Psihopedagogia Deviantei Lupu Daciana

8/20/2019 Psihopedagogia Deviantei Lupu Daciana

1/84

PSIHOPEDAGOGIA

DEVIANȚEI

Daciana LUPU


2/84

Psihopedagogia devianței

1

Introducere

Cursul „ Psihopedagogia devianței ” urmărește familiarizarea dvs. cu noțiuni șiconcepte care aparțin fenomenelor sociale denumite: DEVIANȚĂ şi DELINCVENŢĂ . Vor fiabordate aceste fenomene complexe delimitându-se conținutul și sfera acestora , vor fi

prezentate caracteristicile și formele devianței, respectiv delincvenţei juvenile. Rolul jucat de judecăților morale va fi analizat în contextul diferitelor fenomene deviante. Aspectele comune și specifice ale delincvenței, criminalității și infracționalității vor face obiectul unei analize psihopedagogice. Cauzele și efectele fenomenului de devianță sunt explicate făcându-se apella teorii, deoarece se dorește aducerea unui aport științific în tratarea fenomenului mai-susmenționat.

Delincvența juvenilă este una dintre temele abordate pe larg în acest curs. Dupăclarificări asupra conceptului, sunt tratate particularitățile profilului minorului delincvent și

se insistă asupra etiologiei delincvenței juvenile. Sunt prezentaţi pe larg: f actoriimacrosociali, factorii microsociali și factorii individuali).

Ultima temă tratată în curs prezintă formele principale ale devianță juvenilășimodalitățile psihopedagogice de intervenție în vederea ameliorării și prevenirii acestora din

perspectiva viitorului cadru didactic.

Obiectivele cursului

Pe parcursul derulării activităților de curs, cursanții vor fi capabili să-și: - Dezvolte competenţe de analiză, reflecţie şi interpretare a sistemului conceptual

specific domeniului: devianță, delincvență, criminalitate, infracționalitate,delincvență juvenilă, tulburări de comportament ;

- Dezvolte capacitatea de analiză și interpretare a principalelor teorii explicative aledevianței din domeniile: biologic, sociologic și psihologic argumentând din

perspectiva viitorului cadru didactic;- Formeze capacitatea de a recunoaște caracteristicile care aparțin profilului

persoanei deviante, respectiv delincventului juvenil;

- Formeze capacitatea de a interveni educațional în vederea ameliorării, respectiv prevenirii efectelor generate de factorii: macrosociali, microsociali, respectivindividuali ai fenonenului de delincvenţă juvenilă;

- Formeze capacitatea de utiliza metode și mijloace adecvate în vederea prevenirii problemelor de comportament la copii și adolescenți;

- Dezvoltare competenţ elor de lucru în echipă manifestând: toleranță, empatie, spirit

critic constructiv;


3/84


2

- Formeze competenţe de a interacţiona cu partenerii educaționali (elevi, părinţi,colegi, parteneri din mediul social al comunităţii).

Competenţe vizate:

La sfârșitul cursului, cursan ții vor prezenta: - Competenţe de analiză, reflecţie şi interpretare a sistemului conceptual specific

domeniului: devianță, delincvență, criminalitate, infracționalitate, delincvență juvenilă, tulburări de comportament;

- Capacitatea de analiză și interpretare a principalelor teorii explicative aledevianței din domeniile: biologic; sociologic și psihologic, din perspectivă didactică;

- Capacitatea de a recunoaște caracteristicile care aparțin profilului persoaneidevianțe, respectiv delincventului juvenil;

-

Capacitatea de a interveni educațional în vederea ameliorării, respectiv preveniriiefectelor generate de factorii macrosociali, microsociali, respectiv individuali aidelincvenţei juvenile;

- Capacitatea de a utiliza metode și mijloace adecvate în vederea prevenirii problemelor de comportament la copii și adolescenți;

- Competenţe de a lucra în echipă manifestând: toleranță, empatie, spirit criticconstructiv;

- Competenţe de a interacţiona cu partenerii educaționali (elevi, părinţi, colegi, parteneri din mediul social al comunităţii).

Resurse

• Metode, procedee, tehnici de predare-învățare utilizate: metode tradiționalecombinate cu metode activ-participative (prelegerea-dezbatere, studiul cu manualul /alte sur se bibliografice, învățarea prin (re)descoperire, exercițiul, studiul de caz,cubul, explicația, conversația, problematizarea, analiza SWOT, analiza PEST etc).

• Mijloace necesare parcurgerii materialului şi rezolvării probelor de evaluare:suportul de curs „Psihopedagogia devianței”, slide-urile de pe Portalul universității

pentru disciplina Psihopedagogia devianței , bibliografia cursului.

Structura cursului

• numărul de unităţi de învăţare (UI) ce compun cursul: patru UIUI 1. Devianța: concept, car acteristici, forme, rolul judecăților morale UI 2. Delincvența, criminalitatea, infracțiunea UI 3. Delincvența juvenilă

UI 4. Forme de devianță la copii și adolescenți • numărul temelor de evaluare pe parcurs: două teme de evaluare


4/84


3

• locul, în cadrul materialului, în care se găsesc formulate temele de evaluare: UI2 și UI4 .

• numărul temelor de autoevaluare pe parcurs: două teme de autoevaluare

• locul, în cadrul materialului, în care se găsesc formulate temele de evaluare:

UI1 și UI3 . • numărul temelor de control: două teme de control• locul, în cadrul materialului, în care se găsesc formulate temele de

autocontrol: UI1 și UI4 . • modul de transmitere al temelor de control și a temelor de evaluare către

cadrul didactic şi, respectiv, a rezultatelor către studenţi : prin încărcarea pe platforma e-Learning a U.T.Bv. respectiv, în cadrul activităţilor derulate lacursul „Psihopedagogia devianței”.

Cerinţe preliminare

- Discipline necesare a fi parcurse înaintea acestei discipline sunt:

• Psihologia vârstelor I, II

• Psihologia personalităţii

• Psihologia copilului cu dificultăți de învățare

- Discipline deservite de această disciplină:

• Psihopedagogia familiei

• Consiliere psihologică şi educaţională

Durata medie de studiu individual

UI 1. Devianța , fenomen social – 3 oreUI 2. Delincvența, criminalitatea, infracțiunea – 2 oreUI 3. Delincvența juvenilă – fenomen cu tratare multidisciplinară – 4 ore UI 4. Forme de devianță la copii și adolescenți – 5 ore

Evaluarea

La sfârşitul semestrului, fiecare student va putea avea o notă, care va cuprinde:

• Examenul (în sesiune), care va pune studentul în situația de analiza șiinterpreta situații de învățare create în baza materialului prezentat în curs;va deţine o pondere de 40% din nota finală;

• Trei teste de evaluare pe parcursul semestrului, care vor deţine o ponderede 10% fiecare (30% toate trei);

•

Trei teme de control, realizate pe parcursul semestrului, care vor deţineo pondere de 10% fiecare (30% toate trei).


5/84


4

Cuprins

Introducere .................................................................................................................................. 1Chestionar evaluare inițială ( prerechizite) ................................................................................. 6

Unitatea de învăţare 1: Devianța , fenomen social ................................................................. 71. 1. Introducerea………………………………………………………………..………..71. 2. Competenţele unității de învățare – UI1 .................................................................... 71. 3. Ce este devianța? ........................................................................................................ 81. 4. Dezvoltarea judecăților morale ................................................................................ 121. 5. Adaptarea socială și conceptele corelate: agresivitate, frustrare, marginalitate ....... 181. 6. Caracteristicile fenomenului de devianță ................................................................. 191. 7. Formele devianței ..................................................................................................... 231. 8. Rezumatul ................................................................................................................ 281. 9. Testul de autoevaluare nr. 1 ..................................................................................... 291.10. Tema de control nr. 1 ............................................................................................... 29

Unitatea de învăţare 2: Delincvența, criminalitatea, infracțiunea ..................................... 302.1. Introducerea ................................................................................................................ 302.2. Competenţele unității de învățare – UI2 .................................................................... 302.3. Delincvența ................................................................................................................ 312.4. Infracționalitatea ........................................................................................................ 322. 5. Criminalitatea ............................................................................................................ 352.6. Teoriile explicative ale devianței ............................................................................... 412.7. Rezumatul .................................................................................................................. 422.8. Testul de evaluare a cunoștințelor nr. 1...................................................................... 42

Unitatea de învăţare 3: Delincvența juvenilă, fenomen cu tratare multidisciplinară ........ 443.1. Introducerea ....................................................................................................... 443.2. Competenţele unității de învățare – UI3 ............................................................ 443.3. Delimitările conceptului de delincvență juvenilă .............................................. 453.4. Etiologia delincvenței juvenile .......................................................................... 48

3.4.1. Cauze de nivel societal ........................................................................... 493.4.2. Cauze de nivel psihosocial ..................................................................... 503.4.3. Cauze de nivel psihoindividual ............................................................... 60

3.5. Rezumatul .......................................................................................................... 643.6. Testul de autoevaluare nr. 2 .............................................................................. 64


6/84


5

Unitatea de învăţare 4: Forme de devianță la copii și adolescenți ....................................... 634. 1. Introducerea ..................................................................................................... 634. 2. Competenţele unității de învățare – UI5 .......................................................... 654. 3. Lenea, minciuna, copiatul, indisciplina ........................................................... 674. 4. Fuga de acasă, vagabondajul ........................................................................... 704. 5. Absenteismul școlar și abandonul școlar ......................................................... 714. 6. Comportamentul agresiv și vandalismul ......................................................... 724. 7. Furtul, jaful, crima ........................................................................................... 744. 8. Comportamente sexuale deviante .................................................................... 754. 9. Sinuciderile, tentativele suicidare și toxicomania ........................................... 764.10. Devianțele religioase ....................................................................................... 784.11. Rezumatul ....................................................................................................... 794.12. Testul de evaluare a cunoștințelor nr. 2 ........................................................... 80

4.13. Tema de control nr. 2 ....................................................................................... 80

Bibliografie .............................................................................................................................. 81

Grila răspunsurilor pentru testele de autocontrol....................................................................83


7/84


6

Chestionar evaluare inițială (prerechizite)

1. Norma, conform lui Jean Piaget prezintă: a) doar o structură cognitivă

b)

doar o structură afectivă c) o structură cognitivă și una afectivă

2. Dezvoltarea judecăților morale, la copii, presupune:a) o fază heteronomă care precede faza autonomă

b) o fază autonomăc) o fază heteronoma

3. Devianța este un fenomen:a) doar de încălcare a Legii penale

b) de încălcare a comportamentelor socialmente acceptate și dezirabile

4.

Devianța, ca sferă include: a) delincvența b) criminalitateac) infracționalitatea

5. Afirmația: „Măcar o dată în viață toți am comis acte care se includ în sfera devianței.” este:

a) adevărată b) falsă

6. Criminalitatea este „una dintre trăsăturile înnăscute”: a) adevărat

b)

fals7. Prezența discernământului este exclusă total la:

a) minorii cu vârstă până la 14 ani b) minorii cu vârstă între 14 – 16 anic) minorii cu vârstă între 16 – 18 ani

8. Cauzele care stau la baza delincvenței juvenile sunt: a) cauze de nivel societal

b) cauze de nivel climatericc) cauze de nivel individual

d)

cauze de nivel psihosocial9. Prezentați două atitudini ale familiei care împreună cu alți factori pot conduce la

delincvență juvenilă: 1. ……………………………………………………………………………….2. ……………………………………………………………………………….

10. Enumerați patru tulburări de comportament la copii și adolescenți:

1. ……………………………………………………………………………….2. ……………………………………………………………………………….3. ……………………………………………………………………………….4.

……………………………………………………………………………….


8/84


7

Unitatea de învăţare 1 . DEVIANȚA , FENOMEN SOCIAL

Cuprins

UI1. 1. Introducerea .............................................................................................................. 7UI1. 2. Competenţele unității de învățare – UI1................................................................... 7UI1. 3. Ce este devianța? ...................................................................................................... 8UI1. 4. Repere psihogenetice în dezvoltarea judecăților morale ........................................ 12UI1. 5. Adaptarea socială și conceptele corelate: agresivitate, frustrare, marginalitate .... 18UI1. 6. Caracteristicile fenomenului de devianță ............................................................... 19UI1. 7. Formele devianței ................................................................................................... 23UI1. 8. Rezumatul ............................................................................................................... 28UI1. 9. Testul de autoevaluare nr. 1 ................................................................................... 29

UI1.10. Tema de control nr. 1 ............................................................................................. 29

UI1.1. INTRODUCERE

În prima parte a unității de învățare sunt prezentate definiții aleconceptului, delimitându- se două categorii mari de definiții: definiții din punct devedere juridic și definițiidin punct de vedere social. Importanța judecățilormorale, văzute ca structuri cognitiv-afectiv - atitudinale și dezvoltarea acestoraconstituie subiectele abordate pe larg în partea care urmează. Caracteristicile și

formele fenomenului de devianță sunt tratate la finalul unității de învățare.

UI1.2. COMPETENŢELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

La sfârșitul unității de învățare , cursan ții vor prezenta: - Competenţe de analiză, reflecţie şi interpretare a conceptului numit, devianță,

din perspectiva definițiilor juridice, respectiv a definițiilor sociale;

- Capacitatea de a recunoaște propriile conduite care se încadrează în

fenomenul devianței;- Capacitatea de a analiza comparativ stadiile dezvoltării judecăților morale

după J. Piaget și L. Kohlberg ;

- Capacitatea de utiliza fondul aperceptiv în elaborarea unui posibil profil al persoanei cu comportamente deviante;

- Capacitatea de a interpreta factorii contextuali care s-ar putea constitui camediu favorizant pentru comportamentele deviante;

- Competenţe de a lucra în echipă manifestând: toleranță, empatie, spirit criticconstructiv.


9/84


8

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

UI1.3. CE ESTE DEVIANŢA?

Întrebarea pusă în titlu poate reprezenta un punct de pornire pentru a începe o analiză adomeniului de interes al devianţei, văyută ca larg fenomen social. La o asemenea întrebare se

pot primi o serie de exemple de comportamente pe care oamenii le consideră imorale,dăunătoare, ilegale sau neconforme. Răspunsurile pe care le-am putea primi la o asemeneaîntrebarea nu ar fi probabil mult diferite de cele obţinute de către J. L. Simmons (1965).

Acesta a întreprins un studiu în cadrul căruia a cerut unui număr de 180 de persoane săenumere comportamentele sau tipurile de persoane pe care le consideră deviante.Răspunsurile oferite de aceştia au cuprins peste 252 de acţiuni şi persoane deviante, ca deexemplu: homosexualii, prostituatele, consumatorii de droguri, ucigaşii, puritanii, pacifiştii,administratorii, fetele tinere machiate, preoţii liberali etc. Tabelul de mai jos, prezentărezultatele înregistrate:

Tabelul 1.1. Comportamente sau tipuri de persoane deviante (adaptare după Fall, 1965)

Nr. crt. Răspunsul Numărul de menţionări

1.

Homosexualii 49

2. Dependenţii de drog 47

3. Alcoolicii 46

4. Prostituatele 27

5. Ucigaşii 22

6. Infractorii 18

7. Lesbienele 13

8. Delincvenţii juvenili 13

9. Beatnicii 12

10. Bolnavii mintal 12

11. Perverşii 12

12. Comuniştii 10

13. Ateiştii 10

14.

Extremiştii politici 10


10/84


9

Fenomenul de devianţă şi în special cel manifestat sub forma infracţionalităţii,constituie o problemă socială complexă, rezultată din interacţiunea unor cauze individuale şisociale şi a unor condiţii favorizante, a căror cunoaştere şi explicaţie ştiinţifică stau la bazamăsurilor de politică penală şi socială, menite să conducă la prevenirea şi diminuareamanifestărilor antisociale, care cunosc o amploare fără precedent în lumea contemporană.Reprezentând obiectul de studiu al mai multor discipline: psihologia socială, criminologie,sociologie, drept penal, psihologie judiciară, medicină legală, cu abordări din unghiuri devedere diferite, fenomenul de devianţă în general, prin complexitatea cauzelor şi efectelorsale, impun coordonarea, coroborarea eforturilor acestor discipline, deci o abordareinterdisciplinară. Altfel, există riscul unor opinii distincte care nu de puţine ori suntabsolutizante – opiniile psihologilor, sociologilor, juriştilor, psihiatrilor, pedagogilor etc. –opinii care dau prioritate unor factori specifici domeniului respectiv de preocupare.

Noţiunea de devianță desemnează în înţelesul său cel mai general, neconformitatea cunormele sociale. O neconformitate vizează atât actele de încălcare importantă a legilor şiregulilor de convieţuire socială sau acţiunilor care tind să le schimbe şi să le înlocuiască cualtele, cât şi tipurile de comportamente care se abat de la conduita permisă social, considerată„normală” sau „medie”. În acest sens, o serie de autori consideră devianţa ca fiind alcătuitădin acele comportamente care se abat de la, sau intră în conflict cu standardele acceptatesocial sau cultural în cadrul unui grup sau sistem social. T. Sellin vede devianța ca fiind„ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordiniiinstituționale” (T Sellin citat de V. T. Dragomirescu, 1976, 31).

Implicând în mod necesar, conceptul de ordine, după cum arată W.J.H. Sprott,devianţa presupune „ansamblul comportamentelor care violează aşteptările instituţionalizate,

adică acele aşteptări care sunt împărtăşite sau recunoscute ca legitime în cadrul unui sistemsocial”. Nu există societate în care aceste acte sau conduite să nu se manifeste. Devianţa,subliniază A.G. Theodorson, este un fenomen obişnuit în viaţă oricărei fiinţe umane şi estedefinită, întotdeauna, din punctul de vedere al unei structuri normative particulare.

Reprezentând grupul, dar şi un punct de raportare pentru diferitele situaţii sociale,normele indică ceea ce este greşit, cinstit sau necinstit, stabilind, deci zona de permisivitate aacţiunii şi comportamentului. Acţionând ca instrumente de control, normele sociale stabilescîn ce măsură un individ îşi poate modifica comportamentul fără a risca să fie calificat dreptdeviant. Ele reprezintă nu atât un punct sau o linie, ci o „zonă” în cadrul căreia sunt permise şi

limite de variaţie, deoarece orice societate acceptă, în cadrul ei, comportamente „variante” noisau cel puţin diferite de cele definite în mod instituţional. Când însă un individ manifestă uncomportament care nu se încadrează în limite instituţional şi socialmente acceptabile estecalificat drept deviant.

Devianţa este, deci o abatere de la norme, o violare a acestora. Ea are o sferă multmai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delicvenţa (denumită şi „devianţa

penală”), întrucât include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de lacomportamentele acceptate şi de dorit.

Ce se înțelege prin comportament acceptat şi de dorit ? Cine stabileşte criteriile în baza cărora o conduită este considerată „normală” şi alta deviantă? Realitatea este că nuexistă criterii sau reguli valabile pentru toate societăţile în baza cărora să fie stabilite limitări


11/84


10

clare între ceea ce este normal şi ceea ce este deviant sau patologic. Nici măcar în cadrulaceleiaşi societăţi – afirma S.M. Rădulescu – „nu există grupuri sociale care utilizeazăaceleaşi criterii pentru calificarea unei conduite ca fiind normală sau deviantă”. Unele grupurisau unele societăţi sunt mai tolerante şi mai permisive decât altele în admiterea unorcomportamente şi acţiuni ale membrilor lor. Altele, vor fi dimpotrivă, intolerante, mai puţindispuse să accepte conduite care în alte grupuri sau societăţi sunt considerate normale (vezitoleranța societății față de consumul de droguri-cocaină în Olanda și în alte țări europene).

Exemplu: homosexualitatea şi lesbianismul. În Statele Unite se manifestă otoleranţă mai mare, dar chiar şi acolo există state sau localităţi ai căror indivizireacţionează diferit faţă de aceste practici.

Devianța reprezintă „orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrisesau nescrise ale societății ori ale unui grup social particular” (S. Rădulescu). Fiind un tip decomportament care se opune celui convențional social sau conformist, devianțca poate fi definită în două moduri: în raport cu codurile legale formale (definiția legală, juridică) și înraport cu normele sociale și culturale (definiția socială).

a) Definiția legală (juridică) Toate societățile condamnă anumite comportamente. Omorul, violul, incestul,

trădarea, furtul sunt în general, considerate reprobabile de către majoritatea societăților. Însocietățile industriale avansate, aceste acțiuni sunt prohibite prin coduri legale formale șiexistă pedepse clar stabilite pentru cei care le comit. Astfel de acțiuni sunt consideratedeviante din punct de vedere legal. Pe lângă aceste delicte grave, multe societăți consideră și

alte comportamente drept violări ale normelor legale. Acestea includ acțiuni cum sunt:încălcarea legilor de circulație, tulburarea liniștii, purtarea unei/unor arme ascunse și, mairecent, „intrarea” în datele unui calculator străin, modificarea sau ștergerea acestor date.

Devianță există în toată lumea, în ciuda faptului că normele legale specifice caredefinesc comportamentul inacceptabil pot varia de la o societate la alta. În Statele Unite, legea

penală este adoptată de diferitele state, precum si de guvernul federal. Astfel, ceea ce poate fio crimă într -un stat (de exemplu, cumpărarea unei arme personale) poate să nu fie consideratăcrimă în alt stat. Ceea ce este considerat devianță în sensul legal variază nu numai de lasocietate la societate, ci și de la zonă la zonă în cadrul societăților industriale mari.

b) Definiții sociale Delictul este ușor de definit ca o formă devianță de comportament. Mai greu de definitsunt acele forme de comportament care sunt considerate deviante din punct de vedere social,adică, cele care violează normele sociale, dar nu Codul legal.

Exemplu:

Până spre mijlocul secolului trecut, purtarea cerceilor era consideratănepotrivită pentru bărbați. În anii 1960 - 1970, mulți tineri au renunțat la aceastăconvenție și, în mod sfidător, purtau părul lung, iar tineretul, în general, se

îmbrăca evident mai neglijent (deseori blugi vechi și tricouri) decât era consideratcorespunzător. În contextul epocii, astfel de comportamente erau considerate


12/84


11

deviante din punct de vedere social; ele nu se conformau normelor generale alesocietății, dar nu erau o amenințare suficientă pentru ordinea socială încât să fiedefinite drept delicte.

Potrivit lui M. Rădulescu (1994, p. 24) problema centrală a sociologiei devianţei o

constituie relaţia dintre acţiunea umană şi ordinea normativă a unei societăţi într -un momental existenţei acesteia. Orice societate, arată acelaşi autor (Rădulescu, 1999) „este caracterizatăde o stare de echilibru relativ şi armonie datorită unui sistem de valori şi norme sociale careghidează comportamentele indivizilor. Pentru a putea funcţiona în mod adecvat, oricesocietate sau grup uman impune membrilor săi respectarea unui set de reguli, norme, datoriisau obligaţii. Acest sistem de norme şi obligaţii determină indivizii să adopte numai acelecomportamente compatibile cu valorile societăţii şi numai anumite procedee în anumitesituaţii şi contexte sociale. Toate acestea fac comportamentele umane predictibile şi permitexistenţa vieţii sociale”.

Din experiența dvs. oferiți patru – cinci acte, comportamente care se potîncadra în sfera fenomenului denumit: devianță.

Devianţa se referă la încălcarea normelor sociale; nu se referă doar la normele legale,ci vizează toate deviaţiile posibile. Acest fenomen social complex se poate înţelege numaiîntr-un context social. Pe lângă as pectul negativ, ea poate fi uneori un fenomen reglator alvieţii sociale (așa cum considera E. Durkheim): „devianţa întăreşte conformarea şi certificănormalitatea”. Pentru a înţelege mai bine noţiunea de devianţă trebuie să comparăm acest

termen cu alt termen de referinţă, și anume: conformarea.Sociologii folosesc termenul de conformarea pentru „acele comportamente

caracterizate prin ataşament față de valorile culturale şi normele sociale”. Conformarea sedeosebeşte de conformism care reprezintă „comportamentul caracterizat de acceptareamecanică a unor modele comportamentale împotriva propriilor convingeri ale individului”(Dicționarul de Sociologie). Conformarea la normele sociale are un rol foarte important înasigurarea ordinii şi stabilităţii unei societăţi, sau a unui grup.

Pornind de la scopurile și obiectivele legitime propuse de către societate membrilor săiși mi jloacele legitime pe care aceeași societate le oferă pentru atingerea respectivelor scopuri

și obiective, R. Merton propune, cinci tipuri de posibile de comportamente pentru o persoană:1. tipul conformist, 2. tipul inovativ, 3. tipul ritualist, 4. tipul evazionist, 5. tipul rebel. Acestetipuri de comportamente prezintă următoarele caracteristici:

1. tipul conformist: se conformează în același timp atât la scopuri, cât și laobiective, precum și la mijloacele legitime;2. tipul inovativ: lasă de o parte scopurile și mijloacele legitime și propune noimijloace și noi scopuri pentru reformarea societății; 3. tipul ritualist: abandonează idealul reușitei și se mărginește la aspirații care

pot fi atinse doar prin mijloace legale;4. tipul evazionist: acce ptă scopurile și obiectivele dar respinge mijloacelelegale/licite, făcând apel la mijloace ilegale;

http://ro.wikipedia.org/wiki/Emile_Durkheimhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Emile_Durkheimhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Conformitatehttp://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Normalitate&action=edit&redlink=1http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Normalitate&action=edit&redlink=1http://ro.wikipedia.org/wiki/Conformitatehttp://ro.wikipedia.org/wiki/Emile_Durkheim


13/84


12

5. tipul rebel: abandonează atât scopurile cât și mijloacele legitime făr ă a puteaoferi în schimb alte soluții.

Pornind de la toate afirmațiile de mai-sus, prezentăm una dintre definiţiile devianteioferită de către Maurice Cusson: „ Devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor pe caremembrii unui grup le judecă drept neconforme cu aşteptările, normele sau valorile lor şicare în consecinţă riscă să trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni.” (Boudon,1989)

SĂ NE REAMINTIM...

Devianța este reprezentată de orice abatere de la norme, reguli,comportamente dezirabile social.

Definițiile devianței por fi oferite din două perspective:

perspectiva legală (juridică) perspectiva socială

UI.1.4. DEZVOLTAREA JUDECĂȚILOR MORALE

Moralitatea unui individ nu se reduce la simpla cunoaștere a principiilor și normelormorale. Ea este parte componentă a structurii de ansamblu a personalității, influențânddezvoltarea acesteia prin profilul său unic. Moralitatea se formează prin integrarea individuluiîn sistemul activităților și relațiilor sociale. Astfel, sfera conștiinței morale a individului –

presupune o interelaționare a mai multe laturi (vezi Figura 1.1): latura intelectuală a acesteia(reprezentări, noțiuni, judecăți morale) se află în relații de interacțiune și intercondiționare culatura afectivă și cu latura motivațională (trebuințe, motive, sentimente morale, interese,aspirații) și cu latura caracterială (atitudini, convingeri morale).

Figura 1.1. Formarea moralității


14/84


13

Deci, moralitatea se dezvoltă în urma interiorizării elementelor cu semnificație eticădin cadrul conștiinței sociale, din cadrul conduitei și conștiinței de grup și pe baza cunoașteriiși trăirii semnificației principiilor moralei creștine, a ceea ce numim idealul etic al societățiicivile (M. Călin, 1984, p. 159). Mihai Călin (1984) este cel care amintește despre asocierea dintre psihologic și etic în formarea moralității individuale. Deci, spunea M. Călin, asistăm lso întrepătrundere dintre reglementarea normativ-axiologică și reglementarea psihologică. Din

perspectiva reglementării normativ-axiologice, „cerința morală exprimată în valorile șinormele morale, este instrumentul educativ de formare și structurare a comportamentelormorale. Această reglementare normativ-axiologică devine eficientă doar în condițiile în carese asociază și se interpătrunde cu reglementarea psihologică. Reglementarea psihologicăinteresează mecanismele externe de influențare și acțiune asupra comportamentului, cât șimecanismele interne ale conștiinței și conduitei morale. Se poate afirma că o persoană are oconștiință morală doar atunci când nivelurile sale cognitive, afective, motivaționale și

caracteriale se asociază cu conținuturile valorice morale. Astfel, conștiința și conduita moralăsunt purtătoare în ele-însele de valori interiorizate” (M. Călin, 1984, p. 165).

Judecățile morale sunt „judecăți de valoare care determină scopul acțiunii unui individîn baza valorilor morale, precum și evaluarea actelor comportamentale ale altuia prin prismaunor criter ii, norme, principii aspirații” (V. Preda, 1998, p. 90). Prin judecata morală serealizează o legătură dublă: cu morala (cerințele și principiile morale ale societății) și curealitatea faptelor. Teoriile psihogenetice operează cu conceptul de stadii de dezvoltare. Dupăvârsta de 12 ani, până la aproximativ 18 ani, are loc o dezvoltare foarte nuanţată a planuluiafectiv-sentimental şi al valorilor morale şi sociale; la vârsta adultă arc loc o centrare pe

drumul ales în viaţă prin idealuri. Jean Piaget (1972) arătă legătura intrinsecă dintre planurile intelectual, afectiv, socialşi moral. L. Kohlberg, psiholog american, plecând de la concepţia piagetiană cu privire ladezvoltarea dimensiunii morale în ontogeneză, face o analiză mai nuanţată a acesteidimensiuni în evoluţia sa, accentuând rolul cadrului socio-familial şi apoi al celui social mailarg de apartenenţă în ceea ce priveşte calitatea dezvoltării morale. Un aspect important alteoriei lui Jean Piaget este acela care leagă nivelul capacităţii de raţionare a copilului cumoralitatea sa. Moralitatea are în vedere formarea conştiinţei morale şi formarea conduiteimorale. Fiecare societate are propriile sale idei despre tipurile acceptabile de comportament,iar copiii sunt educaţi să observe normele societăţii lor. După cum menţiona şi Ianoşi înlucrarea „Vârstele omului”, „copilul ajuns om nu e însă nici animal şi nici robot, cum nu enici păpuşa pe care o alintă. El devine capabil să-şi însuşească, oricât de timid, opţiunimorale”.

În perioada 3 ş 6 ani, majoritatea copiilor imită unele dintre regulile pe care le-auvăzut la copiii mai mari sau la adulți, dar nu sunt încă în stare să joace un joc corect cu alţicopii. Ei şi joacă propria versiune de joc, chiar şi atunci când se joacă cu alţii. Jean Piaget aasociat această constatare cu descoperirea sa iniţială asupra egocentrismului copiilor din

perioada preoperaţională. Altfel spus, copiii în perioada mai sus-menționată au tendinţa de avedea lucrurile din propriul punct de vedere, lipsindu-le de structura cognitivă pentru a ţine

cont de opiniile altora. De asemenea, există diferenţe în ceea ce priveşte flexibilitatearegulilor. Copiii preșcolari mici nu sunt capabili să urmeze regulile, aşa cum o fac copiii mari.


15/84


14

Copiii aflaţi în perioada preoperaţională par să creadă că regulile sunt inventate de o autoritatesuperioară lor, sunt fixe şi imuabile. Totuşi, când ajung în perioada operaţiilor concrete,majoritatea copiilor realizează că-şi pot concepe regulile proprii şi că ele nu sunt inventate deo autoritate atotputernică.

O modificare asemănătoare de raţionament se poate observa și în părerea copiilorasupra justiţiei. J. Piaget a chestionat copii de vârste diferite în legătură cu opiniile lor asupraunor infracţiuni, relatându-le întâmplări despre persoane care au minţit, escrocat sau furat. Ela tras concluzia că, în perioada preoperaţională, copiii manifestă un evident realism moral.Prin aceasta, arăta că aprecierea copiilor cu privire la gravitatea unei fapte sau a unei minciunidepinde foarte mult de consecinţele faptei sau ale minciunii respective. De exemplu, un copilcare varsă din greșeală o sticlă cu suc este considerat mai obraznic decât un copil care varsăvoit (deliberat) un pahar cu suc. Copiii preșcolari nu ţin seama de intenţia cu care este comisăinfracţiunea. Când vârsta lor este în jur de 8 ani, copiii îşi pierd acest realism moral şi încep săţină seama de intenţia persoanei. Astfel, o persoană care răstoarnă voit (intenţionat) un pahar

cu suc este considerată mai neastâmpărată decât una care varsă neintenţionat mai multe pahare cu suc (A. Cosmovici, L. Iacob, 1998).

În perioada preoperaţională, Piaget consideră copiii ca fiind capabili să lege natura pedepsei de delictul comis (fapta comisă). Ei cred, pur şi simplu, că este cu atât mai bine, cucât pedeapsa este mai severă, oricare ar fi delictul comis. Interesant, ei au şi o idee de „justiţieiminentă”, care presupune că orice accident care se întâmplă după o infracţiune, are loc dincauza infracţiunii. De exemplu, o persoană care se împiedică atunci când fuge de la locul uneicrime este pedepsită pentru crima sa. Acelaşi simţ al justiţiei iminente poate fi observat şi laadulţi, în noţiunea de „justiţie poetică” (R.M. Niculescu, D. Lupu, 2007). J. Piaget descrie

acest nivel de dezvoltare morală ca unul de „constrângere a adultului”, deoarece copiii cred căorice spune un adult este adevărat şi că adulţii aplică întotdeauna pedepse corecte şi adecvate.Totuşi, copiii mai mari sunt din ce în ce mai capabili să aprecieze pedepsele care „se potrivescinfracţiunii”, lucru cunoscut sub denumirea de „justiţie reciprocă”. Aşadar, după J. Piaget,există o progresie treptată în simţul moral al copilului. Copilul mic parcurge o etapăheteronomă în care disciplina este impusă de către autorităţi şi copilul acceptă regulile lor.Copilul mai mare parcurge o etapă autonomă, în care poate gândi pentru el-însuşi şimoralitatea sa este mai curând un produs al propriului său raţionament, decât alconstrângerilor altor persoane.

Ce recomandări ați face unui părinte care are un copil în vârstă de 4 ani pentru caacesta din urmă (copilul) să-și poată dezvolta judecățile morale corect șiarmonios? Oferiți părintelui 4-5 recomandări.

Pe scurt, J. Piaget considera că există o legătură între nivelul raţionamentului cognitival unui copil şi simţul său asupra a ceea ce este corect sau greşit. În parte, procesul de a învăţacorect din greşeli implică înţelegerea regulilor, momentul şi motivul pentru care acestea suntimpuse. După Piaget, în perioada preoperaţională, copiii înţeleg rar că regulile sunt create de

către un grup pentru binele grupului, ca întreg. Copiilor li se pare că regulile le sunt impuse decătre o autoritate. Atunci când copilul are în jur de opt ani, începe să ţină seama de intenţia cu


16/84


15

car e a fost realizată greşeala, infracţiunea şi găseşte o pedeapsă adecvată pentru gravitateaacesteia (R.M. Niculescu, D. Lupu, 2007).

J. Piaget descrie patru stadii fundamentale ale dezvoltării judecăților morale: 1. stadiulegocentric; 2. stadiul autorității; 3. stadiul reciprocității; 4. stadiul echității. Primele douăstadii reprezintă etape inițiale ale reglării însușirilor moralității, copilul manifestând unrespect „de jos în sus” față de adult, ceea ce generează așa-numita „morală a ascultării”(morală heteronomă). În aceste etape forța normei, respectarea regulii depinde de prezențafizică a adultului (fenomenul „condiționării extrinseci” – A. Chircev, 1983). Apoi, ca efect alsocializării, al cooperării sociale și al unei noi organizări și ierarhizări interne a valorilor eticese ajunge la faza „autonomiei relative a conștiinței morale.”

O altă versiune dezvoltării morale a fost avansată de către Lawrence Kohlberg, în anul1963. El era interesat în investigarea căilor prin care oamenii ajung să rezo lve „dilemelemorale” şi a cercetat dezvoltarea morală oferind copiilor şi adulţilor o serie de problememorale. În fiecare dintre acestea apărea dilema: dacă era cazul să faci un bine cuiva sau să

asculţi de regulile societăţii.

Exemplu:

Într-o povestiri era vorba de un bărbat care a intrat prin efracţie înfarmacie, ca să fure medicamente pentru soţia sa grav bolnavă. Copilului i secere să aprecieze ce este corect şi ce este greşit în acest caz şi cum trebuie

pedepsită greşeala.

Pe baza argumentelor pe care le utilizează oamenii atunci când încearcă să ia o

decizie, Kohlberg a elaborat o teorie în care apar trei niveluri principale în dezvoltarea morală(nivelul preconvențional, convențional și postconvențional), fiecare nivel având două stadiidistincte.

Primul nivel este cel preconvențional (premoral), în care individul crede în anumiteidei pentru simpla lor valoare instrumentală. La primul nivel, credinţa în ideile morale are cascop doar evitarea pedepsei, iar la nivelul al doilea, această credinţă este menţinută pentru a-iasigura individului simpatia celorlalţi. Cele două stadii ale acestui prim nivel sunt: stadiulorientării prin pedeapsă și conformare respectiv, stadiul hedonismului instrumental naiv.

A doua perioadă este cea a moralităţii convenţionale, în care individul este preocupat

în principal de respectarea regulilor sociale. La primul nivel al acestei etape, individul cautăaprobarea socială generală şi se conformează moralei altora, pentru a o dobândi. La al doileanivel, individul începe să susţină cu putere „legea şi ordinea”, deoarece respectarea legilor şi aregulilor societăţii este considerată, în sine, corectă din punct de vedere moral. Cele douăstadii ale acestui al doilea nivel sunt: stadiul comportamentului moral al copilului bun, caremenține relații adecvate, bune, obținând aprobarea celor din jur respectiv, stadiul bazat peorientare spre autoritate, spre norme fixe și menținerea lor .

A treia perioadă este cunoscută drept perioada moralităţii autonome. În această etapă,individul îşi elaborează un cod moral personal, în loc să accepte automat codurile stabilite dealţii. La nivelul iniţial al etapei, individul acceptă regulile societăţii deoarece simte că suntadoptate democratic, spre binele tuturor. La al doilea nivel, oamenii îşi stabilesc codurile şi


17/84


16

principiile morale reflectând asupra problemelor şi dezvoltându-şi propriile lor idei. Astfel, ei pot ajunge să nu fie de acord cu unele reguli ale societăţii, dacă le consideră greşite din punct de vedere moral. Cele două stadii ale acestui prim nivel sunt: stadiul dezvoltării moralitățiirespectiv, stadiul bazat pe morala principiilor individuale de dreptate, ca expresie aautonomiei morale și a libertății morale a individului.

Studiile lui L. K ohlberg din anul 1975 au arătat că „mulţi copii în vârstă de 10 ani seaflă încă la primul nivel de dezvoltare morală şi că foarte mulţi adulţi nu ating niciodatănivelurile finale. Kohlberg susţinea că dezvoltarea structurilor cognitive ne influenţează multnu numai nivelul de gândire, dar şi felul în care ne comportăm în lume. El credea că o bunămetodă de a ajuta oamenii să-şi dezvolte gândirea morală este ascultarea punctelor de vedereale altor persoane, care se află într -o etapă superioară de dezvoltare morală. Acest lucru esteimportant pentru părinţii care doresc să ajute la dezvoltarea morală a copiilor lor, deoarece,dacă le spun, pur şi simplu, copiilor ce este corect şi ce este greşit, fără să le explice motivele,

pot ajunge să-şi încurajeze copilul să rămână la nivelul de dezvoltare pe care l-au atins deja”

(R.M. Niculescu, D. Lupu, 2007, p. 9).Se poate aprecia că dezvoltarea cognitivă influenţează nu doar nivelul de înţelegere a

mediului fizic, ci înțelegerea mediului social social. Înţelegerea regulilor morale şi aconvenţiilor sociale deţine un rol important în orice societate. J. Piaget a fost interesat demodul în care copiii ajung să înţeleagă asemenea reguli. El aprecia că înţelegerea regulilormorale şi a convenţiilor sociale presupune atingerea unui anume nivel de dezvoltare cognitivă. „Copilul aflat la stadiul preoperaţional nu este capabil să diferenţieze între exagerările sauminciunile oportuniste şi cele deliberate” (R.M. Niculescu, D. Lupu, 2007, p. 10). Cel de-altreilea stadiu al dezvoltării înţelegerii morale începe la vârsta de 8 ani când copilul începe să

înţeleagă că anumite reguli sunt convenţii sociale, adică înţelegeri colective care pot fistabilite arbitrar şi modificate dacă toată lumea este de acord. Realismul moral înregistreazăun declin, în sensul că aprecierea moralităţii se face luând în considerare atât elemente„subiective” (R.M. Niculescu, D. Lupu, 2007, p. 10), cum ar fi intenţiile personale, dar şiconsiderarea pedepsei ca fiind o alegere umană şi nu un fapt inevitabil sau divin.

Psihologul american Lawrence Kohlberg, încercând să afle dacă există stadiiuniversale ale dezvoltării judecăţilor morale, pornind de la ideile lui Piaget referitoare laraţionamentul moral dar extinzându-le dincolo de perioada adolescenţei. El prezintă, subformă de povestire, diverse dileme morale. Kohleberg elaborează şase stadii ale judecăţilormorale, grupate în trei niveluri: nivelul 1 - moralitatea preconvenţională; nivelul 2 -moralitatea convenţională și nivelul 3 - moralitatea postconvenţională.

El consideră că toţi copiii se află la nivelul 1 până în jurul vârstei de 10 ani, moment încare încep să înveţe să evalueze acţiunile pe baza opiniilor altor persoane. Acest nivel aredouă stadii şi anume: stadiul 1. orientarea pe baza pedepsei (supunerea la reguli pentruevitarea pedepsei) şi stadiul 2. orientarea pe baza recompensei (conformare la regulă pentrucâştigarea recompensei, pentru returnarea favorului). Perioada care se desfăşoară în linii maride la 6 ani până în pragul pubertăţii este adesea considerată ca un răgaz pentru părinţi şi ca unlung palier în procesul dezvoltării. Creşterea se încetineşte, sistemul nervos devine mai stabil;descoperirile fundamentale sunt terminate şi viaţă copilului ia un ritm analog celui al vieţii

adulţilor. Ar fi totuşi o eroare să credem că aceşti ani nu aduc nici o schimbare importantă:dimpotrivă este vârsta marilor achiziţii intelectuale şi în special a primei „socializări”, a


18/84


17

primilor paşi făcuţi în afara familiei, în acest mediu nou, mai vast care este şcoala. Astfel, eldecelează câteva etape în aceasta evoluţie:

• până la 2 ani, caracteristica fundamentală comportamentală este aceea a reacţiilor de plăcere/ neplăcere legate de satisfacerea trebuinţelor personale (faza preconvenţională)

•

între 2-5 ani, conduitele copilului sunt puternic influenţate de trebuinţa de a fi aprobatede alţii (începutul convenţionalismului, al acceptării unor reguli). Această fază secomplică treptat până în jurul vârstei de 12 ani, odată cu dezvoltarea setului de regulice se cer a fi acceptate în cadre sociale din ce în ce mai largi şi mai complexe; esteceea ce Kohlberg numeşte nivelul premoral sau preconvenţional la care standardele de

judecare sunt etichetele culturale ale anturajului: „bun / rău", „are dr eptate / seînşeală", „cuminte / obraznic", iar faptele sunt judecate după consecinţele lor 1; acestnivel are două substadii: cel al moralei ascultării, în care pedeapsa şi recompensa suntcriterii de majoră importanţă şi cel al moralităţii hedonismului instrumental naiv cândconformarea la normă este o sursă de beneficii;

•

între 10 şi 13 ani autorul plasează nivelul moralităţii convenţionale, când confirmareala normă are ca recompensă recunoaşterea statutului de „copil bun";

• după 13 ani, Kohlberg plasează faza postconvenţională, caracterizată prin faptul cămanifestările de conduită ale copilului depăşesc comanda formulată de reguli, însensul că aceste reguli încep să fie înţelese, circumscrise unor principii universale.

Cum ne putem da seama că un copil a trecut de la stadiile heteronome la celeautonomeale dezvoltării morale?

SĂ NE REAMINTIM...

Moralitatea - definire concept Judecățile morale - structură Stadiile dezvoltării morale după J. Piaget – prezentare succintă Stadiile dezvoltării morale după L. Kolhberg – prezentare succintă

„Abordările de tip structural-raționalist, practicate de J. Piaget și L. Kolhberg suntdepășite în prezent de abordări noi, de tip funcțional a judecăților morale. Acestea din urmăintroduc proceduri în care su biectul este mult mai motivat și implicat, punându-se din ce în cemai mult accentul pe rolul factorilor contextuali care pot influența judecata și conduita”(R.M. Niculescu, D. Lupu, 2007, p. 11).


19/84


18

UI1.5. ADAPTAREA SOCIALĂ ȘI CONCEPTELE CORELATE:AGRESIVITATE, FRUSTRARE, MARGINALITATE

Agresivitatea provine de la latinescul „aggresio" (atac) și exprimă un„comportament verbal sau acțional, ofensiv, orientat spre umilirea, minimalizarea și chiarsuprimarea fizică a celorlalți" (Dicționarul de Sociologie). Un astfel de comportament

poate fi îndreptat și spre propria persoană, caz în care avem de-a face cu:autoagresivitatea. Explicarea unui asemenea tip de comportament pornește de la premisele

biologico-ereditare, chiar pe ipoteza caracterului înnăscut al agresivității, trecând laipotezele de ordin psihologic și sociologic, care insistă pe caracterul achiziționat, dobândit,învățat. În contextul ipotezelor de ordin psihologic se înscrie și ipoteza centrată pe

relaționarea frustrare-agresivitate, în sensul că la originea agresivității poate sta: frustrarea.Frustrarea este o „stare afectivă negativă generată de apariția neașteptată a unui obstacolreal sau imaginar în calea satisfacerii unei trebuințe, atingerii unui scop sau îndepliniriiunei dorințe” (Dicționarul de Sociologie). Frustrarea se poate transforma în alienare, atunci când „relația dintre individ și lumea sa este caracterizată prin faptul că omul nu semai recunoaște în lumea pe care el-însușii a creat-o, percepând-o ca străina și ostilă”(Dicționarul de Sociologie).

În tratarea termenului de alienare, Elena Zamfir prezenta o serie de detalieri, printre care privind originea acestui tip particular de relație socială și planurile în care semanifestă, așa cum ele au fost concepute de către Karl Marx în lucrarea „Manuscriseeconomico-filosofice" (1844). Astfel, pentru K. Marx alienarea este o consecință aorganizării sociale bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, condițiiîn care se produce o distorsionare profundă a relațiilor dintre om și mediul său social înurmătoarele planuri:

• față de produsul muncii sale,

• față de propria activitate,

• în relațiile cu ceilalți..Fără a nega existența alienării, ca sursă și planuri de manifestare descrise de K.

Marx, trăind într -o societate bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producție

am resimțit, din plin, că acest din urmă tip de societate și proprietate au reprezentat, larândul lor, un izvor permanent de alimentare și chiar de exacerbare a înstrăinării persoaneiși, pe un plan mai larg, a alienării globalizate. A fost vorba de faptul că cea mai profundădistorsionare a relațiilor dintre om și mediul său social s-a realizat nu atât față de produsulmuncii, deși a fost valabil și acest lucru, cât mai ales față de mijloacele de producție.

Prin existența proprietății de stat și cea cooperatistă, cetățeanul nu s-a mai r esimțitca adevărat proprietar. Bunirile erau ale statului, nu ale lui sau a altor persoane. Apăreauastfel o serie de sentimente de frustrare și alienare, manifestate inclusiv sub formafurturilor și altor infracțiuni, mai mult sau mai puțin mascate, reținerile fiind în principal,

legate de repercursiunile aplicate de statul specific polițienesc. Exista deci, per cepția că„fur de la stat, nu de la altul", statul reprezentând în opinia publică ceva foarte abstract. La


20/84


19

un moment dat, chiar fosta conducere politică a perceput acest mod de gândire, cu efectelecare decurgeau de la el și a încercat un fel de remediu prin promovarea sintagmei„proprietatea întregului popor", în loc de „proprietate de stat".

Atât frustrarea, cât și alienarea pot proveni din ceea ce se denumește a fimarginalitate sau marginalizare. Marginalitatea este definită ca fiind „poziție socială

periferică, de izolare a indivizilor și grupurilor, cu acces drastic limitat la resurseleeconomice, politice, educaționale și comunicaționale ale societății. De regulă,marginalitatea se manifestă prin absența unui minim de condiții sociale de viață – condițiieconomice, rezidențiale, ocupaționale, de educație si instrucție; printr -un deficit de

posibilități de afirmare și de participare la viața colectivității" (Dicționarul de Sociologie).Marginalizarea are o multitudine de efecte negative, printre care se înscriu: izolarea

socială, alienarea, inadaptarea, neintegrarea socială iar, ca reacții compensatorii, pot săapară ostilitatea față de normele și valorile general acceptate, agresivitatea, violența,comportamentele deviante și delincvente.

Situația de marginalizare conține prin ea-însăși un cerc vicios: persoanele șigrupurile marginale, sunt fără resurse minime de subzistență, făcând obiectul uneidiscriminări consistente, sunt lipsite de șansele reale de a depăși această stare și, înconsecință, tind să o accentueze dezvoltând norme, valori, comportamente și moduri deviață diferite de cele ale colectivității largi de apartenență (S. Rădulescu, 1980). Urmareaacestei stări de fapt, este că se accentuează plasarea lor la periferia societății, societate careîi stigmatizează și îi obligă, astfel să abandoneze o identitate normală și să o aleagă pe ceade deviant.

Analizați prin prisma frustrării, alienării și marginalizării, cele treiexemple pe care dvs. le veți da pentru fiecare dintre cele trei fenomene.

UI1.6. CARACTERISTICILE FENOMENULUI DE DEVIANȚĂ

Privind la fenomenul devianţei putem constata dincolo de marea varietate acomportamentelor considerate deviante faptul că există şi o mare mobilitate şi variabilitatea interpretărilor şi definiţiilor ce i-au fost date de-a lungul diferitelor perioade sau epociistorice sau în diferite spaţii culturale. Cu alte cuvinte există a o mare variabilitate acomportamentelor car e sunt considerate deviante în funcţie de timpul istoric sau de spaţiulcultural. Nu există criterii clare şi reguli precis delimitate care să stabilească graniţesigure, fixe între comportamentele conformiste şi cele deviante. Schimbarea socială

sau trecerea la o nouă epocă istorică este însoţită de schimbări la nivelul valorilor şinormelor sociale dar şi a sancţiunilor aplicate celor care le încalcă. Schimbarea socialădetermină astfel schimbarea stilului de viaţă al oamenilor, schimbarea funcţiilor unorinstituţii sociale şi schimbarea definiţiilor date devianţei. Dacă a puta cercei de către un


21/84


20

bărbat era de neconceput acum 200 de ani, acum poate trece chiar neobservat acestaccesoriu purtat de către persoanele de sex masculin.

Comportamente considerate deviante, vezi homosexualtatea, erau în trecut devianțegrave. Astăzi sunt tolerate într-o măsură semnificativă, cel puţin la nivel legislativ chiardacă cea mai mare parte a indivizilor o califică încă drept o formă de devianţă. Mai mult,unele ţări au legiferat şi căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Putem spune că deşirespinsă încă în mare măsură, atitudinea majorității indivizilor faţă de homosexualitate adevenit mai tolerantă sau cel puţin ambivalentă. Prostituţia larg tolerată în trecut şiconsiderată un „rău necesar” în cele mai multe societăţi în trecut a devenit astăzi uncomportament dezaprobat public.

Exemplu:Alt exemplu este reprezentat de către conducerea automobilelor sub

influenţa alcoolului care în primele decenii ale secolului al XX-lea nu era

sancţionată prea dur şi care la sfârşitul anilor 70 şi 80 a început să fie sancţionatădrastic ca urmare a asocierii realizate de public între accidentele grave şiconsumul de alcool la volan.

Din cele prezentate mai sus rezultă faptul că devianţa este o noţiune relativă care nu poate fi evaluată decât prin raportare la sistemul simbolurilor culturale şi al normelor socialeexistente într-o societate la un moment dat. Fiecare societate evaluează comportamentelemembrilor săi în raport cu propriile criterii normative astfel încât aşa cum arăta celebrulfilosof Blaise Pascal (1623-1662): „pungăşia, incestul, bătaia aplicată copiilor sau părinţilor,toate au fost plasate printre acţiunile virtuoase”. Caracterul relativ al definirii devianţei este

bine exprimat de constatarea făcută de o serie de sociologi (Cohen, 1966, Clifford, 1977 şiCusson, 1983) care au identificat doar patru tipuri de conduite reprimate în toate culturile:

1. incestul dintre mamă şi fiu, tată şi fiică, frate şi soră; 2. răpirea şi violul unei femei căsătorite; 3. omorul şi anume actul uciderii voluntare al unui membru al propriului grup;4. furtul.

Relativitatea devianţei face referire la trei lucruri diferite:1). Un act va fi considerat deviant în funcţie de circumstanţele sociale în care are loc.

Schimbarea contextului social în care are loc actul poate schimba şi semnificaţia actuluirespectiv. Astfel, spunea S. Rădulescu „uciderea unui soldat inamic pe timp de război esteun comportament legitim, mai mult chiar autorul unui asemenea act poate fi chiar decorat

pentru eroism. Dimpotrivă dacă acest act se produce în timp de pace şi victima este unmembru al propriului grup autorul unui asemenea act va fi judecat pentru omucidere.Aşadar judecarea unui act ca fiind deviant sau nu poate fi desprinsă de situaţia în care se

produce”.2). Un act sau comportament poate fi calificata ca fiind deviant sau nedeviant în funcţie

de statutul și rolul autorului . Astfel potrivit Lawrence Kohlberg lui S. Rădulescu (1999),într-o societate în care „sinuciderea este condamnată de prescripţiile morale sacrificiul

căpitanului unui vas care preferă să moară odată cu navă decât să o abandoneze înainte dea salva pe ceilalţi membrii ai echipajului sau pasageri va fi considerat un act de eroism”.


22/84


21

Exemplu:Un alt exemplu în acest sens poate fi cazul delictelor comise de

„gulerele albe” , delapidări, acte de corupţie etc. în care înalţi funcţionari aiinstituţiilor publice vor fi trataţi cu clemenţă faţă de justiţie sau de alte agenţii

de control social (S. Rădulescu).

3). Un act sau comportament poate fi de asemenea judecat ca fiind deviant saunondeviant în funcţie de contextul cultural în care se produce.

Exemplu:

Un exemplu în acest sens este cazul consumului de droguri tolerat înChina sau în cultura islamică şi prohibit în cultura occidentală şi cel alconsumului de alcool unde situaţia este inversă.

Ceea ce este considerat comportament deviant diferă mult de la o societate la alta şide la un grup la altul în funcţiile de definiţiile adoptate . Anumite comportamente au uncaracter universal în sensul că în toate grupurile umane cunoscute au existat şi existăconduite blamate şi sancţionate. Devianţa reprezintă o încălcare a standardelor moraleabsolute şi a naturii umane. În acest context, „atitudinea relativistă potrivit căreia normeleşi valorile sociale sunt variabile şi depind de contextul cultural al societăţilor sau grupurilorumane este absolut necesară pentru a evita judecarea diferitelor culturi din prisma unuisingur sistem valoric şi normativ şi pentru înţelegerea adecvată a societăţilor şicomportamentelor sociale” (S. Rădulecu, 1998).

Relativitatea normelor, antrenează prin relativitatea criteriilor, distincția dintredrept și nedrept; deci o relativitate a devianței în acest sens, pentru a nu crea confuzie,trebuie făcute unele distincții :

• un act va fi condamnat dacă are loc într -o anumită situație și nu va ficondamnat în alte împrejurări;

• un act va fi sau nu deviant în funcție de statutul său rolul social alautorului;

• devianța va depinde de contextul normativ în care apare.

SĂ NE REAMINTIM...

Relativismul normelor și valorilor depinde de caracteristicile fiecărei societăți.


23/84


22

Caracteristicile sociologice ale deviantului

Caracteristicile sociologice ale deviantului – preluate din literatura de specialitate –oferă date interesante pentru analiza și, mai ales, pentru evoluția fenomenului deviant. Estedificil să identifici tipurile de persoane care au comportamente deviante. Multe astfel de

comportamente rămân neînregistrate, deseori pentru că victimele nu sunt identificate sau nufigurează în rapoarte diverse. De fapt, Departamentul de Justiție al Statelor Unite este de

părere că ar putea fi de trei ori mai multe crime decât se raportează. Majoritatea statisticilor privitoare la criminali se referă la cei care au fost prinși, iar în unele cazuri doar la cei care aufost condamnați. Prezentăm în continuare principalele criterii în funcție de care s-au realizatstudiile pe această problematică (S. Rădulescu, 1989):

Vârsta este un factor important asociat cu delincvența, respectiv cu comportamentuldeviant. Persoanele cu comportamente deviante, respectiv delincvente sunt relativ persoanetinere; cei mai mulți fiind adolescenți sau puțin trecuți de 20 de ani. Este probabil ca delictele„gulerelor albe” să fie comise de cei care sunt considerabil mai în vârstă.

Genul este, de asemenea, asociat cu devianța, respectiv delincvența. Bărbații comitdelicte împotriva proprietății de aproximativ patru ori mai mult decât femeile și cam de nouăori mai multe crime violente. Această diferență între ratele delictelor este datorată mai multorfactori. Unele delicte sunt legate automat de gen; violul este în general, o infracțiunemasculină, iar prostituția o infracțiune preponderent feminină. Pe măsură ce drepturilefemeilor și ale bărbaților devin egale, s-ar putea ca diferența în ratele delictelor lor să scadă(A. Adler, 1979).

Clasa socială joacă și ea un rol important în fenomenul devianței respectivdelincvenței. O mai mare parte dintre delincvenți, respectiv deviați aparțin clasei de jos mai

degrabă decât cei din clasa mijlocie și cea de sus. Totuși, victimele crimelor de asemenea provin mai mult din clasa de jos. Mai mult, probabilitatea de a fi arestați și condamnați estemai mare pentru cei din clasa de jos decât pentr u cei din alte clase sociale. Clasa socială este,de asemenea, un factor important în diferitele tipuri de delicte comise. Probabilitatea de acomite infracțiuni de „stradă” (de exemplu: tâlhării, atac la persoane) este mai mare pentruindivizii din clasa de jos. Pe de altă parte, delictele „gulerelor albe” sunt mai multe printreindivizii din clasele de mijloc și de sus.

Rasa este implicată în devianță, respectiv delincvență în procente importante.Americanii africani sunt mult mai des arestați decât proporția lor din populație. În anul 1986,

când aceștia constituiau 12% din populație, ei formau cam 28% din arestări pentru crimegrave, 33% pentru crime împotriva proprietății și 45% pentru crime împotriva persoanei(Biroul Federal de Investigații al Statelor Unite, 1987). Totuși, majoritatea criminalilor este

provenită din rasa albă. De asemenea, există o relație între clasa socială și rasă care afecteazărata criminalității. Americanii africani sunt mai des arestați decât sunt albii. De asemenea,

probabilitatea de a comite delicte ale „gulerelor albe” este mai mică pentru americanii africanidecât pentru albi.


24/84


23

UI1.7. FORMELE DE DEVIANȚĂ

Devianța este o noțiune studiată de psihologia socială, de sociologie, de criminologieetc. Această noțiune reprezintă în sensul său cel mai general, depărtarea indivizilor față denormele și valorile sociale. În orice societate, comportamentul deviant acoperă o marevarietate de forme, mergând de la comportamentul „excentric”, definit prin gesturi „insolite”,dezordine com portamentală, până la comportamente disfuncționale, aberante și delicvente,care aparțin sferei patologice a tulburărilor psihice.

Diversitatea foarte mare de acte considerate deviante arată că din perspectivaindivizilor umani aproape orice tip de comportament poate fi considerat deviant. Într-oîncercare de clasificare a comportamentelor deviante realizată pe baza consultării temelorabordate de sociologi, Maurice Cusson într-un articol publicat în Tratatul de sociologie, editat

sub coordonarea lui Raymond Boudon (R. Boudon, 1989) identifică şapte mari categorii dedevianţă:

• Infracţiunile şi delictele;

• Sinuciderea;

• Consumul de droguri;

• Transgresiunile sexuale;

• Devianţele religioase;

• Bolile mentale;

• Handicapurile fizice

Pentru prezentarea diferitelor tipuri de devianțe s-a realizat o împărțire pe zece criteriia actelor deviante, după cum urmează:

a). criteriul: gradul de implicare al voințeiÎn primele abordări a naturii devianței, Maurice Cusson, inspirându-se, după cum

singur recunoaște, din: Merton, Moscovici, Montanino și Sagarin, reține patru categorii dedevianți, de la cel mai mult la cel mai puțin voluntar:

1. Devianții subculturali, „în fapt fiind vorba de indivizii care pun deschis în

discuție legitimitatea normelor pe care le violează, străduindu-se și militând pentru promovarea unor norme și valori de substitut. Aici s-ar încadra: teroriștii,dizidenții și membrii unor secte religioase” (R. Boudon, 1989).

2. Transgresării reprezentați de devianții care violează deliberat o normă a căreivalidate o recunosc și care o fac nu din principiu, ci din interes, din oportunism,lăsându-se predă pasiunii, majoritatea fiind de acest gen.

3. Indivizii cu tulburări de comportament , unde „caracterul voluntar al actului nu estenici clar acceptat, nici exclus, și Cusson se referă la alcoolici și toxicomani care,cel puțin în primele faze ale evoluției lor se implică voluntar, dar, în urma instalăriidependenței de alcool, respectiv de drog, încetează a mai fi complet liberi. De


25/84


24

asemenea, are în vedere comportamentul persoanelor cu tulburări mentale, cum arfi nevroza, sociopatia, tulburările de caracter ” (R. Boudon, 1989).

4. Handicapații ar fi a patra categorie de devianți - surzi, orbi, bolnavii mentali cutulburări rezultate din leziuni organice, a căror interacțiune cu cei din jur primeștecaracterul involuntar, dar despre care Maurice Cousson este de părere că astfel defenomene nu trebuie încadrate în domeniul devianței.

b). criteriul: valabilitatea în timp și spațiu introduce două tipuri distincte de devianțe: 1. Devianța relativă o înțelegem în două sensuri.

1.1. acele tipuri comportamentale care într-o societate sau cultură suntcatalogate ca devianțe și chiar delincvențe, pe când în alte societăți și în alteculturi sunt acceptate ca absolut normale.

Exemple (preluare R. Boudon, 1989):

Forma de salut, prin strângerea vârfului nasului, în regiunea tibetană, esteacceptată ca absolut normală în acea zonă, dar considerată devianță în lumea europeană. De asemenea, canibalismul a fost absolut normal în triburile care-l

practicau, dar nu și în lumea civilizată. Homosexualitatea merge de la traiectulcu un pol total inacce ptat la cel absolut normal, dacă avem în vedere că în uneleorașe americane aproape jumătate din consilierii locali sunt homosexuali și chiarrecunoscuți ca atare, iar în alte state este acceptată căsătoria între persoane deacelași sex, între cele două extreme există nuanțe intermediare, de la caz la caz.

1.2. în aceeași societate, aderarea unei persoane la exigențele grupului

infracțional, derivate din orientarea lor specifică, valorică și normativă, nu esteo devianță pentru așteptările acestui grup, dar este o devianță, chiar cu un gradde pericol social ridicat, prin raportare la normele și valorile societății totale.Mergând pe firul argumentației lui Maurice Cousson, relativitatea devianțeieste concepută sub trei aspecte:

- „un act va fi condamnat dacă este într -o situație și nu va fi înalte împrejurări, cum este exemplul soțului care face dragoste cu soțiasa, ori, dimpotrivă, același act practicat de unul din cei doi soți cu oaltă persoană, într -un loc public sau când este vorba de un viol;

- un act va fi sau nu deviant în funcție de statutul sau rolul

autorului sau, sugestivă fiind, în primul caz, sinuciderea dezaprobată,relativ curentă, sau, diametral opus, sinuciderea căpitanului unui vascare nu și-l părăsește pe timpul naufragiului, fiind chiar decorat pentruaceasta;

- d evianța depinde de contextul normativ în care apare, ceea ceeste condamnat într-o cultură este tolerat în alta. Rezumând,considerăm că putem avea de-a face cu devianța relativă, doar atuncicând cel puțin în raport cu un sistem precis și bine conturat de valori șinorme, de așteptări ale unui grup social există o abatere din partea

unui membru al său, în urma căreia există posibilitatea reacției prinsancțiuni negative din partea acelui grup”.


26/84


25

2. Devianța universală, în termenii lui Maurice Cousson, are în vedere „acel tip decomportamente care, cu foarte rare excepții, au fost întotdeauna și

pretutindeni prohibite, de factura: incestului, răpirii și violului uneifemei căsătorite, omorul și furtul” (R. Boudon, 1989).

c). criteriul: categoria de norme și valori lezate În baza acestui criteriu se descriuurmătoarele forme de devianță:

1. Devianța morală, „este manifestarea comportamentelor care se abat de la normeleși valorile tipice moralei generale, de la modelul moral clădit pe acestea” (R.Boudon, 1989).

2. Devianța deontologică, pe care o înțelegem „ca un comportament ce vine încontradicție și încalcă normele de conduită și obligațiile etice specifice exercităriiunei profesii, deci un tip distinct de devianță morală, particularizat. În literatura de specialitate am întâlnit această categorie de devianță sub genericul

de „devianță funcțională", tradusă în abaterile de la normele și standardele despecialitate exercitării unei ocupații sau profesii. Este vorba despre precizareaacelor abateri de la regulile care privesc realizarea unui anumit rezultat și care

provoacă o disfuncționalitate în desfășurarea activității respective. Este vorbadespre acele abateri disciplinare sau manifestări de incompetență sau incapacitateîn exercitarea unei ocupații, îndeletniciri sau profesii. S-a optat pentru conceptulde devianță deontologică și nu de devianță funcțională, pentru a nu lăsa loc ladubii și confuzii, termenul din urmă putând sugera și alte aspectecomportamentale, nu neapărat legate de deontologia unei profesii, ci în referire la

funcționalitatea, de ansamblu, a unui sistem sau subsistem dat” (R. Boudon,1989).3. Devianța contravențională, asociată „transgresării normelor juridice care

statuează și sancționează diferite contravenții” (R. Boudon, 1989).4. Devianța penală este „acel tip de devianță care se materializează în acte sau fapte

care intră sub incidența reglementărilor juridice penale sau cu caracter penal” (R.Boudon, 1989).

d). criteriul: factorii implicați, identifică următoarele forme de devianță (R. Boudon, 1989):1. Devianța individuală, manifestată în și prin atitudinile și comportamentele unei

persoane;2. Devianța de grup, la care participă mai mulți indivizi, de genul grupurilor

marginale, bandelor de răufăcători, etc. 3. Devianța organizațională, instituțională, „caracterizată prin carențele și

disfuncționalitățile majore în organizarea și funcționarea unor organizații șiinstituții sociale date, de natura de a le abate grav, în integralitatea lor de larațiunea, scopurile și obiectivele pentru care au luat ființă. Ar putea intra, aici,devianțele înregistrate la unele organizații civice, deturnate în integralitate de lamunca lor inițială, statutul de organizare și funcționare nereprezentând altceva

decât un paravan sub care se desfășoară cu totul alte activități decât celenominalizate expres, situația fiind similară la așa-numitele „firme fantomă",


27/84


26

„firme căpușe", întâlnite în sfera crimei organizate și marii criminalitățieconomico-financiare. Tot aici am putea localiza degradarea generalizată a puteriiși autorității unor instituții politice și statale” (R. Boudon, 1989).

e). criteriul: implicarea convingerilor, sentimentelor și atitudinilor față de norme, valoriși așteptări Convingerile, sentimentele și atitudinile față de norme, valori și așteptări alegrupurilor de apartenență, precum și ale celor general acceptate în societate sunt cele care, înmarea majoritate a situațiilor ghidează comportamentele. Totuși, sunt și cazuri în care existădiscrepanța între cele două dimensiuni, ceea ce ne determină să introducem următoarelecategorii de devianțe, posibile:

1. Devianța autoimpusă, când persoana manifestă comportamente în bazaconvingerilor intime, a sentimentelor și atitudinilor proprii care o determină săconsidere ca așa trebuie să procedeze (R. Boudon, 1989);

2. Devianța de circumstanță, în care regăsim comportamente care contravin

propriilor convingeri, sentimente și atitudini, fără o impunere din exterior,expresă, dar care se manifestă, totuși, din considerente de apartenență (R. Boudon,1989).

Exemplu:

Cazul militarului care se înscrie în concepția șefului, realizând că, altfel,nu numai că nu suportă rigorile disciplinare, ci poate obține chiar beneficii în

plan personal, fiind chiar promovat.

3. Devianța impusă, în care, practic, subiectul este forțat, realmente, să acționeze

contrar voinței sale, normelor și valorilor protejate legalmente (R. Boudon,1989).

Exemplu:

Astfel, participarea unei persoane la un viol în grup deși nu a fost de acordcu aceasta ci forțată pentru a nu „vinde" pe ceilalți autori.

f). criteriul: repetabilitatea, aduce în discuție două forme de devianță: 1. Devianța primară, constând în comportamentul unei persoane la un moment

dat, dar care, pe tot parcursul vieții sale rămâne în continuare conformistă. Un astfel de comportament poate fi tolerat sau așa de bine ascuns încât

publicul și factorii de control social instituționalizați nu iau cunoștință de el și,ca atare, nu reacționează în nici un mod; devianța primară, cea concretă,unilaterală și discretă (R. Boudon, 1989);

2. Devianța secundară, respectiv persistența în comportamente deviante, ceea cefacilitează, în mai mare măsură, depistarea și reacția față de autor, nuanțareaacestei reacții. „Cu cât antecedentele judiciare ale unui delincvent sunt maiimportante, cu atât probabilitatea arestării și urmăririi va fi mai ridicată în

etapa sentinței, severitatea pedepsei este puternic influențată de delicteletrecute. Cu alte cuvinte, recidiviștii sunt tratați mai dur decât delincvenții aflați


28/84


27

la prima condamnare" remarca Maurice Cousson, iar procesul de etichetare șistigmatizare mai pronunțat, determinând un risc sporit de persistența îndevianța și delincvența, după caz (R. Boudon, 1989).

g). criteriul: modul de percepție și reacție față de devianță, vizează trei forme: 1. Devianța acceptată, cum ar fi comportamentul eroului, al unei celebrități

politice sau culturale;2. Devianța tolerată, de genul consumului de alcool, excesiv, dar episodic;3. Devianța condamnată sau reprimată.

h). criteriul: efectele sociale Clasificarea în funcție de acest criteriu pornește de la premisa cănu orice devianță față de normele și valorile sociale, față de așteptările unui grup sau uneicolectivități mai largi este un rău și, în consecință există:

1. Devianța negativă căreia i se circumscriu comportamentele cantonate în sfera

răului, din morala injustului sau nedreptului din drept (R. Boudon, 1989);2. Devianța pozitivă care, deși contravine percepției generale asupra

normativității, prin conținutul sau reprezintă un factor pozitiv, de genulcomportamentului creator, inovator al oamenilor de cultură și știința, neînțeleșisau chiar contestați la un moment dat. Unii autori sunt de părere că aici secantonează comportamentele care induc conotații pozitive valorizate superiorîn raport cu prejudiciile cauzate, printre care respingerea unor normenefondate, clarificarea unor conținuturi normative inconștiente sau chiarcontradictorii, ambigue etc (R. Boudon, 1989).

i). criteriul: centrarea pe cultură sau pe individ O departajare a devianței după acestcriteriu se întâlnește mai ales în lucrările de psihologie, reținându-se:

1. Devianța psihologică, care vizează Devianța de la norme în comportamentulindividual, de exemplu: psihoticul, nevroticul, paranoicul etc.;

2. Devianța culturală, care interesează mai mult sociologii, ca urmare a abaterilorde la normele și valorile unei culturi date.

Exemplu:

Cele două categorii pot fi convergente, exemplul tipic fiind al

politicianului radical, al cărui comportament reprezintă o răbufnire a unor puternice frustrări emoționale, acumulate și consolidate vreme îndelungată.

j). criteriul: premeditarea

Practica a dovedit-o că formele de manifestare ale devianței pot primi conturul și expresia: 1. devianței spontane, privită ca rezultat al unor exteriorizări comportamentale,

pe moment, generate de efecte și emoții deosebit de puternice, mai puțincontrolate rațional și de către voința, sau dimpotrivă (R. Boudon, 1989);

2. devianței premeditate, în care chiar dacă sunt prezente și elemente afective, prevalează cele raționale, scopurile și mobilurile fiind îndelung cântărite, la fel


29/84


28

ca modurile de operare, una din formele cele mai expresive fiind crimaorganizată (R. Boudon, 1989).

Persoanele care pun în discuție legitimitatea normelor pe care le violează,militând pentru promovarea altor norme și valori substituente, cum este cazulteroriștilor, prin comportamentul lor se încadrează la (bifați în coloana delângă):

Categorii de persoane Categorii de persoane

Indivizi cu tulburări decomportament

Devianța autoimpusă

Transgresori Devianța de circumstanță Devianți subculturali Devianța primară

Devianța relativă Devianța secundară Devianța universală Devianța psihologică Devianța penală Devianța culturală Devianța individuală Devianța spontană Devianța de grup Devianța premeditată

REZUMATUL

În debutul primei unități de învățare se realizează delimitareaconceptului de devianță, în sens foarte larg, ca abatere de la normele,comportamentele considerate „normale” pentru o societate. Pentru o mai mare

precizie terminologică, specialiștii domeniului operează o împărțire a definițiilorîn două mari categorii: definiții juridice și definiții sociale. Aprecierea a ceea ceeste deviant sau nu, presupune operarea cu judecăți morale, judecăți care serealizează o legătură dublă: cu morala (cerințele și principiile morale ale

societății) și cu realitatea faptelor. Dezvoltarea psihogenetică a judecățilormorale a fost studiată de și care au elaborat o serie de stadii și niveluri pe careaceste judecăți le urmează pe parcursul ontogenezei. T T eeoor r iiaa lui Jean Piaget se

structurează pe patru stadii: stadiul egocentric, stadiul autorității, stadiulreciprocității și stadiul echității. Teoria lui Lawrence Kohlberg are doar treiniveluri: nivelul preoperațional, nivelul operațional și nivelul postoperațional,dar fiecărui nivel corespunzându-i câte două stadii. Caracteristicile devianţei secentrează pe trei elemente: circumstanţele sociale în care acestea se produc,

statusul autorului actului deviant și contextul cultural . Formele fenomenului dedevianță sunt prezentate utilizându- se o operare pe zece criterii de împărțire aactelor deviante. Pentru fundamentarea teoretică a conceptului de devianță,unitatea de învățare care urmează prezintă comparativ și termenii: delincvență,

infracționalitate și criminalitate.


30/84


29

TESTUL DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR nr. 1

1). Normei, conform lui Jean Piaget, i se descrie:a) doar o structură cognitivă

b) doar o structură afectivă c) o structură cognitivă și o structură afectivă

2). Dezvoltarea judecăților morale, la copii, presupune: a) o fază heteronomă care precede faza autonomă

b) o fază autonomăc) o fază heteronomă

3). Devianța este un fenomen prin care:a) se încalcă doar legea penală

b) se încalcă comportamentele socialmente acceptate și dezirabile

TEMA DE CONTROL nr. 1

Elaborați un eseu (de maxim trei pagini) pe tema: Legătura dintreconduitele deviante și moralitate.


31/84


30

Unitatea de învăţare 2.

DELIN CVENȚA, INFRACȚIONALITATEA, CRIMINALITATEA

Cuprins

UI2.1. Introducerea .............................................................................................................. 30UI2.2. Competenţele unității de învățare – UI2 .................................................................. 30UI2.3. Delincvența ............................................................................................................... 31UI2.4. Infracționalitatea....................................................................................................... 32UI2.5. Criminalitatea ..........................

Documents

Psihopedagogia Deviantei Lupu Daciana