Perioada scolara mica (6-10 ani)

Aceasta perioada de la intrarea copilului la scoala si pana la terminarea ciclului elementar, este apreciata de uni autori ca fiind un fel de sfarsit al copilariei in care domina particularitatile de varstra asemanatoare cu cele prescolare sau ca etapa de debut primar a pubertati ori chiar ca etapa distincta a copilariei in care sunt evidentiate descrieri centrate pe problemele adaptari scolare si ale invatari fara a se neglija ca unele structuri psihice se dezvolta ca urmare a faptului ca, in copilaria timpurie si in perioada prescolara are loc cea mai importanta achizitie de experienta adaptativa si atitudinala. Asada in perioada scolara mica, se dezvolta caracteristici importante si se realizeaza progrese in activitatea psihica datorita constientizari ca atare a procesului de invatamant invatarea devenind tipul fundamental de activitate pentru ca acest proces solicita intens intelectul avand loc un proces complex si gradat de achizitii de cunostinte prevazute in programele scoli si in consecinta, copilului i se vor organiza si dezvolta strategii de invatare si i se va constientiza rolul atentiei si repetitiei formandu-si deprinderi de scris-citit si calcul. Invatarea tinde sa ocupe tot mai mult un loc major in viata de fiecare zi a copilului modificandui existenta si actionand profund asupra personalitati sale.

5.1. Particularitati la varsta scolara mica

LIMBAJUL

Pana la intrarea in scoala, copilul invata vorbirea intr-un anumit fel, mai mult spontan, iar de la aceasta varsta ia capat o serie de caracteristici noi, datorita procesului de instruire verbala si formarii culturii verbale. Experienta verbala a copilului din primii 6 ani de viata influenteaza intreaga dezvoltare psihica. La intrarea in scoala copilul are deja o anumita experienta intelectuala si verbala. In general, el intelege bine vorbirea celor din jur si se poate face inteles prin exprimarea gandurilor in propozitii si fraze alcatuite corect. Exprima bine diferentele dintre obiecte si fenomene, este capabil de a face ironii si discutii contradictorii, iar dorintele, preferintele, politetea sunt tot mai clar exprimate. Aceasta exprimare este facilitata si de volumul relativ mare al vocabularului sau: aproximativ 2500 cuvinte din care cca.700-800 fac parte din vocabularul activ. La sfarsitul micii scolaritati, vocabularul sau insumeaza cca. 4000-4500 cuvinte din care aproximativ 1500-1600 fac parte din vocabularul activ. Se pot constata diferente insemnate de la un copil la altul in ceea ce priveste dezvoltarea limbajului, pe de o parte datorita capacitatii potentelor intelectuale ale copilului iar pe de alta parte, influentelor mediului familial. Invatarea scris-cititului creeaza un camp larg de dezvoltare si organizare a intereselor intelectuale. Sub influenta acestui proces apare un stil personal de exprimare a ideilor. Desi limbajul nu este suficient automatizat si inca mai intalnim elemente ale limbajului

situativ, vorbirea scolarului mic devine un element al exprimarii gandirii cu pronuntate note personale. Daca in clasa I-II se intalnesc expuneri incomplecte, in clasa a III-IV apar raspunsuri mai complexe organizate si sistematizate. O astfel de exprimare fluenta si coerenta este facilitata si de dezvoltarea limbajului interior care constituie cadrul de organizare al limbajului exterior (U. Schiopu, 1967). 12621iyc97gjm3c Perioada micii scolaritati este perioada in care scrierea devine un nou potential al sistemului verbal, cu foarte multe diferente individuale. Se manifesta unele defectiuni temporare de vorbire, el trebuie puse pe seama schimbarii dentitiei dar se datoreaza si unor particularitati trecatoare ale dezvoltarii. O problema deosebita privind caracteristicile pronuntiei, o constituie prezenta sunetelor parazitare in vorbirea orala a scolarului mic; ele apar mai putin in dialoguri decat in relatiile de tip monologat (cand copii expun lectia). Cea mai mare frecventa ca sunete parazitare, o au sunetele i si a la sfarsitul si inceputul propozitiilor. In povestirea orala se fac evidente neglijente de pronuntare, disimulari in articularea diferitelor cuvinte: „recreatie”, „lu” (in loc de lui), „p’orma”, „tocma”, „aia”, „t-a dat o carte”. Adap uneori si sunete mai multe decat trebuie in cuvant: este vorba de un fenomen de incarcare fonetica a cuvantului. De pilda, scolarul de 8 ani mai spune „iera” in loc de „era” sau „ieu” in loc de „eu”. Unele dificultati de sistematizare si organizare succesiva, coerenta a comunicarii verbale persista in intreaga copilarie, fiind intretinuta de vorbirea defectuoasa din familie sau de unele caracteristici dialectale ale mediului lingvistic in care traieste copilul. In dezvoltarea scrierii corecte, se manifesta la inceput greutati de diferentiere a sunetelor. In primii doi ani ai invatarii scrierii, sunt frecvente eliziunile de grafeme (de exemplu „ituneric”, „itre”, „hotomalu”, „cardula” etc.); fenomene asemanatoare se petrec in scrierea diftongilor si a triftongilor, precum si a silabelor „che, ce, ci , ge, ghe, ghi, gi, chi” intre care, micul scolar face adesea numeroase confuzii. Alteori in scriere apar sunete supra adaugate („viouara”, „diminiata”, „artimetrica” etc.); apar si cazuri de inversari ale silabelor cuvantului, este vorba de o insuficient de clara analiza auditiv verbala cu privire la componenta sonora a cuvintelor. Alte defectiuni ale scrierii, ca acelea de caligrafiere sau de inclinatie a literelor, se corecteaza pana la sfarsitul clasei a IV-a. Creste volumul cuvintelor tehnice (la gramatica, aritmetica, istorie) elementele de pronuntie dialectala diminueaza prin dezvoltarea capacitatii de a citi. La inceput elevul nu poate distinge bine cate cuvinte sunt intr-o propozitie, dar treptat el incepe sa desprinda unitatea fonetica si grafica a cuvantului si elementele propozitiei simple si dezvoltate. Insusirea ortogramelor nu are la baza cunostinte gramaticale precise, la inceput, dar treptat scolarul isi va da seama diferentele gramaticale existente

(sau si s-au). Problemele de omonimie se implica de asemenea ca generatoare de dificultati („fetita sare coarda” si „mai trebuie putina sare”), acestea presupun probleme de precizare a sensului si semnificatiei cuvintelor. In vorbirea la lectie (relativ monologata) frecventa cea mai mare o au dezacordurile gramaticale, in care timpul verbal nu este bine acordat cu substantivul („pana vine ei” – clasa a II-a, „atata animale cunosc” – clasa a II-a, „istoria este o lectie, ca o lectie principala a lor” – clasa a IV-a). Elevul mic are formulari neclare, neglijente sau greoaie („si ce sta acolo sa”, „baiatul ala care plangea s-a facut un pic mai inalt”). In limbaj persista inca destule elemente ale limbajului situativ. Particularitatile dificultatilor intampinate de copil in vorbire constituie un indicator pentru faptul ca, pe de o parte, inca nu sunt suficient automatizate mecanismele trecerii din limbajul interior in cel exterior si, pe de alta parte, ca insusi stereotipul dinamic gramatical nu este elaborat. Exprimarea in scris opereaza inca de la inceput cu un vocabular mai critic si cu rigori de topica mai exprese. Exprimarea in scris este relativ simpla si foarte economicoasa pana in clasele III - IV-a cand devine mai activa si mai personala. Intre scolarii din clasele I-IV exista diferente importante in consistenta vocabularului, bogatia si varietatea lui, in ceea ce priveste stilul vorbirii, caracteristicile exprimarii, bogatia si plenitudinea structurii gramaticale a propozitiilor, existenta sau neexistenta fenomenelor parazitare in vorbire, a repetitiilor, a defectelor de pronuntie etc. Toate aceste particularitati ale limbajului se oglindesc sintetic in debitul oral si scris. De-a lungul anilor de scoala debitul verbal oral creste; debitul scris creste mult mai lent, dar se constata numeroase progrese calitative datorate contactului cu vorbirea literara si cu rigorile impuse de scoala in legatura cu exprimarea verbala. In aceasta perioada scrierea devine un nou potential al sistemului verbal, cu foarte multe diferente individuale. Cunoasterea handicapurilor de limbaj prezinta o importanta deosebita deoarece au o frecventa relativ mare; ele influenteaza negativ randamentul scolar si in general integrarea in colectiv si activitate. Limbajul contribuie in buna parte la realizarea progresului in intreaga viata spirituala. In cazurile cand se produc deteriorari ale limbajului evolutia este ingreunata sau stopata in functie de gravitatea tulburarii. Implicatiile ce urmeaza se fac simtite in intreaga activitate psihica, si ca atare modifica comportamentul subiectului. Dislalia ca tulburare de pronuntie are frecventa cea mai mare intre handicapurile de limbaj atat la subiectii normali din punct de vedere psihic, cat si la cei cu deficiente de intelect si senzoriale. Multe dintre tulburarile de pronuntie dispar odata cu inaintarea in varsta a persoanei. Este o tulburare de articulatie-pronuntie ce se manifesta prin deformarea, omiterea,

substituirea, inlocuirea si inversarea sunetelor. Astfel, Sheridan (1946) este de parere ca la varsta de 8 ani dislaliile sunt in proportie de 15% la fete si 16% la baieti; la scolarii mici cel mai des sunt intalnite omisiunile si deformarile. Disartria sau dislalia centrala se manifesta printr-o vorbire confuza, disritmica, disfonica, cu o pronuntata rezonanta nazala in care monotonia vorbirii se imbina cu pronuntarea neclara; est mai frecventa la subiectii cu debilitate mintala. Balbaiala constituie o forma a tulburarii limbajului oral; se prezinta ca un handicap mai grav comparativ ci dislalia. Deficienta este deosebit de vizibila si afecteaza profund intelegerea vorbirii de catre cei din jur, ceea ce determina un complex de inferioritate accentuat. Fenomenul consta in repetarea unor silabe la inceputul si mijlocul cuvantului, cu prezentarea unor pauze intre acestea sau prin aparitia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator care impiedica desfasurarea vorbirii ritmice si cursive. Raguseala vocala duce la pierderea expresivitatii si fortei vocii. Disgrafia ca tulburare a limbajului scris si dislexia ca handicap al cititului influenteaza pregnant dezvoltarea psihica a copilului si mai cu seama, rezultatele la invatatura. Insusirea scrisului presupune existenta unei anumite dezvoltari intelective a copilului care sa-i permita sa stabileasca anumite corelatii intre emisia orala a sunetelor si imaginile lor grafice. Si formarea deprinderilor de citit se realizeaza prin dezvoltarea unui cod lingvistic ce ii permite copilului sa perceapa grafemele ca unitati cu valoare de simbol. Tulburarea citit-scrisului deregleaza integrarea sociala datorita unor esecuri si conflicte permanente in viata scolara cat si a instalarii unor trasaturi caracteriale negative ca: negativismul, descurajarea, inertia, nepasarea, teama de insucces, izolarea. Disgrafia si dislexia se manifesta la scolar prin incapacitatea sa paradoxala de a invata citirea si scrierea. Mutismul electiv, psihogen sau voluntar, se manifesta prin refuzul partial sau total de a comunica cu unele persoane. Apare la copii hipersensibili si este insotit de tulburari comportamentale in care incapatanarea, timiditatea, irascibilitatea ocupa un loc important. Emotiile de soc stresurile, esecurile repetate, frustrarile pot duce la mutism voluntar. Desi nu comunica, copii cu mutism electiv inteleg vorbirea si nu manifesta deficiente de ordin intelectiv. Persistenta pe o perioada mai mare poate duce la ramaneri in urma pe linia dezvoltarii vocabularului si a exprimarii logico-gramaticale. Ca urmare procesele cognitive nu sunt stimulate, ceea ce determina o slaba dezvoltare a lor. Aceste tulburari sunt frecvente la scolarii mici. Intarzierile in dezvoltarea generala a vorbirii se recunosc dupa saracia vocabularului si dupa neputinta de a se exprima coerent. Cauzele care pot determina asemenea fenomene pot fi cautate in carentele sistemului nervos central, boli grave ale primei copilarii, carente de mediu nefavorabil si de ordin educativ. De aceea limbajul necesita o permanenta stimulare, copilul necesitand o antrenare insistenta in activitatile scolare. Climatul

afectiv, incurajarile si crearea unui tonus psihic ridicat constituie factori deosebit de importanti pentru recuperarea copiilor cu handicap de limbaj (Verza, E. 1981).

Intrbarea 56

Atentia la copiii de varsta scolara mica

In activitatea cotidiana, implicarea atentiei este apreciata intotdeauna ca un factor al reusitei sau succesului, iar slabiciunea sau absenta ei – ca factor generator de erori si esecuri. Ea este prima realitate psihica ce se scoate in fata, cu titlu pozitiv sau negativ, ori de cate ori trebuie sa dam seama de rezultatele unei actiuni concrete sau a alteia. Prin imperativul “fii atent” se intelege modul de a ne mobiliza si canaliza, in modul cel mai adecvat, toate potentele si capacitatile in directia iesirii cu bine dintr-o situatie dificila sau a realizarii obiectivului propus. Atentia poate fi definita ca proces psihofiziologic de orientare, concentrare si potentare selectiva a functiilor si activitatilor psihice si psihocomportamentale modale specifice in raport cu obiectul si finalitatea lor proprii asigurandu-le atingerea unui

nivel optim de eficienta adaptativa. In mod normal, pe la 6-7 ani copilul este capabil de o atentie suficient de stabila pentru a se putea integra in activitatea scolara. Totusi, in primul an de scoala, insuficienta atentiei elevilor este pregnanta. Din cauza noutatii situatiilor carora trebuie sa le se adapteze, elvii din clasa I se caracterizeazaprint-un volum deosebit de redus al atentiei si prin dificultatea distribuirii ei asupra mai multor activitatii sau obiecte. Datorita acestui volum redus si a incapacitatii de distribuire a atentiei, elevii fac adeseori impresia ca nu sunt atenti. In acelasi timp, datorita faptului ca intreaga ambianta este noua si neobisnuita, atentia elevilor din clasa I se distrage usor de la sarcina principala. O alta caracteristica a atentiei copilului este predominarea atentiei involuntare asupra celei voluntare. Din aceasta cauza, daca lectia nu trezeste suficient interes copii devin neatenti.

In fiecare clipa a existentei sale, omul receptioneaza un numar mare de informatii venite, fie din exterior, fie din interiorul organismului. Astfel, elevul care se afla intr-o

clasa primeste informatii asupra luminozitatii si temperaturii salii, receptioneaza prezenta celorlalti elevi. Interesul psihologilor fata de problema atentiei a inregistrat mari fluctuatii de la considerarea acestei ca ”nerv al intregului sistem psihologic” pana la punerea sub semnul indoielii a validitatii termenului insusi de atentie. tu721i7362huun

Atentia este un proces psihic specific real si unitar. Evolutia sa de la reactia de orientare neselectiva pana la atitudinea pregatitoare sau atentia efectoare, este determinata de semnificatia obiectivului supus atentiei pentru subiectul dat. Intrucat atentia nu are o existenta de sine statatoare, ci se aflam slujba unei activitatii de cunoastere, elaborare si perfectionarea ei are loc ca proces implicit, pe masura antrenarii exercitarii activitatii date. Acest caracter cognitiv-creativ al atentiei ne permite sa intelegem atat efectele sale facilizatoare asupra proceselor de cunoastere cat li mentinerea sa concentrata pe obiectul sau lucrarea efectuata. Fenomenul de atentie se caracterizeaza printr-o ingustare a campului perceptiv, prin orientarea acestui camp inspre un anumit obiectiv, care este selectat dintre multiplele surse de

informatii sau actioneaza simultan asupra perceptiei. Atentia este o conditie necesara pentru asimilarea cunostintelor. In mod obisnuit, starea de atentie se manifesta vizibil prin reactii receptoare, prin reactii postulare si prin mimica specifica: incordarea muschilor fetei, privirea concentrata. Toate aceste reactii constituie orientarea activa a organismului catre selectia informatiilor. Dimpotriva, distragerea atentiei se exprima prin agitatie continua, ori printr-o alta atitudine care arata absenta mobilizarii pentru activitate. Manifestarile exterioare nu ne ajuta intotdeauna sa stabilim daca elevul este sau nu atent. In activitatea scolara sunt antrenate diferite forme de atentie. Astfel, atentia involuntara este conditionata de unele particularitati ale obiectelor si excitatilor: marimea, intensitatea, noutatea, variabilitatea, etc.. Atentia involuntara nu cere eforturi speciale de concentrare, deoarece obiectul sau fenomenul in sine ii capteaza si le mobilizeaza procesele perceptive. Atentia involuntara nu asigura intotdeauna fixarea constienta si temeinica a cunostintelor, priceperilor si deprinderilor. Este necesar ca atentia sa se

bazeze pe vointa proprie, fie cand se percepe un material intuitiv, fie cand se transmit cunostinte abstracte sau se consolideaza o deprindere. Atentia voluntara se caracterizeaza prin orientarea intentionata, inversa si sustinuta a activitatii psihice pentru intelegerea problemelor si sarcinilor dificile, inclusiv pentru insusirea unui material care in sine nu pare interesant. La varsta de 6-7 ani, atentia prezinta inca multe laturi ce trebuie avute in vedere. Volumul si intensitatea atentiei sunt relativ reduse la scolar. El urmareste excesiv persoana invatatoarei, dar nu e la fel de atent la ceea ce face sau ce spune aceasta. Distribuirea atentiei este dificila, incat micul scolar nu poate sa cuprinda si sa rezolve in acelasi timp mai multe activitati. Urmarirea vizuala a unui material intuitiv si intelegerea descrierii verbale simultane constituie de fapt doua operatii, din care elevul efectueaza adesea numai una singura. Avand ca sarcina de lucru sa scrie niste litere din abecedar, elevul se concentreaza numai asupra executarii formei grafice, nerespectand indicatiile cu privire la tinerea instrumentului de scris in mana, pozitia caietului, a corpului la scris.

Flexibilitatea atentiei, ca proprietate de a trece rapid de la o activitate la alta este slaba. Atentia involuntara are o pondere mai mare fata de atentia voluntara. Elevii se antreneaza cu placere in activitatile in care folosesc povestirea sau cele desfasurate pe baza de materiale intuitive dar urmaresc destul de greu exercitiile de analiza si sinteza verbala sau de predare teoretica a operatiilor aritmetice. Atentia consuma multa energie si de aceea fenomenul de oboseala se instaleaza cu precadere la nivelul acestui proces. Scolarul mic, dupa o concentrare de cateva minute la scris, abandoneaza scrisul si se indeletniceste cu altceva. Pe parcursul saptamanii, se observa o oscilatie a capacitatii de a fii atent a copilului. Distragerea atentiei se constata la elevii din clasa I la prima si la ultima ora. La scolarii clasei a II-a, desi scad valorile la unele feluri de atentie, cresc la altele. La nivelul clasei a III-a se manifesta o scadere evidenta a neatentiei, scade in principal distragerea, dar creste opozabilitatea fata de caracterul repetitiv, neatractiv al cunostintelor. Rezistenta psihologica a copiilor devine mai mare, fapt evident la scaderea generala a neatentiei este

evidenta. Doar lectiile neinteresante si cele cu un caracter repetitiv accentuat genereaza neatentia mascata si oboseala.

INTREBAREA40 . Jocul si copiii, integrarea scolara

Copiii, majoritatea timpului lor liber si nu numai, si-l petrec jucandu-se. Jocul reprezinta pentru copii o modalitate de a-si exprima proprile capacitati. Prin joc, copilul capata informatii despre lumea in care traieste, intra in contact cu oamenii si cu obiectele din mediul inconjurator si invata sa se orienteze in spatiu si timp. Putem spune ca jocul este « munca copilului ». In timpul jocului, copilul vine in contact cu alti copii sau cu adultul, astfel ca jocul are un caracter social.Jocurile si distractiile sunt mai intense la varstele copilariei si tineretii.Stim cu totii ca copii de varsta ante sau prescolara se joaca tot timpul. Aceasta le confera conduitelor lor multa flexibilitate si mai ales le dezvolta imaginatia si creativitatea; tot prin joc este exprimat si gradul de dezvoltare psihica. Spunem de multe ori : <<Se comporta ca un copil>> sau <<Parca nu e maturizat>>; aceasta datorita unei exagerate antrenari in distractii care conduce la o personalitate nematura, puerila. Jocul presupune un plan, fixarea unui scop si fixarea anumitor reguli, ca in final sa se poata realiza o anumita actiune ce produce satisfactie. Prin joc se afirma eul copilului, personalitatea sa.

INTEGRAREA SCOLARAIntegrarea scolara exprima: atitudinea favorabila a elevului fata de scoala pe care o urmeaza; conditia psihica in care actiunile instructiv-educative devin accesibile copilului; consolidarea unei motivatii puternice care sustine efortul copilului in munca de invatare; situatie in care copilul sau tanarul poate fi considerat un colaborator la actiunile desfasurate pentru educatia sa; corespondenta totala intre solicitarile formulate de scoala si posibilitatile copilului de a le rezolva; existenta unor randamente la invatatura si in plan comportamental considerate normale prin raportarea la posibilitatile copilului sau la cerintele scolare. Adultul se afirma prin intermediul activitatilor pe care le

desfasoara, dar copilul nu are alta posibilitate de afirmare decat cea a jocului. Mai tarziu, el se poate afirma si prin activitate scolara. Activitatea scolara se valorifica prin note, acestea se sumeaza in medii, rezultatul final al invatarii fiind tardiv din punct de vedere al evaluarii, pe cand jocul se consuma ca activitate creand bucuria si satisfactia actiunii ce o cuprinde. Copiii care sunt lipsiti de posibilitatea de a se juca cu alti copii de varsta asemanatoare fie din cauza ca nu sunt obisnuiti, fie din cauza ca nu au cu cine, raman nedezvoltati din punct de vedere al personalitatii. Jocul ofera copiilor o suma de impresii care contribuie la inbogatirea cunostintelor despre lume si viata, totodata mareste capacitatea de intelegere a unor situatii complexe, creeaza capacitati de retinere stimuland memoria, capacitati de concentrare, de supunere la anumite reguli, capacitati de a lua decizii rapide, de a rezolva situatii - problema, intr - un cuvant dezvolta creativitatea. Fiecare joc are reguli. Atunci cand un copil vrea sa se joace cu un alt grup de copii, el accepta regulile in mod deliberat, voit. Cu alte cuvinte, el va accepta normele stabilite, adoptate si respectate de grupul respectiv inainte ca el sa intre in joc. Pentru omul adult, jocul provoaca placere, distreaza, amuza, contribuind mai ales la reenergizarea sa. Contribuie decisiv si la anularea oboselii, fiind in acest caz un element de psihoterapie. Pentru copil, jocul presupune de cele mai multe ori, pe langa consumul nervos chiar si la cele mai simple jocuri, si efort fizic, spre deosebire de persoanele adulte unde acesta lipseste cu desavarsire. Vom vedea foarte des copii jucandu-se fotbal, sau plimbandu-se cu bicicleta, si nu jucand table sau sah pe o banca dintr-un loc linistit asa cum fac de obicei adultii.

Unele jocuri sunt complicate, altele sunt mai simple. In functie de varsta si de capacitatea de intelegere si actiune, copilul manifesta preferinte diferite pentru joc, pe masura trecerii de la o etapa la alta a dezvoltarii psihice. Copilul mic tinde sa participe la jocurile celor mari, dar de multe ori nu reuseste sa se integreze conditiilor impuse de joc. Un copil cu o personalitate mai puternica nu se resemneaza, ci depune eforturi pentru a face fata. Ceilalti, cu o personalitate mai slaba, renunta, spunandu-si <<Ei sunt mai mari…eu sunt mic….>>. Pentru copiii mai mari jocurile usoare nu prezinta interes, pentru ca nu le ofera posibilitatea de a se antrena, de a-si etala puterile cu colegii lor de joc. Exista cateva lucruri de remarcat: in primul rand, jocul fortifica un copil din punct de vedere fizic, ii imprima gustul performantelor precum si mijloacele de a le realiza. In al doilea rand, jocul creeaza deprinderi pentru lucrul in echipa, pentru sincronizarea actiunilor proprii cu ale altora, in vederea atingerii unui scop comun. Un al treilea rand, jocul provoaca o stare de buna dispozitie, de voie buna, oferindu-i omului posibilitatea de a uita pentru un timp de toate celelalte si de a se distra,dandu-i parca

mai multa pofta de viata.

5.4. Dezvoltatea perceptiei copilului

In dezvoltarea perceptiei copilului un rol deosebit de important il are dezvoltarea limbajului si comunicarea verbala a copilului cu adultii. In procesul pedagogic este util sa se urmareasca nu numai realizarea unei perceptii corecte in momentul dat in conformitate cu scopul urmarit ci si dezvoltarea la elevi a spiritului de observatie. In perceptie intervin si o serie de atitudini :a) atitudinea motorie: pozitia, postura pe care se sprijina comportamentul nostru e in relatie cu ceea ce observam, ( cand vrem sa auzim bine ce spune o persoana adoptam o anume atitudine), b) atitudinea intelectuala, starea de pregatire cognitiva ,punctul de vedere, orientarea in situatie ,c) atitudinea afectiva: o dispozitie subiectiva a persoanei de a reactiona pozitiv sau negativ fata de o situatie, persoana sau o simpla afirmatie .Influenta afectivitati pare a se face resimtita si in cazul perceptiilor subliminale. Perceptia subliminala este cea ale carei efecte se fac resimtite, desi excitantii ce o produc se afla sub pragul senzorial , fie cel de intensitate, fie cel referitor la timpul de expunere. Atitudinea, interesele influenteaza puternic selectia perceptiva. Cand percepem ceva , nu e sesizat totul cu aceeasi claritate .Percepand corect forma obiectelor , noi le recunoastem. In plus , apreciem si distanta la care se afla obiectele : fara o asemenea evaluare nu le-am putea manui . Perceptia timpului are mai multe aspecte .Unul se refera la perceperea unor excitanti ca fiind succesivi. Daca succesiunea unor spoturi luminoase e foarte rapida , vedem o lumina continua. Un al doilea aspect al perceptiei in timp este tocmai aprecierea duratei. Se poate estima durata unui fenomen continuu, dar putem evalua si intervalul intre momentele de aparitie a doua evenimente. Nu apar deosebiri nete intre modul de a aprecia aceste doua feluri de scurgere a timpului. Perceptia miscarii constituie o schimbare de pozitie in spatiu a unui obiect intr-un anumit timp. Perceptia miscarii intervine in doua situatii :a) cand urmarim cu ochii obiectul in miscare ; in acest caz , imaginea pe retina e fixa , dar senzatiile kinestezice provocate de miscarea ochilor ne dau

informatiile corespunzatoare; b) ochii sunt imobili ,dar imaginea corpului respectiv se deplaseaza pe retina. Miscarile prea incete ori prea rapide nu sunt sesizate.

5.5. Viata ecto-uterina (6 – 10 ani)

Creste in greutate 10 kg iar H castiga 20 cm. Proba Phillipp indica dovada aptitudinii ca persoana respectiva e capabila sa inceapa scolarizarea - copilul poate sa atinga cu mana dusa peste cap urechea din partea opusa. Creierul - circa 1200 g. 8 ani - poate realiza deja imaginea vizuala a miscarilor. Problema cailor si a mijloacelor de modelare a omului in vederea optimizarii potentialului sau creator revendica astazi un loc prioritar in aula preocuparilor stiintei si practicii sociale. Copilul si tanarul de astazi composteaza o mare parte din durata vietii lor ca subiecti supusi actului instructiv - educativ. Invatarea ca activitate proprie a copilului este cadrul concret in care se garanteaza formarea proceselor si a capacitatilor psihice. Dezvoltarea intelectuala, ca atu al ameliorarii psihice generale, este ea insasi conditionata de felul cum itinereaza activitatea de insusire a anumitor cunostinte si priceperi. Forta motrice a dezvoltarii psihice este intrinseca, ea fiind anativa deci dobandita, invatata prin mecanisme speciale de asumare a modelului extern al contradictiei si cauzalitatii obiective. Invatarea scolara se realizeaza debordant prin interrelatia functiilor si proceselor psihice cognitive. Va trebui sa se tina seama de caracteristicile intrinsece ale materialului uman asupra caruia se actioneaza, dar trebuie avut in vedere - agera - faptul ca educatul este un sistem pe care il cream noi insine, in elocventa masura, prin educatie. Limbajul, structura acestuia si relatiile standard sau de conjunctura, invatarea si winampul mnezic sunt factori convocati in suma progreselor dezvoltarii. Copilul suporta limbajul si cultura societatii-matca fara o alta alternativa decat de a le accepta sau de-a deveni alienat. In atare conditii - concluziona J. M. Lacan - fiinta autentica nu e niciodata de gasit in discursul si conduita persoanei. Ca functie psihica atentia, cu toate ca nu poseda date indigene, faciliteaza performantele celorlalte procese psihice. Ea ambaseaza in fapt orientarea activitatii intelectuale in raport cu scopurile implicite sau explicite ale invataturii. Arhitectura cognitiva a psihicului uman - totalitatea mecanismelor cognitiv impenetrabile, necesare si suficiente pentru realizarea unui comportament inteligent - permite sistemului cognitiv uman sa invete din mediul habitual sau din propria experienta.

Schimbarea fata de sine e o adaptare la ceilalti sau identificarea cu altul. Experienta aceasta s-a institutionalizat fiind prinsa in conceptul de educatie. Constiinta - cel mai complex fenomen din univers - cere individului sa-si caute si enunte autentic persoana. Mine este - pentru G. H. Mead - faza sociala a sinelui. Se resimte pasarea fortata de imprejurari escorta a termenilor argumentarii in perceptia identitatii asumata initial din anonimat. Spre deosebire de semnal, care se adreseaza reflexului si inconstientului, semnul face apel la inteligenta. Invatarea depinde de modul de organizare a bazei de cunostinte prealabile. Actiunea educativa devine eficienta in conditiile in care procesul de formare se efectueaza monitorizand caracteristicile generale de personalitate. Potentialul fiecarui elev trebuie pus in valoare prin oferirea unor metode si tehnici pentru a i se remite astfel posibilitatea de exprimare cu valoare individuala si sociala. Selful nu e un dat ci o constructie, dovada imbatabila a faptului ca arhitectul insusi se descopera in PROIECT… din nevoia de-a se cauta si investi sau castiga. Memoria - puternic afectogena. Adesea nu face temele si uita frecvent acasa ori la scoala rechizite personale. Atunci cand intrebarile de amanunt sunt iterate copilul crede ca primul sau raspuns a fost eronat, asa incat va modifica integral pe urmatorul. Devine voluntara prin excelenta. Capata o mare plasticitate datorita tranzactiilor empirice interpersonale sau prin irigarea lexicului cu amintiri. Creste volumul ei, castiga in suplete si fidelitate.

Ajunge obiect al meditatiei copilului care este interesat si reformat prin cunoasterea particularitatilor memoriei personale sau de posibilitatea absolvirii unor deficiente. Dezvoltarea caracterului voluntar al memoriei incepe inca din perioada prescolara. La varsta scolara mica, memoria logica este inca insuficient dezvoltata. Scolarul nu este in stare sa foloseasca suficient activitatea gandirii in sprijinul memoriei. Adesea se intampla ca, avand pe primul plan sarcina memorarii unui material, copilul sa rataceasca ori piarda din vedere sensul logic. De aici rezulta o alta particularizare a memoriei scolarului mic si anume predominarea memoriei textuale. La scolarii mai mari predomina memorarea inteligibila. In afara de dezvoltarea insuficienta a memoriei logice, o alta cauza a optarii scolarilor mici pentru o memorare si reproducere textuala este desigur si absenta unor priceperi si deprinderi de invatare constienta. Asa numita memorare mecanica se manifesta atunci cand copilul intampina dificultati in invatare unde fiind nevoit sa le afronteze mai bine le eludeaza. Treptat, sub actiunea unei erijari adecvate se dezvolta memorarea logica. Pe de alta parte a versantului exegetic, frecventa temelor de invatare pe de rost duce la formarea obisnuintei de a trata ca atare

sarcina mnezica. O alta trasatura importanta a memoriei scolarului mic este caracterul ei concret, intuitiv. Desi se constata un progres net al memoriei verbal-logice prin cunoastere adunata in sistem, memoria intuitiva este regenta inca la aceasta varsta prin imaginile obiectelor si fenomenelor concrete. Din materialul verbal se dispun sau inroleaza in primul rand povestirile, descrierile concrete si emotive. Acest fapt se datoreaza pe de o parte, marii receptivitati a copiilor, iar pe de cealalta parte predominarii relative a primului sistem de semnalizare in raport cu cel subsecvent. Potenta materialului intuitiv contribuie in mare masura la dezvoltarea memoriei intuitive. In timpul scolaritatii mici se dezvolta si se perfectioneaza capacitatea de stocare si comprimare sau Zipare a materialului de memorat, priceperea de a conexa cunostintele noi cu celelalte date. Copilul invata sa engrameze rational prin desprinderea sau lansarea ideilor principale, scenarizarea si exersarea comparatiilor in memorare si ecforare. Experienta verbala a copilului din primii 6 ani de viata influenteaza intreaga dezvoltare psihica. La intrarea in scoala copilul are deja o anumita experienta intelectuala si verbala. In general, el intelege bine vorbirea celor din jur si se poate face daca nu convingator cel putin inteles prin exprimarea gandurilor in propozitii si fraze alcatuite corect. Exprima bine diferentele dintre obiecte si fenomene, este capabil de a face ironii si discutii paradictorii, iar dorintele, preferintele, reverenta sunt incisiv exprimate. Aceasta conduita este facilitata si de volumul relativ mare al vocabularului sau - 2500 de cuvinte din care cca 750 fac parte din vocabularul activ. La sfarsitul micii scolaritati, vocabularul sau contine aproximativ 4250 de cuvinte din care aproape 1550 fac parte din vocabularul activ. Daca in clasa a II-a observam expuneri incomplete, in clasa a IV-a apar raspunsuri complexe, organizate si sistematizate. O astfel de exprimare fluenta si coerenta este facilitata si de emanciparea limbajului interior apt de organizarea celui exterior unde se manifesta unele erori temporare de vorbire. Ele trebuie puse pe seama schimbarii dentitiei dar se datoreaza si unor particularitati efemere ale dezvoltarii. O problema deosebita privind caracteristicile pronuntiei, o constituie prezenta unor sunete parazitare in vorbirea orala a scolarului mic. Ele jongleaza mai putin in dialoguri decat in relatiile de tip monologat. Cea mai mare frecventa ca SP o au i si a la sfarsitul si inceputul propozitiilor. Unele dificultati de sistematizare si organizare succesiva, coerenta a comunicarii verbale persista in toata copilaria, fiind favorizate de vorbirea fatigabila din familie sau de unele caracteristici dialectale ale mediului lingvistic in care se traduce subiectul. In dezvoltarea scrierii corecte, se manifesta la inceput greutati de clivare a sunetelor. In primii doi ani ai invatarii scrierii, sunt frecvente eliziunile de grafeme (de exemplu ituneric, itre).

Fenomene asemanatoare descind in scrierea diftongilor si a triftongilor, precum si a silabelor ce, ci, che, chi, ge, gi, ghe, ghi, unde micul scolar rar e apt de-a face slalom printre numeroasele confuzii. Alteori in scriere apar sunete redundante (viouara, diminiata, artimetrica etc.). Observam si rocadari ale silabelor cuvantului fiind vorba de o insuficient de clara analiza auditiv - verbala cu privire la meniul sonor al cuvintelor. Alte erori ale scrierii, ca cele de caligrafiere sau a declivarii literelor, se pot corecta pana la sfarsitul clasei a IV-a. Creste volumul cuvintelor tehnice (la gramatica, aritmetica, istorie) elementele de pronuntie dialectala reflectandu-se concav prin dezvoltarea capacitatii de lectura. La inceput elevul nu poate distinge bine cate cuvinte sunt intr-o propozitie, dar treptat el incepe sa desprinda unitatea fonetica si grafica a cuvantului respectiv elementele propozitiei simple si dezvoltate. Achizitia ortogramelor pentru inceput nu are dispuse la baza cunostinte gramaticale precise ceea ce favorizeaza masiv incumbarea raspunsurilor aleatorii. Un artificiu reverend scrierii nimerite a unor ortograme (c-a, l-a, n-a, s-a, s-au) la clasele mici spre exemplu, enunta prezenta cratimei de regula acolo unde cuvantul subsecvent imediat lor se termina in t sau in s. Omofrazele ingereaza deci presupun probleme de precizare a sensului si de vehiculare a semnificatiei cuvintelor. (Daca iti pui cenusa in cap, lumea e gri!) Lexicul cunoaste fistular disensiunile sau discordia gramaticala, acolo unde timpul verbal nu este pacifist acordat cu substantivul. (Pana vine ei, atata teme scriu.) In limbajul intern sau extern treneaza inca destule elemente conjuncturale. Particularitatile dificultatilor care ofenseaza vorbirea constituie un indicator din moment ce raman pecuniar automatizate in traficul mecanismelor de conversie infralingvistic (limbajul OffWord si cel iradiant se apeleaza reciproc dar agasant).

Pe de alta parte, insusi stereotipul dinamic gramatical nu este elaborat. Exprimarea in scris opereaza inca de la inceput cu un vocabular mai critic si cu rigori de topica exprese, fiind relativ simpla si plauzibila pana in clasa a III-a cand devine mai activa si ultrapersonala. Heterovalent constatam diferente importante privind consistenta vocabularului, bogatia si varietatea lui, stilul vorbirii, caracteristicile exprimarii, tezaurul si plenitudinea structurii gramaticale a propozitiilor, existenta sau absenta fenomenelor parazitare in vorbire, a repetitiilor, a sincraziilor de pronuntie etc. Diacronic fluxul verbal oral creste. Debitul scris eleveaza mult mai lent, dar se constata o aglomerare a progreselor calitative datorata contactului cu vorbirea literara si cu rigorile impuse de scoala in ce priveste exprimarea verbala.

Handicapul prin definitie se valideaza exclusiv prin relatiile interpersonale. In cazul inadvertarii limbajului evolutia este obstructionata ori parata in functie de gravitatea tulburarii. Implicatiile ce urmeaza se resimt la nivelul intregii activitati psihice si, ca atare, modifica vizibil comportamentul subiectului. Dislalia ca tulburare de pronuntie are frecventa cea mai mare intre handicapurile de limbaj atat la subiectii normali din punct de vedere psihic, cat si la cei cu deficiente de intelect si senzoriale. Multe dintre tulburarile de pronuntie sucomba cu promovarea in etate a persoanei. Este o tulburare de articulatie-pronuntie ce se manifesta prin deformarea, omiterea, substituirea si inversarea sunetelor. Astfel, Sheridan este de parere ca la varsta de 8 ani dislaliile sunt in proportie de 15% la fete si 16% la baieti. La scolarii mici cel mai des intalnite si prea putin constientizate sunt omisiunile si contorsionarile. Disartria sau dislalia centrala se manifesta printr-o vorbire confuza, disritmica, disfonica si cu o pronuntata rezonanta nazala in care monotonia vorbirii se apreteaza sub impactul pronuntarii confuze. Este mai frecventa la subiectii cu debilitate mintala. Balbismul constituie o forma a tulburarii limbajului oral. Se prezinta ca un handicap mai grav comparativ cu dislalia. Deficienta este deosebit de vizibila si afecteaza profund intelegerea vorbirii de catre cei din jur, ceea ce determina sau edifica antrepozitul ori complexul de inferioritate. Fenomenul consta in repetarea unor silabe de regula la inceputul cuvantului contaminat blancofon sau prin aparitia spasmelor la nivelul aparatului fono-articulator, fenomen ce atenteaza la nivelul vorbirii ritmice si cursive. Astfel identificam balbaiala clonica / tonica sau hiatica / hibrid. Raguseala duce la pierderea expresivitatii si fortei vocii. Disgrafia ca tulburare a limbajului scris si dislexia ca handicap al cititului influenteaza pregnant dezvoltarea psihica a copilului si mai cu seama, rezultatele la invatatura. Creditarea si acreditarea scrisului presupune existenta unei anumite dezvoltari intelective a copilului care sa-i permita stabilirea si pasarea anumitor corelatii intre emisia orala a sunetelor si imaginile lor grafice. Formarea deprinderilor de citit se realizeaza prin dezvoltarea unui cod lingvistic ce ii permite copilului sa perceapa grafemele ca unitati cu valoare de simbol. Tulburarea citit-scrisului deregleaza integrarea sociala datorita unor esecuri si conflicte permanente in viata scolara cat si a instalarii unor trasaturi caracteriale pasibile de condamnare ca negativismul, descurajarea, inertia, indolenta, teama de insucces, izolarea. Disgrafia si dislexia se manifesta la scolar prin incapacitatea sa paradoxala de a invata citirea si scrierea. Mutismul electiv, psihogen sau voluntar, se manifesta prin refuzul partial ori total de a comunica pasager sau peren cu unele persoane. Apare la copii hipersensibili si este escortat de tulburari comportamentale in care veleitarismul, timiditatea, irascibilitatea

faulteaza adaptarea. Emotiile de soc ori stresurile, esecurile recrudescente, frustrarile pot duce la ME. Desi nu comunica subiectii in cauza inteleg vorbirea si nu manifesta sau acuza deficiente de ordin intelectiv. Ca urmare procesele cognitive nu sunt stimulate, ceea ce determina o slaba dezvoltare a lor. Aceste tulburari sunt frecvente la scolarii mici. Retardurile in dezvoltarea generala a vorbirii se recunosc dupa vocabularul pauper si dupa neputinta de a se exprima coerent. Cauzele care pot determina asemenea fenomene pot fi cautate sau anchetate in disfunctiile sistemului nervos central, boli grave ale primei copilarii, mediu ostil si lacune de ordin educativ. De aceea limbajul solicita o permanenta stimulare, copilul necesitand o antrenare insistenta in activitatile scolare. Climatul afectiv, imboldul si crearea unui tonus psihic ridicat constituie factori deosebit de importanti pentru recuperarea copiilor cu handicap de limbaj. Copilul trebuie sa vina in scoala elementara cu blisterul de notiuni primare, interese spre dobandirea de noi cunostinte si cele mai simple deprinderi de munca intelectuala independenta. La 6 ani interogarea sau interpelarea celorlalti vizeaza 29% explicatii etiologice, 50% motivari psihologice si 21% justificarea exigentelor societatii. Trebuie sa adaugam insa ca intrucat nu toti copiii vin echipotent dotati si pregatiti pentru activitatea de invatare este important ca la inceputul organizarii procesului de invatamant, institutorul sa cunoasca particularitatile fiecarui elev pentru a-si nuanta sau cultiva atitudinea fata de el. O caracteristica a gandirii scolarului mic, livrata de noile experiente tutelare sau punitive, este orientarea si subordonarea ei unui anumit scop. La copiii mai mici, din clasa I, se observa uneori abaterea gandirii de la sarcina data. De exemplu, daca li se cere sa faca in caiet atatea cercuri cate corespund unui numar dat, unii elevi, atrasi de insusi procesul desenarii, continua sa repartizeze cercuri, pe toata pagina. Sarcinile invatamantului cer copilului nu doar validarea inferentei in conformitate cu sarcina data, ci si capacitatea de a trece sau culisa - atunci cand este nevoie - de la o problema sau activitate la altele pe baza atributului de flexibilitate a gandirii. Cu cat elevii sunt mai mici se constata o anumita inertie a gandirii, atunci cand trebuie sa treaca de la o sarcina la alta, si mai ales cand ineditul administreaza oarecare dificultati. Astfel, pusi fiind sa gaseasca o noua problema, unii elevi nu se pot desprinde de exemplele date anterior de catre profesor sau un alt elev. Ei schimba numai cifrele sau obiectele.

Capitolul 6.

Perioada pubertati (10-14 ani)

Aceasta perioada mai este denumita si ca perioada a scolaritati mijlocii prin faptul ca in aceasta perioada se parcurge cel de al doilea ciclu elementar, gimnaziul cu ritmul sau alert legat de solicitarile fata de copii si stilurile diferite ale profesorilor pe materii si cerintelor care presupun intelegerea si elaborarea de comportamente variate pentru ca daca in perioada scolara mica , tutele familiara si scolara este accentuata, in pubertate se modifica treptat ca urmare a mai marei autonomii si responsabilitatii crescute a copilului, dominanta in aceasta perioada fiind maturizarea biologica si intensa dezvoltare a personalitatii. Structura personalitatii in perioada pubertatii nu este lineara, ea se dimensioneaza relativ seismic si dramatic datorita contradictiilor dintre comportamentele impregnate de atitudini copilaresti, cerintele de protectie, anxietate specifica varstrelor mici in fata situatiei mai deosebite si atitudini si conduite achizitionate sub impulsul cerintelor interne de autonomie sau impuse de societate.

6.1. Dezvoltarea biofizica si psihica

Evolutia psihica prin procesul de crestere si maturizare intensa (inclusiv sexuala), din perioada pubertati poate fi impartita in subperioade dupa cum urmeaza:a) Subperioada prepubertala (10-12 ani) se caracterizeaza printr-o crestere intensa concomitent cu dezvoltarea pregnanta a caracteristicilor ssexuale secundare prin dezvoltarea gonoalelor, aparitia pilozitatii pubiene si a celei axiale, fetele trecand prin aceasta perioada chiar mai devreme pe la 9 ani. Cresterea in inaltimela majoritate baietilor incepe pe la 11-12 ani realizandu-se in pusee devenind din ce in ce mai impetuoasa cu momente de oboseala, dureri de cap, iritabilitate, agitatie. Modificandu-se statutul de elev prin antrenarea acestuia in activitatii responsabile si competitionale cum ar fi concursurile la diferite obiecte care il fac sa si dea seama de valoarea si potentialul de care dispune.

b) Subperioada pubertatii propriu-zise (12-14 ani) este dominata de un puseu de crestere acesta este secondat discret de maturitate sexuala care se intensifica in jurul etapei de maxima crestere prin aparitia pilozitati, cresterea organelor genitale modificarea voci si chiar functionarea glandelor sexuale. Din punct de vedere psihologic, cresterea si maturizarea sunt legate de numeroase stari de disconfort provocate adesea de dureri nusculare si osoase aparitia de acnee, transpiratii abundente si urat mirositoare, o sensibilitate emotionala a pieli care ceeaza neliniste privind aspectul general care se doreste a fi camuflat de catre puber.

c) Subperioada postpubertala (de la 14 ani) cand la putin timp dupa atingerea punctului culminant la baieti apare o modificare in conduite, intrand adeseori in faze de exagerare, impertinenta cu substrat sexual sau o oarecare agresivitatein conduite si vocabular. Tinerele fete trec prin doua faze, prima de femeie-copil, plina de conduite

timide si exuberante, dar si de afectiune, simtindu-se adesea impura. Dezvoltarea treptata a feminitatii, intuirea efectelor acesteia, face sa se treaca in faza a doua, cea de femeie-adolescent, cu o larga disponibilitate sentimentale si mare curiozitate in care tinara feta devine usor provocatoare, stapana pe sine in care complecsul de inferioritate dispare.

Preferinta pentru unele obiecte de invatamant se accentuiaza in aceasta perioada astfel fiind posibila achizitia de cunostinte directionate din care se contureaza si o anumita orientare scolara si profesionala in care invatarea capata un caracter tot mai organizat cu o mare incarcatura emotionala, dar si psiho culturala, in care puberul devine tot mai motivat pentru dobandiea unui statut intelectual si moral pe baza caruia constientizeaza locul aparte ce ii revine in cadrul colectivului si in determinarea de atitudini diferentiate ale adultilor (parintii, profesori), fata de el. Cu timpul puberul adopta modalitatii comportamentale specifice in care sunt implicate strategii ale cognitiei, ale experientei si ale valorizarii actionale veridice. Evolutia senzorial-perceptiva parcurge un traseu semnificativ pentru planul dezvoltarii psihice si al adaptarii la activitate in care maturitatea biologica si senzorialitatea se restructureaza prin rotizarea functiilor sale. In perioada pubertatii activitatea intelectuala complexa se realizeaza sub semnul dezvoltari structurilor logico-formale si al extinderii volumului de concepte utilizate in care spiritul critic prinde contur determinandul pe puber sa valideze valorile in comparatie cu nonvalorile si sa manifeste atitudini exlicite fata de ignoranta si incompetenta. Chiar daca fetele sunt mai mature si mai sarguincioase ele nu depasesc dezvoltare intelectuala a baietilor si sunt mai ingaduitoare fata de unele nerealizari ale colegilor sau ale adultilor, ele remarcandu-se adeseori la acele materii ce implica exprimari verbale mai complexe, pe cand baieti sunt mai buni la stiintele exacte si tehnice, deoarece operatiile gandiri si calitatile acesteia snt in plin proces de consolidare prin alimentarea intelectului cu informatii cat mai bogate, abstracte si complexe. De asemenea dezvoltarea intelectuala se realizeaza sub influienta modelelor culturale ale spatiului geografic in care se gaseste puberul.Spre sfarsitul perioadei se complica trairile emotionale fapt ce se evidentiaza si la lectii si in receptarea unor fapte in care sunt implicatii eroi ce au actiuni diferentiate si deosebite in care curiozitatea intelectuala implica planul afectiv cu atitudini complexe, de competitivitate si de traire a esecului si succesului, care genereaza admiratie, invidie, suspiciune, teama, frustatie.In planul personalitatii puberului se contureaza tot mai evident stari de acceptanta si respingere, in raport cu adultii, in care judecata morala si valorica se supune exigentelor interioare si a atitudinilor negative negative fata de compromisurii. La acestea adcaugandu-se distantele culturale dintre copii si parinti ce se datoreaza nu numai conditiei de dezvoltare naturala a cunostintelor si schimbarii de statut cultural al tineretului, ci si evolutiei contemporane a unor noi domenii in care sunt implicate activitatii inedite de mare incarcatura sociala.Toate aceste conditionari si stimulari ale dezvoltarii pshice faciliteaza conturarea tot mai evidenta a trasaturilor de personalitate si formarea unor comportamente stabile. Maturizarea psihica, in general si a personalitatii in special, creeaza puberilor preocupari legate de viitorul lor.

6.2. Comportamentul in grup

Observatiile asupra comportamentului in grup a puberului au concluzionat ca in aceasta perioada viata sociala se traieste cu o intensitate mai mare ca in oricare alta etapa de varsta . Grupurile constituite atat pentru joc sau activitati de invatare cat si pentru alte actiuni au o mare stabilitate si devin mai omogene pe criterii relativ constante, dar mai cu seama pe cel al varstei si al sexului. Alcatuirea grupului se produce spontan prin luarea in consideratiie a personalitatii copiilor si mai putin a obiectivelor ce ar putea sta la baza grupului. Copiii nepopulari nu sunt acceptatii in grup si ei manifesta adeseori, o inadaptare afectiva ca prelungiri ale relatiilor de disconfort din familie ei fiind mai interiorizatii excesiv, timizi, retrasii, sau dimpotriva, certartii, zgomotosii, indiferentii fata de altii egoistii. Intr-un asemenea grup apare apare un lider care se impune prin intiativa, indrazneala, nonconformism si isi excercita functiia in mod autocratic, dar spre sfarsitul perioadei incepe sa functioneze o mai accentuata democratie. Odata constituit grupulare tendinta de a se manifesta impotriva adultului care il face pe copil sa se simta inca mic si stingherit alegandusi locuri de intalnire stiute numai de ei avand coduri secrete si parole pt a se feri de amestecul adultilor in viata grupului iar spiritul de camaraderie il elimina pe cel de compeitie in contextul in care valoarea individuala este apreciata in masura in care un copil este la fel ca ceilalti si nu neaparat mai mult decat ei. Viata grupului se desfasoara cu o extindere mai mare asupra relatiilor dintre copii in activitatiile ludice constituindu-se prieteni inchegate, cateodata cub forma unor ritualuri, cu tendinta spre explorarea mediului inconjurator si afisarea unor disponibilitatii afective de durata. Alegerea partenerilor de joaca se face dupa calitatile ce le manifesta fiecare in joc pentru ca dupa terminarea jocului au loc adevarate dezbateri despre aportul adus de participantii la desfasurarea acestuia, emitandu-se astfel judecatii de valoare asupra partenerilor de joaca, asupra capacitatilor si aptitudinilor fiecarui jucator, asupra trasaturilor de personalitate si a participarii active , afective in joc, nefiind tolerati cei ce nu respecta regulile jocului sau cei ce nu aduc o contributie remarcabila la finalizarea acestuia. Atat jocurile cat si activitatile distractive pun in evidenta si exprimarea emotiilor erotice tulburatoare, exprimand manifestarea sentimentelor, a strategiilor gandiri, a cunostintelor, a elementelor creativ-imaginative a personalitatii si maturizari puberului existand o problema a puberului in aceasta perioada carea ar trebui sa i se acorde mai mare importanta acea a inadaptarii scolare analizate din perspectiva existentei unor aspecte cum ar fi: problematica fiziologica sau psihologica concretizata prin diferentele de crestere in

inaltime, in insuficientele sau afectiunile senzoriale si in instabilitatea psihonervoasa. perturbarile afective socio-familiare care duc la dezechilibru si conflicte afective cu trairi

tensionale ale situatiilor ivite. climatul negativ din scoala si interelatiile tensionale dintre profesori si elevi care nu

stimuleaza competitia si dorinta pentru reusita scolara. slaba motivatie pentru invatatura si lipsa unor interese de perspectiva care sa-l motiveze

pe copil in achizitia informatiilor din diferite domenii ale culturii; posibilitatii intelectuale reduse, unele retardurimentale care nu faciliteaza tinerea pasului

cu nivelul general al colectivului si genereaza esecuri repetate, etc.

Capitolul 7.

Perioada adolescentei.

Daca in pubertate se inregistreaza un puseu de crestere, in perioada adolescentei are loc o evolutie intensa in plan psihic stabilizandu-se structurile de personalitate desprinzandu-se in acest context urmatoarele trei subperioade: subperioada preadolescentei (14-16ani) se caracterizeaza printr-o stabilizare a marturizarii

biologice, dezvoltarea constiintei in genereal si constiintei de sine in special. Dezvoltarea psihica este intensa si incarcata de conflicte interioare si ca urmare a mentineri unor stari de agitatie si impulsivitate , a unor momente de neliniste si anxietate. Identitatea de sine si adoptarea de comportamente individuale se dezvolta sub influienta planurilor intelectuale si de relationare.

subperioada adolescentei propriuzise (16-18 ani) este centrata pe o intelectualizare intensa, pe imbogatirea experientei afective si structurarea coduitelor ca insemn al personalitatii complexe. Desi din punct de vedere psihologic adolescentul este pregatit pentru a raspunde dificultatilor ivite, in plan biologic se mentine o oarecare fragilitate la boli tip TBC, nevroze,psihoze si la conduite deviante pe un fond de conditionare si de adaptare dificila.

subperioada adolescentei prelungite (18-20/25 ani) cuprinsa intre cele doua perioade mari adolescenta si tinerete este postata de uni autori in prima iar de uni in a doua in care independenta este dobandita in mare masura ceea ce duce la dezvoltarea pesonalitati si afirmarea tanarului prin prin stiluri personale de conduite prin interesul pentru viata social culturala care creste si se nuanteaza ca si pentru dobandirea unui statut profesional mai complex.

Se traieste intens sentimental manifestandu-se totusi o anumita instabilitate in plan afectiv invatandu-se rolul sexual au loc angajari matrimoniale ceea ce constituie noi responsabilitati legate de intemeierea unei familii.

7.1.Dezvoltarea psihica a adolescentului

Planul psihic suporta la varsta adolescentei prefaceri profunde. Este vorba de acele transformari care vor conduce treptat la cristalizarea si stabilizarea celor mai multe dintre structurile psihice ale adolescentului. Desi traseele pe care evolueaza acest proces sunt sinuoase, complicate, presarate cu numeroase bariere si dificultati, desi procesul ca atare poate fi mai calm sau mai navalnic, cu devansari

spectaculoase, dar si cu intarzieri descurajante, la sfarsitul acestui proces ne vom afla in fata prezentei unor structuri psihice bine inchegate si cu un grad mare de mobilitate. Acum au loc dramaticele confruntari dintre comportamentele impreunate de atitudinile copilaresti si cele solicitate de noile cadre sociale in care actioneaza adolescentului si carora el trebuie sa le faca fata, dintre aspiratiile sale marete si posibilitatile inca limitate de care dispune pentru traducerea lor in fapt, din ceea ce doreste societatea de la el si ceea ce da el sau poate sa dea, dintre ceea ce cere el de la viata si ceea ce ii poate oferi viata. Totodata, prefacerile psihice la care este supus sunt generate de nevoile si trebuintele pe care el le resimte, atat de nevoile aparute inca in pubertate, dar convertite acum sub alte forme, cat si de noile nevoi aparute la acest nivel al dezvoltarii. Nevoia de a sti a scolarului mic, converita in nevoia de creatie a puberului, devine si mai acuta la adolescent, luand forma creatiei cu valoare sociala, nu doar subiectiva. Nevoia de a fi afectuos se amplifica, luand la inceput forma unui nou egocentrism afectiv, pentru ca pe parcurs, acesta sa lase locul unei "reciprocitati" afective; are loc o senzualizare a individului, reapare agitatia instinctuala, se instituie nevoia de a i se impartasi sentimentele. Nevoia de grupare se "sparge",se destrama pentru a lasa loc nevoii de prietenii efective, nevoia unui cerc intim de prieteni. Relatiile dintre sexe sunt foarte stranse, mai mult platonice, romantice, cu mare incarcatura de reverie si fantezie; au loc furtuni afective, "ruperi" spectaculoase si dramatice de prietenie. Nevoia de distractie a puberului se continua si in adolescenta, dar distractiile se intelectualizeaza, sunt trecute prin filtrul personalitatii; alegerea distractiilor este electiva in functie de propriile preferinte. Aspectele de ordin cultural, estetic trec pe prim plan. Nevoia de independenta si autodeterinare a puberului se converteste in nevoia de desavarsire, autodepasire, autoeducare a adolescentului care "dispune" intr-o mai mare masura de sine. Nevoia de imitatie a scolarului mic convertita in nevoia de a fi personal, a puberului, suporta noi metamorfozari in adolescenta. La inceput , dorinta adolescentului de a fi unic se exacerbeaza mult luand forma nevoii de singularizare, de izolare, tanarul fiind preocupat si absorbit aproape in exclusivitate de propria persoana, pentru ca spre sfarsitul adolescentei sa ia forma nevoii de a se manifesta ca personalitate, ca subiect al unei activitati socialmente recunoscuta si utila, valoroasa. Nevoia de a fi personalitate se manifesta adeseori prin tendinta expresa a adolescentului spre originalitate, cele doua forme ale sale: creatia, producerea a ceva nou, original, si excentricitatea. Din dorinta de a iesi din comun, de a fi ca nimeni altul, adolescentul isi intrece prietenii in comportamente sociale si deviante. Impulsionat de aceste nevoi, adolescentul isi elaboreaza instrumentarul psihic necesar satisfacerii lor. Astfel, nevoia de cunoastere si de creatie poate fi satisfacuta datorita faptului ca in aceasta etapa inteligenta generala a copilului se apropie de

incheiere. Se consolideaza structurile gandirii logico-formale, capacitatea de interpretare si evaluare, de planificare, de anticipare, de predictii, spiritul critic si autocritic. Gustul excesiv pentru rationament, accesul la notiunea de lege, reactivarea curiozitatii orientala spre explicarea rationala, cauzala a fenomenelor si relatiilor dintre ele, vor conduce spre abordarea mai ampla, filozofica a realitatii, la aparitia atitudinilor critice fata de valori. Ca urmare, se dezvolta caracterul de sistem al gandirii, dar si unele instrumente ale activitatii intelectuale (capacitatea de argumentare si contraargumentare, de demonstrare, de elaborare a unor ipoteze etc.). La aceasta varsta se dezvolta mult debitul verbal, fluenta verbala, flexibilitatea verbala. Se adopta un mod propriu de iscalitura, se elaboreaza algoritmi si stereotipii verbale ce servesc in solutionarea diferitelor situatii (ca introduceri intr-o conversatie, ca modalitati de incheiere a convorbirilor etc.). Constientizand valoarea de influentare a cuvantului, vorbirea devine mai nuantata, plastica, se desfasoara in functie de particularitatile situatiilor (oficiale sau intime ).

7.2. Limbajul şi dezvoltarea psihică.

Ecranul de influenţe sociale acţionează puternic, insistent şi divers iar condiţionarea social-istorică determină un cadru, un context şi un anume profil al adolescentului, angajat în contemporaneitate.

În perspectiva timpului istoric există diferenţe ale eternei adolescenţe la cei care reprezintă această vârstă şi se află în zone de viaţă social-ideologică diferite.

Adolescentul zilelor noastre ca adolescentul oricăror timpuri are însă comun faptul că realizează trecerea de la copilărie la stadiile adulte.

Viaţa psihică suportă o serie de prefaceri, transformări sinuoase, complicate, în evoluţia cărora pot apare numeroase bariere, dificultăţi, ritmuri încetinite sau impetuoase. Spre sfârşitul etepei, toate aceste transformări ajung să ia forma unor structuri psihice bine închegate, cristalizate într-o configuraţie reprezentativă pentru adolescenţă. Pe fondul dezvoltării dezarmonice (inegale ca nivel) a diferitelor capacităţi, posibilităţi şi însuşiri psihice, în adolescenţă are loc o armonizare a personalităţii (J. Piaget, J. Tanner).

Prefacerile psihice la care este supus sunt generate de nevoile şi trebuinţele pe care el le resimte, atât de nevoile apărute încă în pubertate, care acum sunt convertite în alte forme, cât şi de nevoile apărute la acest nivel de dezvoltare.

M. Zlate, urmărind evoluţia trebuinţelor, subliniază că „nevoia de a şti a şcolarului, convertită în nevoia de creaţie a puberului, devine şi mai acută la adolescent, luând forma creaţiei cu valoare socială, nu doar subiectivă”.

Nevoia de a fi afectuos se amplifică, luând la început forma unui nou egocentrism afectiv, pentru ca pe parcurs să fie înlocuit cu „reciprocitatea afectivă”, simte nevoia de a i se împărtăşi sentimentele.

Nevoia de grupare se destramă şi e înlocuită cu nevoia prieteniei selective, nevoia unui cerc de prieteni intimi.

Relaţiile dintre sexe sunt romantice şi cu încărcătură de reverie, fantezie, de proiectare în viitor sau cu descărcări furtunoase, uneori dramatice, răvăşitoare.

Nevoia de distracţie din pubertate se menţine, dar se intzelectualizează; în cadrul acestora aspectele de ordin cultural, estetic au o pondere.

Nevoia de independenţă şi autodeterminarea puberului se regăseşte în nevoia de desăvârşire, autodepăşire, autoeducare a adolescentului.

Nevoia de imitaţie a şcolarului mic, convertită în nevoia de a fi personal a puberului, suportă în adolescenţă noi transformări.

Iniţial ia forma nevoii de singularizare, de izolare, când adolescentul este aproape în permanenţă preocupat de propria persoană pentru ca spre sfârşitul acestei etape să ia forma nevoii de a se manifesta ca personalitate în diferite activităţi utile, valoroase, recunoscute social.

Adeseori această trebuinţă se manifestă prin tendinţa către originalitate, fie prin creaţie fie prin excentricitate.

Pentru satisfacerea acestor trebuinţe, adolescentul îşi elaborează instrumentarul psihic necesar.

Informaţiile verbale nu se codifică sub forma textuală în memorie, ci ca mesaje. Acestea se reproduc printr-un proces de prelucrare în care intervine şi memoria verbală propriu-zisă.

Se vorbeşte la adolescenţă de atitudini verbale, stiluri verbale, niveluri verbale etc.

Domeniul verbal este foarte divers şi complex în ceea ce priveşte învăţarea.

De altfel, verbalizarea are indici şi curbe diferite de dezvoltare ontogenetică pentru doferite feluri de relatări.

G.A. Miller, care s-a ocupat de descrierea acestui fenomen a denumit verbalizarea, datorită importanţei lui în comunicare, în dezvoltarea psihică, „sângele vieţii limbajului”.

Privind felurile verbalizării, au fost identificate:

- verbalizarea percepţiei şi a imaginilor;

- verbalizarea evenimentelor şi a situaţiilor;

- verbalizarea unor trăiri emoţionale şi de identificări;

- verbalizarea de descriere a momentelor unei activităţi, a modului cum acţionează un aparat, a modului cum se efectuează o compunere, de descriere a unor momente de creaţie;

- comportamente verbale în conversaţii.

Ursula Şchiopu apreciază că proiecţia în limbaj include fragmente de biografie şi

experienţă, termeni şi conflicte, emoţii critice, atitudini, dar şi planuri mai puţin conştientizate.

N. Chomsky consideră limbajul ca o structură generativă înnăscută, fapt ce explică fenomenul de folosire în zeci şi sute de combinaţii şi flexionări a unui cuvânt ce se învaţă la un moment dat.

De fapt analiza psihologică atestă că privind dobândirea conduitei verbale se pot distinge 2 mari probleme: prima a învăţării limbajului şi alta, a învăţării prin limbaj.

Ştim cu toţii că există vorbire regională, dialecte, limbajul fiind dependent în mare măsură de istoria formării sale în spaţiul de viaţă concret.

Constatăm că adolescenţii vorbesc limbajul aşa cum l-au învăţat în copilărie, cu accentele, cu elementele regionale asimilate din familie, din mediul imediat de viaţă.

Pe de altă parte, învăţarea şcolară, în afara şcolii, cu ajutorul limbajelor încărcate de termeni specifici din disciplinele şcolare, constituie o altă formă de limbaj. În aceeaşi categorie intră şi limbajul literar (expresii, figuri de stil etc.) care este forma cea mai rafinată a limbajului. Acesta se însuşeşte încă din perioadele anterioare dar în adolescenţă este căutat, selectat, devine chiar una din preocupări şi afirmări ale eu-lui.

La toate acestea se adaugă utilizarea de jargoane şcolare, care iau naştere din mixturi ale limbajului, extrase din vocabularul diferitelor discipline, limbajul curent, cuvinte din limbajul pitoresc, acesta fiind preluat din informaţii suburbane pline de preţiozitate, de haz şi de amuzament a vorbirii necultivate, chiar bulevardice. Cu timpul, asemenea fenomene sunt abandonate şi adolescentul dovedeşte preocupări conştiente pentru dezvoltarea comunicării literare şi culte, adoptă formele complexe pentru exprimarea gândurilor, a stărilor lăuntrice, care conţin adeseori şi cuvinte de specialitate cu mare încărcătură semantică.Limbajul se afirmă evident ca sistem hipercomplex de autoreglare şi autoperfecţionare a întregii activităţi psihice.

7.3. Dezvoltarea personalităţii

Acelaşi proces de instrumentalizare al adolescentului are loc şi la nivelul celorlalte modalităţi psihice.

El este capabil de reciprocitate afectivă întrucât sensibilitatea afectivă se îmbogăţeşte

foarte mult cu ajutorul emoţiilor resimţite la citirea cărţilor, la informaţiile dobândite privind marile confruntări ale istoriei contemporane, la modificarea profundă a conceptelor.

Disponibilitatea afectivă devine foarte mare şi este absorbită energetic de problemele complexe ale instruirii şi ale adaptării. În adolescenţă, trăirile emoţionale din spaţiul lecţiilor se complică, ajung chiar emoţii intelectuale, când curiozitatea intelectuală este satisfăcută.

La acest plan afectiv-intelectual se adaugă altul latent, ce emană din starea de competiţie şcolară, care provoacă anxietate, teamă, frustrări, izolări, invidie, admiraţie, ipocrizie, modestie.

Există şi numeroase emoţii pozitive reflectate în sentimentul de comunicare afectivă, de împlinire dar şi de ruşine, îngrijorare, extaz. Un loc ambiguu, mai ales prin efecte. Îl deţine dragostea, care poate fi dragoste familială, faţă de sexul opus, faţă de un model, faţă de valori.Tensiunile din pubertate în relaţiile cu părinţii se temperează treptat prin scăderea tensiunii de opoziţie.În relaţiile cu sexul opus apar emoţii, sentimente noi, ca simpatia şi sentimentele de dragoste, prietenia.

În adolescenţă, dragostea se conturează ca o trăire complexă de ataşament, cu forţe absorbante, în care se mobilizează resurse extrem de mari ale psihicului. Dacă la vârsta şcolară mică prieteniile sunt rare şi au drept caracteristici fragilitatea şi superficialitatea (certurile şi întreruperea relaţiilor, schimbarea partenerului nu provoacă suferinţe durabile deoarece cauzele sunt constituite din factori exteriori iar motivaţia nu este pe deplin conştientă), în preadolescenţă se constituie prietenii mai durabile dar predomină încă aspectul formal. Preadolescenţii joacă rolul de prieteni mai mult decât îl trăiesc.Există acum tendinţa de identificare, dar sub aspect exterior, care se manfestă prin aceleaşi gesturi, aceeaşi îmbrăcăminte etc.

În adolescenţă are loc saltul calitativ la adevărata prietenie, caracterizată prin seriozitate, care se bazează pe comunitatea de idei, scopuri, intimitate susţinută de împărtăşirea secretelor, a frământărilor sufleteşti. Aceste trăiri exprimă şi nevoia de a fi înţeles („Mă jur pe tatăl meu, nu pe mama pentru că la ea nu ţin, ea nu mă înţelege”).

Jurnalele intime arată existenţa unui proces de interiorizare a prieteniei: de la descrierea de fapte se trece la descrierea de trăiri psihice. Apare selectivitatea atât în prietenie cât şi în dragoste.

De asemenea, bogăţia sufletească, trăirea sintonică a aceloraşi evenimente, măresc intensitatea şi complexitatea sentimentului. Prieteniile din adolescenţă au mare rol în formarea conştiinţei morale, prin rezonanţa lor afectivă pozitivă sau negativă, ca şi rezonanţa climatului familial.

Alte stări sunt teama, anxietatea, frica, generate de o serie întreagă de conflicte: familiale, şcolare, erotice, persosonale.

Jean Rousselet descrie 3 mari categorii de conduite ale adolescentului:

1. conduita revoltei – se manifestă în refuzul tânărului de a se supune, în respingerea în bloc a ceea ce a învăţat şi i-a fost impus, în acte inutile, în extravaganţe, forme de indisciplină etc., realizate prin ostentaţie, zâmbet batjocoritor, fuga de acasă, de la şcoală, originalităţi de limbaj, vestimentaţie;

2. conduita închiderii în sine – se bazează pe un examen de conştiinţă foarte

sever, pe analizarea în detaliu a faptelor, gesturilor, sentimentelor, pe lungă introspecţie. Toate aceste manifestări evidenţiază preocuparea adolescentului pentru a se cunoaşte, a se descoperi pe sine. Închiderea în sine se soldează cu 2 categorii de efecte:

a. asigură o mai completă şi autentică autocunoaştere, îl obişnuieşte pe adolescent să vehiculeze idei complexe, chiar abstracte, îl determină să se preocupe şi de problemele altora;

b. fiind prea mult preocupat de situaţii care nu sunt ale lor, se îndepărtează prea mult de problemele reale, autentice ale lor, reveria îndepărtându-i atât de realitate cât şi de acţiune.

3. conduita exaltării şi afirmării – are specific confruntarea deschisă cu alţii, căutări neîncetate, exacerbarea satisfacţiilor intelectuale, fiziologice, sentimentale, tendinţe romanţioase sau mistice. Se conduce după maxima „totul sau nimic” întrucât îşi propune să abordeze cele mai dificile sau mai interesante probleme. Această conduită este rodul maturizării personalităţii sale şi reprezintă de fapt o reacţie la visările sale de până acum.

Evident că la acestea se pot adăuga încă multe altele ca cele care verifică onoarea şi demnitatea, sau cele de revizuire a conştiinţei morale care traversează când momente de îngăduinţă, toleranţă, când severe, critice şi încă multe altele.

Îmbinate între ele şi practicate, pot duce fie la intrarea precoce în diferite statute şi roluri, fie la maturizarea nepermis de târzie a diferitelor dimensiuni ale personalităţii.

Alături de funcţiile de adaptare la mediu, de depăşire a sinelui menţionate de M. Debesse, în adolescenţă devine tot mai evidentă şi o a treia funcţie, anume aceea de definire a personalităţii.

Procesul construirii personalităţii începe din primele zile ale copilăriei şi continuă toată viaţa omului, producându-se nu întotdeauna uniform şi continuu ci şi cu discontinuităţi, cu salturi evidente dar şi cu plafonări descurajante.

Este o evoluţie cu perioade inegale de dezvoltare dizarmonică, ale cărei resurse sunt nu numai valorizate pozitiv ci şi cu posibile conduite negative şi în unele cazuri chiar deviante.

Deşi procesul structurării personalităţii are loc de-a lungul întregii vieţi a omului, există totuşi, unele perioade, unele vârste, când el cunoaşte o mai mare accentuare implicând stabilizări parţiale. Analizând conceptul de personalitate, V. Pavelcu subliniază că acesta implică o anumită stabilitate a conduitei, într-o perioadă de timp şi în diferite situaţii.

Se apreciază că dacă în preşcolaritate există marea majoritate a premiselor personalităţii, în adolescenţă, personalitatea este în linii mari (deci nu total) constituită. Deoarece în adolescenţă au loc numeroase schimbări, se apreciază că aceasta este un adevărat laborator de plămăduire a personalităţii. Adolescentul se află într-o continuă căutare de sine, autodescoperire, autoimplicare.

El provoacă dialogul, confruntarea cu alţii, pentru a se înţelege mai bine pe sine dar şi pentru a se verifica, a se autodepăşi.

Este perioada în care conştiinţa de sine, ca formaţiune psihică complexă, se cristalizează, în sensul că îşi dă seama ce reprezintă pentru alţii, pentru sine, renunţă treptat la mentalitatea de până acum, când considera a fi „alfa şi omega”.Nu mai preia automat, necritic, modele, ci îşi elaborează sisteme de reprezentări, idei, concepţii, care evident că de

păşesc egocentrismul copilăriei, dar sunt încă departe de obiectivitatea adultului matur. „Conceptul de structură (…) este uneori identificat cu configuraţie, construct, sistem sau model. Ultimul termen se impune datorită tendinţei din ce în ce mai intense şi mai generale, din toate ştiinţele, de a se codifica informaţia în cadrul unui sistem logico-matematic, precis şi unanim acceptat”.De aceea V. Pavelcu pledează pentru adaptarea definiţiei lui H. Kendler cu privire la personalitate, interpretată ca „o organizare a modelelor de conduită care caracterizează o persoană ca individualitate într-o diversitate de situaţii”.De aici, elaborarea şi practicarea unor comportamente corecte pentru activitatea şcolară, viaţa socială, asumarea unor responsabilităţi dar şi prezenţa unor conduite de negativism, de respingere în bloc a unor reacţii ale adulţilor.Cele mai multe conduite reprobabile faţă de adult sunt din ignoranţă, inocenţă, conformitate redusă.Comportarea lor este mai timidă şi stângace şi datorită faptului că adolescentul încă nu cunoaşte foarte bine diferenţele dintre situaţiile protocolare, oficiale şi/sau familiale.

În timpul adolescenţei creşte gradul de complexitate a motivaţiei conduitelor, planul subiectivităţii (planul larg al personalităţii neantrenate în conduite curente), distanţa dintre conduite şi planul dialogurilor conştiinţei.

Variabilele stabile ale personalităţii sunt centrale şi periferice.

Dintre variabilele stabile centrale menţionăm:

- „automatisme ale capacităţii de recepţionare;

- senzorialitatea cu pragurile ei;

- modul de a comunica;

- modul de a memora;

- modul de a se adapta la condiţii diverse;

- deprinderile, abilităţile, obişnuinţele, deci standardele adaptării şi voinţei, gradul lor de implicaţie în conduite şi, mai ales, în activităţi cu perseverenţă şi consum de energie psihică, chiar în situaţii care nu sunt agreate”.

- un rol important îl au mecanismele de apărare, care acţionează pe distanţa dintre caracteristicile de suprafaţă şi cele de profunzime ale personalităţii; Mecanismele de apărare se exprimă prin efectele de distanţare dintre trăsăturile de suprafaţă şi cele de profunzime. Dintre acestea fac parte: efectul de convenienţă mai frecvent la puberii şi adolescenţii care au o precocitate şi maturizare avansate. Ursula Şchiopu menţionează că aceştia dau răspunsurile pe care intuiesc că sunt aşteptate de cei ce îi observă, îi testează, sau cei cu care comunică.

- efectul de frondă se manifestă prin răspunsuri obscure, ambigue, negative voit. După vârsta de 18 ani numărul acestor efecte de frondă scade, în schimb cel al efectului de convenienţă creşte.

- efectul de originalitate deliberată domină prin răspunsuri ostentativ originale, însoţite de tendinţa de afirmare de sine. Până în jurul vârstei de 16 ani acest tip de efect este în creştere şi are o evidentă agresivitate, după care originalitatea este mai puţin urmărită.

- mai apar efectele de reputaţie, de faţadă. Adolescentul, întocmai ca şi puberul, doreşte să se prezinte în lumini favorabile, care evidenţiază nu atât o formă de oportunism cât dorinţa de a corespunde imaginii idealului de sine sau de a fi acceptat de către ceilalţi.

În structura personalităţii, aptitudinile reprezintă dimensiuni deosebit de importante care generează interese, aspiraţii, forme de învăţare specifice, perspicacitate, perseverenţă etc.

În adolescenţă se diferenţiază atât aptitudinile specifice cât şi cele complexe (tehnice), iar aptitudinile generale se organizează în structuri complexe.

În adolescenţa prelungită, aptitudinile se încarcă de abilităţi, dexterităţi solicitate de anumite feluri de activităţi.

În zilele noastre se conturează tot mai nuanţat nucleul de bază al personalităţii, caracterul structurat mai ales pe parametrii care urmăresc preluarea unor acceptori morali, valorici şi prelucrarea lor în raport cu întregul univers conceptual intern şi al condiţiilor externe.

7.4. Adolescentul si societatea

Omul a fost creat pentru a convietui într-o comunitate, alături de alti oameni si în acest scop el este indiscutabil legat si afectat de relatiile ce se stabilesc între cei deopotrivă cu el. Socieatea în care acesta îsi desfăsoară activitatea îi oferă sau mai bine zis trebuie să-i ofere cadrul propice de manifestare a personalitătii cît si aprecierea muncii pe care o face, bineînteles, într-un scop benefic. Lumea în care trăim este importantă nu numai în ideea că este spatiul în care vietuim, ea trebuie să exprime dorinta noastră de a progresa si de a urca pe scara umanitătii. Cei ce vor asigura mai departe continuitatea efortului si a gîndirii umane sunt adolescenti de azi, oamenii de mâine.

Adolescentul este copilul-adult ce caută senzatii si emotii puternice. El încearcă să depăsească limitele pe care adulti le impun, adeseori tocmai din dorinta de a nu se supune lor, căci ideea e să trăiesti cât mai diferit si mai presus de ceilalti.

Experienta propie este dovada ceea mai puternică si mai convingătoare, care tine loc de întrebările fără răspuns la care adulti, în general, nu se sinchisesc să caute solutii. Tânărul adolescent simte însă si dorinta de-a se retrage în sine ca la semnalul unei voci interioare mai presus de vointă. Aceste momente sunt mai intense decăt escapadele dese din cotidian. Ele presupun lupta între diferitele emotii ce-l încearcă, momemte de răscruce în conturarea modului de a găndi si de a actiona.

Relatiile cu cei din jurul său sunt în mare parte rezultate ale educatiei însusite în copilărie si nu depind foarte mult, asa cum se crede, de calitatea de adolescent. Este drept că tineri sunt impulsivi si usor influentabili, dar valoarea lor constă în puterea de a diferentia binele de rău si de a se corecta atunci cănd au gresit; acest lucru este posibil doar în contextul unei bune educatii morale insuflate de familie. Părintii se dovedesc de multe ori a fi fără răbdare si refuză să-i asculte si ce-i mai important să-i înteleagă. Frica de a comunica cu cei cărora le datorează viata poate fi în egală măsură atribuită si tinerilor. La prima confruntare de opinii legăturile

Adolescenta este o perioada dificila atat pentru copii cat si pentru parinti. Dupa ce se trece de 14 ani , are loc resimtirea de catre adolescenti

a propriilor forte . Unele realizari , stimuleaza impulsuri de tatonare a gradelor de permisivitate a conduitei nonconformiste . In acest sens , unii tineri organizeaza scenarii comice in mod deliberat , demonstratii de solideritate pe probleme minore pentru a sacai unii profesori .Toate acestea sunt generate de necesitati discrete de a provoca adultii si de a manifesta propria lor independenta . In clasa noastra , Dragos are aceasta trasatura foarte bine conturata provocand , mai ales la ora de religie , adevarate scene de teatru , datorita opiniilor diferite care le are fata de un anumit subiect . E perioada in care adultii ne caracterizeaza ca fiind dezordonati , nepunctuali . De la 14-15 ani , parintii pun adesea in discutie in termeni acuzativi tanarul pentru purtarile lui necuviincioase , si-i cer sa fie rezonabil ,deoarece acum este mare, nu mai e copil. Incep sa se multiplice opiniile privind modificarile de conduita ale adolescentului , tot mai dese si mai diverse .Astfel se admite ideea de ‘criza’ pubertara , dar nu i se accepta toate dimensiunile . Parintii vad ca tanarul devine mai distrat de la o vreme , are indispozitii , e obosit si neatent .Astfel se sesizeaza , pe de o parte , faptul ca in genere conduita s-a schimbat, in al doilea rand faptul ca a fost influentat in schimbare de cei din jur , iar in al treilea rand ca apreciaza problema ca fiind de generatie , de varsta . In fine , parintii cauta explicatii privind schimbarile de conduita . Probleme in legatura cu schimbarea de atitudine , modul de a vorbi , pe un ton superior , dupa parerea parintilor , au toti colegii mei : Dragos , Andrei si Mircea . Mamelor , in general , li se pare ca aceasta impertinenta creste pe zi ce trece , rezultand certuri de durata , tatii in schimb sunt mai toleranti cu fii lor , neimplicandu-se in disputele mama-fiu de cele mai multe ori . Intre timp tanarul nu mai are notele mari pe care le avea aproape permanent . El devine tot mai inchis , iar avalansa de intrebari in legatura cu notele de la scoala , este tot mai rara , adolescentul incercand sa evite ‘interogatoriul’ si morala , si eventualele pedepse ale parintilor . In genere , la toate disciplinele scolare se petrece un fel de schimbare privind modul de a se implica . Sesizarea modificarilor de conduita este observata si de profesori .

Parintii au moduri diferite de a aborda problema notelor , spre exemplu Andrei la 2-3 saptamani trebuie sa scrie pe o bucata de hartie toate notele care le are , in schimb Dragos si Mircea sunt controlati printr-un mers la scoala intamplator al unuia din parinti . Notele mici ‘nu se spun’ decat inaintea sedintei , caci eventualele pedepse sunt drastice in urma unui ‘interogatoriu’ foarte amanuntit. Interesul pentru activitatile intelectuale este inlocuit de interesul de viata . Astfel , scoala si familia devin o rutina . Parintii , vazandu-le situatia scolara , ii cearta , le fac reprosuri , dar majoritatea tinerilor se fac ca asculta si tac ostentativ . In discutiile dintre adolescenti , parintii incep sa

fie considerati ca ridicoli , incapabili sa-i inteleaga . Dependenta materiala a tinerilor de parinti incepe sa devina motiv de discutie . Si opinia copiilor cu privire la parinti se modifica mereu . Colegii mei ii considera ca fiind prea batrani pentru a-i intelege, senili , prea severi uneori , in cazul unor probleme minore sau chiar prosti. In familie , cresc momentele in care i se atrage atentia tanarului asupra faptului ca este mai dezordonat de la o vreme . Totul are loc sub pretextul ca acum e mare si ar trebui sa fie mai ordonat , sa-si faca ordine in camera , sertare , si sa nu fie asa neglijent la masa . Pe langa problema notelor , cea a curateniei este o alta cauza a discutiilor in familie . Prietenii mei sunt certati de parintii lor mai ales in weekend cand trebuie spalate rufele , iar in dulapul lor se afla un morman de haine neimpaturite si amestecate cu lucruri murdare . De la 12 ani se observa o crestere a neatentiei si o stare de opozabilitate fata de solicitarile marunte ale familiei .Tanarul bombane , ofteaza , se scoala cu un aer de lihamite ca sa faca ce i s-a cerut . Alteori se face ca nu a auzit , apoi treptat manifesta refuzuri , proteste si chiar obraznicii ce duc la creearea unei atmosfere tensionate . Mircea spre exemplu , este foarte irascibil atunci cand este intrerupt de parinti intr-un moment de maxima intensitate : terminarea unui nivel intr-un joc sau altceva . Pe strada , uneori cand tinerii adolescenti aflati in grup fac galagie si se hartuiesc in joaca sau fac glume cu talcuri si apropouri , apar in mod spontan luari de atitudine educative la trecatorii mai in varsta . Multi tineri nu lasa locurile libere din mijloacele de transport in comun , persoanelor in varsta fapt ce duce la comentarii privind cei 7 ani de acasa , riposte si cuvinte urate . Dar cand sunt singuri au conduite mai putin nonconformiste pe strada si in mijloacele de transport . . Totodata , adolescentul doreste sa se debaraseze de starea anterioara (de copil) , cum este considerat de parinti , mergand la discoteca , in parcuri , baruri , unde incepe si experienta fumatului . Desi sunt mari , de 17 ani , prietenii mei sunt considerati de parintii lor tot ‘copii’ , chiar sunt strigati in casa cu numele de alint , Adi de exemplu , fapt ce duce la o subestimare a potentialului intelectual . Urmatoarea etapa , 18-19 ani , se caracterizeaza printr-o retinere a adultilor de a-l provoca in vreun fel , si prin crearea unei distante psihice fata de adolescent .Este o faza de noi analize si autoanalize , comparatii de conduita si reactii , in care tinerii incep sa vada excesele pe care le-au facut , fapt ce provoaca o oarecare depresie . Astfel , se apropie mai mult de prieteni , au primele aventuri sentimentale si deceptii . Urmeaza in continuare o apropiere mai mare de familie , dar in conditiile de persoana marcata de esecul arogantelor expresive . Parintii sunt mai fericiti si fac avansuri de restabilire a unei atmosfere mai intime . Ultima etapa este cea in care relatiile de cooperare devin tot mai

stranse , tensionata fiind doar de bacalaureat si alte examene , in care dorinta de realizare in viata predomina . Aceasta este perioada de formare a unei identitati , presarata de dorinta de independenta fapt ce duce la indepartarea de parinti . In dezvoltarea mea , eu indeplinesc toate aceste insusiri ale adolescentei . Din clasa a saptea rezultatele mele au inceput sa scada din ce in ce mai mult , culminand cu primul semestru al clasei a zecea . Concentrarea , la orele care nu ma intereseaza sau nu imi plac , pur si simplu a disparut , in schimb , la istorie , chimie si engleza placerea de a le invata a devenit tot mai mare . Din clasa a noua , intrebarile de genul ‘ce ai facut la scoala’ au inceput sa dispara , iar spusul notelor a devenit tot mai rar . Parintii ma tot bat la cap sa invat caci nu-mi vor da bani de pregatire pentru bacalaureat , atunci cand ma vad ca nu prea pun mana pe carti. Uneori parintii sunt foarte inervanti , spunandu-mi ca sunt incapabil sa fac un anumit lucru , iar aceste remarci s-au inmultit odata cu trecerea timpului . Eu ii consider pe ai mei mosnegi , caci uneori nu vor , sau nu pot sa ma inteleaga . In legatura cu profesorii , eu si prietenii mei mai radem de ei , mai ales de profesorul de religie , intrecand masura de cele mai multe ori . In familie certurile cu mama incep , de cele mai multe ori de la faptul ca ii raspund si vorbesc pe un alt ton , superior spune ea , dar dupa cateva zile totul revine la normal . Deasemenea problema curateniei este un alt motiv de discutie intre parinti . Nevoia de libertate , de a fi cu prietenii , a devenit tot mai accentuata , mergand cu ei in oras la o terasa , intr-un parc , pentru a glumi , a ne simti bine . Adolescenta este o perioada de formare si transformare esentiala in viata tanarului .

7.5. Prima dragoste a tanarului adolescent

Multi parinti au cam aceeasi reactie cand copiii lor ajung la varsta adolescentei si simt primii fiori ai dragostei, pasesc in primele relatii: sunt speriati, in loc sa se apropie de copii, se indeparteaza tot mai mult de acestia. Poate ca este destul de greu sa nu intri in panica si sa incerci sa fii destul de rationala atunci cand te gandesti unde or fi si ce or fi facand acum. Auzi destul de des cum ca parintii au interzis copilului sa se mai vada cu persoana iubita.Este un lucru stupid din partea parintilor de a interzice copilului sa iubeasca.Doar e la varsta adolescentei e un lucru firesc .In general adolescentul isi gaseste sprijinul in persoana iubita de multe ori aceasta devine confidentul perfect. Pasiunile adolescentului sau cum isi petrece timpul un adolescent: Tinerii din ziua de azi au preocupari din ce in ce mai variate.Unii

dintre ei practica un sport :fotbal,tennis,atletism.Unii tineri sunt preocupati cu cititul,cu excursiile sau pur si simplu asculta muzica.Preocuparile variaza de la individ la individ in functie de domeniul de interes.Cele mai mari 2 hobby-uri ale adolescentului roman dupa parerea mea sunt fotbalul si muzica.Cei mai multi tineri au ca modele in viata fotbalisti sau oameni din lumea muzicii.Ce e tragic insa e ca tanarul din ziua de azi nu mai citeste asa mult,el preferand sa vada un film sa asculte muzica sau sa stea degeaba.Desigur uitatul la filme sau ascultatul muzicii nu sunt niste lucruri rele ,ele chiar ajutand tanarul sa se relaxeze, insa adolescentul prefera mai mult televizorul decat cartea de multe ori acest lucru este in dezavantajul lui. Din pacate adolescentii mai au si “pasiuni” negative pentru ei cum ar fi fumatul si bautura.Tinerii din ziua de azi incep inca de la varste fragede sa consume alcool sis a fumeze ceea ce este un lucru ingrijorator.Mai rau este ca tot mai multi tineri se drogheaza de mici.In scoli sin u numai exista o campanie de informare a tinerilor asupra riscurilor care le provoaca consumul alcoolului ,tigarilor si drogurilor insa este prea purin pentru a face fata acestui flagel ! Sansele tinerilor de a reusii in viata Multii tineri dupa ce termina facultatea isi doresc o cariera in alte tari.De ce ?In primul rand pentru banii salariile in alte tari fiind mult mai mari decat cele din Romania .De mici copii sunt invatati de catre parinti ca sa invete cat mai mult pentru a avea un service bun si un salariu bun insa tanarul din ziua de azi vrea mai mult si mai mult iar din pacate statul romana nu ii poate oferii acest lucru iar multii tineri destepti pleaca din tara pentru a duce un trai mai bun in alta tara.Acest lucru este in dezavantajul tuturora pentru ca plecarea acestor tineri costa annual zeci de milioane de dolari. As vrea sa inchei cu o mica concluzie : Adolescentul din zilele noastre este mult diferit fata de adolescentul de acuma 30 de ani .Intotdeauna vor exista pareri pro si contra dar cu totii stim ca ei , tineri, sunt viitorul Romaniei si toti spera ca macar ei sa duca un trai mai bun intr-o Romanie mai buna!Stiu ca in acest proiect nu am reusit sa comentez si sa explic toate problemele adolescentilor sau toate opiniile negative asupra lor dar cred ca sunt mult prea multe pentru a putea fi discutate pe cateva foi de hartie !

Adolescenta, desi este o perioadă tulbure si plină de frământări, reprezintă vârsta inteligentei nonconformiste, a marii sincerităti. Imaginatia, puterea de creatie si perspicacitatea ating forme maxime. Idealurile de viata si pregătirea profesională încep să capete contur si dispar în mod evident pasiunile vechi din copilărie, si de ce nu chiar interesul pentru scoală.

Problema orientării profesionale se pune diferit în functie de capacitătile intelectuale ale tânărului si de dorinta profilării pe un anumit domeniu de activitate. Pentru unii tineri viitorul profesional este un subiect central, clar si în acest scop ei acordă un interes deosebit materiilor scolare corelate cu viitoarea profesie. Un alt gen de tineri adolescenti nu au fixată o profesie anume sau sunt influentati de părinti si apropiati. Pentru ceilalti viitorul nu este

proiectat în nici un fel.

Odată cu perioada adolescentei se termină si prima mare etapă a vietii omului, etapă de crestere si de formare a personalitătii si conduitei. O etapă de mare sensibilitate morală, o perioadă de romantism si spontaneietate, de poezie. Frământări, iluzii, nelinisti….adolescenti…

Capitolul 8

Perioada tineretii

Este considerată perioada de vârf a dezvoltării şi puterii de punere în valoare a potenţialului fizic şi psihic.

Perioada tinereţii (25-35 ani) este o perioadă de maturizare a vieţii biologice, psihologice, de evoluţie şi armonizare a identităţii sociale, profesionale, familiale, de dobândire a unui anume statut şi rol care vor marca evoluţia personalităţii.

Potrivit lui S. Freud, o maturizare reuşită a tânărului depinde de 2 factori: iubirea şi munca.

Primul, iubirea, se împlineşte prin alegerea partenerului, prin constituirea vieţii familiale iar al doilea este susţinut de dobândirea statutului profesional.

Depins de mediul parental ocrotitor de până acum, tânărul se află în faţa unei realităţi mult mai dure din punct de vedere politic, economic, social, care impune anumite structuri psiho-comportamentale integrative, adaptative.

Tipul fundamental de activitate pentru tânăr este cel de persoană activă, angajată social în vederea producerii unor valori materiale, spirituale sau în prestarea unor oferte de serviciu.

Tipul de relaţii se complică întrucât presupune:

- relaţii date de integrarea şi respectarea ierarhiei profesionale;

- relaţii cu colegii de serviciu;

- relaţii cu familia de provenienţă şi cu noua familie;

- intercomunicare în plan civic, politic, sau pentru întreţinerea afinităţilor e lider.

Direcţii de dezvoltare specifice tinereţii

Întrebarea specifică adolescenţei este „Cine sunt eu?”. În tinereţe se metamorfozează

în întrebări de tipul „Cum pot să îmi rezolv în practică aspiraţiile?” sau „ În ce direcţie mă îndrept?”.

White (1975) a identificat 5 „direcţii de dezvoltare” specifice tinereţii:

- stabilirea identităţii eu-lui, printr-o angajare serioasă în rolurile sociale, de exemplu în rolul ocupaţional. Acest lucru ajută individul să se definească, să păstreze o preocupare pentru un eu stabil şi de calitate. Dezvoltă o opinie stabilă despre el;

- independenţa relaţiilor personale – dezvoltă relaţii intense cu cilalţi, ceea ce-i va face să fie mai atenţi la trebuinţele lor;

- creşterea intereselor – pentru studiu, pasiuni, ocupaţie, relaţii cu alţii;

- umanizarea valorilor – stabilesc legături între norme, cerinţe morale şi evenimentele de viaţă. Conştientizează suportul uman al valorilor şi modul cum acestea sunt aplicate în societate;

- extinderea ocrotirii – devin mai interesaţi de sprijinirea celor cunoscuţi sau a celor deprivaţi, care suferă.

8.1. Subetapele tinereţii si activitatea de invatare

- între 24-28 ani este o perioadă de identificare profesională primară, în care tânărul este pe poziţia de stagiar, încercând să cunoască şi să se adapteze la programul de activitate, la cerinţe organizatorice, la ritm, modalităţi, stil. Se conturează rolul profesional propriu şi rolul de soţ, statutul de părinte. Apar dificultăţi de surprindere a nuanţelor profesionale, de acoperire a unor îndatoriri extraprofesionale, stabilirea unui orar care să răspundă şi vieţii de familie.

- între 28-32 ani – se acumulează experienţă, deprinderi, se intensifică ritmul, se manifestă responsabilităţile, apar intenţii de suplimentare a pregătirii profesionale (se înscriu la cursuri serale, fără frecvenţă), se implică mai mult în educarea copiilor.

- 32-35 ani – statutul social-profesional este în progres, contribuţia activă este la apogeu, apar noi îndatoriri de coordonare, organizare. Se extind relaţiile oficiale pe verticală. Aspiraţiile pentru confortul familial progresează, programul angajează insistent soţii în educarea copiilor. Se elaborează „stiluri de activitate educaţională” specifice fiecărei familii de cerinţe, control dar şi de participare la jocul, la distracţiile copiilor.

Întregul potenţial senzorio-percepriv şi motric se manifestă la nivel maximal, pragurile diferenţiale ale văzului, auzului, mirosului etc. au cele mai mici valori, ceea ce înseamnă că tinerii au cele mai clare, bogate, precise percepţii. Acestea se specializează în funcţie de dominanta profesională, întocmai ca şi spiritul de observaţie.

Totodată sunt marcate de resursele individuale, fiind puternic personalizate. Se dobândesc însuşiri senzoriale discriminative după 8-10 ani de exerciţiu profesional.

Aprecierea vizuală, solicitată intens, în electronică, biologie, la microscop, după 27 ani începe să scadă.

Tipologii auditive se formează prin profesiile muzicale, sportive, miniere, la cei ce lucrează cu diferite motoare, iar cele tactile sunt exersate prin: gastronomie, marină, aviaţie, construcţii de drumuri şi poduri.

Pragul diferenţial spre sfârşitul tinereţii devine mai puţin dezvoltat dar capacitatea de receptare a informaţiilor senzoriale specializate activează la maximum.

Tinerii dispun de capacitatea de a învăţa mişcările cu uşurinţă, la cote înalte de precizie şi de control. Până la 30 ani se obţin cele mai semnificative performanţe în învăţarea mişcărilor complexe.

Tinereţea este o perioadă de evidentă perfecţionare senzorial-perceptivă şi de socializare a acestor resurse.Privind gândirea, se rezolvă operativitatea impregnată de specificul profesional. Cei ce lucrează în domeniul tehnic operează cel mai bine în sfera relaţiilor cantitative, cei care lucrează în contabilitate, în istorie, vor prezenta abilităţi pentru fixarea datelor, a cifrelor.

Apare acea specializare a gândirii atât în câmpul selecţiei şi decodificării conţinutului informaţional profesional cât şi al modului de lucru, al raţionamentelor.

Se apreciază că este perioada conservării capacităţilor de gândire şi a nivelului de inteligenţă atins, fenomen care depinde de următorii factori:

- nivel de şcolaritate;

- gradul calificării profesionale;

- nivelul şi volumul solicitărilor intelectuale.

Aceşti factori acţionează şi asupra memoriei.

Procesele de stocare, depozitare în memorie continuă şi devin mai active cel puţin din 2 motive: satisfacerea unor trebuinţe de cunoaştere şi construirea unor competenţe profesionale, ceea ce dezvoltă memoria profesională.

Creşte selectivitatea memoriei iar memorarea logică, memorarea voluntară deţin poziţii privilegiate.

În planul înţelegerii, tinerii dovedesc preocupări pentru surprinderea relaţiilor, cauzelor, pentru explicarea unor mecanisme de funcţionare adeseori cu riscul unui consum mare de timp.

Intensitatea cu care se manifestă afectivitatea, este mai puternică decât la adult dar mai selectivă decât în adolescenţă. Investiţiile afective sunt puternice, bine direcţionate şi stabile. Tinerii sunt capabili de dăruire profundă, motiv pentru care se consideră că pot iubi sau urî fără limită.

Caracteristicile subidentităţii sociale pun în evidenţă prezenţa la tineri a unor disponibilităţi afective cu încărcătură socială: adeziune faţă de mişcări, organizaţii, fundaţii, concepţii politice, sau atitudine refractară, de respingere a orânduirii, a sistemului. Uneori pot ajunge până la fanatism sau îşi riscă viaţa neglijând pericolele, consecinţele (hippy, reacţiile studenţilor din Franţa, China etc.).

Se implică afectiv şi în activitatea profesională: familiarizarea cu locul de muncă produce emoţii, tensiuni, încercări suplimentare de control afectiv pentru instituirea unor relaţii pe orizontală şi verticală.

Confruntarea dintre realitate şi proiecte, idealuri, produce „şocul realităţii” trăit sub nenumărate stări: decepţie, disperare, îndoială faţă de propria persoană, teama de eşec, de neîmplinire.

Un alt compartiment al afectivităţii îl întâlnim la nivelul vieţii de familie. Sentimentul de dragoste, de iubire, preţuire a celuilalt ajung la maturitate, stau la baza constituirii familiei. În cadrul acesteia se traversează o perioadă de acomodare relaţional-afectivă între parteneri, de cele mai multe ori cu o încărcătură afectogenă mai nuanţată decât până la căsătorie. Pot apare reacţii necunoscute până atunci, care nu au numai tonalitate pozitivă. Se consolidează o serie de sentimente specifice vieţii familiale: prietenie, ataşament, respectul de sine şi de celălalt.

În acest stadiu, majoritatea tinerilor ajung la statutul de părinte care declanşează emoţii, sentimente total inedite, legate de venirea pe lume a copiilor, de răspunderile parentale.

Se consemnează situaţii în care acea fragilitate afectivă determinată de iminenţa unor situaţii critice care ridică gradul de sensibilitate, provoacă anxietate, conflict, trăire accentuată a frustraţiilor, ce pot deteriora sănătatea organică şi psihică.

Tinerii continuă să aibă nevoie de asistenţa afectivă permanentă a familiei de provenienţă.

Cazurile dificile necesită chiar terapii în privinţa vieţii de cuplu conjugal.

Motivaţia este dominată de trebuinţele de autorealizare şi autoformare, activată de interesele cognitive, interesele profesionale care se amplifică şi se consolidează mai ales dacă tânărul trăieşte satisfacţia concordanţei dintre proiecte, preferinţe şi preocupări la locul de muncă.

Există numeroase surse de motivaţie pozitivă profesională: promovări, burse, cursuri de perfecţionare, titluri onorifice. Vocaţia, odată descoperită, este un instrument, factor motivaţional.

La nivelul vieţii de familie, motivele principale vizează cooperarea, comunicarea, starea de sănătate dar şi de confort, apar unele interese pragmatice (locuinţă, mobilier, maşină).

Sunt active şi interesele ştiinţifice, culturale, în funcţie de statutul profesional, de aspiraţii, de competenţă, de resurse. Cele mai multe se satisfac prin reţeaua informală şi cu efort individual.

Apare ca o necesitate impusă în primul rând de modificările care intervin în universul profesional:

- rapiditatea perimării unor cunoştinţe şi a apariţiei unor noi informaţii, domenii;

- dispariţia unor profesii şi apariţia altora;

- necesitatea dobândirii unor noi abilităţi individuale.

Este impusă şi de imprevizibilul intervenit în viaţa unor persoane: accidente, handicapuri, transferuri în altă localitatea lipsită de aceleaşi profil profesional.

Se impune o învăţare care să reactualizeze pregătirea, să o îmbogăţească sau să ofere o reprofilare. Acestea se realizează prin învăţarea ocupaţională care are un regim mai condensat, de cele mai multe ori de tip modular, este prin excelenţă de tip interactiv, angajează participanţii la operaţii practice, delimitate problematic în cadrul activităţii pe ateliere. Este o învăţare de necesitate care devine dominantă pentru mulţi tineri.

Se produce o schimbare şi în raportul învăţare instituţională şi învăţare individuală, independentă, în favoarea celei din urmă. Au loc cursuri de aprofundare şi de reconversie profesională.

Apar şi alte forme: învăţare inserată, învăţare interpolară, învăţare incidentală. S-a constatat că ceea ce se învaţă la locul de muncă este mult mai productiv chiar şi în cazul celor care au un nivel de şcolaritate modest. La bază se află 2 motive:

- motivaţia profesională care are şi o anume încărcătură negativă (teama de a nu pierde locul de muncă);

- necesitatea unei adaptări mentale la tipurile de solicitări profesionale, persoanele implicate profesional având o receptivitate crescută a asimilării.

Un fenomen care a atras atenţia psihologilor este oboseala care condiţionează randamentul muncii productive şi implicit al învăţării ocupaţionale.

Activitatea respectivă, stereotipă, viteza de execuţie a operaţiilor, solicitarea atenţiei, mediul ambiant uneori insuficient iluminat, oxigenat sunt numai câteva din cauzele care se repercutează negativ asupra stării de sănătate şi induc o diminuare a capacităţilor neuropsihice.

Termenul de „oboseală” are un grad mai mare de generalitate întrucât vizează aspecte numeroase iar unele dintre ele sunt doar trăite subiectiv dar nu şi identificate.

Sunt suficiente persoane care nu trăiesc starea subiectivă de oboseală cu toate că din punct de vedere comportamental sunt epuizate.

Programarea şi conţinutul învăţării trebuie să ţină cont de indicatorii oboselii, dintre care evidenţi sunt:

- scăderea randamentului cantitativ şi calitativ a activităţii;

- modificările fiziologice, respiratorii, circulatorii, apelul excesiv la consumarea unor substanţe energizante;

- modificări în planul activităţii intelectuale, dificultăţi asociative integrative, rigiditate funcţională mentală, perturbarea fluentei vorbiri, a corectitudinii scrisului etc.;

- suprasolicitarea automatismelor, apariţia ticurilor, a bulimiei, care poate deregla metabolismul.

Ideal este ca învăţarea ocupaţională să fie gândită ca o modalitate de „odihnă activă” care va solicita legăturile nervoase ale zonelor de inducţie şi astfel energia nervoasă funcţională se va reactiva, ceea ce va diminua oboseala. Din factor provocator al oboselii, învăţarea poate deveni un factor care diminuează oboseala.

8.2. Integrarea socio-profesională si congruenţa personalităţii

Perioada de tranziţie prelungită din ţara noastră, are un impact puternic asupra consolidării statutului şi rolului profesional, aflate la dispoziţia oportunităţilor sociale, cât şi a relaţiilor. Apare un fenomen specific social – provizoratul – cu cea mai semnificativă incidenţă la nivelul tineretului care trebuie să-şi adapteze proiectele privind pregătirea şi exersarea profesiei, organizarea unui confort familial, la imprevizibil.

Dacă adolescenţa este apreciată ca o perioadă de trecere spre statutul biologic potenţial de adult, primii ani ai tinereţii, iar după alţii chiar perioada cuprinsă între 20-25 ani,

reprezintă trecerea spre statutul social potenţial de adult, statut care înseamnă dobândirea unei autonomii economice (remunerare – salariu, venit legalizat) şi implicit o independenţă psihica.

Integrarea socială se realizează în mai multe planuri. Cel mai important este planul integrării profesionale.

Integrarea socio-profesională pentru tineret reprezintă un factor esenţial de menţinere, de asigurare a sănătăţii fizice şi mentale, de construire şi dezvoltare a personalităţii.

În procesul integrării profesionale pot apare unele dificultăţi, unele obiective ca: organizarea locului de muncă, dificultăţile întâmpinate pentru realizarea sarcinilor revenite, uzura dotării, inegalităţile de pregătire profesională între colegi; altele, subiective: lipsa de rezistenţă, distanţa dintre nivelul şcolar de pregătire şi execuţie, dintre realitate şi aspiraţii.

Atitudinile tinerilor sunt diferite şi vor depinde de tipul de personalitate şi chiar de sex.

Unele studii au constatat că persoanele de sex feminin sunt mai anxioase şi mult mai marcate de insucces în privinţa integrării profesionale.

De asemenea, structurile de personalitate labile, irascibile, anxioase, neechilibrate, lipsite de capacitate de efort, dramatizează obstacolele, realizează relaţii de comunicare din necesitate, sunt dezinteresaţi faţă de problemele colectivului.

Inadaptările profesionale sau familiale se menţin la un nivel destul de ridicat în tinereţe.

Dereglările personalităţii pot fi:

- uşoare, care nu influenţează prea mult activitatea, aparţin psihopatologiei marginale;

- grave, cu o simptomatologie complexă. Evoluţia lor este de la simplu la complex: iniţial tinerii sunt egoişti, vociferează, îşi impun punctul de vedere, apoi devin violenţi, indiferenţi faţă de viaţa socială, de dificultăţile profesionale create, apoi recurg la fuga de acasă, înşelătorie, prostituţie.

Spre sfârşitul tinereţii, fenomenul se temperează, iar cei mai mulţi se liniştesc, încearcă să-şi impună un mod de viaţă activ, înscris într-un regim de activitate normal.

Atragerea încă din perioada pubertăţii a tânărului în activităţi responsabile, reprezintă un exerciţiu cu valenţe pozitive pentru uşurarea procesului de adaptare.

Integrarea trece prin câteva stadii, fiecare reprezentând un moment ce nu poate fi eludat: acomodarea, adaptarea, participarea şi integrarea propriu-zisă. Pe măsură ce tânărul trece de la unul la altul, are loc şi o modificare a motivaţiei de rol. Evoluţia va fi de la subordonare la ascultare când acestea sunt susţinute de o motivaţie de recompensă şi de comportamente reglate din exterior la motivaţia de autorealizare din ultimul stadiu, exprimată în comportamente motivate intern, autoreglate.

Integrarea în profesie contribuie la dobândirea:

- identităţii de sine în sfera ocupaţională, când îşi probează capacităţile, resursele, dobândeşte competenţă;

- identitatea maritală se cristalizează, se stabilizează rolurile maritale;

- identitatea socio-culturală prin adoptarea normelor, prin integrări extraprofesionale, prin roluri în conducerea unor organizaţii sociale, politice.

Se dezvoltă conştiinţa apartenenţei la generaţie, căreia i se alătură pentru a o susţine şi a evidenţia capacităţile lor, mai ales după 28 ani.

Aptitudinile şi creativitatea ajung la un nou nivel, se pot exprima în produse cu semnificaţie socială conferindu-le o poziţie în ierarhia valorilor specifice.

Temperamentul şi caracterul se stabilizează, exprimă maturitate, capacitate de organizare.

Septimiu Chelcea a identificat următoarele caracteristici ale structurii de personalitate la tineri:

Pozitive:

- energie şi dinamism;

- orientarea expresă spre viitor;

- aspiraţii înalte;

- generozitate şi încredere în ceilalţi;

- curaj şi temeritate;

- preţuirea onoarei spiritului de dreptate, dar şi a banilor şi confortului;

Negative:

- încăpăţânare şi impresia că ştie totul mai bine decât ceilalţi;

- înclinaţia de a face numai ce le place;

- narcisism şi egocentrism;

- au o anumită doză de iresponsabilitate în angajările lor;

- păstrează încă exaltarea adolescenţei şi lipsa de măsură.

8.3. Situatia tanarului din ziua

Suntem cu totii obisnuiti sa traim intr-o lume care depinde intotdeauna de ALTCINEVA. Sau de ALTCEVA. Si toata lumea are idei, toata lumea stie ca vrea ceva de la viata... dar nimeni nu face nimic. Toti ne lasam condusi mai mult sau mai putin. Ne este frica sa luam atitudine. Oare de ce?! Ce-ar fi sa ne hotaram, intr-o zi (si de ce intr-o zi si nu chiar azi?) sa traim pentru noi... sa facem si pentru noi ceva. Chiar si un lucru aparent neinsemnat... dar care sa fie important pentru sufletul nostru. Eu cred ca si asta, printre altele, inseamna spiritul „Adolescentul". Noi suntem cei care putem schimba ceva. Noi suntem la varsta la care INCA mai avem curajul sa ne exprimam. Noi putem fi altfel. Noi putem reprezenta ceva. Multi vad tineretea, dragostea, frumusetea vietii

prin ochii nostri. Atunci, sa fim noi mesagerii acestor idealuri. Trebuie sa avem curajul necesar. Trebuie sa fim noi insine, si atat. Haideti sa fim asa cum varsta noastra ne imbie sa fim: nebuni, daca vreti... romantici, ambitiosi sau melancolici. Pusi pe sotii si, in acelasi timp, sufletul societatii in care traim. Viata este minunata. Trebuie doar sa vezi lucrurile bune din ea. Unii si-ar dori sa mai fie ca noi... haideti sa profitam. In acest proiect as vrea sa discut mai multe ideei foarte importante pentru mine si pentru adolescentul din ziua de azi Situatia tanarului din ziua de azi! Una din prioritatile prezentului ar trebui sa fie situatia tineretului si masurile ce se impun pentru rezolvarea problemelor tineretului. O natiune nu se poate procupa de viitorul ei fara sa isi educe tineretul, care de fapt reprezinta viitorul. Pentru a prezenta tineretul in prezent este necesar sa-I definim patrimoniul spiritual si material care il formeaza. Din perspectiva materiala tineretul are sangele,limba si conditia sociala, iar spiritual are moralitatea, credinta si cultura. Analiza tuturor acestor caracteristici duce la "un portret" al tineretului. Constatand ca acest protret are nevoie de retusari trebuie gasit un artist care sa I le faca pentru a apropia acest portret de frumos, caci de ideal ar fi prea mult. Totusi un mare artist ar putea sa-l faca ideal. Partea materiala a tineretului este o temelie importanta pentru viata sa spirituala. Tineretul de o anumita nationalitate ar trebui sa aiba sangele strabunilor neamului in vinele sale. Oare astazi se mai intampla asa? Priviti la televizor imagini din tarile Europei si din Statele Unite, cele mai reprezentative modele in lume. SUA a ajuns un amestec de sange care a dus la o hibridizare a tineretului si pe viitor a intregii societati americane. Acest amestec nefericit de sange a alterat o componenta materiala a tineretului din aceasta tara. Aici "modele" ale tineretului au ajuns indivizi de perferinta cu cat mai multe origini, de tipul africano-anglo-asiatic sau alte amestecuri fortate si nenaturale. La fel si cu tarile "dezvoltate" din Europa. Ce cultura se poate naste dintr-un sange hibrid, fara o identitate bine determinata? O tendinta de amestec ii este impusa si Romaniei, unde se promoveaza muzica tiganeasca si relatiile cu negri, arabi si alti straini prin mass-media. Din nou sunt nevoit sa intreb cum se va mai incadra acest tineret pe linia unui neam, aici a neamului romanesc, cand multi tineri prefera relatiile cu straini decat cu alti romani? Limba noastra dt481q8184xttm Limba este o alta componenta importanta care este intr-o situatie de degradare continua. Tinerii din afara unui stat vorbitor de limba engleza folosesc curent expresii englezesti, ba mai mult, folosesc expresii incorecte gramatical pentru ca negrii din SUA vorbesc la fel. Astfel si tineretul unei tari vorbitoare de limba engleza pronunta cuvintele gresit, intocmai precum negri americani. Nu as vrea sa par rau, dar prin aceste obiceiuri tineretul compromite continuitatea unei limbi. Conditia sociala pare sa ii intereseze pe multi tineri. Multe fete isi cauta un partener cu bani, care sa le asigure un viitor fara ca

ele sa fie nevoite sa lucreze. Daca tot mai multi tineri prefera sa isi asigure un viitor prin orice altceva dar nu munca, tara in care acestia traiesc va avea numai de suferit pe viitor si in aceasta suferinta generala vor intra si tineri "nevinovati", care au incercat sa-si construiasca o conditie sociala cu greu. Daca cei ce aleg sa nu lucreze au tot dreptul sa o faca, ei nu au nici un drept sa le ingreuneze sansele celorlalti. Mai exista si grupuri mari de tineri care refuza aspecte ale civilizatiei precum casa, familia, curatenia si alte aspecte obligatorii pentru omenire. Acestia nu pot face decat rau societatii si sunt ca un gunoi in plus printre mormanele deja existente. Moralitatea adolescentului: Toate aceste aspecte ale partii materiale a tineretului interactioneaza cu componenta spirituala a sa. Este clar ca moralitatea este influentata de conditia sociala si de concepta tinerilor despre lumea materiala. Se poate usor constata ca in randul tot mai multor tineri moralitatea este la un nivel foarte scazut. La aceasta situatie s-a ajuns datorita mass-mediei, filmelor si datorita starii sociale a multor tineri: unii obisnuiti cu banii inca de mici, altii saraci dar dornici sa iasa din aceasta stare prin orice mijloace. Doar urmarind emisiunile pentru tineret si citind revistele dedicate tot lor ajungem la o concluzie foarte trista. Vorbele sunt de prisos cand avem cu totii posibilitatea sa ne documentam in fiecare zi datorita mass-mediei. Credinta si-a pierdut aproape orice mai insemna pentru tineret. Cati tineri de la orase mai merg la Biserica macar de marile sarbatori? Muzica promoveaza in general "liber-cugetatorii" si este "la moda" sa faci cum a facut orice membru al unei formatii indiferent de moralitatea sa. Sa ne inchipuim revista „Hei!”, revista pentru tineret, apare bilunar. Ea, bineinteles, contine doua pagini de can-canuri din lumea muzicii a filmului, si nu numai. Evident ca ofera si trei topuri, precum si nelipsita pagina psihologica si nu de putine ori parapsihologica in care trei adolescente frustrate trimit o data la doua saptamini, inca de la prima editie, aceleasi trei scrisori: „Sint grasa”, „Am sinii prea mici” si „M-a parasit pentru ca am refuzat sa facem dragoste”. De asemenea, in fiecare numar (cum s-ar putea altfel?), retardata studenta in anul trei la agronomie, recomandata de redactie ca „psihologul care va intelege si va sta intotdeauna la dispozitie” raspunde la aceste trei scrisori cu aceleasi trei clisee: „Greutatea nu conteaza (de altfel nici marimea, dar asta e din alta revista)”, „O sa-ti creasca” si „Ai luat decizia corecta”.Daca insa va inchipuiti ca acesta este singurul tip de publicatie pentru adolescenti, va inselati. Exista persoane care pot mult mai mult si revistele la care acestea scriu. Bineinteles ca si in acestea vom gasi birfe, topuri si scrisori ale copilelor disperate, dar aceste publicatii sint mai mult decit atit. Ele contin pagini intregi (vai copacilor taiati pentru ele) de opinii legate de societate si de prejudecati, de eseuri pe teme tabu, si nu in ultimul rind, in forma ciresei de pe tort, de

filosofie. Aceasta este pina la urma masura valorii intregii reviste si a efortului depus, pagina de filosofie, iar tema care respira atit de flagrant din toate rubricile de acest fel este una singura: Dumnezeirea. Aceasta este concluzia la care am ajuns: este la moda sa scrii despre Dumnezeu, si nu numai sa scrii, ci si sa vorbesti, sa te certi, sa te paruiesti prin cafenele pentru a-ti apara punctul de vedere. Nu de mult o inalta fata preoteasca imi spunea ca spiritul voltairian a murit de mult si ca tinerii din ziua de azi nu mai simt nici o placere din a-l desfiinta pe Dumnezeu. Am constatat insa, mai tirziu, ca se insela amarnic. Tinerii se impart azi in doua categorii: rebelii - nu toti atei, dar eretici – si indiferentii – in general niste fiinte subumane.Cei care cred cu adevarat in Dumnezeu mai intilnesti unul la zece mii iar aceia care mai iau apararea creditei o fac sub forma individualismului, solipsismului sau a aberantelor variatiuni misticiste. Si atunci inevitabil ma intreb: sa fie doar virsta sau revine moda? Nu sint un sociolog bun si nici un psiholog perspicace, dar inclin catre prima varianta: adolescentele minti in formare sint foarte usor de influentat si cum ideile eretice (cum le spune biserica) se gasesc pe toate drumurile, tentatia e mare. Tinerii vad razvratirea fata de biserica sub care au crescut ca o emancipare, o indrazneala pentru care ar trebui sa fie felicitati, dar de foarte multe ori lupta lor se reduce doar la dorinta de a fi admirati. Adesea problemele palpabile, erotice, familiale, scolare sau de orice alta natura se transpun in plan metafizic pentru ca ei se simt neglijati, neprotejati de catre Dumnezeul lor – expresie a recent uitatei esente parentale. Ceea ce adauga un plus de nemultumire este ca nici unul dintre adultii din jurul lor nu pare a le lua in serios suferinta, nici parintii, carora de cele mai multe ori le vine si mai greu decit copiilor lor sa comunice, si nici consilierii, psihologii, doctorii, duhovnicii, etc - oameni la care niciodata nu vor apela de buna voie. In realitate preotii (caci despre ei vorbim aici), mai ales cei trecuti de o virsta, se intereseaza mai mult de-o gramada de soarta tinerelor oi ratacite si nici nu dau o covirsitoare importanta „nerusinatelor” opinii pe care acestea le exprima. Lucrul este in schimb scuzabil, iar preotii isi vad de acatistele lor asemenea caravanei latrate de ciini, pentru ca marii majoritati a acestor revolutionari „le va veni mintea la cap”. Interesanta este insa deductia ce se desprinde din acest rationament. Cum ramine cu cei care se simt in continuare revoltati si contestatari, desi de mult au inceput sa se barbiereasca in fiecare dimineata? Inseamna ca inca nu si-au incheiat socotelile cu adolescenta si ca undeva, intr-un cotlon prafuit, inchis pentru renovare, ascunsa, dar inca in viata o problema se afla in stand-by. Asa sa fie oare? "Tinerii din ziua de azi, nu mai au pic de bun simt!...", zice adolescentul imitandu-i in batjocura pe adulti. Dar chiar avem de-a face doar cu un cliseu ridicol? Am intalnit doua versiuni, pe care le reproduc mai jos, ale melodiei "Ani de liceu" din filmul "Liceenii" aparut prin anii 80. Prima este versiunea originala din film, ia a doua este o creatie

recenta, a unui grup tip "ciuperca muzicala postrevolutionara". Diferentele sunt edificatoare. Pentru noul tineret, "emotiile la romana" si "greul de la mate" au fost inlocuite de "cercelul din buric" si "telefonul care suna in ore". Copii razgaiati si hedonisti, produse ale culturii fast-food si big-brother, crescuti cu snickersul in coltul gurii, si coca-cola in pahar, ei nu mai au timp de teme, vor sa fie lasati in pace sa pluteasca in sfertodoctia lor, dar sunt "exact cum si-au dorit".Dar totusi nu ar fi ceva normal pentru noua generatie??Stim cu totii ca , noi , tinerii din ziua de azi suntem foarte diferiti in comportament ,obiceiuri si nu numai de parintii si chiar bunicii nostrii.Dar sa nu generalizam.Nu toti tinerii sunt la fel , fiecare copil e unic in felul fie fie prin gandire ,actiuni sau comportament si fiecare copil a fost educat de parintii intr-un mod unicat apropiat de valorile morale ale parintilor.Ceea ce este tragic este faptul ca exista parintii care nu s-au ocupat de educarea si cresterea copiilor intr-un mod normal si au fost aproape indiferenti la ceea ce face copilul.Acest lucru a dus in majoritatea cazurilor la aparitia unor tineri debusolati care ajung sa se drogheze , sa se lase de scoala sau chiar mai rau sa comita infractiuni grave.Dar oare numai parintii sunt de vina.NU ,asta in mod sigur, intalnim adesea tineri provenind din familii cu statut social foarte impresionant sau familii simple dar care s-au ocupat de copii lor.Insa ce ii determina pe acesti copii sa ajunga un exemplu negativ pentru societate.Eu sunt de parere ca aici intervin mai multi factori.In primul rand statul roman care nu se ocupa cum ar trebuii de buna educatie a “noii generatii” ,in al doilea rand mass-media.Mass-media are o influenta foarte mare asupra adolescentului modern deoarece tinerii din ziua de azi traiesc intr-o era a tehnologiei un televizorul si calculatorul au devenit obiecte des intalnite in casele noastre.Specialistii sunt de parere ca in ultimii 10 ani tineretul a fost “bombardat” cu mesaje cu influenta sexuala mare, trupele de muzica care au in componenta fete au inceput sa poarte costumatii din ce in ce mai provocatoare exemplu lor fiind urmarit si de tinerele fete care incearca cat mai mult sa semene cu idolii lor. Dupa o lunga perioada de timp in care preocuparile legate de sex erau catalogate (in cel mai fericit caz) drept neserioase si imorale, mijloacele de comunicare in masa au fost invadate de subiecte "fierbinti". Indiferent de forma ei de manifestare, fie prin diverse publicatii, emisiuni de radio sau TV, filme, site-uri Internet etc, sexualitatea a patruns incet dar sigur pe piata romaneasca, producand un impact major asupra oamenilor, indiferent de varsta si sexul lor. Practic nu exista domeniu de activitate unde sexualitatea sa nu fie prezenta, fie ea explicita ori sugerata. Pana si banalele reclame la diferite marci de ciocolata sau cafea apeleaza la sexualitate. Aceasta invazie de subiecte "fierbinti", strict interzise altadata a avut efecte benefice dar si negative asupra societatii.Si filmele au avut un impact negative asupra tanarului care urmarind aceste filme incearca sa-si imite eroii de multe ori acest lucru are

efecte negative nu de multe ori vedem la stiri pusti care si-au omorat prietenii pentru ca asa au vazut in vreun film la televizor. Prima dragoste Multi parinti au cam aceeasi reactie cand copiii lor ajung la varsta adolescentei si simt primii fiori ai dragostei, pasesc in primele relatii: sunt speriati, in loc sa se apropie de copii, se indeparteaza tot mai mult de acestia. Poate ca este destul de greu sa nu intri in panica si sa incerci sa fii destul de rationala atunci cand te gandesti unde or fi si ce or fi facand acum. Auzi destul de des cum ca parintii au interzis copilului sa se mai vada cu persoana iubita.Este un lucru stupid din partea parintilor de a interzice copilului sa iubeasca.Doar e la varsta adolescentei e un lucru firesc .In general adolescentul isi gaseste sprijinul in persoana iubita de multe ori aceasta devine confidentul perfect. Pasiunile adolescentului sau cum isi petrece timpul un adolescent: Tinerii din ziua de azi au preocupari din ce in ce mai variate.Unii dintre ei practica un sport :fotbal,tennis,atletism.Unii tineri sunt preocupati cu cititul,cu excursiile sau pur si simplu asculta muzica.Preocuparile variaza de la individ la individ in functie de domeniul de interes.Cele mai mari 2 hobby-uri ale adolescentului roman dupa parerea mea sunt fotbalul si muzica.Cei mai multi tineri au ca modele in viata fotbalisti sau oameni din lumea muzicii.Ce e tragic insa e ca tanarul din ziua de azi nu mai citeste asa mult,el preferand sa vada un film sa asculte muzica sau sa stea degeaba.Desigur uitatul la filme sau ascultatul muzicii nu sunt niste lucruri rele ,ele chiar ajutand tanarul sa se relaxeze, insa adolescentul prefera mai mult televizorul decat cartea de multe ori acest lucru este in dezavantajul lui. Din pacate adolescentii mai au si “pasiuni” negative pentru ei cum ar fi fumatul si bautura.Tinerii din ziua de azi incep inca de la varste fragede sa consume alcool sis a fumeze ceea ce este un lucru ingrijorator.Mai rau este ca tot mai multi tineri se drogheaza de mici.In scoli sin u numai exista o campanie de informare a tinerilor asupra riscurilor care le provoaca consumul alcoolului ,tigarilor si drogurilor insa este prea purin pentru a face fata acestui flagel ! Sansele tinerilor de a reusii in viata Multii tineri dupa ce termina facultatea isi doresc o cariera in alte tari.De ce ?In primul rand pentru banii salariile in alte tari fiind mult mai mari decat cele din Romania .De mici copii sunt invatati de catre parinti ca sa invete cat mai mult pentru a avea un service bun si un salariu bun insa tanarul din ziua de azi vrea mai mult si mai mult iar din pacate statul romana nu ii poate oferii acest lucru iar multii tineri destepti pleaca din tara pentru a duce un trai mai bun in alta tara.Acest lucru este in dezavantajul tuturora pentru ca plecarea acestor tineri costa annual zeci de milioane de dolari. As vrea sa inchei cu o mica concluzie : Adolescentul din zilele noastre este mult diferit fata de adolescentul de acuma 30 de ani .Intotdeauna vor exista pareri pro si contra dar cu totii stim ca ei

, tineri, sunt viitorul Romaniei si toti spera ca macar ei sa duca un trai mai bun intr-o Romanie mai buna!Stiu ca in acest proiect nu am reusit sa comentez si sa explic toate problemele adolescentilor sau toate opiniile negative asupra lor dar cred ca sunt mult prea multe pentru a putea fi discutate pe cateva foi de hartie !

Capitolul 9.

Perioada varstrei adulte.

Există un coeficient de intervenţie a factorilor biologici şi în timpul vârstelor adulte, ca şi în cazul proceselor de crestre din vârstele tinere. La vârstele de peste 35 de ani au loc forme de exprimare de maximă forţă, energie, prin care se realizează contribuţia consistentă a adulţilor la cerinţele vieţii sociale. De altfel, vârstele adulte se mai numesc şi vârste active. Există o serie de factori amelioratori implicaţie în viaţa social-economică şi culturală. În ceea ce priveşte aspectele diferenţiatoare, Allport a enumerat şase trăsături specifice adultului şi anume: conştiinţă de sine largă, relaţii şi raportuir intime, securitate emoţională fundamentală, preocupare obiectivă, obiectivare de sine, armonie relativă cu propriile achiziţii din experienţa personală. În ceea ce priveşte plasarea perioadei adulte în dezvoltarea umană, Moers a diferenţiat 6 perioade, dintre care trei adulte, în care au importanţă modificările de impulsuri sufleteşti. Perioadele se manifestă din punctul de vedere al receptivităţii de învăţare. Astfel, perioada a doua a vieţii, prima perioadă adultă dominată de tinereţe (21-30 de ani) este caracterizată de autoinstruire. A treia perioadă a vieţii, implicit a doua perioadă adultă, este miezul vieţii umane (31-44 de ani), cea mai scăzută perioadă de receptivitate prin instruirea adulţilor. Dispare interesul pentru învăţare. Şi a patra perioadă a vieţii, a treia perioadă adultă, determinată de criza de autocunoaştere (44-55 de ani), este cea mai puternică perioadă de crize. H. Thomae a atras atenţia asupra periodizărilor efectuate pentru vârstele adulte: trebuie să se aibă în atenţie rolurile, sarcinile care maturizează, în sensul implantării omului în sarcinile sociale şi în responsabilităţile sociale. Trecutul se caracterizează ca fiind asimilat sau neasimilat, prezentul ca fiind constructiv sau obstaculat, iar viitorul ca deschis, opac sau ameninţător. Pentru E. Super şi colaboratorii săi, stadiul adult este cel de împlinire socială şi profesională (24 şi 44 de ani). Este un stadiu de generalitate. Erikson vede stadiile adulte ca antrenate profund în viaţa socială din teama de compromitere ca antidot faţă de moarte. Dublineau S. consideră că există două faze ale stării adulte: 1) starea audltă tânără (25-35 de ani), dominată de nevoia de activitate şi de viaţă sentimentală şi în ultima sa parte dominată de creşterea sensibilităţii (starea de adult confirmat); 2) starea de maturitate şi dezvoltare (35-50 de ani) în care se stabilizează instruirea profesională, socială şi familială. Urmează o fază critică, marcată de o scădere relativă (după persoană) a capacităţilor vitale (50-60 de ani). Expansiunea cumulativă în caracteristicile muncii profesionale şi în ierarhia posturilor de muncă constituie tipul fundamental de activitate în perioadele adulte, iar structura relaţiilor

de muncă sociale şi de familie constituie tipul de relaţii caracteristice şi în această eprioadă. Ca atare se pot diferenţia următoarele subetape adulte:1) Prima perioadă adultă (35-45 de ani), se poate considera că se consumă vârsta adultă de stabilitate în care implantaţia profesională este intensă, acitivitatea pe acest plan este cumulativă, activă şi creatoare. Statutele şi rolurile sociale încep să fie mai încărcate de responsabilităţi, accesul în ierarhia profesională este activ. În viaţa e familie, copiii încep să frecventeze şcoala, ceea ce creează o creştere relativă a conţinutului subidentităţii de părinte şi o modificare în evoluţia familiei.2) Perioada adultă dintre 45 şi 55 de ani se caracterizează prin trecerea pe planuri de mai mare responsabilitate profesională şi socială, aceste două subidentităţi se vor dezvolta. Subidentitatea de soţ se va diminua uşor ca şi cea de părinte, dat fiind faptul că independenţa copiilor nu mai necesită o atenţionare permanentă în acest rol. Evoluţia feminină este relativ mai tensională şi încărcată de indispoziţii şi anxietăţi cu substrat biologic-hormonal (menopauză).3) Perioada adultă prelungită (de la 55 la 65 de ani) se caracterizează printr-o oarecare diminuare a forţelor fizice, o eprioadă cirtică, mai ales pentru femei. Diminuarea celor patru feluri de subidentităţi este relativ inegală, dar regula este validă mai ales pentru subidentitatea familială de părinte. Familia se află în plin proces de denucleanizare. Are loc apoi diminuarea anulativă a subidentităţii profesionale, rămâne activă subidentitatea maritală familială, dominant maritală şi aceea de activităţi social-culturale.

9.1. Identitatea si capacităţile cognitive

Subidentităţile profesionale constituie aspectul ce reprezintă eprsoana în perioadele adulte. Perioada de la 35 la 45 de ani se împarte şi ea în două subperioade: de la 35 la 40 şi de la 40 la 45 de ani. În ierarhia profesională, persoanele de 35-40 de ani sesizează deiferenţa faţă de genereţia ce intră în producţie. Faptul ca atare se conştientizează ca un plus de experienţă practică şi o cerinţă de reciclare sau de prefecţionare teoretică. Angajarea mai profundă în muncă creează un echilibru al personalităţii. Între 40 şi 45 de ani experienţa profesională devine mai bogată la multe persoane. Omul se simte în mijlocul vieţii. Capacitatea de muncă şi randamentul se află pe primul plan. este o perioadă de expansiune socială şi profesională. În familie se reinstalează echilibrul şi un stil adecvat de interrelaţii. În perioada adultă de stabilizare II ( de la 45 la 55 de ani) se instalează uşor încărcarea cu intimitate a subidentităţii parentale şi maritale, dar cresc şi responsabilităţile pe aceste planuri. Rolul de soţ sau soţie se cunoaşte foarte bine. De la 45 la 50 de ani se perpetuează structurile relaţiei complexe ale etapei anterioare. după 50-55 de ani se exprimă din nou trecerea printr-o criză de interiorizaremprovocată de menopauză la femei. Această criză biologică este înspţită de disconfort fizic şi are loc mai devreme sau mai târziu. În familie începe procesul de denucleanizare. Diminuarea forţei fizice se organizează în jurul ideii de valoare a propriei persoane. În perioada sau vârsta adultă prelungită (de la 55 la 65 de ani) subidentitatea profesională începe să se distanţeze ca şi subidentitatea socio-culturală, care sunt mai puţin încărcate de sarcini. Subidentitatea parentală şi maritală se reîncarcă de intimitate prin apariţia nepoţilor, într-un context nou. Viaţa de familie se simplifică într-un fel. Distracţiile devin mai puţin improvizate. Există o oarecare rutină reconfortantă a vieţii din familie. Amprenta profesională se instituie asupra structurilor operative psihice. Însăşi

capacitatăţile senziriale se dezvoltă în anumite direcţii sub influenţa profesionalizării şi se deteriorează sub influenţe convergente biologice şi de suprasolicitare. Între 20 şi 60 de ani are loc o micşorare continuă a cantităţii de lumină ce pătrunde în pupilă şi o scădere a capacităţii de acomodare a cristalinului, ceea ce contribuie la reducerea vitezei de excitaţie vizuală. Aceasta va face să scadă treptat capacitatea de citire şi mulţi oameni vor utiliza ochelari, corecţia vizuală permiţând să-şi exercite mai departe sensibilitatea vizuală profesională dobândită. Are loc o scădere evidentă a acuităţii auditive după 40 de ani, ca şi sensibilitatea tactilă, ce are o curbă lentă de descreştere după 45 de ani. Tactul este simţul de maximă erotizare. Dezvoltarea senzorială se realizează în vârstele adulte sub dubla influenţă a antrenării a caracteristicilor discriminative. Efectele se repercutează mai ales în creşterea caracteristicilor discriminative şi de identificare ale capacităţilor senzoriale antrenate şi scăderea relativă a pragului absolut minimal.

Atenţia deserveşte traseul de colectare selectivă a experienţei profesionale, creează şi orientează complex cerinţele profesionale, pe indicatorii semnificativi ai materialelor suspuse activităţii profesionale şi pe ritualurile specifice ale muncii, care întotdeauna are o anumită direcţie dominantă. Oamenii adulţi ştiu să dozeze forţele interioare mai bine, posedă un fel de autoreglaj optimal derivat din experienţă. Deosebit de mult se dezvoltă volumul şi distribuţia atenţiei. Câmpul de acţiune al memoriei se restructurează de asemenea sub influenţele profesiunii. Se reţin incidentele critice, problemele-cheie, legate de activitatea profesională specifică. Maximum de organizare de ansamblu (maximum de utilizabilitate) se consideră a fi atins la aproximativ 25 de ani. Foarte dependentă de structura solicitărilor de viaţă, memoria adultului este orientată spre obiective, are supleţe. Dintre componentele memoriei, fixarea şi păstrarea au o foarte mare longevitate în MLD. Recunoaşterea şi reproducerea devin mai puţin prompte după 55 de ani. Dintre tipurile de memorare, cea logică este mai rezistentă, cea mecanică prezintă semne de scădere între 40 şi 45 de ani. Învăţarea psihomotorie implicată în profesie dar şi în formele de activitate curentă se află în platou până la aproximativ 50 de ani, după care moment al vieţii are loc o scădere lentă până la 55 de ani, când stângăcia şi neîndemânarea devin mai evidente. Un rol important în activismul învăţării pe plan motor revine experienţei anterioare, faptului dacă persoana în cauză este sau nu obişnuită cu mişcarea.

9.2. Personalitatea la vârstele adulte

În perioada adultului tânăr personalitatea este antrenată în trăiri afective intense, aspiraţii puternice, nu totdeauna clare şi sortate la posibilităţile corelate personale de activitate. Se manifestă conflicte de rol şi statut, deoarece adultul tânăr este încă preparat teoretic şi practic multilateral, are preocupări diverse. O mare parte din disponibilităţi nu se utilizează social, ceea ce creează nesiguranţă şi derută latentă. Experienţa şi subidentitatea parentală şi maritală trec prin faze relativ distincte în perioadele adulte din punctul de vedere al structurării personalităţii. În fazele de adult tânăr, căsnicia este în plină consolidare, procesul de adaptare activ, intimitate, are caracter arzător,

libidoul este activ cu etape de creştere, familia este dominată de expansiunea dorinţei de întreţinere a confortului afectiv. Partenerii îşi descoperă treptat însuşirile de profunzime şi încearcă să se adapteze. Între 34 şi 45 de ani rolul parental devine mai încărcat. Rolurile profesionale fiind absorbante şi cele parentale mai complicate, se creează o erodare a caracterului arzător al intimităţii. În etapa dintre 45 şi 55 de ani, viaţa de familie se încarcă de oarecare tensiune dinspre direcţia rolului parental, dată fiind creşterea instigaţiilor copiilor la încălcarea regulilor. În etapa de adult III, rolul parental devine mai complex şi situativ nou. Se intră în criza identităţii profesionale datorită dezangajării profsionale. Legătura matrimonială devine de securizare şi acroş. Apariţia nepoţilor reface cercul vieţii, al relaţiilor, al dorinţelor, restabilind încă o dată proiecţia în viitor a omului. Existenţa de preocupări sociale, culturale, extraprofesionale şi extrafamiliale, cercul de prieteni şi de loisiruri creează în perioadele adulte resurse importante de exhilibrare şi de exprimare a personalităţii.

Capitolul 10. Perioada varstei a treia

În ceea ce priveşte vârsta bătrâneţii, cercetările s-au intensificat pentru că:

- speranţa de viaţă în secolul al XX-lea a crescut (în ţările cu nivel de viaţă dezvoltat, durata medie a vieţii pentru bărbaţi este de 70 ani iar pentru femei de 75 ani). Expectanţa de vârstă a oamenilor din diferite profesii a crescut: medicii trăiesc mai mult decât stomatologii.

- modificările psihosomatice sunt foarte strâns legate iar cele psihologice influenţează ritmul, dinamica şi chiar complexitatea celor organice.

- experienţa profesională, socială a vârstelor bătrâneţii poate fi utilizată în folosul nu numai personal, familial ci şi al comunităţii.

Gerontologia reprezintă studiul ştiinţific al bătrâneţii umane, iar geriatria studiază problematica medicală şi de îngrijire a persoanelor în vârstă.

Dintre reprezentanţii vieţii medicale geriatrice menţionăm:

Gheorghe Marinescu în lucrarea „Problematica bătrâneţii şi a morţii naturale” a abrordat degradarea sistemului nervos.

C.I. Parhon (1874-1969) în lucrări ca: „Bătrâneţea şi tratamentul ei” (1948), „Biologia vârstelor” 1955 a abordat sistemul

endocrin în îmbătrânire şi diferite caracteristici psihice ale acestei vârste.

Ana Aslan, în 1952 a condus şi organizat primul institut de geriatrie din ţară, a

subliniat rolul vitaminelor, al activităţilor organizate şi a propus tratamentul complex aslavital (gerovital).

Unii teoreticieni susţin că bătrâneţea trebuie privită ca o perioadă de dezvoltare psihologică, ale cărei sarcini de referinţă sunt:

- adaptarea la declinul forţelor fizice şi al sănătăţii;

- pregătirea psihică pentru a face faţă pensionării cu întregul său cortegiu de situaţii;

- adaptarea la îngustarea câmpului familial (căsătoria copiilor, pierderea partenerului de viaţă).

În societatea contemporană se pot distinge cel puţin 2 tipuri de reprezentări despre bătrâneţe:

- reprezentări pozitive care leagă bătrâneţea de înţelepciune, de experienţa înţelegerii, abordări vieţii;

- reprezentări negative care văd în bătrâneţe o vârstă a suspiciunii, neîncrederii în ceilalţi, a inflexibilităţii în atitudini şi comportamentul criticism exagerat.

Nu există un punct de vedere unanim în diferenţierea substadiilor. Americanii delimitează doar 2 substadii: young-old între 65-75 ani şi old-old după 75 ani.

10.1. Delimitarea şi caracterizarea substadiilor

Ursula Şchiopu şi Emil Verza identifică 3 substadii. Delimitarea se face în baza criteriilor anunţate. Tipul fundamental de activitate la bătrâneţe este adaptarea la un nou orar de activitate (familiale şi sociale), la unele consilieri profesionale, la participări politice.

Tipul de relaţii se modifică, cele din sfera profesională, din activităţile sociale se restrâng. Apar relaţii susţinute de deschiderea spre persoane de aceeaşi vârstă şi organizarea timpului liber, a unor preocupări şi griji cotidiene.

- substadiul de trecere 65-70 ani – se caracterizează prin: pensionarea dizolvă identitatea profesională susţinută social deşi persoanele încă au rezerve fizice, intelectuale, deprinderi, aptitudini. Se întăresc rolurile familiale, preluând unele probleme casnice, se restrânge sfera relaţiilor sociale dar se redirecţionează interesele pentru lectură, muzică, excursii în locurile dorite.

Nu sunt excluse unele preocupări de tip creativ.

Pot apare tensiuni, inadaptări relaţionale, chiar crize de prestigiu, mai ales la bărbaţi.

Starea de sănătate se menţine la parametri relativ normali, dar devin mai fragili, mai puţin rezistenţi la diferiţi agenţi patogeni. La femei apar mai ales tulburări afective.

- în perioada bătrâneţii propriu-zise 75-85 ani – se restrâng subidentităţile parentale (nepoţii deja au crescut), sociale, preocupările sunt mai ales de întreţinere, de păstrare a sănătăţii mentale, fizice. Bolile degenerescente limitează capacitatea şi dorinţa de deplasare.

- în perioada marii bătrâneţi, peste 85 ani – se diminuează substanţal toate tipurile de subidentitate: profesional socială, maritală, parentală.

Modificări biologiceSe modifică regimul de viaţă: scade apetitul alimentar, creşte nevoia de vitamine

deoarece organismul este supus unei demineralizări serioase. Se micşorează nevoia de somn, apar tulburări sub forma insomniilor, în vis se anulează diferenţele dintre realitate şi trăirile subiective, apar confuzii.

Proliferarea celulelor încetineşte, volumul lor se micşorează, la nivelul sistemului nervos central, distrugerea lor este lentă dar irecuperabilă, creşte ţesutul adipos din organe (inimă, ficat), au loc modificări metabolice, degenerări, atrofii ale ţesuturilor.

În exterior se modifică aspectul pielii care îşi pierde elasticitatea şi devine mai palidă, mai ridată.

Se înregistrează o scădere a capacităţii de efort, a mobilităţii articulaţiilor şi mişcărilor.

Datorită schimbărilor biochimice în compoziţia proteică şi în fibre, muşchii se scurtează.

Creşte fragilitatea oaselor, apar osteoparezele datorită pierderilor de calciu şi magneziu, dureri de coloană, reumatismele, discopatii.

La nivelul cordului pot apare: leziuni arteriale datorită osteosclerozei, hemoragii datorită îngustării sau blocării pereţilor vaselor sanguine, infarctul miocardic.

Respiraţia devine mai anevoioasă, se micşorează posibilitatea de oxigenare a sângelui, a ţesuturilor, a organelor, ceea ce influenţează negativ coordonarea senzorio-motorie, capacităţile intelectuale.

În privinţa aparatului digestiv are loc o reducere a enzimelor, fermenţilor, care asigură sucul gastric, pancreasul activează mai lent din care cauză grăsimile sunt utilizate necorespunzător.

La nivel hormonal, în special tiroida se micşorează iar creşterea corticosuprarenalelor este resimţită în apariţia sclerozei vasculare şi a hipertensiunii arteriale.

Sistemul nervos este mai puţin irigat, oxigenat.

Pot apare ischemieri datorită insuficientei alimentări a creierului şi se intensifică mortificarea celulelor nervoase. Din acest ultim motiv, creierul îşi micşorează volumul (de la 1420g la bărbaţii de 20 ani, la 1250g, iar la femei, de la 1250g la 1125g). Procesul este mai accentuat după vârsta de 70-75 ani.

10.2. Evoluţia proceselor senzoriale şi cognitive

Procesele senzorial - perceptive

O anumită formă de „rezistenţă genetică” influenţează conservarea sau, dimpotrivă, deteriorarea însuşirilor fizice şi a potenţialului psihic.

Activitatea senzorială, iniţial se diminuează la nivelul periferic, al receptorilor, ale

căror celule, după 65 ani încep să se sclerozeze şi apoi fenomenul este resimţit şi sub aspectul funcţionalităţii ANS, unde se stabilizează către 75-85 ani la anumite valori.

În privinţa văzului:

- scade capacitatea de modificare a cristalinului din care cauză se instalează presbitismul;

- se restrânge câmpul vizual şi se reduce capacitatea de discriminare a nuanţelor, tonurilor cromatice;

- apar multe boli degenerative: glaucomul, cataracta;

- după vârsta de 70 ani, la unele persoane se instalează o revenire a vederii.

În privinţa auzului:

- are loc o creştere a pragurilor din care cauză sensibilitatea auditivă devine mai grosieră;

- pot apare şi fenomene de surditate psihică, când persoana aude dar nu înţelege, din cauza afectării celulelor din zona centrală a sistemului nervos;

- apar şi fenomene de „idiosincrasii sonore” prin creşterea intoleranţei faţă de anumite surse (ritm, timbru) sonor.

MotricitateaRegresii se constată şi în viteza, coordonarea mişcărilor, a timpului de reacţie. În faţa

unor situaţii complexe, solicitante, apar mişcări haotice, inutile, se atenuează capacitatea de organizare şi de ierarhizare a reacţiilor.

Se modifică viteza şi forma scrierii.

Sensibilitatea la cald, la rece, la durere, înregistrează valori mai scăzute.

MemoriaMemoria de scurtă durată suferă deteriorări ca şi memoria faptelor vii, cotidiene, care

sunt acoperite de uitare, confuzii, neatenţie, stereotipii. Memoria de lungă durată este mai rezistentă deşi apar eforturi de amintire a informaţiei, reactualizarea suferind adeseori de lapsusuri, confuzii şi chiar substituiri voite în cadrul asociaţiilor reclamate de context.

La vârste înaintate apar hipomnezii, mai ales dacă persoanele suferă de nevroze sau psihoze. Cel mai frecvent fenomen este aşa numita amnezie infantilă de origine afectivă.

De asemenea, fenomenul de perseverare se instalează progresiv, când autorul repetă aceeaşi prezentare la intervale relativ scurte din cadrul aceleiaşi conversaţii sau în situaţii diferite.

Fenomenul cel mai probant al uitării este trăirea în trecut, ceea ce evidenţiază situaţia precară a aspiraţiilor, a proiectelor, trebuinţa de identificare făcută cu ajutorul evenimentelor de rezistenţă ale trecutului.

Coeficientul de inteligenţă scade treptat, apare o anume fixitate, viscozitate în soluţionarea itemilor, deşi se păstrează în limite de normalitate operativitatea generală a gândirii. Se pierd strategiile algoritmice, euristice, abundă fenomenele repetitive. În situaţiile de declin avansat se poate instala şi fenomenul de vid mintal. Este excesiv uzitat raţionamentul dihotomic (bun-rău, adevărat-fals).

LimbajulDiscursul verbal îşi va restrânge sfera iar ritmul este inconsecvent, când agitat,

surescitat, când lent, chiar inexpresiv.

Apare tendinţa de evitare a angajării în discurs verbal. Atunci când acesta este impus de situaţii oficiale, cel în cauză simte nevoia reacţiei celorlalţi care nu de puţine ori este solicitată direct (cum a fost? etc.).

Evaluarea cronologică privind ritmurile biologice se face corect (programul de masă, de somn) dar apar confuzii privind aprecierea datei, zilei, a unor evenimente importante.

Determinarea intelectuală este studiată cu ajutorul scării Wechsler, cu „matricele progresive Raven”, teste abstracte care vehiculează raţionamente, proverbe.

În urma aplicării testului WAIS s-a constatat o scădere a eficienţi gândirii de 0,5% după 31 ani şi de 0,18% după 60 ani.

AfectivitateaTulburările afective sunt dominante şi influenţează toate manifestările.

Schimbările sunt spectaculoase.

Emoţiile au exprimare mai primitivă iar întreţinerea lor este legată de statutul marital şi profesional. Intensitatea nu este adaptată la situaţii, din care cauză apar îndeosebi stări de irascibilitate nemotivate.

Se instalează dispoziţii negative, stări depresive legate de sănătate, de sfârşitul vieţii, de posibilităţile afective limitate.

Depresia care are la bază deteriorări somatice exprimă şi apariţia unei noi crize de identitate. Atunci când se agravează poate să apară sindromul de depersonalizare, când persoana îşi pierde identitatea şi refuză să vorbească, nu vibrează afectiv, se comportă ca şi cum nu este el.

Literatura de specialitate consemnează existenţa a două categorii de depresivi: agitaţii, care prezintă sentimente de cefalee, insomnii, nelinişti, frustrare, culpabilitate şi retardaţii, care au vorbire lentă, mişcări încetinite, stări de delăsare, indiferenţă, apatie, inapetenţă.

O altă tulburare a afectivităţii este hipertrofierea eu-lui, raportarea majorităţii faptelor, fenomenelor la propriul eu, apare criza de prestigiu.

10.3. Manifestări ale personalităţii

Vârsta respectivă impune o revizuire a adaptării în cel puţin 3 direcţii, aşa cum au fost identificate în teoria lui Peck (1968):

- adaptarea la statutul de pensionar cu întregul său cortegiu de consecinţe: materiale, relaţionale;

- adaptarea la involuţia forţelor fizice şi la fragilizarea stării de sănătate;

- adaptarea personalităţii la apropierea sfârşitului inevitabil, moartea, ceea ce poate fi pregătit prin raportarea propriei existenţe la ceea ce a lăsat drept continuare a vieţii: copii,

preocupări profesionale, sociale.

Teoria lui Peck este foarte apropiată de teoria lui Erikson, centrată pe necesitatea asigurării integrităţii eu-lui.

Erikson apreciază că acest lucru este ajutat de revederea a ceea ce ai făcut. Pot apare 2 situaţii: de mulţumire, de satisfacţie, de împlinire, pentru unii de regret, dezamăgire, chiar disperare. Pentru cei din urmă trebuie susţinere specială din partea celorlalţi.

Caracteristici:

- proiectele de viaţă se diminuează, devin mai puţin ambiţioase, aspiraţiile se centrează asupra eu-lui dar nu dominate profesional (ceea ce încă se menţine la oamenii de creaţie) ci în direcţia unor interese şi activităţi preferate, posibile sau în cele de conservare organică şi psihologică.

- procesul de pensionare îngustează câmpul răspunderii profesionale şi sociale dar oferă surse mai mari de autoprogramare a regimului de viaţă, de preferinţe. Potrivit lui Atchley (1982, 1991) procesul pensionării se derulează de-a lungul a şapte faze, fără a fi obligatorii pentru toţi oamenii.

- faza de distanţare apare în faza adultă mijlocie. Oamenii se gândesc doar ca la ceva posibil sau nu sunt deloc preocupaţi de acest fapt;

- faza de apropiere de pre-pensionare – apar planuri de pensionare, încep unele diminuări voite ale răspunsurilor la diferite răspunderi profesionale<

- faza lunii de miere – de anticipare , de aşteptare, plăcere. Se întreprind unele acţiuni dorite de mai demult;

- faza dezangajării – apar unele dezamăgiri, se simte neglijat de ceilalţi;

- faza reorientării – se gândeşte la ceea ce urmează adoptând o poziţie foarte realistă, incearcă să facă faţă situaţiei<

- faza de stabilitate – au conştientizat capacităţile, limitele, şi soluţionează problemele curente. Sunt întru totul adaptaţi;

- faza terminală – sfârşitul pensionării, se pot îmbolnăvi sau pot deveni dependenţi de alte persoane. Primele 2 faze sunt de prepensionare iar ultimele de postpensionare.

O altă caracteristică este regăsită în toate tipurile de răspunsuri care poartă amprenta fenomenului numit vagopsihotonie, din care cauză persoanele aflate în preajmă trebuie să manifeste calm, răbdare;

Unii vârstnici prezintă oboseală, o stare generală de epuizare, de sfârşeală; comunicarea devine dificilă ca şi pronunţia, coerenţa ideilor, din care cauză unii devin închişi, introvertiţi.

Pot apare şi deteriorări foarte grave ca: demenţa senilă, vagabondaj, abandonul neconştientizat, delir, alcoolism.

Între deteriorările fizice şi cele psihice pot exista decalaje. Dacă apar doar primele, bolnavul necesită asistenţa celor din jur sau socială.

Situaţia inversă este mult mai gravă pentru cel în cauză, se păstrează posibilitatea de deplasare dar apar conduitele aberante.

Bătrâneţea constituie o problemă individuală dar şi socială ce trebuie pregătită, anticipată, sprijinită material şi uman

BIBLIOGRAFIE

1. Chateau, J., Copilul si jocul, Editura didactca si pedagogica(E.D.P.), Bucuresti2. Cretu Tinca, Psihologia varstrelor, Ed. CREDIS-Bucuresti, 20013. Debesse, M., Psihologia copilului de la nastere la adolescenta., E.D.P.,19704. Osterrieth, P.A.,Introducere in psihologia copilului,E.D.P.,19765. Piaget, J., Psihologia inteligentei., Ed. Stiintifica, Bucuresti., 1965.6. Rose, V., Cunoasterea copilului., E.D.P., 1972.7. Schiopu, U., Verza, E., Psihologia varstrelor., E.D.P. 19818. Schiopu, U., Verza, E., Adolescenta-personalitate si limbaj, Ed. Albatros, 19899. Verza, E., Conduita verbala a scolarilor mici., E.D.P., 1973

Zlate Mielu, Fundementele pedegogiei., Ed., Pro Humanitate, Buc