Upload
moroeanu-elena-madalina
View
156
Download
5
Embed Size (px)
DESCRIPTION
curs
Citation preview
PSIHOPEDAGOGIA ADOLESCENŢILOR, TINERILOR ŞI
ADULŢILOR
CAPITOLUL I
CUNOAŞTEREA ŞI CARACTERIZAREA PSIHOLOGICĂ A
PERSONALITĂŢII
1. 1. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA PERSONALITĂŢII
1. 1. 1. Conceptul de personalitate
Din punct de vedere etimologic, termenul „personalitate” derivă din latinescul persona care, în
terminologia teatrului antic, însemna masca actorului. Mai târziu, semnificaţia acestui termen s-a extins la
rolul jucat de actor pe scenă, pentru ca, în final conceptul de personalitate să fie utilizat în general cu
referire la fiinţa umană.
În accepţiunea simţului comun, personalitatea face referire la individul de excepţie, la persoana
creativă pe plan social şi cultural, punct de vedere care nu este însă pe deplin acceptat de ştiinţa
psihologiei. Pentru psihologia ştiinţifică, personalitatea reprezintă o calitate pe care o poate dobândi
virtual orice individ uman, într-o anumită etapă a dezvoltării sale, şi anume în perioada adolescenţei
avansate, şi care întruneşte anumite caracteristici definitorii. Conceptul de personalitate reprezintă un
integrator semantic superior, un concept de maximă generalitate, atributul de personalitate fiind specific
uman. În psihologie, noţiunea de personalitate reprezintă un construct ştiinţific elaborat prin abstractizare,
cu ajutorul căruia se realizează descrierea, explicarea şi înţelegerea omului concret şi a modalităţilor sale
de conduită în situaţii diferite de viaţă şi de activitate.
Sunt autori care consideră că, în linii mari, istoria psihologiei reprezintă însăşi istoria răspunsului
la întrebarea „ce este personalitatea?” Aceasta deoarece numărul definiţiilor, ca şi cel al teoriilor
personalităţii să fie unul impresionant. Pentru exemplificare, cităm doar câteva dintre aceste definiţii, mai
reprezentative:
- personalitatea reprezintă „îmbinarea unitară şi nerepetitivă a însuşirilor psihice care caracterizează
mai pregnant şi cu un grad mai mare de stabilitate omul concret şi modalităţile sale de conduită” (Al.
Roşca, 1976);
- personalitatea reprezintă „organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care
determină gândirea şi comportamentul său caracteristic” (G. Allport, 1981);
1
- personalitatea este „elementul stabil al unei conduitei unei persoane, modul său obişnuit de a fi, ceea ce
o diferenţiază de alte persoane” (N. Sillamy, 1965).
Se observă că, fiecare dintre definiţiile de mai sus subliniază fie aspectul de unicitate, de
irepetabilitate al personalităţii, fie pe cele de unitate, de organizare dinamică şi de stabilitate ale acesteia.
Sub aspect structural, personalitatea reprezintă un ansamblu de trăsături fizice, fiziologice, psihologice şi
psihosociale (cognitive, afective, volitive, temperamentale, caracteriale, aptitudinale, motivaţionale,
atitudinale, creative etc.), care asigură adaptarea unică şi nuanţată a individului la mediul său. Definiţia
subliniază faptul că principala funcţie a personalităţii este funcţia de adaptare la solicitările mediului
sociocultural.
1. 1. 2. Sensurile conceptului de personalitate
Conceptul de personalitate este folosit atât în limbajul curent, cât şi în literatura de specialitate cu
sensuri diferite, două dintre acestea fiind mai des utilizate: sensul psihologic şi sensul valoric
(discriminativ). Primul dintre ele se referă la faptul că orice om normal este sau poate fi o personalitate
deoarece reprezintă o unicitate, o individualitate irepetabilă. Unicitatea personalităţii nu exclude însă
existenţa unor asemănări posibile între oameni datorate apartenenţei la acelaşi mediu social şi cultural,
însuşirii aceloraşi modele culturale, valori sociale, obiceiuri, limbă şi tradiţii sau apartenenţei la aceeaşi
categorie de vârstă. Toate acestea fac ca unii oameni să se şi asemene între ei. În cazul sensului
psihologic, sfera de cuprindere a conceptului de personalitate este foarte largă, excepţia fiind nou-născutul
care reprezintă mai degrabă un individ biologic, „un candidat” la umanitate, adică la dobândirea
atributului de personalitate, dar nu o personalitate propriu-zisă.
Sub aspect valoric, sunt considerate personalităţi doar persoanele creative pe plan social şi
cultural, adică acei oameni pe care performanţele socio-profesionale deosebite obţinute i-au ridicat la
rangul de valoare socială. Din acest punct de vedere există personalităţi valorice ştiinţifice, culturale,
artistice, politice, sportive, militare, ecleziastice etc. În cazul sensului valoric, sfera conceptului de
personalitate se restrânge semnificativ.
1. 1. 3. Personalitatea ca sistem
Personalitatea trebuie înţeleasă ca un sistem bio-psiho-sociocultural hipercomplex, autoorganizator şi
autoreglator, aflat în relaţii de interacţiune cu mediul extern. Diferitele subsisteme componente ale
personalităţii (cognitiv, afectiv, motivaţional, volitiv, temperamental, caracterial, aptitudinal etc.)
interacţionează între ele, importantă fiind înţelegerea interdependenţelor din cadrul sistemului, cu
particularităţile şi legităţile lui specifice. La rândul său, sistemul de personalitate devine subsistem în
raport cu macrosistemul sociocultural căruia îi aparţine, importantă fiind cunoaşterea modului în care
personalitatea interacţionează cu mediul extern (sociocultural, educaţional, familial, profesional, natural
etc.). Teoriile dinamice promovate de psihologia dezvoltării consideră că personalitatea este şi un sistem
dinamic-evolutiv, deoarece însuşirile şi structurile psihice de personalitate au un caracter transformativ şi
modificabil, ceea ce face ca personalitatea să prezinte trăsături distincte în diferitele sale etape de vârstă.
2
Astfel, pentru a putea cunoaşte personalitatea trebuiesc identificate acele legităţi care permit descrierea,
explicarea şi înţelegerea dinamicii generale a organizării psihice şi psihosociale a personalităţii de-a
lungul timpului, împreună cu posibilitatea de previziune a comportamentelor şi acţiunilor acesteia.
Prin raportare la factorul timp, în evoluţia ontogenetică a personalităţii distingem trei mari etape:
1. etapa ascendentă (0 - 20/25 ani) este o etapă de creştere şi dezvoltare caracterizată prin formarea
proceselor, funcţiilor şi însuşirilor psihice, a componentelor sistemului psihic (cognitive, afective,
motivaţionale, volitive, caracteriale, aptitudinale, creative etc.). În această etapă ritmul transformărilor
este intens;
2. etapa optimului funcţional (20/25 - 65 ani) când ritmul dezvoltării psihice propriu-zise încetineşte
considerabil, iar structurile psihice anterior constituite acum se vor perfecţiona, consolida şi maturiza. Are
loc acum îmbogăţirea experienţei individuale de viaţă, valorificarea potenţialului informaţional şi
aptitudinal dobândit, personalitatea funcţionând la cotele sale valorice cele mai înalte;
3. etapa regresivă, descendentă (după 65 ani) caracterizată prin încetarea dezvoltării, prin apariţia de
dezorganizări şi efecte involutive, la început la nivel biologic, inclusiv la nivelul creierului, iar apoi şi la
nivel psihologic, inclusiv comportamental.
1. 1. 4. Structura personalităţii
Din punct de vedere structural, personalitatea poate fi înţeleasă ca o „constelaţie de trăsături” (P.
Guilford) sau, mai corect, ca un sistem de trăsături. În limba engleză există peste 17000 de cuvinte care
desemnează trăsături de personalitate, dintre care marea lor majoritate sunt trăsături de afectivitate (G.
Allport, 1990). Totuşi, personalitatea nu se reduce la o simplă însumare de trăsături psihice. Sub aspectul
organizării sale interne, personalitatea este o structură ierarhică ale cărei componente psihice sunt
diferenţiate calitativ. Organizarea internă a personalităţii este de tip plurinivelar, existând trăsături bazale,
trăsături intermediare şi trăsături superioare, supraordonate, între care pot exista diferenţieri genetice
(trăsături/niveluri înnăscute, primare şi dobândite, secundare) şi funcţionale (niveluri/trăsături inferioare
şi superioare).
Trăsăturile de personalitate constituie însuşiri sau manifestări durabile şi stabile ale persoanei în
situaţii şi contexte diferite, care se reflectă direct în comportamentele observabile ale acesteia. Trăsătura
psihică reprezintă „o însuşire sau o particularitate relativ stabilă a unei persoane sau a unui proces psihic;
pe plan comportamental o trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate
de stimuli” (I. Radu, 1991). De exemplu, dacă perseverenţa reprezintă un mod relativ constant de
comportare a unei persoane în activităţi şi în situaţii diferite, o manifestare care apare la ea în majoritatea
situaţiilor de viaţă, aşadar în mod invariabil, durabil şi stabil, putem afirma că perseverenţa este într-
adevăr o trăsătură de personalitate a acelei persoane. Trăsăturile de personalitate arată că dincolo de
aparenta variabilitate situaţională a conduitelor persoanei, există anumiţi invarianţi situaţionali, anumite
constante comportamentale care sunt tocmai trăsăturile. Acestea dau consistenţă internă personalităţii
deoarece semnifică stabilitatea ei comportamentală. În contextul personalităţii, trăsăturile sunt noţiuni
3
descriptive, care în practică au însă o valoare explicativă şi predictivă deoarece pe baza lor putem explica
şi descrie comportamentele actuale şi anticipa pe cele viitoare ale unei persoane în situaţii relativ
asemănătoare.
Pentru a cunoaşte trăsăturile de personalitate trebuie să pornim de la observarea, pe o perioadă
îndelungată, a comportamentelor acesteia în situaţii diferite, grupând apoi diversitatea comportamentelor
constatate în categorii distincte şi asociindu-le anumite etichete verbale (harnic, altruist, generos, tolerant
etc.). Holban (1971) consideră că simpla inventariere analitică a trăsăturilor de personalitate nu ne spune
însă mare lucru despre o persoană, personalitatea nefiind o simplă însumare de trăsături psihice.
Importantă este surprinderea structurii, a configuraţiei sale interne, adică a modului în care trăsăturile se
interrelaţionează şi se influenţează reciproc, fapt care ar permite o predicţie corectă a conduitelor
individului. Ierarhizarea şi interdependenţa trăsăturilor de personalitate face ca trăsăturile supraordonate
să susţină sau să inhibe manifestarea altor trăsături subordonate.
Psihologul american G. Allport (1981) consideră că trăsăturile de personalitate pot fi de trei tipuri:
- cele mai semnificative sunt trăsăturile cardinale (2-3) care descriu cel mai bine persoana, fiind
prezente în conduita acesteia în mod stabil şi durabil; ele reprezintă un fel de „dominantă” psihică a
personalităţii, „trăsături-pivot” care subordonează şi influenţează toate celelalte trăsături şi orientează
întregul sistem al reacţiilor şi comportamentelor individului;
- urmează trăsăturile principale (10-15), care sunt cele pe care persoana le poate recunoaşte la
sine şi care se concretizează, de asemenea, în conduitele acesteia în mod constant şi stabil;
- cele mai puţin importante sau practic neimportante sunt trăsăturile secundare şi de fond (de
ordinul zecilor sau chiar sutelor) care reprezintă, de fapt, manifestări accidentale, situaţionale, ocazionale
şi întâmplătoare ale persoanei.
În cadrul sistemului trăsăturilor de personalitate trebuie identificată trăsătura sau trăsăturile
cardinale, adică acele însuşiri „pivot” prin care se exprimă cel mai pregnant personalitatea individului. În
explicarea conduitei unei persoane, trăsătura „pivot” este cea care are o valoare centrală, ea fiind o
dominantă psihică în structura personalităţii. Apoi, trebuiesc identificate trăsăturile centrale, de asemenea
semnificative pentru cunoaşterea persoanei, dar şi modul în care acestea interacţionează cu cele cardinale.
Sub aspectul gradului de generalitate, G. Allport consideră ca personalitatea se defineşte prin
existenţa a două categorii de trăsături: cele individuale, care sunt unice şi specifice unei persoane şi pe
care le numeşte „dispoziţii personale” şi cele comune, generale, caracteristice unui număr mare de
oameni, deoarece ele reflectă valori sociale şi rezultă din conformarea şi interiorizarea normelor morale şi
social-culturale. Prin urmare, personalitatea reprezintă unitatea dintre trăsăturile individuale (unice),
particulare (tipice unui grup, categorii de oamenii) şi cele general umane, modul de îmbinare al acestora
conferind personalităţii unicitate şi irepetabilitate. Astfel, generalul personalităţii nu există decât transpus
în forme individuale. Organizarea comportamentului individual se realizează după legi proprii, astfel că
nu este nevoie să studiem fiecare caz particular în parte pentru a evidenţia existenţa unor regularităţi
4
legice ale comportamentului individual (M. Golu, 2002). Aceste regularităţi legice caracterizează fiecare
comportament individual şi pot fi deduse dintr-o cunoaştere aprofundată a individului şi a modurilor sale
de reacţie în situaţii diferite. Cu cât cunoaştem mai bine o persoană, cu atât putem formula aşteptări mai
realiste şi emite predicţii mai corecte faţă de modul său de a se comporta, pentru aceasta nefiind neapărat
nevoie de o cunoaştere a omului în general. Spre deosebire de regularităţile legice care sunt caracteristice
fiecărui comportament individual, legităţile statistice sunt un rezultat al măsurătorilor statistice realizate
pe eşantioane mari şi reprezentative din populaţia generală. Astfel, cunoaşterea psihologică a
personalităţii presupune raportarea ei la trei tipuri de norme:
- la normele generale (deoarece fiecare om este la fel ca toţi ceilalţi oameni),
- la normele grupale, interindividuale (deoarece fiecare om este la fel ca unii oameni),
- la normele individuale (deoarece fiecare om este unic) (Murray şi Schneider, 1974).
1. 1. 5. Dezbaterea „trăsătură-situaţie”
Una dintre problemele majore şi de actualitate ale cunoaşterii şi explicării personalităţii se referă
la rolul pe care îl au trăsăturile de personalitate sau situaţiile externe în determinarea comportamentelor,
problemă cunoscută în psihologie sub numele de „dezbaterea trăsătură-situaţie”. Ea a apărut ca răspuns la
întrebarea: comportamentul uman este determinat de factori interni (trăsături de personalitate, dispoziţii
interne) sau, mai degrabă, de factori externi, adică de situaţia în care se găseşte individul ?
În legătură cu acest răspuns s-au conturat două concepţii psihologice contradictorii referitoare la
factorii determinanţi ai comportamentului: concepţia psihologiei personalităţii care subliniază importanţa
factorilor interni în determinarea comportamentelor, respectiv, concepţia psihologiei sociale care
accentuează rolul decisiv al factorilor externi, situaţionali.
Rolul determinanţilor interni este reliefat de teoriile psihologice orientate spre investigarea
modurilor de organizare internă structural-funcţională a personalităţii, conceptul fundamental fiind cel de
„trăsătură de personalitate” (factor intern), concept a cărui semnificaţie a fost anterior explicată.
Psihologii sociali consideră însă că identificarea trăsăturilor, a factorilor interni nu reprezintă punctul final
al cunoaşterii personalităţii, ci mult mai important este modul în care aceştia depind de contextul
situaţional şi formelor lor de manifestare în cadrul social. De aceea, tocmai pentru a sublinia faptul că
factorii interni nu sunt total independenţi de influenţele situaţionale, conceptul de trăsătură de
personalitate, preferat de psihologii personalităţii, a fost înlocuit cu cel de „dispoziţie internă”, mai puţin
rigid şi mai permeabil la influenţele externe, situaţionale şi la semnificaţii sociale (Neculau şi Dârţu,
2003).
Rolul determinanţilor externi este reliefat de teoriile din domeniul psihologiei sociale care au
centrul lor conceptul de ”situaţie”, înţeleasă ca un ansamblu structurat de factori externi care are puterea
de a determina comportamentul unei persoane. Adepţii acestei orientări consideră că nu trebuie
subestimat rolul situaţiei în înţelegerea şi explicarea comportamentelor umane, prin atribuirea eronată de
5
cauze comportamentului individual în detrimentul factorilor situaţionali. Cercetările demonstrează lipsa
aportului trăsăturilor de personalitate în determinarea comportamentului social. Astfel, atunci când
situaţiile sunt puternice, constrângătoare şi prezintă caracteristici bine conturate, diferenţele
interindividuale de personalitate tind să fie estompate, personalitatea subiecţilor fiind copleşită de
influenţa situaţională şi modelându-se în acord cu cerinţele acesteia (Neculau şi Dârţu, 2003). Mult mai
importante decât dispoziţiile interne devin însă cogniţiile (credinţe, idei ale persoanei), care mediază
acţiunea factorilor situaţionali, determinând schimbările la nivel comportamental. Pornind de la aceste
rezultate, tot mai mulţi psihologi tind să considere trăsăturile de personalitate doar simple categorii
semantice fără un suport real, concret deoarece acestea nu mai reflectă structuri reale de personalitate.
Mai mult, cei mai radicali psihologi sociali au adoptat un model constructivist al personalităţii conform
căruia construcţia personalităţii este exclusiv rezultatul factorilor situaţionali, rolul trăsăturilor fiind doar
de categorizare a comportamentelor sociale şi de stabilire a semnificaţiei lor. Existenţa unor regularităţi şi
stabilitatea comportamentelor este explicabilă exclusiv prin similarităţile dintre situaţiile sociale.
Rolul ambelor tipuri de determinanţi, interni şi externi, este reliefat de adepţii teoriei
interacţioniste, orientare, situată pe poziţia de mijloc între teoriile trăsăturilor şi cele situaţionale, care se
fundamentează pe ideea că personalitatea este dublu determinată: atât intern, de invarianţii săi individuali,
cât şi extern, de situaţiile şi rolurile sociale asumate de individ. Determinanţii interni şi cei externi au
ponderi egale în influenţarea comportamentelor sociale, putând chiar interacţiona, lor alăturându-li-se o a
treia categorie distinctă de factori reprezentaţi de variabilele moderatoare. Acestea favorizează
schimbarea cauzelor comportamentului social de la trăsătură la situaţie şi invers. În concepţia
interacţionisţilor, o astfel de variabilă moderatoare este chiar puterea situaţiei: o situaţie puternică,
constrângătoare, bine structurată şi care oferă subiecţilor posibilităţi reduse de alegere liberă, va
minimaliza influenţa factorilor interni în determinarea comportamentului, făcând ca majoritatea
indivizilor să manifeste comportamente asemănătoare într-o astfel de situaţie, în timp ce una slabă,
nestructurată, va amplifica influenţa factorilor dispoziţionali, lăsând loc variabilităţii şi diversităţii
interindividuale a comportamentelor sociale.
1. 1. 6. Formarea şi dezvoltarea personalităţii
Personalitatea nu este un dat înnăscut, astfel că la naştere copilul nu este o personalitate, ci doar un
„candidat” la umanitate şi la dobândirea atributului de personalitate. Procesul de formare al personalităţii
este unul îndelungat şi complex, care începe imediat după naştere şi continuă pe parcursul vârstelor
copilăriei, preadolescenţei şi adolescenţei, astfel că, la finalul acesteia, adică în adolescenţa avansată
(până la 20-25 ani) structurile psihice de personalitate se stabilizează, personalitatea definitivându-se în
coordonatele şi componentele sale esenţiale. Personalitatea se constituie şi se dezvoltă în ontogeneză, în
contextul relaţiilor sociale şi interpersonale cu mediul socio-cultural, şi a influenţelor educaţionale şi
culturale care acţionează asupra ei. Acest fapt presupune însuşirea de către individ a limbii şi culturii,
6
interiorizarea şi asimilarea modelelor comportamentale, a normelor şi valorilor socio-culturale prin
educaţie, autoeducaţie şi învăţare, personalitatea fiind aşadar un produs socio-cultural. Deşi personalitatea
este un produs social, ea nu este însă o simplă amprentă, rezultat imediat şi brut, un „ecou” al mediului
social. Persoana umană nu se constituie printr-un simplu efect de „amprentă” al relaţiilor sociale. Aceasta
deoarece întotdeauna influenţele (stimulările, cerinţele, solicitările) externe acţionează prin intermediul
condiţiilor interne ale persoanei. Prin „condiţii interne” înţelegem:
a) datele de ordin biologic, adică echipamentul nativ, transmis genetic care controlează constituţia
somatică, tipul de sistem nervos (de activitate nervoasă superioară) şi graţie lui temperamentul, precum şi
predispoziţiile native care stau la baza aptitudinilor şi a altor însuşiri psihice de personalitate;
b) datele de ordin psihologic, adică procesele şi structurile psihice constituite în ontogeneză, cum ar fi:
sentimente şi pasiuni, atitudini şi aspiraţii, interese şi idealuri, motivaţii superioare şi convingeri, procese
cognitiv-intelectuale şi reglatorii etc. Toate acestea s-au format ca prin interacţiunea dintre factorii interni
şi condiţiile externe, fiind rezultatul interiorizării cerinţelor şi influenţelor externe.
Formarea şi dezvoltarea personalităţii, devenirea ei se realizează printr-un proces îndelungat,
complex, multifazic şi pluridimensional, la care contribuie factorii ereditari (genetici), cei de mediu
(familiali, sociali, culturali, economici, şcolari, profesionali, istoric, natural, geografic etc.), precum şi
factorii educaţionali (educaţia şi autoeducaţia). Ereditatea, mediul şi educaţia sunt factorii modelatori ai
personalităţii, fiecare intervenind în ponderi şi cu intensităţi diferite în formarea şi dezvoltarea acesteia.
Dacă la vârstele mici personalitatea se construieşte şi se dezvoltă, mai ales, sub influenţa influeneţelor,
cerinţelor şi solicitărilor externe venite în principal din partea familiei şi a şcolii, prin acţiune repetată,
aceste cerinţe externe sunt treptat asimilate, interiorizate şi transformate în cerinţe interne faţă de sine, în
nevoi proprii de acţiune, de dezvoltare etc. La un moment dat, în procesul de dezvoltare a personalităţii,
asistăm la un echilibru între cerinţele externe şi cele interne pentru ca într-o etapă următoare, şi anume la
persoana adultă, matură, cerinţele interne să ocupe un rol predominant în procesul de formare şi
dezvoltare a personalităţii. Persoana poate deveni astfel propriul ei educator la un anumit nivel de
maturitate psihologică, şi anume, atunci când cerinţele externe au fost interiorizate şi transformate în
cerinţe proprii faţă de sine însăşi (D. Vrabie, 1966). Aşadar, personalitatea este nu numai produsul, creaţia
societăţii, culturii şi a educaţiei primite, ci şi propriul său creator deoarece ea este determinată, dar se şi
autodetermină, este educată dar se şi poate autoeduca, este creată, dar se şi autocreează.
Psihologia abordează personalitatea sub aspectul posibilităţilor ei de cunoaştere, dezvoltare şi de
educare. Atunci când ne propunem să dezvoltăm anumite funcţii, componente sau însuşiri psihice ale
persoanei (aptitudinile, creativitatea, trăsăturile ei pozitive de caracter etc.), trebuie să pornim de la
cunoaşterea acestor aspecte distincte, ca şi a întregii personalităţi în care acestea sunt implicate ca
dimensiuni integratoare. Dimensiunile cardinale integratoare numite şi laturi, componente psihologice,
subsisteme sau însuşiri psihice ale personalităţii sunt temperamentul, caracterul, aptitudinile şi
creativitatea.
7
CAPITOLUL II
DEZVOLTAREA ŞI MATURIZAREA PERSONALITĂŢII
2.1. Dezvoltarea şi maturizarea psihologică şi socială a personalităţii. Personalitatea
matură (maturizată) psihologic şi social
Personalitatea nu este un dat înnăscut, astfel că la naştere copilul nu este o personalitate, ci doar un
„candidat” la umanitate şi la dobândirea atributului de personalitate. Personalitatea reprezintă un produs
socio-cultural deoarece ea se defineşte şi capătă contur în contextul relaţiilor sociale şi interpersonale şi
al influenţelor educaţionale şi culturale care acţionează asupra ei.
Deşi personalitatea este produsul mediului social, ea nu trebuie înţeleasă ca un simplu rezultat sau ecou
al relaţiilor şi influenţelor sociale, ca un simplu efect de „amprentă” al acestora. Întotdeauna, influenţele
(stimulările, cerinţele) externe acţionează prin intermediul condiţiilor interne ale persoanei. Prin
„condiţii interne” înţelegem:
a) datele de ordin biologic, adică echipamentul nativ transmis genetic; acesta controlează constituţia
somatică, tipul de sistem nervos (de activitate nervoasă superioară) şi graţie lui temperamentul, precum şi
predispoziţiile native care stau la baza aptitudinilor şi a altor însuşiri psihice;
b) datele de ordin psihologic, adică formaţiunile, procesele şi structurile psihice constituite în
ontogeneză: sentimente şi pasiuni, atitudini, aspiraţii, interese şi idealuri, motivaţii superioare şi
convingeri, procesele cognitiv-intelectuale şi mecanismele reglatorii etc. Toate acestea s-au format ca
rezultat al interacţiunii dintre factorii interni şi condiţiile externe, fiind rezultatul interiorizării cerinţelor şi
influenţelor externe.
Personalitatea reprezintă un sistem biopsihosociocultural, având în structura sa componente
biologice, psihologice şi socio-culturale. Formarea şi dezvoltarea personalităţii, devenirea ei se realizează
printr-un proces îndelungat, complex, multifazic şi pluridimensional, la care contribuie factorii ereditari
(genetici), cei de mediu (familiali, sociali, culturali, economici, şcolari, profesionali, istoric, natural,
geografic etc.), precum şi factorii educaţionali (educaţia şi autoeducaţia). Acest proces de constituire şi
dezvoltare a personalităţii dispune de niveluri calitativ distincte, diferenţiate între ele sub aspectul
gradului de specializare interioară a componentelor personalităţii, cât şi prin relaţiile de interacţiune şi
interdependenţă dintre structura internă şi factorii externi, de mediu. Referindu-se la dezvoltarea
personalităţii, psihologul român Mielu Zlate distinge patru tipuri de personalităţi, în funcţie de gradul de
organizare interioară a personalităţii şi de finalitatea ei adaptativă:
• Personalităţi imature psihologic şi social, caracterizate prin simplitatea structurilor psihice
componente, prin lipsa de corelaţie logică dintre acestea, prin funcţionalitatea lor neeficientă şi
8
situaţională, imprevizibilă şi inegală, prin nivelul scăzut al posibilităţilor de adaptare, atât la situaţiile
comune, cunoscute, cât mai ales la cele inedite;
• Personalităţi mature (maturizate) psihologic şi social, caracterizate prin complexitatea
structurilor psihice componente, prin funcţionarea lor eficientă, prin capacitatea de adaptare suplă,
flexibilă, printr-o mare eficienţă acţional-comportamentală;
• Personalităţi accentuate, care dispun de o serie de caracteristici care ies din comun, care sunt
mai „acute”, mai pronunţate faţă de media populaţiei sau care „manifestă tendinţa de a aluneca spre
anormal, fără a deveni însă în mod obligatoriu anormale” (definite şi caracterizate de psihiatrul Karl
Leonhard) Exemple: personalităţile hiperexacte (perfecţioniste), cele demonstrative, exaltate (la care
dispoziţiile afective şi reactive au oscilaţii extrem de mari), anxioase, nestăpânite, histrionice etc.
• Personalităţi destructurate, anormale sub raport psihologic şi social, care se deosebesc foarte
mult psihocomportamental de media celorlalţi oameni, fiind incompatibile şi incapabile de a se adapta
solicitărilor şi împrejurimilor vieţii.
Din perspectivă educaţională, nu ne interesează formarea oricărui tip de personalitate, ci a acelui
tip care să dispună de o structură interioară coerentă şi unitară, de funcţionare calitativ superioară şi de
posibilităţi adaptative sporite în raport cu solicitările mediului extern. Cu alte cuvinte, în procesul
educaţional trebuie să urmărim formarea şi dezvoltarea unei personalităţi sănătoase, mature şi
echilibrate din punct de vedere psihologic şi social. Interesează, de asemenea, factorii şi condiţiile care
concură la formarea ei sau care dimpotrivă îi pot stânjeni dezvoltarea şi afirmarea. Înainte de orice,
devine însă important ce anume înţelegem prin personalitate matură sau maturizată psihologic? Deşi la
prima vedere s-ar părea că răspunsul este simplu, în realitate lucrurile nu stau deloc aşa. Dovada o
furnizează nenumăratele încercări ale psihologilor de a distinge trăsăturile definitorii, specifice ale
personalităţii maturizată psihologic şi social.
Personologul american Gordon Allport consideră că personalitatea matură (maturizată) psihologic
şi social se caracterizează printr-o serie de trăsături distinctive, cum ar fi:
- extensiunea simţului eului, trăsătură care presupune capacitatea persoanei mature de a încorpora în
personalitatea ei noi şi variate domenii de cunoaştere şi acţiune, de a dispune de interese multiple
(economice, educaţionale, culturale, profesionale, distractive, politice etc.), astfel încât acestea să devină
în mod personal semnificative. Dacă însă persoana nu se implică în diverse activităţi, dacă nu participă
autentic, fizic, dar mai ales psihologic la acestea, dacă nu încearcă să îşi diversifice interesele şi
preocupările personale, atunci graniţele eului său nu se extind, caz în care avem de-a face, mai degrabă,
cu o personalitate imatură;
- depăşirea egocentrismului, aspect care presupune capacitatea persoanei mature de a stabili de relaţii
diverse, optime şi eficiente cu alte persoane, capacitatea de raportare caldă a eului propriu la ceilalţi,
capacitatea de a-şi înţelege interlocutorii şi de a manifesta empatie, intimitate, compasiune şi toleranţă
relaţională faţă de aceştia, reprezintă un alt semn distinctiv al personalităţii mature. Prin contrast,
9
persoana imatură este exclusiv centrată pe sine, crezând că numai ea, şi nimeni altcineva, a trăit anumite
experienţe de viaţă, dorind să fie mai mult iubită decât să ofere afecţiune sau dimpotrivă, manifestând o
afecţiune posesivă şi sufocantă faţă de alţii (afecţiune cu care şi unii părinţi îşi împovărează copiii sau
soţiile, soţii şi invers);
- echilibru emoţional, autocontrol, simţul măsurii, asumarea conştientă de noi riscuri, toleranţă la
frustrare şi acceptarea de sine reprezintă alte atribute ale personalităţii mature, comparativ cu
personalitatea imatură care este emoţional zgomotoasă, neechilibrată şi instabilă emoţional, care
manifestă frecvent izbucniri de mânie şi pasiune, care întâmpină frustrările cu nervozitate, lamentându-se,
acuzându-i mereu pe alţii sau autoacuzându-se;
- capacitatea de a percepe, gândi şi acţiona în conformitate cu realitatea externă , pe care o reflectă
veridic, realist şi exact, în timp ce persoana imatură încearcă să o modifice pentru a o potrivi cu
tendinţele, dorinţele şi fanteziile proprii;
- autenticitatea, care presupune capacitatea de a fi ea însăşi, capacitatea de autoobservare, autoanaliză şi
autoevaluare cât mai obiectiv şi critic cu putinţă, intuiţie, umor şi autoironie, comparativ cu personalitatea
imatură este afectată, manifestând pregnante tendinţe de faţadă, căutând să lase mereu o altă impresie
asupra sa, decât aşa cum este în realitate;
- capacitatea de a „trăi în armonie cu o filozofie unificatoare de viaţă”, trăsătură care presupune
capacitatea de a-şi forma o concepţie generală proprie despre lume şi viaţă, adică un sistem coerent şi
realist de teorii, idei, opinii, convingeri şi valori despre lume, viaţă, natură şi societate, precum şi
capacitatea de a le transpune constant în practică, de a acţiona coerent, echilibrat şi adaptat, în
concordanţă cu acestea. Aşadar, concepţia generală despre lume şi viaţă reprezintă pentru personalitatea
matură o formaţiune cognitiv-valorică de maximă generalitate, o structură motivaţională globală cu rol
strategic în orientarea comportamentului propriu, fiind formată sub incidenţa condiţiilor proprii de viaţă, a
culturii şi educaţiei primite, fiind o rezultantă a experienţelor personale. Ea reprezintă propria viziune,
propria imagine asupra lumii, vieţii şi celorlaţi, o „grilă personală” de lectură a realităţii care se transpune
apoi prin acţiune. Prin contrast, personalitatea imatură nu şi-a format şi definitivat încă o astfel de
concepţie generală proprie despre lume şi viaţă ceea ce o face să acţioneze fluctuant, în funcţie de situaţii
şi împrejurări.
Creşterii şi maturizării psihologice a personalităţii i-au acordat o mare atenţie şi alţi reprezentanţi
ai psihologiei umaniste. Astfel, psihologul american A. Maslow arată că maturizarea personalităţii are loc
atunci când aceasta ajunge în stadiul de autoactualizare, căpătând o serie de particularităţi distinctive, cum
ar fi: o percepţie realistă şi corectă a realităţii, capacitatea de centrare pe probleme, independenţă,
simpatie şi afecţiune, lărgirea sferei relaţiilor sociale, dezvoltarea simţului umorului etc. Maslow numeşte
acest tip de personalitate „personalitate autoactualizatoare”, arătând că incidenţa ei statistică în
populaţia generală nu este atât de crescută (circa 4%). La rândul său, psihologul şi psihoterapeutul
american C. Rogers includea printre calităţile omului ajuns la maturitatea psihologică maximală
10
următoarele trăsături: capacitatea de trăire plenară a sentimentelor sale, alegerea liberă a
comportamentelor sigure şi autentic satisfăcătoare, deschiderea spre consecinţele acţiunilor sale,
capacitatea de a fi propriul său criteriu de apreciere, angajarea deplină în procesul propriei sale deveniri,
conştientizarea şi acceptarea tuturor experienţelor de viaţă, indiferent că acestea sunt pozitive sau
negative, succese sau eşecuri, capacitatea de a trăi din plin fiecare moment, încrederea în forţele proprii,
posibilitatea de a se manifesta liber, de a fi el însuşi, creativitate crescută.
Chiar dacă între trăsăturile personalităţii mature enumerate de cei trei autori nu există o
coincidenţă totală, se poate observa că acestea ţintesc spre surprinderea unor însuşiri, conduite şi
comportamente calitativ superioare ale omului care să-i asigure adaptarea eficientă la solicitările
mediului. Evident că un asemenea produs superior nu se obţine decât cu timpul, prin eforturi susţinute
atât din partea educatorilor, cât şi din partea persoanei care se formează. Trăsăturile enumerate, în forma
lor superior dezvoltată, se întâlnesc abia la vârsta adultă. Pentru a se putea ajunge însă aici, şcoala trebuie
să potenţeze întreg demersul educativ pentru a obţine acest produs. Mai mult decât atât, şcoala are datoria
de a accelera un asemenea proces. De exemplu, pentru a se realiza extensiunea eului, copilul trebuie ajutat
să-şi apropie cât mai multe sfere ale cunoaşterii, pe care să le transforme în factori motivaţionali, în
valenţe (resorturi) interne care să-i stimuleze comportamentul din interior. Lărgirea ariei activităţilor
desfăşurate, a instrumentelor de realizare a acestora, a formelor de desfăşurare, sparge unilateralitatea şi
monotonia unui singur tip de activitate sau preocupăre. La fel, pentru a creşte gradul de sociabilitate al
elevului, pentru a-l ajuta să realizeze raportarea caldă a eului propriu la alţii, este necesar să lărgim sfera
relaţiilor sale interpersonale prin organizarea unor acţiuni colective, prin desfăşurarea de activităţi în
grupuri şi microgrupuri. Într-un mod asemănător se poate proceda şi pentru formarea celorlalte trăsături
distinctive ale personalităţii mature psihologic.
Concomitent cu maturizarea psihologică a personalităţii trebuie astfel acţionat încât să se obţină şi
maturizarea ei socială, care se exprimă în umanizarea şi socializarea indivizilor, în asimilarea modelelor
comportamentale şi socioculturale definitorii pentru om, în bogăţia şi calitatea acţiunilor şi interacţiunilor
sociale, în deplina adaptare la condiţiile vieţii şi activităţii sociale, vizând cu precădere împlinirea
vocaţională a individului, implicarea sa nemijlocită în activitatea socială.
Cele două tipuri de maturizări ale personalităţii sunt complementare, una fără alta nu ar putea avea
loc. Nu putem vorbi de o maturizare socială în afara maturizării intelectuale, afectiv-motivaţionale,
axiologice, fără dezvoltarea conştiinţei de sine şi a conştiinţei sociale de sine, fără dezvoltarea capacităţii
de acţiune (de tip cooperant sau competitiv, stimulativ) interpersonală. La fel cum nu poate fi vorba de o
maturizare psihologică adevărată, autentică, dacă contextele sociale nu sunt favorizante. Maturizarea
psihologică reprezintă premisa, fondul (favorabil sau nefavorabil) de care va depinde în cel mai înalt grad
maturizarea socială. În aceste condiţii, o mare importanţă formativă o au contextele sociale în care trăieşte
şi acţionează copilul (familia, şcoala), şi mai ales persoanele cu care intră în contact (părinţii, educatorii,
11
grupul de prieteni etc.), deoarece de gradul de maturizare psihologică şi socială a acestora va depinde, în
mare măsură, maturizarea psihologică şi socială a celui educat.
2. 2. Stadiile dezvoltării psihosociale a personalităţii
Cu privire la procesul de dezvoltare al personalităţii, psihologul american Erik Erikson este
autorul unei teorii care oferă o perspectivă psihosocială de analiză a stadiilor de dezvoltare a acesteia.
Pregătit în spirit freudian (de Ana Freud), Erikson a dezvoltat o teorie a dezvoltării psihosociale a
personalităţii care merge dincolo de teoria freudiană, comparativ cu care prezintă următoarele
particularităţi diferenţiatoare:
1. Dacă Freud a accentuat importanţa copilăriei şi a experienţelor timpurii în dezvoltarea
personalităţii, Erikson a considerat că personalitatea continuă să se dezvolte pe parcursul întregii vieţi,
trecând printr-o serie de opt stadii cruciale de dezvoltare. Se detaşează aşadar de teoria clasică freudiană
prin ideea că achiziţiile noi apar în fiecare etapă a vieţii, aceste achiziţii fiind provocate de prezenţa unor
crize de dezvoltare, înţelese ca perioade cu resurse formative deosebite, care au la bază potenţialităţile
individuale confruntate cu solicitările graduale şi tot mai complexe ale mediului sociocultural. În fiecare
stadiu de dezvoltare apare un conflict central care solicită o adaptare la problemele, cerinţele şi solicitările
specifice acelei perioade de vârstă. Succesul adaptativ într-un stadiu conduce la achiziţia, la formarea şi
dezvoltarea la individ a unei „competenţe” specifice, a unei trăsături psihocomportamentale pozitive.
Invers, eşecul adaptativ poate genera stres şi anxietate şi poate declanşa o regresie spre un stadiu anterior.
2. Spre deosebire de Freud, a accentuat într-o mai mare măsură rolul Eu-ului (conştient) decât al
Sine-lui (inconştient), Eul reprezintând o parte a personalităţii independentă de Sine, care se dezvoltă şi
după vârsta copilăriei, fiind influenţat de mediul familial, social-istoric, cultural. De asemenea, Erikson
recunoaşte influenţa factorilor de mediu social, cultural, istoric, în modelarea personalităţii.
Teoria lui Erikson este o teorie a dezvoltării psihosociale a personalităţii de-a lungul întregii
vieţi, iar căutarea identităţii este tema ei centrală. Problematica identităţii reprezintă cheia explicativă a
dezvoltării individuale. Stadiile dezvoltării psihosociale sunt considerate etape identitare distincte
caracterizate prin nişte achiziţii bipolare fundamentale, prin prezenţa unor factori sociali detrminanţi care
conduc la aceste achiziţii, precum şi printr-o dilemă identitară distinctă (L. Iacob, 1998, p. 39).
Stadiul Achiziţii polare bazale Factori sociali determinanţi
Dilema identitară specifică
0 – 1 an încredere / neîncredere
îngrijirea maternă
Sunt în siguranţă ?
1 – 3 ani autonomie / îndoială şi ruşine
părinţii Am voie sa fac asta?/ Pot face şi singur?
3–6 ani iniţiativă / vinovăţie
cadrul familial lărgit
Pot să aleg şi singur ?
6–12 ani competenţă/inferioritate
şcoala şi familia
Fac să fac la fel de bine ca alţii ?
13–18 ani identitatea Eului/ modelele şi Cine sunt eu?12
confuzia Eului grupul de aceeaşi vârstă
18–35 ani intimitate / izolare prietenii şi relaţia de cuplu
Pot realiza intimitatea?
35–55 ani generare (creaţie)/ stagnare
familia şi profesia
Am forţa şi responsabilitatea exprimării creatoare? / Sunt capabil să educ şi să transmit mai departe?
peste 55
ani
integritatea Eului / disperare
apropierea pensionării şi a finalului vieţii
Ce am realizat în viaţă? Ceea ce am realizat mă reprezintă?
I stadiu (0 – 1 an): încredere sau neîncredere
Corespunde stadiului oral la Freud. Apare în timpul celei mai neajutorate perioade din viaţa
copilului, când acesta este total dependent de mamă în ceea ce priveşte satisfacerea nevoilor de securitate,
supravieţuire şi afecţiune. Dacă mama satisface aceste nevoi biologice ale copilului, arătându-i acestuia o
mare dragoste şi afecţiune, se va dezvolta la copil o atitudine de încredere. În caz contrar, copilul dezvoltă
o atitudine de neîncredere şi suspiciune faţă de cei din jurul lui. Pattern-ul încrederii sau neîncrederii ca
dimensiune a personalităţii se stabileşte încă din copilăria timpurie.
II stadiu (1 – 3 ani): autonomie sau îndoială şi ruşine
Corespunde stadiului anal la Freud. În acest stadiu, deşi dependent în mare măsură de părinţi, care
îl lasă să acţioneze doar la locul şi la timpul potrivit, copilul îşi experimentează autonomia. Când
copilului nu i se permite să facă ce vrea, se dezvoltă la acesta un sentiment de îndoială şi ruşine.
III stadiu (3 – 6 ani): iniţiativă sau vinovăţie
Corespunde stadiului falic la Freud. În acest stadiu se dezvoltă abilităţile motorii şi mentale ale
copilului. Dacă părinţii îi inhibă iniţiativele, copilul va dezvolta sentimente de vinovăţie, care pot persista
şi însoţi toate iniţiativele de mai târziu ale copilului. Invers, dacă părinţii îl susţin şi încurajează, se va
dezvolta la copil spiritul de iniţiativă. Iniţiativa copilului trebuie orientată spre scopuri mai realiste,
copilul devenind astfel capabil să-şi dezvolte un sentiment de superioritate. Ca urmare al eşecului relaţiei
oedipiene, copilul va fi capabil să dobândească un simţ moral, să înţeleagă ce anume este permis şi ce nu.
IV stadiu (6 – 12 ani): competenţă sau inferioritate
Corespunde stadiului de latenţă la Freud şi debutează odată cu viaţa şcolară când, ca urmare a
diversificării cerinţelor şi exigenţelor şcolare şi a experienţelor de viaţă, copilul trebuie să depună eforturi
sporite în rezolvarea noilor tipuri de sarcini. Dacă în urma comparării cu ceilalţi copii/colegi de şcoală
eforturile, posibilităţile şi capacităţile copilului sunt minimalizate, ridiculizate sau refuzate, se dezvoltă la
copil sentimente de neadaptare şi de inferioritate. Invers, dacă comparaţiile cu ceilalţi îi sunt favorabile,
se dezvoltă treptat la copil sentimentul competenţei.
Observaţii: Primele 4 stadii sunt viziuni psihosociale ale stadiilor psihosexuale ale lui Freud.
Caracteristic lor este faptul că rezolvarea fiecărei crize depinde mai mult de ceilalţi oameni, de părinţi în
special, decât de propria persoană. Stadiile care urmează diferă de acestea prin faptul că persoana devine
mai capabilă să controleze mediul şi să facă alegeri conştiente. Evoluţia viitoare este puternic direcţionată 13
de caracteristicile dezvoltate până în timpul adolescenţei. Dacă persoana se caracterizează prin încredere
sau neîncredere, autonomie sau îndoială şi ruşine, iniţiativă sau vinovăţie, competenţă sau inferioritate,
toate acestea vor influenţa cursul viitor al vieţii sale, indiferent cât de independentă de mediu sau de
ceilalţi poate deveni persoana.
V stadiu (12 – 18 ani): identitatea Eului sau confuzia rolului
Stadiul adolescenţei este considerat de Erikson ca fiind esenţial pentru definirea identităţii proprii.
Este o perioadă a integrării şi consolidării imaginii de sine, care încorporează în ea ceea ce adolescentul
gândeşte despre el însuşi, dar şi ceea ce gândesc alţii despre el. Modelarea şi acceptarea identităţii proprii
este un proces extrem de dificil care poate genera anxietate, adolescentul trebuind să-şi asume dintre
diferitele roluri pe cel care i se potriveşte mai bine. Cei care eşuează în dobândirea unei identităţi proprii
trec printr-o criză de identitate ca urmare a confuziei rolului. În dobândirea identităţii Eu-ului un rol
important îl au modelele şi grupul de aceeaşi vârstă.
VI stadiu (18 – 35 ani): intimitate sau izolare
Corespunde perioadei tinereţii când tânărul stabileşte relaţii intime cu alte persoane sub forma
prieteniilor apropiate şi a legăturilor sexuale. Intimitatea nu se reduce însă la aceasta din urmă, ci implică
un sentiment de grijă şi de angajare într-o relaţie, dezvoltat fără teama de a-şi pierde identitatea de sine.
Fuzionarea cu identitatea altcuiva într-o relaţie intimă nu înseamnă însă subordonarea faţă de o altă
persoană. Într-o relaţie, identităţile celor două Eu-uri se combină, dar nu se pierd sau anulează. Tinerii
incapabili să stabilească o astfel de intimitate se retrag în izolare, evitând contactele apropiate cu ceilalţi,
pe care îi pot resimţi ca pe o ameninţare pentru propriul Eu.
VII stadiu (35 – 55 ani): generare (creaţie) sau stagnare
Corespunde vârstei maturităţii. Generarea se referă la nevoia adultului de a fi implicat activ în
educarea şi îndrumarea generaţiilor următoare. Această nevoie poate viza atât propriii copii, dar se poate
extinde şi dincolo de familie. Dacă un astfel de comportament nu este dezvoltat de individ, apare un
sentiment de stagnare, de plictiseală şi sărăcie psonală şi interpersonală.
VIII stadiu (peste 55 ani): integritatea Eului sau disperare
Corespunde perioadei bătrâneţii. În acest stadiu, străduinţa majoră a persoanei este împlinirea.
Este o perioadă de reflecţie, de evaluare retrospectivă a vieţii. Evaluarea propriei vieţi poate genera
sentimente de mulţumire şi împlinire, dacă succesele şi eşecurile vieţii sunt recunoscute şi acceptate, caz
în care persoana posedă integritatea Eu-ului. În caz contrar, apariţia resentimentelor, a mâniei şi frustrării
ca efect al autoevaluării retrospective a propriului parcurs al vieţii, generează regretul şi disperarea.
Teoria lui Erikson afirmă faptul că fiecare stadiu, căruia îi corespunde o criză de adaptare, deţine
posibilitatea unei rezolvări pozitive din punct de vedere adaptativ. Eşecul adaptativ la unul dintre stadii
poate fi corectat prin succesul la stadiile imediat următoare. Mai mult, orice om poate dobândi puterile de
bază, poate rezolva fiecare criză într-un mod adaptativ pozitiv, îşi poate direcţiona constructiv propria
dezvoltare. Astfel, personalitatea este mai degrabă produsul învăţării, al experienţei de viaţă, decât al
14
eredităţii şi al evenimentelor din copilăria timpurie. Dacă controlul personal asupra primelor patru stadii
este limitat, ultimele 4 permit într-o mai mare măsură posibilitatea de autocontrol asupra propriei vieţi.
2.3. Adolescenţa, tinereţea şi maturitatea: caracterizarea psihologică a personalităţii
adolescenţilor, tinerilor şi adulţilor
A. Adolescenţa
Particularităţile dezvoltării intelectuale, morale, afectiv-motivaţionale şi de personalitate → vezi tematica
de la Psihologia educaţiei (Nivelul I).
B. Perioada tinereţii (20/25 – 35 ani)
1. Caracterizare generală
Reprezintă o etapă mai puţin studiată de psihologi comparativ cu vârstele copilăriei, adolescenţei şi
bătrâneţii, din mai multe motive:
- modificările fizice, cognitive, afective nu sunt atât de rapide şi de semnificative comparativ cu
perioadele anterioare;
- capacităţile fizice şi psihice cognitive sunt maximal dezvoltate şi, de regulă, nu ridică probleme;
- până la începutul secolului XX, datorită tendinţei de a respecta tradiţiile, integrarea profesională şi
familială a tinerilor se producea relativ simplu (în multe familii băieţii învăţau meseria tatălui şi continuau
activitatea acestuia, fetele se căsătoreau şi îşi îndeplineau îndatoririle de soţie şi mamă). În prezent,
integrarea socio-profesională a tinerilor este mult mai dificilă, tinerii fiind mai independenţi şi trebuind să
îşi asume responsabilitatea unor decizii importante privind alegerea partenerului şi a profesiunii.
Numeroşi psihologi au considerat tinereţea drept perioada manifestării depline a potenţialului fizic şi
psihic, etapă caracterizată de următoarele trăsături dominante:
- vigoare fizică şi psihică;
- consolidarea structurii personalităţii;
- definitivarea identităţii eului;
- construirea subidentităţilor profesională, maritală/familială, socială;
- dominanţa învăţării practic-aplicative;
- antrenarea efectivă în realizarea proiectelor proprii de viaţă;
- accentuarea modului personal de manifestare a tuturor capacităţilor fizice şi psihice;
- construirea unui statut profesional propriu ca rezultat al căutărilor în sfera profesională;
2. Periodizare:
Organizaţia Mondială a Sănătăţii include tinereţea în adolescenţă, considerând-o ca adolescenţă
prelungită (între 20-35 ani), în timp ce alţi cercetători au inclus-o la vârsta adultă, considerând-o ca vârsta 15
adultă timpurie. În psihologia românească, tinereţea corespunde intervalului de vârstă 20/25-35 ani şi are
următoarele substadii:
- 24-28 ani: substadiul uceniciei, al adaptării iniţiale la o profesie;
- 28-32 ani: substadiul integrării profesionale şi familiale;
- 32-35 ani: substadiul stabilităţii profesionale.
3. Caracteristici fizice:
- încetarea creşterii fizice şi a dezvoltării organice;
- perioada cu cele mai puţine probleme de sănătate;
- bolile cele mai frecvente sunt cele cu transmitere sexuală şi infecţiile căilor respiratorii;
- vindecare mai rapidă;
- număr mic de decese, cauzate mai ales de cancer şi de evenimente rutiere.
4. Caracteristici psihice:
În cartea „Psihologia vârstelor” (2009), psihologul român Tinca Creţu realizează o amplă descriere a
vârstei tinereţii, prin prisma unei diversităţi de trăsături psihice cognitive, afective, motivaţionale,
volitive, moral-caracteriale etc., sistem de trăsături care configurează un profil psihologic distinct de al
altor etape de vârstă, după cum urmează:
Caracteristici cognitive:
- capacităţi senzorial-perceptive şi motorii maximal dezvoltate;
- dezvoltarea spiritului de observaţie în raport cu specificul profesiei;
- conservarea caracteristicilor gândirii atinse în adolescenţă;
- gândire largă, sistematică, profundă, riguroasă;
- adaptabilitate mentală la sarcini profesionale specifice: tinerii reuşesc să treacă repede şi uşor de la
aspectele generale, abstracte, teoretice la cele aplicative, concrete, lucrative;
- posibilitatea de a ajunge la gândire postformală caracterizată prin: a) relativitate, adică înţelegerea faptul
că în asimilarea cunoştinţelor contează şi perspectiva subiectivă a cunoscătorului („Depinde din ce unghi
de vedere priveşti lucrurile”); b) convingerea că o problemă poate fi rezolvată în mai multe moduri; c)
desfăşurarea gândirii depinde mult de premisele de la care se pleacă;
- gândire dialectică caracterizată prin acceptarea şi rezolvarea contradicţiilor dintre idei şi puncte de
vedere opuse, posibilitatea de a integra într-o singură idee diversitatea contradicţiilor;
- gândire sistematică: explorează minuţios şi riguros faptele folosind scheme mentale generalizate şi
stabilizate;
- utilizarea gândirii formale în domeniul profesional şi a gândirii concrete în viaţa de zi cu zi.
Cercetările longitudinale au arătat că inteligenţa este în progres pe tot parcursul tinereţii şi al vârstei
adulte. Generaţiile noi le întrec frecvent pe cele mai vechi. În problemele de laborator tinerii dau soluţii
superioare faţă de adulţi, dar în probleme din domeniul de competenţă, de management sau cu implicaţii
sociale, soluţiile date de adulţi sunt mai bune deoarece adulţii au un volum mai mare şi mai organizat de
16
cunoştinţe, au strategii rezolutive mai bune, acumulate şi verificate într-un timp mai îndelungat, au
capacităţi mai bune de transfer a informaţiilor şi utilizează mai des strategiile euristice.
- se specializează memoria: memoria profesională;
- sunt achiziţionate în principal două tipuri de cunoştinţe: cunoştinţe corespunzătoare unor interese
ştiinţifice şi culturale largi şi cunoştinţe din domeniul profesional care sunt asimilate cu uşurinţă datorită
adaptării cognitive şi motivaţiei profesionale;
- formele imaginaţiei (reproductivă şi creatoare) se dezvoltă maximal;
- predomină învăţarea practică, legată de cerinţele profesionale;
- învăţarea este independentă, selectivă, conştientă şi voluntară (tânărul decide de ce, cum, cât şi unde va
învăţa), iar organizarea şi calitatea învăţării sunt mai crescute la cei cu şcolaritate îndelungată şi profesie
care solicită competenţe intelectuale. Profesiile intelectuale conservă şi dezvoltă abilităţile cognitive ale
tinerilor.
Caracteristici afectiv-motivaţionale
- tinereţea păstrează exuberanţa afectivă a adolescenţei, dar şi un anumit grad de fragilitate afectivă;
- afectivitatea este mai selectivă;
- sentimentele se stabilizează;
- investiţiile afective semnificative au loc pe trei planuri: 1. în activitatea profesională, prin trăirea
emoţiilor sau dezamăgirilor începutului, obţinerea succeselor profesionale etc.; 2. pe planul vieţii
familiale proprii, când sentimentele de dragoste se împlininesc prin găsirea unui partener şi încercarea de
constituire a unei familii; 3. pe planul relaţiilor sociale şi interpersonale;
- trebuinţele de autorealizare şi autoafirmare sunt puternice şi stau la baza elaborării unor planuri de viaţă
semnificative;
- capacitatea de a-şi contrui proiecte de viitor realiste şi eficiente;
- implicare profesională puternică, ataşamentul faţă de profesie este susţinut;
- interesele profesionale se consolidează prin adaptare şi integrare profesională efectivă şi stau la baza
activităţilor de perfecţionare în domeniu;
- aspiraţii profesionale, nevoia de creştere şi valiorificare a competenţelor, de recunoaştere profesională;
- motivaţia învăţării profesionale care este puternică explică integrarea tinerilor în profesii care sunt slab
plătite, dar care le oferă posibilitatea valorificării propriilor capacităţi;
- motivaţia profesională sporeşte atractivitatea învăţării (Creţu, 2009, p. 326).
Caracteristicile de personalitate la vârsta tinereţii sunt:
- definitivarea identităţii de sine
- construcţia subidentităţilor profesională, maritală, socioculturală;
- tinereţea este un stadiu semnificativ pentru dezvoltarea componentelor proiective ale personalităţii:
tinerii au o relaţie preferenţială cu viitorul: pentru ei trecutul e scurt, iar viitorul e lung şi mereu
reproiectat în condiţii noi;
17
- prezenţa unui anumit grad de maturitate psihică pentru a face alegeri realiste, angajări puternice şi
durabile;
- idealuri realiste, mai stabile şi remodelabile în confruntarea cu realitatea;
- conştiinţa aparteneţei la generaţie este foarte puternică;
- manifestări de creativitate, dezvoltarea aptitudinilor.
În planul personalităţii, cercetările de psihologie au relevat câteva caracteristici dominante ale
personalităţii tinerilor, cum ar fi: energie şi dinamism, orientare puternică şi preferenţială spre nou şi
viitor, aspiraţii înalte, generozitate şi încredere alţii, curaj, spirit de dreptate, simţul banilor şi al
confortului, dar şi anumite trăsături negative, ca: încăpăţânare, credinţa că ştiu mai bine decât ceilalţi,
tendinţa de a face doar ceea ce le place, narcisism, egocentrism, o doză de iresponsabilitate în angajările
lor, un anumit grad de exaltare şi de lipsă de măsură (Creţu, 2009, p. 326, Chelcea, 1994). Comparativ cu
generaţiile deceniilor anterioare, tinerii aparţinând generaţiei postindustriale sunt mai bine instruiţi, au
competenţe mai largi şi mai bine dezvoltate, au trebuinţe crescute de cunoaştere, afectivitate şi
relaţionare, dar sunt mai puţin maturi pe plan socioafectiv şi moral, unde demonstrează mai degrabă
caracteristicile unei adolescenţe prelungite. Manifestă un entuziasm efemer urmat de o profundă
descurajare, cerând asiduu să se manifeste activ şi să aibă sarcini importante, deşi apoi refuză integrarea
reală şi asumarea responsabilităţii, sunt sătui material, dar flămânzesc spiritual, refuzând adesea să se
maturizeze (Creţu, 2009, p. 326-327).
Subidentităţile personalităţii
Cele două probleme fundamentale ale etapei tinereţii sunt întemeierea unei familii şi integrarea
profesională. S. Freud şi E. Erikson consideră că tinereţea începe atunci când persoana devine capabilă să
îşi asume responsabilităţile care rezultă din viaţa familială şi activitatea profesională.
Prima care începe să se construiască şi să aibă o mare valoare este subidentitatea profesională. În
condiţiile dinamicii pieţei muncii, procesul adaptării profesionale nu este foarte simplu, ceea ce îi face
adesea pe tineri să întâmpine dificultăţi în integrarea profesională şi să trăiască insatisfacţii la locul de
muncă generate de inadaptări temporare, conflicte etc. Mulţi tineri părăsesc şcoala cu numeroase idealuri,
aspiraţii, dorinţă de autorealizare. Contradicţia dintre aşteptările şi visele proprii şi ceea ce întâlnesc
efectiv pe plan profesional îi poate face pe unii tineri să trăiască un adevărat „şoc al realităţii”, concretizat
în stări de dezamăgire, stres, disperare, îndoială, simultan cu încercările de găsire a unui alt loc de muncă
(Şchiopu, Verza, 1995). Primul şoc, mai ales în perioadele de criză economică, apare atunci când tânărul
nu găseşte un loc de muncă sau este obligat să accepte un servici care nu corespunde calificării sale, fapt
care îl poate face pe acesta să creadă că pregătirea profesională a fost inutilă sau să se simte respins,
inutil, incapabil să se integreze profesional. După ce reuşesc să se angajeze, mulţi tineri devin curând
decepţionaţi, dezamăgiţi deoarece se izbesc de o serie de greutăţi. Nu puţine sunt şi situaţiile în care
alegerile făcute pot să nu corespundă propriilor capacităţi şi competenţe reale. Pe planul evoluţiei
profesionale, etapa tinereţii cuprinde următoarele substadii (Creţu, 2009):
18
- 24-28 ani: substadiul uceniciei, stagiului, al adaptării iniţiale la cerinţele şi exigenţele unei profesii, cu o
intensă învăţare practică la locul de muncă;
- 28-32 ani: substadiul integrării profesionale, când are loc stabilizarea pe post, se dezvoltă competenţele,
se obţin rezultate şi aprecieri, cresc interesele profesionale, are loc integrarea în ierarhia profesională;
- 32-35 ani: substadiul stabilităţii profesionale propriu-zise, când creşte responsabilitatea, scade tendinţa
de fluctuaţie, obţinerea de succese profesionale importante, se avansează în ierarhia profesională. Cu
trecerea anilor tinerii acumulează experienţa necesară, eventual îşi completează studiile, se integrează în
colectiv şi preiau obiceiurile colegilor, avansează pe scara ierarhică şi ocupă posturi care implică mai
multă responsabilitate. Încet are loc trecerea spre etapa adultă.
În ceea ce priveşte evoluţia subidentităţii familiale aceasta înregistrează creşteri în fiecare substadiu
al tinereţii, dar în ultimele decenii se manifestă din ce în ce mai accentuat tendinţa de amânare a
momentului întemeierii unei familii până după stablizarea profesională şi dobândirea unei locuinţe. Aşa
cum arată Erikson, la vîrsta tinereţii continuă dezvoltarea identităţii şi problema centrală a acestei
perioade este reprezentată de conflictul dintre căutarea intimităţii şi teama de izolare. Intimitatea
presupune stabilirea relaţiilor apropiate cu un altul, a unui cuplu cu două identităţi, în care nu se pierd
calităţile unice ale nici unuia. Dorinţa de intimitate stă la baza relaţiilor de prietenie şi dragoste dintre
tineri. Cei care nu reuşesc să stabilească astfel de relaţii sfârşesc prin a avea sentimente de inferioritate şi
de izolare. Izolarea presupune incapacitatea sau eşecul în stabilirea reciprocităţii, uneori din cauza că
identitatea personală este foarte slabă, nepregătită pentru crearea unui cuplu, iar tânărului îi este frică să
nu fie respins şi nu are curajul să se apropie de alţii. Căutarea intimităţii conduce de cele mai multe ori la
căsătorie. Cele mai multe căsătorii sunt întemeiate în perioada tinereţii.
Pe planul evoluţiei subidentităţii familiale, etapa tinereţii cuprinde următoarele substadii:
- 24-28 ani: substadiul trăirii intense a intimităţii sub influenţa unui libidou crescut (mai ales în cazul
tinerilor căsătoriţi), în care se înregistrează cel mai înalt nivel de satisfacţie maritală. În cadrul cuplului
marital are loc un proces de adaptare afectivă reciprocă a partenerilor, de dobândire a certitudinii asupra
dragostei celuilalt şi de îndeplinire iniţială a rolurilor maritale. Este prezentă încă dependenţa faţă de
părinţi şi faţă de ajutorul oferit de aceştia pentru îndeplinirea rolurilor maritale. Apariţia copiilor conduce
la achiziţia de noi statusuri şi roluri: cele de părinte. Nu sunt excluse posibile conflicte de rol, insatisfacţii
şi nemulţumiri conjugale, care pot duce la destrămarea cuplului, ca urmare a evenimentelor de viaţă care
depăşesc capacităşile de adaptare ale tinerilor;
- 28-32 ani: substadiul în care se consolidează statutul de sot/soţie şi de părinte, are loc conştientizarea
rolurilor şi obligaţiilor parteneriale reciproce, relaţiile între soţi continuă să fie susţinute de un libidou
puternic, sunt asumate rolurile necesare în educarea copiilor, creşte necesitatea de asigurare a confortului
casnic şi a unui nivel de trai corespunzător;
- 32-35 ani: rolurile de partener sunt stabilizate şi bine articulate, se amplifică şi stabilizează sentimentele
materne şi paterne.
19
Multe căsnicii se desfac în primii trei ani. Se desfac mai uşor căsătoriile care au fost încheiate prea
devreme (în adolescenţă). Diferenţele mari de vârstă, inteligenţă, personalitate dintre soţi pot contribui la
apariţia unor conflicte şi apoi chiar la divorţ. De asemenea, se ajunge mai uşor la divorţ în cazul familiilor
fără copii, cât şi în cazul în care cel puţin unul dintre soţi provine dintr-o familie în care părinţii au
divorţat, fapt explicat prin interiorizarea unor modele comportamentale nefavorabile pentru menţinerea
căsătoriei. Dintre factorii de care depinde succesul unei căsnicii sunt: asemănarea dintre atitudinile,
interesele, valorile, trebuinţele şi preferinţele partenerilor, abilitatea lor de a comunica între ei şi de a
rezolva neînţelegerile care apar cu o mare frecvenţă în primul an, până când se produce adaptarea
reciprocă etc. În perioada tinereţii în multe familii se nasc copii, fenomen care modifică natura relaţiilor
dintre soţi şi în modul lor de viaţă. Atenţia adulţilor se orientează mai mult spre familie şi mai puţin spre
prieteni şi distracţii. Tânăra mamă îşi îndreaptă grija şi afectivitatea spre copil, ceea ce poate să determine
la soţ impresia că este neglijat. Uneori soţul simte chiar o uşoară gelozie faţă de copil. În unele familii
tinere au loc conflicte datorită intervenţiilor prea frecvente a bunicilor care, deşi bine intenţionaţi, pot da
sfaturi inutile sau critica părinţii care se simt ofensaţi. Alte probleme pot să apară şi după ce mama
reîncepe serviciul, când în cele mai multe cazuri, femeia devine suprasolicitată (mai ales dacă soţul nu o
ajută în treburile casnice), ceea ce poate conduce la surmenaj, iritabilitate, stări depresive, conflicte
familiale.
Subidentitatea socioculturală se dezvoltă în contextul diversificării relaţiilor interpersonale
extrafamiliale cu grupul informal (prieteni, colegi etc.). Deschiderea la viaţa socială şi capacitatea de a
stabili în mod independent relaţii conduc la o mai mare implicare a tinerilor în activităţi de divertisment,
culturale, sportive. Interesele culturale se satisfac prin activităţi diverse: vizionări de spectacole,
lecturarea de cărţi, vizionare programe TV etc.
O tinereţe trăită fericit cu realizări notabile pe toate planurile(profesional, familial, social) şi cu noi
priecte de viitor este fundamentul dezvoltării unor personalităţi adulte pe deplin realizate sub aspectul
capacităţilor psihice, fizice şi psihosociale.
C. Perioada adultă / maturitatea (35 – 65 ani)
1. Caracterizare generală
Maturitatea reprezintă perioada în care nu se produc modificări semnificative, exceptând situaţiile
deosebite (accidente, boală). Schimbările în personalitate, comportament, gândire etc. depind în mai mică
măsură de vârsta cronologică decît de influenţele, evenimentele şi schimbările sociale şi culturale care pot
susţine, dezvolta sau distruge stereotipurile comportamentale formate în etapele anterioare. Cercetările au
relevat şi începuturile scăderii unor forţe fizice şi psihice, astfel că, în viziunea asupra stadiului adult s-a
subliniat fie apariţia scăderilor, fie echilibrul dintre amplificare şi diminuare, fie aspectele de continuare a
dezvoltării psihice sau chiar de atingere a unor vârfuri în integrarea şi adaptarea profesională şi socială.
20
La vârsta adultă se maturizează mai ales mecanismele stimulativ-energetice şi reglatoare ale
personalităţii. “Maturizarea personalităţii nu este în relaţie necesară cu vârsta cronologică” (G. Allport).
Numeroşi psihologi au considerat că dezvoltarea psihică nu încetează după adolescenţă, ci continuă şi
în perioada adultă ca rezultat al însuşirii de noi cunoştinţe, priceperi şi competenţe, al îmbogăţirii
experienţelor personale de viaţă, al diversificării statusurilor şi rolurilor sociale deţinute, al valorificării
maximale a potenţialului fizic, informaţional şi aptitudinal. C. G. Jung susţine că dezvoltarea psihică este
influenţată atât de procesele psihice interne, subiective, cât şi de influenţele externe (munca, religia etc.).
Jung numeşte acest proces de dezvoltare, care durează toată viaţa şi prin care fiecare persoană încearcă să
se autorealizeze, individuaţie (apud Lejbin, 1982, p. 129). Jung a acordat o atenţie deosebită perioadei de
după 40 de ani şi a observat că după stabilizarea familială şi profesională, multe persoane trec printr-o
perioadă de criză de identitate (midlife crisis = criza de la mijlocul vieţii), asemănătoare cu cea din
adolescenţă, care poate conduce la modificări importante: unele persoane dependente devin mai
independente, cele cu ambiţii profesionale deosebite pot deveni mai interesate de viaţa de familie etc. La
vârsta adultă, „cerinţa de schimbare este atât de mare încât s-a răspândit ideea că între 40 şi 50 de ani
omul îşi schimbă fie slujba, fie locuinţa, fie partenerul de viaţă” (Şchiopu şi Verza, 1995, p.308). Jung
consideră că autoanaliza din această etapă şi modificările psihice care urmează au efecte pozitive. Cei
care sunt exagerat de ataşaţi de trecut şi încearcă să menţină aparenţa tinereţii prin comportament pierd
şansa de a se dezvolta psihologic (apud Seamon şi Kenrick, 1992, p. 415).
La fel ca în celelalte stadii, în perioada adultă, alternează perioadele stabile, relativ monotone, cu
perioadele de tranziţie în care, sub influenţa unor evenimente externe, sau chiar în absenţa acestora, omul
analizează perioadele precedente, se întreabă cine este el, în ce direcţie se îndreaptă, care este scopul vieţii
sale. E. Erikson consideră că, în etapa adultă conflictul principal este cel dintre generare şi stagnare.
Cei caracterizaţi prin capacitate de generare stabilesc mai multe relaţii interpersonale, devin mai
înţelegători, mai generoşi şi încearcă să ajute şi să genereze modificări pozitive şi la alţii. Datorită poziţiei
sociale şi experienţei acumulate, ei pot ajuta tinerii să îşi înceapă viaţa profesională şi familială, pot
acţiona pentru obţinerea unor modificări pozitive în societate. Opusul generării este stagnarea în
dezvoltarea personalităţii însoţită de frustrări datorate faptului că persoana nu a reuşit să-şi atingă
scopurile propuse. Aceşti adulţi devin egocentrici, neinteresându-se decât de problemele lor şi ale
familiilor lor.
2. Periodizare (substadii):
• Adultul tânăr (35-45 ani): integrare şi adaptare profesională intensă, statut şi roluri familiale şi
sociale, încărcate de responsabilitate;
• Adultul matur (45-55 ani): persoana atinge vârful în ierarhia profesională, poate avea roluri
sociale, economice amplificate, simultan cu diminuarea rolurilor parentale;
21
• Adultul tardiv (55-65 ani): preocupat de menţinerea competenţei sale profesionale şi de pregătirea
ieşirii din activitate; se diminuează, în continuare, rolurile parentale, dar se pot păstra sau chiar amplifica
rolurile sociale, politice etc.
3. Caracteristici biologice şi psihologice
Vârsta maturităţii este sintetic descrisă de Tinca Creţu în cartea sa „Psihologia vârstelor” (2009) prin
prisma unei diversităţi de trăsături psihice şi psiho-sociale care configurează un profil psihologic distinct
de cel al altor etape de vârstă. În primul rând, trebuie ştiut faptul că, la cele mai multe persoane, există pe
întreaga durată a stadiului adult un nivel funcţional organic stabilizat, ca o condiţie de fond a desfăşurării
optime a tuturor activităţilor. Pe fondul acestui echilibru organic se înregistrează unele schimbări discrete
începând de pe la vârsta de 45-50 ani. Toate aceste schimbări au ritmuri diferite la persoane diferite, la fel
ca şi ecou în planul vieţii psihice unde stimulează găsirea unor modalităţi de compensare. De regulă, până
la 45 – 50 de ani nu apar probleme deosebite de sănătate. La femei, menopauza produce o serie de
simptome fizice şi psihice (diminuarea forţei fizice, anxietate, labilitate afectivă), dar această perioadă
este urmată, de obicei, de o îmbunătăţire relativă a stării de sănătate.
Una dintre caracteristicile psihice specifice adulţilor este capacitatea de organizare a vieţii, de reacţie
la schimbări şi de adaptare la noile condiţii de mediu, caracteristică ce îmbracă forme extrem de variate.
Chiar dacă la adulţi nu putem vorbi despre stadii ale dezvoltării fizice, intelectuale, morale etc., totuşi
există anumite caracteristici determinate social şi cultural, cum ar fi: rolurile şi statutele asumate (sociale,
profesionale, familiale, economice etc.). Alegerea timpului propriu pentru anumite evenimente sociale
(căsătorie, naştere, educaţia copiilor, alegerea carierei etc.) variază la persoanele adulte şi de la o cultură
la alta.
Cercetările realizate asupra gândirii şi inteligenţei adulţilor (Creţu, 2009, p. 338-342) au arătat că în
perioada adultă, inteligenţa şi creativitatea rămân la un nivel relativ constant. Toate capacităţile
senzoriale, ca şi atenţia suportă modificări sub influenţa profesiei, înregistrându-se o profesionalizare
accentuată a acelor capacităţi cognitive solicitate mult în profesie şi o menţinere a acestora la parametrii
optimi de funcţionare mai mult timp. Atenţia, memoria, forţa fizică scad lent după 50 de ani. Psihologii
consideră că scăderea performanţelor intelectuale şi a forţei fizice se datorează în mai mare măsură
abuzului de nicotină, cafea, alcool, somnifere şi stresului decât vârstei (Şchiopu, 1983, p. 242).
Manifestarea capacităţilor intelectuale la adulţi este puternic influenţată de profesie. O muncă în care
persoana este constant solicitată intelectual contribuie la menţinerea şi chiar la sporirea acestor capacităţi.
Randamentul intelectual este mai mare la cei care au avut o instrucţie şcolară mai bună şi mai îndelungată
şi, mai ales, dacă au o profesie intelectuală. Străduinţa oricărei persoane de a obţine o calificare
superioară este un factor important de îmbunătăţire a nivelului gândirii şi inteligenţei sale. Capacităţile
intelectuale neantrenate scad la orice vârstă. Adulţii nu sunt inferiori faţă de alte vârste în ceea ce priveşte
capacitatea de învăţare doar că destul de mulţi învaţă mai puţin decât ar putea şi nu fac nimic pentru a-şi
conserva aceste calităţi. Comparativ cu cel al persoanelor tinere, modul de învăţare al adulţilor prezintă
22
unele caracteristici faborabile pentru obţinerea unui randamant bun, şi anume: a) adultul poate trece mai
uşor de la aspectele abstracte la cele concrete ale unei probleme, dispunând de o experienţă profesională
mai amplă şi mai variată; b) reuşeşte să extragă mai repede ceea ce este important şi semnificativ dintr-un
material ce trebuie învăţat; c) cei cu o şcolaritate îndelungată reuşesc să se orienteze şi să aleagă cu succes
între surse variante de informare; d) disting mai repede aspectele aplicative ale cunoştinţelor însuşite; e)
reuşesc să-şi însuşească prin învăţare noi metode şi procedee de a face faţă exigenţelor unei profesii; f)
dau dovadă de rigoare şi precizie în ceea ce învaţă. Dinamica învăţării are însă şi particularităţi
individuale (Creţu, 2009).
4. Activitatea profesională şi viaţa familială
Pe planul activităţii profesionale, etapa adultă cuprinde următoarele substadii:
- între 35 – 40 ani: la începutul acestei etape, adulţii ocupă funcţii de nivel mediu în ierarhia
profesională. Mulţi simt însă nevoia de perfecţionare, înscriindu-se la diferite cursuri, a doua facultate etc.
- perioada de după 40 de ani: este, de obicei, perioada celei mai mari productivităţi şi responsabilităţi
profesionale, în care randamentul şi experienţa profesională sunt ridicate. Mulţi au în subordine persoane
mai tinere pe care încearcă să le conducă şi să le înveţe.
Persoanele care suferă eşecuri pe plan profesional (şomaj etc.) devin anxioase, tensionate, caută
vinovaţi etc. Referitor la consecinţele psihologice ale şomajului, au fost identificate 4 stadii prin care trec
şomerii: 1. după şocul iniţial apar relaxarea şi uşurarea, persoana având încredere în abilitatea sa de a găsi
un nou loc de muncă; 2. se depun eforturi pentru obţinerea unui loc de muncă, iar dacă nu reuşeşte, trece
în a treia fază; 3. apare îndoiala legată de posibilitatea găsirii unui loc de muncă, eforturile depuse în acest
sens devin neregulate, iar relaţiile cu familia şi prietenii încordate; 4. dacă totuşi nu s-a reuşit găsirea unui
loc de muncă, se ajunge la apatie şi indiferenţă, fază în care şomerul se simte neajutorat şi îşi imaginează
cu greu că va mai munci vreodată (apud Birch, 2000, p. 292).
Pe planul vieţii familiale, cei mai mulţi adulţi îndeplinesc simultan trei roluri familiale: de părinte,
soţ/soţie şi de copil. Ei trebuie să îşi împartă timpul între copii, soţ/soţie şi părinţii care sunt în vârstă şi de
multe ori au nevoie de îngrijire. Datorită poziţiei pe care adulţii o ocupă între copiii şi părinţii lor, unii
folosesc expresia „generaţia sandwich”. Din aceste motive mulţi adulţi sunt tensionaţi şi au senzaţia lipsei
de timp. Cea mai importantă schimbare în viaţa de familie se produce atunci când copiii părăsesc familia.
Deşi la început plecarea copiilor produce o stare afectivă neplăcută, mai târziu, în multe familii, se
observă o îmbunătăţire a relaţiilor dintre soţi simultan cu scăderea responsabilităţii părinţilor faţă de copii
şi cu creşterea timpului liber pe care îl pot dedica pasiunilor lor. Chiar şi după plecarea copiilor, în multe
familii relaţiile dintre părinţi şi copii rămân strânse. Odată cu apariţia nepoţilor, mulţi bunici îşi asumă
roluri importante în îngrijirea acestora.
23