prezentei

Convenţii pentru un număr de cel puţin 40 de state.

2. Alegerea membrilor Comitetului trebuie să asigure o reprezentare echitabilă a

diferitelor regiuni şi culturi din lume.

3. La şedinţele Comitetului asistă cu vot consultativ un reprezentant al Centrului

internaţional de studii pentru conservarea şi restaurarea bunurilor culturale (centrul din Roma),

un reprezentant al Consiliului internaţional al monumentelor şi siturilor (ICOMOS) şi un

reprezentant al Uniunii internaţionale pentru conservarea naturii şi resurselor ei (UICN), la care

pot fi adăugaţi, la cererea Statelor-părţi întrunite în Adunarea generală în cursul sesiunilor

ordinare ale Conferinţei generale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi

Cultură, reprezentanţii altor organizaţii interguvernamentale sau neguvernamentale care au

obiective similare.

Articolul 9. 1.Statele membre ale Comitetului patrimoniului mondial îşi exercită

mandatul lor de la sfârşitul sesiunii ordinare a Conferinţei generale în cursul căreia au fost alese

până la sfîrşitul celei de-a treia sesiuni ordinare următoare.

2. Cu toate acestea, mandatul unei treimi din membrii desemnaţi cu ocazia primei

alegeri va expira la sfârşitul primei sesiuni ordinare a Conferinţei generale, care urmează celei în

cursul căreia au fost aleşi, iar mandatul unei a doua treimi a membrilor desemnaţi în acelaşi timp

va expira la sfârşitul celei de-a doua sesiuni ordinare a Conferinţei generale care urmează celei în

cursul căreia ei au fost aleşi. Numele acestor membri vor fi trase la sorţi de către preşedintele

Conferinţei generale după prima alegere.

3. Statele membre ale Comitetului aleg, pentru a le reprezenta, persoane calificate

în domeniul patrimoniului cultural sau al patrimoniului natural.

Articolul 10. 1.Comitetul patrimoniul mondial adoptă un regulament interior al său.

2. Comitetul poate în orice moment să invite la şedinţele sale organisme publice

172

sau particulare, ca şi persoane particulare, spre a le consulta asupra unor probleme speciale.

3. Comitetul poate să creeze organele consultative pe care le consideră necesare

pentru executarea sarcinilor sale.

Articolul 11

1. Fiecare din Statele-părţi la prezenta Convenţie va prezenta, în măsura în care

este posibil, Comitetului patrimoniului mondial un inventar al bunurilor din patrimoniul cultural

şi natural aflate pe teritoriul său şi susceptibile de a fi înscrise pe lista prevăzută la paragraful 2 al

prezentului articol. Acest inventar, care nu este considerat ca exhaustiv, trebuie să cuprindă o

documentaţie asupra locului bunurilor respective şi asupra interesului pe care ele îl prezintă.

2. Pe baza inventarelor prezentate de către State, conform paragrafului de mai sus,

Comitetul stabileşte, ţine la zi şi difuzează sub numele de “listă a patrimoniului mondial”, o listă

a bunurilor patrimoniului cultural şi patrimoniului natural, aşa cum sunt ele definite la articolul 1

şi 2 ale prezentei Convenţii, pe care el le consideră ca având o valoare universală excepţională pe

baza criteriilor pe care le va stabili. O astfel de listă actualizată trebuie difuzată cel puţin la doi

ani.

3. Înscrierea unui bun pe Lista patrimoniului mondial nu poate să se facă decât cu

consimţământul statului interesat. Înscrierea unui bun situat pe un teritoriu care face obiectul

unor revendicări de suveranitate sau de jurisdicţie din partea mai multor state nu prejudecă cu

nimic drepturile părţilor în litigiu.

4. Comitetul stabileşte, actualizează şi difuzează de fiecare dată când împrejurările

fac acest lucru necesar, sub numele de “listă a patrimoniului mondial în pericol”, o listă de

bunuri care figurează pe Lista patrimoniului mondial, pentru care s-a cerut asistenţa în cadrul

prezentei Convenţii şi pentru salvgardarea cărora sunt necesare lucrări mari. Această listă va

cuprinde o estimare a costului lucrărilor. Nu pot figura pe această listă decât bunuri ale

patrimoniului cultural şi natural care sunt ameninţate de pericole grave şi precise ca: ameninţarea

de dispariţie datorată unei degradări avansate, proiectele de mari lucrări publice sau private, o

dezvoltare rapidă urbană şi turistică, distrugeri cauzate de modificări ale utilizării sau ale

proprietăţii, transformări profunde datorate unei cauze necunoscute, abandonării din diferite

motive, conflicte armate începute sau ameninţând să izbucnească, calamităţi şi cataclisme, mari

incendii, mişcări seismice, alunecări de teren, erupţii vulcanice, modificări ale nivelului apelor,

inundaţii, curenţi violenţi de maree. Comitetul poate, în orice moment, în caz de urgenţă, să

procedeze la o nouă înscriere pe Lista patrimoniului mondial în pericol şi să difuzeze imediat

această înscriere.

5. Comitetul defineşte criteriile pe baza cărora un bun al patrimoniului cultural şi

173

natural poate să fie înscris într-una sau în alta din listele menţionate la paragrafele 2 şi 4 ale

prezentului articol.

6. Înainte de a refuza o cerere de înscriere pe una din cele două liste menţionate la

paragrafele 2 şi 4 ale prezentului articol, Comitetul va consulta Statul-parte pe teritoriul căruia se

află bunul din patrimoniul cultural sau natural de care este vorba.

7. Comitetul, cu acordul Statelor interesate, coordonează şi încurajează studiile şi

cercetările necesare la întocmirea listelor menţionate la paragrafele 2 şi 4 ale prezentului articol.

Articolul 12. Faptul că un bun din patrimoniul cultural şi natural nu a fost înscris

pe una sau cealaltă din cele două liste menţionate la paragrafele 2 şi 4 ale art. 11 nu va însemna

nicidecum că el nu are o valoare universală excepţională în alte scopuri decât cele care rezultă

din înscrierea în aceste liste.

Articolul 13

1.Comitetul patrimoniului mondial primeşte şi studiază cererile de asistenţă

internaţională formulate de Statele-părţi la prezenta Convenţie referitoare la bunurile din

patrimoniul cultural şi natural aflate pe teritoriul lor, care figurează sau sunt susceptibile de a

figura pe listele menţionate la paragrafele 2 şi 4 ale art. 11. Aceste cereri pot avea drept obiectiv

ocrotirea, conservarea, valorificarea sau introducerea în circuit public a acestor bunuri.

2. Cererile de asistenţă internaţională, conform paragrafului 1 al prezentului

articol, pot avea ca obiect şi identificarea bunurilor lor din patrimoniul cultural din patrimoniul

cultural şi natural, definită la art. 1 şi 2, când studii preliminare au permis să se stabilească faptul

că aceste cercetări merită să fie continuate.

3. Comitetul hotărăşte ce urmare se va da acestor cereri, stabileşte, când este cazul,

natura şi importanţa ajutorului său şi autorizează încheierea, în numele său, a înţelegerilor

necesare cu guvernul interesat.

4. El face aceasta ţinând seama de importanţa respectivă a bunurilor de salvgardat

pentru patrimoniul mondial, cultural şi natural, de necesitatea de a asigura asistenţa

internaţională bunurilor celor mai reprezentative ale naturii sau ale geniului şi istoriei popoarelor

lumii şi de urgenţa lucrărilor de întreprins, de importanţa resurselor Statelor pe teritoriul cărora

se găsesc bunurile culturale ameninţate şi, în special, de măsura în care ele ar putea asigura

salvgardarea acestor bunuri prin mijloacele lor proprii.

5. Comitetul întocmeşte, ţine la zi şi difuzează o listă a bunurilor pentru care s-a

acordat o asistenţă internaţională.

6. Comitetul decide modul de utilizare a resurselor din fondul creat, conform art.

15 al prezentei Convenţii. El caută mijloacele de sporire a resurselor şi ia toate măsurile necesare

174

în acest scop.

7. Comitetul cooperează cu organizaţiile internaţionale şi naţionale,

guvernamentale şi neguvernamentale, având obiective similare celor din prezenta Convenţie.

Pentru aplicarea programelor sale şi pentru executarea proiectelor sale, Comitetul poate să facă

apel la aceste organizaţii, în special la Centrul internaţional de studii pentru conservarea şi

restaurarea bunurilor culturale (centrul din Roma), la Consiliul internaţional al monumentelor şi

siturilor (ICOMOS) şi la Uniunea internaţională pentru conservarea naturii şi resurselor ei,

precum şi la alte organizaţii publice sau private şi la persoane particulare.

8. Hotărârile Comitetului sunt luate cu o majoritate de două treimi a membrilor

prezenţi şi votanţi. Cvorumul este constituit de majoritatea membrilor Comitetului.

Articolul 14

1. Comitetul patrimoniului mondial este asistat de un secretariat numit de către

Directorul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.

2. Directorul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi

Cultură, folosind cât mai larg posibil serviciile Centrului Internaţional de Studii pentru

conservarea şi restaurarea bunurilor culturale (centrul din Roma) ale Consiliului Internaţional al

monumentelor şi siturilor (ICOMOS) şi ale Uniunii Internaţionale pentru conservarea naturii şi

resurselor sale (UICN), în specificul competenţelor şi al posibilităţilor lor, pregăteşte

documentaţia Comitetului, ordinea de zi a şedinţelor sale şi asigură executarea hotărârilor lui.

IV. Fondul pentru protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural

Articolul 15

1. Se creează un fond pentru protejarea patrimoniului mondial, cultural şi natural

de valoare universală excepţională, denumit “Fondul patrimoniului mondial”.

2. Fondul este constituit ca fond de depozit, conform dispoziţiilor regulamentului

financiar al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.

3. Resursele fondului sunt formate din:

a. contribuţiile obligatorii şi contribuţiile voluntare ale Statelor-părţi la prezenta

Convenţie;

b. vărsăminte, donaţii sau legate, care vor putea fi făcute de către:

i.alte state;

ii.Organizaţii Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, alte organizaţii din

sistemul Naţiunilor Unite, în special Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi alte

organizaţii interguvernamentale;

175

iii. organisme publice sau private, sau persoane particulare;

c. orice dobânzi produse din resursele fondului;

d. produsul colectelor şi încasărilor de la manifestările organizate în beneficiul fondului;

şi

e. toate celelalte resurse autorizate de regulamentul pe care-l va elabora Comitetul

patrimoniului mondial.

4. Contribuţiile aduse fondului şi celelalte forme de asistenţă puse la dispoziţia

Comitetului nu pot fi folosite decât în scopurile stabilite de acesta. Comitetul poate să accepte

contribuţii care să nu fie folosite decât pentru un anumit program sau pentru un proiect special,

cu condiţia ca realizarea acestui program sau execuţia acestui proiect să fi fost hotărîte de către

Comitet. Contribuţiile aduse fondului nu pot fi însoţite de nicio condiţie politică.

Articolul 16

1. Fără a renunţa la orice altă contribuţie voluntară complementară, Statele-părţi la

prezenta Convenţie se angajează să verse în mod regulat, la fiecare doi ani, în Fondul

patrimoniului mondial, contribuţii al căror cuantum, calculat după un procentaj uniform aplicabil

la toate statele, va fi hotărât de Adunarea generală a Statelor-părţi la Convenţie, întrunite în

cursul sesiunilor Conferinţei generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi

Cultură. Pentru a fi luată, această hotărâre a Adunării generale necesită o majoritate a Statelor-

părţi prezente şi votante, care nu au făcut declaraţia menţionată la paragraful 2 al prezentului

articol. Contribuţia obligatorie a Statelor-părţi la Convenţie nu va putea depăşi, în niciun caz, 1%

din contribuţia lor la bugetul ordinar al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi

Cultură.

2. Totuşi, orice Stat la care se referă articolul 31 sau articolul 32 al prezentei

Convenţii poate, în momentul depunerii instrumentelor sale de ratificare, de acceptare sau de

aderare, să declare că nu se consideră legat de prevederile paragrafului 1 al prezentului articol.

3. Un stat parte la Convenţie, care a făcut declaraţia menţionată la paragraful 2 al

prezentului articol, poate oricând să-şi retragă respectiva declaraţie, notificând aceasta

Directorului general al organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, ştiinţă şi Cultură. Totuşi,

retragerea declaraţiei nu va avea efect asupra contribuţiei obligatorii datorate de acest stat decât

începând de la data Adunării generale următoare a Statelor-părţi.

4. Pentru ca acest Comitet să fie în măsură să-şi prevadă operaţiunile sale într-un

mod eficace, contribuţiile Statelor-părţi la prezenta Convenţie, care au făcut declaraţia

menţionată la paragraful 2 al prezentului articol, trebuie vărsate în mod regulat, cel puţin la

fiecare doi ani, şi nu vor trebui să fie inferioare contribuţiilor pe care ar fi trebuit să le depună

176

dacă ar fost legate de prevederile paragrafului 1 al prezentului articol.

5. Orice stat parte la Convenţie, care a întârziat cu plata contribuţiei sale

obligatorii sau voluntare pentru anul în curs şi pentru anul civil care l-a precedat, nu este eligibil

în Comitetul patrimoniului mondial, această prevedere neaplicându-se la prima alegere.

Mandatul unui astfel de stat, care este deja membru al Comitetului, va expira în momentul

oricărei alegeri prevăzute la art. 8 paragraful 1 al prezentei Convenţii.

Articolul 17. Statele-părţi la prezenta Convenţie iau în considerare sau

favorizează crearea de fundaţii sau de asociaţii naţionale publice şi private având ca scop de a

încuraja libertăţi în favoarea protejării patrimoniului cultural şi natural definit la art. 1 şi 2 ale

prezentei Convenţii.

Articolul 18. Statele-părţi la Convenţie îşi vor da concursul la campaniile

internaţionale de colecte care sunt organizate în beneficiul Fondului patrimoniului mondial, cu

sprijinul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură. Ele sprijină colectele

făcute în acest scop de către organismele menţionate la paragraful 3 al art. 15.

V. Condiţii şi modalităţi ale asistenţei internaţionale

Articolul 19. Orice Statparte la prezenta Convenţie poate să ceară o asistenţă

internaţională în favoarea bunurilor din patrimoniul cultural sau natural de valoare universală

excepţională situate pe teritoriul său. El trebuie să alăture la cererea sa informaţiile şi

documentele prevăzute la art. 21 de care dispune şi de care Comitetul are nevoie pentru a lua

hotărârea sa.

Articolul 20. Cu excepţia prevederilor paragrafului 2 al art. 13 ale alin. c/ al art.

22 şi ale art.23, asistenţa internaţională prevăzută de prezenta Convenţie nu poate fi acordată

decât bunurilor din patrimoniul cultural şi natural pe care Comitetul patrimoniului mondial a

hotărât sau hotărăşte să le înscrie pe una din listele menţionate la paragrafele 2 şi 4 ale art.11.

Articolul 21

1. Comitetul patrimoniului mondial stabileşte procedura examinării cererilor de

asistenţă internaţională pe care este solicitat să o acorde şi precizează, în special, elemente care

trebuie să fie cuprinse în cerere, care trebuie să descrie operaţiunea ce este avută în vedere,

lucrările necesare, o estimare a costurilor, urgenţa lor şi motivele pentru care resursele statului

care solicită nu-i permit acestuia să facă faţă la totalul cheltuielilor. Cererile trebuie, de câte ori

este posibil, să se bazeze pe avizul unor experţi.

2. Din cauza unor lucrări care ar trebui întreprinse fără întârziere, cererile care se

întemeiază pe calamităţi naturale sau catastrofe trebuie examinate de urgenţă şi cu prioritate de

177

către Comitet, care trebuie să dispună de un fond de rezervă destinat unor astfel de eventualităţi.

3. Înainte de a lua o hotărâre, Comitetul efectuează studiile şi consultaţiile pe care

le consideră necesare.

Articolul 22. Asistenţa acordată de Comitetul patrimoniului mondial poate lua

următoarele forme:

a. studii asupra problemelor artistice, ştiinţifice şi tehnice pe care le ridică

protejarea, conservarea, punerea în valoare şi reanimarea patrimoniului cultural şi natural, aşa

cum este el definit la paragrafele 2 şi 4 ale art. 11 din prezenta Convenţie;

b. punerea la dispoziţie de experţi, tehnicieni şi mână de lucru calificată pentru a

asigura buna execuţie a unui proiect aprobat;

c. formarea de specialişti de toate nivelurile în domeniul identificării, ocrotirii,

conservării, punerii în valoare şi reanimării patrimoniului cultural şi natural;

d. furnizarea de echipament pe care statul interesat nu îl posedă sau nu este în

măsură să-l procure;

e. împrumuturi cu dobândă mică, fără dobîndă, sau care vor putea fi rambursate

pe termen lung;

f. acordarea în cazuri excepţionale şi în mod special motivate, de subvenţii

nerambursabile.

Articolul 23. Comitetul patrimoniului mondial poate, de asemenea, să acorde o

asistenţă internaţională unor centre naţionale sau regionale de formare a specialiştilor de toate

nivelurile în domeniul identificării, protejării, punerii în valoare şi reanimării patrimoniului

cultural şi natural.

Articolul 24. Asistenţă internaţională de mare importanţă poate fi acordată doar în

urma unui studiu ştiinţific, economic şi tehnic detaliat. Acest studiu va trebui să ia în considerare

tehnicile cale mai avansate de ocrotire, de conservare, de punere în valoare şi reanimare a

patrimoniului cultural şi natural şi trebuie să corespundă obiectivelor prezentei Convenţii.

Studiul va căuta, de asemenea, mijloacele de a folosi în mod raţional resursele disponibile în

statul interesat.

Articolul 25. Finanţarea lucrărilor necesare nu trebuie, în principiu, să revină

decât în mod parţial comunităţii internaţionale. Participarea statului care beneficiază de asistenţă

internaţională trebuie să constituie o parte substanţială din resursele utilizate la fiecare program

sau proiect, afară de cazul în care resursele sale nu permit acest lucru.

Articolul 26. Comitetul patrimoniului mondial şi statul beneficiar stabilesc în

acordul pe care îl încheie condiţiile în care va fi executat un program sau proiect pentru care s-a

178

acordat o asistenţă internaţională în baza prevederilor prezentei Convenţii. Statului care primeşte

această asistenţă internaţională îi revine datoria de a continua să ocrotească, să conserve şi să

valorifice bunurile astfel salvgardate, conform condiţiilor stabilite în acord.

VI. Programe educative

Articolul 27

1. Statele-părţi la prezenta Convenţie se străduiesc prin mijloace adecvate, mai

ales prin programe de editare şi formare să întărească aspectul şi ataşamentul popoarelor lor faţă

de patrimoniul cultural şi natural, definit la art. 1 şi 2 ale Convenţiei.

2. Ei se angajează să informeze pe scară largă publicul asupra pericolelor care

ameninţă acest patrimoniu şi activităţilor întreprinse prin aplicarea prezentei Convenţii.

Articolul 28. Statele-părţi la prezenta Convenţie, care primesc o asistenţă

internaţională în baza Convenţiei iau măsurile necesare pentru a face cunoscută importanţa

bunurilor care au făcut obiectul acestei asistenţe şi rolul pe care aceasta din urmă l-a avut.

VII. Rapoarte

Articolul 29

1. Statele-părţi la prezenta Convenţie vor indica în rapoartele pe carele vor

prezenta la Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi

Cultură, la termenele şi sub forma pe care aceasta le va stabili, prevederile legislative,

reglementările şi alte măsuri pe care le-au adoptat pentru aplicarea Convenţiei, precum şi

experienţa pe care a obţinut-o în acest domeniu.

2. Aceste rapoarte pot fi aduse la cunoştinţa Comitetului patrimoniului mondial.

3. Comitetul va prezenta un raport asupra activităţii sale la fiecare din sesiunile

ordinare ale Conferinţei Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi

Cultură.

VIII. Clauze finale

Articolul 30. Prezenta Convenţie a fost redactată în limbile engleză, arabă,

spaniolă, franceză şi rusă, cele cinci texte fiind în mod egal autentice.

Articolul 31

1. Prezenta Convenţie va fi prezentată spre ratificare sau acceptarea Statelor

membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, conform

procedurilor lor constituţionale respective.

179

2. Instrumentele de ratificare sau de acceptare vor fi depuse la Directorul general

al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.

Articolul 32

1. Prezenta Convenţie este deschisă aderării oricărui Stat membru al Organizaţiei

Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, invitat să adere la ea de către Conferinţa

generală a organizaţiei.

2. Aderarea se va face prin depunerea unui instrument de adeziune la Directorul

general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie. Ştiinţă şi Cultură.

Articolul 33. Prezenta Convenţie va intra în vigoare după trei luni de la data

depunerii celui de-al 20-lea instrument de ratificare, acceptare sau aderare, dar numai pentru

state care vor fi depus instrumentele lor respective de ratificare, acceptare sau aderare la această

dată sau la o dată anterioară. Ea va intra în vigoare pentru orice alt stat după trei luni de la

depunerea instrumentului său de ratificare, acceptare sau aderare.

Articolul 34. Prevederile care urmează se aplică Statelor-părţi la prezenta

Convenţie care au un sistem constituţional federativ sau neunitar:

a. în ceea ce priveşte prevederile acestei Cnvenţii, a căror aplicare necesită o acţiune

legislativă a puterii legislative federale sau centrale, obligaţiile guvernului central vor fi aceleaşi

ca cele ale Satelor-părţi care nu sunt state federative;

b. în ceea ce priveşte prevederile acestei Convenţii a căror aplicare necesită o acţiune

legislativă a fiecăruia din statele, ţările, provinciile sau cantoanele constitutive, care nu sunt, în

virtutea sistemului constituţional al federaţiei, obligate să ia măsuri legislative, guvernul federal

va aduce, cu avizul său favorabil, respectivele prevederi la cunoştinţa autorităţilor competente

ale statelor, ţărilor, provinciilor sau cantoanelor.

Articolul 35

1. Fiecare din Statele-părţi la prezenta Convenţie poate denunţa Convenţia.

2. Denunţarea va fi notificată printr-un instrument scris depus la Directorul

general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.

3. Denunţarea va intra în vigoare la 12 luni de la primirea instrumentului de

denunţare. Ea nu va modifica cu nimic obligaţiile financiare asumate de statul care face

denunţarea, până la data la care retragerea intră în vigoare.

Articolul 36. Directorul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie,

Ştiinţă şi Cultură va informa Statele membre ale organizaţiei, statelor membre menţionate la art.

32, ca şi Organizaţia Naţiunilor Unite, asupra depunerii tuturor instrumentelor de ratificare, de

acceptare sau de aderare, menţionate la art. 31 şi 32, ca şi asupra denunţărilor prevăzute la art. 35.

180

Articolul 37

1. Prezenta Convenţie va putea fi revizuită de Conferinţa generală a Organizaţiei

Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură. Revizuirea nu va putea obliga, totuşi, decât

statele care vor deveni Părţi la Convenţia revizuită.

2. În cazul în care Conferinţa generală va adopta o nouă convenţie prevăzând

revizuirea totală sau parţială a prezentei Convenţii, şi afară de cazul în care noua convenţie nu

stabileşte altfel, prezenta Convenţie va înceta să fie deschisă ratificării, acceptării sau aderării,

începând de la data intrării în vigoare a noii Convenţii revizuite.

Articolul 38. Conform art. 102 al Cartei Naţiunilor Unite, prezenta Convenţie va

fi înregistrată la Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.

Întocmită la Paris în a douăzeci şi treia zi a lunii noiembrie 1972, în două

exemplare autentice, purtând semnătura preşedintelui Conferinţei generale, întrunită în cea de-a

şaptesprezecea sesiune a sa, şi a Directorului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru

Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, care vor fi depuse în arhiva Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru

Educaţie, Ştiinţă şi Cultură şi ale cărei copii certificate pentru conformitate vor fi înaintate

tuturor Statelor menţionate la art. 31 şi 32, ca şi Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Textul care precede este textul autentic al Convenţiei adoptat de Conferinţa

generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură la cea de-a 17-a

sesiune, care s-a ţinut la Paris şi care a fost declarată închisă la 21 noiembrie 1972.

Drept pentru care şi-au pus semnăturile, în 23 noiembrie 1972.

Preşedintele Conferinţei generale

Directorul general

181

3. Carta turismului cultural

Adoptată de ICOMOS în noiembrie 1976

Introducere

1. ICOMOS are vocaţia de a favoriza protecţia şi de a asigurara conservarea şi punerea în

valoare a părţii privilegiate a patrimoniului uman care reprezintă siturile şi monumentele. În

acest sens, se subânţeleg direct cele ce prevăd efecte pozitive şi negative care susţin pentru acest

patrimoniu o dezvoltare remarcabilă a activităţilor turistice în toată lumea.

2. ICOMOS este conştient că astăzi, mai mult ca niciodată, acţiunea izolată a unui organ,

cât de viabil n-ar fi el în propriul domeniu, nu poate influienţa valabil cursul evenimentelor. De

aceea s-a căutat să se asocieze într-o reflecţie comună cu marile organizaţii mondiale şi regionale,

care de la un titlu la altul, îşi divizează preocupările şi sunt susceptibile să contribuie la punerea

în aplicare a unei acţiuni universale, coerente şi eficace.

3. Reprezentanţii acestor organisme, reuniţi la Bruxelles, Belgia, între 8-9 noiembrie

1976 în cadrul Seminarului Internaţional – Turism şi umanism contemporan, au convenit

următoarele:

I. Principii de bază

1. Turismul este un proces social, uman, economic şi cultural ireversibil.

Influienţa pe care o exercită asupra siturilor şi monumentelor în particular este

onsiderabilă şi se accentuează, prin argumentele condiţiilor cunoscute de dezvoltare a acestei

activităţi.

2. Considerat o perspectivă a viitorul sfert de secol, situat în contextul fenomenelor

susceptibile să exercite o influienţă extrem de semnificativă asupra mediului Omului, în general,

siturilor şi monumentelor, în particular. Pentru a rămâne viabilă, această influienţă trebuie

meticulos studiată şi să facă obiectul unei politici concrete şi efective la toate nivelele. Fără a

pretinde să răspundă întru-totul acestei necesităţi, viitorul apropiat, limitat la turismul cultural,

constituie un element pozitiv de soluţionare globală necesară.

3. Turismul cultural este cel care are ca obiectiv, printre multe altele, descoperirea

siturilor şi monumentelor. El exercită asupra acestora un efect pozitiv considerabil în măsura în

care, pentru propriile scopuri, el concură la menţinerea lor viabilă şi la protecţia lor. Această

182

formă de turism justifică, într-adevăr, eforturile care se menţin în această protecţie, cerută de

comunitatea umană, în scopurile beneficiilor socio-culturale şi economice care decurg în

ansamblul populaţiilor vizate.

4. Care n-ar fi aceste motivaţii şi binefacerile care derivă, turismul cultural, cel care este

actualmente practicat, nu va fi scutit de efectele negative, spoliatorii sau destructorii atrag după

sine folosirea masivă şi necontrolată a siturilor şi monumentelor.

Respectul acestora, precum şi preocupările elementare de menţinere în stare agitantă un

rol de atracţie turistică şi de educaţie culturală, implică definirea şi acceptarea normelor

acceptabile.

În orice caz, în viitoarea perspectivă care ne vizează, este respectul patrimoniului

mondial, cultural şi natural care trebuie să prevaleze asupra oricărei alte consideraţiuni, fie de

ordin politic, social sau economic.

Un asemenea respect nu va putea fi asigurat decât de o politică de implimentare de

echipament şi de orientare a mişcării turiştilor, concepută ţinând cont de impedimentele de

ocupaţie şi utilizare ce nu vor putea fi depăşite fără pericol.

Pe de altă parte trebuie de condamnat orice implementare de echipament şi de serviciu

turistic realizată în contradicţie cu principala preocupare de respect datorată patrimoniului

cultural existent.

II. Principii de acţiune

În baza celor ce preced,

- organismele reprezentative ale Turismului pe de o parte, ale protecţiei

patrimoniului natural şi monumental pe de altă parte, au convenit în comun că protecţia şi

punerea în valoare a patrimoniului cultural şi natural, pentru beneficiul tuturor, nu va putea fi

îndeplinit decât în ordinea spusă a integrării valorilor culturale la obiectivele sociale şi

economice cuprinse în planificarea resurselor statelor, regiunilor şi comunităţilor locale,

- iau cunoştinţă cu cel mai viu interes cu măsurile, care se declară gata pentru a fi

adoptate, formulate în anexele prezentei declaraţii,

- fac apel la bunăvoinţa Statelor să asigure punerea în aplicare, energic şi rapid, a

Convenţiei internaţionale pentru protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural, adoptată la

16/11/1972 precum şi recomandarea de la Nairobi,

- speră să vadă Organizaţia Mondială a Turismului în plinătatea vocaţiei sale şi

UNESCO în cadrul Convenţiei sus-numite, punerea în acţiune şi colaborarea cu organismele

semnatare şi toate celelalte care în viitor se vor ralia, pentru a asigura aplicarea politicii pe care

183

au definit-o, unica susceptibilă să apere Umanitatea de efectele unei creşteri turistice anarhice, ce

duce la negarea propriilor obiective.

Se aşteaptă că statele, prin structurile lor administrative, prin organizaţiile de operare a

turismului şi prin asociaţii adoptă toate măsurile pătrunse de sensibilitate, destinate să faciliteze

informarea şi formarea persoanelor, deplasându-se spre finalităţile turistice din interior sau spre

exteriorul ţării de origine.

Conştienţi de extrema necesitate în care ne găsim de a schimba atitudinea publicului larg

în privinţa fenomenelor ce decurg din dezvoltarea masivă a necesităţilor turistice, este de dorit

faptul ca din şcoală, din copilărie şi la tinereţe să se accepte o educaţie ce ţine de conceperea şi

respectarea siturilor, monumentelor şi patrimoniului artistic şi ca toate organele de informare

scrisă, orală şi vizuală să expună publicului cerinţele problemei, contribuind astfel la o

cunoaştere mai efectivă a situaţiei.

Unanim îngrijoraţi de protejarea patrimoniului cultural, care este însăşi baza turismului

internaţional, se angajează să susţină lupta începută pe toate fronturile contra distrugerii acestui

patrimoniu prin toate sursele cunoscute de poluare; şi fac apel la arhitecţi şi experţi din lumea

întregă să se mobilizeze, în serviciul protecţiei monumentelor, resurselor elaborate de tehnica

modernă.

Se recomandă ca specialiştii care trebuie să intervină în conceperea şi punerea în aplicare

a acceptului de folosire prin turism al patrimoniului cultural şi natural preiau o formă adaptată la

natura şi interdisciplinaritatea problemei şi să fie asociate chiar de la început cu programarea şi

executarea planurilor de dezvoltare şi de echipament turistic.

Afirmă solemn că acţiunea lor are ca obiectiv respectarea şi păstrarea autenticităţii şi

diversităţii valorilor culturale atât a regiunilor şi ţărilor în dezvoltare, cât şi a ţărilor

industrializate, destinul patrimoniului cultural al Umanităţii fiind, în perspectiva dezvoltării

turistice, de o profundă unitate.

184

4. Carta de la Florenţa privitor la grădinile istorice

Adoptată de ICOMOS în decembrie 1982

Preambul

Reunit la Florenţa la 21 mai 1981, Comitetul internaţional al grădinilor istorice

ICOMOS-IFLA a decis elaborarea unei cărţi privind protecţia grădinilor istorice, care ulterior va

purta numele acestui oraş. Această cartă a fost redactată de Comitet şi înregistrată la 15

decembrie 1982 de ICOMOS cu scopul de a completa pentru acest domeniu particular, Carta de

la Veneţia.

Definiţii şi obiective

Articolul 1. “O grădină istorică este o compoziţie arhitecturală şi vegetală care, din punct

de vedere istoric şi artistic, prezintă un interes public”. Astfel, ea este considerată şi un

monument.

Articolul 2. “Grădina este o compoziţie arhitecturală a cărei material este în special

vegetaţia vie, pierizabilă şi renovabilă”.

Aspectul său rezidă dintr-un echilibru perpetuu între schimbarea ciclică a sezoanelor, a

dezvoltării şi pieirii naturii şi a dorinţei artei şi artificiului care tinde să-l păstreze permanent

neschimbat

Articolul 3. Ca monument grădinile istorice trebuie protejate în spiritul Cartei de la

Veneţia. În acelaşi timp, ca monument viu, protecţia sa relevă nişte reguli specifice care fac

obiectul prezentei Carte.

Articolul 4. Se relevă din compoziţia arhitecturală a grădinii istorice:

planul său şi diferite profile ale terenului său,

masa sa vegetală: esenţa, volumul, armonia culorilor, spaţiul, înălţimea respectivă,

elemente de construcţie sau decorative,

apele mişcătoare şi statice, reflecţia cerului.

Articolul 5. Expresie a raporturilor limitate între civilizaţie şi natură, loc de delectare,

propriu meditaţiei sau reveriei, grădina mai are şi semnificaţia cosmică a unei imagini idealizate

a lumii, un “paradis” în sensul etimologic al termenului, dar care poartă mărturia unei culturi,

unui stil, unei epoci, eventual a orginalităţii creatorului.

Articolul 6. Denumirea de grădină istorică se aplică la fel şi grădinilor modeste,

parcurilor bine ordonate sau peisajelor.

185

Articolul 7. Fie legată sau nu de un edificiu, de care este inseparabilă, grădina istorică nu

poate fi separată de mediul propriu urban sau rural, artificial sau natural.

Articolul 8. Un sit istoric este un peisaj bine definit, evocatorul unui fapt memorabil:

locul unui evenimnet istoric major, originea unui mit ilustru sau a unei lupte epice, subiectul unui

tablou celebru etc.

Articolul 9. Protecţia grădinilor istorice cere ca ele să fie identificate şi inventariate. Ea

impune o intervenţie diferenţiată ce ţine de întreţinere, conservare, restaurare. Se poate

recomanda eventual restituirea. Autenticitatea unei grădini istorice prevede atât designul

(anturajul), volumul, cât şi decorul sau alegerea vegetaţiei şi mineralelor care o constituie.

Întreţinerea, conservarea, restaurarea, restituirea

Articolul 10. Orice operaţiune de întreţinere, conservare, restaurare sau de restituire a

unei grădini istorice sau a unei părţi a ei trebuie să prevadă în consideraţie simultan toate

elementele sale. Separând elementele sistemului, se va distruge legătura care le uneşte.

Întreţinerea şi conservarea

Articolul 11. Întreţinerea grădinilor istorice este o operaţie primordială şi e necesar să fie

continuă. Materialul principal fiind vegetaţia, doar prin ramplasări exacte şi pe termen lung, prin

reînnoiri ciclice (eradicarea şi replantarea subiectelor deja formate) opera poate fi ţinută în formă.

Articolul 12. Speciile de arbori, arbuşti, de plante şi flori se renovează periodic şi trebuie

să se ţină cont de cerinţele stabilite şi recunoscute pentru diferite zone botanice şi culturale, în

dorinţa de a menţine şi studia speciile de origine.

Articolul 13. Elementele de arhitectură, sculptură, decoraţiile fixe sau mobile care sunt

parte integrantă a grădinii istorice nu trebuiesc înlăturate sau deplasate decât în măsura în care o

cere conservarea şi restaurarea lor. Înlocuirea sau restaurarea elementelor afectate trebuie să se

efectueze conform principiilor Cartei de la Veneţia, iar datele fiecărei substituţii să fie indicate.

Articolul14. Grădina istorică trebuie conservată intr-un mediu potrivit. Orice modificare

fizică a mediului pune în pericol echilibrul ecologic. Aceste măsuri prevăd ansamblul

infrastructurilor fie interne sau externe (canalizare, sisteme de irigaţie, rute, parcări, îngrădiri,

instalaţii de pază, de exploatare etc.)

Restaurare şi reconstrucţie

Articolul 15. Orice restaurare şi în special reconstituire a unei grădini istorice nu va fi

întreprinsă decât după un studiu profund pornind de la identificarea şi colectarea tuturor

186

documentelor privind grădinile istorice. În principiu, nu se va privilegia o epocă pe contul alteia,

doar dacă degradarea sau pieirea unor părţi pot excepţional să fie ocazia unei restituiri bazate pe

vestigii sau pe o documentaţie irecuzabilă. Vor fi, în particular, obiectul unei reconstituiri

eventuale părţile grădinii mai aproape de un edificiu cu scopul de a dezvălui coerenţa lor.

Articolul 16. Restaurarea trebuie să respecte evoluţia grădinii istorice vizate. În principiu,

nu se va privilegia o epocă pe contul alteia, doar dacă degradarea sau pieirea unor părţi pot

excepţional să fie ocazia unei restituiri bazate pe vestigii sau pe o documentaţie irecuzabilă. Vor

fi, în particular, obiectul unei reconstituiri eventuale părţile grădinii mai aproape de un edificiu

cu scopul de a dezvălui coerenţa lor.

Articolul 17. Când o grădină a dispărut complet sau nu păstrează decât nişte elemente

conjecturale din etapele sale succesive, nu se va mai întreprinde o restituire relevând de la

noţiunea de grădină istorică.

Opera care se va inspira în acest caz din formele tradiţionale, privind amplasarea unei

grădini vechi sau acolo unde nu a existat nicio grădină în prealabil, va releva noţiuni de evocare

şi de creaţie, excluzând calificarea de grădină istorică.

Utilizarea

Articolul 18. Dacă o grădină istorică este oferită să fie văzută şi parcursă, accesul oricum

trebuie să fie moderat în funcţie de întinderea sa, de fragilitatea manierei sale de a păstra

substanţa şi mesajul său cultural.

Articolul 19. Prin natura şi vocaţia lor, grădinile istorice sunt un loc calm, ce favorizează

contactul cu liniştea şi suflarea naturii. Această apropiere cotidiană trebuie să contrasteze cu

utilizarea excepţională a grădinii istorice şi ca loc de sărbătoare.

Se convin a fi definite condiţiile de vizită în grădinile istorice de genul unor serbări,

recepţii, care pot să magnifice spectacolul grădinii, şi nu să-l denatureze sau degradeze.

Articolul 20. Dacă în viaţa cotidiană grădinile istorice pot fi acomodate la practica

jocurilor liniştite, se convine, în schimb, de a crea paralel şi terenuri destinate jocurilor vii,

energizante, sportive, astfel ca ele răspundă acestei cerinţe sociale fără a dăuna grădinilor şi

siturilor istorice.

Articolul 21. Practica de întreţinere şi conservare, impusă de anotimp, sau scurte operaţii

care pretind să restituie autenticitatea, trebuie întotdeauna să fie în primat faţă de serviciile de

utilizare. Organizarea oricărei vizite într-o grădină istorică trebuie supusă unor reguli de conduită

personală în menţinerea atmosferei spirituale.

187

Articolul 22. Atunci când o grădină este îngrădită de pereţi, nu o vom priva de ea fără a

ţine cont de toate consecinţele prejudiciabile la modificarea ambianţei sale şi la protecţia sa care

vor rezulta.

Protejarea legală şi administrativă

Articolul 23. Acest drept revine autorităţilor responsabile de a emite, la avizul experţilor

competenţi, dispoziţii legale şi administrative proprii să identifice, inventarieze şi protejeze

grădinile istorice. Protecţia lor trebuie integrată în planul propriului teren şi în documentele de

planificare şi amenajare a teritoriului. Acest drept aparţine autorităţilor responsabile de a emite,

la avizul experţilor competenţi, dispoziţii financiare menite să favorizeze întreţinerea,

conservarea, restaurarea şi eventual restituirea grădinilor istorice.

Aricolul 24. Grădinile istorice sunt unul din elementele patrimoniului a căror

supravieţiure, în concordanţă cu natura lor, cere o atenţie deosebită şi permanentă din partea

persoanelor calificate. S-a convenit, deci, că o educaţie potrivită asigură instruirea persoanelor,

se au în vedere istoricii, arhitecţii, designerii, grădinarii, botaniştii.

Trebuie să se vizeze asigurarea producerii regulate a vegetaţiei care se include în

compoziţia grădinilor istorice.

Articolul 25. Interesul pentru grădinile istorice trebuie să fie stimulat prin orice acţiune

menită să valorifice acest patrimoniu şi să-l facă mai bine cunoscut şi apreciat: promovarea

cercetării ştiinţifice, schimbul internaţional şi difuzarea de informaţii, publicarea şi

popularizarea, indicaţiile de dispunere a grădinilor publicului, sensibilizarea în spiritul respectării

naturii şi patrimoniului istoric prin mass-media. Cele mai excepţionale grădini istorice vor fi

propuse în Lista patrimoniului mondial.

NOTA BENE

Acestea sunt recomandările specifice ansamblului mondial al grădinilor istorice.

Această Cartă va fi ulterior susceptibilă altor compliniri specifice diverselor tipuri de

grădini, însoţite de o succintă descriere tipologică.

188

5. Carta internaţională privind protecţia oraşelor istorice

Adoptată de ICOMOS în octombrie 1987

Preambul şi definiţii

Rezultând dintr-o dezvoltare mai mult sau mai puţin spontană sau dintr-un proiect

întocmit, toate oraşele istorice din lume constituie expresii materiale ale diversităţii societăţilor

pe parcursul istoriei şi sunt, din acest punct de vedere, perfect istorice.

Prezenta Cartă prevede mai exact oraşele mari sau mici şi centrele sau cartierele istorice,

cu propriul mediu natural sau de construcţii, care, pe lângă calitatea lor de documente istorice,

exprimă valorile proprii civilizaţiilor urbane tradiţionale. Ori, acestea sunt ameninţate de

degradare, de destructurare prin distrugere, sub efectul unei lumi a urbanizării, născută în era

industrializării şi care atinge la moment toate societăţile.

În faţa acestei situaţii deseori dramatică, care provoacă pierderi ireparabile cu caracter

cultural şi social, şi chiar economic, Consiliul internaţional al monumentelor şi siturilor

(ICOMOS) a considerat necesar de a elabora o “Cartă internaţională pentru protecţia oraşelor

istorice”.

Completând “Carta internaţională pentru conservarea şi restaurarea monumentelor şi

siturilor (Veneţia, 1964), acest nou text defineşte principiile şi obiectivele, metodele şi

instrumentele de acţiune, menite să păstreze calitatea de oraşe istorice, să favorizeze armonia

vieţii individuale şi sociale şi să perpetuieze ansamblul bunurilor, chiar şi celor modeste, care

constituie memoria umanităţii.

Ca şi în textul Recomandării UNESCO privind protecţia ansamblurilor istorice sau

tradiţionale şi rolul lor în viaţa contemporană (Varşovia-Nairobi, 1976), precum şi în textele altor

documente internaţionale, înţelegem aici prin “protecţia oraşelor istorice” măsurile necesare

protejării, conservării şi restaurării lor, precum şi asigurarea dezvoltării coerente şi adaptării

armonioase la viaţa contemporană.

Principii şi obiective

1. Protecţia oraşelor şi cartierelor istorice, pentru o mai bună eficienţă, trebuie să fie parte

integrantă a unei politici coerente de dezvoltare economică şi socială şi să fie luată în considerare

la elaborarea planurilor de amenajare şi urbanism la noate nivelurile.

2. Valorile spre ocrotire constituie caracteristica istorică a oraşului şi ansamblului

189

elementelor materiale şi spirituale care îi redau imaginea , în particular:

a) forma urbană definită de bătătură şi parcelare,

b) relaţiile dintre diverse spaţii urbane: spaţii de construcţii, spaţii libere, spaţii de plantaţii,

c) forma şi aspectul edificiilor (în interior şi exterior), cele care sunt definite de structura

lor, volumul şi stilul, scară, materiale, culoare şi decor,

d) relaţiile oraşului cu mediul său natural sau creat de om,

e) diverse vocaţii ale oraşului atinse în cursul istoriei.

Orice denaturare a acestor valori va compromite autenticitatea oraşului istoric.

3. Participarea şi implicarea tuturor locuitorilor oraşului la protecţia lui este

indispensabilă. Ea trebuie, deci, să fie cercetată în toate circumstanţele şi favorizată de conştiinţa

tuturor generaţiior. Nu trebuie de uitat că protecţia oraşelor şi cartierelor istorice vizează in primă

instanţă locuitorii lor.

4. Intervenţiile într-un cartier sau oraş istoric trebuie să fie efectuate cu prudenţă, ţinând

cont de metodele de rigoare, evitând orice dogmatism, dar ţinând cont de problemele specifice la

fiecare caz particular.

Metode şi instrumente

5. Planificarea şi păstrarea oraşelor şi cartierelor istorice trebuie să fie precedată de studii

pluridisciplinare. Planul de protecţie trebuie să cuprindă o analiză a datelor, notificări

arheologice, istorice, arhitecturale, tehnice, sociologice şi economice şi trebuie să defineasă

principalele orientări şi modalităţi de acţiune la elaborarea unui plan juridic, administrativ şi

financiar. Planul de păstrare va trebui să se axeze pe definirea unei articulări armonioase a

cartierelor istorice în ansamblul oraşului. Planul de păstrare trebuie să determine construcţiile sau

grupurile de construcţii ce ţin de o protecţie particulară, de o conservare în anumite condiţii şi, în

circumstanţe excepţionale de ruinare. Etapa dinaintea oricărei intervenţiei în asemenea locuri va

cuprinde o documentare riguroasă. Planul trebuie să beneficieze de implicarea tuturor

locuitorilor.

6. În aşteptarea adoptării unui plan de protecţie acţiunile necesare de conservare trebuie

luate în considerare pentru consecinţe, în respectul principiilor şi metodelor prezentei Carte şi a

Cărţii de la Veneţia.

7. Conservarea oraşelor şi cartierelor istorice implică o întreţinere permanentă a

construcţiilor.

8. Noile funcţii şi reţele de infrastructură cerute de viaţa contemporană trebuie să fie

adaptate specificului oraşelor istorice.

190

9. Ameliorarea habitatului trbuie să constituie unul din obiectivele fundamentale ale

protecţiei.

10. În cazul când este necesară efectuarea unei transformări a imobilului sau de construire

a altor noi imobile, orice adăugire va trebui să respecte organizarea spaţială existentă, implicit

parcelarea şi scara, astfel ca să impună calitatea şi valoarea ansamblului de construcţii existent.

Introducerea elementelor cu caracter contemporan poate contribui la îmbogăţirea monumentului,

cu rezerva însă de a nu dăuna armoniei ansamblului.

11. E important a tinde spre o mai bună cunoaştere a trecutului oraşelor istorice,

favorizând cercetările arheologiei urbane şi prezentarea corespunzătoare a descoperirilor, fără a

împiedica organizarea generală a ţesutului urban.

12. Circulaţia vehiculelor trebuie strict reglementată în interiorul oraşelor sau a cartierelor

istorice: terenurile de staţionare vor trebui amenajate, astfel încât să nu deterioreze propriul

aspect, nici cel al mediului în care se află.

13. Marile reţele de circulaţie, prevăzute în cadrul amenajării teritoriului, nu trebuie să

penetreze în oraşele istorice, ci doar să faciliteze traficul în aproprierea acestor oraşe şi să

permită un acces uşor.

14. Măsurile preventive contra catastrofelor naturale şi contra tuturor deteriorărilor

(implicit poluările şi vibraţiile) trebuie concepute ca o favoare pentu oraşele istorice, la fel şi

pentru asigurarea protecţiei patrimoniului, cât şi pentru securitatea şi bunăstarea locuitorilor.

Mijloacele puse în aplicare pentru prevenirea sau neutralizarea tuturor efectelor calamităţilor

trebuie să fie adaptate la caracterul specific al bunurilor aflate în păstrare.

15. În scopul de a asigura participarea şi implicarea locuitorilor, trebuie oferită o

informaţie generală începând de la vârsta şcolară. Acţiunea asociaţiilor pentru protecţie trebuie

să fie favorizată şi de măsuri financiare, capabile să faciliteze conservarea şi restaurarea

construcţiilor.

16. Protecţia necesită organizarea unei formaţiuni specializate la intenţia tuturor

profesioniştilor vizaţi.

191

6. Carta pentru protecţia şi gestiunea patrimoniului arheologic

Adoptată de ICOMOS în octombrie 1990

Introducere

Este unanim recunoscut că buna cunoaştere a originilor şi dezvoltării societăţii umane

este de o importanţă fundamentală pentru întreaga umanitate, permiţând astfel a-şi recunoaşte

rădăcinile culturale şi sociale.

Patrimoniul arheologic constituie mărturia esenţială a activităţii umane din trecut. Pentru

beneficiul lor, o protecţie şi gestionare atentă este, deci, indispensabilă pentru a permite

arheologilor şi altor savanţi să studieze şi să interpreteze în numele generaţiilor prezente şi

viitoare.

Protecţia acestui patrimoniu nu poate fi bazată unanim pe aplicarea tehnicilor arheologice.

Este necesară o bază mult mai largă de cunoştinţe şi competenţe profesionale şi ştiinţifice. Unele

elemente de patrimoniu arheologic sunt parte a structurii arhitecturale, în acest caz, ele trebuiesc

protejate respectând criteriile patrimoniului arhitectural, enunţate în 1964 în Carta de la Veneţia

privind restaurarea şi conservarea monumentelor şi siturilor; altele reflectă tradiţii vii ale

populaţiilor autohtone activitatea cărora este esenţială pentru protecţia şi conservarea acestui

patrimoniu.

Pentru unele argumente, cât şi pentru cele proprii protecţia patrimoniului arheologic

trebuie bazată pe o colaborare efectivă între specialiştii mai multor discipline diferite. Ea

necesită, de asemenea, cooperarea serviciilor publice, cercetătorilor, întreprinderilor private şi a

publicului larg. În consecinţă această cartă oferă principii aplicabile în diferite sectoare ale

gestiunii patrimoniului arheologic. Ea include obligaţiile organelor publice şi legislative,

principiile profesionale aplicabile la inventariere, prospecţiune, săpare, documentare, studiere,

menţinere, conservare, reconstituire, informare, prezentare, punere la dispoziţia publicului şi

destinarea patrimoniului arheologic, precum şi definirea atribuţiilor personalului însărcinat cu

protecţia lui.

Această cartă a fost motivată de succesele Cartei de la Veneţia ca document normativ şi

sursă de inspiraţie în domeniul politicilor şi practicilor guvernamentale, ştiinţifice şi profesionale.

Ea trebuie să enunţe principii fundamentale şi recomandaţii de o importanţă globală. De

aceea ea nu poate ţine cont de dificultăţile şi virtualităţile specifice unor regiuni sau ţări aparte.

Pentru a răspunde acestor cerinţe, Carta trebuie, în consecinţă, să fie completată la nivel regional

şi naţional de principii şi reguli suplimentare.

192

Articolul 1. Definiţie şi introducere

Patrimoniu arheologic este acea parte a patrimoniului nostru material pentru care

metodele arheologice furnizează cunoaşterea de bază. Acesta înglobează toate urmele de

existenţă umană şi priveşte locurile unde se vor fi exersat activităţi umane, oricare ar fi ele:

structuri, vestigii abandonate, de orice natură, la suprafaţa solului, în subsol sau sub apă,

împreună cu materialul asociat.

Articolul 2. Politica de conservare integrată

Patrimoniul arheologic este o bogăţie culturală fragilă şi irenovabilă. Agricultura şi

planurile de ocupare ale solului rezultând din programele de amenajare trebuie, în consecinţă,

reglementate în aşa fel ca să se reducă la minimumul posibil distrugerile acestui patrimoniu.

Politica de protejare a patrimoniului arheologic trebuie să fie sistematic integrată celei privind

agricultura, ocuparea solului, planificare dar, totodată, şi în politica culturală, a mediului

înconjurător şi a educaţiei. Politica de protejare a patrimoniului arheologic trebuie revăzută

periodic, pentru a fi mereu pusă la ordinea zilei. Crearea unor reţele arheologice trebuie să facă

parte din această politică. Politica de protejare a patrimoniului arheologic trebuie să fie luată în

considerare de planificatori la scară naţională, regională şi locală.

Participarea activă a populaţiei trebuie să fie integrată politicii de conservare a

patrimoniului arheologic: această participare este esenţială de fiecare dată când este vorba de

patrimoniul unei populaţii autohtone. Participarea trebuie să fie fondată pe accesul la cunoaştere,

condiţie necesară oricărei decizii. Informarea publicului este, deci, un element important al

conservării integrate.

Articolul 3. Legislaţie şi economie

Protecţia patrimoniului arheologic este o obligaţie morală pentru fiecare fiinţă umană, dar

este, de asemenea, o responsabilitate publică şi colectivă. Această responsabilitate trebuie să se

manifeste prin adaptarea unei legislaţii adecvate şi prin garantarea fondurilor suficiente pentru

finanţarea unor programe de conservare a patrimoniului arheologic.

Patrimoniul arheologic este un patrimoniu comun pentru toate societăţile umane şi este o

datorie a tuturor ţărilor să ia măsurile potrivite ca să fie disponibile fondurile necesare pentru

protecţia lui.

Legislaţia trebuie să garanteze conservarea patrimoniului arheologic în funcţie de nevoile

istoriei şi tradiţiilor fiecărei ţări şi a fiecărei regiuni, dându-se locul cuvenit, atât conservării in

situ, cât şi imperativelor cercetării ştiinţifice.

Legislaţia trebuie să se bazeze pe ideea că patrimoniul arheologic este moştenirea întregii

193

umanităţi şi a grupurilor umane, nu a unei persoane particulare sau a unei naţiuni anume.

Legislaţia trebuie să interzică orice distrugere, degradare sau alterare prin modificări a

monumentului, a sitului arheologic sau a zonei înconjurătoare, în absenţa acordului serviciilor

arheologice competente.

Legislaţia trebuie să prevadă din principiu o cercetare prealabilă şi alcătuirea unei

documentaţii arheologice complete în fiecare caz în care, eventual, s-a autorizat o distrugere.

Legislaţia trebuie să pretindă la o păstrare corectă, la fel şi o gestiune şi o conservare

satisfăcătoare a patrimoniului arheologic şi să garanteze mijloace materiale.

Legislaţia trebuie să prevadă sancţiuni adecvate, proporţionale infracţiunilor faţă de

textele privind patrimoniul arheologic.

În cazul în care legislaţia nu extinde protecţia sa decât asupra patrimoniului înscris şi

clasificat pe un inventar oficial, trebuie prevăzute dispoziţii care să asigure protecţia temporară a

monumentelor şi a siturilor neprotejate, descoperite recent, până în momentul când se va face o

evaluare arheologică.

Una din ameninţările fizice cele mai mari este rezultatul programelor de amenajări de

teritoriu. Principala obligaţie a celor ce fac amenajări, acea de a participa la efectuarea unui

studiu asupra impactului arheologic anterior definitivării patrimoniului, trebuie inclusă în

legislaţia adecvată, stipulându-se ca să fie integrată în bugetul proiectului şi costul cercetării.

Principiul după care orice program de amenajare trebuie conceput în aşa fel ca să reducă la

minimumul posibil repercusiunile asupra patrimoniului arheologic, trebuie în special prevăzut în

lege.

Articolul 4. Inventarul

Protecţia patrimoniului arheologic trebuie să se bazeze pe cunoaşterea cât mai completă

posibil a monumentelor existente, a întreţinerii şi a naturii lor. Inventarierile generale ale

potenţialului arheologic sunt, astfel, instrumente de lucru esenţiale pentru elaborarea strategiei de

protecţie a patrimoniului arheologic. În consecinţă, inventarierea trebuie să fie o obligaţie

fundamentală în protecţia şi gestiunea patrimoniului arheologic.

În acelaşi timp, inventarul constituie o bancă de date care furnizează izvoare primare în

vederea studiului şi a cercetării ştiinţifice. Stabilirea unor inventare trebuie, deci, să fie

considerată un proces dinamic permanent. Rezultă, de asemenea, că inventarele trebuie să

integreze informatica la diferite nivele de precizie şi fiabilitate, căci cunoştinţele în acest

domeniu, chiar superficiale, pot furniza puncte de plecare pentru măsuri de protecţie.

Articolul 5. Intervenţiile asupra sitului

194

În arheologie cunoaşterea este în largă măsură tributară intervenţiei ştiinţifice asupra

sitului. Ea cuprinde întreaga gamă de metode de cercetare, de explorare nedistructivă până la

săpătura integrală, trecând prin sondaj restrâns sau colectarea de eşantioane.

Trebuie admis ca principiu fundamental că orice strângere de informaţie asupra

patrimoniului arheologic nu trebuie să distrugă decât un minimum de martori arheologici

necesari în procesul de atingere a scopului ştiinţific sau de conservare. Metode de intervenţie

nedistructive – observaţiile aeriene, observaţiile pe teren, observaţiile subacvatice, eşantioanele,

prelevările, sondajele – trebuie să fie încurajate în toate situaţiile, fiind preferabile unor săpături

integrale.

Săpăturile trebuie să implice întotdeauna o alegere a datelor care vor fi înregistrate şi

conservate în defavoarea celorlalte informaţii, care se vor pierde sau, eventual, se vor distruge

total odată cu monumentul sau situl. Decizia de a se proceda la o săpătură nu trebuie deci să fie

luată decât după o matură judecată.

Săpăturile trebuie executate, de preferinţă, în siturile şi monumentele condamnate unei

distrugeri datorate programelor de amenajare, modificând ocuparea sau utilizarea solului sau în

cazurile de jaf sau de degradare sub efectul agenţilor naturali.

În cazuri excepţionale, siturile neameninţate vor putea fi săpate în funcţie de priorităţile

cercetării ştiinţifice, ori în scopul unei prezentări către public. În aceste cazuri săpăturile trebuie

precedate de o evaluare ştiinţifică amănunţită a potenţialului sitului. Săpătura trebuie să fie

parţială şi să păstreze un sector nederanjat în vederea unor cercetări ulterioare.

Cu ocazia săpăturilor trebuie alcătuit un raport, în baza unor norme bine definite, şi care

să fie pus la dispoziţia comunităţii ştiinţifice şi anexat la inventarul respectiv, într-un răstimp

rezonabil, după terminarea lucrărilor.

Săpăturile trebuie făcute în conformitate cu recomandările UNESCO (Recomandările

privitor la principiile internaţionale aplicabile în cea ce priveşte săpăturile arheologice, adoptată

la Conferinţa generală, sesiunea a IX-a de la Delphi, 5 decembrie 1956) şi, de asemenea, cu

normele profesionale, internaţionale şi naţionale.

Articolul 6. Păstrarea şi conservarea

Conservarea in situ a monumentelor şi siturilor trebuie să fie obiectivul fundamental al

conservării patrimoniului arheologic, aici fiind inclusă conservarea lor pe termen lung, grija

pentru dosare de documente, colecţii etc., care le definesc. Orice transportare violează principiul

conform căruia patrimoniul trebuie conservat în contextul său original. Acest principiu

subliniază necesitatea păstrării, conservării şi gestiunii convenabile. De aici decurge faptul că

195

patrimoniul arheologic nu trebuie nici expus riscurilor şi consecinţelor săpăturilor, nici

abandonat în starea de după săpături, fără o finanţare permiţând menţinerea sa şi conservarea

prealabilă garantată. Angajarea şi participarea populaţiei locale trebuie să fie încurajată ca mijloc

de acţiune în păstrarea patrimoniului arheologic. În unele cazuri, se poate accepta ca populaţia

autohtonă să preia responsabilitatea protejării şi gestiunii monumentelor şi siturilor locale.

Resursele financiare fiind inevitabil limitate, păstrarea activă nu s-ar putea realiza decât

într-o manieră selectivă. Păstrarea va trebui să se exerseze asupra unui eşantion întins de situri şi

monumente determinate de criterii ştiinţifice de calitate şi reprezentative, şi nu numai asupra

monumentelor celor mai prestigioase şi mai seducătoare.

Recomandarea UNESCO din 1956 trebuie să se aplice în aceeaşi măsură şi în ceea ce

priveşte păstrarea şi conservarea patrimoniului arheologic.

Articolul 7. Prezentare, informare, reconstituire

Prezentarea patrimoniului arheologic marelui public este un mijloc esenţial de a-l face să

ajungă la cunoaşterea originilor şi dezvoltării societăţilor moderne. În acelaşi timp este mijlocul

cel mai important pentru a-l face să înţeleagă necesitatea protejării acestui patrimoniu.

Prezentarea către marele public trebuie să fie o popularizare a stadiului de cunoaştere

ştiinţifică şi trebuie să fie în consecinţă mereu actualizată. Ea trebuie să ţină cont de multiplele

posibilităţi de a face accesibilă înţelegerea trecutului.

Reconstituirea trebuie să răspundă la două funcţii importante, fiind concepută pentru

scopuri de cercetare experimentală şi pedagogică. Reconstituirea trebuie să se facă cu mari

precauţii pentru a nu perturba niciun element arheologic păstrat: ea trebuie, astfel, să ia în

considerare dovezile de orice fel în aşa mod ca să se obţină autenticitatea. Reconstituirile nu

trebuie să se construiască pe vestigiile arheologice ele însele şi trebuie să fie identificabile ca

reconstituiri.

Articolul 8. Calificarea profesională

Pentru a asigura gestiunea patrimoniului arheologic este esenţial să stăpâneşti numeroase

discipline de înalt nivel ştiinţific. Formarea unui număr suficient de profesionişti în sectoarele de

competenţă ale arheologiei trebuie să fie, deci, un obiect important al politicii de educare în

fiecare ţară. Formarea de experţi în diferite sectoare de specializare înaltă necesită, în sine,

cooperare internaţională. Normele de formare profesională şi de etică profesională ar trebui

elaborate şi respectate.

Pregătirea arheologică universitară trebuie să cuprindă în programele sale schimbările

196

intervenite în politica de conservare, mai puţin preocupată de săpăturile arheologice, în raport cu

conservarea in situ. Ea ar trebui, de asemenea, să ţină cont de faptul că studiul istoriei

populaţiilor indigene este la fel de important ca şi cel al monumentelor şi siturilor de mare

prestigiu, atunci când se defineşte şi se pune problema conservării patrimoniului arheologic.

Protecţia patrimoniului arheologic este un proces dinamic şi permanent. În consecinţă,

toate facilităţile trebuiesc acordate profesionaliştilor care lucrează în acest domeniu, în aşa fel ca

să se permită perfecţionarea lor permanentă. Trebuie aplicate programele specializate de formare

la înalt nivel, oferind un spaţiu larg protecţiei şi gestionării patrimoniului arheologic.

Articolul 9. Cooperarea internaţională

Patrimoniul arheologic fiind o moştenire comună a umanităţii în ansamblu, cooperarea

internaţională este esenţială pentru a stabili şi face respectate criteriile de gestionare a

patrimoniului.

Există o nevoie presantă de circuite internaţionale care să permită schimburile de

informaţii şi împărtăşirea experienţei între profesionaliştii însărcinaţi cu gestiunea patrimoniului

arheologic. Aceasta implică organizarea de conferinţe, de seminare, de ateliere etc., la scară

mondială şi la scară regională şi, de asemenea, crearea de centre regionale de informare de înalt

nivel. ICOMOS ar trebui, prin grupurile sale specializate, să ţină cont de această situaţie în

proiectele sale de lungă sau medie durată.

În aceeaşi măsură programele internaţionale de schimburi de personal administrativ şi

ştiinţific ar trebui desfăşurate astfel ca să furnizeze mijloacele de ridicare a nivelului de

competenţă în acest domeniu.

Sub auspiciile ICOMOS, programele de asistenţă tehnică ar trebui dezvoltate.

197

7. Convenţia UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural

imaterial (17 octombrie 2003)

Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură,

denumită în continuare UNESCO, întrunită la Paris la cea de-a 32-a sa sesiune, în perioada dintre

29 septembrie – 17 octombrie 2003, cu referire la instrumentele internaţionale relativ la

drepturile omului, în special Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, Pactul

internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale din 1966 şi Pactul internaţional

privind drepturile civile şi politice din 1966, luând în considerare importanţa patrimoniului

cultural imaterial ca fiind creuzet al diversităţii culturale şi garant al dezvoltării durabile, aşa cum

a fost subliniat prin Recomandarea UNESCO cu privire la salvgardarea culturii tradiţionale şi

populare din 1989, prin Declaraţia Universală a UNESCO privind diversitatea culturală din 2001

şi prin Declaraţia de la Istanbul din 2002, adoptată la a III-a Masă rotundă a miniştrilor culturii,

având în vedere interdependenţa profundă care există dintre patrimoniul cultural imaterial şi

patrimoniul material cultural şi natural, recunoscând că procesele de globalizare şi de

transformare socială, pe lângă condiţiile pe care le creează pentru reînnoirea unui dialog între

comunităţi, pot antrena totodată, ca şi în cazul fenomenelor de intoleranţă, grave ameninţări

privind deteriorarea, dispariţia şi distrugerea patrimoniului cultural imaterial, în principal datorită

lipsei resurselor pentru salvgardarea acestuia, conştientizând tendinţa universală şi preocuparea

comună privind salvgardarea patrimoniului cultural imaterial al umanităţii, recunoscând că toate

comunităţile, îndeosebi comunităţile autohtone, grupurile şi, în unele cazuri, persoanele joacă un

rol important în crearea, salvgardarea, întreţinerea şi păstrarea patrimoniului cultural imaterial,

contribuind astfel la îmbogăţirea diversităţii culturale şi a creativităţii umane, observând

anvergura activităţii depuse de UNESCO, în ceea ce priveşte elaborarea instrumentelor

normative pentru protecţia patrimoniului cultural, îndeosebi Convenţia pentru protecţia

patrimoniului mondial, cultural şi natural din 1972, observând, în plus, că în prezent nu există

niciun instrument multilateral cu caracter de constrângere vizând salvgardarea patrimoniului

cultural imaterial, considerând că acordurile, recomandările şi rezoluţiile internaţionale existente

privind patrimoniul cultural şi natural trebuie îmbogăţite şi completate în mod eficace prin

mijlocirea unor noi dispoziţii referitoare la patrimoniul cultural imaterial, având în vedere

necesitatea de a stimula conştientizarea, în special în rândul tinerelor generaţii, a importanţei

patrimoniului cultural imaterial şi a salvgardării sale, considerând că se impune ca şi

198

comunitatea internaţională să contribuie, împreună cu Statele-părţi la prezenta Convenţie, la

salvgardarea acestui patrimoniu, în spiritul cooperării şi ajutorului mutual, amintind programele

UNESCO referitoare la patrimoniul cultural imaterial, mai ales Proclamaţia capodoperelor

patrimoniului oral şi imaterial al umanităţii, luând în consideraţie rolul inestimabil al

patrimoniului cultural imaterial ca factor de apropiere, de comunicare şi de înţelegere între

fiinţele umane, adoptă la 17 octombrie 2003 prezenta Convenţie.

CAPITOLUL I. Dispoziţii generale

Articolul 1. Scopurile Convenţiei

Prezenta Convenţie are următoarele scopuri:

a) salvgardarea patrimoniului cultural imaterial;

b) respectarea patrimoniului cultural imaterial al comunităţilor, grupurilor şi

indivizilor care aparţin acestora;

c) sensibilizarea la nivel local, naţional şi internaţional asupra importanţei

patrimoniului cultural imaterial şi recunoaşterii sale reciproce;

d) cooperarea şi asistenţa internaţională.

Articolul 2. Definiţii

În sensul prezentei Convenţii,

1. Prin „patrimoniu cultural imaterial" se înţelege: practicile, reprezentările, expresiile,

cunoştinţele, abilităţile – împreună cu instrumentele, obiectele, artefactele şi spaţiile culturale

asociate acestora, – pe care comunităţile, grupurile şi, în unele cazuri, indivizii le recunosc ca

parte integrantă a patrimoniului lor cultural. Acest patrimoniu cultural imaterial, transmis din

generaţie în generaţie, este recreat în permanenţă de comunităţi şi grupuri în funcţie de mediul

lor, de interacţiunea cu natura şi istoria lor, conferindu-le un sentiment de identitate şi

continuitate, şi contribuind astfel la promovarea respectului faţă de diversitatea culturală şi

creativitatea umană. În sensul prezentei Convenţii, va fi luat în considerare numai patrimoniul

cultural imaterial compatibil cu instrumentele internaţionale privind drepturile omului existente

şi cu exigenţele respectului mutual între comunităţi, grupuri şi persoane, şi de dezvoltare

durabilă;

2. „Patrimoniul cultural imaterial”, aşa cum este definit în paragraful 1 de mai sus, se

manifestă îndeosebi în următoarele domenii:

1. tradiţii şi expresii orale, inclusiv limba ca vector al patrimoniului cultural

199

imaterial;

2. artele spectacolului;

3. practici sociale, ritualuri şi evenimente festive;

4. cunostinţe şi practici referitoare la natură şi la univers;

5. tehnici legate de meşteşuguri tradiţionale.

3. Prin „salvgardare” se înţelege măsurile ce vizează asigurarea viabilităţii patrimoniului

cultural imaterial, cuprinzând identificarea, documentarea, cercetarea, prezervarea, protecţia,

promovarea, punerea în valoare, transmiterea, în special prin intermediul educaţiei formale şi

nonformale, precum şi revitalizarea diferitelor aspecte ale acestui patrimoniu;

4. Prin „State-părţi” se înţelege Statele care sunt legate prin prezenta Convenţie şi între

care aceasta este în vigoare;

5. Prezenta Convenţie se aplică, mutatis mutandis, la teritoriile vizate de articolul 33, care

devin Parte la aceasta, în condiţiile precizate în acest articol. Astfel, prin expresia „State-părţi” se

înţelege în mod egal şi aceste teritorii.

Articolul 3. Relaţia cu alte instrumente internaţionale

Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca:

a. modificând statutul sau reducând nivelul de protecţie al bunurilor declarate care

aparţin patrimoniului mondial prin Convenţia pentru protecţia patrimoniului mondial, cultural şi

natural din 1972, la care un element din patrimoniul cultural imaterial este direct asociat; sau

b. afectând drepturile şi obligaţiile Statelor-părţi ce decurg din oricare alt instrument

internaţional privind drepturile la proprietate intelectuală sau utilizarea de resurse biologice şi

ecologice, la care acestea sunt Parte.

CAPITOLUL II. Organele Convenţiei

Articolul 4. Adunarea generală a Statelor-părţi

1. Se înfiinţează o adunare generală a Statelor-părţi, denumită în continuare „Adunarea

generală”. Adunarea generală este organul suveran al prezentei Convenţii.

2. Adunarea generală se întruneşte în sesiune ordinară din 2 în 2 ani. Adunarea generală

se poate întruni în sesiune extraordinară, dacă aşa hotărăşte, sau la solicitarea Comitetului

interguvernamental pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial ori a cel puţin unei

treimi a Statelor-părţi.

3. Adunarea generală adoptă propriul regulament interior.

200

Articolul 5. Comitetul interguvernamental pentru salvgardarea patrimoniului

cultural imaterial

1. Se înfiinţează pe lângă UNESCO Comitetul interguvernamental pentru salvgardarea

patrimoniului cultural imaterial, denumit în continuare „Comitet”. El este compus din

reprezentanţii a 18 State-părţi, aleşi de Statele-părţi reunite în cadrul Adunării generale la data

intrării în vigoare a prezentei Convenţii, conform dispoziţiilor articolului 34.

2. Numărul Statelor membre în Comitet poate fi majorat la 24, din momentul în care

numărul Statelor-părţi la Convenţie va ajunge la 50.

Articolul 6. Alegerea şi mandatul Statelor membre în Comitet

1. Alegerea Statelor membre în Comitet trebuie să răspundă principiilor repartiţiei

geografice şi rotaţiei echitabile.

2. Statele-părţi la prezenta Convenţie, întrunite în Adunarea generală, aleg Statele

membre în Comitet pentru un mandat de 4 ani.

3. Totuşi, mandatul a jumătate din Statele membre în Comitet, alese în prima sesiune de

alegeri este de numai 2 ani. Aceste State sunt desemnate prin tragere la sorţi la primele alegeri.

4. Din 2 în 2 ani, Adunarea generală procedează la reînnoirea a jumătate din Statele

membre în Comitet.

5. Adunarea generală va alege, de asemenea, atâtea State membre în Comitet, câte vor fi

necesare pentru a completa locurile vacante.

6. Un Stat membru în Comitet nu poate fi ales pentru două mandate consecutive.

7. Statele membre în Comitet vor desemna, în calitate de reprezentanţi, persoane

calificate în diferitele domenii ale patrimoniului cultural imaterial.

Articolul 7. Funcţiile Comitetului

Fără a prejudicia alte atribuţii care îi sunt conferite prin prezenta Convenţie, funcţiile

Comitetului sunt următoarele:

a. promovarea obiectivelor prezentei Convenţii, încurajarea şi urmărirea

îndeplinirii acestora;

b. acordarea consultanţei de înaltă specialitate şi formularea de recomandări

referitor la măsurile privind salvgardarea patrimoniului cultural imaterial;

c. pregătirea şi supunerea spre aprobare Adunării generale a unui proiect privind

utilizarea resurselor Fondului pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, în

201

conformitate cu articolul 25;

d. căutarea modalităţilor de suplimentare a resurselor proprii şi adoptarea în acest

sens a măsurilor necesare, în conformitate cu articolul 25;

e. întocmirea şi supunerea spre aprobare Adunării generale a directivelor

operaţionale pentru punerea în practică a prezentei Convenţii;

f. examinarea, în conformitate cu articolul 29, a rapoartelor Statelor-părţi şi

elaborarea unui rezumat destinat Adunării generale;

g. examinarea cererilor înaintate de Statele-părţi şi, în baza criteriilor de selecţie

obiective stabilite de Comitet şi aprobate de plenul Adunării generale, luarea deciziei privind:

- înscrierea pe liste şi propunerile prevăzute la articolul 16, 17 şi 18;

- acordarea de asistenţă internaţională, în conformitate cu articolul 22.

Articolul 8. Metode de lucru ale Comitetului

1. Comitetul răspunde în faţa Adunării generale, căreia îi va da seamă cu privire la toate

activităţile şi deciziile sale.

2. Comitetul adoptă propriul regulament interior cu majoritatea a două treimi din totalul

Membrilor săi.

3. Comitetul poate înfiinţa organe consultative ad hoc, cu caracter temporar, pe care le

consideră necesare pentru îndeplinirea sarcinilor sale.

4. Comitetul poate invita la întrunirile sale orice organism de drept public ori privat sau

orice persoană fizică, de competenţă recunoscută în diferitele domenii ale patrimoniului cultural

imaterial, pentru a le consulta în probleme specifice.

Articolul 9. Acreditarea organizaţiilor consultative

1. Comitetul propune Adunării generale acreditarea organizaţiilor neguvernamentale cu

competenţă recunoscută în domeniul patrimoniului cultural imaterial. Aceste organizaţii vor

exercita funcţii consultative pe lângă Comitet.

2. Comitetul propune, de asemenea, Adunării generale criteriile şi modalităţile acestei

acreditări.

Articolul 10. Secretariatul

1. Comitetul este asistat de Secretariatul UNESCO.

2. Secretariatul pregăteşte întreaga documentaţie pentru Adunarea generală şi Comitet,

precum şi proiectul ordinii de zi a întrunirilor şi urmăreşte punerea în executare a deciziilor

202

acestora.

CAPITOLUL III. Salvgardarea patrimoniului cultural imaterial la nivel naţional

Articolul 11. Rolul Statelor-părţi

Fiecare Stat-parte trebuie să:

a. ia măsurile necesare pentru asigurarea salvgardării patrimoniului cultural imaterial

existent pe teritoriul său;

b. în cadrul măsurilor de salvgardare, prevăzute în paragraful 3 al articolului 2, să

identifice şi să definească diferitele elemente ale patrimoniului cultural imaterial existent pe

teritoriul său, cu participarea comunităţilor, grupurilor şi organizaţiilor neguvernamentale

cunoscute.

Articolul 12. Inventarierea

1. Pentru a asigura identificarea în scopul salvgardării, fiecare Stat-parte va întocmi, în

funcţie de propria situaţie, unul sau mai multe inventare ale patrimoniului cultural imaterial

existent pe teritoriul său. Aceste inventare vor fi actualizate în mod regulat.

2. La prezentarea rapoartelor periodice în faţa Comitetului, în conformitate cu articolul 29,

fiecare Stat-parte va furniza informaţii relevante cu privire la aceste inventare.

Articolul 13. Alte măsuri de salvgardare

În vederea salvgardării, dezvoltării şi punerii în valoare a patrimoniului cultural imaterial

existent pe teritoriul său, fiecare Stat-parte va face tot posibilul pentru:

1) adoptarea unei politici generale pentru punerea în valoare a funcţiei patrimoniului

cultural imaterial în societate şi pentru a integra salvgardarea acestui patrimoniu în programele

planificate;

2) desemnarea sau înfiinţarea unuia sau mai multor organisme competente pentru

salvgardarea patrimoniului cultural imaterial prezent pe teritoriul său;

3) sprijinirea studiilor ştiinţifice, tehnice şi artistice, precum şi a metodologiilor de

cercetare în scopul salvgardării efective a patrimoniului cultural imaterial, în special a

patrimoniului cultural imaterial aflat în pericol;

4) adoptarea măsurilor adecvate de ordin juridic, tehnic, administrativ şi financiar,

203

pentru:

a) sprijinirea înfiinţării sau dezvoltării unor instituţii, care să asigure instruirea în

gestionarea patrimoniului cultural imaterial, precum şi transmiterea acestui patrimoniu prin

intermediul unor forumuri şi spaţii destinate reprezentării şi exprimării sale;

b) asigurarea accesului la patrimoniul cultural imaterial cu respectarea practicilor

cutumiare care guvernează accesul la aspectele specifice ale acestui patrimoniu;

c) crearea unor instituţii de documentare în domeniul patrimoniului cultural imaterial

şi facilitarea accesului la acestea.

Articolul 14. Educaţie, sensibilizare şi consolidarea capacităţilor

Fiecare Stat-parte se va strădui ca prin toate mijloacele adecvate:

1) să asigure recunoaşterea, respectul şi punerea în valoare a patrimoniului cultural

imaterial în societate, în special prin:

a) programe educative, de sensibilizare şi de difuzare a informaţiilor în rândul

publicului, mai ales al tinerilor;

b) programe educative şi de formare specifice în interiorul comunităţilor şi

grupurilor interesate;

c) activităţi de consolidare a capacităţilor în domeniul salvgardării patrimoniului

cultural imaterial şi, în special, în ceea ce priveşte gestiunea şi cercetarea ştiinţifică; şi

d) mijloace neformale de transmitere a cunoştinţelor;

2) să informeze publicul cu privire la pericolele ce ameninţă acest patrimoniu,

precum şi cu privire la activităţile realizate în aplicarea prezentei Convenţii;

3) să promoveze educaţia privind protejarea spaţiilor naturale şi a locurilor

importante pentru memoria colectivă, ca elemente indispensabile exprimării patrimoniului

cultural imaterial.

Articolul 15. Participarea comunităţilor, grupurilor şi indivizilor

În cadrul acţiunilor de salvgardare a patrimoniului cultural imaterial, fiecare Stat-parte se

va strădui să asigure o cât mai largă participare posibilă a comunităţilor, grupurilor şi, acolo unde

este cazul, a indivizilor care creează, întreţin şi transmit acest patrimoniu şi să îi implice activ în

gestionarea acestor activităţi.

CAPITOLUL IV. Salvgardarea patrimoniului cultural imaterial la nivel

internaţional

204

Articolul 16. Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii

1. Pentru asigurarea unei mai bune vizibilităţi a patrimoniului cultural imaterial, pentru

conştientizarea importanţei acestuia şi pentru încurajarea unui dialog bazat pe respectarea

diversităţii culturale, Comitetul, la propunerea Statelor-părţi interesate, va întocmi, va actualiza

şi va publica Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii.

2. Comitetul va elabora şi va supune spre aprobare Adunării generale criteriile de

întocmire, actualizare şi publicare a Listei reprezentative.

Articolul 17. Lista patrimoniului cultural imaterial care necesită salvgardare

în regim de urgenţă

1. Pentru a adopta cele mai adecvate măsuri de salvgardare, Comitetul va întocmi, va

actualiza şi va publica Lista patrimoniului cultural imaterial care necesită salvgardare în regim de

urgenţă şi va înscrie acest patrimoniu pe lista de solicitări a Statului-parte interesat.

2. Comitetul va elabora şi va supune spre aprobare Adunării generale criteriile de

întocmire, actualizare şi publicare a acestei Liste.

3. În cazuri de extremă urgenţă – criteriile obiective ale căreia sunt aprobate de Adunarea

generală la propunerea Comitetului, – acesta din urmă, consultând Statului-parte interesat, poate

înscrie un element din patrimoniul aflat pe Lista menţionată la paragraful 1.

Articolul 18. Programe, proiecte şi activităţi pentru salvgardarea

patrimoniului cultural imaterial

1. Pe baza propunerilor înaintate de Statele-părţi şi în conformitate cu criteriile stabilite

de Comitet,şi aprobate de Adunarea generală, Comitetul va selecta periodic şi va promova

proiecte, programe şi activităţi cu caracter naţional, subregional şi regional, în vederea

salvgardării patrimoniului, care reflectă cel mai bine principiile şi obiectivele prezentei

Convenţii, luând în considerare nevoile speciale ale ţărilor în curs de dezvoltare.

2. În acest scop, se vor primi, se vor analiza şi se vor aproba cererile de asistenţă

internaţională formulate de Statele-părţi, în vederea elaborării propunerilor menţionate.

3. Comitetul va însoţi aplicarea unor astfel de programe, proiecte şi activităţi prin

utilizarea celor mai bune practici, în funcţie de modalităţile pe care le va determina.

CAPITOLUL V. Cooperarea şi asistenţa internaţională

205

Articolul 19. Cooperarea

1. În sensul prezentei Convenţii, cooperarea internaţională cuprinde, în mod special,

schimbul de informaţii şi de experienţă, iniţiative comune, precum şi crearea unui mecanism de

asistenţă pentru Statele-părţi în eforturile lor pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial.

2. Fără a încălca prevederile legislaţiei naţionale, dreptul şi practicile cutumiare, Statele-

părţi recunosc faptul că salvgardarea patrimoniului cultural imaterial este în interesul general al

umanităţii şi se angajează, în acest scop, să coopereze la nivel bilateral, subregional, regional şi

internaţional.

Articolul 20. Obiectivele asistenţei internaţionale

Asistenţa internaţională poate fi acordată pentru următoarele obiective:

a) salvgardarea patrimoniului cultural imaterial înscris în Lista patrimoniului cultural

imaterial care necesită salvgardare în regim de urgenţă;

b) pregătirea inventarelor.conform articolului 11 şi 12;

c) sprijinirea programelor, proiectelor şi activităţilor derulate la nivel naţional,

subregional şi regional de salvgardare a patrimoniului cultural imaterial;

d) orice alte obiective pe care Comitetul le va considera necesare.

Articolul 21. Forme de asistenţă internaţională

Asistenţa acordată de Comitet unui Stat-parte este reglementată de directivele

operaţionale prevăzute la articolul 7 şi prin acordul avut în vedere în articolul 24, şi poate lua

următoarele forme:

a) studii referitoare la diferite aspecte ale salvgardării;

b) servicii oferite de experţi şi de alte persoane cu experienţă practică;

c) formarea întregului (oricărui) personal necesar;

d) elaborarea de măsuri normative sau altele asemenea;

e) crearea şi utilizarea infrastructurilor;

f) furnizarea de echipament şi de cunoştinţe de specialitate;

g) alte forme de asistenţă financiară şi tehnică, incluzând, acolo unde este cazul,

acordarea de credite cu dobândă mică şi de donaţii.

Articolul 22. Condiţiile în care se acordă asistenţă internaţională

1. Comitetul va stabili procedura de examinare a cererilor pentru acordarea asistenţei

internaţionale şi va determina elementele pe care trebuie să le conţină, cum ar fi măsurile avute

206

în vedere, intervenţiile necesare şi evaluarea costurilor.

2. În caz de urgenţă, cererea de asistenţă va fi examinată cu prioritate de către Comitet.

3. Pentru luarea unei decizii, Comitetul va efectua studiile şi consultările pe care le va

considera necesare.

Articolul 23. Cererile de asistenţă internaţională

1. Fiecare Stat-parte poate prezenta Comitetului o cerere de asistenţă internaţională

pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial existent pe teritoriul său.

2. O astfel de cerere poate fi prezentată în comun de două sau mai multe State-părţi.

3. Cererea trebuie să cuprindă informaţia prevăzută în articolul 22, paragraful 1, împreună

cu documentaţia necesară.

Articolul 24. Rolul Statelor-părţi beneficiare

1. În conformitate cu prevederile prezentei Convenţii, asistenţa internaţională acordată se

realizează în baza unui acord între Statul-parte beneficiar şi Comitet.

2. Ca regulă generală, Statul-parte beneficiar trebuie să participe, în limita resurselor

proprii, la costurile măsurilor de salvgardare pe care le furnizează asistenţa internaţională.

3. Statul-parte beneficiar va remite Comitetului un raport cu privire la utilizarea asistenţei

acordate pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial.

CAPITOLUL VI. Fondul pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial

Articolul 25. Natura şi resursele Fondului pentru salvgardarea

patrimoniului cultural imaterial

1. Se creează Fondul pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, denumit în

continuare Fondul.

2. Fondul este constituit ca fond de depozit (cu destinaţie specială, n.n.), conform

dispoziţiilor Regulamentului financiar al UNESCO.

3. Resursele Fondului sunt formate din:

a. contribuţiile Statelor-părţi;

b. fondurile alocate cu această destinaţie de Conferinţa generală a UNESCO;

c. vărsăminte, donaţii sau legate care vor putea fi făcute de către:

i. alte state;

ii. organizaţii şi programe din sistemul Naţiunilor

207

Unite, în special Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, şi alte organizaţii internaţionale;

iii. organisme publice sau private ori persoane fizice;

d. orice dobânzi produse de resursele Fondului;

e. produsul colectelor şi încasărilor de la manifestările organizate în beneficiul

Fondului;

f. toate celelalte resurse autorizate de regulamentul Fondului pe care îl va elabora

Comitetul.

4. Folosirea resurselor de către Comitet va fi decisă pe baza liniilor directoare formulate

de Adunarea generală.

5. Comitetul poate să accepte contribuţii şi alte forme de asistenţă, care să fie folosite în

scopuri generale sau specifice, pentru proiecte speciale, cu condiţia ca aceste proiecte să fi fost

aprobate de Comitet.

6. Contribuţiile aduse la Fond nu pot fi însoţite de nicio condiţie politică, economică sau

de altă natură care să fie incompatibilă cu obiectivele prezentei Convenţii.

Articolul 26. Contribuţiile Statelor-părţi la Fond

1. Fără a renunţa la orice altă contribuţie voluntară complementară, Statele-părţi la

prezenta Convenţie se angajează să verse în Fond, cel puţin la fiecare 2 ani, contribuţii a căror

cuantum, calculat după un procentaj uniform aplicabil la toate Statele-părţi, va fi hotărât de

Adunarea generală. Această hotărâre a Adunării generale va fi luată cu majoritatea Statelor-părţi

prezente şi votante, care nu au făcut declaraţia menţionată la paragraful 2. Contribuţia obligatorie

a Statelor-părţi nu va putea depăşi în niciun caz 1% din contribuţia lor la bugetul ordinar al

UNESCO.

2. Totuşi, orice Stat-parte la care se referă articolul 32 sau 33 poate, în momentul

depunerii instrumentelor sale de ratificare, de acceptare sau de aderare, să declare că nu se

consideră legat de prevederile paragrafului 1.

3. Un Stat-parte la prezenta Convenţie, care a făcut declaraţia menţionată la paragraful 2,

poate oricând să-şi retragă respectiva declaraţie, notificând aceasta directorului general al

UNESCO. Totuşi, retragerea declaraţiei nu va avea efect asupra contribuţiei obligatorii datorate

de acest Stat decât începând de la data deschiderii sesiunii următoare a Adunării generale.

4. Pentru ca acest Comitet să fie în măsură să-şi prevadă operaţiunile într-un mod eficace,

contribuţiile Statelor-părţi la prezenta Convenţie, care au făcut declaraţia menţionată în

paragraful 2, trebuie vărsate în mod regulat, cel puţin la fiecare 2 ani, şi nu vor trebui să fie

inferioare contribuţiilor pe care ar fi trebuit să le depună dacă ar fi fost legate de prevederile

208

paragrafului 1.

5. Orice Stat-parte la prezenta Convenţie, care a întârziat cu plata contribuţiei sale

obligatorii sau voluntare pentru anul în curs şi pentru anul civil care l-a precedat, nu este eligibil

în Comitet, această prevedere neaplicându-se la prima alegere. Mandatul unui astfel de Stat care

este deja membru în Comitet va expira în momentul oricărei alegeri prevăzute în articolul 6.

Articolul 27. Contribuţii voluntare suplimentare la Fond

Statele-părţi care doresc să verse contribuţii voluntare, pe lângă cele aflate sub incidenţa

articolului 26, vor informa, în cel mai scurt timp posibil, Comitetul, astfel încât să-i permită să-şi

planifice activităţile în consecinţă.

Articolul 28. Campaniile internaţionale de colectare de fonduri

În măsura în care este posibil, Statele-părţi îşi vor da concursul la campaniile

internaţionale de colecte organizate în beneficiul Fondului, sub auspiciile UNESCO.

CAPITOLUL VII. Rapoartele

Articolul 29. Rapoartele Statelor-părţi

Statele-părţi vor prezenta Comitetului, în forma şi conform periodicităţii stabilite de

acesta din urmă, rapoarte asupra dispoziţiilor legislative, reglementărilor sau altor măsuri luate

pentru punerea în practică a prezentei Convenţii.

Articolul 30. Rapoartele Comitetului

1. Pe baza activităţii sale şi a rapoartelor Statelor-părţi menţionate în articolul 29,

Comitetul va prezenta un raport la fiecare sesiune a Adunării generale.

2. Raportul va fi adus la cunoştinţă Conferinţei generale a UNESCO.

CAPITOLUL VIII. Clauze tranzitorii

Articolul 31. Relaţia cu Proclamaţia capodoperelor patrimoniului oral şi imaterial

al umanităţii

1. Comitetul va include în Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al

umanităţii elementele proclamate "Capodopere ale patrimoniului oral şi imaterial al umanităţii"

înainte de intrarea în vigoare a prezentei Convenţii.

209

2. Includerea acestor elemente în Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al

umanităţii nu va modifica în niciun fel criteriile pentru viitoarele înscrieri, în conformitate cu

articolul 16, paragraful 2.

3. Nicio altă proclamaţie nu va fi făcută după intrarea în vigoare a prezentei Convenţii.

CAPITOLUL IX. Dispoziţii finale

Articolul 32. Ratificarea, acceptarea sau aprobarea

1. Prezenta Convenţie va fi înaintată spre ratificare, acceptare sau aprobare Statelor

membre ale UNESCO, conform procedurilor lor constituţionale respective.

2. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor fi depuse Directorului

general al UNESCO.

Articolul 33. Aderarea

1. Prezenta Convenţie este deschisă aderării oricărui stat care nu este membru al

UNESCO, invitat să adere la ea de către Conferinţa generală a UNESCO.

2. Prezenta Convenţie este deschisă în mod egal şi aderării teritoriilor care se bucură de

autoguvernare completă, recunoscute ca atare de Organizaţia Naţiunilor Unite, dar care nu au

accedat la independenţa deplină conform Rezoluţiei 1.514 (XV) a Adunării generale, şi care au

competenţă în problemele la care se referă prezenta Convenţie.

3. Instrumentele de aderare se depun Directorului general al UNESCO.

Articolul 34. Intrarea în vigoare

Prezenta Convenţie va intra în vigoare după 3 luni de la data depunerii celui de-al 30-lea

instrument de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare, dar numai pentru statele care

vor fi depus instrumentele respective de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare la

această dată ori la o dată anterioară. Prezenta Convenţie va intra în vigoare pentru orice alt stat

după 3 luni de la depunerea instrumentului său de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de

aderare.

Articolul 35. Regimuri constituţionale federative sau neunitare

Prevederile care urmează se aplică Statelor-părţi la prezenta Convenţie, care au un sistem

constituţional federativ sau neunitar:

a. în ceea ce priveşte prevederile prezentei Convenţii, a căror aplicare necesită o

acţiune legislativă a puterii legislative federale sau centrale, obligaţiile guvernului federal sau

210

central vor fi aceleaşi ca acele ale Statelor-părţi care nu sunt state federative;

b. în ceea ce priveşte prevederile prezentei Convenţii ale căror aplicare necesită o

acţiune legislativă a fiecăruia dintre statele, ţările, provinciile sau cantoanele constitutive, care nu

sunt, în virtutea sistemului constituţional al federaţiei, obligate să ia măsuri legislative, guvernul

federal va aduce, cu avizul său favorabil, respectivele prevederi la cunostinţă autorităţilor

competente ale statelor, ţărilor, provinciilor sau cantoanelor, pentru adoptare.

Articolul 36. Denunţarea

1. Fiecare dintre Statele-părţi poate denunţa prezenta Convenţie.

2. Denunţarea va fi notificată printr-un instrument scris, depus la directorul general al

UNESCO.

3. Denunţarea va intra în vigoare la 12 luni de la primirea instrumentului de denunţare. Ea

nu va modifica cu nimic obligaţiile financiare asumate de Statul-parte care face denunţarea, până

la data la care retragerea intră în vigoare.

Articolul 37. Funcţiile depozitarului

Directorul general al UNESCO, în calitate de depozitar al prezentei Convenţii, va

informa Statele membre ale Organizaţiei, Statele nemembre menţionate în articolul 33, precum şi

Organizaţia Naţiunilor Unite referitor la depunerea tuturor instrumentelor de ratificare, de

acceptare, de aprobare sau de aderare, menţionate în articolul 32 şi 33, şi privitor la denunţurile

prevăzute la articolul 36.

Articolul 38. Amendamente

1. Orice Stat-parte poate propune amendamente la prezenta Convenţie, prin comunicare

în scris, adresată Directorului general. Directorul general va transmite această comunicare tuturor

Statelor-părţi. Dacă, în următoarele 6 luni de la data transmiterii comunicării, cel puţin jumătate

din numărul Statelor-părţi răspunde favorabil acestei cereri, Directorul general va prezenta

propunerea la următoarea sesiune a Adunării generale pentru discuţii şi eventuala adoptare.

2. Amendamentele se adoptă cu majoritatea a două treimi din numărul Statelor-părţi

prezente şi participante la vot.

3. Odată adoptate, amendamentele la prezenta Convenţie sunt înaintate Statelor-părţi

pentru ratificare, acceptare, aprobare sau adeziune.

4. Pentru Statele-părţi care au ratificat, acceptat, aprobat sau aderat la acestea,

amendamentele la prezenta Convenţie intră în vigoare la 3 luni după depunerea instrumentelor,

211

la care se face referire în paragraful 3, de către două treimi din numărul Statelor-părţi. În

continuare, pentru fiecare Stat-parte care ratifică, acceptă, aprobă un amendament sau aderă la

acesta, amendamentul intră în vigoare la 3 luni după data depunerii de către Statul-parte a

instrumentelor de ratificare, de acceptare, de aprobare ori de aderare.

5. Procedura stabilită în paragrafele 3 şi 4 nu se aplică la amendamentele aduse la

Articolul 5 relativ la numărul Statelor membre în Comitet. Aceste amendamente vor intra în

vigoare la data la care au fost adoptate.

6. Un stat care devine parte la prezenta Convenţie după intrarea în vigoare a

amendamentelor în conformitate cu paragraful 4 şi care nu manifestă o intenţie diferită este

considerat:

a) Parte la prezenta Convenţie, aşa cum a fost amendată; şi

b) Parte la prezenta Convenţie, neamendată în legătură cu orice alt Stat-parte care nu este

obligat prin aceste amendamente.

Articolul 39. Textele valabile

Prezenta Convenţie a fost redactată în limbile engleză, arabă, chineză, spaniolă, franceză

şi rusă, toate cele şase texte fiind în mod egal autentice.

Articolul 40. Înregistrarea

În conformitate cu articolul 120 din Carta Naţiunilor Unite, prezenta Convenţie va fi

înregistrată la Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite, la cererea Directorului general al

UNESCO.

212

8. Convenţia privind protecţia şi promovarea diversităţii expresiilor

culturale

(20 octombrie 2005)

Conferinţa Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură,

întrunită la Paris în cea de-a 33-a sesiune a sa, între 3 şi 21 octombrie 2005, afirmând că

diversitatea culturală este o caracteristică definitorie a umanităţii, conştientizând faptul că

diversitatea culturală constituie un patrimoniu comun al umanităţii şi trebuie ocrotită şi păstrată

în beneficiul tuturor, fiind conştientă că diversitatea culturală crează o lume variată şi diversă

care măreşte numărul opţiunilor şi îmbogăţeşte capacităţile şi valorile umane şi, prin urmare, este

principalul resort al dezvoltării durabile a comunităţilor, popoarelor şi naţiunilor, reamintind că

diversitatea culturală, înfloritoare în cadrul democraţiei, toleranţei, justiţiei sociale şi respectului

reciproc dintre popoare şi culturi, este indispensabilă pentru pacea şi securitatea la nivel local,

naţional şi internaţional, celebrând importanţa diversităţii culturale pentru deplina înfăptuire a

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale proclamate prin Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului şi prin alte instrumente universal recunoscute, subliniind nevoia de a

încorpora cultura ca element strategic al politicilor de dezvoltare naţionale şi internaţionale,

precum şi al cooperării internaţionale pentru dezvoltare, şi luând în considerare, de asemenea,

Declaraţia Mileniului a Naţiunilor Unite (2000), care pune accent, în special, asupra eradicării

sărăciei, luând în considerare că în timp şi în spaţiu cultura ia forme diverse şi că această

diversitate este întruchipată de unicitatea şi pluralitatea identităţilor şi a expresiilor culturale ale

popoarelor şi a societăţilor care formează umanitatea, recunoscând importanţa cunoştinţelor

tradiţionale ca sursă de bogăţie materială şi intangibilă şi, în special, a sistemelor de cunoştinţe

ale popoarelor indigene, contribuţia pozitivă a acestora la dezvoltarea durabilă, precum şi nevoia

de protejare şi promovare adecvată a acestora, recunoscând nevoia de a lua măsuri pentru

protejarea diversităţii expresiilor culturale, inclusiv a conţinutului acestora, în special în situaţiile

în care expresiile culturale pot fi ameninţate de posibilitatea unei grave prejudicieri sau a

dispariţii, subliniind importanţa culturii pentru coeziunea socială în general şi, în particular,

potenţialul său de întărire a statutului şi rolului femeii în societate, fiind conştientă că diversitatea

culturală este consolidată de libera circulaţie a ideilor şi este alimentată de schimburile şi

interacţiunile constante dintre culturi, reafirmând că libertatea de gândire, exprimare şi informare,

precum şi diversitatea media permit expresiilor culturale să înflorească în interiorul societăţilor,

recunoscând că diversitatea expresiilor culturale, incluzând expresiile culturale tradiţionale, este

un factor important care permite indivizilor şi popoarelor să îşi exprime şi să îşi împărtăşească

213

ideile şi valorile, reamintind că diversitatea lingvistică este un element fundamental al diversităţii

culturale şi subliniind rolul fundamental pe care îl joacă educaţia în protejarea şi promovarea

expresiilor culturale, cunoscând importanţa vitalităţii culturilor, inclusiv pentru persoanele care

aparţin minorităţilor şi popoarelor indigene, astfel cum se manifestă în libertatea lor de a-şi crea,

disemina şi distribui expresiile culturale tradiţionale şi de a avea acces la acestea, cu scopul de a

beneficia de acestea pentru propria lor dezvoltare, evidenţiind rolul vital al interacţiunii şi

creativităţii culturale, care îmbogăţesc şi reînnoiesc expresiile culturale şi întăresc rolul jucat de

cei implicaţi în dezvoltarea culturii pentru progresul societăţii în general, recunoscând

importanţa drepturilor de proprietate intelectuală în susţinerea celor implicaţi în creaţia culturală,

fiind convinsă că activităţile, bunurile şi serviciile culturale au atât un caracter economic, cât şi

un caracter cultural, deoarece propagă identităţi, valori şi semnificaţii, şi de aceea nu trebuie

tratate ca având exclusiv valoare comercială, luând în considerare că procesele de globalizare,

care au fost facilitate de dezvoltarea rapidă a tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiei, permit

condiţii fără precedent pentru întărirea legăturilor dintre culturi, ele reprezentând, de asemenea, o

provocare pentru diversitatea culturală, în special din punctul de vedere al riscurilor de apariţie a

dezechilibrelor dintre ţările bogate şi cele sărace, conştientă că mandatul specific al UNESCO de

a asigura respectul pentru diversitatea culturilor şi de a recomanda acele acorduri internaţionale

care pot fi necesare pentru a promova libera circulaţie a ideilor prin cuvinte şi imagini, referindu-

se la prevederile instrumentelor internaţionale adoptate de UNESCO, în legătură cu diversitatea

culturală şi exercitarea drepturilor culturale şi, în special, la Declaraţia Universală a Diversităţii

Culturale din anul 2001, adoptă prezenta Convenţie la data de 20 octombrie 2005.

Capitolul I. Obiective şi principii directoare

Articolul 1. Obiective

Obiectivele prezentei Convenţii sunt:

a. să protejeze şi să promoveze diversitatea expresiilor culturale;

b. să creeze condiţiile pentru îmbogăţirea culturilor şi interacţiunea liberă a acestora

într-o manieră reciproc benefică;

c. să încurajeze dialogul dintre culturi pentru a asigura în lume schimburi culturale

mai largi şi echilibrate, în favoarea respectului intercultural şi a unei culturi a păcii;

d. să cultive interculturalitatea pentru a dezvolta interacţiunea culturală în spiritul

construirii de punţi între popoare;

e. să promoveze respectul pentru diversitatea expresiilor culturale şi să cultive

214

înţelegerea valorii acesteia la nivel local, naţional şi internaţional;

f. să reafirme importanţa legăturii dintre cultură şi dezvoltare pentru toate ţările, în

special pentru ţările în curs de dezvoltare, şi să sprijine acţiunile întreprinse la nivel naţional şi

internaţional, pentru a asigura recunoaşterea adevăratei valori a acestei legături;

g. să acorde recunoaştere naturii distincte a activităţilor, bunurilor şi serviciilor

culturale ca vehicule ale identităţii, valorilor şi semnificaţiilor;

h. să reafirme drepturile suverane ale Statelor în ceea ce priveşte păstrarea,

adoptarea şi implementarea politicilor şi măsurilor pe care le consideră potrivite pentru a proteja

şi a promova diversitatea expresiilor culturale pe teritoriile proprii;

i. să întărească cooperarea şi solidaritatea internaţională în spiritul parteneriatului,

în special în vederea întăririi capacităţii statelor în curs de dezvoltare pentru a proteja şi a

promova diversitatea expresiilor culturale.

Articolul 2. Principii directoare

1. Principiul respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale.

Diversitatea culturală poate fi protejată şi promovată numai dacă sunt garantate drepturile omului

şi libertăţile fundamentale, cum ar fi libertatea de exprimare, informare şi comunicare, precum şi

abilitatea persoanelor de a alege expresiile culturale. Nimeni nu poate invoca prevederile

prezentei Convenţii pentru a încălca drepturile omului şi libertăţile fundamentale consfinţite în

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sau garantate de dreptul internaţional ori pentru a

limita sfera de aplicare a acestora.

2. Principiul suveranităţii. În conformitate cu Carta Naţiunilor Unite şi cu principiile

dreptului internaţional, Statele au dreptul suveran de a adopta măsuri şi politici pentru protejarea

şi promovarea diversităţii expresiilor culturale pe teritoriile proprii.

3. Principiul demnităţii egale şi al respectului pentru toate culturile. Protejarea şi

promovarea diversităţii expresiilor culturale presupun recunoaşterea demnităţii egale şi a

respectului pentru toate culturile, inclusiv pentru culturile persoanelor aparţinând minorităţilor şi

popoarelor indigene.

4. Principiul solidarităţii şi al cooperării internaţionale. Cooperarea şi solidaritatea

internaţională trebuie să aibă drept scop acordarea posibilităţii ca ţările, în special ţările în curs

de dezvoltare, să creeze şi să întărească propriile mijloace de expresie culturală, inclusiv

propriile industrii culturale, indiferent dacă acestea sunt în curs de apariţie sau există deja la

nivel local, naţional şi internaţional.

5. Principiul complementarităţii aspectelor economice şi culturale ale dezvoltării.

215

Întrucât cultura este unul dintre principalele resorturi ale dezvoltării, aspectele culturale ale

dezvoltării sunt la fel de importante ca şi aspectele economice, la care indivizii şi popoarele au

dreptul fundamental să participe şi de care să se bucure.

6. Principiul dezvoltării durabile. Diversitatea culturală este un beneficiu important al

indivizilor şi al societăţilor. Protejarea, promovarea şi păstrarea diversităţii culturale reprezintă

cerinţe esenţiale pentru dezvoltarea durabilă în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare.

7. Principiul accesului echitabil. Accesul echitabil la o gamă largă şi diversificată de

expresii culturale din toată lumea şi accesul culturilor la mijloacele de expresie şi diseminare

constituie elemente importante pentru îmbogăţirea diversităţii culturale şi încurajarea înţelegerii

reciproce.

8. Principiul deschiderii şi al echilibrului. Când Statele adoptă măsuri pentru a sprijini

diversitatea expresiilor culturale, trebuie să caute să promoveze, prin modalităţi adecvate,

deschiderea către alte culturi ale lumii şi să se asigure că aceste măsuri sunt adecvate obiectivelor

urmărite prin prezenta Convenţie.

Capitolul II. Sfera de aplicare

Articolul 3. Sfera de aplicare

Prezenta Convenţie se aplică politicilor şi măsurilor adoptate de Părţi în legătură cu

protejarea şi promovarea diversităţii expresiilor culturale.

Capitolul III. Definiţii

Articolul 4. Definiţii

În scopul prezentei Convenţii, definiţiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

1. Diversitatea culturală

„Diversitatea culturală” se referă la multiplele moduri în care se exprimă culturile

grupurilor şi ale societăţilor. Aceste expresii sunt transmise în cadrul şi între grupuri şi societăţi.

Diversitatea culturală se manifestă nu numai prin căi variate de exprimare, sporire şi transmitere

a patrimoniului cultural prin intermediul varietăţii expresiilor culturale, ci şi prin diverse moduri

de creaţie, producţie, diseminare, distribuire şi utilizare artistică, indiferent de tehnologiile şi de

mijloacele folosite pentru acestea.

2. Conţinutul cultural

„Conţinutul cultural” se referă la înţelesul simbolic, dimensiunea artistică şi valorile

216

culturale care au originea în sau exprimă identităţi culturale.

3. Expresiile culturale

„Expresiile culturale” sunt acele expresii care rezultă din creativitatea persoanelor,

grupurilor şi societăţilor, şi care au conţinut cultural.

4. Activităţile, bunurile şi serviciile culturale

„Activităţile, bunurile şi serviciile culturale” se referă la acele activităţi, bunuri şi servicii

care, în momentul în care sunt considerate drept atribute, utilizări sau finalităţi specifice,

întruchipează ori transmit expresii culturale, indiferent de valoarea comercială pe care o pot avea.

Activităţile culturale pot fi un scop în sine sau pot contribui la realizarea bunurilor şi serviciilor

culturale.

5. Industriile culturale

„Industriile culturale” se referă la industriile ce produc şi distribuie bunuri sau servicii

culturale, astfel cum sunt definite în punctul 4 de mai sus.

6. Măsurile şi politicile culturale

„Măsurile şi politicile culturale” se referă la acele măsuri şi politici ce privesc cultura la

nivel local, naţional, regional sau internaţional, care sunt fie concentrate asupra culturii ca atare,

fie create pentru a avea un efect direct asupra expresiilor culturale ale persoanelor, grupurilor sau

societăţilor, inclusiv asupra creării, producerii, diseminării, distribuirii şi accesului la activităţile,

bunurile şi serviciile culturale.

7. Protejarea

„Protejarea” înseamnă adoptarea măsurilor menite să păstreze, să ocrotească şi să

sporească diversitatea expresiilor culturale. „A proteja” înseamnă a adopta astfel de măsuri.

8. Interculturalitatea

„Interculturalitatea” se referă la existenţa şi interacţiunea echitabilă a diverselor culturi şi

la posibilitatea de a genera expresii culturale distribuite prin dialog şi respect reciproc.

Capitolul IV. Drepturile şi obligaţii ale părţilor

Articolul 5. Reguli generale referitoare la drepturi şi obligaţii

1. Părţile, în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite, cu principiile dreptului internaţional

şi cu instrumentele universal recunoscute referitoare la drepturile omului, îşi reafirmă dreptul

suveran de a formula şi a implementa politici culturale proprii, şi de a adopta măsuri pentru

protejarea şi promovarea diversităţii expresiilor culturale, şi de a întări cooperarea internaţională

pentru realizarea scopurilor prezentei Convenţii.

217

2. Atunci când o Parte implementează politici şi ia măsuri pentru a proteja şi a promova

diversitatea expresiilor culturale pe teritoriile proprii, politicile şi măsurile Părţii respective

trebuie să respecte prevederile prezentei Convenţii.

Articolul 6. Drepturile părţilor la nivel naţional

1. În interiorul cadrului propriilor măsuri şi a politicilor culturale, astfel cum sunt definite

în Articolul 4, punctul 6, şi luând în considerare nevoile şi circumstanţele particulare proprii,

fiecare Parte poate adopta măsuri care să urmărească protejarea şi promovarea diversităţii

expresiilor culturale în interiorul teritoriului său.

2. Aceste măsuri pot include:

a. măsuri de reglementare menite să protejeze şi să promoveze diversitatea

expresiilor culturale;

b. măsuri care, într-o manieră adecvată, oferă oportunităţi pentru activităţile,

bunurile şi serviciile culturale naţionale, printre toate celelalte disponibile pe teritoriul naţional,

pentru a crea, produce, disemina, distribui şi utiliza astfel de activităţi, bunuri şi servicii

naţionale, inclusiv prevederi referitoare la limba utilizată pentru astfel de activităţi, bunuri şi

servicii;

c. măsuri menite să ofere un acces efectiv industriilor şi activităţilor culturale

naţionale independente la mijloacele de producţie, diseminare şi distribuire a activităţilor,

bunurilor şi serviciilor culturale;

d. măsuri menite să ofere asistenţă financiară publică;

e. măsuri menite să încurajeze organizaţiile nonprofit, precum şi instituţiile publice

şi private, artiştii şi alţi profesionişti din cultură, să dezvolte şi să promoveze liberul schimb şi

circulaţia ideilor, expresiilor culturale şi activităţilor, bunurilor şi serviciilor culturale, şi să

stimuleze atât spiritul creativ, cât şi pe cel antreprenorial în cadrul activităţilor acestora;

f. măsuri menite să înfiinţeze şi să sprijine instituţii publice, după caz;

g. măsuri menite să ocrotească şi să sprijine artiştii şi alte persoane implicate în

crearea de expresii culturale;

h. măsuri menite să intensifice diversitatea media, inclusiv prin servicii publice de

radiodifuziune.

Articolul 7. Măsuri de promovare a expresiilor culturale

1. Părţile depun eforturi pentru a crea pe teritoriile proprii un mediu care să încurajeze

indivizii şi grupurile sociale:

218

a. să creeze, să producă, să disemineze şi să aibă acces la propriile expresii culturale,

acordând atenţia cuvenită circumstanţelor şi nevoilor speciale ale femeilor, precum şi ale

diferitelor grupuri sociale, inclusiv ale persoanelor aparţinând minorităţilor şi popoarelor

indigene;

b. să aibă acces la diverse expresii culturale din teritoriile proprii şi din alte ţări ale

lumii.

2. De asemenea, Statele-părţi depun eforturi să recunoască importanţa contribuţiei

artiştilor, a altor persoane implicate în procesul creativ, a comunităţilor culturale şi a

organizaţiilor care sprijină munca acestora, precum şi rolul lor central în creşterea diversităţii

expresiilor culturale.

Articolul 8. Măsuri de protejare a expresiilor culturale

1. Fără a aduce atingere prevederilor articolului 5 şi 6, un Stat-parte poate stabili existenţa

unor situaţii speciale în care expresiile culturale pe teritoriul său sunt supuse riscului de a

dispărea, sunt grav ameninţate sau se află într-o altă situaţie care necesită o protecţie urgentă.

2. Părţile pot lua toate măsurile adecvate pentru a proteja şi a păstra expresiile culturale

aflate în situaţiile prevăzute în alin. 1, într-o manieră conform prevederilor prezentei Convenţii.

3. Părţile raportează Comitetului interguvernamental, prevăzut în articolul 23, toate

măsurile luate pentru a face faţă exigenţelor situaţiei, iar acesta va face recomandările cuvenite.

Articolul 9. Transparenţa şi comunicarea informaţiilor

Părţile:

a. oferă informaţii adecvate, în rapoartele lor, către UNESCO, la fiecare 4 ani,

privind măsurile luate pentru protejarea şi promovarea diversităţii expresiilor culturale pe

propriile teritorii şi la nivel internaţional;

b. desemnează un punct de contact responsabil de comunicarea informaţiilor aflate

în legătură cu prezenta Convenţie;

c. comunică şi schimbă informaţii referitoare la protejarea şi promovarea diversităţii

expresiilor culturale.

Articolul 10. Educaţie şi sensibilizare a publicului

Părţile:

a. încurajează şi promovează înţelegerea importanţei de a proteja şi promova

diversitatea expresiilor culturale, inter alia, prin programe educaţionale şi de sensibilizare

219

intensă a publicului;

b. cooperează cu celelalte Părţi şi organizaţii internaţionale şi regionale pentru

atingerea obiectivului prezentului articol;

c. depun eforturi să încurajeze creativitatea şi să consolideze capacităţile de

producţie prin organizarea de programe educaţionale, de instruire şi schimb în domeniul

industriilor culturale. Aceste măsuri trebuie implementate într-o manieră care să nu aibă un

impact negativ asupra formelor tradiţionale de producţie.

Articolul 11. Participarea societăţii civile

Părţile recunosc rolul fundamental al societăţii civile în protejarea şi promovarea

diversităţii expresiilor culturale. Statele-părţi încurajează participarea activă a societăţii civile la

eforturile lor de atingere a obiectivelor prezentei Convenţii.

Articolul 12. Promovarea cooperării internaţionale

Părţile depun eforturi să consolideze cooperarea lor bilaterală, regională şi internaţională

pentru a crea condiţiile favorabile promovării diversităţii expresiilor culturale, acordând o atenţie

specială situaţiilor prevăzute în Articolul 8 şi 17, în special pentru:

a. a facilita dialogul Părţilor cu privire la politica culturală;

b. a întări capacităţile de management şi cele strategice ale sectorului public în

cadrul instituţiilor culturale din sectorul public, prin intermediul schimburilor culturale

profesionale şi internaţionale, şi prin împărtăşirea celor mai bune practici;

c. a reîntări parteneriatele cu şi între societatea civilă, cu organizaţiile

nonguvernamentale şi sectorul privat în scopul dezvoltării şi promovării diversităţii expresiilor

culturale;

d. a promova folosirea noilor tehnologii, a încuraja parteneriatele, în vederea

intensificării înţelegerii culturale şi comunicării informaţiilor, precum şi a dezvoltării diversităţii

expresiilor culturale;

e. a încuraja încheierea acordurilor de coproducţie şi codistribuţie.

Articolul 13. Integrarea culturii în dezvoltarea durabilă

Părţile depun eforturi să integreze cultura în politicile lor de dezvoltare la toate nivelurile,

pentru a crea condiţiile favorabile unei dezvoltări durabile şi, în acest cadru, să dezvolte

aspectele referitoare la protejarea şi promovarea diversităţii expresiilor culturale.

220

Articolul 14. Cooperarea pentru dezvoltare

Părţile depun eforturi să sprijine cooperarea pentru o dezvoltare durabilă şi pentru a

reduce sărăcia, în special în ceea ce priveste nevoile specifice ale ţărilor în curs de dezvoltare, în

scopul favorizării emergenţei unui sector cultural dinamic, inter alia, prin următoarele măsuri:

a) consolidarea industriilor culturale în ţările în curs de dezvoltare prin:

(i) crearea şi întărirea capacităţilor de producţie şi distribuţie a culturii din

ţările în curs de dezvoltare;

(ii) facilitarea accesului mai larg la piaţa globală şi reţelele internaţionale de

distribuţie pentru activităţile, bunurile şi serviciile culturale proprii;

(iii) permiterea apariţiei unor pieţe locale şi regionale viabile;

(iv) adoptarea, acolo unde este posibil, a măsurilor adecvate în ţările

dezvoltate în vederea facilitării accesului pe teritoriul lor pentru activităţile, bunurile şi serviciile

culturale din ţările în curs de dezvoltare;

(v) acordarea de sprijin pentru munca de creaţie şi facilitarea mobilităţii, în

limita posibilităţilor, a artiştilor din ţările în curs de dezvoltare;

(vi) încurajarea colaborării corespunzătoare dintre ţările dezvoltate şi cele în

curs de dezvoltare în domenii precum, inter alia, muzica şi filmul;

b) crearea capacităţilor prin schimbul de informaţii, experienţă şi expertiză, ca şi prin

instruirea resurselor umane din ţările în curs de dezvoltare din sectoarele public şi privat, în

legătură cu, inter alia, capacităţile strategice şi de management, dezvoltarea şi implementarea de

politici, promovarea şi distribuirea expresiilor culturale, dezvoltarea microîntreprinderilor şi a

celor mici şi mijlocii, utilizarea tehnologiei, precum şi transferul şi dezvoltarea de abilităţi;

c) transferul de tehnologii prin introducerea de măsuri stimulative adecvate pentru

transferul de tehnologii şi know-how, în special în domeniile întreprinderilor şi industriilor

culturale;

d) sprijin financiar prin:

(i) înfiinţarea unui fond internaţional pentru diversitate culturală, după cum

este prevăzut la articolul 18;

(ii) oferirea de asistenţă de dezvoltare în mod oficial, după caz, inclusiv

asistenţă tehnică, pentru a stimula şi a sprijini creativitatea;

(iii) alte forme de asistenţă financiară, cum ar fi: împrumuturi cu dobândă mică,

subvenţii şi alte mecanisme de finanţare.

Articolul 15. Aranjamente de colaborare

221

Părţile încurajează dezvoltarea de parteneriate dintre şi în cadrul sectorului public şi

privat şi organizaţiile nonprofit, pentru a coopera cu ţările în curs de dezvoltare, în vederea

întăririi capacităţii lor de protejare şi promovare a diversităţii expresiilor culturale. Aceste

parteneriate inovatoare vor pune accentul, în concordanţă cu nevoile practice ale ţărilor în curs

de dezvoltare, pe dezvoltarea continuă a infrastructurii, a resurselor umane şi a politicilor,

precum şi a schimbului de activităţi, bunuri şi servicii culturale.

Articolul 16. Tratament preferenţial pentru ţările în curs de dezvoltare

Ţările dezvoltate facilitează schimburile culturale cu ţările în curs de dezvoltare prin

acordarea unui tratament preferenţial artiştilor şi altor profesionişti şi practicieni din cultură,

precum şi bunurilor şi serviciilor culturale provenite din ţările în curs de dezvoltare, prin

intermediul unui cadru legal şi instituţional adecvat.

Articolul 17. Cooperarea internaţională în situaţii de ameninţare gravă

la adresa expresiilor culturale

Părţile vor coopera în acordarea de asistenţă în mod reciproc şi, în special, ţărilor în curs

de dezvoltare, în situaţiile prevăzute la articolul 8.

Articolul 18. Fondul internaţional pentru diversitate culturală

1. Prin prezenta Convenţie este înfiinţat un fond internaţional pentru diversitate culturală,

denumit în continuare „Fondul”.

2. Fondul este constituit ca fond de depozit, în conformitate cu regulamentele financiare

ale UNESCO.

3. Resursele Fondului constau din:

a. contribuţii voluntare efectuate de Părţi;

b. fonduri alocate în acest scop de Conferinţa Generală a UNESCO;

c. contribuţii, daruri sau donaţii din partea altor state, organizaţii şi programe din

sistemul Naţiunilor Unite, din partea altor organizaţii regionale ori internaţionale, precum şi din

partea unor persoane fizice sau organisme publice ori private;

d. orice dobândă aferentă resurselor Fondului;

e. fonduri strânse prin colecte şi încasări în cadrul evenimentelor organizate în

beneficiul Fondului;

f. orice altă resursă autorizată de regulamentele Fondului.

4. Utilizarea resurselor Fondului se decide de către un Comitet interguvernamental, pe

222

baza directivelor stabilite de Conferinţa Părţilor, prevăzută în articolul 22.

5. Comitetul interguvernamental poate accepta contribuţii şi alte forme de asistenţă, în

scopuri generale şi speciale, în legătură cu proiecte specifice, dacă aceste proiecte au fost

aprobate de Comitetul respectiv.

6. Contribuţiile aduse la Fond nu pot fi însoţite de nicio condiţie politică, economică sau

de altă natură, care este incompatibilă cu obiectivele prezentei Convenţii.

7. Părţile depun eforturi să ofere regulat contribuţii voluntare, în scopul implementării

prezentei Convenţii.

Articolul 19. Schimbul, analiza şi diseminarea informaţiilor

1. Părţile consimt să schimbe informaţii şi să pună în comun expertiza referitoare la

colectarea datelor şi statisticile despre diversitatea expresiilor culturale, precum şi despre cele

mai bune practici referitoare la protejarea şi promovarea acestora.

2. UNESCO va facilita colectarea, analiza şi diseminarea tuturor informaţiilor,

statisticilor şi celor mai bune practici, prin folosirea mecanismelor existente în cadrul

Secretariatului.

3. De asemenea, UNESCO va înfiinţa şi va actualiza o bază de date despre diferite

sectoare şi organizaţii guvernamentale, private şi nonprofit, implicate în domeniul expresiilor

culturale.

4. Pentru a facilita colectarea datelor, UNESCO va acorda o atenţie specială creării

capacităţii şi îmbunătăţirii expertizei pentru Părţile care înaintează o cerere pentru o astfel de

asistenţă.

5. Colectarea informaţiilor, identificate în prezentul articol, va completa informaţiile

colectate în conformitate cu prevederile articolului 9.

Capitolul V. Raporturi cu alte instrumente

Articolul 20. Raportul cu alte tratate – sprijin reciproc, complementaritate şi

nesubordonare

1. Părţile recunosc că îşi vor îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile, care le revin potrivit

prezentei Convenţii, şi conform tuturor celorlalte tratate la care sunt Părţi. Prin urmare, fără a

subordona prezenta Convenţie oricărui alt tratat:

a. Statele-părţi vor dezvolta sprijinul reciproc dintre prezenta Convenţie şi celelalte

tratate la care sunt Părţi; şi

223

b. atunci când interpretează şi aplică alte tratate la care sunt Părţi, sau atunci când îşi

asumă alte obligaţii internaţionale, Părţile vor lua în considerare prevederile relevante din

prezenta Convenţie.

2. Nicio prevedere din prezenta Convenţie nu va fi interpretată în sensul modificării

drepturilor şi obligaţiilor Statelor-părţi, pe care acestea le au în cadrul oricăror alte tratate la care

sunt Părţi.

Articolul 21. Consultarea şi coordonarea internaţională

Părţile se angajează să promoveze obiectivele şi principiile prezentei Convenţii în alte

forumuri internaţionale. În acest scop, Părţile se vor consulta reciproc, după caz, având în vedere

aceste obiective şi principii.

Capitolul VI. Organele Convenţiei

Articolul 22. Conferinţa Statelor-părţi

1. Va fi înfiinţată o conferinţă a Statelor-părţi. Conferinţa Statelor-părţi va fi organul

plenar şi suprem al prezentei Convenţii.

2. Conferinţa Statelor-părţi se va întruni în sesiuni ordinare la fiecare 2 ani, în limita

posibilităţilor, în cadrul Conferinţei Generale a UNESCO. Aceasta se poate întruni în sesiune

extraordinară, dacă se decide astfel, sau în cazul în care Comitetul interguvernamental primeşte o

cerere în acest sens din partea a cel puţin unei treimi din numărul Părţilor.

3. Conferinţa Statelor-părţi îşi adoptă propriile reguli de procedură.

4. Funcţiile Conferinţei Statelor-părţi sunt, inter alia:

a. alegerea membrilor Comitetului interguvernamental;

b. primirea şi examinarea rapoartelor Satelor-părţi la prezenta Convenţie,

transmise de Comitetul interguvernamental;

c. aprobarea directivelor operaţionale pregătite la cererea sa de către Comitetul

interguvernamental;

d. luarea oricăror alte măsuri pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea

obiectivelor prezentei Convenţii.

Articolul 23. Comitetul interguvernamental

1. În cadrul UNESCO se înfiinţează un Comitet interguvernamental pentru protejarea şi

promovarea diversităţii expresiilor culturale, denumit în continuare „Comitet

224

interguvernamental”. Acesta este compus din reprezentanţii a 18 State-părţi la Convenţie, aleşi

pentru un mandat de 4 ani de către Conferinţa Statelor-părţi, la data intrării în vigoare a prezentei

Convenţii, potrivit articolului 29.

2. Comitetul interguvernamental se întruneşte anual.

3. Comitetul interguvernamental funcţionează sub autoritatea şi îndrumarea Conferinţei

Statelor-părţi şi va răspunde în faţa acesteia.

4. Numărul membrilor Comitetului interguvernamental va creşte la 24 din momentul în

care numărul Părţilor la Convenţie va ajunge la 50.

5. Alegerea membrilor Comitetului interguvernamental se va face pe baza principiului

reprezentării geografice echitabile şi pe baza principiului rotaţiei.

6. Fără aduce atingere altor responsabilităţi conferite de prezenta Convenţie, funcţiile

Comitetului interguvernamental sunt:

a. să promoveze obiectivele prezentei Convenţii şi să încurajeze, şi să

monitorizeze implementarea acestora;

b. să întocmească şi să înainteze spre aprobare Conferinţei Statelor-părţi, la

cererea acesteia, directivele operaţionale pentru implementarea şi aplicarea prevederilor

Convenţiei;

c. să transmită Conferinţei Satelor-părţi rapoartele Părţilor la Convenţie,

împreună cu propriile comentarii şi cu un rezumat al conţinutului acestora;

d. să facă recomandări adecvate pentru a fi luate în vedere în situaţiile supuse

atenţiei sale de către Părţile la Convenţie, în conformitate cu prevederile relevante ale acesteia, în

special cu cele ale articolului 8;

e. să creeze proceduri şi alte mecanisme de consultare menite să promoveze

obiectivele şi principiile prezentei Convenţii în cadrul altor forumuri internaţionale;

f. să îndeplinească orice altă sarcină, la cererea Conferinţei Statelor-părţi.

7. Comitetul interguvernamental, în conformitate cu propriile reguli de procedură, poate

invita în orice moment organizaţii private sau publice, sau persoane fizice în vederea participării

la întrunirile sale, pentru a fi consultate asupra unor aspecte specifice.

8. Comitetul interguvernamental va pregăti şi va înainta Conferinţei Statelor-părţi, spre

aprobare, propriile reguli de procedură.

Articolul 24. Secretariatul UNESCO

1. Organele Convenţiei sunt asistate de Secretariatul UNESCO.

2. Secretariatul UNESCO întocmeşte documentaţia Conferinţei Statelor-părţi şi a

225

Comitetului interguvernamental, precum şi agenda întrunirilor acestora, sprijină implementarea

deciziilor luate de către acestea şi raportează cu privire la respectiva implementare.

Capitolul VII. Clauze finale

Articolul 25: Soluţionarea diferendelor

1. În cazul unui diferend dintre Statele-părţi la prezenta Convenţie cu privire la

interpretarea sau aplicarea acesteia, Părţile caută să soluţioneze divergenţa respectivă prin

negociere.

2. Dacă Statele-părţi implicate nu pot să ajungă la un acord prin negociere, acestea,

împreună, pot căuta bunele consultări ale unei terţe Părţi sau pot solicita medierea diferendului

de către o terţă Parte.

3. Dacă bunele consultări sau medierea nu sunt angajate, ori dacă divergenţa nu este

soluţionată prin negociere, bune consultări ori mediere, o Parte poate apela la conciliere în

conformitate cu procedura descrisă în Anexa la prezenta Convenţie. Părţile vor lua în considerare,

cu bună-credinţă, propunerea făcută de Comisia de conciliere în vederea soluţionării diferendului.

4. Fiecare Stat-parte poate, în momentul ratificării, acceptării, aprobării sau aderării, să

declare că nu recunoaşte procedura concilierii descrisă mai sus. Orice Parte care a făcut o astfel

de declaraţie o poate retrage în orice moment prin notificarea adresată Directorului general al

UNESCO.

Articolul 26. Ratificarea, acceptarea, aprobarea sau aderarea Statelor membre

1. Prezenta Convenţie face obiectul ratificării, acceptării, aprobării sau aderării Statelor

membre ale UNESCO, în concordanţă cu procedurile lor constituţionale respective.

2. Instrumentele de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare vor fi depuse la Directorul

general al UNESCO.

Articolul 27. Aderarea

1. Prezenta Convenţie este deschisă pentru aderare tuturor statelor care nu sunt membre

ale UNESCO, dar sunt membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale oricărei dintre agenţiile

lor specializate, care sunt invitate de Conferinţa generală a UNESCO să adere la aceasta.

2. Prezenta Convenţie va fi, de asemenea, deschisă aderării pentru teritoriile care se

bucură de o autoguvernare internă deplină, recunoscute ca atare de către Organizaţia Naţiunilor

Unite, dar care nu au obţinut independenţa deplină în concordanţă cu Rezoluţia Adunării

226

Generale (a ONU, n.n.) 1514 (XV) şi care au competenţe în domeniile reglementate de prezenta

Convenţie, inclusiv competenţe de a deveni Parte la tratate în ceea ce priveşte astfel de domenii.

3. Următoarele prevederi se aplică organizaţiilor de integrare economică regională:

a) prezenta Convenţie va fi deschisă, de asemenea, aderării oricărei organizaţii de

integrare economică regională care, cu excepţiile prevăzute mai jos, va fi obligată pe deplin de

prevederile Convenţiei în acelaşi mod ca şi Statele-părţi;

b) în cazul în care, unul sau mai multe state membre ale unei asemenea organizaţii

este, de asemenea, Parte la prezenta Convenţie, organizaţia şi acest Stat membru sau aceste State

membre va/vor decide asupra responsabilităţii lui/lor cu privire la îndeplinirea obligaţiilor care

îi/le revin, potrivit prezentei Convenţii. O astfel de partajare de responsabilităţi va începe să

producă efecte după îndeplinirea procedurii de notificare, descrisă în subparagraful c).

c) Organizaţia şi Statele membre nu pot să exercite concomitent drepturile acordate

prin prezenta Convenţie. În plus, organizaţiile de integrare economică regională, în ceea ce

priveşte chestiunile din sfera lor de competenţă, îşi exercită dreptul de a vota cu un număr de

voturi egal cu numărul statelor membre ale acestora, care sunt Părţi la prezenta Convenţie. O

astfel de organizaţie nu îşi va putea exercita dreptul de vot dacă oricare dintre statele sale

membre îşi exercită acest drept şi viceversa;

d) o organizaţie de integrare economică regională şi statul sau statele sale membre,

care au convenit asupra partajării responsabilităţilor, în conformitate cu subparagraful b), va

informa Părţile cu privire la orice propunere de partajare de responsabilităţi în următorul mod:

(i) în instrumentul său de aderare, o astfel de organizaţie declară în detaliu

partajarea responsabilităţilor proprii în ceea ce priveşte domeniile guvernate de prezenta

Convenţie;

(ii) în cazul oricărei modificări ulterioare a respectivelor responsabilităţi,

organizaţia de integrare economică regională informează depozitarul cu privire la orice astfel de

propunere de modificare a respectivelor responsabilităţi; depozitarul informează, la rândul său,

Părţile cu privire la o astfel de modificare;

e) se prezumă că statele membre ale unei organizaţii de integrare economică

regională care devin Părţi la prezenta Convenţie îşi păstrează competenţele asupra tuturor

domeniilor în legătură cu care depozitarul nu a fost informat sau nu s-a depus o declaraţie

expresă privind transferul de competenţă către organizaţie;

f) organizaţie de integrare economică regională înseamnă o organizaţie constituită de

State suverane, Membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale oricărei agenţii specializate a

acesteia, către care aceste State au transferat competenţele referitoare la domeniile guvernate de

227

prezenta Convenţie şi care a fost pe deplin autorizată, potrivit procedurilor interne proprii, să

devină Parte la Convenţie.

4. Instrumentele de aderare se depozitează la Directorul general al UNESCO.

Articolul 28. Punct de contact

La data la care devine Parte la prezenta Convenţie, fiecare Parte va desemna un punct de

contact în conformitate cu articolul 9.

Articolul 29. Intrarea în vigoare

1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare la 3 luni după data depunerii celui de-al

treizecilea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, dar numai în ceea ce priveşte

acele state ori organizaţii de integrare economică regională care au depus instrumentele proprii

de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare la acea dată sau înainte de aceasta. Convenţia va

intra în vigoare în ceea ce priveste orice altă parte la 3 luni după ce aceasta îşi depune propriul

instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare.

2. În scopul prezentului articol, orice instrument depus de o organizaţie regională

integrată economic nu va fi luat în considerare, în plus faţă de cele depuse de statele membre ale

organizaţiei.

Articolul 30. Regimuri constituţionale federale sau neunitare

Recunoscând că acordurile internaţionale obligă în mod egal Părţile, indiferent de

sistemele lor constituţionale, următoarele prevederi se aplică Părţilor care au regimuri

constituţionale federale sau neunitare:

a. în ceea ce priveşte prevederile prezentei Convenţii, a căror implementare se

supune jurisdicţiei legale a puterii legislative federale sau centrale, obligaţiile guvernului federal

sau central vor fi aceleaşi ca şi în cazul Părţilor care nu sunt state federale;

b. în ceea ce priveşte prevederile Convenţiei, a căror implementare se supune

jurisdicţiei unor unităţi constituente individuale precum statele, judeţele, provinciile sau

cantoanele, care nu sunt obligate de sistemul constituţional al federaţiei să ia măsuri legislative,

guvernul federal va informa, după caz, autorităţile competente ale unităţilor constituente precum

statele, judeţele, provinciile sau cantoanele cu privire la prevederile menţionate, cu

recomandarea sa pentru adoptarea acestora.

Articolul 31. Denunţare

228

1. Orice Parte la prezenta Convenţie poate denunţa prezenta Convenţie.

2. Denunţarea va fi notificată prin orice instrument scris depus la Directorul general al

UNESCO.

3. Denunţarea va produce efecte după 12 luni de la primirea instrumentului de denunţare.

Denunţarea nu va modifica cu nimic obligaţiile financiare ale Părţii care denunţă Convenţia până

la data la care retragerea produce efecte.

Articolul 32. Funcţiunile depozitarului

Directorul general al UNESCO, în calitate de depozitar al prezentei Convenţii, va

informa Statele membre ale Organizaţiei, statele care nu sunt membre ale acesteia şi organizaţiile

de integrare economică regională precizate la articolul 27, precum şi Organizaţia Naţiunilor

Unite cu privire la depunerea tuturor instrumentelor de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare

prevăzute în articolul 26 şi 27, precum şi cu privire la denunţările prevăzute la articolul 31.

Articolul 33. Amendamente

1. O Parte la prezenta Convenţie poate propune amendamente la prezenta Convenţie prin

comunicare scrisă adresată directorului general al UNESCO. Directorul general al UNESCO va

transmite această comunicare către toate Părţile. Dacă, în termen de 6 luni de la data distribuirii

comunicării, cel puţin jumătate din numărul Părţilor răspunde favorabil solicitării, Directorul

general al UNESCO va prezenta o astfel de propunere următoarei sesiuni a Conferinţei Statelor-

părţi spre dezbatere şi eventuală adoptare.

2. Amendamentele se adoptă cu o majoritate de două treimi din numărul Părţilor prezente

şi participante la vot.

3. Odată adoptate, amendamentele la prezenta Convenţie sunt transmise Părţilor spre

ratificare, acceptare, aprobare sau aderare.

4. Amendamentele la prezenta Convenţie vor intra în vigoare pentru Părţile care le-au

ratificat, acceptat, aprobat sau aderat după 3 luni de la depunerea instrumentelor prevăzute în alin.

3 al prezentului articol, de către două treimi din numărul Părţilor. Ulterior, un amendament va

intra în vigoare pentru Părţile care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la amendamentul menţionat

după 3 luni de la depunerea de către Parte a instrumentelor sale de ratificare, acceptare, aprobare

sau aderare.

5. Procedura descrisă la alin. 3 şi 4 nu se aplică amendamentelor la articolul 23,

referitoare la numărul membrilor Comitetului interguvernamental. Aceste amendamente vor intra

în vigoare în momentul adoptării acestora.

229

6. Statul sau organizaţia de integrare economică regională la care se face referire la

articolul 27, care devine Parte la prezenta Convenţie după intrarea în vigoare a amendamentelor,

în conformitate cu alin. 4 al prezentului articol, în lipsa exprimării unei intenţii diferite, va fi

considerat/considerată:

a. Parte la prezenta Convenţie astfel cum a fost amendată; şi

b. Parte la Convenţia nemodificată, în raport cu orice Parte care nu este obligată

prin amendamente.

Articolul 34. Texte oficiale

Prezenta Convenţie a fost întocmită în limbile arabă, chineză, engleză, franceză, rusă şi

spaniolă, toate cele 6 texte fiind egal autentice.

Articolul 35. Înregistrare

În conformitate cu articolul 102 din Carta Naţiunilor Unite, prezenta Convenţie va fi

înregistrată la Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite, la solicitarea Directorului general al

UNESCO.

ANEXĂ. PROCEDURA DE CONCILIERE

Articolul 1. Comisia de conciliere

La cererea uneia dintre Părţile aflate într-o divergenţă este creată o Comisie de conciliere.

Dacă Statele-părţi nu convin altfel, Comisia de conciliere va fi alcătuită din 5 membri, câte 2

numiţi de fiecare Parte implicată şi un Preşedinte ales în solidar de aceşti Membri.

Articolul 2. Membrii Comisiei de conciliere

În divergenţele dintre mai mult de două Părţi, Statele-părţi cu interese comune îşi vor

desemna membrii în Comisia de conciliere în solidar, prin acordul acestora. Atunci când două

sau mai multe Părţi au interese diferite ori dacă există un dezacord, chiar dacă acestea au acelaşi

interes, Părţile îşi vor desemna membrii separat.

Articolul 3. Întâlniri

Dacă în termen de două luni de la data solicitării de creare a Comisiei de conciliere, nu

are loc nicio întâlnire a Părţilor, Directorul general al UNESCO, în cazul în care i se cere acest

lucru de către Partea care a formulat solicitarea, va fixa aceste întâlniri într-un termen

230

suplimentar de două luni.

Articolul 4. Preşedintele Comisiei de conciliere

Dacă nu a fost ales un Preşedinte al Comisiei de conciliere în termen de două luni de la

data numirii ultimului membru al acesteia, Directorul general al UNESCO, dacă i se cere aceasta

de către o Parte, va desemna un Preşedinte în cadrul unui termen suplimentar de două luni.

Articolul 5. Decizii

Comisia de conciliere va lua deciziile prin votul majorităţii Membrilor săi. Comisia îşi va

stabili propria procedură, dacă Părţile la diferent nu agreează altfel. Comisia de conciliere va

oferi o propunere de soluţionare a divergenţei pe care Statele-părţi o vor considera de bună-

credinţă.

Articolul 6. Dezacord

Comisia de conciliere va decide asupra dezacordului cu privire la competenţa sa. Publicat

în Monitorul Oficial cu numărul 559 din data de 28 iunie 2006

231

9. Convenţia referitor la măsurile ce urmează a fi luate pentru

interzicerea şi împiedicarea operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer

de proprietate ale bunurilor culturale (14 noiembrie 1970)

Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură,

reunită la Paris între 12 octombrie şi 14 noiembrie 1970, în cea de-a XVI-a sesiune a sa,

reamintind importanţa dispoziţiilor Declaraţiei privind principiile cooperării culturale

internaţionale, adoptată în cea de-a XIV-a sesiune a Conferinţei generale, considerând că

schimbul de bunuri culturale între popoare, în scopuri stiinţifice, culturale şi educative, conduce

la aprofundarea cunoaşterii civilizaţiei umane, îmbogăţeşte viaţa culturală a tuturor popoarelor şi

naşte respectul şi stima mutuală între naţiuni, considerând că bunurile culturale reprezintă unul

dintre elementele fundamentale ale civilizaţiei şi culturii popoarelor care îşi dobândesc adevărata

lor valoare prin cunoaşterea precisă a originii, istoriei şi contextului în care au apărut,

considerând că fiecare Stat are datoria de a proteja patrimoniul constituit din bunurile culturale

care există pe teritoriul său împotriva furtului, săpăturilor arheologice clandestine şi exportului

ilicit, considerând că pentru a preveni aceste pericole este indispensabil ca fiecare Stat să fie

constient de obligaţiile morale ce îi revin cu privire la respectul datorat propriului său patrimoniu

cultural, precum şi celui al tuturor naţiunilor, având în vedere că muzeele, bibliotecile şi arhivele,

în calitatea lor de instituţii culturale, trebuie să vegheze ca alcătuirea colecţiilor lor să se

întemeieze pe principii morale universal recunoscute, considerând că operaţiunile ilicite de

import, export şi transfer de proprietate ale bunurilor culturale împiedică înţelegerea mutuală

dintre naţiuni, pe care UNESCO are datoria să o favorizeze, recomandând, printre altele, Statelor

interesate, convenţii internaţionale în acest scop, considerând că pentru a fi eficace, protecţia

patrimoniului cultural trebuie să fie organizată atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional şi

necesită o strânsă colaborare între State, ţinând cont de faptul că la Conferinţa generală

UNESCO din 1964 a fost deja adoptată o astfel de recomandare, luând act de noile propuneri

privind măsurile necesare pentru interzicerea şi împiedicarea operaţiunilor ilicite de import,

export şi transfer de proprietate ale bunurilor culturale, problemă ce face obiectul punctului 19 al

ordinii de zi a sesiunii, după ce a hotărât, la cea de a XV-a sesiune a sa, că această problemă va

face obiectul unei convenţii internaţionale, adoptă, astăzi, 14 noiembrie 1970, prezenta

Convenţie.

Articolul 1

În conformitate cu sensul şi scopurile prezentei Convenţii, sunt considerate bunuri

232

culturale acele bunuri religioase sau laice care sunt desemnate de fiecare Stat ca fiind de o

importanţă deosebită pentru arheologie, preistorie, istorie, literatură, artă sau ştiinţă şi care fac

parte din următoarele categorii:

a) colecţii şi specimene rare de zoologie, botanică, mineralogie şi anatomie; obiecte

prezentând interes paleontologic;

b) bunuri referitoare la istorie, inclusiv istoria ştiinţei şi tehnicii, istoria militară şi

socială, precum şi viaţa conducătorilor, gânditorilor, savanţilor şi artiştilor naţionali, ca şi

evenimentele de importanţă naţională;

c) obiecte obţinute prin cercetări arheologice (autorizate sau clandestine) şi

descoperiri arheologice;

d) elemente provenind din dezmembrarea monumentelor artistice sau istorice şi a

siturilor arheologice;

e) obiecte mai vechi de o sută de ani, precum inscripţiile, monedele şi sigiliile

gravate;

f) materialul etnologic;

g) bunurile de interes artistic, şi anume:

(i) tablouri, picturi şi desene realizate, în întregime, manual, pe orice suport şi

din orice material (excluzând desenele industriale şi articolele manufacturate, decorate manual);

(ii) obiecte originale de artă monumentală şi de sculptură, din orice material;

(iii) gravuri, ştampe şi litografii originale;

(iv) ambalaje şi mulaje artistice originale, din orice material;

h) manuscrise rare şi incunabule, cărţi, documente şi publicaţii vechi de interes

deosebit (istoric, artistic, ştiinţific, literar etc.), singulare sau aparţinând unor colecţii;

i) mărci poştale, timbre fiscale şi analoage, singulare sau în colecţii;

j) arhive, inclusiv arhive fotografice, fonografice şi cinematografice;

k) piese de mobilier având peste o sută de ani vechime şi instrumente muzicale vechi.

Articolul 2

1. Statele Părţi la prezenta Convenţie recunosc că operaţiunile ilicite de import, export şi

transfer de proprietate ale bunurilor culturale constituie una din cauzele principale ale sărăcirii

patrimoniului cultural al ţărilor de origine ale acestor bunuri şi că o colaborare internaţională

constituie unul dintre mijloacele cele mai eficace de protejare a bunurilor culturale respective

împotriva tuturor pericolelor care decurg din aceste practici.

2. În acest scop, Statele-părţi la prezenta Convenţie se angajează să combată aceste

233

practici prin toate mijloacele de care dispun, în principal, şi mai ales suprimându-le cauzele,

oprindu-le desfăşurarea şi ajutând la efectuarea reparaţiilor care se impun.

Articolul 3

Sunt considerate ilicite acele operaţiuni de import, export şi transfer de proprietate ale

bunurilor culturale efectuate contrar dispoziţiilor adoptate de Statele-părţi, în virtutea prezentei

Convenţii.

Articolul 4

Statele-părţi la prezenta Convenţie recunosc că, în termenii şi potrivit scopurilor acestei

Convenţii, fac parte din patrimoniul cultural al fiecărui Stat bunurile culturale aparţinând

următoarelor categorii:

a. bunuri culturale ivite din geniul individual sau colectiv al locuitorilor Statului

respectiv şi bunuri culturale importante pentru Statul respectiv, create pe teritoriul acelui Stat de

cetăţeni străini sau de apatrizi, cu reşedinţa în acel teritoriu;

b. bunuri culturale ce se găsesc pe teritoriul naţional;

c. bunuri culturale achiziţionate de către misiunile arheologice, etnologice sau de

ştiinţe naturale, cu consimţământul autorităţilor competente din ţara de origine a acestor bunuri;

d. bunuri culturale care au făcut obiectul schimburilor liber-consimţite;

e. bunuri culturale primite gratuit sau cumpărate legal cu acordul autorităţilor

competente ale ţării de origine a acestor bunuri.

Articolul 5

În scopul asigurării protecţiei bunurilor lor culturale, împotriva operaţiunilor ilicite de

import, export şi transfer de proprietate ale bunurilor culturale, Statele-părţi la prezenta

Convenţie se angajează ca, în condiţiile specifice fiecărui Stat, să instituie pe teritoriul lor, în

măsura în care nu există deja, unul sau mai multe servicii de protejare a patrimoniului cultural,

dotate cu personal calificat şi într-un număr suficient pentru a asigura, în mod eficient, funcţiile

următoare:

a. să contribuie la elaborarea proiectelor de legi şi de regulamente, în vederea

protejării patrimoniului cultural şi, în special, a suprimării operaţiunilor ilicite de import, export

şi transfer de proprietate ale bunurilor culturale importante;

b. să stabilească şi să ţină la zi, pe baza unui inventar naţional de protecţie, lista

bunurilor culturale importante, publice şi private, al căror export ar constitui o sărăcire sensibilă

234

a patrimoniului cultural naţional;

c. sa promoveze dezvoltarea sau crearea instituţiilor ştiinţifice şi tehnice (muzee,

biblioteci, arhive, laboratoare, ateliere etc.) necesare asigurării conservării şi punerii în valoare a

bunurilor culturale;

d. să organizeze controlul cercetărilor arheologice, să asigure conservarea in situ a

anumitor bunuri culturale şi să protejeze anumite zone rezervate cercetărilor arheologice viitoare;

e. să stabilească, pentru persoanele interesate (muzeografi, colecţionari, anticari etc.),

reguli conforme cu principiile etice formulate în prezenta Convenţie şi să vegheze la respectarea

acestor reguli;

f. să desfăsoare o activitate educativă, cu scopul de a trezi şi de a dezvolta respectul

datorat patrimoniului cultural al tuturor Statelor şi să asigure difuzarea cât mai largă a

dispoziţiilor prezentei Convenţii;

g. să vegheze ca o publicitate adecvată să fie făcută oricărui caz de dispariţie a unui

bun cultural.

Articolul 6

Statele-părţi la prezenta Convenţie se angajează:

a. să instituie un certificat special prin care Statul exportator să specifice că exportul

bunului sau bunurilor culturale în cauză este autorizat de către el, acest certificat urmând a însoţi

bunul sau bunurile culturale exportate reglementar;

b. să interzică ieşirea de pe teritoriul lor a bunurilor culturale care nu sunt însoţite de

certificatul de export menţionat;

c. să aducă în mod adecvat această interdicţie la cunoştinţa publicului şi, mai ales, a

persoanelor care ar putea exporta sau importa bunuri culturale.

Articolul 7

Statele-părţi la prezenta Convenţie se angajează:

a) să ia toate măsurile necesare, conform legislaţiei lor naţionale, pentru a împiedica

achiziţionarea, de către muzee sau alte instituţii similare aflate pe teritoriul lor, a bunurilor

culturale care provin dintr-un alt Stat-parte la prezenta Convenţie, bunuri care ar fi putut fi

exportate ilicit, după intrarea în vigoare a prezentei Convenţii; să informeze, în măsura

posibilului, Statul de origine, Parte a prezentei Convenţii, asupra ofertelor primite privind astfel

de bunuri culturale al căror export ilicit de pe teritoriul acestui Stat s-a produs după intrarea în

vigoare a prezentei Convenţii pentru cele două State în cauză;

235

2) b)

(i) să interzică importul de bunuri culturale sustrase din muzee, monumente

publice civile sau religioase sau dintr-o instituţie similară, situate pe teritoriul altui Stat-parte la

prezenta Convenţie, după intrarea în vigoare a acesteia pentru Statele respective, cu condiţia să

se poată dovedi că bunurile în cauză fac parte din inventarul acelei instituţii;

(ii) să ia masuri adecvate pentru a sechestra şi a restitui, la cererea Statului de

origine, Parte la prezenta Convenţie, orice bun cultural furat şi importat după intrarea în vigoare

a prezentei Convenţii pentru cele două State în cauză, cu condiţia că Statul reclamant să verse o

sumă de bani cu titlu de despăgubire pentru persoana care a achiziţionat cu bună-credinţă bunul

respectiv sau care este proprietar de drept al acestui bun. Cererea de sechestrare şi restituire

trebuie să fie adresată Statului reclamant, pe cale diplomatică. Statul reclamant trebuie să

furnizeze, pe cheltuiala sa, orice dovadă necesară pentru a justifica cererea de sechestrare şi de

restituire. Statele-părţi la prezenta Convenţie nu vor percepe taxele vamale sau alte taxe pentru

bunurile culturale restituite, în conformitate cu prezentul articol. Toate cheltuielile aferente

restituirii bunului sau bunurilor culturale respective rămân în sarcina Statului reclamant.

Articolul 8

Statele-părţi la prezenta Convenţie se angajează să aplice sancţiuni penale sau

administrative oricărei persoane care se face vinovată de săvârşirea unei infracţiuni sau

interdicţii din cele prevăzute la articolul 6, lit. b) şi articolul 7, lit. b).

Articolul 9

Toate Statele-părţi la prezenta Convenţie, al căror patrimoniu cultural este pus în pericol

prin jefuirea patrimoniului arheologic sau etnologic, pot face apel la Statele-părţi la Convenţie.

Statele-părţi la Convenţie se angajează să participe la orice operaţiune internaţională organizată

în comun, în aceste condiţii, în vederea determinării şi aplicării măsurilor concrete necesare,

inclusiv controlul exportului, importului şi comerţului internaţional cu bunurile culturale avute în

vedere. În perspectiva încheierii unui acord, fiecare Stat interesat va adopta, în măsura

posibilului, dispoziţii provizorii, pentru a preveni producerea de pagube iremediabile privind

patrimoniul cultural al Statului solicitant.

Articolul 10

Statele-părţi la prezenta Convenţie se angajează:

a. să reducă, prin educaţie, informare şi supraveghere, transferurile de bunuri

236

culturale sustrase ilegal din orice Stat-parte la prezenta Convenţie şi în condiţiile specifice

fiecărei Ţări să oblige pe vânzătorii de antichităţi ca, sub rezerva sancţiunilor penale sau

administrative, să ţină un registru menţionând provenienţa fiecărui bun cultural, numele şi adresa

furnizorului, descrierea şi preţul fiecărui obiect vândut şi să informeze cumpărătorul bunului

cultural asupra interdicţiei de a-l exporta, care poate privi bunul respectiv;

b. să se străduiască, prin educaţie, să creeze şi să dezvolte, în rândul publicului,

sentimentul valorii bunurilor culturale şi al pericolului pe care furtul, săpăturile arheologice

clandestine şi operaţiunile de export ilicit îl reprezintă pentru patrimoniul cultural.

Articolul 11

Sunt considerate ilicite operaţiunile de export şi transfer de proprietate ale bunurilor

culturale, realizate prin constrângere, operaţiuni ce derivă direct sau indirect din ocuparea unei

Ţări de către o putere străină.

Articolul 12

Statele-părţi la prezenta Convenţie vor respecta patrimoniul cultural în teritoriile pentru

care asigură relaţiile internaţionale şi vor lua măsuri specifice pentru a interzice şi a împiedica

operaţiunile ilicite de import, export şi transfer de proprietate ale bunurilor culturale în aceste

teritorii.

Articolul 13

Statele-părţi la prezenta Convenţie se angajează, de asemenea, ca în cadrul legislaţiei lor:

a. să împiedice, prin toate mijloacele specifice, transferurile de proprietate ale

bunurilor culturale, care tind să favorizeze importul sau exportul ilicit al acestor bunuri;

b. să facă astfel încât autorităţile competente să colaboreze în vederea facilitării

restituirii, celui în drept, în cel mai scurt timp, a bunurilor culturale exportate ilicit;

c. să admită acţiunea în revendicare a bunurilor culturale pierdute sau furate,

introdusă de proprietarul legitim sau în numele acestuia;

d. să recunoască, de asemenea, dreptul imprescriptibil al fiecărui Stat în parte la

prezenta Convenţie de a clasa şi a declara inalienabile unele bunuri culturale care, prin aceasta,

nu pot fi exportate, şi să faciliteze recuperarea, de către Statul interesat, a unor astfel de bunuri,

în cazul în care acestea au fost deja exportate.

Articolul 14

237

Pentru a preveni exporturile ilicite şi a face faţă obligaţiilor ce decurg din aplicarea

dispoziţiilor prezentei Convenţii, fiecare Stat-parte la această Convenţie va trebui, în măsura

posibilităţilor, să asigure serviciilor naţionale de protejare a patrimoniului cultural un buget

satisfăcător şi, dacă este necesar, să creeze un fond special destinat acestui scop.

Articolul 15

Nicio prevedere a prezentei Convenţii nu împiedică Statele-părţi să încheie între ele

acorduri bilaterale sau să continue executarea acordurilor deja încheiate privind restituirea

bunurilor culturale scoase de pe teritoriul lor de origine, indiferent de motiv, înainte de intrarea

în vigoare pentru Statele în cauză a prezentei Convenţii.

Articolul 16

Statele-părţi la prezenta Convenţie vor indica, în rapoarte periodice, pe care le vor

prezenta Conferinţei generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură

la datele şi sub forma pe care aceasta le va stabili, dispoziţiile lor legislative şi alte reglementări,

precum şi măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a prezentei Convenţii, ca şi informaţii

privind experienţa dobândită în acest domeniu.

Articolul 17

1. Statele-părţi la prezenta Convenţie pot face apel la sprijinul tehnic al Organizaţiei

Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, mai ales în ceea ce priveşte:

a. informaţia şi educaţia;

b. consultarea şi expertizarea;

c. coordonarea şi medierea.

2. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaie, Ştiinţă şi Cultură poate, din proprie

iniţiativă, să întreprindă cercetări şi să publice studii asupra problemelor referitoare la circulaţia

ilicită a bunurilor culturale.

3. În acest scop, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură poate, de

asemenea, să recurgă la cooperarea tuturor organizaţiilor nonguvernamentale competente.

4. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură este abilitată să facă,

din proprie iniţiativă, propuneri Statelor-părţi, în vederea punerii în aplicare a prezentei

Convenţii.

5. La cererea a cel puţin două State-părţi la prezenta Convenţie, aflate în dezacord cu

privire la punerea în aplicare a acesteia, UNESCO poate oferi servicii de mediere, în scopul

238

ajungerii la un acord.

Articolul 18

Prezenta Convenţie este întocmită în limbile engleză, spaniolă, franceză şi rusă, toate cele

patru texte având aceeaşi putere juridică.

Articolul 19

1. Prezenta Convenţie va fi supusă ratificării sau acceptării Statelor membre ale

Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, în conformitate cu procedurile

constituţionale respective.

2. Instrumentele de ratificare sau de acceptare vor fi depuse la Directorul general al

Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.

Articolul 20

1. Prezenta Convenţie este deschisă aderării oricărui Stat care nu este membru al

Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, invitat să adere de către

Consiliul executiv al organizaţiei.

2. Aderarea se va face prin depunerea instrumentului de aderare la Directorul general al

Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.

Articolul 21

Prezenta Convenţie va intra în vigoare la 3 luni după data depunerii celui de-al treilea

instrument de ratificare, de acceptare sau de aderare, dar numai pentru Statele care au depus

instrumentele lor de ratificare, de acceptare sau de aderare la acea dată sau anterior. Pentru toate

celelalte State ea va intra în vigoare la 3 luni după depunerea instrumentului de ratificare,

acceptare sau aderare.

Articolul 22

Statele-părţi la prezenta Convenţie recunosc faptul că aceasta este aplicabilă nu numai pe

teritoriile lor metropolitane, ci şi pe teritoriile pentru care asigură relaţiile internaţionale; ele se

angajează să consulte, dacă este necesar, guvernele sau alte autorităţi competente ale acelor

teritorii, în momentul ratificării, acceptării sau aderării ori anticipat, în vederea obţinerii

dreptului de aplicare a Convenţiei pe aceste teritorii, şi să notifice Directorului general al

Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură teritoriile unde se va aplica

239

Convenţia, ratificarea urmând a intra în vigoare la 3 luni de la data primirii acesteia.

Articolul 23

1. Fiecare dintre Statele-părţi la prezenta Convenţie va avea dreptul să denunţe prezenta

Convenţie în numele său ori în numele oricărui teritoriu pentru care asigură relaţiile

internaţionale.

2. Denunţarea se va face printr-un instrument scris, depus la Directorul general al

Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaie, Ştiinţă şi Cultură.

3. Denunţarea va intra în vigoare la 12 luni după primirea instrumentului de denunţare.

Articolul 24

Directorul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură va

informa Statele membre ale organizaţiei, Statele membre vizate de articolul 20, ca şi Organizaţia

Naţiunilor Unite, cu privire la depunerea tuturor instrumentelor de ratificare, de acceptare sau de

aderare, menţionate la articolul 19 şi 20, ca şi despre notificările şi denunţările prevăzute la

articolul 22 şi 23.

Articolul 25

1. Prezenta Convenţie va putea fi revizuită de Conferinţa generală a Organizaţiei

Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură. Revizuirea nu va produce efecte decât pentru

Statele care vor deveni Părţi la Convenţia revizuită.

2. În cazul în care Conferinţa generală va adopta o nouă Convenţie, revizuind total sau

parţial prezenta Convenţie, aceasta va înceta să fie deschisă ratificării, acceptării sau aderării cu

începere de la data intrării în vigoare a noii Convenţii revizuite, cu condiţia ca noua Convenţie să

nu prevadă alte dispoziţii.

Articolul 26

În conformitate cu articolul 102 al Cartei Naţiunilor Unite, prezenta Convenţie va fi

înregistrată la Secretariatul Naţiunilor Unite, la cererea Directorului general al Organizaţiei

Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.

Încheiată la Paris, la 14 noiembrie 1970, în două exemplare originale, purtând semnătura

preşedintelui Conferinţei generale, reunită în cea de a XVI-a sesiune, şi a Directorului general al

Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, care vor fi depuse în arhivele

Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură şi ale căror copii autentificate

240

vor fi remise tuturor Statelor menţionate la articolul 19 şi 20, precum şi Organizaţiei Naţiunilor

Unite.

241

10. Convenţie privind protecţia patrimoniului cultural subacvatic (2

noiembrie 2001)

Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură,

întrunită în cea de-a 31-a sesiune a sa, la Paris, între 15 octombrie şi 3 noiembrie 2001,

recunoscând importanţa patrimoniului cultural subacvatic ca parte integrantă a patrimoniului

cultural al umanităţii şi ca element deosebit de important al istoriei popoarelor, naţiunilor şi al

relaţiilor reciproce în ceea ce priveşte patrimoniul lor comun, ştiind cât de importante sunt

protecţia şi conservarea patrimoniului cultural subacvatic şi că responsabilitatea acestei obligaţii

aparţine tuturor Statelor, constatând creşterea interesului şi aprecierii publicului faţă de

patrimoniul cultural subacvatic, convinsă de importanţa care revine cercetării, informării şi

educaţiei pentru protecţia şi conservarea patrimoniului cultural subacvatic, convinsă că publicul

are dreptul să beneficieze de avantajele educative şi recreative ale unui acces responsabil şi

inofensiv la patrimoniul cultural subacvatic in situ şi că educarea publicului contribuie la o mai

bună cunoaştere, apreciere şi protecţie a acestui patrimoniu, conştientă de faptul că intervenţiile

neautorizate asupra patrimoniului cultural subacvatic reprezintă o ameninţare la adresa acestuia

şi că este necesară adoptarea de măsuri mai severe pentru a impiedica asemenea intervenţii,

conştientă de necesitatea de a raspunde în mod adecvat posibilului impact negativ pe care unele

acţiuni legitime l-ar putea avea în mod întamplător asupra patrimoniului cultural subacvatic,

deosebit de preocupată de intensificarea exploatării comerciale a patrimoniului cultural

subacvatic şi, în particular, de unele activităţi care au ca scop vânzarea, achiziţionarea sau

schimburile de elemente aparţinând patrimoniului cultural subacvatic, ştiind că progresele

tehnologice facilitează descoperirea şi accesul la patrimoniul cultural subacvatic, convinsă că o

cooperare între state, organizaţii internaţionale, instituţii ştiinţifice, organizaţii profesionale,

arheologi, scafandri, alte părţi interesate şi publicul larg este indispensabilă pentru protecţia

patrimoniului cultural subacvatic, considerând că prospectarea, explorările şi protecţia

patrimoniului cultural subacvatic necesită accesul şi folosirea de metode ştiinţifice specifice şi

utilizarea de tehnici şi de materiale adecvate, precum şi un înalt grad de specializare profesională,

ceea ce indică adoptarea unor criterii uniforme în domeniu, conştientă de necesitatea codificării

şi dezvoltării treptate de norme referitoare la protecţia şi conservarea patrimoniului cultural

subacvatic, în conformitate cu dreptul şi practicile internaţionale, în special Convenţia UNESCO

cu privire la mijloacele de prevenire şi interzicere a importului, exportului şi transferului ilicit de

bunuri culturale, din 14 noiembrie 1970, precum şi Convenţia UNESCO privind protecţia

patrimoniului mondial, cultural şi natural, din 16 noiembrie 1972, şi Convenţia Naţiunilor Unite

242

asupra dreptului mării, din 10 decembrie 1982, preocupată de ameliorarea eficacităţii măsurilor

luate la nivel internaţional, regional şi naţional pentru conservarea in situ a elementelor de

patrimoniu cultural subacvatic sau, dacă acest lucru este necesar în scopuri ştiinţifice sau de

protejare, pentru a proceda, cu grijă, la recuperarea lor, după ce a decis, în cea de-a 29-a sesiune

a sa, ca aceasta problemă va face obiectul unei convenţii internaţionale, adoptă in această zi de 2

noiembrie 2001 prezenta Convenţie.

Articolul 1. Definiţii

În sensul prezentei Convenţii:

1. a) Prin “patrimoniu cultural subacvatic” se înţelege toate urmele

existenţei umane având caracter cultural, istoric sau arheologic, care au fost parţial ori în

totalitate acoperite de apă, periodic sau în permanenţă, de cel puţin 100 de ani, cum ar fi:

(ii) siturile, structurile, clădirile, obiectele şi resturile umane, în contextul

arheologic şi în mediul lor natural;

(iii) navele, aeronavele, alte vehicule sau orice parte din acestea, împreună cu

încărcătura sau orice alt conţinut, în contextul arheologic şi în mediul lor natural; şi

(iv) obiectele cu caracter preistoric.

b) Conductele şi cablurile aşezate pe fundul mării nu sunt considerate parte din

patrimoniul cultural subacvatic.

c) Instalaţiile, altele decât conductele sau cablurile, aşezate pe fundul mării şi care

sunt încă în uz, nu sunt considerate ca făcând parte din patrimoniul cultural subacvatic.

a. 2. a) Prin “State-părţi” se înţelege Statele care au consimţit să se considere

obligate prin prezenta Convenţie şi pentru care aceasta este în vigoare.

a. Prezenta Convenţie se aplică, mutatis mutandis, teritoriilor la care face referire

articolul 26, paragraful 2 b), care devin Părţi la prezenta Convenţie potrivit condiţiilor definite în

acest paragraf, în măsura în care termenul State-părţi se aplică acestor teritorii.

3. Prin “UNESCO” se înţelege Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi

Cultură.

4. Prin “Directorul general” se înţelege Directorul general al UNESCO.

5. Prin “Zona” se înţelege fundul mărilor şi al oceanelor şi subsolul acestora, în limitele

jurisdicţiei naţionale.

6. Prin “intervenţie asupra patrimoniului cultural subacvatic” se înţelege o activitate care

are ca obiect principal patrimoniul cultural subacvatic şi care ar putea prejudicieze material sau

să producă orice altfel de daune acestui patrimoniu, direct sau indirect.

243

7. Prin “intervenţie care afectează întamplător patrimoniul cultural subacvatic” se înţelege

o activitate care, deşi nu are ca obiect principal sau secundar patrimoniul cultural subacvatic, ar

putea să prejudicieze material sau să producă orice altfel de daune acestui patrimoniu, direct sau

indirect.

8. Prin “nave şi aeronave de stat” se înţelege nave de război şi alte nave sau aeronave care,

la data scufundării lor, aparţineau unui Stat sau operau sub controlul său şi erau utilizate exclusiv

pentru servicii publice necomerciale, care sunt identificate ca atare şi corespund definiţiei

patrimoniului cultural subacvatic.

9. Prin “Norme” se înţelege normele privind intervenţiile directe asupra patrimoniului

cultural subacvatic, aşa cum sunt menţionate la articolul 33.

Articolul 2. Obiective şi principii generale

1. Prezenta Convenţie îşi propune să asigure şi să îmbunatăţească protecţia patrimoniului

cultural subacvatic.

2. Statele-părţi vor coopera în scopul protecţiei patrimoniului cultural subacvatic.

3. Statele-părţi vor conserva patrimoniul cultural subacvatic, în beneficiul umanităţii,

conform prevederilor prezentei Convenţii.

4. Statele-părţi vor lua fiecare sau, dacă este cazul, împreună toate măsurile necesare, în

conformitate cu prezenta Convenţie şi cu dreptul internaţional, pentru protecţia patrimoniului

cultural subacvatic, utilizând, în acest scop, în funcţie de capacităţile lor, cele mai adecvate

mijloace de care dispun.

5. Conservarea in situ a patrimoniului cultural subacvatic va fi considerată o opţiune

prioritară, înainte de autorizarea sau de întreprinderea oricărui fel de intervenţie asupra acestui

patrimoniu.

6. Elementele aparţinând patrimoniului cultural subacvatic care au fost recuperate vor fi

depozitate, conservate şi administrate, astfel încât să se asigure conservarea lor pentru o perioadă

de timp îndelungată.

7. Patrimoniul cultural subacvatic nu poate face obiectul niciunui fel de exploatare

comercială.

8. În conformitate cu practica Statelor şi cu dreptul internaţional şi, în special, Convenţia

Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu va putea fi

interpretată ca modificând normele dreptului internaţional şi practica Statelor referitoare la

imunităţile suverane sau oricare dintre drepturile unui Stat în ceea ce priveşte navele şi

aeronavele de stat.

244

9. Statele-părţi veghează ca resturile umane scufundate în apele maritime să fie respectate

cum se cuvine.

10. Va fi încurajat accesul responsabil şi inofensiv in situ al publicului la patrimoniul

cultural subacvatic, în scopuri de observare sau de documentare, astfel încat să fie încurajate

sensibilizarea publicului faţă de acest patrimoniu, precum şi punerea în valoare şi protecţia

acestuia, cu excepţia cazului în care un asemenea acces este incompatibil cu protecţia şi

gestionarea lui.

11. Nicio acţiune sau activitate realizată în baza prezentei Convenţii nu poate constitui

fundament pentru proclamarea, susţinerea sau contestarea oricarei revendicări referitoare la

suveranitate sau la jurisdicţia naţională.

Articolul 3. Relaţia dintre prezenta Convenţie şi Convenţia Naţiunilor Unite asupra

dreptului mării

Nicio prevedere din prezenta Convenţie nu va aduce prejudicii drepturilor, jurisdicţiei şi

obligaţiilor pe care Statele le au în baza dreptului internaţional, inclusiv a Convenţiei Naţiunilor

Unite asupra dreptului mării. Prezenta Convenţie va fi interpretată şi aplicată în contextul şi în

conformitate cu prevederile dreptului international, inclusiv ale Convenţiei Naţiunilor Unite

asupra dreptului mării.

Articolul 4. Relaţia cu dreptul privind salvarea şi dreptul privind bunurile găsite

Nicio activitate referitoare la patrimoniul cultural subacvatic, careia i se aplică prezenta

Convenţie, nu cade sub incidenţa dreptului privind salvarea sau a dreptului privind bunurile

găsite decât dacă:

b. este autorizată de autorităţile competente; şi

c. este în deplină conformitate cu prezenta Convenţie; şi

d. asigură garantarea protecţiei maxime a patrimoniului cultural subacvatic în

cazul oricărei operaţiuni de recuperare.

Articolul 5. Activităţi care afectează întamplător patrimoniul cultural subacvatic

Toate Statele-părţi vor utiliza cele mai bune mijloace de care dispun pentru a preveni sau

a atenua orice efect advers, pe care l-ar putea avea activităţile care ţin de jurisdicţia lor şi care

afectează întâmplător patrimoniul cultural subacvatic.

Articolul 6. Acorduri bilaterale regionale sau alte acorduri multilaterale

245

1. Statele-părţi sunt încurajate să încheie acorduri bilaterale, regionale sau alte acorduri

multilaterale ori să îmbunătăţească acordurile existente, în vederea asigurării conservării

patrimoniului cultural subacvatic. Toate aceste acorduri trebuie să fie în deplină conformitate cu

dispoziţiile prezentei Convenţii şi să nu diminueze caracterul său universal. În cadrul unor

asemenea acorduri, Statele pot adopta norme şi reglementări care să asigure o mai bună protecţie

a patrimoniului cultural subacvatic, decât cele adoptate în cadrul prezentei Convenţii.

2. Părţile la astfel de acorduri bilaterale, regionale sau multilaterale pot invita Statele care

au o legătură verificabilă – în special o legătură culturală, istorică sau arheologică – cu

patrimoniul cultural subacvatic, la care se face referire, să adere la aceste acorduri.

3. Prezenta Convenţie nu modifică drepturile şi obligaţiile Statelor-părţi privind protecţia

navelor scufundate, care rezultă din alte acorduri bilaterale, regionale sau multilaterale încheiate

înainte de adoptarea prezentei Convenţii şi mai ales dacă acestea sunt conforme obiectivelor sale.

Articolul 7. Patrimoniul cultural subacvatic din apele interioare, din apele

arhipelagice şi din marea teritorială

1. În exerciţiul suveranităţii lor, Statele-părţi au dreptul exclusiv de a reglementa şi

autoriza intervenţii asupra patrimoniului cultural subacvatic din apele lor interioare, din apele

arhipelagice şi din marea lor teritorială.

2. Fără să prejudicieze celorlalte acorduri internaţionale şi normelor de drept internaţional

privind protecţia patrimoniului cultural subacvatic, Statele-părţi vor impune, pentru intervenţiile

asupra patrimoniului cultural subacvatic din apele lor interioare, din apele arhipelagice şi din

marea lor teritorială, aplicarea Normelor.

3. În exerciţiul suveranităţii lor şi conform practicilor generale dintre State, în vederea

cooperării pentru adoptarea celor mai bune metode pentru protecţia navelor şi aeronavelor de stat,

Statele-părţi vor trebui să informeze Statul-parte sub al carui pavilion se găsesc acestea sau alte

State care au o legătură verificabilă cu acestea – în special culturală, istorică ori arheologică –

despre descoperirea unor astfel de nave sau aeronave de stat identificabile în interiorul apelor lor

arhipelagice şi al apelor mării lor teritoriale.

Articolul 8. Patrimoniul cultural subacvatic din zona contiguă

Fără a aduce atingere şi în plus la articolul 9 şi 10, precum şi în aplicarea articolului 303,

paragraful 2 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, Statele-părţi pot reglementa

şi autoriza intervenţii asupra patrimoniului cultural subacvatic din zona lor contiguă. În cadrul

acestor acţiuni, vor impune aplicarea Normelor.

246

Articolul 9. Declararea şi notificarea în zona economică exclusivă şi pe platoul

continental

1. Toate Statele-părţi au responsabilitatea protejării patrimoniului cultural subacvatic din

zona economică exclusivă şi din cea a platoului continental, conform prezentei Convenţii. În

consecinţă:

a) când un cetăţean al Statului sau o navă care arborează pavilionul acestuia fac o

descoperire ori au în vedere o intervenţie asupra patrimoniului cultural subacvatic situat în zona

sa economică exclusivă sau pe platoul sau continental, Statul-parte respectiv va cere cetăţeanului

sau căpitanului vasului să declare această descoperire sau intervenţia sa;

b) în zona economică exclusivă sau pe platoul continental al unui alt Stat-parte:

(i) Statele-părţi vor cere cetăţeanului lor sau căpitanului vasului să le declare

această descoperire ori intervenţie atât lor, cât şi celuilalt Stat-parte; sau, după caz,

(ii) un Stat-parte va cere cetăţeanului sau ori căpitanului vasului să declare

descoperirea sau intervenţia sa şi va asigura transmiterea rapidă şi eficace a informaţiei

respective tuturor celorlalte State-părţi.

2. La depunerea instrumentului de ratificare, acceptare, aprobare sau de aderare, fiecare

Stat-parte va preciza modul în care va transmite declaraţiile prevăzute la paragraful 1, punctul b).

3. Orice Stat-parte va notifica Directorului general descoperirile sau intervenţiile asupra

patrimoniului cultural subacvatic care i-au fost aduse la cunoştinţă în baza paragrafului 1.

4. Directorul general va pune imediat la dispoziţie tuturor Statelor-părţi orice informaţie

care i-a fost adusă la cunoştinţă în baza paragrafului 3.

5. Orice Stat-parte poate informa Statul-parte în a carui zonă economică exclusivă sau pe

al cărui platou continental se găseşte patrimoniul cultural subacvatic că doreşte să fie consultat în

ceea ce priveşte modul de asigurare a unei protecţii efective a acestui patrimoniu. Această

declaraţie trebuie să se bazeze pe existenţa unei legături verificabile, în special a unei legături

culturale, istorice sau arheologice a acelui Stat cu patrimoniul cultural subacvatic respectiv.

Articolul 10. Protecţia patrimoniului cultural subacvatic în zona economică

exclusivă şi pe platoul continental

1. Nu va putea fi acordată nicio autorizaţie pentru o intervenţie asupra patrimoniului

cultural subacvatic situat în zona economică exclusivă sau pe platoul continental decât în

conformitate cu dispoziţiile prezentului articol.

2. Un Stat-parte în a carui zonă economică exclusivă sau pe al carui platou continental se

247

găseşte un patrimoniu cultural subacvatic are dreptul să interzică sau sa autorizeze orice

intervenţie asupra acestui patrimoniu, pentru a împiedica lezarea drepturilor sale suverane sau a

jurisdicţiei sale, aşa cum sunt ele recunoscute de dreptul internaţional, inclusiv de Convenţia

Naţiunilor Unite asupra dreptului mării.

3. Când se descoperă un element de patrimoniu cultural subacvatic sau când se are în

vedere o intervenţie asupra patrimoniului cultural subacvatic în zona economică exclusivă sau pe

platoul continental aparţinând unui Stat-parte, acest Stat-parte:

a. consultă toate celelalte State-părţi care şi-au manifestat interesul pentru aceasta,

conform articolului 9, punctul 5, asupra celui mai bun mod de a proteja patrimoniul cultural

subacvatic;

b. coordonează aceste consultări în calitate de Stat coordonator, în afară de cazul în

care declară explicit că nu doreşte să facă acest lucru, situaţie în care Statele-părţi care şi-au

manifestat interesul pentru aceasta, conform articolului 9, paragraful 5, desemnează un Stat

coordonator.

4. Fără a aduce atingere obligaţiilor tuturor Părţilor de a proteja patrimoniul cultural

subacvatic prin adoptarea măsurilor necesare, conforme dreptului internaţional, pentru

prevenirea oricarui pericol imediat la adresa patrimoniului cultural subacvatic, în special a jafului,

Statul coordonator poate să ia toate măsurile oportune şi/sau să acorde toate autorizaţiile

necesare, conform prezentei Convenţii şi, la nevoie, înainte de orice consultare, pentru

prevenirea oricărui pericol imediat la adresa patrimoniului cultural subacvatic, pericol determinat

fie de acţiuni umane, fie de alte cauze, inclusiv jaful. Pentru adoptarea acestor măsuri poate fi

solicitată asistenţa altor State-părţi.

5. Statul coordonator:

a. pune în aplicare măsurile de protecţie care au fost convenite de Statele

participante la consultare, inclusiv Statul coordonator, cu excepţia cazului în care Statele

consultate, inclusiv Statul coordonator, decid ca aceste măsuri să fie puse în aplicare de un alt

Stat-parte;

b. eliberează toate autorizaţiile necesare pentru punerea în aplicare a măsurilor astfel

stabilite, conform Normelor, cu excepţia cazului în care Statele consultate, inclusiv Statul

coordonator, decid ca aceste autorizaţii să fie eliberate de un alt Stat-parte;

c. poate realiza orice fel de cercetare preliminară necesară asupra patrimoniului

cultural subacvatic şi eliberează toate autorizaţiile necesare în respectiva situaţie, şi transmite

fără întârziere Directorului general rezultatele acestei cercetări, iar acesta pune imediat aceste

informaţii la dispoziţia celorlalte State-părţi.

248

6. În coordonarea acestor consultări, în adoptarea acestor măsuri şi prin realizarea

oricaror cercetari preliminare sau eliberarea de autorizaţii în baza prezentului articol, Statul

coordonator acţionează în numele Statelor-părţi în ansamblul lor şi nu în propriul său interes. O

astfel de acţiune nu poate constitui prin ea însăşi baza vreunui fel de revendicare a unui drept

preferenţial sau jurisdicţional neconsacrat prin dreptul internaţional şi, în special, prin Convenţia

Naţiunilor Unite asupra dreptului mării.

7. Sub rezerva dispoziţiilor punctelor 2 şi 4, nicio intervenţie asupra vreunei nave sau

aeronave de stat nu poate fi realizată fără acordul Statului sub al cărui pavilion aceasta se găseşte

sau fără colaborarea Statului coordonator.

Articolul 11. Declararea şi notificarea în Zonă

1. Toate Statele-părţi au responsabilitatea protejării patrimoniului cultural subacvatic din

Zonă, conform prezentei Convenţii şi articolului 149 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra

dreptului mării. În consecinţă, când un cetăţean al unui Stat-parte sau un vas care arborează

pavilionul sau face o descoperire ori are intenţia să realizeze o intervenţie asupra patrimoniului

cultural subacvatic situat în Zonă, acest Stat-parte va cere cetăţeanului sau ori căpitanului vasului

să îi raporteze această descoperire sau intervenţie.

2. Statele-părţi vor notifica Directorului general şi Secretarului general al Autorităţii

Internaţionale a Fundurilor Marine descoperirile sau intervenăţiile asupra patrimoniului cultural

subacvatic care le-au fost astfel semnalate.

3. Directorul general pune, fără întârziere, la dispoziţia tuturor Statelor-părţi informaţiile

care îi sunt astfel notificate.

4. Orice Stat-parte poate declara Directorului general că doreşte să fie consultat asupra

modului în care se asigură protecţia efectivă a acestui patrimoniu cultural subacvatic. Această

declaraţie trebuie să se bazeze pe existenţa unei legături verificabile dintre Statul respectiv şi acel

patrimoniu cultural subacvatic, ţinând cont mai ales de drepturile preferenţiale ale Statelor, de

natura culturală, istorică sau arheologică.

Articolul 12. Protecţia patrimoniului cultural subacvatic în Zonă

1. Nu va putea fi eliberată nicio autorizaţie pentru o intervenţie asupra patrimoniului

cultural subacvatic situat în Zonă decât în conformitate cu dispoziţiile prezentului articol.

2. Directorul general invită toate Statele-părţi care şi-au exprimat interesul, conform

articolului 11, punctul 4, să se consulte asupra celui mai bun mod de a proteja patrimoniul

cultural subacvatic şi să desemneze un Stat-parte care să coordoneze aceste consultări în calitate

249

de Stat coordonator. Directorul general va invita şi Autoritatea Internaţională a Fundurilor

Marine să participe la astfel de consultări.

3. Toate Statele-părţi pot lua orice măsură pe care o consideră oportună, conform

prezentei Convenţii, la nevoie înaintea oricarei consultări, pentru a preîntâmpina orice pericol

imediat la adresa patrimoniului cultural subacvatic, fie că acest pericol este rezultatul activitaţii

umane, fie că este datorat altor cauze şi, cu deosebire, jafului.

4. Statul coordonator:

a. pune în aplicare măsurile de protecţie care au fost stabilite de Statele participante

la consultare, inclusiv Statul coordonator, cu excepţia cazului în care Statele participante la

consultare, inclusiv Statul coordonator, decid ca aceste măsuri să fie puse în aplicare de un alt

Stat-parte; şi

b. eliberează toate autorizaţiile necesare în vederea aplicării măsurilor astfel

convenite, în conformitate cu prezenta Convenţie, cu excepţia cazului în care Statele participante

la consultare, inclusiv Statul coordonator, decid ca aceste autorizaţii să fie eliberate de un alt

Stat-parte.

5. Statul coordonator poate realiza orice cercetare preliminară necesară a patrimoniului

cultural subacvatic, eliberează toate autorizaţiile necesare în acest scop şi transmite fără

întârziere rezultatele acesteia Directorului general, care pune imediat aceste informaţii la

dispoziţia celorlalte State-părţi.

6. În coordonarea acestor consultări, în adoptarea acestor măsuri şi prin realizarea

oricaror cercetări preliminare sau eliberarea de autorizaţii în baza prezentului articol, Statul

coordonator acţionează în beneficiul întregii umanităţi, în numele tuturor Statelor-părţi. În ceea

ce priveşte patrimoniul vizat, o atenţie deosebită se acordă drepturilor preferenţiale ale Statelor,

de origine culturală, istorică sau arheologică.

7. Niciun Stat-parte nu va întreprinde sau autoriza intervenţii asupra vreunei nave sau

aeronave de stat în Zonă, fără acordul Statului sub al cărui pavilion aceasta se găseşte.

Articolul 13. Imunitatea suverană

Nu sunt obligate să raporteze descoperirile de patrimoniu cultural subacvatic, conform

articolelor 9, 10, 11 şi 12, navele de război şi alte nave guvernamentale sau aeronave militare

care beneficiază de imunitate suverană, care funcţionează în scopuri necomerciale în cursul

operaţiunilor lor obişnuite şi care nu iau parte la intervenţii asupra patrimoniului cultural

subacvatic. Totuşi, prin adoptarea de măsuri care să nu aibă efecte negative asupra operaţiunilor

sau capacităţilor operaţionale ale navelor de război, ale altor nave guvernamentale sau aeronave

250

militare care beneficiază de imunitate suverană şi care operează în scopuri necomerciale, Statele-

părţi veghează ca acestea să se conformeze, pe cât este posibil şi realizabil, dispoziţiilor

articolelor 9, 10, 11 şi 12.

Articolul 14. Controlul asupra intrărilor în teritoriu, asupra comerţului şi posesiunii

Statele-părţi iau măsuri pentru a impiedica intrarea pe teritoriul lor, comerţul şi posesia de

elemente de patrimoniu cultural subacvatic exportate ilicit şi/sau recuperate, atunci când această

recuperare a fost realizată cu încălcarea dispoziţiilor prezentei Convenţii.

Articolul 15. Neutilizarea zonelor din jurisdicţia Părţilor

Statele-părţi vor lua măsuri pentru a interzice utilizarea teritoriului lor, inclusiv a

porturilor maritime, precum şi a insulelor artificiale, instalaţiilor şi structurilor din jurisdicţia lor

exclusivă sau plasate sub controlul lor exclusiv, în scopul realizării de intervenţii asupra

patrimoniului cultural subacvatic neconforme cu dispoziţiile prezentei Convenţii.

Articolul 16. Măsuri privind cetăţenii şi navele

Statele-părţi iau toate măsurile pe care le consideră oportune, pentru a se asigura că

cetăţenii lor şi navele care arborează pavilionul lor nu vor realiza intervenţii asupra patrimoniului

cultural subacvatic în modalităţi care nu sunt conforme cu prezenta Convenţie.

Articolul 17. Sancţiuni

1. Toate Statele-părţi vor impune sancţiuni pentru încălcarea măsurilor pe care le-au

adoptat, în vederea punerii în aplicare a prezentei Convenţii.

2. Sancţiunile aplicabile pentru încălcarea acestor măsuri trebuie să fie suficient de severe,

pentru a garanta respectarea prezentei Convenţii şi pentru a descuraja aceste infracţiuni, oriunde

acestea ar putea avea loc, şi trebuie să îi priveze pe contravenienţi de profiturile obţinute din

activitaţile lor ilicite.

3. Statele-părţi cooperează pentru a asigura aplicarea sancţiunilor decise în baza

prezentului articol.

Articolul 18. Confiscarea şi dispunerea de elemente de patrimoniu cultural

subacvatic

1. Fiecare Stat-parte va lua măsuri în vederea confiscării pe teritoriul său a elementelor de

patrimoniu cultural subacvatic, care au fost recuperate într-o manieră neconformă cu dispoziţiile

251

prezentei Convenţii.

2. Fiecare Stat-parte care a confiscat elemente de patrimoniu cultural subacvatic, în

aplicarea prezentei Convenţii, le va înregistra, le va proteja şi va lua toate măsurile necesare

pentru a asigura stabilizarea lor.

3. Fiecare Stat-parte care a confiscat elemente de patrimoniu cultural subacvatic, în

aplicarea prezentei Convenţii, va notifica acest lucru Directorului general şi oricărui Stat care are

o legătură verificabilă cu respectivul patrimoniu cultural subacvatic, în special o legătură

culturală, istorică sau arheologică.

4. Statul-parte care a confiscat elemente de patrimoniu cultural subacvatic va face astfel

încât să se dispună de acestea în interes general, ţinând seama de imperativele de conservare şi

cercetare, de necesitatea reconstituirii colecţiilor dispersate, de cerinţele în materie de acces al

publicului, de expunere şi educaţie, precum şi de interesele oricărui Stat care are o legătură

verificabilă cu respectivul patrimoniu cultural subacvatic, în special o legătură culturală, istorică

sau arheologică.

Articolul 19. Cooperarea şi schimbul de informaţii

1. Părţile cooperează şi îşi acordă reciproc asistenţa, în vederea asigurării protejării şi

gestionării patrimoniului cultural subacvatic în cadrul prezentei Convenţii, mai ales, când acest

lucru este posibil, prin colaborarea în ceea ce priveşte explorarea, excavarea, documentarea,

conservarea, studiul şi punerea în valoare a acestui patrimoniu.

2. În măsura în care obiectivele prezentei Convenţii o permit, toate Statele-părţi vor face

schimb de informaţii cu alte State-părţi în ceea ce priveşte, mai ales, descoperirea de elemente

ale acestui patrimoniu, localizarea lor, elementele care au fost excavate sau recuperate, fără

respectarea prevederilor prezentei Convenţii sau cu încălcarea altor dispoziţii din dreptul

internaţional, precum şi metodele şi tehnicile ştiinţifice adecvate şi evoluţia dreptului aplicabil

acestui patrimoniu.

3. Informaţiile referitoare la descoperirea sau localizarea de elemente ale patrimoniului

cultural subacvatic, care sunt comunicate între Statele-părţi sau între UNESCO şi Statele-părţi,

vor avea un caracter confidenţial şi vor fi comunicate exclusiv serviciilor competente ale

Statelor-părţi, în măsura în care acest lucru este conform legislaţiei lor naţionale, atât timp cât

divulgarea lor ar putea pune în pericol conservarea respectivelor elemente ale acestui patrimoniu.

4. Fiecare Stat-parte va lua toate măsurile pe care le consideră oportune, inclusiv, dacă

este posibil, prin utilizarea bazelor de date internaţionale corespunzatoare, pentru a difuza

informaţiile de care dispune asupra patrimoniului cultural subacvatic excavat sau recuperat cu

252

încălcarea prevederilor prezentei Convenţii sau a dreptului internaţional.

Articolul 20. Sensibilizarea publicului

Fiecare Stat-parte va lua toate măsurile posibile, pentru a determina publicul să înţeleagă

valoarea şi interesul patrimoniului cultural subacvatic şi importanţa protecţiei acestuia prin

prezenta Convenţie.

Articolul 21. Formarea pentru arheologia subacvatică

Toate Statele-părţi vor coopera, în scopul de a oferi o formare profesională în domeniul

arheologiei subacvatice, precum şi al tehnicilor de conservare a patrimoniului cultural subacvatic

şi pentru realizarea, în condiţii prestabilite, a unor transferuri de tehnologie în domeniul

patrimoniului cultural subacvatic.

Articolul 22. Autoritaţile competente

1. Pentru a veghea la corecta punere în aplicare a prezentei Convenţii, Statele-părţi îşi vor

crea autorităţi competente în domeniu sau le vor consolida, dacă este cazul, pe cele existente,

pentru a iniţia crearea, administrarea şi actualizarea unui inventar al patrimoniului cultural

subacvatic şi pentru a asigura în mod eficace protecţia, conservarea, punerea în valoare şi

gestionarea patrimoniului cultural subacvatic, precum şi cercetările şi educaţia necesare.

2. Statele-părţi vor comunica Directorului general numele şi adresa autorităţilor

competente în materie de patrimoniu cultural subacvatic.

Articolul 23. Conferinţele Statelor-părţi

1. Directorul general va convoca o Conferinţă a Statelor-părţi înainte de împlinirea unui

an de la intrarea în vigoare a prezentei Convenţii, apoi cel puţin odată la 2 ani. Directorul general

poate convoca o Conferinţă extraordinară a Statelor-părţi, la cererea majorităţii acestora.

2. Conferinţa Statelor-părţi va stabili funcţiile şi responsabilităţile proprii.

3. Conferinţa Statelor-părţi va adopta propriul regulament interior.

4. Conferinţa Statelor-părţi poate stabili un Consiliu consultativ ştiinţific şi tehnic, format

din experţi numiţi de Statele-părţi, cu respectarea principiilor distribuţiei geografice echitabile şi

echilibrului între sexe.

5. Consiliul consultativ ştiinţific şi tehnic acordă asistenţă Conferinţei Statelor-părţi, în

funcţie de nevoile acesteia, în probleme cu caracter ştiinţific sau tehnic privind punerea în

aplicare a Normelor.

253

Articolul 24. Secretariatul Convenţiei

1. Directorul general asigură Secretariatul prezentei Convenţii.

2. Funcţiile Secretariatului cuprind, între altele:

a. organizarea conferinţelor Statelor-părţi, conform articolului 23, punctul 1;

b. asistarea Statelor-părţi, în vederea punerii în aplicare a deciziilor Conferinţei

Statelor-părţi.

Articolul 25. Rezolvarea paşnică a diferendelor

1. Orice diferend între două sau mai multe State-părţi în legătură cu interpretarea sau

aplicarea prezentei Convenţii va face obiectul unor negocieri purtate cu bună-credinţă sau prin

alte mijloace de rezolvare paşnică, la alegerea lor.

2. Dacă aceste negocieri nu permit rezolvarea diferendului într-un termen rezonabil,

acesta poate fi supus medierii UNESCO, cu acordul Statelor-părţi implicate.

3. Dacă nu se face apel la mediere sau dacă medierea nu permite găsirea unei rezolvări,

oricarui diferend i se aplică, mutatis mutandis, dispoziţiile referitoare la rezolvarea diferendelor,

enunţate în partea a XV-a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, indiferent dacă

aceste State sunt sau nu Parte la Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării.

4. Orice procedură aleasă de un Stat-parte la prezenta Convenţie şi la Convenţia

Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, în temeiul articolului 287 din aceasta, se aplică

rezolvării diferendelor în virtutea prezentului articol, în afara cazului în care acest Stat-parte a

ales în momentul în care a ratificat, a acceptat, a aprobat ori a aderat la prezenta Convenţie sau în

orice alt moment ulterior, o altă procedură, în conformitate cu articolul 287, de rezolvare a

diferendelor care ar rezulta din prezenta Convenţie.

5. În momentul în care a ratificat, a acceptat, a aprobat ori a aderat la prezenta Convenţie

sau în orice alt moment ulterior, un Stat-parte la prezenta Convenţie, care nu este Parte la

Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, este liber să-şi aleagă, printr-o declaraţie

scrisă, unul sau mai multe dintre mijloacele enunţate la articolul 287, punctul 1 din Convenţia

Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, în vederea rezolvării diferendelor în temeiul prezentului

articol. Articolul 287 se aplică acestei declaraţii, precum şi oricărui diferend în care acest Stat

este Parte şi care nu este vizat de o declaraţie în vigoare. Pentru conciliere şi arbitraj, conform

Anexelor V şi VII la Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, acest Stat este abilitat să

desemneze conciliatori şi arbitri care să fie incluşi pe listele menţionate în articolul 2 din Anexa

V şi în articolul 2 din Anexa VII, în vederea rezolvării diferendelor rezultate din prezenta

254

Convenţie.

Articolul 26. Ratificarea, acceptarea, aprobarea sau aderarea

1. Prezenta Convenţie este supusă ratificării, acceptării sau aprobării Statelor membre ale

UNESCO.

2. Prezenta Convenţie este supusă aderării:

a. Statelor nemembre ale UNESCO, dar Membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite

sau Membre ale unei instituţii specializate din sistemul Naţiunilor Unite sau al Agenţiei

Internaţionale a Energiei Atomice, precum şi a Statelor-părţi la Statutul Curţii Internaţionale de

Justiţie, precum şi a oricărui Stat invitat să adere la ea de către Conferinţa generală a UNESCO;

b. teritoriilor care beneficiază de o autonomie internă completă, recunoscută ca atare

de Organizaţia Naţiunilor Unite, dar care nu sunt pe deplin independente, conform Rezoluţiei

1514 (XV) a Adunarii Generale, şi care sunt competente în chestiunile la care face referire

prezenta Convenţie, având inclusiv competenţa de a încheia tratate în aceste domenii.

3. Instrumentele de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare vor fi depuse la Directorul

general.

Articolul 27. Intrarea în vigoare

Prezenta Convenţie va intra în vigoare la 3 luni de la data depunerii celui de-al 20-lea

instrument la care face referire articolul 26, dar numai pentru cele 20 de State sau teritorii care

vor fi depus astfel respectivul instrument. Prezenta Convenţie va intra în vigoare pentru oricare

alt Stat sau teritoriu la 3 luni de la depunerea de către acesta a respectivului instrument.

Articolul 28. Declaraţia referitoare la apele continentale

La data ratificării, acceptării, aprobării sau aderării la prezenta Convenţie sau la orice dată

ulterioară, orice Stat-parte poate declara că Normele se aplică apelor sale continentale care nu au

caracter maritim.

Articolul 29. Limitarea ariei geografice de aplicare

La data ratificării, acceptării, aprobării sau aderării la prezenta Convenţie, un Stat sau un

teritoriu poate stipula, printr-o declaraţie către depozitarul prezentei Convenţii, că aceasta nu se

aplică anumitor părţi specificate ale teritoriului sau, ale apelor sale interioare, ale apelor sale

arhipelagice sau ale mării sale teritoriale şi va preciza care sunt motivele pentru care face acest

lucru. Pe cât posibil şi în cel mai scurt termen posibil, Statul respectiv se va strădui sa creeze

255

condiţiile care să permită aplicarea prezentei Convenţii şi în zonele specifice precizate în

Declaraţia sa; din momentul în care acest lucru va fi realizat, acesta îşi va retrage Declaraţia,

total sau parţial.

Articolul 30. Rezerve

Cu excepţia articolului 29, nu pot fi formulate rezerve la adresa prezentei Convenţii.

Articolul 31. Amendamente

1. Orice Stat-parte poate propune amendamente la prezenta Convenţie, prin comunicare

scrisă adresată Directorului general. Directorul general va transmite această comunicare tuturor

Statelor-părţi. Dacă în urmatoarele 6 luni de la data transmiterii comunicării, cel puţin jumatate

din numarul Statelor-părţi raspunde favorabil solicitării, Directorul general va prezenta

respectiva propunere la urmatoarea Conferinţă a Statelor-părţi pentru discuţii şi eventuala

adoptare.

2. Amendamentele se adoptă cu majoritatea a două treimi din numarul Statelor-părţi

prezente şi participante la vot.

3. Odată adoptate, amendamentele la prezenta Convenţie sunt înaintate Statelor-părţi

pentru ratificare, acceptare, aprobare sau aderare.

4. Pentru Statele-părţi care le-au ratificat, acceptat, aprobat sau care au aderat la acestea,

amendamentele la prezenta Convenţie intră în vigoare în termen de 3 luni de la depunerea

instrumentelor, la care se face referire în punctul 3, de către două treimi din numarul Statelor-

părţi. Ulterior, pentru orice Stat sau teritoriu care ratifică, acceptă, aprobă sau care aderă la

respectivul amendament, acesta intră în vigoare la 3 luni de la data depunerii de către Statul-

parte a instrumentului sau de ratificare, acceptare, aprobare sau de aderare.

5. Un Stat sau un teritoriu care devine Parte la prezenta Convenţie după intrarea în

vigoare a unui amendament, în conformitate cu punctul 4, cu excepţia cazului în care îşi va fi

exprimat o intenţie diferită, este considerat:

a. Parte la prezenta Convenţie aşa cum a fost amendată; şi

b. Parte la prezenta Convenţie neamendată în legătură cu orice alt Stat-parte, care nu

este obligat prin acest amendament.

Articolul 32. Denunţarea

1. Un Stat-parte poate denunţa prezenta Convenţie, printr-o notificare scrisă, adresată

Directorului general.

256

2. Denunţarea intră în vigoare la 12 luni de la data primirii notificării, cu excepţia situaţiei

în care notificarea prevede o dată ulterioară.

3. Denunţarea nu va afecta cu nimic datoria niciunui Stat-parte de a se achita de

obligaţiile enunţate în prezenta Convenţie, cărora trebuie să li se conformeze în baza dreptului

internaţional, independent de aceasta.

Articolul 33. Normele

Normele anexate la prezenta Convenţie sunt parte integrantă a acesteia şi, cu excepţia

situaţiei în care există o dispoziţie contrară explicită, orice trimitere la prezenta Convenţie se

referă şi la Norme.

Articolul 34. Înregistrarea la Organizaţia Naţiunilor Unite

Conform prevederilor articolului 102 din Carta Naţiunilor Unite, prezenta Convenţie va fi

înregistrată la Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite, la cererea Directorului general.

Articolul 35. Versiunile autorizate

Prezenta Convenţie a fost redactată în limbile arabă, chineză, engleză, franceză, rusă şi

spaniolă, toate cele 6 texte fiind în mod egal autentice.

ANEXA

Norme privind intervenţiile asupra patrimoniului cultural subacvatic

I. Principii generale

Norma 1. Pentru protecţia patrimoniului cultural subacvatic, conservarea in situ va fi

considerată ca fiind prima opţiune. Prin urmare, intervenţiile asupra patrimoniului cultural

subacvatic nu vor fi autorizate decât dacă sunt realizate într-o manieră compatibilă cu protecţia

acestui patrimoniu şi pot fi autorizate, cu această condiţie, dacă contribuie în mod semnificativ la

protejarea, cunoaşterea sau punerea în valoare a patrimoniului amintit.

Norma 2. Exploatarea comercială a patrimoniului cultural subacvatic, în scopuri de

tranzacţionare sau speculă ori dispersia sa iremediabilă, este fundamental incompatibilă cu

protecţia şi buna administrare a acestui patrimoniu. Elementele patrimoniului cultural subacvatic

nu pot face obiectul nici al unor tranzacţii, nici al unor operaţiuni de vânzare, cumpărare sau troc

ca bunuri comerciale.

Prezenta Normă nu poate fi interpretată ca împiedicând:

a. furnizarea de servicii arheologice profesioniste sau de servicii conexe necesare, a

257

caror natură şi ale căror scopuri sunt întru totul conforme prezentei Convenţii, fiind supuse

autorizării de către autorităţile competente;

b. depozitarea de elemente de patrimoniu cultural subacvatic, recuperate în cadrul

unui proiect de cercetare, desfăşurat în conformitate cu prezenta Convenţie, atâta vreme cât

aceasta nu aduce atingere interesului ştiinţific sau cultural ori integrităţii elementelor recuperate

şi nici nu determină împrăştierea lor iremediabilă, este conformă normelor 33 şi 34 şi este supusă

autorizării de către autoritaţile competente.

Norma 3. Intervenţiile asupra patrimoniului cultural subacvatic nu trebuie să aibă asupra

acestuia efecte negative mai mari decât este necesar pentru atingerea obiectivelor proiectului.

Norma 4. La intervenţiile asupra patrimoniului cultural subacvatic se vor utiliza tehnici şi

metode de prospectare nondistructive, de preferinţă pentru recuperarea obiectelor. Dacă

excavarea sau recuperarea se dovedesc necesare în scopuri de cercetare ştiinţifică sau de

protecţie definitivă a patrimoniului cultural subacvatic, trebuie să fie utilizate metodele şi

tehnicile cele mai puţin distructive şi să fie favorizată conservarea vestigiilor.

Norma 5. Intervenţiile asupra patrimoniului cultural subacvatic vor evita să afecteze inutil

resturile umane şi locurile sacre.

Norma 6. Intervenţiile asupra patrimoniului cultural subacvatic vor fi strict reglementate,

astfel încât informaţia culturală, istorică şi arheologică colectată să fie înregistrată în mod

corespunzator.

Norma 7. Accesul in situ al publicului la patrimoniul cultural subacvatic trebuie încurajat,

cu excepţia cazurilor în care un astfel de acces este incompatibil cu protecţia şi administrarea

sitului.

Norma 8. Cooperarea internaţională în materia intervenţiei asupra patrimoniului cultural

subacvatic va fi încurajată, în scopul de a înlesni schimburile eficiente între arheologi şi alţi

specialişti competenţi şi de a folosi cât mai bine competenţele acestora.

II. Propunerea de proiect

Norma 9. Înaintea oricărei intervenţii asupra patrimoniului cultural subacvatic va trebui

elaborată o propunere de proiect, care va fi supusă spre aprobare autorităţilor competente şi

avizării de către comunitatea ştiinţifică.

Norma 10. Propunerea de proiect va cuprinde:

a. o evaluare a studiilor preexistente sau preliminare;

b. enunţarea obiectivelor proiectului;

c. metodele şi tehnicile care vor fi utilizate;

258

d. planul de finanţare;

e. calendarul prevăzut pentru realizarea proiectului;

f. componenţa echipei responsabile de proiect, cu indicarea calificărilor, funcţiilor şi

a experienţei fiecăruia dintre membrii săi;

g. planurile de analiză şi alte activităţi de realizat ulterior muncii pe şantier;

h. un program de conservare al materialului arheologic şi al sitului, în stransă

cooperare cu autorităţile competente;

i. un proiect de administrare şi de întreţinere al sitului pe întreaga durată a

proiectului;

j. un program de documentare;

k. un plan de securitate;

l. o politică de mediu;

m. modalităţile de colaborare cu muzeele şi alte instituţii, în special ştiinţifice;

n. un plan de pregătire al rapoartelor;

o. modalităţile de depozitare ale arhivelor, inclusiv ale elementelor de patrimoniu

cultural subacvatic recuperate; şi

p. un program de publicare.

Norma 11. Intervenţiile asupra patrimoniului cultural subacvatic trebuie să se desfăşoare

conform propunerii de proiect aprobate de autorităţile competente.

Norma 12. În caz de descoperire neprevăzută sau de schimbare a circumstanţelor,

propunerea de proiect va fi reexaminată şi modificată cu aprobarea autorităţilor competente.

Norma 13. În cazurile de urgenţă sau de descoperire întâmplătoare, pot fi autorizate

intervenţii asupra patrimoniului cultural subacvatic, inclusiv măsuri de conservare sau intervenţii

de scurtă durată, în special pentru stabilizarea sitului, chiar şi în absenţa unei propuneri de

proiect, în vederea conservării patrimoniului cultural subacvatic.

III. Studiul prealabil

Norma 14. Studiul prealabil la care face referire norma 10 a) cuprinde o evaluare a

interesului pe care îl prezintă respectivul patrimoniu cultural subacvatic şi mediul său

înconjurător, precum şi a riscurilor la adresa acestora pe care le presupune proiectul avut în

vedere şi posibilitatea de a colecta date care să corespundă obiectivelor proiectului.

Norma 15. Evaluarea va cuprinde şi studiile de bază asupra observaţiilor istorice şi

arheologice disponibile, caracteristicile arheologice şi de mediu ale sitului, şi consecinţele pe

care orice eventuală intruziune le-ar putea avea asupra stabilităţii pe termen lung a patrimoniului

259

cultural subacvatic afectat de intervenţii.

IV. Obiective, metode şi tehnici ale proiectului

Norma 16. Metodologia va fi conformă obiectivelor proiectului, iar tehnicile utilizate vor

fi cât mai neinvazive posibil.

V. Finanţarea

Norma 17. Cu excepţia cazurilor în care protecţia patrimoniului cultural subacvatic este

urgentă, înainte de începerea oricărei intervenţii va fi asigurată o bază de finanţare adecvată

pentru aceasta, la un nivel suficient pentru a duce la bun sfârşit toate etapele prevăzute în

propunerea de proiect, inclusiv conservarea, documentarea şi administrarea materialului

arheologic recuperat, precum şi elaborarea şi publicarea de rapoarte.

Norma 18. Propunerea de proiect va demonstra posibilitatea finanţării complete a

proiectului, de exemplu, prin obţinerea unor garanţii.

Norma 19. Propunerea de proiect va cuprinde un plan de urgenţă, care sa garanteze

conservarea patrimoniului cultural subacvatic şi documentarea aferentă în cazul în care

finanţarea prevazută ar fi întreruptă.

VI. Durata proiectului - calendarul

Norma 20. Înainte de orice intervenţie, va fi stabilit un calendar corespunzător, pentru

garantarea îndeplinirii tuturor etapelor din propunerea de proiect, inclusiv conservarea,

documentarea şi administrarea elementelor de patrimoniu cultural subacvatic recuperate, precum

şi elaborarea şi publicarea de rapoarte.

Norma 21. Propunerea de proiect va cuprinde un plan de urgenţă, care să garanteze

conservarea patrimoniului cultural subacvatic şi a documentaţiei aferente, în cazul oricarei

întreruperi sau încheieri anticipate a proiectului.

VII. Competenţe şi calificări

Norma 22. Intervenţiile asupra patrimoniului cultural subacvatic nu pot fi realizate decât

sub conducerea şi controlul şi în prezenţa în mod regulat a unui specialist calificat în domeniul

arheologiei subacvatice, având competenţa ştiinţifică, corespunzatoare naturii proiectului.

Norma 23. Toţi membrii echipei responsabile de proiect vor avea calificările necesare şi o

competenţă recunoscută, corespunzatoare atribuţiilor lor în cadrul proiectului.

260

VIII. Conservarea şi administrarea sitului

Norma 24. Programul de conservare va cuprinde prevederi privind întreţinerea vestigiilor

arheologice în cursul intervenţiilor asupra patrimoniului cultural subacvatic, în timpul

transportării lor şi pe termen lung. Conservarea se va face după standardele profesionale în

vigoare.

Norma 25. Programul de administrare al sitului va cuprinde prevederi privind protecţia şi

gestionarea in situ a patrimoniului cultural subacvatic, în cursul lucrărilor de şantier şi ulterior.

Programul va cuprinde informarea publicului, întroducerea de mijloace acceptabile de stabilizare,

monitorizare şi protecţie a sitului împotriva intruziunilor.

IX. Documentarea

Norma 26. Programul de documentare va cuprinde documentarea detaliată a intervenţiilor

asupra patrimoniului cultural subacvatic, inclusiv un raport de activitate realizat conform

standardelor profesionale şi de documentare arheologică în vigoare.

Norma 27. Documentarea va cuprinde, cel puţin, un inventar detaliat al sitului, cu

indicarea provenienţei elementelor de patrimoniu subacvatic, deplasate sau recuperate în cadrul

intervenţiei asupra patrimoniului cultural subacvatic, carnetele de şantier, planurile, desenele,

secţiunile, precum şi fotografiile şi documentele pe orice alt tip de suport.

X. Securitatea

Norma 28. Va fi stabilit un plan de securitate adecvat, în vederea garantării securităţii şi

sănătăţii membrilor echipei responsabile de proiect, precum şi ale terţilor. Acest plan va fi în

conformitate cu dispoziţiile legale şi profesionale în vigoare.

XI. Mediul înconjurător

Norma 29. Va fi elaborată o politică de mediu adecvată, pentru a preveni orice acţiune

care ar afecta inutil starea fundului mării şi viaţa marină.

XII. Rapoartele

Norma 30. Vor fi prezentate, conform calendarului prevăzut în propunerea de proiect,

rapoarte intermediare şi un raport final, care vor fi păstrate în arhivele publice corespunzatoare.

Norma 31. Rapoartele vor cuprinde:

a. o prezentare a obiectivelor;

b. o prezentare a metodelor şi tehnicilor utilizate;

261

c. o prezentare a rezultatelor obţinute;

d. documentaţia grafică şi fotografică de bază pentru toate fazele intervenţiei;

e. recomandări privind conservarea şi gestionarea sitului şi a tuturor elementelor de

patrimoniu cultural subacvatic recuperate, precum şi a celor din cadrul sitului; şi

f. recomandări pentru activităţi ulterioare.

XIII. Conservarea arhivelor proiectului

Norma 32. Modalităţile de conservare a arhivelor proiectului vor fi hotărâte înainte de

începerea oricărei intervenţii şi vor fi incluse în propunerea de proiect.

Norma 33. Arhivele proiectului, cuprinzând elementele de patrimoniu cultural recuperate

şi o copie a întregii documentaţii de suport, vor fi, pe cât posibil, păstrate intacte şi complete, sub

formă de colecţii, astfel încât să fie accesibile specialiştilor şi publicului şi să se permită

conservarea lor. Acest lucru se va realiza cât mai rapid şi nu mai tarziu de 10 ani de la încheierea

proiectului, în măsura în care acest lucru este compatibil cu conservarea patrimoniului cultural

subacvatic.

Norma 34. Arhivele proiectului vor fi gestionate conform normelor profesionale

internaţionale şi supuse autorizării de către serviciile competente.

XIV. Publicarea

Norma 35. Proiectele vor include, pe cât posibil, acţiuni educaţionale şi de popularizare a

rezultatelor proiectului, destinate publicului larg.

Norma 36. O sinteză finală a fiecarui proiect:

a. va fi făcută publică cât mai repede posibil, ţinând seama de complexitatea

proiectului şi de natura confidenţială sau delicată a informaţiei; şi

b. va fi păstrată în arhivele publice corespunzătoare.

Întocmită la Paris, în această zi de 6 noiembrie 2001, în două exemplare în mod egal

autentice, care poartă semnătura Preşedintelui celei de-a 31-a sesiuni a Conferinţei generale şi a

Directorului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, care vor

fi depuse în arhivele UNESCO; copii certificate conforme ale acesteia vor fi remise tuturor

Statelor şi teritoriilor la care face referire articolul 26, precum şi Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Intrarea în vigoare:

În conformitate cu prevederile articolului 27, această Convenţie va intra în vigoare la 3

luni de la data depunerii celui de-al 20-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau

262

aderare, dar numai pentru cele 20 de State sau teritorii, care vor fi depus astfel respectivul

instrument. Convenţia va intra în vigoare pentru oricare alt Stat sau teritoriu la 3 luni de la

depunerea de către acesta a respectivului instrument.

Texte autentice:

Arabă, chineză, engleză, franceză, rusă şi spaniolă.

State-părţi:

Lista în ordine alfabetică

Convenţia asupra protecţiei patrimoniului cultural subacvatic1

State Data depunerii

Tipul

instrumentului instrumentului

----------------------------------------------------------

1. Bulgaria 6.10.2003 Ratificare

2. Croaţia 1.12.2004 Ratificare

3. Libia 23.06.2005 Ratificare

4. Lituania 12.06.2006 Ratificare

5. Mexic 5.07.2006 Ratificare

6. Nigeria 21.10.2005 Ratificare

7. Panama 20.05.2003 Ratificare

8. Spania 6.06.2005 Ratificare

----------------------------------------------------------

1) În conformitate cu articolul 27, această Convenţie va intra în vigoare la 3 luni de la

data depunerii celui de-al 20-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, dar

numai pentru cele 20 de State sau teritorii, care vor fi depus astfel respectivul instrument.

Convenţia va intra în vigoare pentru oricare alt Stat sau teritoriu la 3 luni de la depunerea de

către acesta a respectivului instrument.

Lista în ordine cronologică

Convenţia asupra protecţiei patrimoniului cultural subacvatic1)

State Data depunerii

Tipul

instrumentului instrumentului

263

------------------------------------------------

1. Panama 20.05.2003 Ratificare

2. Bulgaria 6.10.2003 Ratificare

3. Croatia 1.12.2004 Ratificare

4. Spania 6.06.2005 Ratificare

5. Libia 23.06.2005 Ratificare

6. Nigeria 21.10.2005 Ratificare

7. Lituania 12.06.2006 Ratificare

8. Mexic 5.07.2006 Ratificare

------------------------------------------------

1) În conformitate cu articolul 27, această Convenţie va intra în vigoare la 3 luni de la

data depunerii celui de-al 20-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, dar

numai pentru cele 20 de State sau teritorii care vor fi depus astfel respectivul instrument.

Convenţia va intra în vigoare pentru oricare alt Stat sau teritoriu la 3 luni de la depunerea de

către acesta a respectivului instrument.

264

11. Protocolul din 26 martie 1999 (Protocolul din 1999)

Protocolul nr. 2 la Convenţia de la Haga din 1954 pentru protecţia

bunurilor culturale în caz de conflict armat

Haga, 26 martie 1999

Părţile,

conştiente de nevoia de a îmbunătaţi protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat

şi de a stabili un sistem de protecţie extinsă, pentru bunuri culturale anume desemnate,

reafirmând importanţa prevederilor Convenţiei pentru protecţia bunurilor culturale în caz de

conflict armat, adoptată la Haga la data de 14 mai 1954, şi subliniind necesitatea completării

acestor prevederi prin măsuri care să întărească implementarea lor, dorind să ofere înaltelor Părţi

contractante la Convenţie posibilitatea de a participa mai direct la protecţia bunurilor culturale în

caz de conflict armat prin stabilirea de proceduri adecvate, considerând că regulile care

guvernează protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat vor trebui să reflecte evoluţiile

din dreptul internaţional, afirmând că regulile dreptului internaţional comun vor continua să

guverneze problemele care nu sunt reglementate prin prevederile prezentului Protocol, au

convenit urmatoarele:

CAPITOLUL 1

Introducere

Articolul 1. Definiţii

În sensul prezentului Protocol:

a) “Parte” înseamnă un Stat-parte la prezentul Protocol;

b) “bunuri culturale” înseamnă bunurile culturale, aşa cum sunt definite în articolul 1 din

Convenţie;

c) “Convenţie” înseamnă Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict

armat, adoptată la Haga, la 14 mai 1954;

d) “Înalta Parte contractantă” înseamnă un Stat-parte la Convenţie;

e) “protecţie extinsă” înseamnă sistemul de protecţie extinsă, stabilit prin articolul 10 şi

11;

f) “obiectiv militar” înseamnă un obiect care, prin natura sa, prin amplasarea, destinaţia

265

sau utilizarea sa, contribuie efectiv la acţiunea militară şi a cărui distrugere totală ori parţială,

capturare sau neutralizare reprezintă, în circumstanţele existente la momentul respectiv, un

avantaj militar categoric;

g) “ilicit” înseamnă realizat prin constrângere sau într-un alt mod prin care se încalcă

normele aplicabile ale legislaţiei naţionale din teritoriul ocupat sau ale dreptului internaţional;

h) “Listă” înseamnă Lista internaţională a bunurilor culturale aflate sub protecţie extinsă,

stabilită în conformitate cu articolul 27, paragraful 1, alin. b);

i) “Director general” înseamnă Directorul general al UNESCO;

j) “UNESCO” înseamnă Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură;

k) “primul Protocol” înseamnă Protocolul pentru protecţia bunurilor culturale în caz de

conflict armat, adoptat la Haga, la 14 mai 1954.

Articolul 2. Relaţia cu Convenţia

Prezentul Protocol completează Convenţia în relaţiile dintre Părţi.

Articolul 3. Domeniul de aplicare

1. În completare la prevederile care se aplică în timp de pace, prezentul Protocol se va

aplica în situaţiile prevăzute în articolul 18, paragrafele 1 şi 2 din Convenţie şi în articolul 22,

paragraful 1.

2. Dacă una dintre Părţile la un conflict armat nu este ţinută de prezentul Protocol, Părţile

la prezentul Protocol sunt ţinute de acesta în relaţiile reciproce dintre ele. În plus, ele sunt ţinute

de prevederile prezentului Protocol în relaţiile cu un Stat-parte la un conflict, care nu este ţinut

de prezentul Protocol, dacă respectivul Stat acceptă prevederile prezentului Protocol şi atât timp

cât le aplică.

Articolul 4. Relaţiile dintre cap. 3 şi alte prevederi din Convenţie şi din prezentul

Protocol

Aplicarea prevederilor cap. 3 din prezentul Protocol se va face fără a aduce atingere:

a) aplicării prevederilor cap. I din Convenţie şi ale cap. 2 din prezentul Protocol;

b) aplicării prevederilor cap. II din Convenţie, cu precizarea faptului că, în caz dacă între

Părţile la prezentul Protocol sau dacă între o Parte şi un Stat care acceptă şi aplică prezentul

Protocol, în conformitate cu articolul 3, paragraful 2 bunurile culturale beneficiază atât de

protecţie specială, cât şi de protecţie extinsă, se aplică numai prevederile de protecţie extinsă.

266

Capitolul 2. Prevederi generale privind protecţia

Articolul 5. Protejarea bunurilor culturale

Măsurile pregătitoare luate în timp de pace, pentru protejarea bunurilor culturale

împotriva efectelor previzibile ale unui conflict armat, conform articolului 3 din Convenţie, vor

cuprinde, ca fiind adecvate, întocmirea de inventare, planificarea de măsuri de urgenţă pentru

protecţia bunurilor în caz de incendiu sau de distrugere a structurilor, pregătirea pentru transferul

bunurilor culturale mobile ori pregătirea unei protecţii adecvate in situ a bunurilor respective,

precum şi desemnarea autorităţilor competente responsabile de protejarea bunurilor culturale.

Articolul 6. Respectarea bunurilor culturale

În scopul garantării respectului faţă de bunurile culturale, în conformitate cu articolul 4

din Convenţie:

a) derogarea în baza unei necesităţi militare imperative, conform articolului 4, paragraful

2 din Convenţie, se poate invoca pentru a întreprinde un act de ostilitate împotriva unui bun

cultural numai dacă şi numai atât timp cât:

(i) bunul cultural respectiv a fost transformat, în virtutea funcţiei sale, într-un obiectiv

militar; şi

(ii) nu există nicio altă soluţie practic posibilă pentru a obţine un avantaj militar similar

celui oferit de întreprinderea unui act de ostilitate împotriva respectivului obiectiv;

b) derogarea, în baza unei necesităţi militare imperative, conform articolului 4, paragraful,

2 din Convenţie, se poate invoca pentru a utiliza un bun cultural în scopuri, care sunt susceptibile

să îl expună distrugerii sau daunelor numai dacă şi numai atât timp cât nu este posibilă alegerea

dintre o astfel de utilizare a bunului cultural şi o altă metodă practic posibilă pentru a obţine un

avantaj militar similar;

c) decizia de a invoca o necesitate militară imperativă va fi luată numai de către un ofiţer

care comandă o forţă egală sau superioară celei a unui batalion ori o forţă mai mică, atunci când

circumstanţele nu permit altfel;

d) în cazul unui atac, în baza deciziei luate în conformitate cu alin. a), se va da un

avertisment în timp util şi cu mijloace eficace, atunci când circumstanţele permit acest lucru.

Articolul 7. Precauţii în caz de atac

Fară a aduce afecta celelalte precauţii impuse de dreptul internaţional umanitar în

desfăşurarea operaţiunilor militare, fiecare Parte aflată în conflict trebuie:

267

a) să facă tot ceea ce este posibil pentru a verifica dacă obiectivele ce urmează a fi atacate

nu sunt bunuri culturale protejate în baza articolului 4 din Convenţie;

b) să ia toate precauţiile posibile, în ceea ce priveşte alegerea mijloacelor şi a metodelor

de atac, în scopul evitării şi, în orice caz, pentru reducerea la minimum a daunelor care pot fi

aduse incidental bunurilor culturale protejate în baza articolului 4 din Convenţie;

c) să se abţină în a lansa un atac ce poate fi susceptibil de a provoca incidental daune

bunurilor culturale protejate în baza articolului 4 din Convenţie, daune care ar fi excesive în

raport cu avantajul militar concret şi direct anticipat; şi

d) să anuleze sau să suspende un atac, dacă devine evident că:

(i) obiectivul este un bun cultural protejat în baza articolului 4 din Convenţie;

(ii) atacul poate fi susceptibil de a provoca incidental daune bunurilor culturale protejate

în baza articolului 4 din Convenţie, care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi

direct anticipat.

Articolul 8. Precauţii împotriva efectelor atacurilor

Pe cât posibil, Părţile în conflict trebuie:

a. să îndepărteze bunurile culturale mobile din vecinatatea obiectivelor militare sau

să ofere o protecţie adecvată in situ;

b. să evite amplasarea obiectivelor militare în apropierea bunurilor culturale.

Articolul 9. Protecţia bunurilor culturale în teritoriile ocupate

1. Fără a aduce atingere prevederilor articolului 4 şi 5 din Convenţie, Partea care a ocupat,

total sau parţial, teritoriul altei Părţi va interzice şi va împiedica, în legătură cu teritoriul ocupat:

a. orice export şi orice transfer de proprietate ilicit al bunurilor culturale;

b. orice săpătură arheologică, cu excepţia cazului în care este strict necesară pentru

protejarea, înregistrarea sau conservarea bunurilor culturale;

c. orice transformare sau schimbare a folosinţei bunurilor culturale, cu scopul de a

ascunde sau de a distruge dovezi culturale, istorice ori ştiinţifice.

2. Orice săpătură arheologică, transformarea sau schimbarea folosinţei bunurilor culturale

din teritoriul ocupat se va efectua, cu excepţia cazului în care circumstanţele nu permit altfel, în

strânsă colaborare cu autorităţile naţionale competente din teritoriul ocupat.

Capitolul 3. Protecţia extinsă

268

Articolul 10. Protecţia extinsă

Un bun cultural poate fi pus sub protecţie extinsă, dacă îndeplineşte urmatoarele trei

condiţii:

a) să reprezinte un patrimoniu cultural de cea mai mare importanţă pentru umanitate;

b) să fie protejat prin măsuri interne adecvate, juridice şi administrative, prin care să se

recunoască valoarea culturală şi istorică excepţională şi care să garanteze cel mai înalt nivel de

protecţie;

c) să nu fie utilizat în scopuri militare sau pentru a adaposti poziţii militare, iar Partea sub

controlul căreia se găseşte să fi făcut o declaraţie prin care să confirme că nu va fi utilizat în

aceste scopuri.

Articolul 11. Acordarea protecţiei extinse

1. Fiecare Parte trebuie să înainteze Comitetului o listă a bunurilor culturale pentru care

intenţionează să solicite acordarea protecţiei extinse.

2. Partea în jurisdicţia sau sub controlul căreia se află un bun cultural poate solicita

includerea acestuia pe Lista ce urmează să fie stabilită, în conformitate cu articolul 27, paragraful

1, alin. b). Această solicitare va cuprinde toate informaţiile necesare cu privire la criteriile

menţionate în articolul 10. Comitetul poate invita o Parte să solicite înscrierea acestui bun

cultural pe Listă.

3. Alte Părţi, Comitetul Internaţional al Scutului Albastru, precum şi alte organizaţii

neguvernamentale cu experienţă relevantă pot recomanda Comitetului un anume bun cultural. În

astfel de cazuri Comitetul poate hotărî să invite o Parte să solicite înscrierea respectivului bun

cultural pe Listă.

4. Nici solicitarea de înscriere a unui bun cultural, situat într-un teritoriu a cărui

suveranitate sau jurisdicţie este revendicată de mai multe State, nici înscrierea bunului cultural

nu vor prejudicia în vreun fel drepturile Părţilor la respectivul conflict.

5. La primirea unei solicitari de includere a unor bunuri culturale pe Listă, Comitetul va

informa toate Părţile cu privire la solicitarea respectivă. Părţile pot depune la Comitet, în termen

de 60 de zile, declaraţii privind această solicitare. Aceste declaraţii se vor face exclusiv în baza

criteriilor menţionate în articolul 10. Ele vor fi specifice şi la obiect. Comitetul va lua în

considerare declaraţiile, oferind Părţii care solicită includerea oportunităţii rezonabile de a

răspunde înainte de a lua o hotărâre. Atunci când aceste declaraţii sunt înaintate Comitetului,

hotărârea de înscriere pe Listă se va lua, contrar prevederilor articolului 26, cu o majoritate de

patru cincimi din numărul membrilor Comitetului care sunt prezenţi şi care votează.

269

6. Pentru a hotărî cu privire la o solicitare, Comitetul trebuie să ceară avizul organizaţiilor

guvernamentale şi neguvernamentale, precum şi al experţilor independenţi.

7. Hotărârea de a acorda sau nu protecţie extinsă poate fi luată exclusiv în baza criteriilor

menţionate în articolul 10.

8. În cazuri excepţionale, când Comitetul a ajuns la concluzia că Partea care solicită

înscrierea unui bun cultural pe Listă nu poate îndeplini criteriile prevazute la articolul 10, alin. b),

Comitetul poate hotărî să acorde protecţie extinsă, condiţionând ca Partea respectivă să depună o

cerere de asistenţă internaţională, în conformitate cu articolul 32.

9. La începerea ostilităţilor, una dintre Părţile aflate în conflict poate solicita, având în

vedere situaţia de urgenţă, protecţie extinsă pentru bunurile culturale aflate sub jurisdicţia sau

sub controlul sau, comunicând această cerere Comitetului. Comitetul va transmite imediat

această solicitare tuturor Părţilor la conflict. În aceste cazuri Comitetul va examina, în regim de

urgenţă, declaraţiile Părţilor în cauză. Hotărârea de a acorda protecţie extinsă provizorie va fi

luată cât mai curând posibil şi, contrar prevederilor articolului 26, cu o majoritate de patru

cincimi din numărul membrilor Comitetului care sunt prezenţi şi care votează. Comitetul poate

să acorde protecţia extinsă provizorie până la îndeplinirea procedurii obişnuite de acordare a

protecţiei extinse, condiţionând să fie îndeplinite prevederile articolului 10 alin. a) şi c).

10. Comitetul va acorda protecţie extinsă unui bun cultural din momentul înscrierii

acestuia pe Listă.

11. Directorul general va notifica fără întârziere Secretarului general al Naţiunilor Unite

şi Părţilor orice hotărâre a Comitetului privind înscrierea unui bun cultural pe Listă.

Articolul 12. Imunitatea bunurilor culturale aflate sub protecţie extinsă

Părţile în conflict garantează imunitatea bunurilor culturale aflate sub protecţie extinsă,

abţinându-se ca acestea să facă obiectul unui atac şi să utilizeze aceste bunuri sau împrejurimile

lor în scopuri militare.

Articolul 13. Pierderea protecţiei extinse

1. Bunul cultural aflat sub protecţie extinsă pierde această protecţie numai:

a) dacă respectiva protecţie este suspendată sau anulată, în conformitate cu Articolul 14;

sau

b) dacă şi atât timp cât bunul cultural a devenit, prin utilizare, obiectiv militar.

2. În condiţiile paragrafului 1, alin. b), un astfel de bun cultural poate fi atacat numai

dacă:

270

a) acest atac reprezintă singura modalitate posibilă de a înceta utilizarea bunului, la care

se face referire în paragraful 1, alin. b);

b) au fost luate toate precauţiile posibile, în ceea ce priveşte alegerea modalităţilor şi

metodelor de atac, în vederea încetării utilizării respective şi evitării sau, în orice caz, pentru

reducerea la minimum a daunelor aduse bunului cultural respectiv;

c) cu excepţia cazului în care circumstanţele nu permit, din pricina cerinţelor de

autoapărare imediată:

(i) atacul este ordonat la cel mai înalt nivel de comanda operativă;

(ii) forţele inamice au primit, prin mijloace eficiente, un avertisment prin care se cere

încetarea utilizării la care se face referire în paragraful 1, alin. b); şi

(iii) forţelor inamice li se acordă un termen rezonabil pentru a remedia situaţia.

Articolul 14. Suspendarea şi anularea protecţiei extinse

1. În cazul în care bunul cultural nu mai îndeplineşte niciunul dintre criteriile prevăzute în

articolul 10 din prezentul Protocol, Comitetul poate suspenda sau poate anula protecţia extinsă a

respectivului bun cultural, prin eliminarea acestuia de pe Listă.

2. În cazul unei grave încălcări a articolului 12, în legătură cu un bun cultural aflat sub

protecţie extinsă rezultând din utilizarea acestuia în sprijinul acţiunilor militare, Comitetul poate

suspenda statutul de protecţie extinsă al bunului respectiv. În cazul în care astfel de încălcări

continuă, Comitetul, în mod excepţional, poate anula statutul de protecţie extinsă eliminând

bunul cultural respectiv de pe Listă.

3. Directorul general va notifica fără întârziere Secretarului general al Naţiunilor Unite şi

tuturor Părţilor la prezentul Protocol orice hotărâre a Comitetului referitoare la suspendarea sau

anularea protecţiei extinse a unui bun cultural.

4. Înainte de a lua o astfel de hotărâre, Comitetul va acorda Părţilor posibilitatea de a-şi

face cunoscute punctele de vedere.

Capitolul 4. Răspundere penală şi jurisdicţie

Articolul 15. Grave încălcări ale prezentului Protocol

1. Comite o infracţiune în sensul prezentului Protocol orice persoană care, în mod

intenţionat şi încălcând Convenţia sau prezentul Protocol, săvârşeşte oricare dintre urmatoarele

fapte:

a) face din bunul cultural aflat sub protecţie extinsă obiect al unui atac;

271

b) utilizează bunurile culturale aflate sub protecţie extinsă sau împrejurimile imediate ale

acestora, pentru a sprijini acţiuni militare;

c) produce distrugeri semnificative sau îşi însuşeşte bunuri culturale protejate în baza

Convenţiei şi prezentului Protocol;

d) face din bunul cultural protejat în baza Convenţiei şi a prezentului Protocol obiect al

unui atac;

e) furtul, jaful ori însuşirea de bunuri culturale protejate în baza Convenţiei sau acte de

vandalism asupra acestora.

2. Fiecare Parte va adopta măsurile necesare pentru a incrimina în sistemul de drept

naţional infracţiunile din acest articol şi pentru a stabili sancţiunile aferente acestora. Făcând

aceasta, Părţile se vor conforma principiilor generale ale dreptului şi ale dreptului internaţional,

inclusiv normelor privind extinderea răspunderii penale asupra altor persoane decât cele care

comit fapta în mod direct.

Articolul 16. Jurisdicţie

1. Fără a aduce atingere paragrafului 2, fiecare Parte va adopta măsurile legislative

necesare pentru a stabili jurisdicţia asupra faptelor enumerate la articolul 15, în următoarele

cazuri:

a) când o astfel de faptă este săvârşită pe teritoriul Statului respectiv;

b) când prezumtivul făptuitor este cetăţean al Statului respectiv;

c) în cazul faptelor enumerate la articolul 15, paragraful 1, alin. a)-c), când prezumtivul

faptuitor este prezent pe teritoriul său.

2. Cu privire la exercitarea jurisdicţiei şi fără a aduce atingere articolului 28 din

Convenţie:

a) prezentul Protocol nu împiedică angajarea răspunderii penale individuale sau

exercitarea jurisdicţiei, în conformitate cu dreptul naţional şi internaţional aplicabil, şi nu poate

afecta exercitarea jurisdicţiei, în conformitate cu dreptul comun internaţional;

b) cu excepţia cazului în care un Stat ce nu este Parte la prezentul Protocol acceptă şi

aplică prevederile sale, în conformitate cu articolul 3, paragraful 2, membrii forţelor armate şi

cetăţenii unui Stat ce nu este Parte la prezentul Protocol, cu excepţia acelor cetăţeni care sunt în

serviciul forţelor armate ale unui Stat ce este Parte la Prezentul protocol, nu vor răspunde penal

individual în virtutea prezentului Protocol, iar prezentul Protocol nu va impune obligaţia de

stabilire a jurisdicţiei asupra respectivelor persoane sau de extrădare a acestora.

272

Articolul 17. Urmărire penală

1. Partea pe al cărei teritoriu este constatată prezenţa prezumtivului autor al uneia dintre

faptele prevăzute la articolul 15, paragraful 1, alin. a)-c), dacă nu va extrăda persoana respectivă,

va înainta cazul, fară nicio excepţie şi fără nicio întârziere nejustificată, autorităţilor competente,

în scopul urmăririi penale, după o procedură conformă cu dreptul său naţional sau, dacă sunt

aplicabile, cu normele pertinente de drept internaţional.

2. Fără a aduce atingere, dacă este cazul, normelor pertinente de drept internaţional,

oricărei persoane împotriva căreia se desfăşoară o procedură, în legătură cu Convenţia sau cu

prezentul Protocol, i se garantează un tratament corect şi un proces echitabil, în toate etapele

procedurii, în conformitate cu dreptul naţional şi dreptul internaţional, şi în niciun caz nu i se vor

acorda garanţii mai puţin favorabile decât cele prevăzute de dreptul internaţional.

Articolul 18. Extrădare

1. Infracţiunile prevăzute la articolul 15, paragraful 1, alin. a)-c) se consideră incluse între

cele care pot atrage extrădarea în orice tratat de extrădare încheiat între Părţi înainte de intrarea

în vigoare a prezentului Protocol. Părţile se obligă să includă aceste infracţiuni în toate tratatele

de extrădare care urmează a fi încheiate ulterior între ele.

2. Când o Parte care condiţionează extrădarea de existenţa unui tratat primeşte o cerere de

extrădare din partea altei Părţi cu care nu a încheiat niciun tratat de extrădare, Partea căreia i s-a

adresat cererea poate, la alegerea sa, să considere prezentul Protocol drept baza legală pentru

extrădare cu privire la infracţiunile prevazute la articolul 15, paragraful 1, alin. a)-c).

3. Părţile care nu condiţionează extrădarea de existenţa unui tratat vor recunoaşte

infracţiunile prevăzute la articolul 15, paragraful 1, alin. a)-c) drept infracţiuni care pot atrage

extrădarea între ele, cu respectarea condiţiilor prevăzute de legislaţia Părţii căreia i se solicită

extrădarea.

4. Dacă este necesar, infracţiunile prevăzute la articolul 15, paragraful 1, alin. a)-c) vor fi

tratate, în scopul extrădării între Părţi, ca şi cum ar fi fost comise nu numai în locul în care s-au

petrecut, ci şi pe teritoriul Părţilor a căror jurisdicţie este stabilită conform articolul 16,

paragraful 1.

Articolul 19. Asistenţa juridică reciprocă

1. Părţile îşi vor acorda reciproc cea mai amplă asistenţă juridică posibilă, în ceea ce

priveşte investigaţiile, procedurile penale sau de extrădare iniţiate în legătură cu infracţiunile

prevăzute la articolul 15, inclusiv asistenţa în obţinerea de probe aflate la dispoziţia lor pentru

273

proceduri.

2. Părţile îşi vor îndeplini obligaţiile prevăzute la paragraful 1, în conformitate cu toate

tratatele sau înţelegerile de asistenţă juridică reciprocă care pot exista între ele. În absenţa unor

astfel de tratate sau înţelegeri, Părţile îşi vor acorda reciproc asistenţa, în conformitate cu

legislaţia lor naţională.

Articolul 20. Motive de refuz

1. În scopurile extrădării şi asistentei juridice reciproce, infracţiunile prevăzute la

articolul 15, paragraful 1, alin. a)-c) nu vor fi considerate drept infracţiuni politice, nici drept

infracţiuni conexe infracţiunilor politice şi nici drept infracţiuni inspirate din motive politice. În

consecinţă, cererea de extrădare sau de asistenţă juridică reciprocă în baza acestor infracţiuni nu

poate fi refuzată numai pentru motivul că priveşte o infracţiune politică, o infracţiune conexă

acesteia sau o infracţiune inspirată din motive politice.

2. Nicio prevedere din prezentul Protocol nu va fi interpretată ca impunând obligaţia de

extrădare sau de acordare de asistenţă juridică reciprocă, dacă Partea căreia i se adresează cererea

are motive întemeiate să considere că cererea de extrădare pentru infracţiunile prevazute la

articolul 15, paragraful 1, alin. a)-c) sau de asistenţă juridică reciprocă cu privire la infracţiunile

prevăzute la articolul 15, a fost făcută în scopul urmăririi penale sau al pedepsirii unei persoane

pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, origine etnică sau opinie politică ori că, în caz dacă

ar da curs cererii, ar prejudicia poziţia persoanei respective pentru oricare dintre aceste motive.

Articolul 2. Masuri privind alte încălcări

Fără a aduce atingere articolului 28 din Convenţie, fiecare Parte va adopta măsurile

legislative, administrative sau disciplinare necesare pentru a reprima următoarele fapte, atunci

când sunt săvârşite cu intenţie:

a) orice utilizare de bunuri culturale cu încălcarea Convenţiei sau a prezentului Protocol;

b) orice export, orice mutare sau transfer de proprietate ilicit al bunurilor culturale din

teritoriul ocupat, cu încălcarea Convenţiei sau a prezentului Protocol.

Capitolul 5. Protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, care nu are

caracter internaţional

Articolul 22. Conflicte armate care nu au caracter internaţional

1. Prezentul Protocol se va aplica în cazul unui conflict armat care nu are caracter

274

internaţional şi care se produce pe teritoriul uneia dintre Părţi.

2. Prezentul Protocol nu se aplică în cazuri de tulburări şi tensiuni interne, cum ar fi

revoltele, actele de violenţă izolate şi sporadice, precum şi alte acte cu caracter similar.

3. Nicio prevedere din prezentul Protocol nu va fi invocată în scopul afectării

suveranităţii unui Stat sau a răspunderii guvernului de a menţine ori de a restabili, prin toate

mijloacele legitime, legea şi ordinea în stat sau de a apăra unitatea naţională şi integritatea

teritorială a Statului respectiv.

4. Nicio prevedere din prezentul Protocol nu va aduce atingere prevalenţei jurisdicţiei

unei Părţi pe teritoriul căreia a survenit un conflict armat, care nu are caracter internaţional, în

ceea ce priveşte faptele prevăzute la articolul 15.

5. Nicio prevedere din prezentul Protocol nu va fi invocată drept justificare pentru

intervenţia, directă sau indirectă, din orice fel de motiv, în conflictul armat ori în afacerile interne

sau externe ale Părţii pe teritoriul căreia a survenit conflictul respectiv.

6. Aplicarea prezentului Protocol la situaţia la care se face referire în paragraful 1 nu va

produce efecte asupra statutului juridic al Părţilor în conflict.

7. UNESCO îşi poate oferi serviciile Parţilor la conflict.

Capitolul 6. Aspecte instituţionale

Articolul 23. Întâlnirea Părţilor

1. Întâlnirea Părţilor se va convoca în acelaşi timp cu Conferinţa generală a UNESCO şi

în coordonare cu Consfătuirea înaltelor Părţi contractante, dacă o astfel de întrunire a fost

convocată de Directorul general.

2. Întâlnirea Părţilor va adopta propriul regulament intern.

3. Întâlnirea Părţilor va avea urmatoarele funcţii:

a) alegerea membrilor Comitetului, în conformitate cu articolul 24, paragraful 1;

b) aprobarea Principiilor directoare elaborate de Comitet, în conformitate cu articolul 27,

paragraful 1, alin. a);

c) elaborarea de îndrumări pentru utilizarea şi pentru supravegherea utilizării Fondului de

către Comitet;

d) analizarea raportului depus de Comitet, în conformitate cu articolul 27, paragraful 1,

alin. d);

e) dezbaterea oricărei probleme referitoare la aplicarea prezentului Protocol şi formularea

de recomandări, după caz.

275

4. La cererea a cel puţin o cincime din Părţi, Directorul general va convoca o întâlnire

extraordinară a Părţilor.

Articolul 24. Comitetul pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat

1. Se instituie Comitetul pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat.

Comitetul este format din 12 Părţi alese la Întâlnirea Statelor-părţi.

2. Comitetul se întruneşte în sesiune ordinară odată pe an şi în sesiuni extraordinare ori de

câte ori se consideră necesar.

3. La stabilirea membrilor Comitetului, Părţile vor căuta să asigure o reprezentare

echitabilă a diferitelor regiuni şi culturi ale lumii.

4. Părţile membre ale Comitetului îşi vor alege drept reprezentanţi persoane calificate în

domeniile patrimoniului cultural, apărării sau dreptului internaţional şi împreună vor depune

eforturi ca acest Comitet, în întregul său, să reunească competenţele adecvate în toate aceste

domenii.

Articolul 25. Mandat

1. Părţile sunt alese în Comitet pentru un mandat de 4 ani care poate fi reînnoit consecutiv

o singură dată.

2. Fără a ţine seama de prevederile paragrafului 1, mandatul a jumătate dintre membrii

desemnaţi la prima alegere va înceta la sfârşitul primei sesiuni ordinare a Întâlnirii Părţilor care

urmează celei în care au fost aleşi. Aceşti membri vor fi aleşi prin tragere la sorţi de către

Preşedintele acestei întâlniri după prima alegere.

Articolul 26. Regulamentul intern

1. Comitetul îşi va adopta propriul regulament intern.

2. Cvorumul se constituie din majoritatea membrilor. Hotărârile Comitetului se iau cu

majoritatea a două treimi din numărul membrilor care votează.

3. Membrii nu vor participa la votarea niciunei hotărâri privind bunurile culturale afectate

de un conflict armat la care aceştia sunt Parte.

Articolul 27. Atribuţii

1. Comitetul are urmatoarele atribuţii:

a) elaborarea Principiilor directoare pentru punerea în practică a prezentului Protocol;

b) acordarea, suspendarea sau anularea protecţiei extinse pentru bunuri culturale şi

276

întocmirea, menţinerea şi promovarea Listei bunurilor culturale aflate sub protecţie extinsă;

c) monitorizarea şi supravegherea punerii în practică a prezentului Protocol, precum şi

promovarea identificării bunurilor culturale aflate sub protecţie extinsă;

d) analizarea rapoartelor Părţilor şi formularea de observaţii la acestea, solicitarea de

clarificări, dacă este necesar, şi întocmirea propriului raport privind implementarea prezentului

Protocol pentru Întâlnirea Părţilor;

e) primirea şi analizarea cererilor de asistenţă internaţională, după cum este prevăzut în

articolul 32;

f) stabilirea utilizării Fondului;

g) îndeplinirea oricărei alte funcţii care îi poate fi atribuită de către Întâlnirea Părţilor.

2. Funcţiile Comitetului vor fi îndeplinite în colaborare cu Directorul general.

3. Comitetul va colabora cu organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, naţionale şi

internaţionale, având obiective similare cu cele ale Convenţiei, ale primului Protocol şi ale

prezentului Protocol. Pentru a-l sprijini în exercitarea funcţiilor sale, Comitetul poate invita la

întâlnirile sale, în calitate de consilieri, organizaţii profesionale prestigioase, precum cele care au

relaţii oficiale cu UNESCO, inclusiv Comitetul Internaţional al Scutului Albastru (ICBS) şi

organismele componente ale acestuia. Reprezentanţi ai Centrului Internaţional pentru Studiul

Conservării şi Restaurării Bunurilor Culturale (Centrul din Roma, ICCROM) şi ai Comitetului

Internaţional al Crucii Roşii (ICRC) pot fi, de asemenea, invitaţi să participe la întâlnirile sale, cu

titlu consultativ.

Articolul 28. Secretariat

Comitetul va fi asistat de către Secretariatul UNESCO, care va întocmi documentaţia

Comitetului şi ordinea de zi pentru întâlnirile acestuia şi va asigura punerea în practică a

hotărârilor Comitetului.

Articolul 29. Fondul pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat

1. Prin prezentul Protocol se înfiinţează un fond având urmatoarele scopuri:

a) acordarea de asistenţă financiară sau de altă natură, în sprijinul unor măsuri

pregătitoare sau de altă natură, ce urmează să fie luate în timp de pace, în conformitate, inter alia,

cu articolul 5, articolul 10, alin. b) şi articolul 30;

b) acordarea de asistenţă financiară sau de altă natură în legatură cu măsurile de urgenţă,

provizorii sau de altă natură, ce urmează să fie luate în vederea protejării bunurilor culturale în

timpul perioadelor de conflict armat sau de refacere imediată dupa sfârşitul ostilităţilor, în

277

conformitate, inter alia, cu articolul 8, alin. a).

2. Fondul este constituit ca fond de depozit, conform dispoziţiilor Regulamentului

financiar al UNESCO.

3. Plăţile din Fond vor fi utilizate exclusiv pentru scopurile hotărâte de către Comitet în

conformitate cu Principiile directoare, definite în articolul 23, paragraful 3, alin. c). Comitetul

poate accepta contribuţii care să fie utilizate exclusiv pentru un anumit program sau proiect, cu

condiţia să fi hotărât implementarea unui astfel de program sau proiect.

4. Resursele Fondului sunt formate din:

a) contribuţii voluntare ale Părţilor;

b) vărsăminte, donaţii sau legate care vor putea fi făcute de către:

(i) alte State;

(ii) UNESCO sau alte organizaţii din sistemul Naţiunilor Unite;

(iii) alte organizaţii interguvernamentale sau neguvernamentale;

(iv) persoane juridice de drept public sau privat ori persoane fizice;

c) orice dobândă care se acumulează în legătură cu Fondul;

d) fonduri atrase prin colete sau încasări de la manifestarile organizate în beneficiul

Fondului;

e) toate celelalte resurse autorizate prin directivele aplicabile Fondului.

Capitolul 7. Diseminarea informaţiilor şi asistenta internaţională

Articolul 30. Diseminare

1. Părţile vor depune eforturi ca, prin mijloace adecvate şi, în special, prin programe

educative şi informative, să întărească aprecierea şi respectul populaţiei proprii faţă de bunurile

culturale.

2. Părţile vor asigura o diseminare cât mai largă a prezentului Protocol atât în timp de

pace, cât şi în timpul unui conflict armat.

3. Orice autorităţi civile sau militare care, în cursul unui conflict armat, îşi asumă

responsabilităţi privind aplicarea prezentului protocol vor cunoaşte în întregime textul acestuia.

În acest scop, după caz, Părţile:

a) vor încorpora în regulamentele lor militare directive şi instrucţiuni privind protecţia

bunurilor culturale;

b) vor elabora şi vor implementa, în colaborare cu UNESCO şi cu organizaţiile

guvernamentale şi neguvernamentale competenţe, programe educaţionale şi de instruire în timp

278

de pace;

c) îşi vor comunica între ele, prin intermediul Directorului general, informaţii privind

legile, dispoziţiile administrative şi măsurile adoptate în baza alin. a) şi b);

d) îşi vor comunica între ele, cât mai repede posibil, prin intermediul Directorului general,

legile şi măsurile administrative care trebuie adoptate pentru a asigura aplicarea prezentului

Protocol.

Articolul 31. Cooperarea internaţională

În cazuri de încălcare gravă a prezentului Protocol, Părţile se obligă să acţioneze, în

solidar, prin Comitet, sau individual, în colaborare cu UNESCO şi Naţiunile Unite şi în

conformitate cu Carta Naţiunilor Unite.

Articolul 32. Asistenţa internaţională

1. O Parte poate solicita Comitetului asistenţă internaţională pentru bunuri culturale aflate

sub protecţie extinsă, precum şi asistenţă cu privire la întocmirea, elaborarea sau aplicarea legilor,

prevederilor şi măsurilor administrative la care se face referire în articolul 10.

2. O Parte la conflict care nu este Parte la prezentul Protocol, dar care acceptă şi aplică

prevederile acestuia în conformitate cu articolul 3, paragraful 2, poate solicita Comitetului

asistenţă internaţională adecvată.

3. Comitetul va adopta norme pentru depunerea solicitărilor de asistenţă internaţională şi

va defini formele pe care le poate lua asistenţa internaţională.

4. Părţile sunt încurajate să acorde asistenţă tehnică de toate categoriile, prin intermediul

Comitetului, acelor Părţi sau Părţi în conflict care au solicitat acest lucru.

Articolul 33. Asistenţa UNESCO

1. O Parte poate solicita UNESCO să îi acorde asistenţa tehnică ,în vederea organizării

protecţiei bunurilor sale culturale, ca de exemplu măsuri pregătitoare pentru protejarea bunurilor

culturale, măsuri de prevenire şi organizatorice pentru situaţii de urgenţă şi pentru întocmirea

inventarelor naţionale de bunuri culturale, sau în legătură cu orice altă problemă ce rezultă din

aplicarea prezentului protocol. UNESCO va acorda această asistenţă în limitele stabilite de

programul şi de resursele sale.

2. Părţile sunt încurajate să acorde asistenţă tehnică la nivel bilateral sau multilateral.

3. UNESCO este autorizată să înainteze Părţilor, din proprie iniţiativă, propuneri cu

privire la aceste aspecte.

279

Capitolul 8. Aplicarea prezentului protocol

Articolul 34. Puteri protectoare

Prezentul Protocol se va aplica în colaborare cu puterile protectoare responsabile cu

salvgardarea intereselor Părţilor în conflict.

Articolul 35. Procedura de conciliere

1. Puterile protectoare îşi vor oferi bunele servicii în toate cazurile în care pot considera

că acest lucru este util în interesul bunurilor culturale, în special, dacă există un dezacord între

Părţile în conflict cu privire la aplicarea sau interpretarea prevederilor prezentului Protocol.

2. În acest scop, fiecare putere protectoare, fie la invitaţia uneia dintre Părţi, a

Directorului general, fie din proprie iniţiativă, poate propune Părţilor în conflict o întâlnire a

reprezentanţilor acestora, în special a autorităţilor responsabile cu protecţia bunurilor culturale,

dacă se consideră că este cazul, eventual pe teritoriul unui Stat care nu este Parte la conflict.

Părţile în conflict vor fi obligate să dea curs propunerilor de întâlnire care li se fac. Puterile

protectoare vor propune spre aprobare Părţilor în conflict o persoană aparţinând unui Stat care nu

este Parte la conflict sau o persoană prezentată de Directorul general, persoana care va fi invitată

să ia parte la o astfel de întâlnire în calitate de preşedinte.

Articolul 36. Concilierea în absenţa puterilor protectoare

1. Într-un conflict în care nu este desemnată nicio putere protectoare, Directorul general

îşi poate oferi bunele servicii sau poate acţiona prin orice altă formă de conciliere sau mediere, în

vederea rezolvării diferendului.

2. La invitaţia unei Părţi sau a Directorului general, preşedintele Comitetului poate

propune Părţilor în conflict o întâlnire a reprezentanţilor lor, în special a autoritaţilor

responsabile cu protecţia bunurilor culturale, eventual pe teritoriul unui Stat care nu este Parte la

conflict.

Articolul 37. Traduceri şi rapoarte

1. Părţile vor traduce prezentul Protocol în limbile lor oficiale şi vor transmite

Directorului general aceste traduceri oficiale.

2. La fiecare 4 ani, Părţile vor înainta Comitetului un raport cu privire la punerea în

practică a prezentului Protocol.

280

Articolul 38. Răspunderea Statelor

Nicio prevedere din prezentul Protocol privind răspunderea penală individuală nu va

afecta răspunderea Statelor, în conformitate cu dreptul internaţional, inclusiv obligaţia de a

acorda reparaţii.

Capitolul 9. Dispoziţii finale

Articolul 39. Limba

Prezentul Protocol este redactat în limbile arabă, chineză, engleză, franceză, rusă şi

spaniolă, cele 6 texte fiind în mod egal autentice.

Articolul 40. Semnare

Prezentul Protocol va purta data de 26 martie 1999. Va fi deschis pentru semnare de către

toate înaltele Părţi contractante la Haga din data de 17 mai 1999 până la data de 31 decembrie

1999.

Articolul 41. Ratificare, acceptare sau aprobare

1. Prezentul Protocol va fi prezentat spre ratificare, acceptare sau aprobare înaltelor Părţi

contractante care au semnat acest Protocol, conform procedurilor lor constituţionale respective.

2. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor fi depuse la Directorul

general.

Articolul 42. Aderarea

1. Prezentul Protocol va fi deschis aderării altor înalte Părţi contractante de la data de 1

ianuarie 2000.

2. Aderarea se va realiza prin depunerea unui instrument de aderare la Directorul general.

Articolul 43. Intrarea în vigoare

1. Prezentul Protocol va intra în vigoare după 3 luni de la data depunerii celui de-al

douăzecilea instrument de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare.

2. Ulterior, prezentul Protocol va intra în vigoare, pentru fiecare Parte, după 3 luni de la

depunerea instrumentului său de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare.

281

Articolul 44. Intrarea în vigoare în caz de conflict armat

Situaţiile la care se face referire în articolul 18 şi 19 din Convenţie vor face să între în

vigoare imediat ratificările, acceptările, aprobările sau aderările la prezentul Protocol, depuse de

către Părţile în conflict, înainte sau după începutul ostilităţilor sau ocupaţiei. În aceste cazuri,

Directorul general va transmite comunicările la care se face referire în articolul 46 prin cele mai

rapide mijloace.

Articolul 45. Denunţarea

1. Fiecare Parte poate denunţa prezentul Protocol.

2. Denunţarea va fi notificată printr-un instrument scris, depus la Directorul general.

3. Denunţarea va începe să producă efecte la un an după primirea instrumentului de

denunţare. Cu toate acestea, dacă la expirarea acestei perioade Partea care denunţă este implicată

într-un conflict armat, denunţarea nu va produce efecte până la sfârşitul ostilităţilor sau până la

finalizarea operaţiunilor de repatriere a bunurilor culturale, oricare dintre acestea survine ultima.

Articolul 46. Notificări

Directorul general va informa toate înaltele Părţi contractante, precum şi Organizaţia

Naţiunilor Unite asupra depunerii tuturor instrumentelor de ratificare, de acceptare, de aprobare

sau de aderare prevăzute la articolul 41 şi 42, precum şi asupra denunţurilor prevăzute la

articolul 45.

Articolul 47. Înregistrarea la Naţiunile Unite

În conformitate cu prevederile articolului 102 din Carta Naţiunilor Unite, prezentul

Protocol va fi înregistrat la Secretariatul Naţiunilor Unite, la cererea Directorului general al

UNESCO.

Drept mărturie a celor de mai sus, subsemnaţii, reprezentanţi autorizaţi, au semnat

prezentul Protocol.

Încheiat la Haga, astăzi, 26 martie 1999, într-un singur exemplar, care se va depune la

arhivele UNESCO şi ale cărui copii autentificate şi certificate se vor preda tuturor înaltelor Părţi

contractante.

Depozitar: UNESCO.

Deschis pentru semnare: de la 17 mai pâna la 31 decembrie 1999.

282

Protocolul a fost semnat de urmatoarele State:

Albania – 26 martie 1999

Armenia – 22 octombrie 1999

Austria – 26 martie 1999

Bielorusia – 26 martie 1999

Belgia – 26 martie 1999

Bulgaria – 15 septembrie 1999

Cambodgia – 26 martie 1999

Columbia – 31 decembrie 1999

Cote d'Ivoire – 26 martie 1999

Croaţia – 26 martie 1999

Cipru – 19 august 1999

Ecuador – 29 decembrie 1999

Egipt – 9 octombrie 1999

Estonia – 26 martie 1999

Finlanda – 26 martie 1999

Germania – 26 martie 1999

Ghana – 26 martie 1999

Grecia – 26 martie 1999

Sfântul – Scaun 26 martie 1999

Ungaria – 26 martie 1999

Indonezia – 26 martie 1999

Italia – 26 martie 1999

Luxemburg – 26 martie 1999

Madagascar – 26 martie 1999

Maroc – 21 decembrie 1999

Olanda – 26 martie 1999

Nigeria – 26 martie 1999

Oman – 30 iunie 1999

Pakistan – 26 martie 1999

Peru – 13 iulie 1999

Qatar – 26 martie 1999

România – 8 noiembrie 1999

Republica Slovacă – 22 decembrie 1999

283

Spania – 26 martie 1999

Suedia – 26 martie 1999

Elveţia – 26 martie 1999

Siria – 26 martie 1999

Yemen – 26 martie 1999.

Intrare în vigoare: 9 martie 2004, în conformitate cu articolul 43, paragraful 1.

Texte oficiale: textele în limba arabă, chineză, engleză, franceză, rusă şi spaniolă.

Înregistrarea la Naţiunile Unite: 5 mai 2004, nr. 3511.

State-părţi

Declaraţii şi rezerve:

Iran

“Aderarea Republicii Islamice Iran la prezentul Protocol nu va însemna recunoaşterea

oricărei ţări pe care nu o recunoaşte şi nici nu va da naştere niciunui angajament în faţa acestor

State sau guverne.”

Următoarea declaraţie explicativă a fost anexată la instrument:

"Luând în considerare importanţa specială a protejării patrimoniului cultural al naţiunilor

de daunele provocate de razboi, având în vedere faptul că patrimoniul cultural al naţiunilor este

considerat drept parte a patrimoniului cultural al umanităţii, considerând că protecţia deplină a

patrimoniului cultural împotriva daunelor cauzate de conflictele armate necesită o protecţie mai

amplă decât cea prevăzută în prezentul Protocol, Republica Islamică Iran consideră necesară

încheierea de acorduri adiţionale bilaterale şi multilaterale la prezentul Protocol şi se declară gata

să încheie asemenea acorduri. Aceste acorduri vor implica acordarea de privilegii şi oferirea mai

multor posibilităţi de protecţie a patrimoniului cultural al naţiunilor şi, de asemenea, vor articula

normele stipulate în Protocol, inclusiv normele de drept comun internaţional, într-un fel care să

includă exclusiv normele necontestate de către Guvernul Republicii Islamice Iran, şi vor explica

mai clar modalitatea de implementare a prevederilor secţiunii 4 din prezentul Protocol."

284

12. CONVENŢIA UNIDROIT din 24 iunie 1995 privind bunurile

culturale furate sau exportate ilegal

Statele-părţi la prezenta Convenţie, reunite la Roma, la invitaţia Guvernului Republicii

Italiene, între 7 şi 24 iunie 1995, în cadrul unei Conferinţe diplomatice pentru adoptarea

proiectului Convenţiei UNIDROIT privind restituirea internaţională a bunurilor culturale furate

sau exportate ilegal, convinse de importanţa fundamentală a protejării patrimoniului cultural şi a

schimburilor culturale pentru promovarea înţelegerii dintre popoare şi a răspândirii culturii

pentru bunăstarea omenirii şi progresul civilizaţiei, profund preocupate de traficul ilegal de

bunuri culturale şi de daunele ireparabile cauzate în mod frecvent de acesta atât bunurilor

respective, cât şi patrimoniului cultural al comunităţilor naţionale, tribale, autohtone sau al altor

comunităţi şi patrimoniului comun al tuturor popoarelor, îndeosebi prin jefuirea siturilor

arheologice şi pierderea unor informaţii arheologice, istorice şi ştiinţifice de neînlocuit ce rezultă

din aceasta, hotărâte să contribuie eficient la lupta împotriva traficului ilegal de bunuri culturale

prin stabilirea unui corpus minimal de reguli juridice comune, în scopul restituirii şi înapoierii

bunurilor culturale între Statele contractante şi al facilitării păstrării şi ocrotirii patrimoniului

cultural în interesul tuturor, subliniind că prezenta Convenţie are drept obiectiv de a facilita

restituirea şi înapoierea bunurilor culturale şi că instituirea în anumite State a unor mecanisme,

precum compensarea, necesare pentru asigurarea restituirii şi înapoierii, nu implică adoptarea

unor astfel de măsuri de către alte State, afirmând că adoptarea prevederilor prezentei Convenţii

pentru viitor nu constituie în niciun fel o aprobare sau o legitimare a oricarui trafic ilegal produs

înaintea intrării sale în vigoare, conştiente de faptul că prezenta Convenţie nu va aduce, prin ea

însăşi, o soluţie problemelor puse de traficul ilegal, dar că ea amorsează un proces vizând

întărirea cooperarii culturale internaţionale şi menţinerea locului cuvenit comerţului licit şi

acordurilor interstatale în cadrul schimburilor culturale, confirmând că aplicarea prezentei

Convenţii ar trebui să fie însoţită de alte măsuri eficiente pentru protejarea bunurilor culturale,

cum ar fi elaborarea şi folosirea de registre, protejarea materială a siturilor arheologice şi

cooperarea tehnică, recunoscând acţiunile întreprinse de diferite organisme pentru a proteja

bunurile culturale, în special de Convenţia UNESCO din 1970 referitoare la traficul ilegal şi

elaborarea unui cod de conduită în sectorul privat, au adoptat urmatoarele dispoziţii:

CAPITOLUL I. Domeniu de aplicare şi definiţie

Articolul 1

285

Prezenta Convenţie se aplică cererilor cu caracter internaţional pentru:

a) restituirea bunurilor culturale furate;

b) înapoierea bunurilor culturale scoase de pe teritoriul unui Stat contractant cu încălcarea

legislaţiei sale care reglementează exportul bunurilor culturale, în scopul protejării patrimoniului

său cultural (denumite în continuare “bunuri culturale exportate ilegal”).

Articolul 2

Prin “bunuri culturale”, în sensul prezentei Convenţii, se înţelege bunurile care, cu titlu

religios sau laic, prezintă importanţă pentru arheologie, preistorie, istorie, literatură, artă sau

ştiinţă şi care aparţin uneia dintre categoriile enumerate în Anexa la prezenta Convenţie.

CAPITOLUL II. Restituirea bunurilor culturale furate

Articolul 3

(1) Posesorul unui bun cultural furat trebuie să îl restituie.

(2) În sensul prezentei Convenţii, un bun cultural provenit din săpături ilicite sau provenit

din săpături licite, dar reţinut ilicit este considerat ca fiind furat, dacă această calificare este

conformă cu legislaţia Statului în care au avut loc acele săpături.

(3) Orice cerere de restituire trebuie să fie făcută în termen de 3 ani de la data la care

solicitantul a cunoscut locul unde se află bunul cultural şi identitatea posesorului şi, în toate

cazurile, într-un termen de 50 de ani de la data furtului.

(4) Totodată, o acţiune de restituire a unui bun cultural, care face parte integrantă dintr-un

monument sau dintr-un sit arheologic identificat, sau care face parte dintr-o colecţie publică nu

este supusă niciunui termen de prescripţie în afară de termenul de 3 ani din momentul în care

solicitantul a aflat locul în care se găseşte bunul cultural şi identitatea posesorului.

(5) Prin derogare de la dispoziţiile paragrafului precedent, orice Stat contractant poate

declara că o acţiune se prescrie într-un termen de 75 de ani sau într-un termen mai mare,

prevăzut de legislaţia sa. O acţiune, intentată într-un alt Stat contractant, de restituire a unui bun

cultural deplasat dintr-un monument, dintr-un sit arheologic sau dintr-o colecţie publică, situat

într-un stat contractant care face o astfel de declaraţie, se prescrie, de asemenea, în acelaşi

termen.

(6) Declaraţia menţionată la paragraful precedent trebuie făcută în momentul semnării,

ratificării, acceptării, aprobării sau aderării.

(7) Prin colecţie publică, în sensul prezentei Convenţii, se întelege orice ansamblu de

286

bunuri culturale inventariate sau identificate în alt mod şi aparţinând:

a) unui Stat contractant;

b) unei colectivităţi regionale sau locale dintr-un Stat contractant;

c) unei instituţii religioase situate într-un Stat contractant; sau

d) unei instituţii înfiinţate, în principal, în scopuri culturale, pedagogice sau ştiinţifice

într-un Stat contractant şi recunoscută în acel Stat ca fiind de interes public.

(8) Pe lângă aceasta, acţiunea de restituire a unui bun cultural religios sau care prezintă o

importanţă colectivă, care aparţine şi este folosit de o comunitate autohtonă sau tribală dintr-un

Stat contractant pentru folosinţa tradiţională sau rituală a acelei comunităţi, este supusă

termenului de prescripţie aplicabil colecţiilor publice.

Articolul 4

(1) Posesorul unui bun cultural furat, pe care trebuie să îl restituie, are dreptul la plată, în

momentul restituirii, a unei compensaţii echitabile, cu condiţia să nu fi ştiut sau să nu fi putut

afla, în mod rezonabil, că bunul era furat şi să poată dovedi că a acţionat cu diligenţă cuvenită la

achiziţionarea lui.

(2) Fară a aduce atingere dreptului posesorului la compensaţia prevazută la paragraful

precedent, este necesar să se facă eforturi rezonabile pentru ca persoana, care a transferat bunul

cultural posesorului sau orice altă persoană care l-a transferat anterior, să platească compensaţia

atunci când aceasta este în conformitate cu legislaţia statului în care este făcută cererea.

(3) Plata compensaţiei posesorului de către solicitant, atunci când aceasta este cerută, nu

aduce atingere dreptului solicitantului de a cere unei alte persoane rambursarea ei.

(4) Pentru a stabili dacă posesorul a acţionat cu diligenţă cuvenită, se va ţine seama de

toate împrejurările achiziţiei, în special de calitatea părţilor, de preţul plătit, de consultarea de

către posesor a oricărui registru accesibil în mod rezonabil, referitor la bunuri culturale furate şi

orice altă informaţie sau documentaţie relevantă, pe care ar fi putut să o obţină pe căi rezonabile,

şi de consultarea unor organisme la care ar fi putut avea acces sau de orice alt demers pe care o

persoană rezonabilă l-ar fi întreprins în asemenea împrejurări.

(5) Posesorul nu poate beneficia de un statut mai favorabil decât acela al persoanei de la

care a dobândit bunul cultural prin moştenire sau în alt mod, cu titlu gratuit.

CAPITOLUL III. Înapoierea bunurilor culturale exportate ilegal

Articolul 5

287

(1) Un Stat contractant poate cere tribunalului sau oricărei alte autorităţi competente a

unui alt Stat contractant să ordone înapoierea unui bun cultural exportat ilegal de pe teritoriul

Statului solicitant.

(2) Un bun cultural exportat temporar de pe teritoriul Statului solicitant în scopuri cum ar

fi: expoziţii, cercetare sau restaurare, în baza unei autorizaţii eliberate potrivit legislaţiei sale,

care reglementează exportul de bunuri culturale în vederea protejării patrimoniului sau cultural,

şi care nu a fost înapoiat conform condiţiilor acelei autorizaţii, este considerat ca fiind exportat

ilegal.

(3) Tribunalul sau oricare altă autoritate competentă a Statului solicitat trebuie să ordone

înapoierea bunului cultural, dacă Statul solicitant stabileşte că scoaterea bunului de pe teritoriul

său afectează semnificativ cel puţin unul dintre urmatoarele interese:

a) conservarea materială a bunului sau a contextului său;

b) integritatea unui bun complex;

c) conservarea informaţiei referitoare la acel bun, cum ar fi, de exemplu, cea de natură

ştiinţifică sau istorică;

d) folosirea tradiţională sau rituală a acelui bun de către o comunitate autohtonă sau

tribală, sau stabileşte că bunul este pentru Statul solicitant de o importanţă culturală

semnificativă.

(4) Orice cerere introdusă în temeiul paragrafului 1 al prezentului articol trebuie să

conţină sau să fie însoţită de orice informaţie de fapt sau de drept, care să permită tribunalului

sau autorităţii competente a statului solicitat să stabilească dacă sunt întrunite condiţiile de la

paragrafele (1)-(3).

(5) Orice cerere de înapoiere trebuie să fie introdusă într-un termen de 3 ani de la data la

care Statul solicitant a cunoscut locul unde se află bunul cultural şi identitatea posesorului şi, în

toate cazurile, în termen de 50 de ani de la data exportului sau de la data la care ar fi trebuit să fie

înapoiat în baza autorizaţiei menţionate la paragraful 2 al prezentului articol.

Articolul 6

(1) Posesorul unui bun cultural, pe care l-a dobândit după ce acel bun a fost exportat

ilegal, are dreptul, în momentul înapoierii, la plata de către Statul solicitant a unei compensaţii

echitabile, cu condiţia că posesorul să nu fi ştiut sau să nu fi putut afla, în mod rezonabil, în

momentul dobândirii, că bunul fusese exportat ilegal.

(2) Pentru a stabili dacă posesorul a ştiut sau ar fi trebuit să ştie, în mod rezonabil, că

bunul cultural a fost exportat ilegal, se va ţine seama de împrejurările dobândirii, inclusiv de

288

lipsa certificatului de export necesar conform legislaţiei statului solicitant.

(3) În locul compensaţiei şi de comun acord cu Statul solicitant, posesorul care trebuie să

înapoieze bunul cultural pe teritoriul acelui Stat poate hotarî:

a) să ramână proprietar al bunului; sau

b) să transfere proprietatea, cu titlu oneros sau gratuit, unei persoane, la alegerea sa,

rezidentă în Statul solicitant şi care să prezinte garanţiile necesare.

(4) Cheltuielile decurgând din înapoierea bunului cultural conform prezentului articol

revin statului solicitant, fară a prejudicia dreptul acestuia de a i se rambursa cheltuielile de către

orice altă persoană.

(5) Posesorul nu poate beneficia de un statut mai favorabil decât acela al persoanei de la

care a dobândit bunul cultural prin moştenire sau în alt mod, cu titlu gratuit.

Articolul 7

(1) Prevederile acestui capitol nu se aplică atunci când:

a) exportul bunului cultural nu mai este ilegal în momentul în care se cere înapoierea lui;

sau

b) bunul a fost exportat în timpul vieţii persoanei care l-a creat sau pe parcursul unei

perioade de 50 de ani după decesul acelei persoane.

(2) Prin derogare de la prevederile lit. b) a paragrafului precedent, dispoziţiile acestui

capitol se aplică atunci când bunul cultural a fost creat de un membru sau de membri ai unei

comunităţi autohtone sau tribale pentru folosinţa tradiţională sau rituală a acelei comunităţi şi

bunul trebuie înapoiat acelei comunităţi.

CAPITOLUL IV. Dispoziţii generale

Articolul 8

(1) O cerere întemeiată pe prevederile cap. II şi III poate fi introdusă la tribunalele sau la

alte autorităţi competente ale Statului contractant în care se află bunul cultural, ca şi la

tribunalele sau la alte autorităţi care au competenţa, în conformitate cu reglementarile în vigoare

în Statele contractante.

(2) Părţile pot conveni să supună litigiul lor fie unui tribunal sau altei autorităţi

competente, fie arbitrajului.

(3) Măsurile provizorii sau de conservare, prevăzute de legislaţia statului contractant în

care se află bunul, pot fi aplicate chiar dacă cererea pe fond de restituire sau de înapoiere a

289

bunului a fost făcută la tribunalele sau la orice alte autorităţi competente ale altui Stat contractant.

Articolul 9

(1) Prezenta Convenţie nu împiedică un Stat contractant să aplice orice reglementare mai

favorabilă, în materie de restituire sau de înapoiere a unor bunuri culturale furate sau exportate

ilegal decât cele prevăzute de prezenta Convenţie.

(2) Prezentul articol nu trebuie interpretat ca dând naştere vreunei obligaţii de a

recunoaşte sau de a investi cu putere executorie o hotărâre a unui tribunal sau a oricărei alte

autorităţi competente a unui Stat contractant care se îndepărtează de la prevederile prezentei

Convenţii.

Articolul 10

(1) Prevederile cap. II se aplică numai unui bun cultural care a fost furat după intrarea în

vigoare a prezentei Convenţii faţă de Statul în care a fost făcută cererea, sub rezerva că:

a) bunul să fi fost furat de pe teritoriul unui Stat contractant, după intrarea în vigoare a

prezentei Convenţii faţă de acel Stat;

sau

b) bunul să se afle într-un Stat contractant după intrarea în vigoare a prezentei Convenţii

faţă de acel Stat.

(2) Prevederile cap. III nu se aplică decât unui bun cultural exportat ilegal după intrarea

în vigoare a Convenţiei faţă de Statul solicitant, precum şi faţă de Statul în care s-a făcut cererea.

(3) Prezenta Convenţie nu legitimează în niciun fel o tranzacţie ilicită, de orice natură,

care a avut loc înaintea intrării în vigoare a prezentei Convenţii sau în raport cu care aplicarea

acesteia este exclusă de paragrafele (1) sau (2) ale prezentului articol şi nici nu limitează dreptul

vreunui Stat sau al vreunei persoane de a intenta, în afara cadrului prezentei Convenţii, o acţiune

de restituire sau de înapoiere a unui bun cultural furat sau exportat ilegal înaintea intrării în

vigoare a prezentei Convenţii.

CAPITOLUL V. Dispoziţii finale

Articolul 11

(1) Prezenta Convenţie este deschisă spre semnare la şedinţa de închidere a Conferinţei

diplomatice pentru adoptarea proiectului Convenţiei UNIDROIT privind restituirea

internaţională a bunurilor culturale furate sau exportate ilegal şi va rămâne deschisă spre semnare,

290

de către toate Statele, la Roma, până la 30 iunie 1996.

(2) Prezenta Convenţie este supusă ratificării, acceptării sau aprobării de către Statele

care au semnat-o.

(3) Prezenta Convenţie este deschisă aderării tuturor Statelor care nu sunt semnatare,

începând de la data la care va fi deschisă spre semnare.

(4) Ratificarea, acceptarea, aprobarea şi aderarea sunt supuse depunerii, în acest scop, a

unui instrument în formă legală la depozitar.

Articolul 12

(1) Prezenta Convenţie intră în vigoare în prima zi a celei de-a şasea luni de la data

depunerii celui de-al cincilea instrument de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare.

(2) Pentru orice Stat care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la prezenta Convenţie, după

depunerea celui de-al cincilea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare,

Convenţia intră în vigoare faţă de acest Stat în prima zi a celei de-a şasea luni de la data

depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare.

Articolul 13

(1) Prezenta Convenţie nu face derogare de la instrumentele internaţionale, prin care un

Stat contractant este legat din punct de vedere juridic şi care conţin prevederi referitoare la

materiile reglementate de prezenta Convenţie, numai dacă Statele legate prin astfel de

instrumente nu fac o declaraţie contrară.

(2) Orice Stat contractant poate încheia acorduri cu unul sau mai multe State, contractante

în vederea facilitării aplicării prezentei Convenţii în relaţiile lor reciproce. Statele care vor

încheia astfel de acorduri vor transmite o copie depozitarului.

(3) În relaţiile lor reciproce, Statele contractante, membre ale unor organizaţii de

integrare economică sau ale unor organisme regionale, pot declara că aplică normele interne ale

acestor organizaţii sau organisme şi că nu aplică în relaţiile cu aceste State prevederile prezentei

Convenţii, al căror domeniu de aplicare coincide cu cel al normelor respective.

Articolul 14

(1) Orice stat contractant, care cuprinde două sau mai multe unităţi teritoriale, indiferent

dacă acestea posedă sau nu sisteme de drept diferite, aplicabile în materiile reglementate de

prezenta Convenţie, va putea declara, la semnarea sau la depunerea instrumentelor de ratificare,

de acceptare, de aprobare sau de aderare, că prezenta Convenţie se va aplica în toate unităţile

291

sale teritoriale sau numai într-una sau în mai multe dintre ele şi va putea să înlocuiască în orice

moment această declaraţie cu o nouă declaraţie.

(2) Aceste declaraţii vor fi notificate depozitarului şi vor menţiona expres unităţile

teritoriale la care se aplică Convenţia.

(3) Dacă, în virtutea declaraţiei facute în baza prezentului articol, prezenta Convenţie se

aplică uneia sau mai multor unităţi teritoriale ale unui Stat contractant şi nu tuturor, referirea la:

a) teritoriul unui Stat contractant, menţionat la articolul 1, înseamnă teritoriul unei unităţi

teritoriale a acelui Stat;

b) tribunalul sau altă autoritate competentă al Statului contractant sau al Statului solicitat

înseamnă tribunalul sau altă autoritate competentă al unei autoritaţi teritoriale a acelui Stat;

c) Statul contractant, în care se află bunul cultural menţionat la paragraful (1) al

articolului 8, înseamnă unitatea teritorială a acelui Stat în care se află bunul;

d) legea Statului contractant, în care se află bunul menţionat la paragraful (3) al

articolului 8, înseamnă legea unităţii teritoriale a acelui Stat în care se află bunul; şi

e) un Stat contractant, menţionat la articolul 9, înseamnă o unitate teritorială a acelui Stat.

(4) Dacă un Stat contractant nu face nicio declaraţie în baza paragrafului 1 al prezentului

articol, prezenta Convenţie se aplică la tot teritoriul acelui Stat.

Articolul 15

(1) Declaraţiile făcute în baza prezentei Convenţii, la semnare, sunt supuse confirmării la

ratificare, acceptare sau aprobare.

(2) Declaraţiile şi confirmarea declaraţiilor vor fi făcute în scris şi vor fi notificate oficial

depozitarului.

(3) Declaraţiile vor deveni efective o dată cu intrarea în vigoare a prezentei Convenţii faţă

de Statul declarant. Totodată, declaraţiile a căror notificare oficială va fi primită de depozitar

după această dată vor deveni efective în prima zi a celei de-a şasea luni de la data depunerii lor la

depozitar.

(4) Orice Stat, care face o declaraţie în baza prezentei Convenţii, o poate retrage în orice

moment printr-o notificare oficială, adresată în scris depozitarului. Această retragere va deveni

efectivă în prima zi a celei de-a şasea luni de la data depunerii notificării.

Articolul 16

(1) Orice Stat contractant va trebui să declare, în momentul semnării, ratificării, acceptării,

aprobării sau aderării, că cererile de înapoiere sau de restituire a bunurilor culturale, făcute de

292

către un Stat în baza articolului 8, îi pot fi supuse, potrivit uneia sau mai multor proceduri, după

cum urmează:

a) direct la tribunale sau la alte autorităţi competente ale Statului declarant;

b) prin intermediul uneia sau mai multor autorităţi desemnate de acel Stat să primească

astfel de cereri şi să le transmită tribunalelor sau altor autorităţi competente ale acelui Stat;

c) pe căi diplomatice sau consulare.

(2) Orice Stat contractant poate, de asemenea, desemna tribunalele sau alte autorităţi

competente care să ordone restituirea sau înapoierea bunurilor culturale în baza prevederilor cap.

II şi III.

(3) Declaraţiile făcute în baza paragrafelor (1) şi (2) ale prezentului articol pot fi

modificate în orice moment printr-o nouă declaraţie.

(4) Prevederile paragrafelor (1)-(3) ale prezentului articol nu afectează prevederile

acordurilor bilaterale sau multilaterale de asistenţă juridică în materie civilă şi comercială, care

pot exista între Statele contractante.

Articolul 17

Orice Stat contractant remite depozitarului, într-un termen de 6 luni de la data depunerii

instrumentului său de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, o informare scrisă într-una

dintre limbile oficiale ale Convenţiei, cu privire la legislaţia care reglementează exportul de

bunuri culturale. Această informare va fi actualizată periodic, dacă este cazul.

Articolul 18

Nicio rezervă nu este admisă, în afara acelora care sunt expres autorizate prin prezenta

Convenţie.

Articolul 19

(1) Prezenta Convenţie poate fi denunţată de oricare dintre Statele-părţi în orice moment,

după data la care ea intră în vigoare faţă de acel Stat, prin depunerea la depozitar a unui

instrument în acest scop.

(2) Denunţarea devine efectivă în prima zi a celei de-a şasea luni de la data depunerii

instrumentului de denunţare la depozitar. Atunci când în instrumentul de denunţare se specifică

un termen mai lung pentru intrarea în vigoare a denunţării, aceasta devine efectivă la expirarea

termenului respectiv, după depunerea instrumentului de denunţare la depozitar.

293

(3) Derogând de la această denunţare, prezenta Convenţie se va aplica, în orice caz,

oricărei cereri de restituire sau de înapoiere a unui bun cultural, făcută înainte de data la care

această denunţare devine efectivă.

Articolul 20

Preşedintele Institutului Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT)

poate convoca, periodic sau la cererea a cinci State contractante, un Comitet special în vederea

examinării funcţionării practice a prezentei Convenţii.

Articolul 21

(1) Prezenta Convenţie va fi depusă pe lângă Guvernul Republicii Italiene.

(2) Guvernul Republicii Italiene:

a) informează toate Statele care au semnat prezenta Convenţie sau care au aderat la ea şi

pe preşedintele Institutului Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT) cu

privire la:

(i) orice nouă semnare sau orice depunere de instrumente de ratificare, de acceptare, de

aprobare sau de aderare şi data la care această semnare sau depunere a avut loc;

(ii) orice declaraţie făcută în baza prevederilor prezentei Convenţii;

(iii) retragerea oricărei declaraţii;

(iv) data intrării în vigoare a prezentei Convenţii;

(v) acordurile menţionate la articolul 13;

(vi) depunerea oricărui instrument de denunţare a prezentei Convenţii, precum şi data la

care această depunere a avut loc şi data la care denunţarea devine efectivă;

b) transmite copii autentificate de pe prezenta Convenţie tuturor Statelor semnatare şi

tuturor Statelor care aderă la ea şi preşedintelui Institutului Internaţional pentru Unificarea

Dreptului Privat (UNIDROIT);

c) îndeplineşte orice altă funcţie care revine în mod obişnuit depozitarilor.

Drept pentru care, subsemnaţii împuterniciţi, legal autorizaţi, au semnat prezenta

Convenţie.

Întocmită la Roma, pe 24 (douazeci şi patru) iunie 1995 (o mie nouă sute nouazeci şi

cinci), într-un singur exemplar, în limbile engleză şi franceză, ambele texte având aceeaşi

valabilitate.

294

ANEXA:

a) Colecţii şi specimene rare de zoologie, de botanică, de mineralogie şi de anatomie;

obiecte ce prezintă un interes paleontologic;

b) bunurile privind istoria, inclusiv istoria ştiinţei şi a tehnicii, istoria militară şi socială,

precum şi viaţa conducătorilor, gânditorilor, savanţilor şi artiştilor naţionali şi evenimentele de

importanţă naţională;

c) produsul săpăturilor arheologice (regulamentare şi clandestine) sau al descoperirilor

arheologice;

d) elementele provenind din dezmembrarea unor monumente artistice sau istorice şi a

siturilor arheologice;

e) antichităţi cu o vechime de peste 100 de ani, cum ar fi: inscripţii, monede şi sigilii

gravate;

f) bunuri de interes etnologic;

g) bunuri de interes artistic, cum ar fi:

(i) tablouri, picturi şi desene făcute în întregime manual, pe orice suport şi din orice

material (cu excepţia desenelor industriale şi a articolelor făcute manual);

(ii) lucrări originale ale artei statuare şi sculpturii, din orice material;

(iii) gravuri, stampe şi litografii originale;

(iv) asamblări şi montaje artistice originale, din orice material;

h) manuscrise rare şi incunabule, cărţi, documente şi publicaţii vechi de interes special

(istoric, artistic, ştiinţific, literar etc.), separate sau în colecţii;

i) timbre poştale, timbre fiscale şi similare, separate sau în colecţii;

j) arhive, inclusiv arhivele fonografice, fotografice şi cinematografice;

k) obiecte de mobilă mai vechi de 100 de ani şi instrumente muzicale vechi.

................................................................................................................................................

.......

295

13. Rezoluţia de la Berlin, 25 mai 2003

Participanţii Conferinţei Internaţionale “Arheologia Ilegală” privind problemele iminente

legate de deplasarea nelegitimă a obiectelor antice a avut loc în perioada 23 – 25 mai 2003 cu

ocazia aniversării a 15-a a Declaraţiei de la Berlin, organizată de către Uniunea de Stat a

muzeelor din Germania cu susţinerea Uniunii Germane de Cercetare, UNESCO, Institutului

McDonald din Cambridge (Marea Britanie) şi a Şcolii Americane de cercetare din Santa Fe, New

Mexico,

- îşi exprimă îngrijorarea asupra jefuirii monumentelor şi muzeelor antice, destrugerii

intenţionate a patrimoniului cultural în urma conflictelor armate precum cel din Irac, totodată

manifestându-şi certitudinea în importanţa recunoaşterii generale de către Codul de Etică pentru

muzee al ICOM (1986-2001);

- în conformittate cu deciziile luate la Conferinţa „Eredita Contestata” în Academia

Naţională de la Roma, care s-a petrecut în perioada 29 – 30 aprilie 1991 şi la Conferinţa „Arta,

Antichitatea şi Legea”, care s-a petrecut la Universitatea de Stat din Rutgers, New Jersey, în

periosda 30 octombrie – 1 noiembrie, 1998;

- au primit prin majoritatea voturilor următoarea rezoluţie:

1. Toate Statetele sunt obligate să ratifice şi să implementeze Convenţia din Haaga

pentru protecţia patrimoniului cultural în urma conflictului armat (1954) şi cele două Procese

Verbale, Convenţia UNESCO asupra mijloacelor de împiedicare şi prevenire a importului,

exportului şi transferului ilegal al patrimoniului cultural (1970), Convenţia UNIDROIT asupra

obiectelor culturale furate şi ilegal exportate (1995).

2. În scopul susţinerii schimbului şi comerţului legal a obiectelor culturale, toate

obiectele propuse pe piaţă urmează să poarte un registru „genealogic” care va acorda informaţia

despre provenienţa lor (locul/data săpăturilor sau descoperirii, permisul pentru export din ţara de

origine), precum şi numele proprietarului sau expertului (numele prezentului şi fostului

proprietar), această informaţie fiind folosită şi verificată de către savanţi, comercianţi de anticar,

colecţionari, lucrători de muzeu.

3. În cazul unui oarecare împrumut (de scurtă sau de lungă durată) a obiectelor

arheologice, instituţiile în cauză trebuie să confirme faptul că garantează condiţiile adecvate,

296

precum şi securitatea acestor obiecte, totodată respectând Codul de etică pentru muzee al ICOM

şi susţinând principiile stipulate în Declaraţia de la Roma din 2002.

4. Toate muzeele, instituţiile culturale de patrimoniu şi fiecare specialist în domeniu

au obligaţia de a informa publicul în mod regulat despre faptele de destrugere a patrimoniului

cultural în urma săpăturilor ilegale şi a aduce la cunoştinţa publicului necesitatea ocrotirii acestui

patrimoniu, precum se procedează în cazul animalelor şi plantelor rare.

5. În vederea combaterii schimbului ilicit a obiectelor antice, este necesar de a

efectua un schimb de informaţie între persoanele publice, persoanele împuternicite, poliţie,

oficiile vamale, lucrătorii academici, savanţi, intermediari şi colecţionari.

6. A convoca Consiliul de Tutelă şi Direcţia fiecărui muzeu pentru:

a). A formula şi a aduce la cunoştinţa publicului particularităţile politicii de achitiţionare

a obiectelor antice, mai ales în ce priveşte patrimoniul cultural, provenienţa căruia nu este

documentată.

b). A aplica politica de achiziţionare a lucrurilor antice asupra obiectelor dăruite sau

moştenite ca şi în cazul cumpărării, luării obiectelor antice în împrumut sau în păstrare.

c). A-şi promova politica de achiziţionare a obiectelor antice încît Muzeul va achiziţiona

strict lucrurile însoţite de documentaţie, ce aduce dovezi că obiectele în cauză au fost descoperite

şi cunoscute pînă la anul 1970 sau şi mai înainte, datele fiind stabilite de către legislaţia ţării de

provenienţă.

7. A înainta o propunere organizaţiei UNESCO de a elabora „Codule Eticii pentru

Arheologi”.

8. A recomanda, posibil împreună cu „Scutul Albastru” crearea unui sediu a asociaţiei

internaţionale de arheologi (Arheologie fără frontiere) pentru a reglementa în mod firesc şi a

efectua controlul asupra obiectelor arheologice.

9. A recomanda un principiu conform căruia se va desemna un muzeu „de ultimul

adăpost”, care poate fi fondat pentru fiecare regiune sau naţiune în calitate de azil pentru

obiectele antice descoperite în urma săpăturilor ilicite pe spaţiul hotarelor teritoriale a acestei

regiuni sau naţiuni, însă muzeul desemnat poate să fie situat exclusiv pe teritoriul acestei ţări.

297

14. Codul de etică pentru muzee al ICOM

1. Muzeele prezervează, interpretează şi promovează patrimoniul natural şi cultural

al umanităţii.

2. Muzeele care deţin colecţii le întreţin în siguranţă pentru beneficiul societăţii şi

dezvoltarea acesteia.

3. Muzeele deţin mărturii fundamentale pentru a pune baza şi a transmite

cunoştinţele.

4. Muzeele asigură prilejuri favorabile pentru aprecierea, conştientizarea şi

managementul patrimoniului natural şi cultural.

5. Muzeele deţin resurse ce asigură posibilităţi pentru alte servicii şi beneficii

publice.

6. Muzeele lucrează în strânsă colaborare cu acele comunităţi de la care provin

colecţiile lor, cât şi cu acele pe care le deservesc.

7. Muzeele operează în limite legale.

8. Muzeele funcţionează în mod profesional.

1.Muzeele păstrează, interpretează şi promovează patrimoniul natural şi cultural al

umanităţii.

Principii

Muzeele sunt responsabile pentru patrimoniul natural, cultural material şi imaterial.

Organele de conducere şi cei preocupaţi de direcţia strategică şi supravegherea muzeelor au

responsabilitatea directă de a proteja şi promova acest patrimoniu, precum şi resursele umane,

fizice şi financiare care sunt prevăzute pentru acest scop.

Rangul instituţiei

1.1 Documentaţia necesară.

Organul de conducere trebuie să se asigure că muzeul are o constituţie scrisă şi publicată,

o lege ori un alt document public, în conformitate cu legislaţia naţională, care să stabilească clar

statutul legal al muzeului, misiunea lui, durabilitatea şi caracterul non-comercial.

1.2 Instrucţiunea misiunii, obiectivelor şi politicilor.

Organul de conducere trebuie să pregătească, să mediatizeze şi să se ghideze de o

instrucţiune în ce priveşte misiunea sa, obiectivele şi politicile muzeului, cât şi în privinţa rolului

şi structurii corpului de conducere.

Resursele fizice

298

1.3 Condiţii de bază

Conducerea trebuie să garanteze localuri adecvate cu un cadru potrivit, pentru ca muzeul

să poată realiza funcţiile de bază, definite în misiunea sa.

1.4 Acces

Conducerea trebuie să se asigure că muzeul şi colecţiile sale sunt disponibile tuturor,

pentru ore rezonabile şi pentru perioade regulate. O atenţie particulară ar trebui acordată

persoanelor cu necesităţi speciale.

1.5 Sănătate şi siguranţă

Conducerea trebuie să se asigure că normele instituţionale ale sănătăţii, siguranţei şi

posibilitatea de acces sunt aplicate personalului şi vizitatorilor.

1.6 Protecţia împotriva calamităţilor

Conducerea trebuie să desfăşoare şi să menţină politici împotriva dezastrelor naturale şi

umane ca să protejeze publicul şi personalul, colecţiile şi alte bunuri.

1.7 Condiţiile de Securitate

Conducerea trebuie să asigure securitatea corespunzătoare pentru protejarea colecţiilor

contra furtului sau stricăciunilor din timpul manifestărilor, expoziţiilor, muncii sau în zonele de

depozitare sau în timpul transportării.

1.8 Asigurări şi despăgubiri

Atunci când asigurarea comercială este folosită pentru colecţii, conducerea trebuie să

garanteze că această asigurare este adecvată şi că include obiecte aflate în transportare sau date

cu împrumut şi alte puncte care alcătuiesc responsabilitatea muzeului. Atunci când o schemă de

asigurări este activă, este necesar ca materialul care nu este în proprietatea muzeului să fie

protejat adecvat.

Resursele financiare

1.9 Finanţarea

Conducerea trebuie să se asigure că există suficiente resurse financiare pentru a îndeplini

şi dezvolta activităţile muzeului. Toate resursele trebuie justificate şi contabilizate într-o manieră

profesională.

1.10 Politica de strângere a veniturilor

Conducerea trebuie să aibă politici formulate în scris, cu privire la sursele de venit care

pot veni atât din activităţile ei, dar şi din afară. În pofida insuficienţei financiare, muzeele trebuie

să menţină controlul asupra conţinutului şi integrităţii programelor sale, a expoziţiilor şi

activităţilor. Activităţile aducătoare de venituri nu trebuie să compromită standardele instituţiei

sau publicul acesteia.

299

Personalul

1.11 Politica de angajare

Corpul de conducere trebuie să se asigure că toate acţiunile cu privire la personal sunt

luate în conformitate cu politicile muzeului, cât şi cu procedurile instituţiei şi cele legale.

1.12 Numirea directorului sau conducătorului

Directorul sau conducătorul muzeului este un post-cheie şi când este făcută o numire,

corpul de conducere trebuie să ia în consideraţie cunoştinţele şi abilităţile necesare pentru a

ocupa postul efectiv. Aceste calităţi trebuie să includă abilităţi intelectuale adecvate şi cunoştinţe

profesionale, complementate cu o conduită etică de un nivel înalt.

1.13 Accesul la conducere

Directorul sau conducătorul muzeului ar trebui să fie responsabil direct şi să aibă acces

direct la corpurile de conducere relevante.

1.14 Competenţele personalului muzeal

Angajarea personalului calificat prin expertiza cerută este necesară pentru a cunoaşte

toate responsabilităţile. (Vezi de asemenea 2.19; 2.24; secţiunea a 8-a)

1.15 Trainingul personalului

Ar trebui pregătite momente adecvate pentru educaţia continuă şi dezvoltarea

profesională a întregului personal al muzeului, pentru a menţine o forţă de muncă efectivă.

1.16 Conflictele etice

Conducerea nu ar trebui să ceară niciodată personalului muzeal să acţioneze într-un mod

care ar putea fi considerat a fi împotriva prevederilor Codului de Etică sau ale oricărei legi

naţionale sau ale unui cod specializat de etică.

1.17 Personalul muzeului şi voluntarii

Conducerea ar trebui să aibă o politică elaborată în scris despre munca voluntarilor ce

promovează o relaţie pozitivă dintre voluntari şi colaboratorii din domeniul muzeal.

1.18 Voluntarii şi etica

Corpul de conducere ar trebui să se asigure că voluntarii atunci când conduc activităţile

personale şi cele ale muzeului sunt îndeaproape familiarizaţi cu prevederile Codului de Etică

pentru muzee al ICOM şi alte coduri şi legi aplicabile.

2. Muzeele ce deţin colecţii le întreţin în siguranţă pentru beneficiul societăţii şi al

dezvoltării acesteia.

Principiu

Muzeele au obligaţia de a achiziţiona, prezerva şi promova colecţiile lor ca o contribuţie

300

la salfgardarea patrimoniului natural, cultural şi ştiinţific. Colecţiile lor sunt o moştenire publică

importantă, au o poziţie specială în legislaţie şi sunt protejate de legislaţia internaţională. Esenţial

în această îndatorire publică este noţiunea de management, ce include proprietatea legitimă,

conservarea, documentarea, accesibilitatea, depozitarea responsabilă.

Achiziţionarea colecţiilor

2.1 Strategia colecţionării

Corpul conducător al fiecărui muzeu ar trebui să adopte şi să publice strategia de

achiziţionare a colecţiilor care să vorbească despre achiziţie, întreţinere şi folosirea colecţiilor.

Strategia ar trebui să clarifice poziţia oricărui obiect care nu va fi catalogat, ocrotit sau expus.

(vezi 2.7; 2,8)

2.2 Titlul de validitate

Niciun obiect ori mostră nu ar trebui achiziţionat prin cumpărare, oferire în dar, împrumut

sau moştenire, cu excepţia faptului când muzeul este convins că este deţinut un titlu valid.

Evidenţa deţinerii legale într-o ţară nu indică în mod obligatoriu un titlu valid.

2.3 Provenienţa şi datoria corespunzătoare de a identifica sursa şi istoria unui obiect

(în engl. – „due diligence”)

Înaintea achiziţiei trebuie depuse toate eforturile pentru a se asigura că ficare obiect în

parte, sau exemplar oferit spre cumpărare, dăruire, închiriere, moştenire sau schimb nu a fost

obţinut ilegal sau exportat din ţară sau printr-o ţară intermediară, în care el ar fi fost deţinut legal

(incluzând muzeele din propria ţară).

2.4 Obiectele şi exemplarele din cadrul cercetărilor de teren neautorizate şi

neştiinţifice.

Muzeele nu trebuie să achiziţioneze obiectele în privinţa cărora există motive temeinice

de a crede că recuperarea lor a implicat munca neautorizată ori neştiinţifică de teren, ori

distrugerea intenţionată sau deteriorarea monumentelor arheologice şi a siturilor geologice, sau a

speciilor şi habitatului natural. În acelaşi fel, achiziţia nu ar trebui să se realizeze, dacă a avut loc

un eşec de a aduce la cunoştinţă descoperirile către proprietar sau deţinătorul terenului, sau

autorităţilor corespunzătoare legale sau guvernamentale.

2.5 Obiecte cultural-sensibile

Colecţiile de rămăşiţe umane sau a materiale cu semnificaţie sacră ar trebui achiziţionate

numai dacă acestea pot fi păstrate într-un loc sigur şi îngrijite respectuos. Acest lucru poate fi

realizat într-o manieră compatibilă cu standardele profesionale şi cu interesele şi convingerile

membrilor comunităţii, grupurilor etnice sau religioase de la care provin obiectele, dacă acestea

sunt cunoscute. (Vezi 3.7; 4.3)

301

2.6 Exemplare biologice sau geologice protejate.

Muzeele nu trebuie să achiziţioneze exemplare biologice sau geologice care au fost

colectate, vândute ori, într-un fel sau altul, transferate în contravenţie cu legislaţia locală,

naţională, regională sau internaţională ori Convenţia privind protecţia naturii sălbatice sau

conservarea istoriei naturale.

2.7 Colecţii vii

În caz de colecţiile includ exemplare botanice sau specii zoologice vii, un loc aparte

trebuie acordat mediului înconjurător social şi natural din care au provenit, precum (este stipulat)

în orice legislaţie locală, naţională, regională sau internaţională sau convenţie care se referă la

protecţia mediului natural sau animalier.

2.8 Colecţii permanente

Strategia privitor la colecţii ar trebui să includă atenţia specială pentru anumite tipuri de

colecţii permanente unde accentul este pus pe păstrarea proceselor culturale, tehnice sau

ştiinţifice, decât pe însuşi obiectul, sau în care obiectele sau exemplarele sunt aşezate în scopuri

de predare şi instruire. (Vezi de asemenea 2.1)

2.9 Achiziţiile în afara strategiei de colecţionare

Achiziţionarea obiectelor sau exemplarelor în afara strategiei muzeale stabilite ar trebui

făcută doar în circumstanţe excepţionale. Conducerea trebuie să aibă în vedere opiniile

profesionale existente şi punctul de vedere al tuturor părţilor interesate. Recompensa va ţine

seama de importanţa obiectului sau exemplarului, incluzând şi contextul lui cultural sau natural,

şi interesul deosebit al altor muzee care colectează aceleaşi materiale. Oricum, chiar şi în aceste

circumstanţe, obiectele fără titlu de validitate nu trebuie achiziţionate. (Vezi 3.4)

2.10 Achiziţiile oferite de către membrii corpului de conducere sau personalul

muzeal

Îngrijirea specială este necesară cu privire la orice obiect, fie pentru vânzare, fie ca o

donaţie sau ca un dar pentru scutirea de impozite de la membrii corpului conducerii, personalul

muzeului, sau de la familii şi asociaţiile apropiate ale acestor persoane.

2.11 Depozitele pentru ultimele achiziţii.

Nimic în acest Cod de Etică nu ar trebui să împiedice un muzeu de a acţiona ca un

depozit autorizat pentru obiectele fără provenienţă, colectate ilicit, sau exemplare redobândite

sau obiecte de pe teritoriul pe asupra căruia muzeul poartă răspundere legală.

Transferarea Colecţiilor

2.12 Transferul legal sau alte tipuri de transferuri

În caz că muzeul are puterea legală de a permite transferuri, sau a achiziţionat obiecte

302

care sunt subiecte ale condiţiilor de transfer, cerinţele legale şi toate celelalte cerinţe trebuie

îndeplinite pe deplin. Când achiziţia originală a fost sub mandat sau alte restricţii, aceste condiţii

trebuie examinate cel puţin până nu se demonstrează clar că stricta respectare a unor astfel de

restricţii este imposibilă şi/sau e în detrimentul total al instituţiei şi, dacă este necesar

despăgubirea poate fi cerută prin proceduri legale.

2.13 Mutarea din colecţiile muzeale

Transportarea unui obiect sau exemplar dintr-o colecţie muzeală poate fi întreprinsă

numai odată cu o înţelegere deplină a importanţei obiectului, a caracterului său (dacă este posibil

de restaurat sau nu), a statutului legal, sau a oricărei pierderi a încrederii publice care ar putea

rezulta din astfel de acţiuni.

2.14 Responsabilitatea pentru transferare

Decizia de transportare trebuie să intre în responsabilitatea conducerii, acţionând în

înţelegere cu directorul muzeului şi curatorul colecţiei vizate. Aranjamente speciale pot fi

aplicate şi colecţiilor permanente.

2.15 Dispunerea obiectelor transferate din colecţii

Fiece muzeu trebuie să aibă o politică care să definească metodele autorizate pentru a

muta permanent un obiect din colecţii prin donaţie, transfer, schimb, vânzare, repatriere, sau

distrugere, şi care permite transferul titlului fără restricţii către orice organizaţie. Înregistrările

complete trebuie păstrate cu privire la toate deciziile de transfer, la obiectele implicate şi

dispunerea obiectului. Vor fi motive solide ca unitatea de informaţie despre transfer să fie oferită

mai întâi unui alt muzeu.

2.16 Venitul de la transferul colecţiilor

Colecţiile muzeale sunt păstrate în răspundere publică şi nu pot fi tratate ca un posibil bun

de preţ. Banii sau compensaţiile primite de la transferul şi dispunerea obiectelor şi a

exemplarelor dintr-o colecţie muzeală trebuie folosiţi numai pentru beneficiul colecţiei şi, de

obicei, pentru achiziţionări în aceeaşi colecţie.

2.17 Achiziţia colecţiilor închise

Personalului muzeal, conducerii, sau familiilor acestora ori asociaţilor apropiaţi nu

trebuie să li se permită achiziţionarea din cadrul unei colecţii care a fost închisă şi pentru care

aceştia sunt responsabili.

Îngrijirea coleţiilor

2.18 Continuitatea colecţiilor

Muzeul trebuie să stabilească şi să aplice strategii care să asigure că informaţia referitoare

la colecţii, imprimată cum se cuvine şi coleciile propriuzise (permanente şi temporare) sunt

303

accesibile pentru folosirea curentă şi vor fi transmise mai departe generaţiilor următoare într-o

condiţie bună ca pentru folosinţă, luând în consideraţie cunoştinţele şi resursele curente.

2.19 Delegarea responsabilităţii pentru colecţie

Responsabilităţile profesionale care implică îngrijirea colecţiilor poate fi acordată

persoanelor ce au cunoştinţele şi aptitudinile necesare sau celor care sunt supravegheaţi adecvat.

(vezi 8.11)

2.20 Documentarea colecţiilor

Colecţiile muzeale trebuie să fie documentate conform standardelor profesionale

acceptate. Acest tip de documentaţie trebuie să includă identificarea şi descrierea deplină a

fiecărei piese, corelaţiile ei, provenienţa, condiţiile, modul de utilizare şi locaţia în prezent. Acest

tip de informaţii trebuie păstrat într-un mediu sigur şi să fie însoţit de sisteme de reparaţie

asigurându-se accesul către acestea de către personalul muzeului sau alţi utilizatori îndreptăţiţi.

2.21 Protecţia împotriva calamităţilor

O atenţie sporită trebuie acordată dezvoltării strategiilor de protejare a colecţiilor în

timpul conflictelor armate şi altor calamităţi naturale sau provocate de om.

2.22 Securitatea colecţiei şi informaţia legată de aceasta

Muzeul trebuie să exercite controlul pentru a evita divulgarea informaţiei personale

sensibile sau a informaţiei legate de aceasta, sau alte lucruri confidenţiale când informaţia despre

colecţii este făcută publică.

2.23 Conservarea preventivă

Conservarea preventivă este un element important al politicii muzeale şi al păstrării

colecţiilor. Este responsabilitatea esenţială a lucrătorilor din muzee de a crea şi menţine un

mediu de protecţie pentru colecţiile în grija acestora, fie în depozit, expoziţie sau în transportare.

2.24 Conservarea şi restaurarea colecţiilor

Muzeul trebuie să monitorizeze cu atenţie starea colecţiilor pentru a determina când un

obiect sau exemplar poate să aibă nevoie de munca de conservare-restaurare şi de serviciile unui

conservator-restaurator calificat. Scopul principal trebuie să fie stabilizarea obiectului sau

exemplarului. Toate procedurile de conservare trebuie documentate şi reversibile în măsura

posibilităţilor, şi toate modificările trebuie să fie clar distinctive de obiectul original sau mostră.

2.25 Întreţinerea cuvenită a animalelor vii

Un muzeu care păstrează animale vii trebuie să-şi asume responsabilitatea deplină pentru

sănătatea acestora şi buna lor întreţinere. El trebuie să pregătească şi să implementeze un cod

pentru protecţia personalului muzeal, dar şi a vizitatorilor, precum şi a animalelor, care a fost

aprobat de un expert în domeniul veterinăriei. Modificările genetice trebuie să fie clar

304

identificabile.

2.26 Utilizarea colecţiilor muzeale în scopuri personale

Personalului muzeal, conducerii, familiilor acestora, asociaţilor apropiaţi, sau altor

persoane nu trebuie să li se permită exproprierea componentelor din colecţiile muzeului, pentru

orice activitate personală chiar şi temporar.

3. Muzeele deţin evidenţe primare pentru organizarea şi transmiterea cunoştinţelor

Principiu

Muzeele au o responsabilitate aparte privind tot ce ţine de îngrijire, accesibilitate şi

interpretarea mărturiilor fundamentale colectate şi deţinute în colecţiile lor.

Mărturii fundamentale

3.1 Colecţiile ca mărturii fundamentale

Politica de achiziţionare a colecţiilor muzeale ar trebui să indice clar importanţa

colecţiilor ca mărturii fundamentale. Această strategie nu trebuie să se conducă doar de trend-

urile intelectuale sau utilizarea muzeului în prezent.

3.2 Disponibilitatea colecţiilor

Muzeele au o responsabilitate aparte pentru crearea colecţiilor şi întregii informaţii

relevante, ca să fie pe cât de posibil accesibile, având în vedere restricţiile care reies din motive

de confidenţialitate şi securitate.

Colectarea şi cercetarea

3.3 Colectarea de teren

Muzeele care întreprind colectarea din teren ar trebui să dezvolte strategii conforme

standardelor academice şi aplicabile legislaţiei naţionale şi internaţionale, şi obligaţiilor de

contract. Cercetarea de teren trebuie întreprinsă doar cu respect şi consideraţie pentru părerile

comunităţilor locale, resursele lor de mediu şi practicile culturale, precum trebuie întreprinse şi

eforturi pentru a spori patrimoniul cultural şi natural.

3.4 Colectarea excepţională a mărturiilor fundamentale

În cazuri excepţionale o piesă fără provenienţă poate avea o contribuţie esenţială

remarcabilă pentru ştiinţă, încât ar fi în interesul publicul de a-l păstra. Acceptarea unei astfel de

piese într-o colecţie a muzeului trebuie să fie subiectul unei decizii a specialiştilor în disciplina

vizată şi fără prejudicii naţionale sau internaţionale. (Vezi 2.11)

3.5 Cercetare

Cercetările ştiinţifice efectuate de către personalul muzeal trebuie să fie legate de

305

obiectivele şi misiunea muzeului şi conform normelor legale şi etice stabilite, şi practicile

academice.

3.6 Investigarea distructivă

În cazul în care sunt întreprinse măsuri de investigaţie tehnică, înregistrarea completă a

materialului analizat, rezultatul investigaţiilor şi cercetarea ulterioară, incluzând publicaţiile, ar

trebui să devină o componentă a înregistrării permanente a obiectului.

3.7 Rămăşiţele umane şi obiectele cu semnificaţie sacramentală

Cercetările despre rămăşiţele umane şi materialele cu semnificaţie sacramentală trebuie

îndeplinite într-o manieră compatibilă cu standardele profesionale şi să ia totodată în consideraţie

interesele şi convingerile comunităţii, grupurilor etnice sau religioase de la care obiectele provin,

dacă acestea sunt cunoscute. (Vezi 2.5; 4.3)

3.8 Reţinerea drepturilor de a cerceta materialele

Când personalul muzeului pregăteşte materialele pentru prezentare sau pentru a

documenta investigaţiile de teren, trebuie să existe un acord clar cu muzeul care sponsorizează,

privitor la toate drepturile pentru astfel de lucru.

3.9 Expertize folosite în comun

Lucrătorii în sfera muzeală au obligaţia de a-şi împărtăşi cunoştinţele şi experienţa cu

colegii, elevii şi studenţii în domenii relevante. Ei trebuie să-i respecte şi să le fie recunoscători

celor de la care au învăţat, şi trebuie să promoveze dezvoltările în tehnică şi să experimenteze

ceea ce ar putea fi de folos şi pentru alţii.

3.10 Cooperarea dintre muzee şi alte instituţii.

Personalul muzeal trebuie să recunoască şi susţină necesitatea de cooperare şi consultare

dintre instituţiile cu aceleaşi interese şi practici de colectare. În special cu instituţiile de

învăţământ superior şi cu anumite servicii publice unde cercetările ar putea genera colecţii

importante, pentru care nu există un termen lung de securitate.

4. Muzeele asigură prilejuri favorabile pentru aprecierea, conştientizarea şi

managementul patrimoniului natural şi cultural.

Principiu

Muzeele au datoria importantă de a dezvolta rolul lor educaţional şi de a atrage un public

mai larg din comunitatea, localitatea sau grupul pe care-l deservesc. Interacţiunea cu partea-

comunitatea constituantă şi promovarea patrimoniului lor este parte componentă a rolului

educaţional al muzeului.

Prezentarea şi expoziţia

306

4.1 Prezentări, expoziţii şi activităţi speciale

Prezentările şi expoziţiile temporare, fizice sau electronice, ar trebui să fie în concordanţă

cu misiunea, strategia şi scopul muzeului. Ele nu trebuie să compromită atât calitatea, cât şi

îngrijirea corespunzătoare şi conservarea colecţiilor.

4.2 Interpretarea expoziţiilor

Muzeele trebuie să se asigure că informaţia ce o expun în prezentări şi expoziţii este bine

întemeiată, precisă şi acordă atenţie grupurilor reprezentate şi convingerilor acestora.

4.3 Expoziţia materialelor sensibile

Rămăşiţele umane şi materialele cu semnificaţie sacră trebuie prezentate într-o manieră în

concordanţă cu standardele profesionale şi, unde se cunosc, luându-se în consideraţie interesele

şi convingerile membrilor comunităţii, grupurilor etnice sau religioase de la care obiectele

provin. Ele trebuie să fie prezentate cu mult tact şi respect pentru sentimentele de demnitate

umană, proprii tuturor popoarelor.

4.4 Mutarea din prezentarea publică

Solicitările de scoatere din prezentarea publică a rămăşiţelor umane sau materialelor cu

semnificaţie sacră de la comunităţile de origine trebuie să fie adresate prompt cu respect şi

sensibilitate. Solicitările de returnare a acestui tip de materiale ar trebui adresate în acelaşi mod.

Politicile muzeale trebuie să definească clar procesul de răspuns la acest tip de solicitări.

4.5 Prezentarea materialului fără provenienţă

Muzeele trebuie să evite prezentarea sau orice alt tip de dispunere folosind materiale de

origine discutabilă sau de provenienţă care nu mai poate fi stabilită. Muzeele ar trebui să

conştientizeze că acest tip de prezentări sau utilizări poate fi văzut ca scuză şi contribuţie la

comerţul ilicit cu bunuri culturale.

Alte resurse

4.6 Publicarea

Informaţia publicată de muzee prin orice tip mijloace trebuie să fie bine argumentată,

precisă şi să acorde atenţie sporită disciplinelor ştiinţifice, societăţii şi credinţelor prezentate.

Publicaţiile muzeului nu trebuie să compromită standardele instituţiei.

4.7 Reproducţiile

Muzeele ar trebui să respecte integritatea originalului atunci când sunt făcute replici,

reproducţii, sau copii ale pieselor în colecţia creată. Toate tipurile de astfel de copii trebuie să fie

totdeauna marcate ca facsimile.

5. Muzeele deţin resurse ce asigură posibilităţi pentru alte servicii şi beneficii

publice.

307

Principiu

Muzeele utilizează o varietate mare de specializări înguste, aptitudini şi resurse fizice

care au o aplicare mult mai largă decât în muzeu. Aceasta poate conduce la resurse folosite în

comun sau la furnizarea serviciilor ca o extindere a activităţilor muzeului. Acestea trebuie

organizate în aşa fel încât să nu compromită misiunea declarată a muzeului.

Serviciile de identificare

5.1 Identificarea obiectelor ilegale sau achiziţionate ilegal

Acolo unde muzeele furnizează servicii de identificare, ele nu trebuie să acţioneze în

orice fel care să fie privit ca beneficiu de pe seama unor astfel de activităţi, în mod direct sau

indirect. Identificarea şi autentificarea obiectelor care se presupun sau sunt suspectate a fi

achiziţionate ilegal sau ilicit, transferate, importate sau exportate, nu trebuie să fie făcută publică

până când autorităţile abilitate nu au fost înştiinţate.

5.2 Autentificarea şi evaluarea (aprecierea)

Evaluarea poate fi făcută cu scopul de asigurare a colecţiilor muzeale. Opiniile referitor la

valoarea monetară a obiectelor trebuie făcută doar la cererea oficială a altor muzee sau a

autorităţilor legale, guvernamentale sau a altor autorităţi publice responsabile. Oricum, când

însăşi muzeul poate fi beneficiarul, evaluarea unui obiect sau exemplar trebuie făcut în mod

independent.

6. Muzeele lucrează în strânsă colaborare cu comunităţile de la care provin colecţiile

în măsura în care acestea servesc muzeele.

Principiu

Colecţiile muzeale reflectă patrimoniul cultural şi natural al comunităţilor de la care

auele au provenit. Ca atare, ele au un caracter dincolo de cel a unei proprietăţi ordinare, care

poate include afinităţi puternice cu identitatea naţională, regională, locală, etnică, religioasă sau

politică. În consecinţă, este important ca strategia muzeului să fie sensibilă la această situaţie.

Originea colecţiilor

6.1 Cooperarea

Muzeele trebuie să promoveze împărtăşirea cunoştinţelor, a documentaţiei şi a colecţiilor

cu muzeele şi organizaţiile culturale din ţară şi comunităţile de origine. Trebuie explorată

posibilitatea de dezvoltare a parteneriatelor cu muzeele din ţările sau regiunile care şi-au pierdut

o parte importantă (semnificativă) a patrimoniului lor.

6.2 Returnarea bunurilor culturale

Muzeele trebuie să fie pregătite să iniţieze dialoguri pentru returnarea bunurilor culturale

unei ţări sau popoarelor de origine. Aceasta trebuie făcut într-o manieră imparţială, bazată pe

308

principii ştiinţifice, profesionale şi umanitare, precum şi pe legislaţia aplicabilă locală, naţională

sau internaţională, de preferinţă acţionându-se la nivel guvernamental sau politic.

6.3 Restituirea bunurilor culturale

Când o persoană sau o ţară originară încearcă restituirea unui obiect sau exemplar, care

poate fi demonstrat că a fost exportat sau transferat cu încălcări ale convenţiilor naţionale şi

internaţionale, şi dovedit că face parte din patrimoniul cultural al acelei ţări sau popor, muzeul

vizat ar trebui, dacă e îndreptăţit din punct de vedere legal, să ia paşi prompţi şi responsabili

pentru a coopera la retrocedarea lor.

6.4 Obiectele culturale dintr-o ţară ocupată

Muzeele trebuie să se abţină de la achiziţionarea obiectelor culturale dintr-un teritoriu

ocupat şi să respecte în totalitate toate convenţiile care reglează importul, exportul şi transferul

materialelor culturale şi naturale.

Respectul pentru comunităţile deservite

6.5 Comunităţile contemporane

Acolo unde activităţile muzeale implică o comunitate contemporană sau patrimoniul

acesteia, achiziţiile pot fi făcute doar cu consimţământul mutual, şi în conştiinţă de cauză, şi fără

exploatarea proprietarului sau informatorilor. Respectul pentru dorinţele comunităţii implicate

este primordial.

6.6 Finanţarea activităţilor comunitare

Când se caută finanţarea activităţilor care implică comunităţile contemporane, interesele

lor nu trebuie să fie compromise. (Vezi 1.10)

6.7 Utilizarea colecţiilor din comunităţile contemporane

Utilizarea de catre muzeu a colecţiilor de la comunităţile contemporane solicită respectul

pentru demnitatea umană, pentru tradiţiile şi culturile care utilizează acest tip de materiale. Astfel

de colecţii ar trebui folosite pentru a promova prosperitatea umană, dezvoltarea socială,

toleranţa, şi respectul prin susţinerea expresiilor multisociale, multiculturale şi multilinguale.

(Vezi 4.3)

6.8 Susţinerea organizaţiilor în comunitate

Muzeele ar trebui să creeze un mediu favorabil pentru sprijinul comunităţii (de ex.,

Prietenii Muzeelor şi altor organizaţii susţinătoare), să recunoască contribuţia acestora şi să

promoveze relaţii armonioase dintre comunitate şi personalul muzeului.

7. Muzeele operează în limite legale.

Principiu

309

Muzeele trebuie să se conformeze în totalitate legislaţiei internaţionale, regionale,

naţionale şi locale, şi obligaţiilor din convenţii. În afară de aceasta, corpul de conducere trebuie

să respecte orice prevedere legală sau condiţiile, cu privire la orice aspect al muzeului, colecţiile

şi activităţi sale.

Cadrul legal

7.1 Legislaţia locală şi naţională

Muzeele trebuie să se conformeze tuturor legilor naţionale şi locale şi să respecte

legislaţia altor state pe cât ele afectează activităţile muzeelor.

7.1 Legislaţia internaţională

Strategia muzeului trebuie să recunoască următoarea legislaţie internaţională, care este

luată ca standard în interpretarea Codului de etică pentru muzee al ICOM:

- Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat ("Convenţia de

la Haga" Prima, Protocol, 1954, şi Al doilea Protocol, 1999);

- Convenţia privind mijloacele de interzicere şi prevenire ale importului, exportului şi

transferului ilicit al bunurilor culturale cu drept de proprietate (UNESCO, 1970);

- Convenţia privitor la comerţul internaţional cu specii ale florei şi faunei pe cale de

dispariţie (Washington, 1973)

- Convenţia privitor la diversitatea biologică (UNESCO, 1992);

- Convenţia privitor la bunurile culturale furate şi exportate ilicit (UNESCO, 1995);

- Convenţia privitor la protecţia patrimoniului cultural subacvatic (UNESCO, 2000);

- Convenţia privind salvgardarea patrimoniului cultural intangibil (UNESCO, 2003).

8. Muzeele funcţionează în mod profesional

Principiu

Membrii din domeniul muzeal trebuie să respecte standardele şi legile existente şi să

confirme demnitatea şi onoarea profesiei lor. Ei trebuie să protejeze publicul de un

comportament lipsit de etică. Trebuie folosită orice oportunitate pentru a informa şi educa

publicul despre ţelurile, scopurile şi aspiraţiile profesiei de a dezvolta o înţelegere publică mai

bună, în ce priveşte contribuţia muzeelor în sociate.

Comportamentul profesional

8.1 Familiarizarea cu legislaţia relevantă

Fiecare membru al profesiei muzeale trebuie să cunoască legislaţia internaţională,

naţională şi locală şi condiţiile angajării lor. Ei trebuie să evite situaţii care pot fi interpretate ca

un comportament impropriu.

8.2 Responsabilitatea profesională

310

Lucrătorii în muzee au obligaţia să urmeze politicile şi procedurile instituţiei care i-a

angajat. Oricum, ei pot obiecta împotriva practicilor care se observă că dăunează muzeului,

profesiei sau împotriva problemelor de etică profesională.

8.3 Comportamentul profesional

Loialitatea pentru colegi şi instituţiile care angajează este o responsabilitate profesională

importantă şi trebuie să se bazeze pe loialitatea faţă de principiile fundamentale etice aplicabile

profesiei ca un întreg. Aceste principii trebuie să fie în concordanţă cu noţiunile Codului de etică

pentru muzee al ICOM şi să fie la curent cu alte coduri de legi sau strategii relevante lucrului

muzeal.

8.4 Responsabilităţile academice şi ştiinţifice

Angajaţii în sfera muzeală trebuie să promoveze investigarea, prezervarea şi utilizarea

informaţiei inerente în colecţii. Prin urmare, ei trebuie să se abţină de la orice activitate sau

circumstanţă care ar avea drept rezultat pierderea a unor astfel de informaţii ştiinţifice.

8.5 Piaţa ilicită

Membrii profesiei muzeale nu trebuie să susţină direct ori indirect traficul ilicit sau

comerţul cu proprietăţile naturale sau culturale.

8.6 Confidenţialitatea

Angajaţii în sfera muzeală trebuie să protejeze informaţia confidenţială obţinută în timpul

muncii lor. În afară de aceasta, informaţia despre piesele aduse în muzeu pentru identificare este

confidenţială şi nu trebuie publicată sau trecută oricărei altei instituţii sau persoane fără

autorizaţia specifică a proprietarului.

8.7 Securitatea muzeului şi a colecţiilor

Informaţiile despre securitatea muzeului sau a colecţiilor private şi a locaţiilor vizitate în

perioada îndatoririlor oficiale trebuie ţinute în strictă confidenţialitate de personalul muzeului.

8.8 Excepţiile privitor la obligaţia de confidenţialitate

Confidenţialitatea este subiectul obligaţiei legale de a colabora cu poliţia sau alte

autorităţi în investigarea posibilelor bunuri furate, achiziţionate ilicit sau a proprietăţilor

transferate ilegal.

8.9 Independenţa personală

Cât timp membrii unei profesii au dreptul la o independenţă personală, ei trebuie să-şi dea

seama că nici un business privat sau interes profesional nu poate fi pe deplin separat de instituţia

angajatoare.

8.10 Relaţiile profesionale

Angajaţii în sfera muzeală formează relaţii profesionale cu alte numeroase persoane în

311

cadrul şi în afara muzeului în care sunt angajaţi. Ei sunt aşteptaţi să presteze serviciile

profesionale altora în mod eficient şi la cel mai înalt nivel.

8.11 Consultarea profesională

Este o responsabilitate profesională să consulte colegii din cadrul sau din afara muzeului,

în cazul în care expertiza disponibilă în muzeu este insuficientă pentru a asigura luarea deciziilor.

Conflictele de interese

8.12 Daruri, favoruri, împrumuturi sau alte beneficii personale

Angajaţii muzeului nu trebuie să accepte daruri, favoruri, împrumuturi sau alte beneficii

personale, care le pot fi oferite în legătură cu obligaţiile lor muzeale. Ocazional politeţea

profesională poate să includă oferirea şi primirea darurilor, dar aceasta totdeauna trebuie să aibă

loc în numele instituţiei vizate.

8.13 Angajările externe sau interesele de afaceri

Angajaţii din sfera muzeală care au dreptul la o anumită independenţă personală trebuie

să înţeleagă că niciun business privat sau interes profesional nu poate fi în totalitate separat de

instituţia angajatoare. Ei nu ar trebui să aibă vreun alt serviciu sau să accepte onorarii externe,

care intră în conflict sau pot fi privite ca fiind în conflict cu interesele muzeului.

8.14 Cumpărare-vânzare în patrimoniul natural şi cultural

Angajaţii din sfera muzeală nu ar trebui să participe direct sau indirect în comerţ

(cumpărarea şi vânzarea pentru profit) în patrimoniul natural şi cultural.

8.15 Interacţiunea cu dealerii

Muzeele profesioniste nu trebuie să accepte orice dar, ospitalitate sau altă formă de

răsplată de la un dealer, persoana care conduce licitaţii, sau altă persoană ca imbold spre

achiziţionarea sau dispunerea pieselor muzeale, sau să se abţină de la luarea unei decizii oficiale.

Mai mult, un muzeu profesional nu trebuie să recomande un dealer particular, conducător al unei

licitaţii, sau evaluator vreunui membru al publicului.

8.16 Colecţionarea Privată

Membrii profesiei muzeale nu trebuie să intre în competiţie cu instituţia lor în

achiziţionarea obiectelor sau în orice altă activitate personală de colectare. Trebuie formulată o

înţelegere între muzeu şi corpul de conducere, privitor la orice colecţionări private şi trebuie

urmată minuţios.

8.17 Utilizarea titlului şi logo-ului ICOM

Titlul organizaţiei, acronimul sau logo-ul ei nu poate folosit pentru a promova sau susţine

orice operaţiune sau produs pentru profit.

8.18 Alte conflicte de interes

312

Interesele muzeului ar trebui să prevaleze, fie orice conflicte de interese apărute între un

individ şi muzeu.

313

15. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură,

Recomandare privind principiile internaţionale aplicabile săpăturilor

arheologice, 5 decembrie 1956

Preambul

Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură,

reuniunea de la New Delhi de la 5 Noiembrie până la 5 decembrie 1956, în a sa a noua sesiune,

fiind de părerea că cea mai sigură garanţie pentru conservarea monumentelor şi a operelor din

trecut stă în respectul şi afecţiunea simţită pentru acestea de către popoarele înseşi, şi fiind

convinsă că asemenea sentimente pot fi mult întărite prin măsuri adecvate, inspirate de dorinţa

Statelor membre de a dezvolta ştiinţa şi relaţiile internaţionale, având convingerea că

sentimentele trezite de contemplarea şi de studiul operelor trecutului fac mult pentru a stimula

înţelegerea reciprocă dintre naţiuni, şi că, prin urmare, este extrem de dezirabil de a asigura

cooperarea internaţională în privinţa lor şi de a promova, în orice mod posibil, îndeplinirea

misiunii lor sociale, având în vedere că, în timp ce State separate sunt tot mai neîntârziat

interesate de descoperirile arheologice făcute pe teritoriul lor, comunitatea internaţională, în

ansamblu, este cea mai bogată, totuşi, cu astfel de descoperiri, considerând că istoria omului

presupune cunoaşterea diferitelor civilizaţii, şi că, prin urmare, este necesar, în interesul general,

ca toate vestigiile arheologice să fie studiate şi, acolo unde este posibil, conservate şi luate la

păstrare în siguranţă, fiind convinsă că este foarte de dorit ca autorităţile naţionale responsabile

pentru protecţia patrimoniului arheologic, să fie ghidate de anumite principii comune care au fost

testate de experienţă şi puse în practică de către serviciile naţionale de arheologie, fiind de

părerea că, totuşi reglementarea săpăturilor este în primul rând şi înainte de toate, pentru

jurisdicţia internă a fiecărui Stat, acest principiu ar trebui adus în armonie cu cele ale unei

cooperări internaţionale, generos înţeleasă şi acceptată în mod liber, având înainte de aceasta

(Conferinţa) propuneri privind principiile internaţionale aplicabile săpăturilor arheologice, care

constituie itemul 9.4.3 de pe ordinea de zi a sesiunii, a decis la a sa a opta sesiune, că aceste

propuneri ar trebui să fie reglementate la nivel internaţional, prin intermediul unei recomandări

către Statele membre, adoptă, în această a cincea zi a lunii decembrie 1956, următoarea

Recomandare: Conferinţa generală recomandă ca Statele membre să aplice următoarele dispoziţii,

începând cu luarea oricăror măsuri legislative sau a altor paşi care ar putea fi necesari pentru a da

efect pe teritoriile lor respective, terminând cu principiile şi normele formulate în prezenta

Recomandare.

314

Conferinţa Generală recomandă ca Statele membre să aducă prezenta Recomandare la

cunoştinţa autorităţilor şi organizaţiilor implicate în săpăturile arheologice şi a muzeelor.

Conferinţa generală recomandă ca Statele membre să-i raporteze la data şi într-un mod

care urmează să fie stabilit de aceasta, cu privire la acţiunile pe care le-au înfăptuit pentru a pune

în vigoare prezenta Recomandare.

I. Definiţii

Săpături arheologice

1. Pentru obiectivul prezentei Recomandări, prin „săpături arheologice” se înţelege orice

activitate de cercetare care vizează descoperirea obiectelor cu caracter arheologic, dacă o astfel

de cercetare implică săparea pământului sau explorarea sistematică de suprafaţă a lui, sau dacă se

realizează pe straturi („on the bed”, n.n.), sau în sub-solul din interiorul ţării, sau al apelor

teritoriale ale unui Stat membru.

Proprietatea protejată

2. Dispoziţiile prezentei Recomandări se aplică oricăror vestigii a căror conservare este în

interesul public, din punct de vedere al istoriei sau al artei şi arhitecturii, fiecare Stat membru

fiind liber de a adopta cel mai potrivit criteriu pentru evaluarea interesului public în obiectele

găsite pe teritoriul său. În special, dispoziţiile din prezenta Recomandare trebuie aplicate oricăror

monumente şi bunuri mobile sau imobile, obiectelor de interes arheologic, apreciate în sensul cel

mai larg.

3. Criteriul adoptat pentru stabilirea interesului public în vestigiile arheologice ar putea

varia, în dependenţă de e o problemă de conservare a unor asemenea proprietăţi sau ca fiind

obligaţia săpătorului, sau a descoperitorului de a declara descoperirile sale.

• În primul caz, criteriul bazat pe conservarea tuturor obiectelor originare dinaintea

unei anumite date ar trebui să fie abandonat şi înlocuit cu unul prin care protecţia este extinsă

asupra tuturor obiectelor care aparţin unei anumite perioade sau de o vârstă minimă stabilită de

lege.

• (b) În acest din urmă caz, fiecare Stat membru ar trebui să adopte criterii mult mai

largi, constrângând săpătorii şi descoperitorii să declare orice obiect de natură arheologică, fie

mobil sau imobil, pe care el ar fi putut să la descopere.

II. Principii generale

Protejarea patrimoniului arheologic

4. Fiecare Stat membru ar trebui să asigure protecţia patrimoniului său arheologic, luând

pe deplin în considerare problemele care apar în legătură cu săpăturile şi în conformitate cu

prevederile prezentei Recomandări.

315

5. Fiecare Stat membru ar trebui, în special:

• (a) să facă explorări arheologice şi săpături supuse unei autorizări prealabile de

către autoritatea competentă;

• (b) să oblige orice persoană care găseşte vestigii arheologice să le declare, la o

dată cât mai curând posibil, autorităţilor competente;

• (c) să impună sancţiuni pentru încălcarea acestor reglementări;

• (d) să facă obiectele nedeclarate subiect de confiscare;

• (e) să definească statutul juridic al subsolului arheologic şi, în cazul în care

proprietatea de stat asupra sub-solului declarat este recunoscută, în mod specific să menţioneze

faptul în legislaţia sa;

• (f) să considere clasificarea ca „monument istoric” drept element esenţial al

patrimoniului său arheologic.

Cadrul de protecţie: săpăturile arheologice

6. Cu toate că diferenţele de tradiţie şi resursele financiare inegale fac imposibilă

adoptarea pentru toate Statele membre a unui sistem uniform de organizare în serviciile

administrative responsabile cu săpăturile, totuşi anumite principii comune ar trebui aplicate, cu

toate acestea, tuturor serviciilor naţionale de arheologie:

• Serviciul arheologic ar trebui, în măsura în care este posibil, să fie o administraţie

centrală de stat – sau în orice caz o organizaţie prevăzută de lege, cu mijloacele necesare pentru

efectuarea oricăror măsuri de urgenţă care pot fi necesare. În plus la administrarea generală a

muncii arheologice, acest serviciu ar trebui să coopereze cu institutele de cercetare şi

universităţile la formarea tehnică a săpătorilor. Acest organism ar trebui să stabilească, de

asemenea, o documentaţie centrală, inclusiv hărţi ale monumentelor sale mobile şi imobile şi

documentaţia suplimentară pentru fiecare muzeu important sau colecţie de ceramică sau

iconografică, etc.

• Paşii care trebuie făcuţi pentru a asigura în special furnizarea periodică de fonduri:

(i) de administrat serviciile într-un mod satisfăcător; (ii) de a îndeplini un program de lucru

proporţional cu resursele arheologice ale ţării, inclusiv asupra publicaţiilor ştiinţifice; (iii) de a

exercita controlul asupra descoperirilor accidentale; (iv) de a îngriji de întreţinerea siturilor de

excavare şi a monumentelor.

7. Ar trebui să fie exercitată de către fiecare Stat membru atenta supraveghere asupra

restaurării vestigiilor arheologice şi a obiectelor descoperite.

8. Aprobarea prealabilă ar trebui să fie obţinută de la autoritatea competentă, pentru

permutarea oricăror monumente care ar trebui să fie conservate in situ.

316

9. Fiecare Stat membru ar trebui să se gândească să menţină neatinse, parţial sau total, un

anumit număr de situri arheologice din perioade diferite, cu scopul ca aceste săpături să poată

beneficia de tehnici îmbunătăţite şi cunoştinţe arheologice mai avansate. Pe fiecare sit mai mare

care este săpat la moment, atât de adânc pe cât natura terenului o permite, ar putea fi lăsate "zone

martor" nesăpate în câteva locuri, pentru a permite verificarea ulterioară a stratigrafiei şi a

compoziţiei arheologice a sitului.

Formarea colecţiilor centrale şi regionale

10. În măsura în care arheologia este o ştiinţă comparativă, să se ţină cont, la înfiinţarea şi

organizarea muzeelor şi colecţiilor de rezervă, de necesitatea de a facilita munca de comparaţie,

pe cât mai mult posibil. Pentru acest scop, ar trebui să se formeze colecţii centrale şi regionale,

sau în cazuri excepţionale, unele colecţii locale pe siturile arheologice deosebit de importante –

de preferinţă în locul unor mici colectii răzleţite, accesibile unui număr de oameni relativ mic.

Aceste unităţi ar trebui să pretindă, pe o bază permanentă, facilităţi administrative şi personal

ştiinţific necesar pentru a asigura conservarea exponatelor.

11. Pe siturile arheologice importante ar trebui instalată o expoziţie mică cu caracter

educativ – posibil un muzeu – cu scopul de a transmite vizitatorilor interesul pentru vestigiile

arheologice.

Educarea publicului

12. Autoritatea competentă ar trebui să iniţieze măsuri educaţionale, cu scopul de a trezi

şi de a dezvolta respectul şi afectiunea pentru vestigiile din trecut prin predarea istoriei,

participarea studenţilor la anumite săpături, publicarea în presă a informaţiilor arheologice

furnizate de specialişti recunoscuţi, organizarea excursiilor ghidate, a expoziţiilor şi conferinţelor

în legătură cu metodele de săpare, rezultatele obţinute şi expunerea clară a siturilor arheologice

explorate şi a monumentelor descoperite, şi publicarea unor monografii şi ghiduri puţin

costisitoare şi simplu scrise. Statele membre ar trebui să facă toate aranjamentele necesare pentru

a facilita accesul la ele, cu scopul de a încuraja publicul să viziteze aceste situri.

III. Regulamentele de administraţie a săpăturilor şi a colaborării internaţionale

Permisul de a efectua săpături acordat străinilor

13. Fiecare Stat membru pe teritoriul căruia urmează să aibă loc săpături ar trebui să

stabilească norme generale care reglementează acordarea de îngăduinţe pentru săpare, condiţii

care trebuie respectate de către săpător, în special în ceea ce priveşte supravegherea exercitată de

către autorităţile naţionale, perioada de concesiune, motivele care pot justifica retragerea,

suspendarea lucrului sau transferul lui de la săpătorul autorizat către serviciul arheologic naţional.

14. Condiţiile puse unui săpător străin ar trebui să fie cele aplicabile celor naţionali. Prin

317

urmare, actul de concesiune ar trebui să omită prevederile speciale care nu sunt absolut necesare.

Colaborarea internatională

15. În interesul cel mai înalt al arheologiei şi al colaborării internaţionale, Statele membre

ar trebui să încurajeze săpăturile printr-o politică liberală. Ele ar trebui să permită persoanelor

calificate sau organismelelor pregătite, indiferent de naţionalitate, să aplice pe picior de egalitate

pentru îngăduinţa (concesiunea) de a săpa. Statele membre ar trebui să încurajeze săpăturile

efectuate de misiunile în comun ale oamenilor de ştiinţă din propria lor ţară şi de arheologii care

reprezintă instituţii din străinătate, sau de către misiunile internaţionale.

Săpăturile arheologice

16. Atunci când o concesiune se acordă pentru o delegaţie străină, reprezentantul Statului

care concede – în cazul în care astfel este numit – ar trebui, pe cât posibil, de asemenea să fie un

arheolog capabil de a ajuta delegaţia şi să colaboreze cu ea.

17. Statelor membre care nu dispun de resursele necesare pentru organizarea săpăturilor

arheologice în ţări străine ar trebui să li acorde facilităţi, pentru a trimite arheologi pe siturile

care se lucrează de alte State membre, cu acordul directorului de săpături.

18. Un Stat membru a cărui tehnică sau alte resurse sunt insuficiente pentru efectuarea

ştiinţifică a unei săpături ar trebui să poată apela la participarea unor experţi străini sau a unei

misiuni străne pentru a o iniţia.

Garanţii reciproce

19. Autoritatea de a efectua săpături ar trebui să fie acordată numai instituţiilor

reprezentate de arheologi calificaţi sau persoanelor care oferă garanţii ştiinţifice ireproşabile,

precum morale şi financiare, încât să asigure că orice săpătură va fi încheiată în conformitate cu

termenii actului de concesionare şi în perioada stabilită.

20. Pe de altă parte, atunci când autoritatea de a efectua săpături este acordată

arheologilor străini, ar trebui să le asigure o perioadă de lucru destul de lungă şi condiţii de

securitate suficiente pentru a facilita sarcina acestora şi a-i proteja de contramandarea

nejustificată a concesiunii, de exemplu, ei fiind constrânşi, din motive recunoscue ca fiind valide,

să întrerupă activitatea lor pentru o anumită perioadă de timp.

Conservarea vestigiilor arheologice

21. Faptul concesiunii ar trebui să definească obligaţiile săpătorului în timpul şi la

finalizarea lucrărilor lui. Îngăduinţa ar trebui, în special, să prevadă păzirea, întreţinerea şi

restaurarea obiectelor şi monumentelor neacoperite ale sitului în timpul lucrului, dar şi

conservarea lor, în timpul şi la finalizarea lucrărilor sale. Actul ar trebui să indice, mai mult decât

atât, ce ajutor ar putea aştepta orice săpător de la Statul concesiv la descărcarea de sarcinile sale,

318

care se dovedesc prea împovărătoare.

Accesul la situri

22. Experţilor calificaţi, de orice naţionalitate, ar trebui să li se permită să viziteze un sit

cu acordul directorului de săpături înainte ca raportul pentru muncă să fie publicat şi chiar şi în

timpul lucrului. Acest privilegiu nu ar trebui în niciun caz să pericliteze drepturile ştiinţifice ale

săpătorului asupra descoperirilor sale.

Cesiunea descoperirilor

23. (a) Fiecare Stat membru ar trebui să definească în mod clar principiile care rezistă pe

teritoriul său, în ceea ce priveşte transferul (aşezarea) descoperirilor de la săpături.

(b) Descoperirile ar trebui să fie utilizate, în primul rând, pentru a realiza în muzeele din

ţara în care se efectuează săpăturile, colecţii complete pe deplin reprezentative ale civilizaţiei,

istoriei, artei şi arhitecturii acestei ţări.

(c) Conform obiectivului principal de promovare al cercetărilor arheologice prin

difuzarea materialelor originale, autoritatea de concesionare, după publicarea ştiinţifică, ar putea

lua în considerare alocarea unui număr de vestigii ori grupuri de obiecte săpătorului aprobat

constând din duplicate sau, într-un sens mai general, din obiecte sau grupuri de obiecte care pot

fi eliberate, având în vedere similitudinea lor cu alte obiecte de la aceeaşi săpătură. Întoarcerea la

săpător a obiectelor obţinute de la săpături ar trebuie să fie întotdeauna supusă condiţiei ca ele să

fie repartizate pentru o perioadă determinată de timp centrelor ştiinţifice deschise publicului, cu

condiţia că în caz de aceste condiţii nu sunt puse în aplicare sau încetează a fi îndeplinite,

obiectele eliberate vor fi returnate autorităţilor de concesionare.

(d) Exportul temporar al vestigiilor, cu excepţia obiectelor care sunt extrem de fragile sau

de importanţă naţională, ar trebui să fie autorizat la cererile care provin de la o instituţie

ştiinţifică de natură publică sau privată, în cazul în care cercetarea acestor descoperiri în statul

concesiv nu este posibilă din cauza lipsei facilităţilor bibliografice sau ştiinţifice, sau este

împiedicată de dificultăţile de acces.

(e) Fiecare Stat membru ar trebui să ia în considerare posibilitatea de a ceda, schimba sau

depozita în muzeele străine obiectele care nu sunt necesare în colecţiile naţionale.

Drepturile ştiinţifice; drepturile şi obligaţiile săpătorului

24. (a) Statul concesiv ar trebui să-i garanteze săpătorului drepturile ştiinţifice asupra

desoperirilor sale, pentru o perioadă rezonabilă de timp.

(b) Statul care concede ar trebui să solicite săpătorului să publice rezultatele activităţii

sale în termenul stipulat în act sau, în lipsa acestei prevederi, într-un termen rezonabil. Această

perioadă nu trebuie să depăşească doi ani după raportul preliminar. După o perioadă de cinci ani

319

de la descoperire, autorităţile arheologice competente ar trebui să se angajeze să nu difuzeze

colecţia completă de vestigii, nici respectiv documentaţia ştiinţifică, pentru cercetarea detaliată,

fără autorizaţia în scris a săpătorului. Supuse unor condiţii similare, aceste autorităţi ar trebui să

împiedice, de asemenea, reproducerea fotografică a materialelor arheologice încă nepublicate sau

a altui tip de reproducere. Cu scopul de a facilita, este dorit, pentru publicarea simultană a

raportului preliminar în ambele ţări, ca săpătorul, la cerere, să prezinte o copie a textului său

autorităţilor acestei ţări.

(c) Publicaţiile ştiinţifice care vizează cercetarea arheologică, editate într-o limbă care nu

este utilizată pe scară largă, ar trebui să includă un rezumat şi, dacă este posibil, o listă de

conţinuturi şi legende pentru ilustraţii, traduse într-o limbă de circulaţie.

Documentarea privind săpăturile

25. Supuse dispoziţiilor prevăzute în punctul 24, centrul naţional de servicii arheologice

ar trebui, pe cât posibil, să elaboreze documentaţia şi colecţiile de rezervă din material

arheologic pe larg accesibil pentru examinare şi cercetare, pentru săpători şi experţii calificaţi, în

special a celor cărora li s-a acordat o concesie pentru un anumit sit sau care doresc să obţină unul.

Reuniuni regionale şi discuţii ştiinţifice

26. În scopul de a facilita cercetarea problemelor de interes comun, Statele membre ar

putea, din timp în timp, convoca reuniuni regionale frecventate de reprezentanţii serviciilor

arheologice ale Statelor interesate. În mod similar, fiecare Stat membru ar putea încuraja

săpătorii care lucrează pe teritoriul lor să participe la discuţii ştiinţifice.

IV. Comerţul cu antichitaţi

27. În interesul superior al patrimoniului comun arheologic, fiecare Stat membru ar trebui

să ia în considerare adoptarea unor regulamente pentru a administra comerţul cu antichităţi,

astfel încât să se asigure că acest tip de comerţ nu încurajează contrabanda de material arheologic

sau afectează nefavorabil protecţia siturilor şi colectarea materialui pentru expunerea publică.

28. Muzeele din străinătate ar trebui, în scopul de a-şi îndeplini obiectivele lor ştiinţifice

şi educaţionale, să fie capabile să achiziţioneze obiecte care au fost scutite de orice restricţii

datorită legilor în vigoare în ţara lor de origine.

V. Reprimarea săpăturilor clandestine şi a exportului ilicit de descoperiri

arheologice

Protecţia siturilor arheologice împotriva săpăturilor clandestine şi daunelor

29. Fiecare Stat membru ar trebui să ia toate măsurile necesare pentru a preveni săpăturile

clandestine şi dăunarea monumentelor definite în alineatele 2 şi 3 de mai sus şi, de asemenea,

pentru a preveni exportul de obiecte astfel obţinute.

320

Cooperarea internaţională în măsurile represive

30. Toate măsurile necesare ar trebui să fie luate pentru ca muzeele cărora le sunt oferite

obiectele arheologice să se asigure că nu există niciun motiv să creadă că aceste obiecte au fost

obţinute prin săpări clandestine, furt sau orice altă metodă, considerată ilicită de către autorităţile

competente din ţara de de origine. Orice ofertă suspectă, precum şi toate detaliile cu privire la

aceasta ar trebui să fie aduse la cunoştinţa serviciilor în cauză. Atunci când obiectele arheologice

au fost achiziţionate de muzee, ar trebui să fie publicată cât mai curând posibil descrierea

adecvată care permite ca acestea să fie identificate, indicând modul de achiziţie ale acestora.

Retrocedarea obiectelor în ţara lor de origine

31. Serviciile de efectuare a săpăturilor şi muzeele ar trebui să ofere asistenţă reciprocă

pentru a asigura sau facilita recuperarea obiectelor provenite de la săpăturile clandestine sau prin

furt, precum şi a tuturor obiectelor exportate prin încălcarea legislaţiei din ţara de origine. Este

de dorit ca fiecare Stat membru să poată lua măsurile necesare pentru a asigura acestă recuperare.

Aceste principii ar trebui să fie aplicate în cazul exporturilor temporare, cum se menţionează în

punctul 23 (c), (d) şi (e) de mai sus, în cazul în care obiectele nu sunt returnate în termenul

stipulat.

VI. Săpăturile de pe teritoriul ocupat

32. În caz de conflict armat, orice Stat membru care ocupă teritoriul unui alt Stat ar trebui

să se abţină de la efectuarea săpăturilor arheologice pe teritoriul ocupat. În cazul în care s-au

constatat descoperiri întâmplătoare, în special în timpul lucrărilor militare, puterea ocupantă ar

trebui să ia toate măsurile posibile pentru a proteja aceste descoperiri, care ar trebui să fie predate,

la încetarea ostilităţilor, autorităţilor competente ale teritoriului ocupat anterior, împreună cu

toate documentele referitoare la aceasta.

VII. Acorduri bilaterale

33. Statele membre ar trebui, ori de câte ori este necesar sau de dorit, să încheie acorduri

bilaterale pentru a aborda chestiuni de interes comun, care decurg din punerea în aplicare a

prezentei Recomandări.

Cele de mai sus prezintă textul autentic al Recomandării în timp util adoptat de

Conferinţa Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, în timpul

celei de-a IX-a sesiuni, care a avut loc la New Delhi şi care a fost declarată închisă în a cincea zi

a lunii decembrie 1956.

Drept pentru care ne-am aplicat semnăturile noastre în această a cincea zi a lunii

decembrie 1956.

Preşedintele Conferinţei generale Directorul general

321

16. Carta ICOMOS – Principii pentru analiza, conservarea şi

restaurarea structurală a patrimoniului arhitectural (2003)

Ratificată de a 14-a Adunare generală a ICOMOS, la Victoria Falls, Zimbabwe, în

octombrie 2003

Principii generale

Scopul documentului

Prin însăşi natura şi istoria lor (materială), structurile patrimoniului arhitectural prezintă

un număr de provocări în diagnosticare şi restaurare, care limitează aplicarea normelor legale

moderne şi a standardelor de construcţie. Recomandările sunt oportune şi necesare atât pentru a

asigura metodele raţionale de analiză, cât şi pentru metodele de reparaţie adecvate pentru

contextul cultural.

Recomandările sunt elaborate anume pentru a fi folositoare celor implicaţi în conservare

şi în problemele de restaurare, dar nu pot oricum înlocui cunoştinţele specifice însuşite din

textele culturale şi ştiinţifice.

Recomandările prezentate în documentul încheiat sunt în două secţiuni: Principii, în care

sunt prezentate conceptele de bază ale conservării; Îndrumări, unde sunt discutate regulile şi

metodologia pe care un designer ar trebui să le urmeze. Doar Princiliile au statutul unui

document ICOMOS aprobat/ratificat.

Principii

Criterii generale

Conservarea, consolidarea şi restaurarea patrimoniului arhitectural solicită o

apropiere pluridisciplinară.

Cu respect pentru fiecare cultură, patrimoniul ar trebui studiat în contextul său

cultural, prin consecinţă valoarea şi nivelul de autenticitate al patrimoniului arhitectural nu poate

fi bazat pe criterii fixate, deoarece respectul datorat tuturor culturilor cere ca patrimoniul

material să fie studiat în cadrul contextului cultural căruia îi aparţine.

Valoarea patrimoniului arhitectural nu constă doar în înfăţişarea acestuia, dar de

asemenea, în integritatea tuturor componentelor sale ca un produs unic al unei tehnologii

322

specifice de construcţie a timpurilor sale. În special, mutarea structurilor din interior şi

menţinerea doar a faţadelor nu este corespunzătoare cu criteriile de conservare.

Toate exigenţele conservării şi condiţiile de securitate ar trebui să fie luate în

consideraţie cu grijă, când este propusă vreo schimbare de utilizare sau de funcţie.

Restaurarea structurii în patrimoniul arhitectural nu este un scop în sine, este un

mijloc în serviciul unui obiectiv mai larg, care este construcţia în întregime.

Particularitatea structurilor de patrimoniu, având în vedere istoria lor complexă,

necesită organizarea studiilor şi a proiectelor urmate de faze precise, care sunt similare cu cele

din medicină: amnezia, terapia şi controlul, corespunzând respectiv cercetării datelor şi

informaţiilor semnificative, pentru identificarea cauzelor stricăciunilor şi a putrezirii, alegerea

măsurilor de remediere şi controlul eficienţei intervenţiilor. Pentru ca impactul lor asupra

patrimoniului să fie minimal, trebuie de folosit resursele disponibile într-o manieră raţională.

Este, de obicei, necesar ca studiul să repete aceşti paşi într-un proces iterativ.

Nicio acţiune nu trebuie întreprinsă fără a avea, în prealabil, evaluarea efectelor

benefice ori negative asupra patrimoniului arhitectural, cu excepţia cazurilor unde măsurile

urgente de salvgardare sunt necesare pentru a împiedica o ruinare iminentă a structurii (spre

exemplu, după distrugerile seismice), de altfel aceste măsuri nu trebuie să schimbe structura într-

o manieră ireversibilă.

2. Cercetarea şi diagnosticul

2.1. În general, o echipă pluridisciplinară, pentru a avea claritate în legătură cu tipul şi

scara problemei, trebuie să fie constituită din prima fază a studiului – atât în cercetarea iniţială a

sitului, cât şi în pregătirea programei de investigaţie.

2.2 Datele şi informaţiile pot fi studiate prima dată într-o manieră aproximativă, stabilind

un plan de acţiuni apropriat la problema reală a structurii.

2.3 În practica de conservare este necesară o înţelegere deplină a caracteristicilor

materiale şi structurale. Este esenţială cunoaşterea concepţiei originale a structurilor, a tehnicilor

folosite la construcţie, a transformărilor şi a condiţiei lor actuale.

2.4 În sit pot fi puse probleme specifice, deoarece structurile trebuie stabilizate în timpul

excavării, când cunoştinţele sunt încă incomplete. Răspunsurile structurale referitor la o

construcţie redescoperită pot fi completamente diferite de cele referitoare la o construcţie expusă.

Soluţiile adoptate urgent ,referitor la structura sitului, cerute pentru a stabiliza structura de cum

ea a fost săpată, nu ar trebui să compromită întregul concept al formei şi folosirii.

323

2.5 Diagnosticarea se bazează pe abordări istorice, calitative şi cantitative. Prima se

bazează pe observaţia directă asupra degradării materialelor, precum şi pe cercetările istorice şi

arheologice. Iar abordarea cantitativă, în special, pe testele specifice materiale şi structurale,

monitorizare şi analiza structurală.

2.6 Înainte de a lua o decizie referitoare la intervenţia asupra structurilor, este

indispensabil de determinat cauzele de degradare şi imediat de evaluat nivelul de securitate al

structurii.

2.7 Evaluarea nivelului de securitate (care este ultima etapă în diagnostic, unde nevoia de

intervenţie este efectiv determinată) trebuie să reconcilieze analiza cantitativă cu cea calitativă:

observaţia directă, cercetarea istorică, analiza structurală, cât şi dacă e nevoie, experimentele şi

testele.

2.8 Adesea aplicarea aceloraşi nivele de siguranţă, cum ar fi planificarea unui nou

edificiu, necesită măsuri excesive, dacă nu imposibile. În aceste cazuri, analizele specifice şi

aprecierile corespunzătoare ar putea justifica diferite abordări de securitate.

2.9 Toată aspectele legate de informaţia adunată, diagnostic, inclusiv evaluarea siguranţei

şi decizia de a interveni ar trebui să fie consemnate într-un raport explicativ.

3. Măsurile de remediere şi controalele

3.1 Măsurile de terapie ar trebui să redreseze originea cauzelor mai degrabă, decât

simptomele.

3.2 Cea mai bună terapie pentru conservare este întreţinerea preventivă.

3.3 Înţelegerea semnificaţiei structurii şi evaluarea nivelului său de securitate ar trebui să

fie baza conservării şi a măsurilor de întărire.

3.4 Nicio acţiune nu ar trebui întreprinsă fără a demonstra caracterul său indispensabil.

3.5 Intervenţiile ar trebui să fie în concordanţă cu obiectivele de securitate fixate, astfel

menţinând la nivelul minimal efecte negative asupra valorilor patrimoniale, garantând securitatea

şi durabilitatea.

3.6 Concepţia proiectului de intervenţie ar trebui să fie totdeauna fondată pe o bună

înţelegere a tipurilor de acţiuni care au fost cauza daunelor şi stricăciunilor, precum şi a celor

care sunt luate în consideraţie pentru analiza structurii după intervenţie, deoarece designul va

depinde de ele.

3.7 Alegerea dintre tehnicile tradiţionale şi tehnicile inovatoare ar trebui să fie făcută de

324

la caz la caz, dându-se preferinţă tehnicilor mai puţin invazive şi celor mai compatibile cu

valorile de patrimoniu, ţinând cont de exigenţele de securitate şi durabilitatea necesităţilor.

3.8 Uneori dificultatea de a evalua siguranţa reală a nivelurilor şi posibilelelor beneficii

ale intervenţiilor ar putea sugera o metodă observaţională, de ex. o abordare incrementală,

începând de la un nivel minim al intervenţiei, cu posibila ulterioară adoptare a unor serii de

măsuri suplimentare sau corective.

3.9 Unde e posibil, orice măsuri alese ar trebui să fie reversibile, în aşa fel încât ele să

poată fi mutate şi înlocuite prin măsuri mai potrivite, când sunt dobândite noi cunoştinţe. Dacă

măsurile nu sunt complet reversibile, trebuie să ne asigurăm că intervenţiile ulterioare pot încă

surveni.

3.10 Ar trebui pe deplin stabilite caracteristicile materialelor utilizate pentru lucrările de

restaurare, în particular a materialelor noi, de asemenea, compatibilitatea lor cu materialele

existente, astfel evitând efectele secundare nedorite. Aceasta ar trebui să includă impactul pe

termen lung.

3.11 Calităţile distinctive ale unei structuri şi ale mediului său înconjurător, în situaţia lui

primară sau modificată, trebuie să fie conservate.

3.12 Fiecare intervenţie, pe cât de posibil, ar trebui să respecte conceptul original,

tehnicile şi valoarea istorică a etapelor precedente ale structurii, lăsând semne de recunoaştere

pentru viitor.

3.13 Intervenţia ar trebui să fie rezultatul unui proiect integrat de ansamblu, care acordă o

importanţă corespunzătoare diferitelor aspecte arhitecturale, structurale şi funcţionale.

3.14 Mutarea sau alterarea oricăror materiale istorice sau a caracteristicilor de arhitectură

trebuie să fie evitată, pe cât e posibil.

3.15 Vom da prioritate întotdeauna reparaţiei, decât înlocuirii părţilor deteriorate ale

structurilor vechi.

3.16 Imperfecţiunile şi stricăciunile nereversibile, devenite părţi integrante ale istoriei

structurii, ar trebui să fie menţinute, atât timp cât ele nu compromit exigenţele de securitate.

3.17 Demontajul şi reconstrucţia ar trebui întreprinse doar ca o măsură facultativă, cerută

de însăşi natura materialelor şi de structură, în cazul în care conservarea prin alte mijloace este

imposibilă sau dăunătoare.

3.18 Sistemele provizorii de securitate, folosite în timpul intervenţiei, ar trebui să arate

obiectivul şi funcţiile lor, fără cauzarea unor daune valorilor patrimoniale.

3.19 Oricare propunere de intervenţie trebuie să fie însoţită de o programă de control,

pusă în lucru pentru a fi îndeplinită, pe cât posibil, când lucrările sunt în curs de executare.

325

3.20 Intervenţiile care nu pot constitui obiectul unui control pe parcursul executării lor

sunt interzise.

3.21 Fiecare intervenţie asupra structurilor trebuie să fie însoţită de măsuri de control pe

parcursul implementării sale, apoi pe un termen lung, pentru asigurarea eficacităţii sale.

3.22 Toate activităţile de control şi de monitorizare ar trebui să fie documentate ca fiind

parte din istoria structurii.

326

17. Principiile ICOMOS pentru prezervarea şi conservarea/restaurarea

picturilor murale (2003)

Ratificate de a 14-a Adunare generală a ICOMOS, Victoria Falls, Zimbabwe, octombrie

2003

Introducere şi definiţie

Picturile murale sunt expresiile culturale ale creaţiei umane de-a lungul istoriei, de la

origine, precum ar fi arta rupestră, ajungând până la lucrările de artă murală actuală. Deteriorarea

sau distrugerea lor accidentală sau intenţionată, constituie o pierdere care afectează o parte

importantă a patrimoniului cultural al umanităţii.

Carta de la Veneţia (1964) a prevăzut principiile generale ale conservării/restaurării

patrimoniului cultural. Declaraţia de la Amsterdam (1975), care introduce noţiunea de

„conservare integrată” şi Documentul de la Nara referitor la autenticitate (1994), care vizau

diversitatea culturală, au completat aceste principii. În paralel, luând în consideraţie aceste

documente şi contribuţii complementare relevante, precum Codul de etică al ICOM-CC (1984),

Documentul din Pavia (1997) şi Regulile profesionale ale ECCO (1997), obiectivul prezentului

document este de a furniza principii mai exacte pentru protecţia şi conservarea/restaurarea

picturilor murale. Acest document, de aceea, reflectă practicile şi principiile de bază şi universal

aplicabile şi nu ţine cont de problemele specifice ale regiunilor sau ale ţărilor, care nu pot fi

tratate la nivel regional sau naţional prin recomandări suplimentare.

Bogăţia picturilor murale este întemeiată pe diversitatea expresiilor culturale, realizările

estetice şi pe varietatea materialelor şi a tehnicilor utilizate din timpurile vechi până în prezent.

Articolele următoare se referă la picturile create pe suporturi neorganice, acele ca piatra,

cărămida, argila şi exclud picturile realizate pe suporturi neorganice, precum lemnul, hârtia sau

pânza. Materialele composite, în cazul multor edificii istorice, necesită o tratare particulară, în

afara câmpului de aplicare a prezentului document. Suprafeţele arhitecturale şi straturile de

finisare, cu valoarea lor istorică, estetică sau tehnică trebuie să fie considerate, în mod egal, drept

componente importante ale monumentelor istorice.

Picturile murale sunt parte integrantă a monumentelor şi siturilor, şi ar trebui să fie

prezervate in situ. Numărul de probleme care afectează picturile murale sunt legate de starea

proastă în care se găsesc edificiile sau structurile, folosirea lor neadecvată, absenţa de întreţinere

327

sau frecventele reparaţii şi modificări. De asemenea, frecventele restaurări şi folosirea metodelor

şi materialelor inadecvate pot cauza distrugeri ireparabile. Practicile şi calificarea profesională

insuficientă sau inadecvată au condus la rezultate nedorite. Din acest motiv, este indispensabil un

document care să acopere principiile corecte de conservare/restaurare a picturilor murale.

Articolul 1. Politica de protecţie integrată

Este necesară o abordare a protecţiei picturilor murale, a fiecărei culturi şi religii, pentru a

întocmi lista şi a face inventare ale monumentelor şi siturilor, incluzând picturile murale, chiar şi

în cazurile când ele nu sunt vizibile la moment.

Legea şi regulamentele care reglementează protecţia patrimoniului cultural ar trebui să

interzică distrugerea, degradarea sau modificarea picturilor murale şi a valorii lor. Legislaţia ar

trebui nu doar să protejeze picturile murale, dar de asemenea, să pună la dispoziţia specialiştilor

resursele pentru cercetare, organizare şi supraveghere şi să facă cunoscute valorile lor materiale

şi imateriale în societate.

Dacă intervenţiile sunt necesare, ele ar trebui întreprinse în plină cunoaştere şi cu acordul

autorităţilor responsabile. Sancţiunile legale ar trebui prevăzute pentru toate încălcările unor

astfel de regulamente. Prevederile ar trebui, de asemenea, să ia în calcul noile descoperiri şi

prezervarea lor în timpul protecţiei formale. Proiectele de dezvoltare urbană sau de infrastructură,

acele precum construcţiile de drumuri, baraje, conservarea edificiilor, etc., care afectează

picturile murale, nu trebuie să fie întreprinse fără realizarea unui studiu de impact prealabil şi

fără a prevedea măsurile adecvate de securitate.

Eforturi particulare ar trebui întreprinse, cu cooperarea diferitelor autorităţi, pentru a

împăca şi respecta funcţia de cult a picturilor religioase, fără a compromite autenticitatea lor.

Articolul 2. Investigaţia

Toate proiectele de conservare trebuie începute prin investigaţii ştiinţifice riguroase.

Obiectivul lor este de a documenta, pe cât de mult posibil, compoziţia structurii şi diferitele

straturi suprapuse şi a evalua dimensiunile imateriale ale picturii, inclusiv stricăciunile şi

modificările, şi restaurările. Acestea necesită o abordare pluridisciplinară.

Metodele de investigaţie, ar trebui să fie nedistructive, în măsura posibilului. O atenţie

particulară trebuie să fie acordată picturilor murale care pot fi ascunse sub var stins, straturi de

vopsea, tencuială, etc.

328

Condiţiile principale pentru toate programele de conservare sunt investigaţia ştiinţifică a

mecanismelor de macro şi microputrezire, analiza materialului şi diagnosticul condiţiei în care se

găseşte.

Articolul 3. Documentarea

Conform Cartei de la Veneţia, conservarea/restaurarea picturilor murale ar trebui să fie

însoţită de un program definit de documentare sub forma unui raport analitic şi critic, incluzând

ilustraţii, desene, schiţe, fotografii, hărţi. etc., condiţia picturilor, caracteristicile tehnice şi cele

legate de procesul de creaţie şi a istoriei obiectului care trebuie cunoscut. Mai mult, fiecare etapă

de conservare-restaurare, materialele şi metodologia utilizată ar trebui să fie consemnată. Acest

raport trebuie să fie păstrat în arhivele unei instituţii publice şi pus la dispoziţia publicului

interesat. Copiile acestor documente ar trebui, de asemenea, să fie păstrate in situ sau

încredinţate celor responsabili de monument. Este, de asemenea, recomandat ca rezultatul

lucrărilor să fie publicat. Această documentaţie ar trebui să ia în considerare unităţile disponibile

ale spaţiului în limita unor astfel de investigaţii, să fie clasată pe capitole, spre exemplu

investigarea, diagnosticul şi tratarea. Suporturile tradiţionale scrise şi grafice pot fi suplimentate

prin materiale digitale. Totuşi, indiferent de tehnicile utilizate, permanenţa acestor înregistrări şi

disponibilitatea documentaţiei pentru viitor este de cea mai mare importanţă.

Articolul 4. Conservarea preventivă, întreţinerea şi gestionarea sitului.

Obiectivul conservării preventive este de a crea condiţii favorabile pentru a minimaliza şi

evita intervenţiile de tratare inutilă, astfel prelungind durata medie a vieţii picturilor murale.

Monitorizarea adecvată şi controlul mediului sunt două componente esenţiale ale

conservării preventive. Condiţiile climaterice nefavorabile şi problemele de umiditate pot

provoca deteriorări şi atacuri biologice. Datorită supravegherii, primele simptome de deteriorare

ale picturii sau ale structurii, ce conduc la posibilele ruinări, pot fi detectate la o etapă precoce.

Întreţinerea regulată a edificiului sau a structurii este cea mai mare garanţie pentru salvgardarea

picturilor murale.

Uzajul public inadecvat şi necontrolat al monumentelor şi siturilor ce au picturi murale,

poate duce la deteriorarea lor. Aceasta poate cere o limitare a numărului de vizitatori şi, în orice

caz, închiderea temporară peentru public. Totodată este preferabil ca publicul să aibă

posibilitatea de a cunoaşte şi de a aprecia picturile murale, care fac parte din patrimoniul cultural

329

comun. În consecinţă, trebuie de integrat în gestiunea sitului, planificarea atentă a accesului şi

folosirii lui, prezervând, pe cât de mult posibil, valorile autentice ale patrimoniului material şi

imaterial ale monumentelor şi siturilor.

Din diverse motive sociologice, ideologice şi economice, numeroase picturi murale,

adesea situate în locuri izolate, devin victimele vandalismului şi ale furturilor. În acest caz,

autorităţile trebuie să ia măsuri preventive speciale.

Articolul 5. Conservarea şi restaurarea.

Picturile murale sunt o parte integrantă a construcţiei sau a structurii. De aceea,

conservarea lor ar trebui să fie gândită împreună cu structura entităţii arhitecturale şi mediul ei.

Toate intervenţiile asupra monumentului trebuie să ia în cont caracterul specific al picturilor

murale şi condiţiile de protejare. Orice intervenţii, precum consolidarea, curăţirea şi reintegrarea

ar trebui să fie reduse la nivelul minim necesar, pentru a evita dispariţia materiei şi diminuarea

autenticităţii picturale. Peste tot unde este posibil, eşantioanele de straturi stratigrafice, care

atestă istoria picturilor, trebuie să fie protejate, de preferinţă, in situ.

Transformările chimice şi fizice ireversibile trebuie să fie prevăzute, dacă mutarea lor

este dăunătoare. Restaurările precedente şi straturile picturale care acoperă straturile cele mai

vechi fac parte din istoria picturilor murale şi ar trebui să fie privite ca mărturii ale intervenţiilor

din trecut. Toate metodele şi toate materialele utilizate în conservarea şi restaurarea picturilor

murale ar trebui să ţină cont de posibilitatea tratamentelor din viitor. Utilizarea materialelor şi

metodelor noi ar trebui să se bazeze pe date ştiinţifice comprehensive şi pe rezultate pozitive de

testare în laborator, precum şi de pe şantier. Totodată, ar trebui de ţinut minte că efectele pe

termen lung ale noilor materiale şi ale noilor metode asupra picturilor murale sunt necunoscute şi

pot fi regretabile. De aceea, utilizarea materialelor tradiţionale, compatibile cu componentele

picturii şi structurii, trebuie să fie încurajată.

Obiectivul unei restaurări este de a ameliora vizibilitatea formei şi a conţinutului

picturilor murale, respectând creaţia originală şi istoria sa. Reintegrarea estetică contribuie la

reducerea vizibilităţii distrugerii şi nu ar trebui să fie mai întâi testată pe un material original.

Toate adaptările/adăugirile ar trebui să fie uşor reversibile. Prea multă vopsea trebuie evitată.

Degajarea straturilor picturale cere respectarea condiţiei istorice şi trebuie să ţină cont de

evaluarea pierderilor eventuale. Această operaţie ar trebui să fie efectuată numai după studiul

preliminar al condiţiei, al importanţei şi al valorii acestora, şi pentru că aceasta este posibil, fără

330

a provoca distrugeri. Picturile desoperite nu pot fi expuse în condiţiile nefavorabile.

În unele cazuri, reconstrucţia picturilor murale decorative sau a suprafeţelor arhitecturale

colorate face parte dintr-un program de conservare-restaurare. Aceasta determină conservarea

fragmentelor autentice şi poate necesita acoperirea lor completă sau parţială cu straturi

protectoare. O reconstituire bine documentată şi executată într-o manieră profesională, cu

ajutorul materialelor şi tehnicilor tradiţionale, poartă mărturia înfăţişării istorice a faţadelor şi a

decorurilor interioare.

Conducerea competentă a proiectelor de conservare/restaurare ar trebui menţinută la toate

etapele şi să aibă aprobarea autorităţilor responsabile. Este de dorit ca supravegherea

independentă a proiectului să fie asigurată de autorităţile sau de instituţiile competente, libere de

toate interese comerciale pentru rezultatul final al operaţiei. Responsabilii de deciziile

manageriale ar trebui să fie numiţi şi lucrările ar trebui să fie implementate de către profesioniştii

care posedă calificări şi competenţe adecvate.

Articolul 6. Măsuri de urgenţă

În cazurile de urgenţă, măsurile imediate de salvare sunt necesare pentru salvgardarea

picturilor murale. Materialele şi tehnicile folosite trebuie să permită tratarea ulterioară. Măsurile

de conservare corespunzătoare ar trebui să decurgă cât mai rapid posibil, cu permisiunea

autorităţilor competente.

Desprinderea şi transferul sunt operaţii radicale, ireversibile şi periculoase care afectează

compoziţia fizică a structurilor materiale şi caracteristicile estetice ale picturilor murale. De

aceea, aceste operaţiuni nu sunt justificate, decât în cazurile extreme când nicio soluţie de tratare

in situ nu este posibilă. Dacă asemenea situaţii se întâmplă, deciziile care implică desprinderea şi

transferul ar trebui totdeauna să fie luată de o echipă de profesionişti, care sunt responsabili în

efectuarea lucrului de conservare. Picturile depozitate ar trebui mutate în locaţia originală, ori de

câte ori este posibil.

Ar trebui luate toate măsurile speciale pentru protejarea şi întreţinerea picturilor desprinse

de pe suportul de origine, cât şi pentru prevenirea unui furt şi a dispersării lucrărilor.

Aplicarea straturilor protective, care ascund o decoraţie existentă, îndeplinită cu intenţia

de a preveni stricăciunile sau distrugerea, prin expunerea într-un mediu neospitalier, ar trebui să

fie executată cu materiale compatibile cu picturile murale şi într-o manieră care ar permite

restituirea lor ulterioară.

331

Articolul 7. Cercetarea şi informarea publicului

Crearea proiectelor de cercetare în domeniul conservării/restaurării picturilor murale este

o condiţie esenţială pentru elaborarea unor politici de protejare durabilă. Cercetarea problemelor

susceptibile de a completa cunoştinţele noastre asupra proceselor de degradare trebuie să fie

încurajată. Cercetarea care extinde cunoştinţele noastre privitor la tehnicile picturilor originale,

cât şi asupra metodelor şi a materialelor utilizate în restaurările vechi sunt esenţiale pentru

implementarea proiectelor adecvate de conservare. Aceste investigaţii sunt relevante şi pentru

disciplinele conexe ale artei şi ştiinţelor. Trebuie reduse la minimum perturbările cauzate

materialelor importante pentru studiu sau pentru a obţinere mostre.

Diseminarea cunoştinţelor este o componentă importantă a cercetării şi trebuie făcută

atât pentru comunitatea ştiinţifică, cât şi pentru marele public. Informarea publicului poate

contribui considerabil la ridicarea conştientizării privind necesitatea de a proteja picturile murale,

chiar dacă lucrările de conservare/restaurare pot cauza inconvenienţe temporare.

Articolul 8. Calificarea şi formarea profesională

Conservarea/restaurarea picturilor murale este o disciplină specializată în domeniul

prezervării patrimoniului. Conservatorii-restauratori ai acestui tip de bunuri culturale ar trebui

educaţi şi instruiţi profesional, cum este recomandat de Codul de etică al Comitetului de

Conservare al ICOM (1984) şi de asociaţii precum ECCO (Organizaţia Confederaţiei Europene a

Conservatorilor/Restauratorilor) şi ENCoRE (Organizaţia europeană pentru educaţia în

conservare-restaurare).

Articolul 9. Tradiţii şi renovaţii

În multe regiuni ale lumii, practicile de pictură ale artiştilor şi artizanilor sunt continuate

prin reproducerea programelor iconografice şi de decor istoric, utilizând tehnicile şi materialele

tradiţionale. Aceste tradiţii, care răspund la exigenţele religioase şi culturale şi ţin cont de

Principiile de la Nara, trebuie menţinute. Cunoştinţele tradiţionale în materia picturilor sunt

condiţiile prealabile pentru conservare/restaurare. Totuşi, pe cât de important este de a prezerva

aceste cunoştinţe speciale, aceasta nu implică faptul ca măsurile de conservare/restaurare ale

picturilor murale să fie îndeplinite de către artizani sau artişti.

332

Articolul 10. Cooperarea internaţională

Împărtăşirea grijii pentru patrimoniul comun este un concept acceptat la nivel naţional şi

internaţional. Este necesar a încuraja schimbul de cunoştinţe şi a disemina informaţia la toate

nivelurile. În spiritul unei colaborări interdisciplinare, conservatorii-restauratori ai picturilor

murale au nevoie de a lua legătura cu colegii lor din alte ţări şi cu instituţiile specializate şi

specialiştii din lumea întreagă.

333

18. Carta ICOMOS pentru interpretarea şi prezentarea siturilor de

patrimoniu cultural

Pregătită sub auspiciile Comitetului Ştiinţific Internaţional al ICOMOS pentru

interpretarea şi prezentarea siturilor de patrimoniu cultural,

Ratificată de a 16-a Adunare Generală a ICOMOS, Quebec (Canada), la 4 octombrie

2008

Preambul

De la înfiinţarea sa în 1965, ca organizaţie mondială a profesioniştilor în domeniul

patrimoniului, dedicaţi studiului, documentării şi protejării siturilor patrimoniului cultural,

ICOMOS s-a străduit să promoveze etica de conservare în toate activităţile sale şi să ajute la

sporirea aprecierii publice a patrimoniului material mondial în toate formele şi diversitatea sa.

Precum este notat în Carta de la Veneţia (1964), „este esenţial ca principiile care ghidează

prezervarea şi restaurarea construcţiilor antice să fie înţelese şi să fie formulate pe o bază

internaţională, fiecare ţară fiind responsabilă să asigure aplicarea planului în cadrul propriei

culturi şi tradiţii”. Cartele ulterioare ale ICOMOS s-au ocupat de această misiune, stabilind

directivele profesionale pentru provocările specifice în domeniul conservării, şi încurajând

comunicarea efictivă privitor la importanţa conservării patrimoniului în fiecare regiune a lumii.

Aceste prime Cărţi ale ICOMOS subliniază importanţa comunicării publice ca parte

esenţială a procesului mai larg de conservare (descriind-o divers ca „diseminare”, „popularizare”,

„prezentare” şi „interpretare”). Ele confirmă implicit că fiecare act de conservare a patrimoniului

– în cadrul tuturor tradiţiilor culturale ale lumii – este prin natura sa un act de comunicare.

Din gama vastă a vestigiilor materiale de supravieţuire şi valorile imateriale ale

comunităţilor şi civilizaţiilor din trecut, alegerea a ceea ce trebuie de prezervat, a modului de a

prezerva şi a modului de a fi prezenate publicului sunt toate elemente ale interpretării siturilor.

Ele reprezintă viziunea fiecărei generaţii privind ceea ce este semnificativ, ce este important şi

motivul datorită căruia rămăşiţele materiale din trecut ar trebui transmise generaţiilor viitoare.

Nevoia unei terminologii raţionale, standardizate şi de principii profesional acceptate

pentru Interpretare şi Prezentare (vezi definiţiile la pag. 92) este evidentă. În ultimii ani,

expansiunea dramatică a activităţilor interpretative în numeroase situri de patrimoniu cultural şi

introducerea tehnologiilor detaliate pentru interpretare şi a noilor strategii economice pentru

marketingul şi managementul siturilor de patrimoniu cultural au ridicat noi întrebări şi au creat

probleme de primă importanţă, care sunt esenţiale pentru scopurile de conservare şi pentru

334

aprecierea publică a siturilor de patrimoniu cultural din întreaga lume:

- care sunt obiectivele acceptate şi acceptabile pentru interpretarea şi prezentarea

siturilor de patrimoniu cultural?

- care principii trebuie să ajute a determina ce mijloace şi metode tehnice sunt

adecvate în contextele culturale şi patrimoniale specifice?

- care considerente etice şi profesionale generale ar trebui să ajute la interpretarea şi

prezentarea în lumina varietăţii mari a formelor şi tehnicilor specifice ?

Definiţii

Pentru scopurile prezentei Carte,

Interpretarea – se referă la ansamblul activităţilor potenţiale, destinate pentru a mări

conştiintizarea publică şi pentru a spori înţelegerea unui sit de patrimoniu cultural. Acestea pot

include tipărituri şi publicaţii electronice, prezentări în public, instalaţii pe sit şi în afara sitului,

programe educaţionale, activităţi comunitare, cercetări, instruirea şi evaluarea permanentă a

însuşi procesului de interpretare.

Prezentarea – desemnează mai exact comunicarea planificată cu atenţie a conţinutului

interpretativ prin aranjarea informaţiei interpretative, a accesului fizic şi infrastructurii

interpretative într-un sit de patrimoniu cultural. Ea poate fi transmisă printr-o varietate de

mijloace tehnice, incluzând aşa elemente cum sunt panourile informative, prezentările de tip

muzeal, excursiile oficiale pe jos, lecturile şi excursii ghidate şi aplicaţiile multimedia, şi site-

urile web.

Infrastructura interpretativă – se referă la instalaţiile fizice, facilităţi şi suprafeţe în/sau

legate de un sit de patrimoniu cultural, care poate fi utilizat în mod special în scopuri de

interpretare şi de prezentare, incluzând acelea ce susţin intrepretarea prin tehnologiile existente şi

noi.

Ghizii sitului – se referă la personalul sau voluntarii care lucrează în cadrul sitului

cultural, care sunt angajaţi permanent sau temporar în comunicarea publică a informaţiei

referitoare la valorile şi semnificaţia sitului.

Situl de patrimoniu cultural – se referă la o locaţie, localitate, peisaj natural, aşezare,

complex arhitectural, sit arheologic sau o structură permanentă, recunoscută şi adesea protejată

legal ca un loc de importanţă istorică şi culturală.

Obiective

335

Recunoscând că interpretarea şi prezentarea sunt parte integrantă a procesului general de

conservare şi de gestiune a patrimoniului cultural, această Cartă are menirea de a stabili şapte

principii cardinale pe care interpretarea şi prezentarea trebuie să fie bazată – în orice formă sau

mediu este considerată a fi adecvată, sau în circumstanţe specifice.

Principiul 1: Acces şi înţelegere

Principiul 2: Surse de informare

Principiul 3: Atenţie la cadru şi context

Principiul 4: Prezervarea autenticităţii

Principiul 5: Planificarea pentru durabilitate

Principiul 6: Grija pentru caracterul cuprinzător

Principiul 7: Importanţa cercetării, instruirii şi evaluării

Urmând aceste şapte principii, obiectivele acestei Carte sunt:

1. Să faciliteze înţelegerea şi aprecierea siturilor de patrimoniu cultural şi să

crească conştientizarea şi implicarea din partea publicului în necesitatea de a le proteja şi

conserva.

2. Să comunice înţelesul de sit al patrimoniului cultural unor audienţe diverse

printr-o recunoaştere atentă, documentată a semnificaţiei, prin metode ştiinţifice şi şcolare

acceptate, precum şi din tradiţiile culturale vii.

3. Să salvgardeze valorile materiale şi imateriale ale siturilor patrimoniului

cultural în cadrul lor cultural şi natural, şi contextul lor social.

4. Să respecte autenticitatea siturilor de patrimoniu cultural, comunicând

semnificaţia construcţiei lor istorice şi a valorii lor culturale, şi protejându-le de impactul

advers al infrastructurii intruzive, presiunea vizitatorilor, de interpretarea inexactă şi neadecvată.

5. Să contribuie la o conservare durabilă a siturilor de patrimoniu cultural, prin

facilitarea înţelegerii din partea publicului şi participarea la eforturile neîntrerupte de conservare,

asigurând menţinerea pe termen lung a infrastructurii interpretative.

6. Să încurajeze caracterul cuprinzător în interpretarea siturilor de patrimoniu

cultural, facilitând implicarea mandatarilor şi a comunităţilor asociate în dezvoltarea şi

implementarea programelor de interpretare.

7. Să dezvolte îndrumarele tehnice şi profesionale pentru interpretarea şi

prezentarea patrimoniului, incluzând tehnologiile, cercetarea şi instruirea. Astfel de îndrumare

336

trebuie să fie adecvate şi să se adeverească în contextul lor social.

Principii

Principiul 1. Accesul şi înţelegerea

Programele de interpretare şi de prezentare ar trebui să faciliteze accesul fizic şi

intelectual la siturile de patrimoniu cultural pentru public:

a. O interpretare şi o prezentare eficace ar trebui să îmbogăţească experienţa

personală şi să mărească respectul şi înţelegerea publică, şi să comunice importanţa conservării

siturilor de patrimoniu cultural.

b. Interpretarea şi prezentarea ar trebui să încurajeze indivizii şi comunităţile să

reflecteze asupra propriilor percepţii ale unui sit şi să îi ajute să stabilească o legătură

semnificativă cu el. Scopul ar trebui să fie de a stimula ulterior interesul, studiul, experienţele şi

explorările.

c. Programele de interpretare şi prezentare ar trebui să identifice şi să evalueze

demografic şi cultural audienţa lor. Fiece efort ar trebui depus pentru a comunica valorile sitului

şi semnificaţia sa audienţei variate.

d. Diversitatea de limbi printre vizitatori şi comunităţile asociate legate de un sit de

patrimoniu, ar trebui luată în consideraţie în echipamentele şi serviciile de interpretare.

e. Activităţile de interpretare şi prezentare ar trebui să fie, de asemenea, accesibile

fizic publicului larg, în toată diversitatea sa, incluzând şi persoanele cu mobilitate redusă.

f. În cazul când accesul fizic la un sit al patrimoniului cultural este limitat, din

motive de conservare, de sensibilitate culturală, de amenajări adaptate sau probleme de securitate,

interpretarea şi prezentarea trebuie să fie propusă în afara sitului.

Principiul 2. Sursa de informare

Interpretarea şi prezentarea trebuie să se bazeze pe mărturiile adunate prin metode

ştiinţifice şi şcolare acceptate, precum şi pe tradiţii culturale vii.

a. Interpretarea ar trebui să arate evantaiul de informaţii orale şi scrise, de vestigii

materiale, tradiţii şi sensuri atribuite unui sit. Sursele acestei informaţii ar trebui să fie

documentate, arhivate şi accesibile publicului.

b. Interpretarea ar trebui să fie bazată pe un studiu bine documentat, multidisciplinar

al sitului şi al mediului său înconjurător. Ea ar trebui, de asemenea, să confirme că o interpretare

337

valoroasă include, în mod obligatoriu, reflecţia privind ipotezele istorice alternative, tradiţiile şi

povestirile locale.

c. În siturile de patrimoniu cultural, în care povestirile tradiţionale sau memoriile

participanţilor istorici furnizează o sursă importantă de informaţie despre semnificaţia sitului,

programele de interpretare ar trebui să încorporeze aceste mărturii orale, fie indirect, prin

facilităţile infrastructurii de interpretare, fie direct, prin participarea activă a membrilor din

comunităţile asociate, cât şi prin ghizii sitului.

d. Reconstrucţiile vizuale, făcute fie de artişti, arhitecţi sau designeri de compiuter

trebuie să fie bazate pe o analiză detaliată şi sistematică a datelor despre mediu, arhitectură şi

istorie, incluzând analiza surselor scrise, orale, iconografice şi fotografice. Sursele de informaţie

pe care se bazează astfel de redări vizuale, ar trebui să fie clar documentate şi reconstrucţiile

alternative ar trebui să fie bazate pe aceleaşi dovezi, atunci când ele sunt disponibile, trebuie să

fie puse la dispoziţie pentru comparaţie.

e. Programele de interpretare şi prezentare, şi activităţile ar trebui, de asemenea, să

fie documentate şi arhivate pentru referinţele şi reflecţiile de viitor.

Principiul 3. Contextul şi mediul înconjurător

Interpretarea şi prezentarea siturilor de patrimoniu cultural ar trebui să pună în

lumină relaţia mai largă a siturilor cu contextul şi cadrul lor social, cultural, istoric şi

natural.

a. Interpretarea ar trebui să exploreze semnificaţia unui sit în aspectele sale

multilaterale istorice, politice, spirituale şi artistice. Ele trebuie să ia în consideraţie toate valorile

culturale, sociale şi mediul înconjurător al siturilor.

b. Interpretarea publică a unui sit de patrimoniu cultural ar trebui să distingă în mod

clar şi să dateze fazele succesive şi influenţele în cursul evoluţiei sale. Contribuţiile la

semnificaţia unui sit, din toate perioadele istorice, ar trebui să fie respectate.

c. Interpretarea ar trebui, în egală măsură, să ia în consideraţie toate grupurile care

au contribuit la semnificaţia istorică şi culturală a sitului.

d. Peisajul înconjurător, mediul natural şi cadrul geografic sunt parte integrantă a

semnificaţiei istorice şi culturale a unui sit, şi ca atare, trebuie să fie luate în cont în interpretarea

acestuia.

e. Elementele imateriale ale unui sit de patrimoniu, astfel precum tradiţiile culturale

şi spirituale, istorisirile, muzica, dansul, teatrul, literatura, artele vizuale, tradiţiile locale şi

338

moştenirea culinară ar trebui să fie luate în calcul în interpretarea acestuia.

f. Semnificaţiile transculturale ale unui sit de patrimoniu, precum şi coexistenţa

diferitelor puncte de vedere despre ele, bazate pe cercetările şcolare, înregisrările vechi sau pe

tradiţiile vii, ar trebui să fie luate în considerare în formularea programelor de interpretare.

Principiul 4. Autenticitatea

Interpretarea şi prezentarea siturilor de patrimoniu cultural trebuie să respecte

principiile de bază ale autenticităţii în spiritul Declaraţiei de la Nara (1994).

a. Autenticitatea este o noţiune importantă pentru comunităţile umane, cât şi

vestigiile materiale. Concepţia unei programe de interpretare ar trebui să respecte funcţiile

tradiţionale sociale ale sitului şi practicile culturale, şi demnitatea rezidenţilor locali şi a

comunităţilor asociate.

b. Interpretarea şi prezentarea ar trebui să contribuie la conservarea autenticităţii

unui sit de patrimoniu cultural prin comunicarea semnificaţiei sale, fără a avea un impact advers

asupra valorilor culturale sau a altera ireversibil construcţia sa.

c. Toată infrastructura vizibilă de interpretare (precum chioşcurile, panourile de

informare, indicatoarele) ar trebui să fie sensibile la caracterul, cadrul şi semnificaţia naturală şi

culturală a sitului, rămânând uşor identificabile.

d. Concertele in situ, reprezentările teatrale şi alte programe de interpretare, ar trebui

să fie planificate cu prudenţă, pentru a proteja semnificaţia şi mediul fizic al sitului şi pentru a

minimaliza tulburările pricinuite rezidenţilor locali.

Principul 5. Caracterul durabil

Planul de interpretare al unui sit de patrimoniu cultural trebuie să fie sensibil la

mediul cultural şi natural. Caracterul său durabil în timp este un obiectiv major pentru

planurile sociale, financiare şi de mediu.

a. Elaborarea şi implementarea unei programe de interpretare şi de prezentare ar

trebui să fie o parte integrală a unui plan general şi de gestiune a unui sit de patrimoniu.

b. Efectul posibil al infrastructurii de interpretare şi al numărului de vizitatori asupra

valorilor culturale, caracteristicilor fizice, integrităţii şi mediul înconjurător natural al unui sit vor

face obiectul unor studii prealabile aprofundate.

c. Interpretarea şi prezentarea ar trebui să servească un număr mare de obiective

339

educaţionale şi culturale. Creşterea numărului de vizitatori nu trebuie să fie singurul criteriu al

succesului unei programe de interpretare.

d. Interpretarea şi prezentarea ar trebui să fie parte integrantă în procesul de

conservare, sporind conştientizarea din partea publicului privind problemele de conservare

întâmpinate în sit şi explicând eforturile întreprinse pentru a proteja integritatea fizică a sitului.

e. Orice elemente tehnice sau tehnologice selectate pentru a deveni o parte

permanentă a infrastructurii de interpretare a sitului ar trebui conceptualizate şi construite într-o

manieră care va asigura întreţinerea eficace şi regulată.

f. Programele de interpretare ar trebui să aibă scopul de a asigura beneficii

economice, sociale şi culturale echitabile şi durabile tuturor actorilor prin educaţie, instruire şi

oportunităţile de angajare în programele de interpretare ale sitului.

Principiul 6. Participarea

Interpretarea şi prezentarea siturilor de patrimoniu cultural trebuie să fie rezultatul

unei colaborări eficace dintre profesioniştii din domeniul patrimoniului, gazdă,

comunităţile asociate şi alţi actori.

a. Expertiza pluridisciplinară a cercetătorilor, a membrilor comunităţii, a experţilor

în conservare, a autorităţilor publice, a gestionarilor şi ghizilor, a operatorilor turistici şi a altor

profesionişti ar trebui să fie integrată în formularea programelor de interpretare şi prezentare.

b. Drepturile cutumiare, responsabilităţile şi interesele proprietarilor şi a comunităţii

asociate ar trebui să fie luate în cont şi respectate în elaborarea programelor de interpretare şi

prezentare a sitului.

c. Proiectele de expansiune sau de revizuire a programelor de interpretare şi

prezentare ar trebui să fie deschise pentru comentariile şi implicarea publicului. Fiecare are

dreptul şi responsabilitatea de a face cunoscute opiniile sale.

d. Din cauza faptului că problema proprietăţii intelectuale şi a drepturilor culturale

tradiţionale este în mod special relevantă pentru procesul de interpretare şi recursul la diverse

comunicaţii media (precum prezentările multimedia in situ, suporturile electronice şi materialele

publicate), proprietatea legală şi dreptul de folosinţă a imaginilor, textelor şi a altor materiale

interpretative ar trebui discutate, clarificate şi aprobate în procesul de proiectare.

Principiu 7. Cercetarea, instruirea şi evaluarea

340

Interpretarea siturilor de patrimoniu este o întreprindere progresivă şi evolutivă a

înţelegerii şi explicaţiei, care cere activităţi continui de cercetare, instruire şi evaluare.

a. Interpretarea unui sit al patrimoniului cultural nu ar trebui să fie considerată

încheiată în momentul punerii în funcţie a unei anumite infrastructuri interpretative. Cercetarea şi

consultările sunt importante pentru a încuraja înţelegerea şi aprecierea valorilor unui sit. Ele

trebuie să fie activităţi inerente în toate programele de interpretare ale patrimoniului.

b. Programele şi echipamentele de interpretare trebuie să fie construite şi realizate în

maniera de a facilita revizuirea conţinutului şi/sau extinderea lor.

c. Programele de interpretare şi de prezentare şi impactul lor fizic asupra unui sit ar

trebui continuu monitorizat şi evaluat şi de întreprins periodic schimbări, atât în baza unei

analize ştiinţifice, cât şi în baza reacţiilor din partea publicului. Vizitatorii şi membrii

comunităţilor asociate, cât şi profesioniştii din domeniul patrimoniul ar trebui să fie implicaţi în

acest proces de evaluare.

d. Fiecare programă de interpretare şi de prezentare trebuie să fie considerată ca o

resursă educaţională pentru persoanele de orice vârstă. Concepţia lor ar trebui să ia în

consideraţie posibila folosire în programele şcolare, în programele de studii informale şi

programele de educaţie pentru instruirea pe tot parcursul vieţii, prin căi de comunicaţie media,

incluzând Internetul, în activităţile specifice, evenimente şi implicarea sezonieră a voluntarilor.

e. Instruirea profesioniştilor în domeniile specializate de interpretare şi prezentare a

patrimoniului, precum creaţia conţinuturilor, management, tehnologii, excursii ghidate şi

educaţie, este un obiectiv esenţial. De altfel, programele academice de bază în domeniul

conservării ar trebui să includă module de formare privind interpretarea şi prezentarea.

f. Programele de instruire (traininguri, n.n.) şi cursurile ar trebui desfăşurate, chiar

pe sit, cu scopul de a forma şi perfecţiona personalul de toate nivelurile, însărcinat cu gestiunea

sitului şi cu interpretarea acestuia, cât şi comunităţile asociate şi locale, despre desoperirile

recente şi inovaţiile din domeniu.

g. Cooperarea internaţională şi împărtăşirea experienţei sunt esenţiale pentru a

dezvolta şi a menţine standardele în metodele şi tehnicele de interpretare. În acest scop, trebuie

încurajată organizarea conferinţelor internaţionale, a atelierelor, a reuniunilor la nivel naţional şi

local, şi schimbul de profesionişti. Acestea vor oferi posibilitatea împărtăşirii regulate a

informaţiei privind diversitatea abordărilor şi experienţelor de interpretare în diverse regiuni şi

culturi ale lumii.

341

19. Carta ICOMOS privitor la itinerarele culturale

Elaborată de Comitetul Ştiinţific Internaţional privind Itinerarele culturale (CIIC) al

ICOMOS,

Ratificată de a 16-a Adunare Generală a ICOMOS, Quebec, (Canada) 4 octombrie 2008

Introducere

Ca rezultat al dezvoltării ştiinţelor legate de conservarea patrimoniului cultural, noul

concept al Itinerarelor culturale arată evoluţia ideilor referitoare la noţiunea de „bun cultural”,

precum şi importanţa crescândă a valorilor legate de cadrul lor şi „scara teritorială”, şi revelează

macrostructura patrimoniului la diferite nivele. Acest concept introduce un model pentru o nouă

etică a conservării, care consideră aceste valori ca un patrimoniu comun, depăşeşte frontierele

naţionale şi care necesită eforturi comune. Respectând valoarea intrinsecă a fiecărui din aceste

elemente, conceptul de Itinerare culturale recunoaşte şi subliniază valoarea tuturor elementelor

sale ca părţi substantive ale unui întreg. El ilustrează, în acelaşi timp, concepţia contemporană a

valorilor patrimoniului cultural pentru societate ca o resursă pentru dezvoltarea socială şi

economică durabilă.

Această noţiune mai largă a patrimoniului cultural necesită, de asemenea, noi abordări

referitor la folosirea ei într-un context mult mai amplu, cu scopul de a descrie şi proteja relaţiile

semnificative direct asociate la mediul cultural şi istoric. În acest context, conceptul de Itinerar

cultural este inovator, complex şi multidimensional. El introduce şi reprezintă o contribuţie nouă

la teoria şi practica conservării patrimoniului cultural.

Itinerarele culturale reprezintă procese evolutive, interactive, care implică legături

interculturale, ce reflectă diversitatea contribuţiei diferitelor popoare la patrimoniul cultural.

Totuşi, Itinerarele culturale au rezultat istoric atât din întâlnirile paşnice, cât şi cele ostile

dintre popoare. Ele prezintă o pluralitate de dimensiuni împărtăşite, care au depăşit funcţiile lor

originale, oferind un cadru excepţional pentru o cultură a păcii, bazată pe legăturile istoriei

comune, însă de asemenea, şi pe spiritul toleranţei, respectului şi aprecierii diversităţii culturale a

diferitelor comunităţi care au contribuit la existenţa lor.

Aprecierea Itinerarelor culturale ca un concept nou sau o nouă categorie patrimonială nu

intră în contradicţie cu alte categorii sau bunuri culturale consacrate şi recunoscute – monumente,

oraşe, landşafturi culturale, patrimoniu industrial, etc. – care ar putea exista în interiorul orbitei

unui itinerar cultural. Ele pur şi simplu le includ în cadrul unui sistem comun care intensifică

342

semnificaţia lor.

Acest cadru integrat, interdisciplinar şi comun crează noi relaţii între ele prin mijloacele

unei perspective ştiinţifice care furnizează o viziune mai exactă, mai completă şi multilaterală a

istoriei. Această abordare stimulează nu doar înţelegerea şi comunicarea între popoarele lumii,

dar de asemenea, sporeşte cooperarea pentru a prezerva patrimoniul cultural.

Inovaţia introdusă de conceptul Itinerarelor culturale dezvăluie conţinutul patrimonial al

unui fenomen specific al mobilităţii şi schimbului uman, care s-a dezvoltat prin căile de

comunicaţie, care a facilitat transmiterea lor şi care a fost folosit sau au servit în mod deliberat

un scop concret şi specific. Un itinerar cultural poate fi un drum care beneficiază, ori total

oriparţial, de drumurile preexistente folosite în diferite scopuri. Dar dincolo de specificul său ca

mijloc de comunicare sau transport, existenţa sa şi semnificaţia de Itinerar cultural poate fi

explicată prin folosirea pentru un aşa scop specific în toată durata lungă a istoriei şi prin

generarea valorilor de patrimoniu şi de bunuri culturale asociate acestuia, care reflectă influienţe

reciproce dintre diferite grupuri culturale, ca rezultat al dinamicii sale specifice.

Deci Itinerarele culturale nu sunt simple moduri de comunicare şi transport, care ar putea

include bunuri culturale şi a uni diferite popare, dar fenomene istorice specifice care nu pot fi

create aplicând imaginaţia şi dorinţa de a înfiinţa unui set asociat de bunuri culturale care se

întâmplă să posede trăsături comune.

Itinerarele culturale au apărut uneori ca un proiect planificat a priori de voinţa umană

care a avut suficientă putere să atingă un anumit obiectiv (de exemplu, Drumurile Inca sau

Drumurile Imperiului Roman ). În alte ocazii, ele sunt rezultatul unui proces de evoluţie în care

intervenţiile colective ai diferitor factori umani coincid şi sunt canalizaţi spre un scop comun

(aşa precum Drumul spre Santiago, rutele caravanelor comerciale din Africa sau Drumul mătăsii).

Dată fiind bogăţia şi varietatea atât a interrelaţiilor şi a caracteristicilor bunurilor culturale

direct asociate cu motivul existenţei Itinerarelor culturale (astfel precum monumentele,

rămăşiţele arheologice, oraşele istorice, arhitectura vernaculară, patrimoniul intangibil, industrial

şi tehnologic, lucrările publice, peisajele culturale şi naturale, mijloacele de transport şi alte

exemple de aplicare ale unor cunoştinţe specifice şi aptitudini tehnice), studiul şi managementul

lor cere o abordare multidisciplinară care ilustrează şi revigorează ipotezele ştiinţifice şi

stimulează cunoaşterea istorică, culturală, tehnică şi artistică crescută.

Obiectivele Cartei

- A stabili principiile de bază şi metodele specifice de cercetare pentru categoria

343

Itinerarelor culturale, în modul în care ele relaţionează cu alte categorii de bunuri anterior

studiate şi recunoscute.

- A propune mecanismele fundamentale pentru dezvoltarea cunoştinţelor despre

evaluarea, protecţia, prezervarea, managementul şi conservarea Itinerarelor culturale.

- A defini îndrumarele de bază, principiile şi criteriile principale pentru o corectă

utilizare a Itinerarelor culturale ca resursă de dezvoltare socială şi economică durabilă,

respectând autenticitatea şi integritatea lor, prezervarea lor adecvată şi importanţa istorică.

- A stabili bazele cooperării naţionale şi internaţionale, indispensabile la realizarea

proiectelor de cercetare, salvgardare, conservare şi dezvoltare relativ la Itinerariile culturale, la

fel în ce priveşte stabilirea mecanismelor pentru finanţarea acestor proiecte.

Definiţie

Orice rută de comunicaţie, fie terestră, acvatică, mixtă sau alta, care este delimitată fizic

şi este, de asemenea, caracterizată ca având propria dinamică specifică şi scopul bine determinat,

care poate îndeplini condiţiile următoare:

a. Ar trebui să „decurgă din” şi să reflecteze mişcările interactive, precum şi

schimburile multidimensionale, continue şi reciproce de bunuri, idei, cunoştinţe, şi valori între

popoare, ţări, regiuni sau continente de-a lungul perioadelor semnificative de timp.

b. Ar trebui să aibă promovată prin aceasta, în spaţiu şi în timp, o îmogăţire

încrucişată a culturilor implicate, precum se manifestă, atât în patrimoniul lor material, cât şi

imaterial.

c. Ar trebui să fie integrate într-un sistem dinamic legăturile istorice şi bunurile

culturale asociate la existenţa lor.

Elementele definitorii ale Itinerarelor culturale: Context, conţinut, valoarea culturală

împărşită ca tot întreg, caracterul dinamic şi mediul.

1. Contextul: Itinerarele culturale se înscriu într-un context natural şi cultural, asupra

căruia au o influenţă şi contribuie la caracterizarea şi îmbogăţirea noilor dimensiuni, în cadrul

unui proces interactiv.

2. Conţinut: Itinerarul cultural ar trebui, în mod necesar, să fie sprijinit de elemente

materiale care poartă mărturie patrimoniului cultural şi furnizează o confirmare fizică a

existenţei sale. Orice elemente imateriale dau sens şi semnificaţie diferitelor elemente care

alcătuiesc un tot întreg.

344

a. Elementul fizic indispensabil care determină existenţa unui Itinerar cultural este

însăşi ruta de comunicaţie în calitate de instrument care serveşte unui proiect planificat sau

rezultat al activităţii umane, pentru desăvârşirea unui scop anumit.

b. Alte elemente de bază sunt bunurile patrimoniale materiale legate de

funcţionalitatea sa în calitate de rută istorică (vama, locurile pentru depozit, odihnă şi locuinţă,

spitaluri, magazine, porturi, construcţii de apărare, poduri, căi de comunicaţie şi de transport,

încăperi industriale, mine şi tot ceea ce e legat de producţie şi comerţ, reflectând aplicaţiile şi

progresul tehnic, ştiinţific şi social din diferite epoci, centre urbane, peisaje culturale, locuri

culturale şi situri sacre, etc.), precum şi elementele de patrimoniu imaterial care poartă mărturie

procesului de schimb şi dialogului dintre popoarele antrenate în cursul traseului său.

c. Valoarea ansamblului împărtăşit : Conceptul de Itinerar cultural se referă la o

valoare ca un tot întreg, mai mare decât suma părţilor sale şi care dă îi dă un sens Itinerarului.

1. Un Itinerar cultural constituie un bun cultural îmbogăţit de diverse culturi pe care

le-a completat şi pe care le depăşeşte ca valoare generală, oferind un număr substanţial de

caracteristici şi sisteme de valori partajate.

2. În cadrul identităţii generale, valorile acestui conţinut rezidă în semnificaţia lor

comună, împărtăşită şi multilaterală.

3. Transcendenţa sa permite o legătură culturală între popoare, ţări, regiuni şi

continente.

4. Această amploare este importantă din punct de vedere al teritoriului inclus şi al

tratamentului integral al diferitelor elemente de patrimoniu care îl compun. În acelaşi timp

diversitatea culturală pe care o implică aduce o alternativă la procesul de omogenizare culturală.

5. Caracterul dinamic: În adaos la prezentarea mărturiilor fizice ale drumului lor

istoric, Itinerarele culturale implică un factor dinamic care acţionează ca un conductor sau un

canal prin care influenţele culturale reciproce s-au scurs.

A. Dinamica Itinerarelor culturale nu ascultă de legile naturale sau fenomenele

întâmplătoare, dar mai degrabă exclusiv de procesele şi interesele umane, culturale.

B. Acest flux vital de cultură este manifestat nu doar în aspectele materiale sau

tangibile, dar, de asemenea, în spiritul şi tradiţiile care alcătuiesc patrimoniul intangibil al

Itinerarelor culturale.

C. Înţelegând un Itinerar cultural ca un set de elemente dinamice ale comunicării

345

culturale între popoare, bunurile lui de patrimoniu cultural pot fi apreciate de dimensiunile lor

adevărate spaţiale şi istorice, ceea ce contribuie la conservarea integrală şi durabilă a

ansamblului.

Cadrul: Itinerarele culturale sunt îndeaproape legate de mediul lor şi formează o parte

inseparabilă cu acesta.

1. Cadrul geografic a contribuit la elaborarea traseului Itinerarelor culturale, fie

condiţionând calea acestuia, fie şi influenţând dezvoltarea lui pe parcursul anilor.

2. Cadrul teritorial, fie el natural sau cultural (urban sau rural) încadrează Itinerarul

cultural, îi furnizează a ambianţă particulară, caracterizată prin elemente şi valori de natură fizică

şi imaterială, şi este fundamental pentru înţelegerea şi conservarea sa.

3. Un Itinerar cultural are legături şi intersectează geografic bunurile foarte diverse

ale patrimoniului, pentru a forma un tot unitar. Itinerarele culturale şi cadrul lor includ

numeroase peisaje naturale sau culturale, care nu sunt decât componente ale Itinerarului. pentru

completarea diversităţii lui.

4. Relaţia cu natura este în particular sensibilă pe diferite tronsoane ale Itinerarului,

în altele relaţia cu mediul urban sau rural, şi în zonele cu monumente izolate de alte construcţii

(precum capele, mănăstiri, havuzuri, poduri, simboluri comemorative, etc.) relaţia între acestea şi

mediul peisajer este cea care formează caracterul acestui tronson al Itinerarelor culturale.

5. Protecţia şi conservarea Itinerarelor culturale necesită o cunoaştere aprofundată a

caracteristicilor istorice, naturale şi culturale ale mediului lor. Orice intervenţii care pot fi

necesare trebuie să se înscrie în acest context, respectând trăsăturile lui definitorii prin facilitarea

înţelegerii lor şi nedistrugând peisajul tradiţional, fie el natural, cultural sau mixt.

6. O schiţă a cadrului trebuie asigurată pentru Itinerarele culturale, marcând clar

limitele zonei tampon, bunurile definite şi reglementate, care ar trebui să permită ca valorile

culturale materiale şi imateriale incluse în el să fie prezervate în autenticitatea şi integritatea lor

deplină. Această protecţie trebuie să includă valorile diferitelor peisaje care fac parte din

Itinerarele culturale şi care-i conferă o ambianţă caracteristică.

Indicatori specifici

Ca indicatori diferenţiali de bază, aplicabili la categoria Itinerarelor culturale, următoarele

ar trebui să fie luate în vedere: structura itinerarului şi substratul său material, precum şi

informaţiile istorice despre folosirea lui pentru a realiza un scop anumit; elementele de

346

comunicaţie şi existenţa manifestărilor culturale de origine comună de-a lungul (sau în anumite

puncte date ale) itinerarului, astfel precum practicile, tradiţiile şi obiceiurile de natură religioasă,

rituală, lingvistică, de festivitate, culinărie ori de natură similară. Influenţe reciproce în domenii

precum muzica, literatura, arhitectura, artele plastice, artizanatul, ştiinţele, tehnica, tehnologia şi

alte bunuri materiale şi imateriale ale căror deplină înţelegere are o relaţie cu funcţia istorică a

Itinerarelor.

Clasificarea Itinerarelor culturale

Itinerariile Culturale pot fi clasate în felul următor:

- Ţinând cont de dimensiunea teritorială: locale, naţionale, regionale, continentale

sau intercontinentale.

- În dependenţă de dimensiunea culturală: în interiorul unei regiuni culturale date

sau extinse în jurul diverselor zone geografice, care au împărţit sau care continuă să împartă un

proces de influenţe reciproce în formarea sau evoluţia valorilor culturale.

- Potrivit obiectivului sau funcţiei lor: social, economic, politic sau cultural. Aceste

caracteristici pot fi găsite distribuite fiind într-un context multidimensional.

- Potrivit duratei lor temporale: acele care nu se mai utilizează sau acele care

continuă să se dezvolte sub influenţele schimburilor socio-economice, politice şi culturale.

- Potrivit configuraţiei lor structurale: liniare, circulare, cruciforme, radiale sau de o

reţea rutieră.

- Potrivit cadrului lor natural: terestru, acvatic, mixt sau de o altă natură fizică.

Identificare, autenticitate şi integritate

Indicatori prima facie

În vederea identificării şi evaluării unui Itinerar cultural, următoarele aspecte ar putea fi

iniţial considerate ca prima facie, o mărturie neconvingătoare a existenţei Itinerarului cultural:

- Expresiile proceselor dinamice sociale, economice, politice şi culturale care au

generat existenţa schimbului dintre grupurile culturale ale ariilor înrudite.

- Caracteristicile distinctive care sunt împărtăşite de diferite zone geografice şi

culturale prin legături istorice.

- Mărturii ale mobilităţii şi ale înrudirii între popoare sau grupurile etnice de diferite

culturi.

- Trăsăturile culturale specifice integrate în viaţa tradiţională a diferitor comunităţi.

347

- Elementele de patrimoniu şi practicile culturale – acele ca ceremoniile,

festivalurile şi celebrările religioase reprezentative ale unor valori împărşite între diferite

comunităţi în cadrul specific al unei/unor regiuni culturale şi istorice în raport cu semnificaţia şi

funcţionalitatea Itinerarului.

Identificarea

În procesul identificării unui Itinerar cultural, este necesar de a lua în cont

funcţionalitatea sa specifică în serviciul unui scop concret şi determinat; valorile de patrimoniu

material şi imaterial au generat, ca rezultat dinamic al influenţelor culturale reciproce, al

configuraţiei structurale, al întregului lor context geografic şi istoric, al cadrului său natural şi

cultural, fie aceştia din urmă urbani sau rurali, şi al valorilor caracteristice de mediu, al relaţiilor

sale cu peisajul, durata sa temporară şi dimensiunea simbolică şi spirituală, care vor contribui la

identificarea şi explicaţia semnificaţiei sale.

Bunurile imateriale ale Itinerarelor culturale sunt fundamentale pentru a înţelege

semnificaţia lor şi valorile lor de patrimoniu asociat. Deci, aspectele materiale trebuie să fie

studiate întotdeauna în relaţie cu alte valori de natură imaterială.

Din punct de vedere al evaluării comparative, trebuie să ţinem cont în aceeaşi

măsură de durata în timp şi importanţa istorică a diferitelor tronsoane, diferite în raport cu

ansamblul Itinerarului.

În cazul Itinerarului cultural viu, relaţiile şi funcţiile dinamice în serviciul

obiectivului concret şi determinant, care au dat naştere existenţei sale şi serveşte pentru a le

caracteriza şi a identifica Itinerarul, ar trebui menţinute, chiar dacă procesele istorice au suferit

schimbări în cursul timpului şi au fost încorporate noi componente. Aceste noi elemente ar trebui

evaluate în cadrul relaţiei lor funcţionale cu Itinerarul cultural şi este posibil că bunurile

posesoare ale unei valori patrimoniale să nu poată fi considerate componente ale Itinerarielor

culturale pentru că ele nu fac parte din el.

Autenticitatea

Fiecare Itinerar cultural trebuie să răspundă la criteriile de autenticitate, care exprimă

valoarea sa veridică şi credibilă, în cadrul său natural şi cultural, atât în ceea ce se referă la

elementele sale definitorii, cât şi trăsăturile sale distinctive de ordin material şi imaterial:

- Aceste criterii ar trebui să fie aplicate la demonstrarea semnificaţiei fiecărui

tronson în studiu, în raport cu sensul global al Itinerarului în cursul dezvoltării sale istorice, astfel

348

verificând autenticitatea de configuraţie structurală a vestigiilor materiale ale traseului său.

- Autenticitatea ar trebui, de asemenea, să fie evidentă în contextul natural şi

cultural al fiecărui tronson al Itinerariului şi să fie subiectul unei analize şi evaluări, precum şi în

contextul altor elemente de patrimoniu material şi imaterial încadrate în funcţionalitatea istorică

de ansamblu şi cadrul lor.

- Chiar dacă anumite porţiuni materiale ale unui Itinerar cultural nu sunt bine

conservate, existenţa sa în aceste zone poate fi evidentă prin documentări istoriografice, sursele

şi elementele imateriale conservate, dacă ele servesc la demonstrarea semnificaţiei acestor

tronsoane în sensul global al Itinerarului şi al autenticităţii lor.

- Tehnicile şi metodele folosite pentru protecţie, conservare şi gestiunea Itinerarelor

culturale, fie ele tradiţionale sau noi, trebuie să respecte criteriile de autenticitate.

Integritatea

Verificarea integrităţii unui Itinerar cultural ar trebui, în mod necesar, să fie bazată pe un

set de elemente materiale şi imateriale suficient de reprezentative, mărturie a sensului global al

Itinerarului şi al valorii sale ca un tot întreg, ce permite o reprezentare completă a

caracteristicilor şi a importanţei proceselor istorice care au generat Itinerarul cultural.

În aceeaşi măsură este necesar de a observa mărturiile relaţiilor istorice şi funcţiilor

dinamice esenţiale ale caracterului distinctiv, dacă ţesătura sa fizică şi/sau caracteristicele sale

semnificative sunt conservate într-o condiţie bună şi dacă impactul proceselor de deteriorare este

controlat sau dacă Itinerarul suferă eventuale efecte negative în dezvoltare, de abandon şi

neglijenţă.

Metodologia

Conceptul de Itinerar cultural necesită o nouă metodologie a cercetării, evaluării,

protejării, conservării, folosirii şi managementului. Dată fiind anvergura şi valoarea lor de

ansamblu, cât şi dimensiunea lor teritorială, această metodologie presupune un sistem de

activităţi coordonate şi integral administrate de activităţi.

Este esenţial de a începe prin identificarea globală a Itinerarului şi a deferitelor sale

tronsoane şi prin formarea unui inventar de bunuri care îl acompaniază, şi analiza statutului lor

de conservare, care va facilita elaborarea unui plan strategic pentru prezervarea sa. Acest plan ar

trebui să includă, în mod necesar, măsuri pentru a spori cunoaşterea Itinerarului, precum şi a

349

ridica interesul social şi al instituţiilor publice. De asemenea, el necesită formularea măsurilor

coordonate şi a instrumentelor legale specifice pentru protejarea, folosirea adecvată şi gestiunea

tuturor elementelor ca parte substanţială a valorilor şi a semnificaţiei globale a Itinerarului.

1. Cercetarea

Studiul Itinerarelor culturale s-ar putea extinde în ce priveşte diferitele puncte geografice,

chiar dacă sunt separate între ele. Din această cauză, este recomandabil de a organiza câteva

echipe de cercetare în principalele locuri care caracterizează această rută.

Metodologia cercetării, pe lângă adoptarea practicilor şi ataşarea indicatorilor pentru

identificarea şi estimarea valorilor unui Itinerar cultural, nu ar trebui să piardă vreodată din

vedere sensul şi semnificaţia istorică a Itinerariului, cu scopul de a evita orice pierdere din

înţelesul sau semnifcaţia istorică a Itinerarului.

Echipele de cercetare care lucrează asupra acestei categorii de patrimoniu trebuie să fie

multidisciplinare şi participative. Ar rebui fixate reguli comune de lucru conform principiul de a

pune în acţiune diferite domenii ale cercetării fără a pierde din vedere totalitatea proiectului. În

acelaşi sens, ar trebui să utilizăm instrumentele metodologice în comun, normalizate în prealabil,

pentru a primi informaţii. Trebuie să existe mecanisme de coordonare care facilitează

comunicarea şi cooperarea diferiţilor cercetători, în final dând posibilitatea transmiterii

informaţiilor în mersul lucrărilor fiecărei echipe.

Cercetătorii ar trebui să fie conştienţi că prezenţa unei diversităţi de tipuri de bunuri

patrimoniale pe traseul unui Itinerar cultural, nu pot spune că acestea fac parte integrantă din el şi

ele trebuie să facă obiectul specific a cercetării lor. Singurele elemente care ar trebui să fie

relevate în cercetarea ştiinţifică referitoare la Itinerarul cultural sunt acelea legate de ţinta

specifică a Itinerarului şi orice influenţe ce survin din dinamica sa funcţional istorică.

2. Finanţarea

Dată fiind amploarea lucrărilor necesare pentru o identificare corectă şi punerea în

valoare a unui Itinerar vast, finanţarea ar trebui să fie obţinută pe etape, ceea ce ar permite

obţinerea unui nivel similar în progresul cercetărilor pe diferite tronsoane, de asemenea, în

proiectele relative la conservare, utilizare şi gestiune. Este sugerat de a stabili o estimare comună

a valorilor care trebuie conservate, astfel încât a permite elaborarea unei scări a priorităţilor de

acţiune şi implementarea unei strategii corespunzătoare. Aceasta cere ca finanţarea să fie

350

obţinută prin acordurile de cooperare bilaterale şi multilaterale, precum şi prin crearea

organismelor consacrate în special cercetării relevării valorii unui Itinerar. Organismele de

integrare regională a căror jurizdicţii coincid total sau parţial cu drumul istoric al unui Itinerar

cultural ar trebui, de asemenea, să determine cum ar putea mai bine câştiga intereselul statelor

implicate, ca în final să obţină colaborarea lor. Este, de asemenea, important de atras, dacă e

posibil, cooperarea instituţiilor filantropice şi a donatorilor.

3. Valorizarea – protecţia – conservarea

Itinerarele culturale cer noi instrumente de valorizare, protejare, conservare şi evaluare.

Nu este suficient a garanta protejarea elementelor lor de patrimoniu pe o bază parţială sau

aleatorie. Ar trebui de realizat inventarierea riguroasă a acestor elemente, chiar pentru a constata

autenticitatea lor şi integritatea, pentru a putea identifica eventualul impact negativ asupra

valorilor Itinerarului cultural, care constituie în mod egal un impact asupra semnificaţiei sale. În

aceeaşi măsură este necesar de a controla procesul de deteriorare şi de dezvoltare al unei strategii

contra efectelor adverse ale dezvoltării şi neglijenţei. Toate acestea cer stabilirea unui sistem

coordonat de măsuri legale şi de instrumente adecvate care garantează conservarea şi valorizarea

structurii sale integrale şi a sistemului său de valori, autentice în ansamblul lor. Este fundamental

a include valorile patrimoniale înainte de a realiza intervenţiile susceptibile de a produce un

impact negativ asupra Itinerarelor culturale sau de a schimba semnificaţia lor.

4. Uzajul durabil – relaţia cu activitatea turistică

În cursul utilizării sale, Itinerarul cultural poate promova o activitate de interes social şi

economic, de o importanţă excepţională pentru dezvoltarea durabilă. Trebuie să se dea o atenţie

stabilă specială pentru a evita confuzia conceptuală dintre rutele turistice, chiar incluzându-le pe

acele de interes cultural, şi Itinerariile culturale. În acelaşi timp, ar trebui să se recunoască, de

asemenea, că un Itinerar cultural este o realitate care poate avea o mare importanţă pentru

coeziunea teritorială şi pentru dezvoltarea durabilă. Din acest punct de vedere trebuie încurajată

cunoaşterea, cât şi buna şi stabila folosire a Itinerarelor culturale, pe lângă folosirea lor adecvată

şi durabilă în scopuri turistice, întotdeauna adoptând măsuri cu scopul de a elimina riscurile.

Pentru acest ţel, promovarea unui Itinerar cultural ar trebui să integreze armonios o infrastructură

suplimentară – pentru activităţi turistice, rute, informare, interpretare şi prezentare – pornind de

la condiţia esenţială de a nu pune în pericol semnificaţia, autenticitatea şi integritatea valorilor

351

istorice şi culturale ale Itinerarelor culturale ca elemente cheie, pentru a fi transmise către

vizitatori.

Excursiile turistice trebuie să fie administrate raţional, în acord cu studiile prealabile

privind impactul asupra mediului înconjurător şi cu planurile de reglementare ale folosirii

publice şi participării sociale, precum şi măsurile de control şi monitorizare destinate pentru a

evita impactul negativ al turismului.

Promovarea turistică a unui Itinerar cultural trebuie să asigure, în orice caz, participarea

prioritară a populaţiei locale şi a companiilor turistice locale şi regionale. Ar trebui întreprins

orice efort pentru a preveni crearea monopolurilor de către companiile mari sau de companiile

puternice concentrate în cele mai dezvoltate ţări, prin care trece drumul istoric al Itinerarului

cultural.

5. Managementul

„Înţelegerea semnificaţiei Itinerarului cultural” este principiul fundamental la

managementul itinerarelor culturale. Acesta implică a fi asiguraţi ca toate activităţile legate de

cercetarea, valorificarea şi diseminarea socială a cunoştinţelor relative la acestea sunt realizate

într-o manieră coordonată şi armonioasă. De asemenea, aceasta necesită o coordonare

transversală care garantează combinarea politicilor relative la protejarea, prezervarea,

conservarea, amenajarea teritoriului, dezvoltarea durabilă şi turism. Este necesar a elabora

proiecte privind dezvoltarea durabilă pe plan naţional – la nivel local, provincial şi regional, etc.

– sau internaţional, cât şi a stabili instrumentele de gestionare planificate pentru a proteja

Itinerarul de riscurile împotriva calamităţilor naturale şi a tuturor riscurilor susceptibile a avea un

impact asupra autenticităţii şi integrităţii valorilor Itinerarelor culturale, şi deci asupra

semnificaţiei lor.

6. Participarea publică

Protejarea, conservarea, promovarea şi gestiunea Itinerarelor culturale solicită stimularea

conştientizării publice şi participarea localnicilor din aria Itinerarului.

Cooperarea internaţională

Există în lume exemple de Itinerare remarcabile, drumurile istorice ale cărora implică

352

numeroase ţări. Din acest motiv, cooperarea internaţională este fundamentală pentru cercetarea,

valorizarea şi conservarea bunurilor care formează Itinerare culturale internaţionale.

Când există Itinerare culturale care implică ţări ce au grade diferite de dezvoltare, este

recomandabil ca ţările mai dezvoltate să aducă mijloacele pentru cooperarea economică, tehnică

şi logistică, precum şi asistenţa în schimbul de informaţie, experienţă şi de experţi.

Este de dorit ca UNESCO şi alte organisme internaţionale să stabilească mecanismele de

cooperare (financiare, tehnice şi logistice) pentru a favoriza implementarea şi dezvoltarea

ulterioară a proiectelor relative la Itinerarele culturale, ce constituie interesul a mai mult de o ţară.

Itinerarele culturale ar trebui privite ca simbolurile unei uniuni dintre popoare. Legăturile

istorice dezvoltate de-a lungul Itineraralor culturale pot servi la promovarea proiectelor bazate pe

cooperarea reînnoită dintre popoarele care au împărtăşit anumite valori şi cunoştinţe în trecut.