MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

FUNDAŢIA UNIVERSITARĂ „ALMA MATER” UNIVERSITATEA „ALMA MATER” DIN SIBIU

Sibiu, Str. Someşului, Nr. 57, cod 550003,Tel./Fax: 0269/250008, 0269/244428; www.uamsibiu.ro

REPERE TEORETICE ALE ASISTENŢEI

ŞI TERAPIEI FAMILIALE

REFERAT LA DISCIPLINA

PSIHOSOCIOLOGIA FAMILIEI

CoordonatorLector Univ.drd.ION CIOBANU

Anul II, semestrul I Vincze (Verdes) Eva-Hajnal

SIBIU2012

„Viaţa în familie este prima noastră şcoală pentru dobândirea cunoaşterii emoţionale (şi nu numai). În acest mediu intim învăţăm cum să simţim în ceea ce ne priveşte şi cum vor reacţiona ceilalţi la sentimentele noastre; cum să gândim aceste sentimente şi ce posibilităţi de reacţie există. Cum să ne desluşim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile. Aceste cursuri emoţionale nu se predau doar prin spusele şi actele părinţilor faţă de copii, ci şi prin intermediul modelelor pe care părinţii le oferă, de stăpânire a propriilor sentimente şi de manifestare a emoţiilor soţilor. Unii părinţi sunt profesori emoţionali foarte talentaţi, alţii sunt groaznici.” (D. Goleman, Inteligenţa emoţională, 2008, p.24)

1. Delimitări conceptualeConceptul de familie, a căpătat dealungul istoriei omenirii o largă varietate de înţelesuri,

odată cu trecerea timpului şi evoluţia societăţii. Iată câteva dintre ele: - în Dicţionarul de psihologie al lui Paul Popescu-Neveanu, familia este definită ca „instituţie socială având la bază alegerea reciprocă a partenerilor maritali” cu rolul de „a asigura reproducerea speciei în condiţii socioculturale determinate” (P. Popescu-Neveanu, 1978, p.262);- C. Levi Strauss în „Les Structures elementaires de la parenté“ (1949), spune că familia este un grup care îşi are originea în căsătorie, fiind alcătuit din soţ, soţie şi copiii născuţi din unirea lor – grupului primar i se pot adăuga şi alte rude – pe toţi aceştia unindu-i drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale, inclusiv drepturi şi interdicţii sexuale; - E. Burgess şi H. Locke delimitează în cadrul familiei unitatea de interacţiuni şi intercomunicări personale, cuprinzând rolurile sociale de soţ şi soţie, mamă şi tată, fiu şi fiică, frate şi soră;- A. Berge, comparând personalitatea individuală cu familia, o defineşte pe aceasta din urmă ca fiind un fel de personalitate colectivă a cărei armonie generală influenţează armonia fiecăreia dintre părţi.

În accepţiunea lui Petru Iluţ, definiţia unei probleme familiale este următoarea: „la modul general s-ar putea numi problemă starea subiectului ce intenţionează să realizeze un scop pentru care nu are un răspuns stocat în memorie, nu are încă o soluţie.” (P. Iluţ, 2005, Psihosociologia şi antropologia familiei, p.235)

În viaţa de fiecare zi a membrilor unei familii, intervin deseori situaţii delicate, care necesită atenţie imediată, soluţii şi remedii rapide pentru a nu se ajunge la dificultăţi sau chiar stări conflictuale, care ar putea afecta relaţiile interumane din interiorul acesteia.

În cazul în care familia se confruntă cu o problemă pe care nu reuşeşte să o rezolve, este de dorit să se „apeleze la o instanţă exterioară, la asistenţă” pentru depăşirea ei. (P. Iluţ, 2005, p.235). Astfel, arată P. Iluţ „unul dintre principiile fundamentale ale asistenţei şi terapiei familiale moderne este de a-i convinge pe membrii grupului familial, că au resurse interne pentru schimbare şi de a-i ajuta să le descopere. (P. Iluţ, 2005, p. 236)

Un prim pas important, este definirea stării de fapt caracterizată ca fiind problematică, urmată de asumarea responsabilităţii acesteia, munca de asistenţă şi terapie familială având „ca postulat principal tocmai faptul că orice (sau aproape orice) problemă este rezultatul interacţiunii dintre membrii familiei şi/sau familie şi mediul social în care funcţionează.” (P. Iluţ, 2005, p. 236)1.2. Tipuri de probleme

Familiile din societatea post-modernă se confuntă cu o varietate de dificultăţi, chiar dacă (sau poate tocmai pentru că) au dispărut delimitările clare în ceea ce priveşte rolurile asumate de către soţi. Fiind veşnic în criză de timp, presaţi de multitudinea sarcinilor zilnice, care trebuiesc duse la bun sfârşit, în încercarea de a avea o carieră şi în acelaşi timp şi un cămin – o familie în adevăratul sens al cuvântului – soţii / partenerii neglijează uneori

simptome, care agravându-se pot duce la adevărate drame. Totuşi, familiile în care există o bună comunicare şi flexibilitate ajung rar în situaţii limită, de criză, sau fără ieşire.

Pe de altă parte, în familiile unde situaţiile conflictuale sunt tolerate, sau mai rău, privite ca fiind normale – certuri, violenţă, alcoolism – se impune intervenţia din exterior (prin asistenţa socială) pentru a încerca protejarea copiilor, îndepărtându-i de acest mediu psihopatogen.

Conform lui Petru Iluţ (apud Janzen, Harris, 1980), putem astfel, clasifica problemele familiale după cum urmează:a) în funcţie de sursa dificultăţilor deosebim:

- evenimente exterioare – accidente, catastrofe naturale, războaie- evenimente intrafamiliale – naşterea unui copil, infidelităţi, violenţe

b) după natura dificultăţilor avem:- adăugarea sau pierderea de persoane din familie – naşteri, adoptări, recăsătorire,

spitalizare îndelungată, moarte, plecarea copiilor la şcoală în alte localităţi, etc.- evenimente demoralizatoare – pierderea serviciului, infidelitate, alcoolism / alte

dependenţe, delincvenţă, etc.- demoralizare şi adăugiri sau pierderi – separare / divorţ, sinucidere, copil ilegitim,

închisoare, etc.- schimbări relevante de status şi rol – trecerea rapidă de la bogăţie la sărăcie, sau

invers, şomaj, schimbări datorate terapiilor medicale şi / sau psihologice, etc.Astfel, de-alungul anilor a apărut şi s-a dezvoltat o întreagă literatură specializată în

strategii de a face faţă stresului – coping – în care se pune accent pe existenţa atât a resurselor materiale cât şi a grupurilor de suport. Pe de altă parte, constatăm uneori cu uimire, că există oameni, fără studii de specialitate, care reuşesc să găsească soluţii ingenioase de a face faţă stresului şi efectelor sale, ameliorând sau eliminând astfel apariţia crizelor cu costuri psihosociale mari.

Psihoterapia modernă, ne învaţă că disfuncţionalităţile ce intervin în comunicarea interpersonală în cadrul unei familii, în cazul în care nu sunt depistate şi eliminate la timp, pot genera probleme grave în grupul familial. Terapia comunicaţională şi cognitivă se bazează tocmai pe înlăturarea distorsiunilor şi dificultăţilor în comunicare, ducând astfel, la rezolvarea problemelor şi a crizelor familiei, poate chiar la prevenirea acestora.2. Evoluţia asistenţei şi terapiei familiale

Asistenţa familială nespecializată a existat dintotdeauna în cultura europeană şi cea americană, realizându-se în mod spontan, familiile cu probleme – în special cele tinere – adresându-se pentru „consiliere” cuplurilor mai în vârstă, cu mai multă experienţă, rude, prieteni, vecini, chiar în comunităţile sociale în care trăiau.

Au apărut apoi, instituţii informale, cu rol de instanţe, create de comunităţile umane tocmai pentru a ajuta familia, cum ar fi sfaturile bătrânilor, sau naşii tinerilor căsătoriţi.

Instituţiile formale, persoanele cu pregătire specială, care aveau cunoştinţe vaste despre individ, familie şi societate, cum ar fi învăţătorii, preoţii, iar mai târziu medicii şi avocaţii, cu un grad mult mai înalt de competenţă şi credibilitate, au avut un impact mult mai mare în domeniul consilierii şi asistenţei familiilor.

În zilele noastre, asistenţa socială şi consilierea sunt instituţionalizate, având o organizare oficială şi specifică, iar psihoterapia familiei a cunoscut o schimbare majoră de perspectivă, de la centrarea pe individ ca membru al unei familii, la familia ca unitate, realizându-se astfel trecerea de la abordarea intrapersonală la cea interpersonală, adică de la individ la sistem.2.1. Precizări terminologice

Conţinutul şi sfera noţiunii de asistenţă sunt mai largi decât în cazul celei de terapie.

Astfel, terapia familiei, reprezintă munca psihologului sau a psihiatrului în tratamentul oferit pentru rezolvarea problemelor psihice ale pacienţilor, care solicită aceasta.

Asistenţa socială a familiei presupune însă o viziune mult mai amplă, extinsă asupra locului acesteia în comunitate, a relaţiilor cu alte instituţii sociale, a impactului evenimentelor şi a structurilor macrosociale. Pentru lucrătorul social o familie este cu probleme şi atunci când aceasta nu şi le recunoaşte.

Psihoterapia clasică pleacă de la presupunerea de bază, conform căreia individul – inclusiv în calitatea sa de membru al unei familii – care se prezintă la terapeut are un deficit structural. Persoanei care cere ajutor, fie că îi lipsesc unele abilităţi şi deprinderi comportamentale (behaviorism), fie că are o gândire distorsionată (cognitivism), ori este chinuit de grave conflicte interne (psihodinamicism). Aşadar, indiferent de etiologie, răul se găseşte în individ, mediul în care trăieşte persoana şi rolul acestuia fiind minimalizat.

La polul opus, terapia interpersonală, pleacă de la asumpţia că boala unui individ, membru al familiei, reflectă calitatea familiei ca sistem, problema fiind simptomul sistemului, ca atare, soluţiile terapeutice trebuiesc găsite în relaţiile interpersonale din familie şi ale familiei ca întreg.2.2. Rolul terapeutului şi al lucrătorului socialSchimbarea perspectivei în psihoterapie semnifică reconsiderarea relaţiei client-terapeut, în aşa fel încât să se facă trecerea de la modelul unidirecţional – privind problemele, resursele, limitele existente, stabilirea obiectivelor, a strategiilor şi metodelor terapeutice – la cel al cooperării şi a negocierilor. Negocierea presupune aspecte organizatorice şi de implementarea terapiei, dar mai cu seamă de conţinut, prin construirea unei imagini complete asupra problemei, ce nu aparţine doar unuia dintre indivizi ci întregii familii, care poate acţiona ca un întreg în vederea soluţionării ei.

Psihoterapeutului îi sunt necesare aptitudini empatice, un excelent spirit de observaţie şi analiză, precum şi foarte bune abilităţi de comunicare, astfel încât convorbirea client-terapeut să pară o conversaţie normală, un schimb firesc de mesaje, în timpul căruia acesta din urmă să avanseze spre atingerea obiectivului propus. Toate amănuntele interviului sunt importante: modul în care întreabă terapeutul şi cel în care răspunde clientul, felul în care terapeutul conduce discuţia, lungimea propoziţiilor, pauzele, răspunsurile clientului, cât de mult vorbeşte, etc.

Referitor la asistenţii sociali – care fac frecvent evaluări şi intervenţii familiale – aceştia au nevoie de foarte mult tact, pentru a „vizita întreaga casă şi gospodărie, de a şti să culeagă informaţii relevante despre vecinătate şi comunitate, dar mai ales de la vecini şi rude, cu referire la familia pe care o vizitează.” (P. Iluţ, 2005, p.243)

În ceea ce priveşte etica terapiei familiale, SUA a adoptat în anul 1991 Codul Principiilor Etice ale Terapiei Mariajului şi Familiei, iar dintre cele mai importante exigenţe prevăzute de acesta, P. Iluţ le aminteşte pe următoarele:

- competenţa – care presupune cunoaşterea şi recunoaşterea limitelor în ceea ce-l priveşte pe terapeut / lucrător social, şi puterea de a nu-şi asuma competenţe numai în virtutea faptului că are studii de specialitate;

- deplina confidenţialitate;- obligaţia de a preveni familia atunci când există pericolul ca persoana aflată în

tratament să comită acte de violenţă împotriva membrilor familiei sau a lui însuşi;- obligaţia de a avea un comportament moral ireproşabil, prin neangajarea în relaţii

duale neprofesionale cu clientul, cum ar fi afaceri, împrumuturi, relaţii sexuale, etc.Aşadar, a fi un bun lucrător social şi terapeut, presupune existenţa unor abilităţi şi deprinderi speciale, dar şi însuşirea şi punerea în practică a principiilor deontologice, toate acestea fiind obligatoriu a se fundamenta pe o înaltă pregătire teoretico-metodologică.

3. Orientări teoretice fundamentale

Acceptând provocarea rezolvării sau ameliorării problemelor familiale, terapeuţii sunt nevoiţi să adopte o abordare holistică, din care să facă parte latura cognitiv-comportamentală, cea afectiv-emoţională, motivaţia, individualitatea, şi nu în ultimul rând istoricul familiei. Astfel, mai mult în scop didactic, s-a realizat o clasificare a abordărilor (Griffin, 1993; Gurman, Kniskern, 1991; Levent, 1984). (apud P. Iluţ, 2005, p.244)3.1. Abordări sincronice

Se numeşte sincronică, abordarea centrată pe prezentul familiei, pe procesul actual de interacţiune din familie, care chiar dacă nu a generat problema de rezolvat, în mod sigur o susţine, drept urmare se procedează la schimbarea comportamentelor existente, modificând procesele de interrelaţionare. În anul 1991, Griffin a identificat patru modele de abordare, şi anume:

a) modelul comunicaţional-sistemicb) modelul structuralc) modelul behavioristd) modelul psihoeducaţional

a). Modelul comunicaţional sistemic, cuprinde la rânsul lui mai multe şcoli, şi orientări, acestea sunt:

Institutul de Cercetări Mintale (MRI) cunoscut şi sub denumirea de Şcoala de la Palo Alto (C. Bateson, P. Watzlawick, D. Jackson, J, Weakland), care a fost fundamentată pe următoarele concepte:

- cauzalitatea circulară – comportamentul este simultan cauză şi efect- echifinalitate şi echipotenţialitate – cauze şi condiţii diferite duc la acelaşi rezultat şi

cauze şi condiţii similare duc la rezultate diferite- comunicarea reprezintă dimensiunea centrală a relaţiilor de familie şi nu există

persoane care să nu poată comunica- orice comunicare este şi metacomunicare – pe lângă informaţie comunicarea conţine şi

semnale legate de interpretarea informaţiei- realitatea familială este una construită – rezultă din interrelaţionarea membrilor ei- încercările anterioare de rezolvare agravează de obicei problemele – momentul în care

pacientul apelează la terapeut este în mod frecvent ulterior tentativelor eşuate ale acestuia de a remedia singur situaţia

- psihoterapeutului îi revine rolul de a determina ce schimbări trebuiesc operate în modul de interrelaţionare pentru a elimina problema

- o soluţie eficientă o poate reprezenta reformularea problemei, prin reîncadrarea ei (reframe) în spaţiul conceptual al mediului familial, încât să ofere o nouă perspectivă şi o altă înţelegere a ei, astfel ca situaţia să nu mai fie considerată problematică.

Terapia strategică, prin reprezentantul ei principal J. Haley, (în 1976) se bazează pe următoarele idei mai relevante:

- în familie contează ierarhia – cine deţine controlul- incompetenţa şi boala determină poziţia de putere în familie- simptomele individuale reflectă disfuncţionalităţile din cadrul familiei- dacă sunt asistaţi corect, familiile şi membrii lor au resurse psihologice de a depăşi

dificultăţile- rezistenţa la schimbare este un produs firesc al tendinţei de stabilitate (homeostazie)- posibilităţile de autocorecţie ale familiei reduc numărul şedinţelor de terapie, prin

utilizarea prescripţiilor ce trebuie urmate cu consecvenţă în viaţa de zi cu zi (uneori se dau sarcini paradoxale, prin care să se amplifice, sau să se nege simptomul, tocmai pentru a stimula reacţiile de răspuns ale membrilor familiei)

- se utilizează reîncadrarea (reframe) în vederea facilitării schimbărilor de comportament disfuncţionale.

Şcoala din Milano (de Selvini-Palazzoli, Boscolo, Cecchin şi Prata, 1978) – apropiată de cea de la Palo Alto, datorită influenţei ideilor lui G. Bateson – considerată cea mai autentică şcoală de gândire sistemică (actualmente divizată în mai multe subşcoli), se bazează pe următoarele principii:

- familia este un sistem mai mult evolutiv decât homeostatic- familia poate „sacrifica” pe unul dintre membrii săi pentru a-şi asigura supravieţuirea

ca sistem- dinamica familială însemnă un joc permanent între membrii, bazat pe reguli şi mituri

specifice fiecărei familii- terapeutul, deşi este neutru (nu intevine direct în schimbările din familie) are o

responsabilitate foarte mare, deoarece ideile şi credinţele lui, tot ceea ce spune, devine prin interacţiunile cu familia, parte componentă a universului familial

- modalitatea de lucru este cea în echipă, având ca tehnici întrebările circulare (pentru culegerea de informaţii), discutarea şi adoptarea strategiei de urmat, ritualurile şi conotaţia pozitivă.

Noile dezvoltări ale modelului comunicaţional-sistemic merg pe soluţionarea dificultăţilor prin definirea lor exactă, specifică, şi comparaţia cu alte situaţii când probleme similare au putut fi depăşite prin eforturile conjugate ale membrilor familiei.

b) Modelul terapiei structurale îşi are originile în munca de asistenţă a delincvenţilor tineri, şi se bazează pe principiul conform căruia comportamentul disfucţional reflectă o structură inadecvată a sistemului familial:

- sistemul familial este compus din subsisteme şi indivizi (soţ-soţie, fraţi, etc.)- indivizii şi subsistemele presupun existenţa limitelor, a graniţelor (boundaries), gradul

de permeabilitate fiind diferit- graniţele definesc rolurile pentru îndeplinirea scopurilor şi a funcţiilor- membrii unei familii se asociază în vederea atingerii unui scop comun, astfel

realizându-se subsistemele- puterea şi interacţiunile într-o familie derivă din contribuţiile membrilor şi din modelul

ei structural (indivizi, subsisteme, caracteristici ale graniţelor)- pentru adaptarea la schimbări familia trebuie să fie flexibilă, să aibă capacitatea de a-şi

modifica structura internă- scopul terapiei este modificarea graniţelor şi ierarhiei din interiorul familiei tocmai

pentru eliminarea dificultăţilor existente- în cadrul terapiei se folosesc observaţia, întrebările, jocul de rol, dând posibilitatea

terapeutului să localizeze punctul nevralgic- tehnicile terapeutice utilizate sunt reîncadrarea şi restructurarea, în scopul determinării

formării de noi coaliţii şi tranzacţii, pentru ducerea la bun sfârşit a obiectivului comun.c) Modelul terapeutic comportamentalist (behaviorist)Prin reprezentantul ei de bază, Gerard Patterson (1982), acest model tratează în special

tulburările de comportament ale copiilor şi relaţia părinţi-copii, fundamentându-se pe asumpţia că orice conduită manifestată de un individ, este produsul unui proces de învăţare complex şi cumulativ, rezultat al interacţiunii dinamice a individului cu mediul său. Astfel:

- mediul înseamnă în principal mediul familial, dar nu se exclude contextul social apropiat şi nici influenţele genetice sau stresul cauzat de evenimente extrafamiliale

- părinţii pot induce schimbări profunde în comportamentul copiilor, prin faptul că deţin sursa de recompense şi pedepse

- relaţiile interpersonale ale părinţilor determină calitatea şi intensitatea reîntăririi comportamentului copiilor

- copii cu probleme comportamentale provin în principal din familii în care nu funcţionează reguli privind responsabilităţile individuale, nu există concordanţă între

părinţi în ceea ce priveşte modalitatea de educare a copiilor, sunt prezente interacţiuni aversive şi un grad sporit de procese coercitive

- terapia începe prin evaluarea atentă a problemei şi descrierea comportamentelor şi a consecinţelor lor, trecând apoi la identificarea situaţiilor în care problema se manifestă, sau nu, încercându-se minimalizarea probabilităţii apariţiei circumstanţelor favorabile manifestării nedorite, părinţii trebuind să observe şi să noteze cu exactitate comportamentul copiilor lor

- şedinţele terapeutice cuprind metode ca învăţarea pe model şi reproducerea repetată a comportamentului dorit, părinţii învăţând o serie de principii, tehnici şi deprinderi care să modifice conduitele copiilor lor.

În accepţiunea lui P. Iluţ terapia comportamentalistă se poate îmbina foarte eficient cu cea cognitivă, care „face apel la schema de gândire automatizată, la false atribuiri, la raţionamente şi judecăţi despre ceilalţi. Aşa încât de multă vreme s-a încetăţenit formula de terapie comportamental-cognitivă.” (P. Iluţ, 2005, p. 249)

d) Modelul terapiei familiale psihoeducaţionale vizează ameliorarea situaţiei familiilor care trebuie sa facă faţă unor boli grave, cum ar fi schizofrenia (C. Anderson şi colaboratorii, 1986 şi J. Fallon, 1988), acest tip de terapie fiind preocupată de eliminarea stresului, tensiunilor şi conflictelor familiale, pentru a se diminua astfel recidivele bolii. Forma de terapie multifamilială este foarte răspândită în SUA, datorită severităţii bolilor vizate precum şi a costurilor reduse. Ea se bazează pe următoarele idei: - schizofrenia sau alte boli severe de origine biologică, produc stres şi stări conflictuale în familie, ele nefiind cauzate de acestea din urmă, dar accentuându-se, produc decompensări şi recidive, datorită acestei atmosfere tensionate - terapia familială este construită pe teoria emoţiilor exprimate (EE), care demonstrează că o atmosferă emoţională puternică (atitudini ostile, critici, dar şi supraprotejarea) duc la creşterea ratei recidivelor - scopul terapiei este tocmai acela de a reduce exprimarea exagerată a emoţiilor, fiind foarte importantă prima fază în care la întîlnirea cu familia se va evita blamarea şi dramatizarea situaţiei - a doua fază se centrează pe informarea şi educarea familiei în ceea ce priveşte etiologia, simptomatologia şi tratamentul medicamentos al bolii, efectele produse de mediul familial - se întră apoi în rutina şedinţelor terapeutice normale, care trebuie sa vizeze controlul şi reducerea conflictelor maritale şi familiale, precum şi nivelul general de exprimare a emoţiilor (EE) – bazate pe tehnicile terapiei structurale - a patra fază a terapiei se focalizează pe pacientul bolnav, elaborându-se strategii care să-i permită o convieţuire optimă în cadrul familiei (se impun interdicţii ce vizează folosirea drogurilor, afişarea comportamentelor sfidătoare, sau violente în familie)

Practicarea terapiei psihoeducaţionale în şedinţe comune cu mai multe familii s-a dovedit eficientă, ea având „efecte pozitive datorită mecanismului psihosocial al similarităţii de statut şi de grup de suport.” (P. Iluţ, 2005, p.250)3.2. Abordări diacronice

Postulatul ce fundamentează această abordare este acela conform căruia, problemele şi dificultăţile cu care familia se confruntă în prezent, sunt cauzate în mare măsură de evenimente din istoria familială şi individuală, având efecte negative chiar peste generaţii. În acest caz terapia va proceda la identificarea raporturilor şi mecanismelor patogene din trecut, conştientizarea lor în cadrul individual şi familial, precum şi dezvoltarea de strategii pentru a compensa efectele negative, şi de înlăturare a lor din viaţa actuală a familiei. Terapia cu abordare diacronică este de lungă durată, ea având rădăcini în psihanaliză (raportul conştient-inconştient, mecanismele de apărare, rulul emoţionalului), şi acordă o importanţă deosebită dezvoltării şi diferenţierii individuale, terapeutul având un rol mult redus în comparaţie cu

celelalte abordări. Există două grupări principale în abordarea diacronică, acestea sunt:a) Modelul relaţiilor obiectuale, care pleacă de la premisa că în copilărie internalizăm

imaginea acelor obiecte – şi a relaţiilor cu ele – care au o semnificaţie emoţională deosebită legată de principiul plăcere-frustrare. Acestea se consolidează în subconştient, şi se proiectează mereu în prezent, determinându-ne linia de conduită cu cei apropiaţi. În concluzie „dacă <zestrea> mental-emoţională este psihopatologică, ea va produce grave tulburări în mediul familial.” (P. Iluţ, 2005, p. 251) Astfel (N. Ackerman, 1958):

- la nivel de cuplu internalizările patologice din copilărie, duc la comportamente cofuze şi conflictuale

- conduitele problematice ale copiilor rezultă din tensiunile parentale- terapia constă în a descoperi şi conştientiza imaginea şi relaţia interiorizată în

copilărie, care afectează acum relaţiile de familie- tratamentul se relizează aşadar, prin intuiţie, interpretare şi înţelegere profundă a

legăturii dintre introiecţia din trecut şi disfuncţionalitatea din prezent, şi prin găsirea de strategii care să permită suprimarea transferului şi a proiecţiei, şi înlocuirea lor cu mecanisme mature şi pozitive, cum sunt altruismul şi sublimarea.

b) Terapia familială multigeneraţională se concentrează asupra familiei în accepţiunea mai largă a cuvântului, şi presupune existenţa posibilităţii de transmitere şi amplificare a patologicului de-a lungul generaţiilor, nefiind vorba despre ereditatea biologică, ci mai degrabă de, cum o numeşte P. Iluţ „ereditate psihanalitică”, boala putându-se forma „în câteva generaţii prin acumularea unor inadecvări emoţionale – schizofrenia este o psihopatie multigeneraţională, spun unii reprezentanţi ai acestui curent.” (p.251)- conceptul de diferenţiere, spune M. Bowen (1978), ar desemna o caracteristică a protoplasmaticului în general, pentru fiinţa umană diferenţierea fiind condiţia necesară a normalităţii- sistemul general familial este conceptul lărgit care cuprinde comunicarea, ierarhia, emoţiile, gândurile şi sentimentele, simbolurile şi trecutul familiei, locul unde are loc diferenţierea individuală- lipsa de diferenţiere, o prea mare fuziune la nivelul familiei de origine pot conduce la blocarea legăturilor emoţionale, deficitul de individualitate fiind în acelaşi timp o sursă de tensiuni în interrelaţionarea la nivelul membrilor de familie- scopul terapiei este aşadar realizarea diferenţierii, desprinderea individului de legăturile emoţionale patologice cu familia de origine, problemele individuale fiind redefinite ca multigeneraţionale, pacienţii trebuind să exploreze îndeaproape sitauţia părinţilor, a bunicilor, a altor rude , să facă vizite, să scrie scrisori, etc.

3.3. Alte abordări menţionate de P. Iluţ (Gurman şi Kniskern, 1991):> modelul simbolic-experienţial (C. Whitaker, J. Warkentin, V. Satir şi alţii) merge pe

ideea creşterii şi dezvoltării personalităţii şi a familiei, conceptul fundamental fiind sinele şi stima de sine – în conformitate cu acest model nici o familia nu este lipsită de probleme, starea ei naturală fiind dinamică, în schimbare şi creştere continuă, responsabilitatea construirii încrederii şi a stimei de sine revenindu-i fiecăruia dintre membrii familiei

- rolul de bază al terapeutului este crearea unei atmosfere degajate la întâlnirile cu grupul familial, care să încurajeze exprimarea liberă a experienţelor, a trăirilor, a creativităţii, spontaneităţii şi bunei dispoziţii. > modelul terapiei contextuală (J. Boszormenyi-Nagy, D. Vherich) pleacă de la premisa că o terapie eficientă trebuie să utilizeze toate aspectele semnificative din diferite orientări psihoterapeutice

- terapeutul trebuie să aibă în vedere patru dimensiuni importante, şi anume:- fapte şi date obiective despre familie şi membrii ei (etnie, sex, boli)

- psihologia individuală (dezvoltare intelectuală, cogniţia, emoţionalul)- tranzacţii comportamentale în familie, bazate pe roluri şi putere- etica relaţiilor familiale (respect, loialitate, onestitate)

> modelul familie-sistem social mai larg (J. Coppersmith, E. Imber-Black) – pune accent pe problemele care se ivesc în contextul relaţiilor familiale cu sistemele sociale mai cuprinzătoare, cum ar fi: şcoala, munca, religia, sănătatea, etc.

- terapia face apel la „surmontarea etichetărilor şi blamărilor reciproce instituţie-familie, a stereotipiilor şi miturilor ce se transmit multigeneraţional.

> modele terapeutice etichetate ca postmoderniste (Goldenberg şi Goldenberg), care se centrează pe formarea unei echipe terapeut-pacinet, care să construiască împreună soluţiile pentru depăşirea dificultăţilor, pornind de la ideea că: „nu există ab initio o rezolvare infailibilă.

În accepţiune lui P. Iluţ „postmoderne sau clasice, temele, conceptele şi metodele terapeutice au ca substrat fundamental, deliberat, sau într-o autistă nerecunoaştere, experienţa cotidiană a vieţii de familie. Se prezintă, bunăoară, ca achiziţii recente psihoterapeutice învăţarea acceptării unui soţ de către celălalt, aşa cum este el (Nicholas, 2005). Deci dacă nu putem schimba atitudinile şi conduitele unuia sau amândurora dintre partenerii conjugali, să-i ajutăm să se suporte reciproc.” (p.254)3.4. Terapia cognitivă, se fundamentează pe o abordare sistemică şi pe redescoperirea individului, tratând familia ca pe o unitate, dar analizând relaţiile şi funcţionarea lor la nivel individual, determinând cum anume se interiorizează acestea, şi acceptând că cei ce gândesc şi acţionează sunt persoanele şi nu nişte entităţi abstracte. Principiile de bază ale terapiei cognitiviste, sunt următoarele:

- procesele cognitive sunt responsabile pentru reacţiile emoţionale şi comportamentale între ele funcţionând un permanent circuit cauzal

- produsele cognitive ale gândirii automate (concluzii, atribuiri, interpretări, aşteptări) pot fi realiste sau nu, dar dacă nu sunt infirmate ele se consolidează

- neînţelegerile, tensiunile şi problemele dintr-o familie se pot explica prin apariţia distorsiunilor cognitive ale gândirii automate, cum ar fi: interpretarea greşită a unor semnale, generalizarea, extrapolarea de la particula la general, minimalizarea meritelor celuilalt şi exacerbarea propriilor merite, etc.

- terapia cognitivistă are ca obiectiv demontarea şi eliminarea acestor distorsiuni şi înlocuirea lor cu o gândire logică şi raţională, folosind conştientizarea şi însuşirea de tehnici de autoexaminare

- prin utilizarea unor metode ca reîncadrarea, se poate ajunge la schimbarea modalităţii de gândire, la schimbarea atitudinilor negative cu unele pozitive

În esenţă, terapia cognitivistă constă în depăşirea orizonturilor înguste, a blocajelor şi stereotipurilor de gândire, invitând la deschidere şi flexibilitate, nefiind potrivită copiilor sau persoanelor cu un nivel redus de inteligenţă. Ea face apel la raţiune, la fapte dând astfel un randament sporit în combinaţie cu terapia comportamentalistă.

Petru Iluţ, trage un semnal de alarmă în ceea ce priveşte echivalenţele enunţiale, tocmai pentru diferenţierea şi clarificarea termenilor utilizaţi în practică. În disciplinele socio-umane „nu întotdeauna este uşor de trasat linia de demarcaţie dintre terminologia diferită şi ideile diferite”. Este de dorit să efectuăm serioase analize de conţinut pentru a ştii cum să descoperim că „sub expresii diferite se vizează conţinuturi identice, mergând de la simple sinonimii de cuvinte la enunţuri şi nexuri propoziţionale echivalente.” (P. Iluţ, 2005, p.257)

„Oricum, dincolo de posibilele nuanţe, pornind de la ideea suprapunerilor şi echivalenţelor” se impun o selecţie şi sistematizare a conceptelor întâlnite în literatura de specialitate:

- familia reprezintă un sistem funcţional, care are limite bine conturate şi protejate

- totuşi, în interioarul familiei pot exista tensiuni grave, mergând până la patologic- în sistemul familial apar subsisteme, pe criterii rol sau emoţional-afective- dacă interacţiunea din familie este de tip competitiv, subsistemele se transformă în

coaliţii, alianţe graniţele lor rigidizându-se şi devenind surse de psihopatii- cel mai relevant fenomen ce ia naştere în sistemul emoţional al familiei este cel a

triunghiularităţii (într-o legătură diadică tensionată este implicat un al treilea element)- mecanismul triunghiulării este cel mai frecvent în relaţia părinţi-copii- familia reprezintă un sistem ierarhic, în care structura de putere se schimbă în funcţie

de ectivităţi, evenimente, etc.- sistemul familial funcţionează după nişte reguli implicite şi explicite, care dacă sunt

rigide generează tensiuni- în interacţiunea dintre membrii unei familii dimensiunea cea mai importantă este

comunicarea (verbală şi non-verbală; mesaje şi metamesaje); intervenţia în modul de comunicare al familiei este cheia psihoterapiei

- comunicarea şi interrelaţionarea într-o familie depind de procesele cognitive individuale ale membrilor familiei, acestea fiind în legătură strânsă cu cele emoţional-comportamentale

- conceptul de circularitate cauzală este hotărâtor în înţelegerea determinărilor reciproce, a proceselor cognitive, stări emoţionale şi comportamente, precum şi în terapia familială în general

- realitatea familială este una construită simbolic (conţine valori, constructe, idei, crezuri, „mituri”, ritualuri, tradiţii, legende, povestiri, dar şi albume de fotografii, jurnale, alte bunuri senificative, simbolice, transmise din generaţie în generaţie)

- problemele din prezentul unei familii trebuie privite şi interpretate ca efecte ale istoriei familiei

- „în limitele constrângerilor şi ale resurselor obiective pe care le are familia (din exterior, materiale, dar şi calitatea membrilor săi) ea trebuie să tindă în a fi un mediu în care să se poată realiza diferenţierea, creşterea şi împlinirea sinelui, spontaneitatea şi comunicarea deschisă; o ambianţă de exprimare a eului şi nu una inhibitoare. În caz contrar, familia are şanse să devină un mediu psihopatogen.” (P. Iluţ, 2005, p.260)

„În Etica nicomahică, Aristotel îşi pune întrebări filozofice referitoare la virtute, caracter şi o viaţă mai bună, provocarea sa constând în stăpânirea prin inteligenţă a vieţii noastre emoţionale. Pasiunile noastre, atunci cînd sunt bine exercitate, sunt înţelepte; ele ne călăuzesc gândirea valorile şi supravieţuirea. Din păcate, pot însă să o ia razna cu uşurinţă, ceea ce se şi întâmplă deseori. Aşa cum constata şi Aristotel, problema nu constă în existenţa emoţiilor, ci în felul în care adecvăm emoţiile şi exprimarea lor. Întrebarea este cum putem să dăm inteligenţă emoţiilor noastre – şi să readucem civilizaţia pe străzi şi afecţiunea în viaţa comună?” (Daniel Goleman, 2008, Inteligenţa emoţională, p. 25)

BIBLIOGRAFIEATKINSON, R.L., ATKINSON, R.C., SMITH E.E., BEM, D.J., (2002), Introducere în psihologie, trad. Băiceanu, L.P., Ilie, G., Gavriliţă, L., ed.a XI-a, Editura Tehnică, Bucureşti.BRACONNIER, A., (2008), Cum să fii un tată bun pentru fiica ta, trad. Urian, L., Editura Trei, Bucureşti.BRACONNIER, A., (2009), Cum să fii o mamă bună pentru fiul tău, trad. Baltă, N., Editura Trei, Bucureşti.CIOBANU I. (2012), Psihosociologia familiei. Note de curs, Universitatea Alma Mater Sibiu.GOLEMAN, D., (2008), Inteligenţa emoţională, trad. Nistor, I. M., ed. a III-a, Editura Curtea Veche, Bucureşti.Iluţ, P., (2005), Psihosociologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi.POPESCU-NEVEANU, P., Dicţionar de psihologie, (1978), Editura AlbatrosDr. SELLS, P. Scott, (2007), Adolescenţi scăpaţi de sub control, Ghidul părintelui: redobândirea autorităţii şi a iubirii pierdute, trad. Gafiţa, M., Editura Humanitas, Bucureşti, (sursa:www.psihoteca.info, 12.06.2012, h10:02).