Upload
rusu-ana-maria
View
595
Download
27
Embed Size (px)
Citation preview
CC UU PP RR II NN SS I. NOŢIUNI DE PUERICULTURA Şl PEDIATRIE II. IGIENA COPILULUI SI ADOLESCENTULUI III. DEZVOLTAREA COPIILOR DE 0-3 ANI IV. IGIENA COPIILOR DE VÂRSTĂ PREŞCOLARĂ V. IGIENA COPIILOR DE VÂRSTĂ ŞCOLARĂ
LLEECCTT..DDRR.. MMAANNUUEELLAA MMIIRROONN
PP UU EE RR II CC UU LL TT UU RR AA ŞŞ II II GG II EE NN AA CC OO PP II LL UU LL UU II
SCOPUL UNITĂȚII DE CURS Cunoaşterea elementelor teoretice fundamentale ale domeniului şi formarea capacităţilor
necesare promovării şi implementării conceptului de “şcoală care promovează sănătatea” OBIECTIVELE CURSULUI
Familiarizarea studenţilor cu noţiuni elementare de puericultură şi pediatrie Îmbogăţirea fondului cognitiv al studenţilor în domeniul ocrotirii şi promovării sănătăţii proprii şi
comunitare Dezvoltarea interesului pentru un comportament igienic, civilizat Să analizeze principalele aspecte privind igiena copiilor în şcoli şi grădiniţe Fixarea principalelor repere ale dezvoltării corporale (creşterii evolutive fizice) şi neuropsihice
ale preşcolarului şi şcolarului Cunoaşterea bazei fiziologice a igienei procesului instructiv-educativ în grădiniţe şi şcoli Să utilizeze eficient mijloace şi materiale didactice variate pentru predarea noţiunilor de igienă
EVALUARE Cuantificarea notei finale :
Evaluare finală ( examen scris) 50% Evaluare pe parcurs ( teme de lucru obligatorii ) 50%
Pentru fiecare formă de evaluare, în parte, trebuie obţinută nota minimă (5).
Evaluare finală: subiectele de examen vor fi selectate din conţinuturile unităţilor tematice, temele de reflecţie şi aplicaţiile cursului. Evaluare pe parcurs: întocmirea celor 4 teme obligatorii (tratarea tuturor sarcinilor este obligatorie) şi predarea acestora la datele stabilite în cadrul primei întâlniri organizatorice.
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
453
I. NOŢIUNI DE PUERICULTURĂ Şl PEDIATRIE I.1. COPILUL ŞL PERIOADELE COPILĂRIEI
Termenul de puericultura a fost folosit pentru prima dată de medicul francez Carron, în urmă cu
100 de ani. Acesta provine din limba latină: "puer", care înseamnă copil, şi "cultura", care înseamnă
creştere.
Astăzi puericultura este considerată ca o parte profilactică a medicinii infantile (pediatrice), spre
deosebire de pediatrie, care reprezintă partea curativă, de cunoaştere şi tratare a bolilor copilului.
DEFINIŢIE
Puericultura urmăreşte dezvoltarea normală, fiziologică, armonioasă, prin asigurarea de condiţii
optime şi prin prevenirea îmbolnăvirilor încă din perioada de concepţie, până la vârsta de 16-18 ani.
Starea de sănătate cu care o femeie îşi începe sarcina este un factor deosebit de important, dar
aceasta este condiţionată de dezvoltarea anterioară a adolescentei, care, corectându-i-se tulburările ce
pot apărea la pubertate, este ferită de riscuri în perioada de activitate genitală.
Copilăria este perioada de viaţă în care organismul uman se află în evoluţie progresivă, în
continuă modificare, datorită procesului de creştere şi dezvoltare, şi se întinde de la naştere până la
pubertate.
Cunoaşterea acestor fenomene este indispensabilă pentru o mai bună înţelegere în studierea
fenomenelor care se produc în timpul copilăriei.
Modificările suferite de organismul uman în această perioadă sunt atât sub aspect morfo-
funcţional, cât şi sub aspect psihointelectual.
Copilăria este împărţită în mod arbitrar în mai multe perioade:
1. Prima copilărie, cuprinsă între momentul naşterii şi vârsta de 3 ani, când se termină apariţia
dentiţiei temporare.
Această perioadă include:
a. perioada de nou-născut (0 - 28 zile);
b. perioada de sugar (1 lună -1 an);
c. perioada de copil mic (1 - 3 ani).
2. Copilăria a ll-a durează între 3-6 ani, când începe să apară dentiţia definitivă.
3. Copilăria a lll-a, vârsta şcolară, de la 6 ani până la pubertate.
4. Pubertatea este perioada care se anunţă prin variate trăiri afective pe fondul conştiinţei de
sine, sub dependenţa impulsurilor diferenţierii sexuale ce o însoţeşte.
MANUELA MIRON
454
I.2. PUERICULTURA ANTENATALĂ
Se referă la:
a) dezvoltarea intrauterină a produsului de concepţie; factori şi condiţii ce influenţează sarcina;
b) igiena sarcinii şi supravegherea medicală a gravidei.
Dezvoltarea intrauterină a produsului de concepţie
Profilaxia ante- şi postnatală reprezintă o condiţie necesară pentru obţinerea unui produs de
concepţie de bună calitate.
Consilierea familiei va fi făcută de către medicul pediatru, pornind chiar de la oportunitatea
sarcinii şi a naşterii, în funcţie de condiţiile de mediu familial şi a condiţiilor socio-economice ale
acesteia.
Viaţa prenatală cuprinde 2 perioade: gametogeneza genitorilor şi viaţa intrauterină propriu-zisă
care include: blastogeneza (primele 2 săptămâni de sarcină), embriogeneza (între 2 şi 12 săptămâni de
sarcină) şi viaţa fetală (din luna a IV-a de gestaţie până la naştere).
Patologia prenatală include totalitatea bolilor în care agresiunea se produce în orice moment, de
la gametogeneza până la naştere şi care se poate exprima în timpul vieţii intrauterine, după naştere sau
după un anumit interval.
Prima etapă a vieţii viitorului individ este fertilizarea ovulului; în zigot (ovulul fertilizat), există
potenţial toate trăsăturile moştenite ale organismului, dar de evoluţia satisfăcătoare sau
nesatisfăcătoare a embrionului sau a fătului sunt responsabili factorii de mediu intern (intrauterini) şi
factorii de mediu extern.
Interferenţa factorilor genetici cu factorii de mediu reprezintă bazele etiologice , ale bolilor
prenatale.
Unele dintre anomaliile genetice pot fi mimate perfect de boli determinate de noxe ale mediului.
Factorii care acţionează prenatal pot produce sterilitate, avort spontan, moartea fătului în uter sau
afectarea gravă a produsului de concepţie.
Dacă noxele sunt mai puţin severe, consecinţa acţiunii lor va fi naşterea unui copil cu
malformaţii sau naşterea prematură. Una din cauzele redutabile de mortalitate infantilă precoce o
reprezintă existenţa unor anomalii biochimice sau anatomohistologice care fac nou-născutul incapabil
de a se adapta la condiţiile vieţii postnatale şi, astăzi, există o preocupare deosebită pentru depistarea
antenatală a acestora. După modul de transmitere a caracterelor ereditare există boli dominante şi boli
recesive, iar după localizarea genei mutante, boli autosomale şi boli legate de cromozomul X.
Factorii nocivi denumiţi şi agenţi teratogeni, în funcţie de momentul acţiunii, pot determina:
embriopatii şi/sau malformaţii, când acţionează asupra produsului de concepţie până în săptămâna a
12-a de viaţă intrauterină, sau fetopatii, când acţionează între luna a IV-a de gestaţie şi ultima lună,
până la naştere.
Există o mare varietate de factori patogenici interni (intrauterini) sau de mediu extern:
- tulburări uteroplacentare şi hormonale materne;
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
455
- infecţii virale (rubeolă, gripă, hepatită epidemică, poliomielită, rujeolă, herpes, virusul HIV);
- infecţii bacteriene (sifilis, listerioză, TBC);
- infecţii parazitare (toxoplasmoză);
- factori endocrini (diabet);
- factori imuni (izoimunizare Rh şi ABO, boli autoimune);
- factori mecanici (boală amniotică);
- factori chimici;
- factori actiniei (razeX, ultraviolete).
Toate aceste influenţe, care pot avea efecte nedorite asupra mamei sau produsului de concepţie,
trebuie cunoscute şi evitate printr-o supraveghere atentă a femeii gravide. Aceasta se va face de către
medicul şi asistenta de la nivelul dispensarului şi cabinetului de obstretică-ginecologie cât mai precoce
posibil. Între medic şi femeia însărcinată trebuie să se stabilească o bună comunicare, femeii gravide
insuflându-i-se încrederea.
Igiena sarcinii
Orientând cu grijă anamneza, în ceea ce priveşte antecedentele personale şi heredo-colaterale
se poate elabora arborele genealogic ("pedigree"-ul) care poate permite medicului o eventuală
suspectare şi - ulterior - o depistare antenatală a bolilor genetice (prin ecografie, amniocenteză etc.).
Examenul clinic al gravidei va include: măsurarea taliei şi greutăţii, stabilirea diametrelor
bazinului, măsurarea tensiunii arteriale, forma sânilor şi a mameloanelor, eventuale carii dentare sau
rahitism.
Vârsta sarcinii va fi calculată în funcţie de data ultimului ciclu menstrual (prima zi a ultimei
menstruaţii). Nivelul fundului uterin se află, la sfârşitul lunii a lll-a, la nivelul simfizei pubiene, în luna a
IV-a depăşeşte simfiza pubiană cu 3 - 4 cm; în luna a V-a se află la jumătatea distanţei dintre simfiză şi
ombilic, în luna a Vl-a este la nivelul ombilicului, în luna a Vll-a la 3 - 4 cm deasupra ombilicului, în luna
a Vlll-a fundul uterin se află la jumătatea distanţei dintre ombilic şi apendicele xifoidian, iar în luna a IX-a
coboară la nivelul unde se afla în luna a Vlll-a.
O metodă din ce în ce mai larg folosită pentru determinarea vârstei gestaţionale este examenul
echografic, care permite totodată estimarea poziţiei fetale, a cantităţii de lichid amniotic şi, în anumite
cazuri, orientarea amniocentezei.
Dintre celelalte examene paraclinice de rutină efectuate gravidelor nu trebuie omise:
hemoleucograma, determinarea grupului sangvin şi a Rh-ului (pentru depistarea unei posibile
incompatibilităţi de grup sau Rh) şi eventual titrarea Ac (anticorpilor) anti-Rh, sumarul de urină, testări
pentru sifilis şi, eventual, infecţia HIV (ELISA, Western blot).
Ritmul examinării gravidei va fi lunar până în ultimul trimestru de sarcină, când se va face de 2 ori
pe lună şi, apoi, săptămânal, în ultima lună.
Cu ocazia fiecărei vizite medic ale i se vor recomanda gravidei norme de igienă; astfel femeile
însărcinate nu vor lucra în mediu toxic sau în schimburi de noapte, nu vor presta munci fizice grele, vor
evita fumatul, alcoolul, iar medicamentele vor fi administrate numai cu aviz medical, cunoscând faptul că
MANUELA MIRON
456
anumite medicamente administrate mamei au efecte teratogene.
Cât priveşte regimul alimentar, este demonstrat faptul că atât supraalimentaţia care duce la
producerea obezităţii, cât şi subalimentaţia au sau pot avea efecte nefavorabile asupra produsului de
concepţie. Se va recomanda gravidelor să nu crească în greutate mai mult de 10 kg în cursul sarcinii.
Regimul alimentar va fi echilibrat în proteine, vitamine şi săruri minerale.
Se vor sensibiliza gravidele la riscul pe care îl reprezintă pentru copil iradierea, iar examenele
radiologice nu se vor recomanda în perioada sarcinii.
Gravidele cu risc (vârstă înaintată a mamei, avorturi spontane în antecedente, incompatibilitate
Rh, categorii sociale defavorizate) vor beneficia de un ritm de supraveghere adaptat necesităţilor
individuale ale gravidei, asigurându-se totodată un suport psihologic şi o pregătire adecvată pentru
momentul naşterii.
I.3. PUERICULTURA NEONATALĂ Adaptarea la viaţa extrauterină Momentul naşterii este momentul în care legătura dintre făt şi mamă, reprezentată (asigurată) de
placentă, care pe tot parcursul sarcinii a realizat protecţia termică şi mecanică, şi a favorizat (facilitat)
producerea schimburilor de substanţe între făt şi organismul matern, este înlăturată. De aici,
necesitatea ca nou-născutul să facă faţă unor condiţii noi, care impun o adaptare a tuturor aparatelor şi
sistemelor.
Adaptarea respiratorie
Prima respiraţie se înregistrează imediat după naştere. Pentru ca aceasta să se producă, este
necesară: o maturizare a plămânilor, a centrilor nervoşi bulbari care coordonează respiraţia, a căilor
nervoase şi a musculaturii respiratorii. În viaţa intrauterină în plămân există un lichid de origine fetală,
fără nici o legătură cu lichidul amniotic. Acest lichid este "stors" când fătul trece bariera pelvigenitală. O
condiţie pentru producerea primei respiraţii este scurgerea sau diminuarea foarte mult a cantităţii
acestui lichid. După naştere, în plămân mai există o cantitate mică de lichid; pentru scurgerea lui se
recomandă punerea nou-născutului într-o poziţie declivă, cu capul într-o parte.
A doua condiţie pentru instalarea respiraţiei este prezenţa surfactantului care este o substanţă
secretată de celule alveolare. Rolul surfactantului este de a scădea tensiunea superficială a alveolelor,
deci de a le menţine deschise (necolabate), la nivelul lor având loc schimburile alveolo-capilare.
Scăderea presiunii parţiale a oxigenului şi creşterea presiunii parţiale a bioxidului de carbon la
trecerea prin bariera pelvigenitală constituie stimuli importanţi pentru centrul nervos respirator.
Stimulii tactili (atingere, ciupire uşoară) sau termici (variaţiile de temperatură dintre "cavitatea"
uterină şi sala de naştere) sunt la fel de importanţi în declanşarea primei respiraţii, care se produce în
primele 30" de la expulzie.
Frecvenţa normală a respiraţiilor pe minut este între 30 şi 80. Această frecvenţă scade progresiv,
pentru a ajunge la sfârşitul primului an de viaţă între 20 şi 40 pe minut.
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
457
Adaptarea cardio-circulatorie
În viaţa intrauterină schimburile gazoase se fac la nivelul placentei prin două artere ombilicale şi o
venă ombilicală (sângele oxigenat de la mamă trece la făt prin vena ombilicală).
O parte din sânge trece prin ficat, restul intrând în vena cavă, iar - prin orificiul Botallo - şuntează
ventriculul drept trecând în ventriculul stâng. Astfel, jumătatea superioară a corpului este mai bine
oxigenată decât jumătatea inferioară.
După naştere, datorită faptului că plămânul începe să fie irigat, creşte presiunea în cordul stâng
şi orificiul Botallo se închide. În circulaţia sistemică se produce o vasoconstricţie care duce la închiderea
canalului arterial (care face legătura între aortă şi artera pulmonară, în timpul vieţii intrauterine
asigurând scurtcircuitarea circulaţiei pulmonare).
Greutatea inimii este de 20 g, iar aceasta se dublează până la vârsta de un an (36 - 41 g). Ea
ocupă aproximativ 55% din volumul cavităţii toracice. Ritmul cardiac ia naştere este în jur de
140 bătăi/minut, variind cu condiţiile de stress şi activitate a nou-născutului. Rata frecvenţei cardiace
scade spre vârsta de un an până la 90-120 bătăi/minut.
Termoreglarea
Este legată la nou-născut de creşterea nevoilor metabolice pentru menţinerea unei temperaturi
constante a corpului. Nou-născutul are o suprafaţă mare corporală, prin care pierderile în mediu sunt
mai mari, iar ţesutul celular subcutanat este slab reprezentat. Centrul termoreglării, ca şi receptorii
capilari, nu sunt maturizaţi, ceea ce impune păstrarea unei temperaturi de confort de 25° în sala de
naştere şi saloanele nou-născuţilor normoponderali.
Adaptarea renală
Rinichiul nou-născutului este imatur anatomic şi funcţional. Greutatea rinichilor este de
aproximativ 26 g, pentru ca la sfârşitul primului an de viaţă să-şi tripleze greutatea.
Fracţiunea filtrată glomerulară (FGF) este de 23 ml/min/1,73 m2 (suprafaţa corporală), crescând
de 5 ori până la vârsta de 1an. Capacitatea de concentrare a urinei este diminuată la nou-născut, pentru
a se dubla la 1 an. Excreţia urinară este de aproximativ 60 ml urină în prima zi de viaţă, crescând la 100
- 300 ml/zi la sfârşitul primei săptămâni.
Adaptarea digestivă
La naştere există posibilitatea înghiţirii de lichid amniotic, ceea ce face necesară punerea în
poziţie declivă a nou-născutului. Eliminarea meconiului se face în primele 24-36 ore după naştere.
Secreţia de HCI gastric este normală la naştere, pentru a cunoaşte o scădere cantitativă în primele
săptămâni de viaţă. Toate enzimele necesare digestiei sunt prezente la naştere, cu excepţia amilazei
pancreatice care începe să se secrete începând din luna a 3-a, a 4-a de viaţă.
Adaptarea sistemului hematopoietic
Sediul hematopoiezei este măduva osoasă din stern, coaste şi vertebre. Ficatul şi splina
MANUELA MIRON
458
contribuie la acest proces, în special, în condiţii de stress. Dacă aportul de fier asigurat prin alimentaţie
este suficient, precursorii sunt capabili să menţină niveluri ridicate ale Hb.
Adaptarea metabolică
În momentul naşterii valoarea pH-ului sangvin este de 7,25 - 7,35, inferioară, deci, sugarului şi
copilului mic. Este vorba despre o acidoză survenită ca urmare a componentei respiratorii (acumulare
de anhidridă carbonică în sânge) şi una metabolică (acumulare de acid lactic şi piruvic în sânge); după
48 de ore dispare acidoza metabolică, iar la 15 minute după naştere, cea respiratorie. Cantitatea de apă
din organism este invers proporţională cu greutatea, iar spaţiul extracelular este proporţional mai mare
decât la adult.
Tulburările hidrice: deshidratarea sau hiperhidratarea sunt determinate sau facilitate nu numai de
imperfecţiunea funcţiei renale, dar şi de cea a reglării neurohormonale şi a permeabilităţii excesive a
membranelor.
Calcemia înregistrată în a 2-a zi de viaţă este de 7,5 mg %. Sub această valoare se poate vorbi
despre hipocalcemie.
Factorii care favorizează hipocalcemia sunt: prematuritatea, asfixia la naştere, diabetul mamei,
sindromul de insuficienţă respiratorie idiopatică, hipotiroidismul congenital.
Hipoglicemia poate surveni ca urmare a deficienţelor enzimatice în mobilizarea glicogenului
hepatic (insuficienţă de glucozo-6 fosfatază).
Sub 30 mg% (glicemia), la normoponderali, şi sub 20 - 25 mg% la prematuri se poate vorbi de
hipoglicemie. Sunt cunoscute efectele negative ale hipoglicemiilor prelungite asupra creierului.
Tulburările metabolismului proteinelor sunt generate de insuficienţa hepatică şi accentuate la
prematur; în special sinteza proteinelor necesare coagulării (protrombina).
Aspectul morfologic al nou-născutului la termen
Durata de viaţă intrauterină este de 37-41 săptămâni. La naştere, greutatea este cuprinsă între 3
000-4 000 g, lungimea este de 48 - 52 cm iar perimetrul cranian de 34-36 cm.
Ca particularităţi antropometrice putem sublinia:
proporţia capului, care reprezintă 1/4 din lungimea corpului, faţă de adult, la care reprezintă 1/8 din
lungime;
membrele superioare şi inferioare sunt scurte şi egale între ele, lungimea fiecăruia reprezentând 1/3
din talie;
poziţia este „ghemuită”, amintind de poziţia din viaţa intrauterină;
gâtul scurt, pieptul bombat, abdomenul uşor excavat la naştere.
Pielea nou-născutului este de culoare roşu-intens şi este acoperită de un strat grăsos cu rol
antiinfecţios, protector faţă de pierderile de căldură. La nou-născuţii "suprapurtaţi" pielea este lucioasă,
descuamată, uscată pe palme şi plante, aspect cunoscut sub numele de "mâini de spălătoreasă". După
primele ore de la naştere culoarea pielii este rozată, pielea este moale, catifelată, de culoare roşie-
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
459
violacee. Nasul este mic şi turtit.
Examinarea ombilicului este deosebit de importantă, acesta putând constitui o poartă de intrare
pentru infecţii cu evoluţie potenţial severă. Cordonul ombilical este format dintr-o venă şi 2 artere
ombilicale înglobate într-un ţesut conjunctivo-mucos. Căderea bontului ombilical se produce între a 5-a
şi 10-a zi de viaţă, iar cicatrizarea completă se produce după 3 săptămâni.
Oasele craniului sunt separate între ele prin suturi membranoase ce delimitează fontanelele,
spaţii neosificate, unde tegumentele şi aponevroza epicraniană acoperă direct meningele.
Fontanela anterioară este situată între osul frontal şi cele 2 parietale şi are formă rombică ,
urmând a se închide în jurul vârstei de 1 an, 1 an şi 2 luni.
Fontanela posterioară, triunghiulară, cuprinsă între parietale şi occipital poate fi osificată la
naştere sau se va osifica în primele 3 săptămâni.
Articulaţiile au o laxitate mai mare. Toracele are forma unui trunchi de con; diafragmul mai sus
situat face ca axa cordului să fie aproape orizontală.
De la naştere cavitatea bucală este adaptată la supt prin buze groase, musculatura obrajilor bine
dezvoltată, prezenţa plicilor gingiilor, limba scurtă, groasă şi lată.
Capacitatea stomacului este de 7 ml în prima zi de viaţă, crescând funcţional de 10 ori până în a
10-a zi de viaţă.
Ficatul reprezintă 5% din greutatea nou-născutului (120 -150 g), având un rol important la
această vârstă în menţinerea echilibrului glucozei şi metabolizarea bilirubinei.
Sistemul nervos este incomplet dezvoltat, căile nervoase fiind mielinizate parţial. Predominanţa
activităţii mezencefalice necontrolată de scoarţă determină prezenţa unei hipertonii musculare cu
persistenţa poziţiei pe care o are în uter.
Imaturitatea histologică şi biochimică a etajelor superioare explică vulnerabilitatea mai mare a
creierului în perioada de nou-născut.
I.4. "FENOMENE" (EVENIMENTE) FIZIOLOGICE ALE PERIOADEI DE NOU-NĂSCUT Aceste stări ale nou-născutului trebuie cunoscute atât de personalul de îngrijire cât şi de către
părinţi.
Scăderea fiziologică în greutate
Aceasta este consecinţa adaptării nou-născutului la viaţa extrauterină cu intensificarea
metabolismului, aportului insuficient în primele zile, eliminării de meconiu şi urină. Această scădere
reprezintă în primele 3 - 4 zile de viaţă 3 -10 % din greutatea de la naştere, urmând ca nou-născutul să
"atingă" greutatea de la naştere după 7 -10 zile.
O scădere de peste 10% din greutatea de la naştere sau nerecuperarea ponderală după 10 zile
reprezintă un semn de alarmă şi impune supravegherea stării de sănătate.
Icterul fiziologic
Apare în a 2-a zi de viaţă şi se manifestă prin colorarea în galben deschis a tegumentelor şi
MANUELA MIRON
460
mucoaselor (în special a conjunctivelor); are maximum de intensitate în a 4-a - a 5-a zi de viaţă şi
dispare complet după 6 - 7 zile. Scaunele şi urinele sunt normal colorate. Poate fi asociat cu
somnolenţă mai accentuată şi supt mai leneş.
Coloraţia icterică este determinată de creşterea nivelului bilirubinei în serul sangvin prin: hemoliza
accentuată, captarea deficitară a bilirubinei la nivel hepatic, conjugarea şi excreţia deficitară a bilirubinei
şi circuit enterohepatic accentuat prin colonizarea redusă a intestinului cu bacterii saprofite. Icterul
fiziologic nu necesită tratament special.
Apariţia icterului în prima zi de viaţă atrage atenţia asupra caracterului patologic şi necesită
depistarea cauzelor. Acelaşi lucru se impune în icterul prelungit mai mult de trei săptămâni sau care
reapare după o anumită perioadă.
Criza genitală
Se manifestă prin mărirea de volum a glandelor mamare la 3 - 6 zile de la naştere şi dispare la
vârsta de 2 - 3 săptămâni.
La apăsare se elimină un lichid asemănător colostrului. La fetiţe pot apărea pierderi de sânge prin
vagin sau o secreţie albă, iar la băiat se poate observa o uşoară mărire de volum a testiculelor. Criza
genitală nu necesită decât măsuri de igienă: curăţarea secreţiilor şi eventuale tampoane cu vată
sterilizată.
Diareea de tranziţie a nou-născutului
Apare după eliminarea meconiului la 48 - 72 de ore şi se caracterizează prin apariţia scaunelor
verzui sau decolorate, cu miros fad, în număr de 5 - 6/zi, se pare, ca urmare a efectului colonizării
intestinului. Nu se va opri alimentaţia la sân.
Descuamarea fiziologică a nou-născutului
Constă în eliminarea stratului superficial al tegumentelor, persistă timp de câteva săptămâni, fără
a necesita un tratament special, ci numai măsuri de igienă locală.
Eritemul alergic al nou-născutului
Apare în primele 2-3 zile de viaţă sub aspectul unei erupţii roşii generalizate, cu elemente
maculoase (pete), papuloase (proeminenţe) şi/sau veziculoase care nu necesită tratament special.
Febra tranzitorie a nou-născutului
Denumită şi febra de sete" apare în a 3-a - a 4-a zi de viaţă, în context de febră 38 - 39°C, cu
durată de 1 - 2 zile. Uscarea mucoaselor, agitaţie sau somnolenţă; rărirea micţiunilor şi setea vie sunt
manifestări ce însoţesc febra tranzitorie. Dacă la pierderile de urină şi meconiu se supraadaugă aportul
insuficient de lichide ori supraîncălzirea, acest incident este posibil. Prevenirea febrei de sete se face
prin alimentaţie la cerere" şi hidratare suplimentară (în caz de temperaturi ridicate) cu ceai sau apă
fiartă şi răcită, oferite suplimentar.
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
461
Îngrijirea nou-născutului în sala de naştere
Primul gest medical efectuat în prima secundă după naştere va fi asigurarea permeabilităţii căilor
respiratorii prin aspirarea secreţiilor din gura, nasul, faringele şi stomacul copilului, cu ajutorul sondelor
sterile flexibile. În primul minut se face o evaluare a stării copilului în funcţie de culoarea tegumentelor,
frecvenţa cardiacă şi respiratorie, o variantă modernă a scorului Apgar. Se ligaturează cordonul
ombilical după ce a fost secţionat cu o foarfecă sterilă între 2 pense aplicate pe el. Ligatura se face la
2-3 cm distanţă de tegument, cu ajutorul unui fir de nylon sau mătase. Pansamentul ombilical nu
necesită antiseptice şi se fixează cu o faşă sterilă, cu o lăţime de 5 - 8 cm. În primele ore după naştere
pansamentul ombilical va fi controlat pentru a depista eventuale sângerări.
Profilaxia oftalmiei gonococice constă în instilarea unei picături de nitrat de argint 1% în sacul
conjunctival al ambilor ochi, după ce s-a efectuat ştergerea secreţiilor cu o compresă sterilă. Această
metodă previne infecţia oculară cu gonococ care poate duce până la orbire.
În timpul acestei manevre pot surveni incidente care nu prezintă pericole: pătarea în brun a
pleoapelor, în cazul în care nitratul de argint nu a fost şters imediat, conjunctivita chimică.
În sala de naştere se face o evaluare a unor posibile malformaţii congenitale (unele beneficiază
de sancţiune terapeutică chirurgicală), stabilirea sexului copilului şi fixarea unei brăţări textile pe care se
înscrie numele mamei, pentru a putea fi identificat.
Spălarea nou-născutului este indicată dacă acesta prezintă tegumente impregnate cu meconiu,
lichid amniotic infectat sau sânge matern. Cântărirea nou-născutului după naştere este obligatorie.
Toate manevrele trebuie efectuate în aşa fel încât să se evite riscul de infecţii şi pierderile de căldură.
Îngrijirea în salonul de nou-născuţi
Nou-născutul va fi înscris în registrul de nou-născuţi al secţiei şi i se întocmeşte foaia de
observaţie, notând cu atenţie greutatea, lungimea, perimetrul cranian şi toracic. Zilnic copilul va fi
cântărit în aceleaşi condiţii, după efectuarea toaletei şi înainte de a fi alimentat. Termometrizarea are
drept scop, pe lângă evaluarea adaptării termice, evidenţierea unor posibile malformaţii, ca imperforaţia
anală, care necesită un tratament simplu dar de urgenţă.
Dacă este necesar se repetă aspirarea secreţiilor.
Se urmăreşte eliminarea primului scaun meconial, care se produce în primele 36 de ore, şi
emisia primei urini. Toaleta zilnică a nou-născutului include: spălarea cu apă călduţă şi săpun pentru
copii, ştergerea ochilor cu comprese sterile, pansarea bontului ombilical de 2 ori pe zi cu alcool de 70°
şi o compresă sterilă fixată cu o faşă.
Mamelor li se va explica că alimentaţia naturală trebuie începută cât mai precoce, în primele 6
ore de la naştere, având efect stimulator pentru secreţia lactată.
Profilaxia rahitismului se va face prin administrarea de vitamina D3 sau D2 în doză de 200 000
u.i., i.m., în a 3-a zi de viaţă, dacă nu există preparate adecvate (de bună calitate) pentru terapia zilnică
cu vitamina D care este mult mai eficientă.
Vaccinarea BCG rămâne încă o problemă în perioada neonatală, profilaxia tuberculozei tuturor
nou-născuţilor prin inoculare intradermică a vaccinului fiind obligatorie în România, reţinere impunând
MANUELA MIRON
462
numai seropozitivitatea HIV cunoscută a mamei.
În maternităţi se efectuează testarea tuturor nou-născuţilor pentru depistarea unor boli
congenitale de metabolism: fenilcetonurie, depistarea hipotiroidiei.
Este de preferat ca nou-născutul să stea în aceeaşi cameră cu mama sa, astfel realizându-se un
contact mai bun, iar mama va putea căpăta mai uşor deprinderi pentru îngrijirea lui.
Părinţii vor primi informaţiile necesare pentru pregătirea camerei nou-născutului, trusoul nou-
născutului şi igiena acestuia, cele necesare pansamentului ombilical, înfăşatului, băii şi îngrijirii pielii.
I.5. INCIDENTE FIZIOLOGICE ALE NOU-NĂSCUTULUI ŢIPĂTUL NOU-NĂSCUTULUI Ca etiologie, nu există o singură cauză, dar ţipătul persistent va stimula eforturile de elucidare a
cauzei.
Foamea este una dintre cele mai frecvente cauze de ţipăt, diferenţiind alte cauze posibile: eşecul
de a eructa aerul înghiţit, otita medie, intoleranţa la lapte. Această posibilitate este mai rar întâlnită la
sugarii alimentaţi la sân. Totuşi, anumite alimente ingerate de mamă pot produce "disstress" intestinal
copilului De obicei este vorba de un sugar obişnuit calm, la care ţipătul apare progresiv sau brusc,
asociat cu flectarea membrelor inferioare şi abdomenul destins. Evacuarea scaunului termină de obicei
episodul de disconfort abdominal (colici).
Tratamentul depinde de cauza care a produs colicile. Subalimentaţia sau supraalimentaţia pot fi
complet vindecate. Aerul înghiţit, care poate fi responsabil în parte, de disconfortul intestinal, va fi
eliminat prin tehnica posturală (vertical) şi "de bătut pe spate". Anxietatea părinţilor va fi înlăturată prin
explicarea nevoi sugarului de a fi liber şi de a ţipa şi că acest ţipăt nu dăunează fizic sau psihologic
copilului, dacă nu este exprimarea unei boli.
Folosirea sedativelor şi agenţilor anticolinergici nu numai că nu este suficientă, dar există şi
riscul supradozajului şi toxicităţii acestora la vârste mici. Constipaţia este diagnosticată adesea prin
anamneză asupra conţinutului fecal, examenul abdominal sau rectal şi sugerată de durerile abdominale.
Supozitoarele cu glicerina, clisma "pediatrică", uleiul mineral 5 -15 ml, oral, pot fi eficiente.
Stomatita albicans (candidiaza bucală)
Este o infecţie a gurii determinată de Candida albicans şi apare obişnuit la sugarii care au fost
expuşi intim la aceşti fungi în cursul pasajului prin canalul pelvigenital.
Se tratează uşor (şi eficient) cu Nistatin (Mycostatin) sol. 100.000 u/ml., 1 ml de fiecare parte a
gurii, de 4 ori pe zi, după mese, timp de 10 -14 zile.
Alimentaţia nou-născutului
Singurul aliment ideal pentru nou-născut este laptele de mamă.
Prin compoziţia sa laptele de mamă asigură tot necesarul nutritiv al sugarului şi îi conferă o
apărare antiinfecţioasă adecvată prin pasajul de Ac (anticorpi). Este ieftin şi la îndemână.
Pentru prevenirea eşecului alăptării, mama va trebui pregătită psihologic încă din anii de şcoală.
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
463
Cu cât nou-născutul va fi "pus la sân" mai precoce, cu atât secreţia lactată se va instala mai
rapid, iar modul de alimentare ideal este "la cerere". Nou-născutul poate suge la ambii sâni sau
alternativ (la fiecare supt celălalt sân).
După 7-10 zile nou-născuţii tind să-şi mărească spontan intervalul dintre mese, ajungând la un
ritm regulat de masă. Prânzul de noapte va fi omis imediat ce este posibil. Durata suptului nu va depăşi
15 minute, şi sugarul nu va fi lăsat să doarmă la sân.
În perioada alăptării este interzis ca mama să fumeze, să consume băuturi alcoolice, sau să bea
cafea. Totodată alimentaţia mamei trebuie să fie echilibrată, cu un aport suplimentar de lapte, zilnic, de
500 ml.
Renunţarea la alimentaţia la sân trebuie să se facă numai atunci când contraindicata este bine
justificată şi formulată de medic.
I.6. CREŞTEREA ŞL DEZVOLTAREA COPILULUI
Creşterea reprezintă procesul normal de augmentare a dimensiunilor corporale, de apoziţie de
nouă substanţă tisulară. Constă, în principal, în multiplicarea celulară şi creşterea volumului celulei.
Dezvoltarea este un proces normal care priveşte în special aspectul "complexării" funcţionale:
formarea de structuri noi, maturaţia enzimatică, "complexare" structurată, perfecţionare funcţională.
Cele două procese sunt corelate în organismul uman.
La nivelul celular, procesul de creştere se desfăşoară în 3 stadii:
faza hiperplastică, în care se produce creşterea numărului celulelor prin mitoză; ea se petrece în
cea mai mare parte intrauterin;
faza intermediară, în care are loc atât creşterea numărului, cât şi a dimensiunilor celulare;
faza hipertrofică, care este caracterizată prin creşterea dimensiunilor celulare şi se produce, în
general, postnatal.
Este greu de precizat când încetează faza hiperplastică, momentul variind de la organ la organ.
De exemplu, celulele gliale îşi epuizează posibilităţile de proliferare la 2 ani de viaţă extrauterină, în timp
ce potenţialul mitogen de creştere al celulei musculare se păstrează până la vârsta de 12 ani.
I.7. FACTORII CARE DETERMINĂ PROCESELE DE CREŞTERE ŞL DEZVOLTARE Potenţialul intrinsec (genetic) de creştere şi dezvoltare este unul dintre elementele determinante
ale proceselor normale de creştere şi dezvoltare; el joacă un rol important în determinarea ritmului de
creştere, dimensiunilor şi aspectului morfologic. Explicaţia este legată de controlul genetic al sintezei de
proteine structurale şi enzimelor.
Materialul necesar proceselor de creştere şi dezvoltare (substanţe plastice, energetice, electroliţi,
vitamine, oligoelemente) este dependent de mediu, acesta fiind al 2-lea factor determinant al proceselor
MANUELA MIRON
464
de creştere şi dezvoltare. Nutriţia, ca proces biologic, reprezintă modalitatea de a furniza organismului
materialul pentru creştere şi este legată de aportul exogen, apetit, masticaţie şi deglutiţie, digestia şi
absorbţia principiilor nutritive.
Metabolismul intermediar şi energetic precum şi funcţionarea normală a sistemelor care asigură
homeostazia mediului intern sunt necesare desfăşurării normale a funcţiei celulare.
Factorii hormonali modulează procesele de creştere şi dezvoltare potrivit informaţiei genetice
specifice pentru organismul respectiv.
În procesul de creştere şi dezvoltare intervin:
- hormonul somatotrop hipofizar (STH, QH), de care depinde multiplicarea celulară;
- insulina favorizează creşterea, facilitând sinteza proteinelor, acizilor graşi şi glicogenului; .
- hormonii androgeni produşi de corticosuprarenală sau gonade, iniţial favorizează creşterea, pentru
ca apoi să o limiteze prin accelerarea maturaţiei scheletice;
- cortizonul are efect negativ asupra creşterii, dar are efect pozitiv asupra dezvoltării (favorizează
maturizarea enzimatică);
- tiroxina are rol esenţial în maturarea biochimică şi celulară a SNC. Factorii de importanţă secundară
sunt:
- factorii prenatali care condiţionează creşterea intrauterină;
- condiţiile sezoniere;
- factorii emoţionali şi, în special, deprivarea maternă;
- controlul SNC (în encefalopatiile cronice infantile perturbarea SNC are efecte nefavorabile asupra
creşterii şi dezvoltării);
- activitatea fizică;
- afecţiunile intercurente.
Toţi factorii cunoscuţi în determinarea unei tulburări de creştere trebuie luaţi în consideraţie în
cazul unei anomalii de creştere şi dezvoltare somatică.
În practică, cea mai frecventă cauză a tulburărilor de creştere somatică este malnutriţia.
Există diferite tipuri de curbe de creştere: neuronală, de tip "limfatic", de tip scheletic sau a
ţesutului adipos subcutanat.
Screening-ul creşterii şl dezvoltării
Acest proces de creştere postnatală, cu ritmuri diferite pentru fiecare sistem şi în funcţie de
vârstă, impune alegerea judicioasă a parametrilor prin care se efectuează screening-ul procesului de
creştere şi dezvoltare.
În condiţiile în care intervine un factor perturbator (o perturbare de nutriţie sau o afecţiune
intercurentă), după îndepărtarea acestui factor apare o accelerare a creşterii numită "salt de creştere",
care permite recuperarea deficitului de creştere şi dezvoltare şi revenirea la ritmul anterior, fiziologic,
concordant cu vârsta cronologică şi maturarea biologică.
Dacă un factor perturbator acţionează în "perioada critică", întârzierea creşterii şi dezvoltării este
doar parţial recuperabilă (de exemplu, în faza hiperplazică a creşterii susceptibilitatea cerebrală este
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
465
maximă).
In aprecierea dezvoltării copiilor şi adolescenţilor sunt folosite criterii somatoscopice,
somatometrice, antropometrice şi fiziometrice.
Criterii somatoscopice
Pe baza observaţiei directe se pot obţine prin însumare unele impresii referitoare la:
a. gradul de robusteţe, mărimea capului; volumul, grosimea şi lungimea unor segmente; masivitatea,
care dă impresia de forţă şi rezistenţă şi permite diferenţierea unui copil robust faţă de unul mic, cu
o dezvoltare deficitară;
b. caracterizarea habitus-ului morfologic prin evaluarea raportului de mărime dintre diferite segmente
ale capului, gâtului, membrelor inferioare şi din formele corporale determinate de creşterea variabilă
a vaselor, musculaturii şi ţesutului adipos;
c. gradul de dezvoltare sexuală, ca indice de maturizare pubertară (pilozitatea pubiană, axilară şi pe
faţă, modificări de formă a glandelor mamare şi organelor genitale externe, modificarea aspectului
extern al corpului) diferenţiază cele două sexe;
d. ţinuta corpului, cu depistarea unor eventuale deformări corporale sau malformaţii (deformaţii
craniene, ale feţei, ale membrelor inferioare; displazii de creştere);
e. starea tegumentelor sub aspectul culorii, pigmentaţiei - cu posibile tulburări circulatorii, afecţiuni
sangvine, tulburări endocrine.
Criterii antropometrice
Înălţimea: variază cu vârsta, sexul, condiţiile de viaţă şj în funcţie de momentul zilei.
În anumite limite există o corelaţie între înălţime, forţă, capacitate vitală şi rezistenţă la efort.
Valorile normale vârstei sunt trecute în tabele (anexe). Pentru copilul mic s-au elaborat somatograme
care permit urmărirea curbei staturale în diferite etape.
Ritmul lunar de creştere a lungimii (taliei) până la un an este de: 4 cm în prima lună de viaţă, 3
cm în a 2-a şi a 3-a lună, 2 cm în a 4-a lună şi 1 cm în fiecare din următoarele 8 luni; deci la sfârşitul
primului an sugarul va creşte cu cel puţin 20 cm faţă de lungimea (talia) de la naştere.
Greutatea: în primul an sugarul va creşte astfel: lunar, 750 g, în primele 4 luni, 500 g în
următoarele 4 luni şi 250 g în ultimele 4 luni. În perioada de pubertate saltul ponderal va fi de 3 - 4
kg/an. Variaţiile în plus sau în minus de la standardele vârstei impun şi corectarea cauzelor.
Perimetrele cele mai importante de urmărit sunt:
- perimetrul toracic (ce oferă informaţii asupra dezvoltării cutiei toracice);
- perimetrul cranian, important pentru depistarea unor posibile microcefalii sau macrocefalii;
- circumferinţa braţului cu rol în stabilirea stării de nutriţie;
- diametrele biacromial şi biiliac la pubertate.
MANUELA MIRON
466
Criterii fiziometrice
Ne orientează asupra capacităţii de adaptare funcţională la condiţii de activitate:
a. capacitatea vitală, determinată spirometric, evaluează integritatea funcţiei pulmonare, elasticitatea
cutiei toracice, forţa musculaturii respiratorii;
b. forţa musculară: se determină cu ajutorul dinamometrului, putându-se face corelaţii între greutate,
talie şi forţa musculară;
c. aprecierea efortului fizic prin determinarea: frecvenţei cardiace, ventilaţiei şi consumului de oxigen;
d. latenţa reacţiilor motorii: cu ajutorul cronoscopului se poate determina timpul scurs de la apariţia
unui stimul auditiv sau vizual şi până la înregistrarea reacţiei; valorile sunt măsurate în secunde şi
fracţiuni de secundă şi variază în funcţie de dificultatea de diferenţiere a stimulilor, testând
capacitatea funcţională a SNC; pentru capacitatea de percepţie vizuală se utilizează tahiscopul; vor
fi cuantificate de asemenea posibilitatea coordonării mişcărilor manuale şi a preciziei prin tehnici
dextrometrice, termometrice, kinezimetrice.
Criterii de apreciere a gradului de maturizare
a. Dezvoltarea dentiţiei. La vârsta de 6 luni apar incisivii mediani inferiori; între 8-10 luni, incisivii
mediani superiori; la 10 -12 luni, incisivii laterali superiori, iar între 12-14 luni incisivii laterali inferiori,
astfel că la vârsta de 1 an copilul are 8 dinţi.
Primii molari apar la 1 an -1 an şi jumătate; caninii între 1 an şi jumătate - 2 ani, iar ultimul molar
la 2 ani - 2 ani şi jumătate. Dentiţia temporară are 20 dinţi. Cea definitivă apare la 6 - 7 ani cu primul
molar, iar ordinea schimbării este inversă decât cea a apariţiei.
b. Dezvoltarea osoasă. Osificarea oaselor lungi începe încă din viaţa intrauterină la nivelul
femurului şi humerusului. Ritmul dezvoltării osoase este determinat genetic, la fete existând un avans
de osificare încă de la naştere. Aprecierea dezvoltării osoase se face cu ajutorul radiografiei de pumn.
Fontanela anterioară are, la naştere, dimensiuni de 3/2-4/3 cm, apoi se reduce şi se inversează la 6
luni, urmând a se închide în jurul vârstei de 1 an-1 an şi 2 luni. Fontanela posterioară poate fi închisă de
la naştere, sau se închide în primele 3 săptămâni.
c. Dezvoltarea caracterelor sexuale secundare. În perioada pubertară ordinea dezvoltării lor este:
apariţia şi dezvoltarea pilozităţii pubiene şi axilare, dezvoltarea glandelor mamare, schimbarea vocii,
dispariţia unei părţi a ţesutului adipos, apariţia menarhei şi secreţiei seminale. In privinţa maturării
neurologice trebuie urmărite: reflexele arhaice (dispar spontan la vârsta de 3 - 4 luni), tonusul muscular,
postura, motilitatea spontană, dezvoltarea limbajului, afectivitatea, comportamentul social.
La copilul mai mare se apreciază amplu şi alte aspecte legate de dezvoltarea intelectuală:
atenţia, memoria imediată şi de durată, abstractizarea, reprezentarea grafică, reproducerea verbală şi
controlul sfincterian. Ceea ce este foarte important este faptul că nu trebuie să confundăm întârzierile
reale în maturizarea psihică, intelectuală şi neurologică cu lipsa de stimulare sau carenţele afective şi
educaţionale.
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
467
I.8. COPILUL PREMATUR ŞL COPILUL POSTMATUR DEFINIŢIE. Orice nou-născut cu greutate egală sau sub 2 500 g, născut înainte de 37 de
săptămâni de sarcină, este considerat prematur.
Trebuie făcută diferenţierea prematurului cu dismaturul, care - deşi are greutatea mai mică - are
vârsta gestaţională peste 37 săptămâni.
Postmaturul este un nou-născut cu vârsta gestaţională mai mare de 280 de zile sau 40 de
săptămâni.
Cauzele prematurităţii pot fi multiple, izolate sau asociate. Cauzele medicale ce ţin de mamă pot
fi constituţionale: talia sub 150 cm, uter infantil, predispoziţie genetică pentru naştere prematura,
traumatism ocazional sau traumatism psihic, dezlipirea prematură a placentei, placenta praevia, con-
tracţii uterine dureroase înainte de termen, uter septat. Afecţiunile cardiace, hematologice, endocrine,
diabetul zaharat şi infecţiile cronice ale mamelor (sifilis, tuberculoză, toxoplasmoză, HIV) pot fi cauze
generatoare de naştere prematură.
Dintre cauzele medicale ce ţin de făt amintim: gemelaritatea, malformaţiile congenitale,
incompatibilitatea sangvină feto-maternă (în sistemul Rh), suferinţa fetală cronică sau diabetul matern.
Nu trebuie neglijate cauzele socio-economice nefavorabile: gradul redus de educaţie sanitară,
subalimentaţia sau anemia mamei, alcoolismul şi tabagismul mamei, prestarea de eforturi fizice mari,
familiile dezorganizate.
Toate aceste cauze trebuie cunoscute de medic în stadiile incipiente de sarcină pentru o bună
cuantificare a riscului prematurităţii. Ritmul examinărilor medicale pentru aceste femei încadrate în
grupa gravidelor "cu risc" va fi modificat, în funcţie de necesităţi.
Particularităţile morfologice ale prematurului
Greutatea la naştere este sub 2500g, lungimea sub 47 cm asociate cu o vârstă gestaţională sub
37 săptămâni.
Din punct de vedere morfologic:
- capul reprezintă 1/3 din lungimea totală, spre deosebire de nou-născutul la termen, la care raportul
este de 1/4;
- faciesul este similar copilului atrepsic;
- ombilicul este implantat mai jos (mai aproape de simfiza pubiană);
- pielea este subţire;
- ţesutul adipos este absent;
- musculatura este hipotonă, subdezvoltată;
- testiculele sunt necoborâte în scrot, iar la fetiţe labiile mari nu le acoperă pe cele mici.
Particularităţile funcţionale ale prematurului
Este cu atât mai deficitară cu cât gradul de prematuritate este mai mare.
Termolabilitatea este datorată: suprafeţei mari de iradiere, izolaţiei termice deficitare prin
MANUELA MIRON
468
diminuarea ţesutului adipos, pielii subţiri, abundent vascularizate şi bogate în apă, metabolismului
energetic redus prin metabolismul bazai diminuat, imaturităţii termoreglării, absenţei transpiraţiei şi
inactivităţii musculare. Aceasta are drept consecinţă hipotermia, cu durată de 4 - 8 săptămâni şi
variaţiile termice în funcţie de temperatura mediului ambiant.
Incubatorul va fi folosit pentru prematurii cu greutate sub 1 500 g, încălzit la 33 - 35°C, asigurând
umiditatea şi aportul de oxigen (2 l/min.)
Rezistenţa la infecţii
Este scăzută prin marea uşurinţă de pătrundere a agenţilor infecţioşi prin "porţile" obişnuite,
scăderea transferului de Ac (anticorpi) de la mamă, asociată cu o capacitate redusă de producere a Ac,
pH-ul acid al pielii, permeabilitatea mare a mucoaselor.
De remarcat că la nou-născuţii cu 1500 g, activitatea fagocitară este de 51-60% din cea normală,
ceea ce face să existe o tendinţă de generalizare a infecţiilor.
Imunitatea celulară şi celulele imuno-competente sunt reduse, singurele celule din ganglioni fiind
limfocitele.
Profilactic se impune asigurarea unor îngrijiri deosebite în scopul prevenirii infecţiilor, ştiut fiind
faptul că mortalitatea prin infecţii bacteriene şi virale este de 2 - 3 ori mai mare la această categorie de
nou-născuţi.
Respiraţia, toleranţa digestivă, imaturitatea cerebrală
Respiraţia este intens solicitată datorită nevoilor crescute pentru procesul accelerat de creştere.
Ea poate fi iniţial diafragmatică.
Toleranţa digestivă. Sub greutatea de 1 200 g reflexul de supt este absent şi impune gavarea
nou-născutului.
Există o tendinţă crescută la vărsături datorită capacităţii reduse a stomacului; se adaugă
evacuarea cu întârziere a acestuia, prezenţa contracţiilor de foame, diminuarea peristaltismuiui
intestinal care antrenează meteorism şi constipaţie.
Din punct de vedere al enzimelor digestive, lipaza este în proporţie de 20 - 25% faţă de valorile
normale şi conduce la o toleranţă scăzuta pentru grăsimi.
Imaturitatea cerebrală a prematurului se manifestă prin hipotonie musculară şi imperfecţiunea
reflexelor arhaice.
În măduvă şi neuronii periferici mielinizarea este absentă sau incompletă. Prin conţinutul crescut
de apă al creierului se creează o susceptibilitate mare la acţiunea "traumatismului" biochimic sau
mecanic din timpul travaliului. Examenul neurologic din primele 36 - 48 ore poate evidenţia: nistagmus,
anizocorie, strabism. În condiţiile în care reflexul de tuse este absent, iar cel de vărsătură este prezent,
există riscul de aspiraţie care impune maximum de grijă în privinţa alimentaţiei.
Alimentaţia prematurilor
La prematurii mici, la care reflexul de supt este absent, este necesară hrănirea prin gavaj.
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
469
Aceasta implică introducerea unei sonde subţiri, atraumatice, pe o lungime egală cu distanţa nas-
ureche-apendice xifoidian, controlând obligatoriu dacă sonda instalată se află în stomac sau a pătruns
în căile respiratorii.
Prin sonda de gavaj se introduce lapte în stomac la un interval de 2 - 3 ore.
După 2 - 3 săptămâni şi, în funcţie de depăşirea dificultăţilor de adaptare ale copilului, se va trece
progresiv la alimentaţia cu linguriţa sau cu biberonul.
După ce a fost probată posibilitatea de deglutiţie se poate "trece" la 1- 2 mese la sân.
Laptele ideal pentru prematur, ca şi pentru nou-născutul la termen rămâne laptele de mamă.
Uneori este necesară suplimentarea cu săruri minerale, calorii şi proteine (din formule industriale de
lapte "pentru prematuri"). Dacă alimentaţia naturală nu este posibilă se folosesc preparate dietetice:
Humana 0 15%, Materna 0 15%, sau o altă formulă adaptată.
Oricum, revine cadrelor medico-sanitare susţinerea şi stimularea mamei pentru obţinerea "cu
orice preţ" a secreţiei lactate.
Postmaturul
Postmatur este nou-născutul provenit dintr-o sarcină care depăşeşte durata normală cu peste 7
zile. Deşi lungimea corpului şi perimetrul cranian sunt normale, după săptămâna a 42-a de sarcină
survine pierderea (scăderea) ponderală.
La naştere tegumentele sunt încreţite, descuamate sau impregnate cu meconiu, uneori chiar şi la
nivelul unghiilor. Ţesutul celular subcutanat este diminuat. Mobilitatea copilului este normală.
Diagnosticul de postmatur se stabileşte anamnestic (în funcţie de data ultimei menstruaţii),
echografic şi, eventual, cu ajutorul amniocentezei. De obicei, în asemenea situaţii (circumstanţe) se
decide operaţie cezariană, mai ales dacă este prezentă suferinţa fetală.
Imediat după naştere nou-născutul va fi aspirat pentru a preveni bronho-pneumonia de aspiraţie
cu meconiu. Un alt risc este reprezentat de hipervâscozitatea sangvină. Alimentaţia la sân va fi instituită
cât mai precoce posibil.
I.9. DEZVOLTAREA PSIHOMOTORIE A COPILULUI
Dezvoltarea, ca şi creşterea, începe înainte de naştere.
Nou-născutul care atinge un grad de maturizare normală a sistemului nervos trebuie să
reacţioneze la un anumit număr de stimuli.
Aceste reacţii constituie primele etape ale dezvoltării individului. Apariţia unui eveniment nu este
"punctiformă" în timp, ci "se întinde" pe o perioadă variabilă pentru fiecare individ. Ca etape principale
se descriu: perioada neonatală, primul an de viaţă, al doilea an, perioada preşcolară, perioada şcolară,
adolescenţa.
Dezvoltarea este un proces complicat: este rezultatul forţelor diferite dintre care principalele sunt:
"moştenirea" congenitală (ereditară), inteligenţa, rapiditatea maturaţiei şi calităţile stimulative ale
mediului ambiant.
MANUELA MIRON
470
Orice diminuare a oricăruia dintre aceşti factori conduce la o întârziere în dezvoltare.
Moştenirea congenitală (ereditară) a inteligenţei depinde de factorii genetici (poligenici).
Rapiditatea maturizării - la rândul său - depinde de sănătatea generală a copilului (toate bolile
debilitante induc o staţionare a dezvoltării) şi de o nutriţie corespunzătoare. Calitatea stimulativă a
mediului ambiant depinde de condiţiile sociale.
Copilului îi este necesară afectivitatea. "Fondul sonor" în care este crescut copilul reprezintă un
element la fel de important în dezvoltare.
Criteriile de apreciere a dezvoltării sunt legate de dezvoltarea motricitatii (motilităţii) în primul an
de viaţă, pentru ca apoi să devină mai variate: comunicarea verbală şi grafică, posibilitatea de adaptare
socială, posibilitatea de abstracţie, de discernământ.
Perioada neonatală
Nou-născutul prezintă, în mod normal, un ţipăt viguros; reacţiile la zgomot şi lumină sunt slabe;
mişcările nu sunt adaptate, fiind bilaterale şi anarhice, cu excepţia reflexului de supt şi deglutiţie, care
sunt coordonate perfect. Reflexele arhaice pot fi puse în evidenţă cu uşurinţă, acestea dispărând în jurul
vârstei de 4 luni (rareori mai de timpuriu).
Primul an de viaţă
Dezvoltarea motorie este caracterizată prin trecerea progresivă de la poziţia orizontală la cea
verticală şi prin dispariţia progresivă a preponderenţei tonusului flexorilor asupra extensorilor.
Primul trimestru de viaţă este dominat de: apariţia urmăririi cu privirea şi a primului surâs,
susţinerea capului.
La vârsta de 1- 2 luni sugarul reacţionează la zgomote importante, fixează cu privirea, iar către 2
luni percepe prezenţa adultului în jurul său şi ridică capul pentru scurt timp.
La 3 luni ţine capul dacă este ridicat în poziţie verticală, iar la 4 luni, susţinut, se sprijină pe
călcâie şi se rostogoleşte din decubit dorsal în decubit lateral. La 5 luni stă în şezut cu sprijin, iar la 6
luni stă în şezut fără sprijin.
Prinderea
În jurul vârstei de 4 luni, sugarul sesizează contactul, iar la 5 luni întinde mâinile spre un obiect.
La 6 luni prinde voluntar obiectele şi le manipulează; la 7 luni caută o jucărie pierdută şi apucă obiectele
cu 3 degete.
Perfecţionarea senzorială
Sugarul îşi fixează (priveşte) mâna către 3 - 4 luni, iar picioarele la 5 - 6 luni şi întoarce capul
când este strigat, la 5 - 6 luni.
Între 6-8 luni face deosebirea între figura mamei şi a altor persoane, recunoaşte un obiect şi îl ia
în mână. La 9 luni ridică o batistă care acoperă un obiect şi îl ia; duce tot la gură şi acest "interes oral"
durează până la 2 ani.
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
471
La 6 luni sugarul emite câteva sunete; spre vârsta de 8-9 luni reacţionează la numeroase cuvinte
familiare. Spre 10 luni spune "mama" şi "tata".
Al doilea an de viaţă
Achiziţii motorii
Mersul fără sprijin, apărut la 12-14 luni, se perfecţionează. La sfârşitul celui deal doilea an copilul
fuge, urcă o scară, se urcă singur pe un scaun. Abilitatea manuală progresează: spre 18 luni poate
suprapune 3-4 cuburi şi poate bea singur cu cana; cunoaşte "schema sa" corporală; în faţa oglinzii îşi
recunoaşte faţa. Controlul sfincterian se dobândeşte în acelaşi timp cu mersul; cel nocturn se instalează
la 2-3 ani.
Limbajul
Copilul câştigă în precizia de a înţelege, dar progresează, mai ales, în ceea ce priveşte
exprimarea; spre 2 ani începe "să facă" fraze având un vocabular ce cuprinde 300-400 de cuvinte şi
începe să pună întrebări.
Perioada preşcolară
Progresele motorii se exprimă la diferite niveluri. Alergatul şi săritul se perfecţionează. De la 3 ani
ştie să meargă cu tricicleta.
Activitatea "gestică" la nivelul mâinii câştigă în precizie, putând să se folosească de un creion, să
se hrănească singur, să se dezbrace, să se încalţe.
Limbajul
Copilul de 3 ani îşi pronunţă numele, prenumele, cunoaşte culorile. La 4 ani utilizează adjective şi
cuvinte de legătură, ştie să compare, începe să recunoască literele, povesteşte evenimente, recită,
joacă jocuri cu reguli.
Afectivitatea
La 4 ani copilul apreciază poveştile, cântecele şi începe să pună întrebări nenumărate.
Începând de la 3 ani apare "complexul Oedip", copilul este atras de părintele de sex opus. Mama
este "marea dragoste" a băiatului, iar fetele sunt atrase de taţi. Părintele de acelaşi sex reprezintă -
uneori - "un rival".
După perioada "complexului Oedip" copilul intră într-o perioadă de latenţă relativă care durează
până la adolescenţă.
Perioada şcolară
La 6 ani copilul ştie să se îmbrace, să se încalţe, îşi cunoaşte vârsta, ştie să numere până la 10.
Ştie să traverseze strada, merge la şcoală. Intră într-o perioadă în care echilibrul, comportamentul şi
personalitatea sa sunt şi mai dependente de condiţiile socio-familiale.
MANUELA MIRON
472
Este perioada marilor "avidităţi", a receptivităţii extraordinare. La şcoală copilul îşi perfecţionează
limbajul şi contactul social.
Un climat de relativă securitate atât în plan material cât şi educativ îi este absolut necesar.
I.10. COEFICIENTUL DE DEZVOLTARE ŞL INTELIGENŢĂ (QD ŞL QL)
Aceşti coeficienţi sunt utilizaţi de către psihologi pentru a caracteriza dezvoltarea copilului.
Valorile normale ale QI variază între 90 şi 110 (emotivitatea copilului poate influenţa rezultatele testelor)
şi constau în probe pentru eficienţa funcţiei de gândire, cunoştinţe şi aptitudini, probe pentru funcţii
psihice izolate: atenţie, memorie, percepţia rapidă a formelor şi culorilor, capacitatea de observare, de
diferenţiere, calcului matematic, desenul după model sau desenul tematic.
Există şi subteste de performanţă care urmăresc: completarea unor imagini lacunare, aranjarea
în succesiune logică a unor imagini, asamblarea părţilor unui întreg, pasajul prin labirint.
Orice deficienţă sesizată la un copil, indiferent că este cu aspect motor, cognitiv, verbal sau de
integrare socială necesită urmărirea atentă a acestuia şi eforturi efectuate în echipe de pediatri,
psihologi, neuropsihiatri, logopezi, fie ambulatoriu, fie în servicii specializate de recuperare.
I.11. NUTRIŢIA ŞL METABOLISMUL COPILULUI
Cea mai importantă perioadă din punct de vedere nutriţional este perioada de sugar, deoarece:
- în primele 3 luni rata creşterii, dezvoltării şi maturării sunt foarte rapide;
- multiplicarea celulelor nervoase, care necesită un aport nutritiv adecvat, începe în ultimele 3
luni de gestaţie şi continuă în primele 6 luni de viaţă, iar în absenţa unui aport nutritiv corespunzător se
produc influenţe negative asupra dezvoltării intelectuale.
Nevoile nutritive
Acestea se evaluează în funcţie de creşterea corporală adecvată. Trebuie avut în vedere că
există variaţii individuale ale ratei creşterii şi variaţii în funcţie de activităţile fizice, şi de tipul proceselor
metabolice.
Rata creşterii înregistrează un maximum între 2 săptămâni şi 12 săptămâni.
În prima lună de viaţă 40% din aportul energetic este utilizat pentru creştere, pentru ca la vârsta
de 2 ani să reprezinte numai 2%. Pentru aprecierea nevoilor nutriţionale sunt importante în special
conţinutul în grăsimi şi proteine.
Conţinutul în grăsimi al nou-născutului normoponderal este de 11%, iar la 4 luni, când îşi
dublează greutatea de la naştere, nou-născutul are cel mai mare conţinut în grăsimi din primii 2 ani
(26,3%). Câştigul de grăsimi în primele 4 luni este de 12 g/zi, iar între 4 şi 12 luni scade la 2,9 g/zi, până
la un an.
Câştigul de proteine este de 3,2 g/zi, în primul an de viaţă şi de 1,4 g/zi în cel de al 2-lea an.
Pentru depunerea unui gram de lipide se cheltuiesc 11,5 kcal iar pentru depunerea unui gram de
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
473
proteine numai 7,5 kcal. Fiecare gram de lipide stocate furnizează 9 kcal, când sunt mobilizate pentru
necesităţile energetice, iar 1 g de proteină furnizează 4 kcal.
În primele 4 luni de viaţă, pentru sinteza zilnică de noi ţesuturi este necesară o energie cumulată
de 120 kcal, scăzând la 39 kcal în următoarele 8 luni şi la 10 kcal în al doilea an de viaţă.
Nevoile nutritive individuale sunt mai greu de stabilit la sugar şi la copil faţă de adult, variind în
funcţie de constituţia genetică, vârstă, sex, rata creşterii diferitelor ţesuturi, activitatea fizică şi mediul
ambiant.
O nutriţie adecvată trebuie să asigure o creştere adecvată. Experţii FAO/OMS au stabilit
standarde de nevoi de factori nutritivi şi au stabilit increte zilnice recomandate (IR) sau raţii dietetice
recomandate (RDR) sau raţia zilnică permisă (RDAs) pentru majoritatea factorilor nutritivi.
Factorii nutritivi
Pentru menţinerea unei calităţi bune a vieţii şi pentru o bună dezvoltare sunt consideraţi
indispensabili următorii 7 factori nutritivi: apa; proteinele; materiile grase (lipidele); hidraţii de carbon;
vitaminele; mineralele "majore" şi oligoelementele; fibrele alimentare.
Apa nu este un factor nutritiv propriu-zis, dar este un element indispensabil vieţii şi este
component al fiecărui aliment. Fibrele alimentare nu au valoare nutritivă în sine, dar modulează
digestia şi absorbţia, au efecte antitoxice şi de reglare a tranzitului intestinal.
Apa
Este esenţială pentru viaţă. Sursa de apă este: cea ingerată, cea aflată în alimentele solide, cea
produsă prin oxidarea alimentelor (din 100 kcal oxidate rezultă 12g de apă).
Nevoia de apă pe kilogram de greutate corporală scade cu vârsta: până la 5 luni este de 170
ml/kg/zi; între 5 luni-1 an, de 150 ml/kg/zi (sau 1,5 ml pentru fiecare calorie consumată); între 1 - 3 ani
nevoia de apă este de 115 -125 ml/kg/zi, între 4 - 6 ani de 90 -100 ml/kg/zi, iar între 7-10 ani, 85 - 90
ml/kg/zi.
De remarcat sunt nevoile relativ mari de apă la sugar: la vârsta de 0 - 6 luni, la un aport energetic
mediu de 115 kcal/kg/zi sugarul are nevoie de 172,5 ml/kg/zi apă, iar între 6-12 luni, unui aport
energetic de 105 kcal/kg/zi îi corespund 157,5 ml/kg/zi apă.
Sugarii care consumă cantităţi mai mari de proteine au nevoie de un aport adiţional de apă; la fel
când temperatura mediului ambiant este ridicată sau când există pierderi anormale. La sugarul cu
greutate mică la naştere aportul excesiv de apă poate duce la intoxicaţia cu apă, iar cel insuficient la
deshidratare hipotonă, depleţie vasculară, şoc, hemoragie intracraniană.
Nevoile de minerale
Microelementele (sodiul, potasiul, calciul, fosforul etc.) şi oligoelementele (iodul, fierul, zincul,
cuprul, cromul, seleniul, cobaltul, manganul, magneziul, molibdenul, fluorul) sunt deosebit de importante
în nutriţie, fiind implicate în structura corpului, în lichidele intra- şi extracelulare cu funcţii în homeostazia
organismului; în structura unor enzime şi în producerea unor reacţii biochimice în organism.
MANUELA MIRON
474
Conţinutul scăzut în minerale în laptele de mamă face ca osmolaritatea să fie adaptată
posibilităţilor funcţionale renale la naştere şi în primele luni de viaţă.
Sodiul şi potasiul. Sodiul se găseşte în laptele uman în cantitate de 7 mEq/l, spre deosebire de
laptele de vacă, unde este de 22 mEq/l. În formulele adaptate de lapte cantitatea de sodiu nu trebuie
să depăşească 12 mEq/l, iar suma Na+ K + CI să nu fie mai mare de 50 mEq/l.
Excesul de sodiu, pentru a fi eliminat, necesită o cantitate mai mare de apă, ceea ce poate duce
la deshidratare.
Necesarul de potasiu, pentru creştere, este mai mare decât cel de sodiu. Raportul Na/K din dietă
nu va depăşi valoarea de 1, iar raportul Na + K/CI va fi cel puţin de 1,5/1 pentru a asigura o excreţie
urinară adecvată şi un echilibru acido-bazic normal.
Calciul şi fosforul. Calciul se află în cantitate de aproximativ 3 ori mai mare în laptele de vacă;
furnizează 170 mg/kg/zi faţă de laptele uman, cu un aport de 60 mg/kg/zi (absorbţia calciului din laptele
matern este însă de aproximativ 2/3, în timp ce din laptele de vacă este mult mai mică).
Raţia zilnică recomandată este de 300 - 500 mg/zi, laptele uman acoperind integral aceste nevoi.
Esenţial este nu numai aportul de calciu, ci şi raportul calciu-fosfor. Excesul de grăsimi scade
absorbţia, iar conţinutul mare de stearat şi palmitat creşte pierderile. Există o relaţie inversă între
absorbţia calciului şi fosforului. Prezenţa în intestin a unei cantităţi mari de fosfor scade absorbţia
calciului, putându-se ajunge la hiperfosfatemii şi hipocalcemii (cu risc de convulsii hipocalcemice).
În formulele adaptate de lapte se recomandă un aport minim de calciu de 40 mg/100 ml, cu un
raport Ca/P de minim 1,5 (raport optim: 2) iar fosforul în cantitate de minimum 20 mg/100 ml.
La sugarul cu greutate mică la naştere nevoile de calciu sunt mai mari şi se recomandă formule
care conţin 120 mg/100ml.
Oligoelementele. În proteine, hidraţi de carbon şi grăsimi sunt incluse carbonul, hidrogenul,
azotul, sulfurile.
În organismul uman au fost decelate 27 de oligoelemente: magneziu, fier, cupru, zinc, fluor,
seleniu, iod, mangan etc.
La om au fost bine demonstrate deficienţele pentru iod, cobalt, cupru, zinc şi fluor.
Magneziul are rol în homeostazia calciului (metabolismul osos) şi în sistemele enzimatice.
Laptele uman conţine 4 mg/100 ml, doză recomandată la sugari şi pentru preparatele adaptate de lapte.
Deficienţa de magneziu poate produce tetanii refractare la administrarea de calciu şi deficienţe
neuromusculare.
Fierul este prezent în cantitate mică atât în laptele de mamă, cât şi în cel de vacă: 0,5 ml/l, însă
biodisponibilitatea fierului din laptele uman este superioară.
Sugarii născuţi la termen şi alimentaţi natural nu vor prezenta semne de deficienţă de fier
înaintea vârstei de 6 luni. Preparatele adaptate de lapte trebuie să conţină 1 mg/100 kcal. Nevoia zilnică
de fier exogen este de 10 mg/zi (0-6 luni) şi 15 mg/zi, între 6 luni şi 3 ani, iar absorbţia fierului alimentar
în intestin este de 10%.
Suplimentarea aportului exogen după vârsta de 3-4 luni (când se epuizează rezervele din
organism) se va face sub formă de fier medicamentos (1 mg/kg/zi) sau prin alimente fortificate cu fier.
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
475
Cuprul este unul dintre oligoelementele esenţiale pentru sinteza enzimelor oxidative. Fiind larg
răspândit în alimente, hipocupremia survine în malnutriţii severe, sindrom nefrotic, malabsorbţie
intestinală sau diaree cronică. În formulele adaptate de lapte se recomandă 20 mcg/100 ml.
Deficienţele de cupru sunt tratate cu sulfat de cupru 1 % în doză de 2 - 3 mg/zi, oral.
Zincul este prezent în metalenzime. În preparatele adaptate de lapte doza recomandată este de
0,2 mg/100 ml.
Cea mai tipică manifestare a deficienţei de zinc este manifestată prin anorexie, falimentul
creşterii, leziuni cutanate.
Fluorul din laptele uman nu conferă protecţie împotriva cariilor dentare, fiind necesar un aport
suplimentar fie medicamentos, fie prin fluorinarea apei.
Iodul, cu rol în funcţia tiroidiană, trebuie să fie prezent în cantitate de 40 mcg, până la 6 luni şi 50
mcg între 6-12 luni.
Nevoile calorice
Nevoile medii sunt de 115 kcal/kg/zi, în primele 6 luni şi 105 kcal/kg/zi până la vârsta de 1 an.
Între 1 - 3 ani nevoile calorice sunt în medie de 1 300 kcal/zi, între 4 - 6 ani 1 700 kcal/zi, iar între 7 -10
ani de 2 400 kcal/zi.
Din cele 115 kcal/kg/zi furnizate în primele luni de viaţă, 55 kcal asigură nevoile bazale, 10-27
kcal asigură activitatea fizică, iar restul de 35 kcal sunt utilizate pentru creştere.
Caloriile sunt furnizate de grăsimi, hidrocarbonate (principalele furnizoare) şi proteine, fiind de
recomandat la copii ca 30 - 35% din calorii să fie furnizate de grăsimi, 35 - 65% de hidrocarbonate şi 7 -
16% de proteine.
Sugarii cu greutate mică la naştere necesită un aport caloric sporit, până la 150 kcal/kg/zi, la
sfârşitul primei luni de viaţă.
Nevoile de grăsimi
Grăsimile sau lipidele sunt formate în special din trigliceride şi reprezintă cea mai compactă
sursă de energie. Sunt unica sursă de acizi graşi esenţiali, transportă vitaminele liposolubile şi
acţionează asupra lipemiei.
Nevoile de grăsimi totale !a sugari variază între 3,5 şi 6,5 g/kg/zi, reprezentând 30 - 55% din
aportul energetic.
Necesarul de lipide totale trebuie să fie asigurat jumătate sub formă animală şi jumătate sub
formă vegetală (eventual cele animale pot reprezenta 1/4 din totalul grăsimilor).
Acidul linoleic, pentru asigurarea unei bune creşteri, trebuie să reprezinte cel puţin 1 % din
aportul caloric zilnic.
Nevoile de hidraţi de carbon (glucide)
Hidraţii de carbon (carbonhidraţii, hidocarbonatele) reprezintă principala sursă energetică rapid
utilizabilă. Sunt furnizate sub formă de zaharuri naturale sau sintetice. Hidraţii de carbon reprezintă 1%
MANUELA MIRON
476
din greutatea corporală.
Nevoile de glucide sunt de 12-14 g/kg/zi la sugar, furnizând 35 - 65% din caloriile totale. Nevoile
sunt crescute în caz de frig, detresă respiratorie etc.
Nevoile de proteine
Proteinele sunt indispensabile vieţii, intrând în structura celulară, în compoziţia enzimelor şi a
hormonilor. Au rol în echilibrul osmotic, transportă metaboliţii, hormonii şi substanţele toxice în
organism.
Nevoile de proteine se înscriu în limite largi, dar o cantitate ce variază între 2 - 3,5 g/kg/zi, la
sugarul care primeşte un aport energetic de 110 kcal şi 150 ml apă/kg/zi, este rezonabilă.
Proteinele din laptele uman, fiind de bună calitate, sunt necesare în cantitate de 2 - 2,4 g/kg/zi în
prima lună de viaţă şi de 1,5 g/kg/zi la vârsta de 6 luni.
La copil 70% trebuie să fie proteine animale (carne de pasăre, vită, porc, peşte, lapte, brânzeturi,
ouă) şi 30% proteine vegetale (boabe de fasole, mazăre, cereale, soia etc.).
Importantă este compoziţia în aminoacizi esenţiali. Aceştia sunt în număr de 9: leucina,
izoleucina, valina, lizina, metionina, fenilalanina, triptofanul, tirozina şi histidina. Cistina şi taurina pot fi
consideraţi aminoacizi esenţiali la sugarii prematuri, având rol în dezvoltarea creierului.
Nevoile de vitamine
Sunt substanţe indispensabile, în cantităţi mici, pentru, buna funcţionare şi dezvoltare a
organismului uman, fiind implicate în catalizarea proceselor metabolice celulare.
Grupul vitaminelor liposolubile cuprinde: vitaminele A, D, E şi K; grupul vitaminelor hidrosolubile
cuprinde: vitamina C şi complexul B (Bi, B2, B6, B12, folaţi, niacină, biotină, acid pantotenic, inozitol,
colină şi carnitină).
Sursele de vitamine sunt parţial endogene sau exogene.
Pentru unele vitamine, nevoile fiziologice nu pot fi asigurate prin alimentaţia curentă. Este cazul
vitaminei D care necesită suplimentare precoce (din primele 5 - 6 zile de la naştere).
În prezent aproape toate produsele industriale de lapte şi alte produse dietetice industriale sunt
suplimentate cu majoritatea vitaminelor.
Există situaţii (circumstanţe, stări, boli) în care se poate produce o deficienţă vitaminică:
malabsorbţia globală şi administrarea de medicamente care se comportă ca antimetaboliţi ai
vitaminelor, utilizarea excesivă a vitaminelor în stare hipermetabolică sau catabolismul excesiv, anomalii
genetice.
Fibrele vegetale
Sunt polizaharide nedigerabile din structura plantelor cuprinzînd: lignina, hemiceluloza şi
pectinele. Rolul lor este acela de a mări bolul fecal, de a facilita absorbţia sărurilor minerale, de a
favoriza eliminarea lipidelor şi de a mări excreţia de azot.
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
477
I.12. CRITERII DE APRECIERE A UNEI BUNE STĂRI DE NUTRIŢIE
Un aspect important este stabilirea aportului adecvat dietetic, iar în cazul în care există probleme
în alimentaţia naturală, se poate face proba suptului. Pentru cei alimentaţi artificial se vor cere informaţii
asupra tipului de lapte, a cantităţii consumate, numărului de mese, aportului de proteine (din carne, ou
etc.), legume şi fructe.
Evaluarea dietetică este primul pas în definirea stării de nutriţie.
În perioada de creştere starea nutriţională se reflectă în rata de creştere, ritmul maturării,
mărimea atinsă de copil şi cantitatea de grăsimi.
În copilărie, procesul de creştere şi dezvoltare, precum şi proporţiile corpului sunt puternic
influenţate de "mediatorul" nutriţional.
Evaluarea stării de nutriţie pe baza datelor antropometrice se face prin determinarea indicelui
ponderal sau nutriţional (raportul între greutatea reală şi cea ideală pentru vârsta respectivă). Un indice
ponderal între 0,9 -1,1 atestă o stare de nutriţie bună; peste 1,2 atestă obezitatea, iar sub 0,9 atestă
sub-ponderabilitatea sau malnutriţia. Între 0,9 - 0,75 malnutriţia (distrofia I) este uşoară şi reversibilă;
între 0,6-0,75 este o formă medie de malnutriţie (distrofie II), recuperabilă cu eforturi mai mari; sub 0,6
este o malnutriţie severă (distrofie III) greu de redresat şi cu posibile sechele.
Dacă malnutriţia survine prin carenţă nutritivă globală se vorbeşte de malnutriţie protein-calorică,
iar dacă predominantă este carenţa proteică se vorbeşte de malnutriţia proteică sau distrofia
edematoasă.
În afara greutăţii şi lungimii se fac aprecieri asupra grosimii şi tonicităţii plicii cutanate.
Nivelul hemoglobinei şi al hematocritului furnizează informaţii referitoare la nutriţia cu fier.
Nu trebuie omise determinările lipidelor, hidraţilor de carbon (sub forma nivelului glucozei serice),
oligoelementelor (fierul, zincul şi cuprul).
Determinările pot viza vitaminele şi, în special, vitamina D prin stabilirea cantităţii în ser a 25 -
hidroxi-colecalciferolului.
Legată de starea de nutriţie a copilului este şi dezvoltarea psihomotorie evaluată clinic sau prin
teste psihologice.
I.13. ALIMENTAŢIA SUGARULUI Alimentaţia naturală Singurul aliment care permite dezvoltarea, creşterea şi maturarea optimă este, în primele luni de
viaţă, laptele uman.
În laptele uman există toţi factorii nutritivi necesari sugarului în primele 4-6 luni de viaţă,
prezentând anumite variaţii fiziologice de la o zi la alta, de la un supt la altul sau chiar între începutul şi
sfârşitul suptului. În timp ce sugarul alimentat la sân primeşte o raţie care înregistrează în cursul
aceleiaşi zile, şi chiar în cursul aceluiaşi supt, variaţii importante, concordante cu nevoile sale, sugarul
alimentat artificial primeşte formule calculate mecanic şi constante din punct de vedere cantitativ şi
MANUELA MIRON
478
calitativ. De exemplu, la sfârşitul suptului, conţinutul în grăsimi al laptelui este mai mare, fapt ce ţine de
secreţia de prolactină, indusă chiar de supt, şi are un efect de control asupra apetitului, producând
sugarului senzaţia de saţietate.
Alimentaţia la sân oferă sugarului alimentul specific şl este recomandată tuturor sugarilor, pentru
că laptele matern este complet şi pentru că alimentaţia la sân favorizează şi interrelaţia mamă - copil.
Viitoarea mamă trebuie pregătită pentru alăptare înainte de naştere şi va respecta anumite
măsuri foarte utile: spălarea zilnică a mameloanelor cu apă şi fricţionarea sânilor cu un prosop aspru
după care sânii vor fi expuşi la aer; în ultima perioadă a sarcinii, când începe să se instaleze secreţia
lactată, în scopul evitării înfundării canalelor galactofore, sânii vor fi storşi cu blândeţe; se va evita
purtarea sutienelor; mameloanele mici şi ombilicate vor fi tracţionate de 10-12 ori pe zi, în ultimele 3 luni
de sarcină. Cu cât nou-născutul va fi "pus" mai precoce la sân, cu atât secreţia lactată se va instala mai
repede. Cu toate că unele supturi nu aduc cantităţi suficiente pentru hrană, ele sunt esenţiale pentru
instalarea lactaţiei, mai ales dacă se practică alimentaţia "la cerere". Cantitatea secreţiei lactate este de
300-500 ml/zi, la sfârşitul primei săptămâni, 500-800 ml la sfârşitul primei luni şi 800 -1 150 ml în luna a
4-a - a 6-a postnatale.
Nu este influenţată de paritate, vârstă, sezon, climă, mărimea sânilor sau revenirea ciclului, dar
suferă influenţe negative în caz de stress sau obezitate.
Compoziţia colostrului
Compoziţia colostrului este reprezentată de:
- proteine în proporţie de 2,7 g%, cu conţinut bogat în aminoacizi liberi (dintre care o importanţă
deosebită o are triptofanul);
- lipide în proporţie de 3 g%, cu valori ale colesterolului inferioare celui din laptele matern;
- hidrocarbonate în proporţie de 4 - 5%, reprezentate de lactoză şi oligo-zaharide cu rol în stimularea
florei bifidogene intestinale;
- săruri minerale: calciu şi fosfor în concentraţii mai mici decât laptele matern;
- imunoglobulină A, care apără nou-născutul de infecţiile cu bacili Gram negativi;
- lizozim şi lactoferină cu rol antibacterian;
- macrofage activate care transmit limfocitelor din intestinul sugarului informaţia genetică de la mamă
şi au rol în apărarea antiinfecţioasă (bacteriană) şi antivirală,
După 2-3 săptămâni de tranziţie laptele se maturizează. Laptele de mamă are un pH de 6,8-7,4 şi
o valoare calorică de 670 kcal/l.
Compoziţia laptelui de mamă
Proteine: 1 -1,2 g% cu o valoare energetică de 7% din valoarea calorică; deşi în cantitate mică,
au o valoare biologică deosebită prin conţinutul crescut în albumine (0,6 g%) şi conţinutul scăzut în
cazeină (0,4 g%), fiind deci un lapte albuminos. Conţinutul în azot neproteic este de 0,05 g%, dintre
care 0,013 g% aminoacizi liberi.
Cazeina (complex fosfolipidic) contribuie la coagularea laptelui sub influenţa presurei şi produce
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
479
lactofactor bifidus 2 (rol în dezvoltarea florei bifidogene care are efect trofic asupra mucoasei şi
împiedică dezvoltarea germenilor).
Aminoacizii esenţiali şi neesenţiali sunt bine reprezentaţi în laptele matern. Coeficientul de
utilizare a proteinelor din laptele matern este de 100%. Lipidele reprezintă 50-60% din valoarea
energetică. Sunt în cantităţi variabile, crescute de obicei la sfârşitul suptului.
Acizii graşi nesaturaţi (acidul linoleic are rol deosebit în procesul de creştere şi asigură 3,5 - 6%
din valoarea calorică totală). Trigliceridele sunt în proporţie de 98%, iar colesterolul de 30 - 40 mg%.
Glucidele sunt în proporţie de 60 - 70% şi dau o valoare energetică de 40%. Ele sunt
reprezentate de lactoză şi oligozaharide.
Lactoza, prezentă sub forma izomerului beta, contribuie la sinteza galactocerebrozidelor (are rol
în celula nervoasă şi favorizează dezvoltarea florei bifidogene).
Oligozaharidele cuprind: glucoza, galactoza, fructoza, N-acetil-glucozamina şi acidul sialic care
intră în structura celulei nervoase.
Sărurile minerale. Fierul este în cantitate insuficientă (0,05 - 0,07 mg%), sodiul 6 - 8 mEq/l
(concentraţie ideală), calciul 35mg%, fosforul 15 mg% (deci raportul Ca/P este ideal, adică 2).
Vitaminele sunt în cantităţi suficiente, cu excepţia vitaminei D, care este în cantitate de 22 -100
u/l (faţă de un necesar de 400 - 800 u/zi). Laptele uman are următoarele calităţi biologice şi
imunologice:
- prezenţa Ac transmişi prin lapte care protejează nou-născutul împotriva bolilor cu poartă de intrare
digestivă (poliomielită, shigelloză, salmoneloză);
- prezenţa lactoferinei care fixează fierul şi împiedică multiplicarea bacteriană;
- prezenţa lizozimului care degradează membrana bacteriană;
- prezenţa acidităţii prin flora bifidogenă.
Avantajele alimentaţiei naturale
- asigură un aport nutritiv suficient atât cantitativ, cât şi calitativ;
- asigură un aport caloric corespunzător vârstei;
- este o metodă economică, la îndemână, permiţând alimentaţia "la cerere" şi autoreglarea cantităţii;
- conţine Ac imunizanţi şi factori biologici cu rol antiinfecţios.
Dezavantajele alimentaţiei artificiale, sunt: supra- sau subalimentaţia cantitativă sau calitativă;
diareea enterală infecţioasă prin lipsa tehnicii aseptice; intoleranţa la laptele de vacă.
Compoziţia laptelui de vacă
Proteine: în cantitate de 3,4 - 3,5 g% cu predominanţa cazeinei (este un lapte cazeinos).
Albuminele sunt reprezentate în proporţie mai mare de beta-lactalbumină cu rol alergizant. Coeficientul
de utilizare a proteinelor din laptele de vacă este de 95%.
Grăsimi: în cantitate de 3,4 - 3,5 g%, cu pondere mai mare a acizilor graşi saturaţi, ceea ce face
să aibă un coeficient de utilizare a grăsimilor mai redus decât laptele uman. Dintre acizii saturaţi
predomină acidul stearic, făcând ca grăsimile să aibă un coeficient de absorbţie de 75%.
MANUELA MIRON
480
Hidrocarbonate: în cantitate de 4,8 g %, (conţinut scăzut de lactoză), ceea ce conduce la o
toleranţă digestivă şi o absorbţie intestinală mai mică. Totodată, favorizează flora intestinală microbiană
patogenă de tip E.coli.
Sărurile minerale: 0,7 g%, cu sodiul 25 mEq/t şi raportul Ca/P de 1,3, ceea ce face ca absorbţia
calciului să scadă, favorizând apariţia rahitismului. Datorită conţinutului crescut în proteine şi săruri
minerale, osmolaritatea laptelui de vacă este crescută, forţând bariera renală pentru eliminare. Valoarea
sa biologică; imună, de apărare este practic nulă.
Dezavantajele majore ale laptelui de vacă sunt:
- posibilitatea infecţiilor digestive;
- tetania neonatală datorată hipocalcemiei prin scăderea raportului Ca/P;
- riscul de alergie prin fracţiunea beta-lactaglobulinei.
Alimentaţia mixtă
Se utilizează în cazul în care există dovezi certe că mama este hipogalactică.
Cât timp mama mai are lapte, preparatele de lapte se vor administra numai cu linguriţa pentru a
nu grăbi înţărcarea. Ca şi în alimentaţia artificială se vor folosi preparate de lapte adaptat, parţial
adaptat sau, de necesitate, preparate de lapte de vacă modificat. Tehnica alimentaţiei mixte se face
conform regulii complementarităţii (de preferinţă) sau de substituţie (alternant).
Incidentele sunt similare alimentaţiei artificiale; în plus există riscul de scădere progresivă a
secreţiei lactate şi înţărcarea precoce.
Diversificarea alimentaţiei
Trebuie să se facă după 3 luni şi jumătate - 4 luni şi nu mai târziu de 6 luni şi constă în două
componente: alimentaţia lactată şi alte alimente decât laptele. Se vor creşte progresiv atât varietatea
alimentelor oferite, cât şi cantităţile respective (nu se trece la un alt aliment până nu s-a ajuns la o
cantitate suficientă a alimentului precedent). Ca alimente de diversificare există 4 categorii:
- alimente la îndemână (cereale, făinuri tuberoase);
- suplimente proteice (unele legume; produse animale: carne, peşte,ou);
- suplimente de vitamine şi minerale (vegetale, fructe);
- suplimente energetice (zahăr, grăsimi).
Prepararea alimentaţiei pentru sugari şl copii mici
Pentru prepararea hranei sugarului cu alimentaţie diversificată şi a copilului mic la domiciliu, se
impune respectarea normelor de igienă în timpul prelucrării şi administrării. Astfel, persoana care
pregăteşte hrană se va spăla pe mâini cu apă şi săpun, "ustensilele" folosite vor fi spălate cu detergent
şi opărite înainte de utilizare; fructele şi legumele care vor fi servite crude se aleg cu grijă şi se spală din
abundenţă sub jet de apă rece.
Pentru servirea mesei se recomandă spălarea pe mâini a persoanei care serveşte. Alimentele de
diversificare vor fi servite cu linguriţa, într-un climat de calm, prezentate într-o formă cât mai
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
481
atrăgătoare. Dorinţa copilului în cel de-al 2-lea an de viaţă de a mânca singur trebuie încurajată. Se vor
oferi alimente de consistenţă crescută, se va trece treptat de la piureuri, tocături şi dulciuri moi, la
alimente mai compacte (carne fiartă sau friptură), legume tăiate în bucăţi mici. Raţia alimentară se va
compune dintr-o gamă largă de materii prime, în funcţie de sezon, de tradiţia de familie, de
disponibilităţi.
Mama trebuie să varieze meniul, să alterneze judicios diferitele preparate în cursul zilei.
Pentru formarea deprinderilor alimentare se va insista asupra modului corect de a mânca, se va
imprima obiceiul spălării mâinilor înainte şi după masă, grija de a nu vorbi, de a nu se juca în timpul
mesei.
Masa servită în comun are pentru copil implicaţii importante de ordin educativ şi social, exemplul
părinţilor fiind covârşitor.
Se vor evita: porţii prea mari, starea de tensiune nervoasă, forţarea copilului să mănânce mai
mult decât doreşte, lipsa de confort, mustrarea copilului în timpul mesei, meniurile monotone.
I.14. ALIMENTAŢIA COPILULUI DE LA 1 LA 15 ANI Nevoi nutriţionale Alimentaţia trebuie adaptată permanent modificărilor morfofiziologice ale vârstei, trebuind să
îndeplinească anumite condiţii:
1. să fie variată;
2. să predomine radicalii bazici faţă de cei acizi (mai multă carne slabă, slănină, peşte, brânză, ouă, unt,
pâine albă şi neagră, orez, cacao, nuci);
3. să conţină substanţa de lest pentru funcţia motorie a intestinului;
4. să evite sosurile, prăjelile şi condimentele.
Particularităţile legate de vârstă. Copilul în vârstă de 1- 3 ani
Numărul meselor pentru grupa de vârstă 1- 3 ani va fi de 3 mese şi o gustare. Orele de masă vor
fi fixe. Se vor evita dulciurile între mese. Setea va fi potolită cu apă. Repartiţia caloriilor este
următoarea: -15 - 20% dimineaţa; 40 - 50% la prânz; 20 - 30% seara; -10-15% gustare.
Nevoile energetice sunt între 90 şi 100 kcal/kg/zi.
Proteinele. Vor fi în proporţie de 3-4 g/kg/zi şi vor acoperi 10 -15% din raţie, dintre care 2/3 vor fi
de origine animală (brânză de vaci, carne, gălbenuş de ou, peşte, lapte).
Glucidele. Nevoile zilnice sunt de 10 -12 g/kg/zi şi trebuie să acopere 40 - 50% din raţia calorică.
Lipidele. Necesarul zilnic este de 4-5 g/kg/zi, acoperind 40% din raţia calorică; se recomandă să
predomine lipidele animale. Acidul linoleic, indispensabil creşterii, se găseşte în majoritatea substanţelor
grase.
Sărurile minerale. Sunt indispensabile funcţiilor vitale, în special calciul, fosforul, potasiul, dar şi
magneziul, siliciul şi cuprul. Nevoile sunt crescute în stări febrile şi efort. Nevoile zilnice sunt de: 1-2 g/zi
de K; 1 g/zi de Ca; 55 mg/zi de P; 0,4 mg/kg/zi de Fe; 0,1 mg/kg/zi de Cu.
MANUELA MIRON
482
Vitaminele. Au rol în catalizarea reacţiilor enzimatice şi oxidoreducerii şi sunt necesare în
cantităţi mai mari la copil datorită procesului de creştere. Vitamina A este necesară în doză de 2500
u/zi, vitamina D în cantitate de 400-800 u.i./zi. Vitaminele din grupul B sunt indispensabile proceselor de
creştere şi funcţiei SNC, hematopoiezei. Necesarul de vitamina C zilnic este de 50 mg/zi (crescut în
infecţii şi stări de oboseală fizică şi psihică).
Apa, element indispensabil vieţii, este necesară în cantitate de 70-100 ml/kg/zi.
Greşeli în alimentaţia copilului mic: 1. supraalimentaţia cu hidraţi de carbon; 2. administrarea de
lapte în exces.
Alimentaţia preşcolarului (3 - 6 ani)
Nevoile calorice în această perioadă scad la 80 kcal/kg/zi fiind asigurate prin: proteine: 2-2,5
g/kg/zi (surse: lapte, carne, brânză, ou, pâine, legume); lipide: 3g/kg/zi (surse: lapte, unt, grăsimi
animale); glucide: 10 g/kg/zi (surse: fructe, legume, făinoase, dulciuri); vitamine: cu excepţia vitaminei
D, în condiţiile unui regim alimentar bogat în legume şi fructe, nu este necesar un aport suplimentar;
săruri minerale: fier (surse: gălbenuş de ou, ficat, fructe, zarzavaturi), calciu (surse: lapte şi derivate).
Numărul de mese va fi de 3 plus o gustare.
Carnea este obligatorie zilnic, în cantitate de 60 -100 g/zi (tocată până la 4 ani), oul fiert tare
zilnic, laptele şi brânzeturile de 2 ori pe zi, peşte de 2 ori pe săptămână. Sursă de lichide vor fi:apa,
laptele, sucul de fructe. Repartiţia caloriilor:
20% - 25% dimineaţa;
40% - 45% la prânz;
20% - 30% seara; -10% gustarea.
Alimentaţia şcolarului
În această perioadă copilul este mult mai activ şi expus bolilor contagioase. Activitatea fizică şi
intelectuală necesită suplimentare calorică. Datorită creşterii este necesar să se respecte echilibrul
albumină umană/albumină vegetală şi raportul albumină/grăsimi/hidraţi de carbon.
Nevoile proteice sunt de 3,5 g/kg/zi între 8 -11 ani şi de 2,5 - 2,8 g/kg/zi între 12 -15 ani. Trebuie
asigurat un aport suplimentar de proteine vegetale din legume şi soia. Nevoile de lipide sunt de 1,5
g/kg/zi la 11 ani şi de 3g/kg/zi la 6 ani. Nevoile de glucide sunt de 8 -10 g/kg/zi. Raportul
proteine/lipide/glucide în alimentaţie trebuie să fie 1/1/4. Alimentele trebuie să fie proaspete, suficiente
cantitativ şi cu valoare biologică ridicată. În perioadele reci se recomandă conţinutul mai mare în
grăsimi, în alimentaţie, acestea furnizând o cantitate mare de energie într-un volum mic (se preferă
uleiurile vegetale şi untul). Aportul de lichide va fi asigurat prin apă, supe, fructe, sucuri.
Repartiţia caloriilor: 20% - 25% dimineaţa; 40% - 45% la prânz; 20% - 25% seara; -10% -15% la
gustare.
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
483
TEME DE REFLECȚIE
1. Definiţi puericultura ca parte profilactică a medicinei infantile. 2. Enumeraţi factorii care determină procesele de creştere şi dezvoltare ale copilului. 3. Ce urmăreşte screening-ul creşterii şi dezvoltării copilului? 4. Explicaţi avantajele alimentaţiei naturale a sugarului.
5. Precizaţi nevoile nutriţionale corelate cu vârstele copilului.
TEMĂ OBLIGATORIE Nr.1. Comentaţi sintagma “Orice copil are dreptul la dezvoltare fizică şi psihică armonioasă” .
MANUELA MIRON
484
II. IGIENA COPILULUI SI ADOLESCENTULUI
II.1. OBIECTIVUL ŞL IMPORTANŢA IGIENEI COPILULUI ŞL ADOLESCENTULUI
Igiena copilului şi adolescentului este o ramură a igienei. Ea se ocupă cu studierea factorilor care
influenţează starea de sănătate a colectivităţilor de copii şi tineri, în scopul eliminării sau al restrângerii
acţiunii factorilor vătămători şi al folosirii celor cu acţiune pozitivă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi
promovarea sănătăţii copiilor şi tineretului.
Igiena copilului şi adolescentului elaborează norme igienico-sanitare privind condiţiile de viaţă
cele mai potrivite pentru dezvoltarea unor generaţii tinere cât mai robuste şi sănătoase.
Atât elaborarea normelor igienico-sanitare, cât şi aplicarea lor, se fundamentează pe cunoaşterea
caracteristicilor relaţiilor organismului tânăr cu mediul ambiant natural şi social.
Aceste relaţii sunt deosebite de cele ale adulţilor, datorită, pe de o parte, posibilităţilor de
adaptare diferenţiată a organismului tânăr, iar pe de altă parte, datorită condiţiilor relativ specifice în
care se desfăşoară viaţa şi activitatea copiilor şi adolescenţilor în colectivităţi.
De asemenea, particularităţile de răspuns adaptativ ale organismului tânăr sunt determinate de
caracteristicile procesului de dezvoltare, proces care poartă la rândul său amprenta acţiunii condiţiilor
de viaţă.
Igiena copilului şi adolescentului are deci ca scop elaborarea şi aplicarea unor măsuri adecvate
medicale şi psihosociale pentru asigurarea condiţiilor celor mai bune de viaţă şi activitate ţa
colectivităţilor, pentru păstrarea şi promovarea sănătăţii copiilor şi tineretului. Este vorba de o activitate
medicală care reclamă cunoştinţe din mai multe domenii, ale psihologiei, pedagogiei şi sociologiei
copiilor şi tinerilor.
Conţinutul concret al igienei copilului şi adolescentului este determinat de nevoile societăţii în
raport cu gradul său de dezvoltare, mai cu seamă în raport cu sarcinile şi obiectivele pe care societatea
le pune pentru ridicarea bunăstării populaţiei; de mijloacele pe care colectivitatea le pune în slujba
acţiunii de ocrotire profilactică; de tendinţele evolutive ale stării de sănătate a populaţiei şi a
colectivităţilor de copii şi adolescenţi; de dezvoltarea concepţiilor şi cunoştinţelor în domeniul medical,
de posibilităţile de influenţare medicală a fenomenelor negative şi pozitive care caracterizează starea de
sănătate a populaţiei (dezvoltarea fizică şi psihică, morbiditatea şi mortalitatea populaţiei).
Condiţii şi factori care determină orientarea igienei copilului şi adolescentului pe plan mondial şi în ţara noastră
Încercări de sinteză istorico-filozofică recente consideră secolul al 20-lea ca secol al descoperirii
copilului atât din punct de vedere al ocrotirii sănătăţii, cât şi din acela al instruirii şi educării, secolul în
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
485
care s-a născut şi dezvoltat pediatria şi s-au pus bazele igienei copiilor şi tineretului, secol în acelaşi
timp de dezvoltare intensă a pedagogiei ştiinţifice.
Declaraţia proclamă ca principii practice dreptul copilului de a trăi într-un mediu sănătos, de a se
dezvolta într-o deplină stare de sănătate şi de a primi în condiţii de egalitate o instruire adecvată şi o
pregătire corespunzătoare rolului pe care ca viitor adult îl va avea în societate. Deşi adoptate de toate
statele din O.N.U., aplicarea în practică a principiilor acestei declaraţii se face în condiţii de gravă
limitare politică sau economică în numeroase ţări.
Un raport al Biroului Regional O.M.S. pentru Europa menţionează pentru ţările din această zonă,
reducerea continuă în ultimii 10 ani a mortalităţii şi creşterea constantă a speranţei de viaţă.
Scăderea cea mai spectaculoasă a mortalităţii s-a înregistrat la grupele tinere de populaţie. S-au
redus decesele prin boli infecţioase şi parazitare, fără să se înregistreze însă modificări importante ale
morbidităţii prin viroze (boli respiratorii, hepatice). Ca probleme de importanţă crescândă pentru
sănătatea copiilor şi adolescenţilor sunt menţionate malformaţiile congenitale, traumatismele şi
intoxicaţiile accidentale, bolile alergice, tumorile maligne şi inadaptarea mentală şi socială.
Sarcinile igienei copiilor şi tinerilor
Volumul şi natura problemelor de profilaxie în domeniul ocrotirii sănătăţii şi caracterul măsurilor
de intervenţie în colectivitate sunt determinate în fiecare moment şi pe termen lung în ţara noastră de
următorii factori:
- industrializarea ţării, urbanizarea, accelerarea ritmului construcţiilor de locuinţe; dezvoltarea
învăţământului şi a culturii, dezvoltarea ocrotirii sănătăţii sunt factori care acţionează determinant şi
pozitiv asupra stării de sănătate. Judecat după efectele sale asupra stării de sănătate, procesul de
dezvoltare economico-socială acţionează ca un factor de fond pentru profilaxia generală. Dar acest
proces prezintă unele aspecte contradictorii asupra cărora igiena şi medicina preventivă acţionează
modificator.
- Sarcini complexe de igienă şi pediatrie preventivă derivă direct din procesul de industrializare care
influenţează pozitiv starea de dezvoltare fizică şi neuropsihică a populaţiei tinere dar care generează
fenomene locale de poluare a mediului şi modificări extrem de rapide ale caracterului activităţii
tinerilor, solicitând procesele de adaptare prin trecerea de la munca tradiţională agricolă sau
meşteşugărească din trecut la cea industrială mecanizată şi automatizată de astăzi, de la munca
preponderent fizică la cea intelectuală;
- urbanizarea acţionează în ţara noastră pozitiv asupra dezvoltării fizice şi neuropsihice a populaţiei
tinere, dar poate produce unele fenomene de dezadaptare prin trecerea de la viaţa rurală tradiţională
la condiţiile de solicitare complexă adaptativ-comportamentală, a aglomerării urbane
(supraîncordarea mecanismelor de reglare ergotropă, solicitarea sistemelor de adaptare
psihoafectivă);
- dezvoltarea învăţământului şi diversificarea acestuia constituie un factor cu acţiune considerabilă
stimulatorie asupra dezvoltării neuropsihice a copiilor şi adolescenţilor, cu condiţia evitării
supraîncărcării prin dozarea justă a efortului şi a asigurării condiţiilor corespunzătoare de mediu în
MANUELA MIRON
486
care se desfăşoară activitatea de instruire;
- dezvoltarea reţelei de instituţii pentru instruirea, educarea şi ocrotirea copiilor, în rapaort cu cerinţele
dezvoltării sociale, impune cu necesitate realizarea condiţiilor de ambianţă, de îngrijire, de regim de
viaţă, de solicitare în procesul de instruire în concordanţă cu particularităţile adaptive ale perioadelor
evolutive ale copiilor şi adolescenţilor.
Problemele de profilaxie, în cadrul ocrotirii sănătăţii copiilor, se diversifică în funcţie de grupa de
vârstă a populaţiei la care se referă:
- pentru populaţia în vârstă de 0-3 ani, sarcina de bază a activităţii profilactice este promovarea
dezvoltării fizice şi neuropsihice, prevenirea bolilor transmisibile, călirea organismului, corectarea
tulburărilor de nutriţie şi a prematurităţii, prevenirea rahitismului şi mai ales stimularea dezvoltării
neuropsihice (psihomotricitate, funcţiuni de cunoaştere, vorbire şi comportament sănătos).
Depistarea timpurie a întârzierilor în dezvoltarea fizică şi neuropsihică, a deficienţelor de vedere şi
mai ales a deficienţelor de auz şi de vorbire, precum şi corectarea acestor întârzieri şi deficienţe,
constituie premise pentru asigurarea unui nivel corespunzător şi progresiv mai bun al sănătăţii
copiilor din prima copilărie. Educaţia sanitară a familiilor şi pregătirea atentă a cadrelor medicale şi de
îngrijire pentru aceste sarcini trebuie să devină o preocupare constantă;
- dezvoltarea învăţământului preşcolar şi perspectiva generalizării acestuia, într-o primă etapă, pentru
grupele de vârstă de 5-6 ani, schimbă fundamental rosturile grădiniţei. Aceasta devine instituţia cu
important rol de instruire şi educaţie, de stimulare sistematică a dezvoltării fizice şi neuropsihice a
copiilor. Aceasta este în concordanţă cu potenţialul formativ biopsihologic al preşcolarului, cercetări
recente apreciind că până la 4 ani copilul achiziţionează 50% din inteligenţa generală de la 15-16 ani.
Au mai puţine dificultăţi de adaptare şcolară în clasa I copiii care au frecventat 1-2 ani, cel puţin o
grădiniţă. Îmbunătăţirea dotărilor cu echipament didactic şi sanitar, grija pentru funcţionalitatea
grădiniţelor, asigurarea unei alimentaţii adecvate constituie sarcini de mare însemnătate pentru
promovarea sănătăţii şi a dezvoltării preşcolarilor.
Supravegherea medicală activă descoperă din timp deficienţele de vedere, deficienţele de auz,
care trebuie corectate; întârzieri în dezvoltarea vorbirii pot constitui un handicap în însuşirea scrisului şi
cititului la vârsta şcolară.
Regimul de activitate din grădiniţe are la bază programe de activităţi cu caracter de instruire
solicitante ale proceselor cognitive, ale atenţiei, memoriei şi gândirii. Dozarea acestor activităţi pentru a
nu supraîncarcă funcţional sistemul nervos, alternarea judicioasă cu programe de educaţie fizica pentru
dezvoltarea motricitatii şi corectarea ţinutei, activităţi recreative-odihnă, prin somn, jocuri libere, plimbări,
impune respectarea unor scheme de regim de viaţă ştiinţific fundamentate.
Formarea comportamentului de bază, sprijinit de deprinderi sănătoase, precum şi armonizarea
comportării de relaţie cu grupul, fixate în această perioadă au o mare stabilitate şi constituie mijloc de
promovare a dezvoltării armonioase, a personalităţii, condiţie a sănătăţii mintale. Baza sănătăţii mintale,
igiena vieţii psihice trebuie constituite de timpuriu.
Programe adecvate de televiziune şi o literatură potrivită înţelegerii şi gustului copiilor lărgesc
orizontul preşcolarilor şi gama capacităţii cognitive şi de adaptare.
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
487
Supravegherea alimentaţiei în cantinele şcolare şi universitare are ca scop evitarea
dezechilibrului nutriţional, adecvat alimentaţiei la caracterul activităţii şi la starea fiziologică a copiilor.
Procesul instructiv-educativ solicită intens structurile funcţionale nervoase, neurosenzoriale şi
psihointelectuale. Se cuvine a evita atât suprasolicitarea elevilor, cit şi regimul de subsolicitare, căci în
ambele situaţii se tulbură profund motivaţia pentru activitatea şcolară. Cercetările au arătat că din
perturbarea raportului dintre cerinţe şi capacităţi rezultă dezadaptarea şcolară, fenomen a cărui
prevenire şi combatere preocupă intens pe toţi oamenii şcolii din ţara noastră. Cunoaşterea relaţiei
dintre capacităţi şi cerinţe este de cea mai mare importanţă în activitatea de sfătuire a elevilor în scopul
unei corespunzătoare orientări profesionale.
Supravegherea activă a colectivităţilor şcolare prin examenele periodice de bilanţ al stării de
sănătate evidenţiază deficienţe ale stării fizice şi psihice-senzoriale de adaptare şcolară sau
comportamentale care nu sunt deloc neglijabile.
Avem un tineret care se dezvoltă armonios, fizic şi neuropsihic. Sub acţiunea factorilor care
determină acceleraţia dezvoltării biologice şi mentale a copiilor şi adolescenţilor, generaţiile prezente de
adolescenţi de 15 ani au în medie o înălţime cu 10 cm mai mare decât acum 30 de ani. A crescut
corespunzător şi armonios greutatea corporală. Se dezvoltă nivelul de cunoştinţe şi capacităţi al copiilor
şi adolescenţilor în directă legătură cu perfecţionarea învăţământului.
II.2. PARTICULARITĂŢILE RĂSPUNSULUI ORGANISMULUI COPIILOR LA ACŢIUNEA FACTORILOR DE MEDIU
Pentru a înţelege nu numai rosturile igienei copiilor şi tinerilor, ci şi mijloacele pe care le foloseşte
şi metodele sale de lucru, este necesară cunoaşterea legilor care guvernează relaţiile dintre organismul
tânăr şi mediul său de viaţă:
- factorii de mediu nu acţionează niciodată izolat şi totdeauna în complexe ecologice şi sociale.
Acţiunea factorilor naturali asupra organismului uman nu poate fi niciodată înţeleasă decât în contextul
condiţiilor sociale în care trăieşte omul;
- organismul în creştere are o sensibilitate crescută la acţiunea factorilor de mediu şi aceasta se
reflectă în intensitatea reacţiilor şi calitatea lor diferenţiată de ale adultului. Reacţiile organismului în
dezvoltare au tendinţa de generalizare rapidă. Răspunsul la acţiunea noxelor are un caracter global sau
cel puţin de reacţie în bloc a organelor de care sunt legate funcţional sau genetic. Reactivitatea la adulţi
ca urmare a puternicei diferenţieri a ţesuturilor şi organelor este mai autonomă pe sectoare indepen-
dente ale economiei sale fiziologice;
- reacţiile organismului copiilor trebuie să fie totdeauna judecate în funcţie de vârstă şi sex. S-a
acumulat un volum important de date şi observaţii care arată că sexul masculin în perioada evolutivă
are o receptivitate mai mare şi un răspuns negativ mai pregnant decât cel feminin. De asemenea,
reacţiile organismului copilului sunt condiţionate de starea lui de dezvoltare.
În toate problemele de diagnoză profilactică, fenomenele dezvoltării au o valoare diagnostică de
acelaşi rang cu fenomenele specifice bolii. Toată patologia şi fiziologia copilului are componente
determinate de procesul de creştere.
MANUELA MIRON
488
Homeostazia copilului se menţine cu atât mai greu, cu cât vârsta este mai mică, deci nevoile
metabolice de creştere sunt mai mari.
Un ţesut în plin proces de creştere intensă reacţionează diferit la acţiunile agenţilor patogeni în
comparaţie cu acelaşi ţesut în perioada creşterii lente.
Manifestările patologice de etiologie identică poartă o puternică amprentă a vârstei copilului, şi
aceasta datorită particularităţilor morfologice şi funcţional reactive diferite ale diverselor etape evolutive;
- în trecut, asupra copilului acţionau factori cu mare agresivitate, factori ai mediului natural şi
social cu mare putere agresivă. In prezent avem de-a face cu factori care acţionează insidios, care se
asociază, se completează. Avem de-a face deci cu agresiuni polifactoriale, care determină tulburări,
deficienţe şi acţiuni de o etiologie policauzală.
Trebuie, de asemenea, să menţionăm prevalenta influenţei mediului social în complexul de
acţiuni care se exercită asupra organismului uman.
Metode de cunoaştere şi acţiune ale igienei Metodele igienei copilului şi adolescentului sunt strâns legate de natura fenomenelor pe care le
studiază şi a mijloacelor cu care acţionează. Ele pot fi grupate în următoarele categorii:
- metode fizice, chimice şi biologice, pentru cunoaşterea factorilor din mediul natural;
- metode fiziologice, biochimice, biofizice, metode clinice pentru cunoaşterea organismului în
dezvoltare;
- metode medico-sociale, pentru cunoaşterea unor aspecte ale mediului social, familial, în care trăiesc
copiii şi adolescenţii;
- metode psihologice şi psihosociale.
II.3. CARACTERISTICILE GENERALE ALE DEZVOLTĂRII FIZICE ŞL NEUROPSIHICE A COPIILOR Se înţelege prin termenul de creştere uneori folosit cu înţeles de dezvoltare fizică a copiilor
ansamblul fenomenelor de sporire a dimensiunilor (volumului) şi greutăţii corpului şi de modificări ale
formelor corporale cauzate de schimbarea raportului de mărime a diferitelor segmente ale corpului.
Dezvoltarea umană trebuie privită ca o serie dinamică de modificări morfologice şi funcţionale
care ocupă 2 decenii din evoluţia ontogenetică umană, începe din momentul concepţiei şi se încheie cu
atingerea stadiului de adult. Este vorba de fenomene cantitative evidente dar nu trebuie neglijate
complexele fenomene de diferenţiere a unor organe şi ţesuturi, care intră treptat în activitate în perioada
de dezvoltare ca şi fenomenele de regresie a unor ţesuturi şi organe care involuează (ţesutul limfoid) în
acelaşi timp.
Într-o accepţiune elementară creşterea are loc într-un organism viu atunci când procesele de
asimilare depăşesc în intensitate pe cele de dezasimilare, O încercare veche de mai bine de un secol
de definiţie a dezvoltării făcea pediatrul francez Bouchut (1867), care atrăgea atenţia medicilor asupra
importanţei fenomenelor de creştere în medicina infantilă spunând: „Creşterea este una dintre cele mai
curioase manifestări ale forţei motrice care reglează, dirijează şi coordonează naşterea şi dezvoltarea
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
489
fiinţelor umane" (cit. de De Toni).
Creşterea este o proprietate a tuturor organismelor vii care permite acestora să-şi sporească
masa corporală proprie pe seama asimilării substanţelor din ambianţă. Aceasta l-a făcut pe Verworn să
definească creşterea ca fenomenul de augmentare a substanţei vii. Friedenthal a precizat conceptul
adăugând că această augmentare are loc ca rezultat al unei diviziuni celulare. Schlloss defineşte mai
complet creşterea vorbind despre o creştere corelativă şi tipospecifică a masei somatice în intervale
definite de timp. Robertson o consideră ca o transformare a substanţelor alimentare neorganizate în noi
entităţi chimice, constituente ale ţesuturilor. Aron defineşte creşterea ca "o augmentare a masei prin
diviziunea celulelor, creşterea dimensiunilor şi modificărilor formelor externe şi ale proporţiei corpului,
precum şi a ţesuturilor şi organelor în cea mai mare măsură în sens progresiv, dar, de asemenea şi în
sens regresiv". Rossle (1923) caută să introducă în conceptul de creştere un criteriu funcţional strâns
legat de cel morfologic, considerând creşterea o augmentare datorită adăugării de masă vie având o
valoare structurală şi funcţională. Această definiţie ne lămureşte de ce adultul care adaugă o masă
corporală constituită din ţesut adipos se îngraşă dar nu "creşte".
Cercetările cu izotopi radioactivi au demonstrat că şi ţesuturile considerate ca relativ stabile, cum
sunt ţesutul osos şi de depozit, au un metabolism care le face să participe foarte viu la schimbările de
substanţă şi energie ale organismului cu mediul. Aceasta 1-a făcut pe Bertalanffy ca în 1960 să
definească creşterea ca o sporire cantitativă a unui sistem viu rezultând din prevalenta anabolismului.
Fenomenele procesului de dezvoltare se pot evidenţia la diverse nivele ale organizării fiinţei
umane: la nivel subcelular, la nivel celular, tisular (visceral), la nivelul organismului în întregul său şi la
nivelul colectivităţii umane.
Dezvoltarea la nivelul organismului în întregul său
Din punct de vedere biofizic s-a arătat că profilul general al curbei creşterii este de tip sigmoidal.
Această curbă poate fi divizată în două segmente principale reflectând o fază de autoacceleraţie şi o
fază de autoin-hibiţie. Forma sigmoidală a curbei însă lasă să se întrevadă interacţiunea a două forţe
contrare şi a căror acţiune se face simţită tot mai evident pe măsură ce creşte vârsta. Punctul geometric
în jurul căruia se inflectează curba creşterii umane este corespunzător pubertăţii (aproximativ la 14 ani)
când greutatea a ajuns la circa 60% din cea a adultului.
În prima fază de autoaccelerare, viteza creşterii tinde să fie proporţională cu creşterea care deja
s-a efectuat, iar în a doua fază de autoinhibiţie viteza este proporţională cu creşterea încă necesară.
Fenomenele se compară cu cele observate în cursul reacţiilor chimice autocatalitice monomoleculare
(Robertson şi Ostwal). În aceste reacţii produsele de sciziune ale moleculelor acţionează ca nişte
catalizatori favorizând continuarea procesului. După D. Ancona autolimitarea creşterii corporale ar fi
generată în primul rând de modificarea condiţiilor mecanice, în raport cu rezistenţa materialului, în
special scheletic, dar mai importantă este schimbarea raportului dintre suprafaţă şi volum. Creşterea
somei organismelor pluricelulare ar provoca un dezechilibru între funcţiile care depind de suprafaţă
(schimburi osmotice, respiratorii, eliminarea cataboliţilor) şi cele dependente de volum (metabolismul).
De aceea se crede că dezvoltarea este favorizată mai ales de factorii care acţionează asupra suprafeţei
MANUELA MIRON
490
(suprafaţa absorbantă intestinală, suprafaţa respiratorie) şi este limitată de cei legaţi de volumul
corporal (Bertalanffy).
Dezvoltarea somatică se desfăşoară eu un consum energetic care cu greu poate fi apreciat cu
exactitate.
La nivelul organismului în întregul său pot fi măsuraţi parametrii dezvoltării corporale, pot fi
evaluate capacităţi funcţionale şi schimbări ale formelor şi habitatului corporal. S-au elaborat numeroase
încercări de sinteză a acestor metrii şi gruparea lor în tipuri de creştere sau tipuri constituţionale cărora
le-ar corespunde tipuri caracteristice de adaptare, comportament şi patomorfoză.
Dezvoltarea la nivelul organismului în întregul său este controlată de factori genetici dar
condiţionată în limite foarte largi de influenţa factorilor mezologici.
Dezvoltarea la nivelul colectivităţii
La nivelul grupurilor umane dezvoltarea fizică se caracterizează prin variabilitatea cantitativă a
parametrilor, prin dispersia valorilor acestor parametri în jurul unui nivel mediu.
Variabilitatea şi nivelul mediu sunt dependente de condiţiile de viaţă ale grupurilor umane.
Observaţiile pe perioade lungi (pe generaţii succesive) au evidenţiat fenomene de acceleraţie a
dezvoltării copiilor şi adolescenţilor şi modificări corespunzătoare somatice fiziometrice ale adulţilor.
Evaluarea somatometrică şi fiziometrică a dezvoltării copiilor şi tinerilor pe loturi reprezentative de
populaţie permite stabilirea standardelor de referinţă pentru aprecierea dezvoltării.
Dezvoltarea neuropsihică
Dezvoltarea neuropsihică a copiilor şi adolescenţilor se manifestă prin procese de maturizare
morfologică şi funcţională a sistemului nervos: mielinizarea (creşterea vitezei influxului nervos),
dezvoltarea activităţii bio-electrice, integrarea ierarhică a funcţiilor sistemului nervos, reglarea rapor-
turilor dintre procesele excitatorii şi inhibitorii, perfecţionarea activităţii perceptive şi de învăţare;
dezvoltarea funcţiilor psihodinamogene (viaţa afectivă şi motivaţii); dezvoltarea conştiinţei morale
individuale şi a conştiinţei sociale.
În raport cu nevoile adaptative ale organismului, dezvoltarea are loc prioritar în acel domeniu
funcţional care este mai necesar într-o etapă ontogenetică considerată. Maturizarea sistemelor
funcţionale cerebrale o precedă pe cea gonadică. Oricare ar fi domeniul funcţional la care ne referim se
poate constata în timpul dezvoltării exigenţa unor secvenţe în care plasticitatea formativ evolutivă apare
ca maximă. Astfel, pentru însuşirea limbajului vorbit, perioada de maximă plasticitate se situează în
primii 2—3 ani de viaţă, posibilităţile de însuşire a unei limbi străine la vârsta de 4-6 ani, scăzând relativ
treptat la pubertate. După acest moment capacitatea de restabilire a limbajului vorbit după o afazie
traumatică se reduce foarte mult în comparaţie cu etapa evolutivă anterioară pubertăţii.
Dezvoltarea posibilităţilor cognitiv-intelectuale atinge un maxim între 15-17 ani, pe când forţa
musculară ajunge la nivelul maxim abia la 23-25 ani pentru bărbat.
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
491
Legile dezvoltării copiilor şi tinerilor
Cercetările sistematice cu privire la dezvoltarea umană începute încă din primele decenii ale
secolului al 19-lea au avut ca rezultat cunoaşterea legităţilor după care se desfăşoară fenomenele
creşterii.
Dezvoltarea copiilor şi tinerilor se desfăşoară sub influenţa hotărâtoare a condiţiilor de viaţă care
determină particularităţile individuale şi de grup ale dinamicei acestui proces şi evoluţia nivelului mediu
al dezvoltării unor colectivităţi omogene. Ritmul dezvoltării scade cu vârsta. Fenomenul creşterii se
înscrie în curbe cu aspect parabolic. Dezvoltarea are un ritm foarte rapid în perioada intrauterină. Ritmul
dezvoltării diferitelor ţesuturi, organe, aparate şi sisteme ale organismului ca şi al unor segmente
corporale privite în mod izolat este diferit pentru aceeaşi perioadă de timp dată. Creşterea este
allometrică iar sensul este cefalocaudal. Dezvoltarea rapidă a unor organe şi ţesuturi este însoţită de o
creştere mai lentă, o stagnare sau chiar o regresiune a altor organe şi ţesuturi. Dar dezvoltarea fiecărui
organ şi ţesut se face în strânsă corelaţie cu dezvoltarea tuturor ţesuturilor în creştere. Dezvoltarea
organelor aparatului respirator influenţează favorabil aparatul cardiovascular şi nervos. Dezvoltarea
normală a creierului condiţionează dezvoltarea organelor de simţ. Dezvoltarea analizatorilor favorizează
activitatea nervoasă superioară normală. Dezvoltarea fizică a celor două sexe are particularităţi care le
diferenţiază. Deosebirile încep încă din stadiile precoce ale dezvoltării intrauterine.
Influenţa mediului geografic şl a climei asupra dezvoltării fizice a copiilor
O îndelungată confruntare a omului cu factorii ambianţei ecologice a permis dezvoltarea unor
largi posibilităţi de adaptare la variaţiile ample ale condiţiilor geografice şi de climă. Influenţa acestor
condiţii asupra dezvoltării fizice umane este în mare măsură explicabilă prin dependenţa strânsă dintre
mediul ecologic şi vegetaţia şi fauna marilor regiuni geografice, prin raportul dintre acest mediu natural
şi condiţiile generale de viaţă şi de muncă ale oamenilor.
Influenţa succesiunii anotimpurilor asupra dezvoltării fizice a copiilor
Observaţii sistematice au arătat că dezvoltarea staturală a sugarului este mai redusă în perioada
octombrie-martie şi mai vie în perioada martie-septembrie. Pentru preşcolar şi şcolar se pare că lunilor
cu cea mai intensă însorire (aprilie-iulie) le corespunde creşterea cea mai intensă staturală (Schmidt,
Monard, Raynolds, Sontag). Şi dezvoltarea ponderală ar avea o evoluţie similară sezonieră. Sugarii
înregistrează creşterea cea mai intensă în greutate în lunile august-septembrie. Centrii de osificare apar
mai rapid în cursul primăverii.
Palmer apreciază că greutatea creşte de 3-5 ori mai rapid toamna decât primăvara.
Alimentaţia populaţiei şl dezvoltarea fizică a copiilor şl adolescenţilor
Alimentaţia raţională este un factor de promovare a dezvoltării organismului tânăr.
Influenţa negativă a alimentaţiei asupra dezvoltării fizice a copiilor şi adolescenţilor se face simţită
fie prin nivel redus statural şi ponderal, în condiţii de malnutriţie, fie prin exces ponderal determinat de
supraalimentaţie.
MANUELA MIRON
492
Influenţa bolilor cronice asupra dezvoltării
Unele boli ale rinichiului, ficatului, inimii, ale intestinului pot să cauzeze tulburări grave ale
creşterii copilului. De asemenea, bolile glandelor endocrine şi bolile metabolice sunt cauzatoare de
importante şi multiple anomalii ale dezvoltării.
Influenţa locuinţei asupra dezvoltării fizice a copiilor şl tinerilor
Observaţii interesante, făcute şi în primele decenii ale sec. 20, în ţările industrializate, au subliniat
încă o dată relaţia dintre starea sanitară a locuinţei şi sănătatea şi dezvoltarea copiilor şi adolescenţilor.
În ţara noastră, s-a arătat că locuinţa copiilor cu dezvoltare fizică deficitară oferă condiţii mai
nesatisfăcătoare de spaţiu şi confort.
Astfel, s-a putut stabili o legătură directă între mortalitatea infantilă şi locuinţa insalubră şi
suprapopulată. Şi dezvoltarea fizică a copiilor de vârstă şcolară poate fi influenţată negativ de starea
sanitară deficitară a locuinţelor.
Influenţa urbanizării asupra dezvoltării copiilor şl tinerilor
Urbanizarea progresivă a tuturor ţărilor dezvoltate asigură pentru o proporţie crescândă de
populaţie condiţii de viaţă, de muncă, de acces la informaţie şi cultură şi de ocrotire a sănătăţii, diferite
de cele existente în mediul rural.
Influenţa condiţiilor social-economice şl de trai ale populaţiei asupra dezvoltării fizice şl
neuropsihice
Acţiunea condiţiilor social-economice ale populaţiei asupra dezvoltării fizice şi neuropsihice a
copiilor şi adolescenţilor a fost evidenţiată încă din secolul al 19-lea.
Condiţiile de viaţă determinate de nivelul veniturilor şi al instruirii şcolare, de statutul profesional şi
de nivelul de cultură ale populaţiei influenţează intens şi dezvoltarea copiilor în perioada prenatală şi
postnatală.
Condiţionarea multifactorială a variabilităţii locoregionale a nivelului de dezvoltare fizică
Mediul social şi ecologic influenţează dezvoltarea fizică a copiilor şi adolescenţilor, acţionând în
permanenţă prin ansamblul de factori şi condiţii care definesc nivelul de trai al populaţiei. Nivelul de trai
al colectivităţilor umane prezintă o mare diversitate în funcţie de dezvoltarea social-istorică, economică
şi culturală a societăţii în întregul său, a claselor şi păturilor sociale, de capacitatea colectivităţilor de a
produce bunuri materiale şi spirituale necesare populaţiei şi de posibilităţile de acces al diverselor clase
şi categorii sociale la repartiţia bunurilor produse de colectivitate. Diversitatea nivelului de trai al
familiilor şi, legat de acesta, variabilitatea dezvoltării fizice sunt în primul rând o funcţie de apartenenţa
acestor familii la pături şi clase sociale diferite. Cercetările menţionate în capitolele precedente
argumentează prin rezultatele lor suficient de convingător cu privire la acest fenomen de variabilitate a
dezvoltării fizice ca efect al inegalităţii sociale.
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
493
II.4. INSTRUIREA ŞL EDUCAŢIA INSTITUŢIONALIZATĂ CA FACTORI DE STIMULARE A DEZVOLTĂRII
PSIHOINTELECTUALE ŞL SOCIALE A COPIILOR ŞL ADOLESCENŢILOR
Într-un recent raport O.N.U. cu privire la problemele care confruntă în prezent omenirea în ceea
ce priveşte educaţia şi ocrotirea sănătăţii copiilor şi tinerilor se acordă o atenţie deosebită promovării
dezvoltării neuropsihice a acestora. Se consideră ca deosebit de oportună începerea de timpuriu a
procesului de "socializare", în sensul de asimilare de cunoştinţe, de reguli de folosire a acestor
cunoştinţe, de asimilare a regulilor, a valorilor societăţii, de comportare în societate, prin interiorizarea
normelor de valoare ale grupului social.
Factori ai mediului intern care influenţează dezvoltarea copiilor. factori interni ai
organismului matern În ultimele 2-3 decenii s-au acumulat observaţii care arată deosebita importanţă a factorilor interni
ai organismului matern pentru dezvoltarea embrionară, foetală şi pentru dezvoltarea postnatală a
copiilor. Malformaţii ale uterului - compresiunea exercitată de tumori uterine sau de forma unui bazin
strâmt pot produce grave vătămări ale dezvoltării intrauterine. Tulburări hormonale ale gravidei şi în
special hipotiroidia şi diabetul vătămează dezvoltarea embrionului şi fătului; uneori sunt suficiente
pentru acestea chiar numai tulburări uşoare hormonale. Administrarea de insulina, hormoni sexuali şi
hormoni suprarenalieni în cantităţi mari la gravide pot determina embrio şi foetopatii.
Factori genetici
Variabilitatea individuală în creşterea copiilor şi tinerilor este condiţionată de factori genetici.
Particularităţile de sex ale dezvoltării copiilor şi tinerilor sunt determinate genetic. S-a constatat că încă
din perioada dezvoltării intrauterine, fetele au un avans în ceea ce priveşte maturizarea scheletică,
fenomen evident la naştere şi care se păstrează tot timpul creşterii. Procesul de osificare a cartilagiilor
de creştere se încheie la fete cu circa 2 ani mai timpuriu decât la băieţi. Este probabil că şi unele
caracteristici fiziologice, capacităţi adaptive ale celor două sexe, să aibă acelaşi determinism genetic.
Factori endocrini
Se acceptă că toţi hormonii fătului şi copilului mic au o acţiune cu precădere de tip anabolic şi ca
atare favorizează creşterea ca nişte catalizatori endogeni.
Funcţiile endocrine se pare că încep către luna 3-5 a vieţii intrauterine, ca urmare a dezvoltării
glandelor endocrine proprii ale copilului şi ca urmare a activităţii placentare care permite trecerea unor
hormoni materni în circulaţia foetală. Din acest moment se admite că se face simţită acţiunea timusului
prin hormonul său tisular limfocitar şi a pancreasului insular.
Controlul sistemului nervos asupra creşterii
Sistemul nervos central cu funcţia sa de integrare controlează prin verigile subiacente neuro-
endocrino-humorale procesele de creştere din organism.
Observaţii numeroase au arătat o corelaţie pozitivă între indicii funcţionali neuro-corticali şi cei ai
MANUELA MIRON
494
dezvoltării corporale. Suprasolicitarea copiilor cu sarcini şcolare, ca şi supraîncordările emoţionale
durabile pot, de asemenea, să inhibe creşterea. Din contră, vacanţele raţional folosite sunt perioade de
creştere mai intensă staturo-ponderală.
II.5. CRITERII, METODE ŞL TEHNICI DE EVALUARE A DEZVOLTĂRII COPIILOR Dezvoltarea copiilor şi tinerilor se manifestă prin fenomene exterioare (dimensiuni, forme
corporale şi capacităţi funcţionale, forme de comportare) care pot să fie apreciate separat şi în
ansamblu pentru caracterizarea evoluţiei acestui proces biologic şi psihologic. Au fost stabilite criterii şi
metode care îngăduie aprecierea dezvoltării copiilor şi adolescenţilor pe secţiuni de vârstă sau urmărire
longitudinală, pe baza examinărilor periodice.
Metode somatoscopice
Pe baza observaţiei directe, se pot obţine prin însumarea unor impresii izolate, date pentru:
- aprecierea gradului de robusteţe, mărimea corporală, volumul, grosimea, lungimea unor segmente
corporale, gradul de armonie somatică sau existenţa unor dismorfisme;
- caracterizarea habitusului morfologic rezultând din raporturile de mărime ale .principalelor segmente
ale corpului, cap, gât, membre inferioare şi din formele corporale determinate de creşterea variabilă
a oaselor, musculaturii şi ţesutului adipos subcutanat, perioadele succesive de alungire şi rotunjire
corporală după Stratz, datele fiziognomice ale lui Zeller, prima modificare de înfăţişare etc.;
- pe baza datelor somatoscopice obţinute se pot aprecia gradul de dezvoltare al caracterelor sexuale
secundare al maturizării pubertare (creşterea pilozităţii pubiene) axilare şi a feţei; modificările de
formă şi volum ale glandei mamare şi a organelor sexuale externe; modificarea aspectului exterior
corporal ca diferenţiere de sex;
- se pot face observaţii asupra ţinutei corpului şi semnala unele deformări corporale.
De asemenea, se poate aprecia starea tegumentelor şi mucoaselor din punctul de vedere al
coloraţiei şi pigmentării, în special pentru sesizarea unor tulburări ale circulaţiei periferice, afecţiuni
sanguine, tulburări endocrine etc.
Datele obţinute prin examenul somatoscopic capătă o deosebită valoare diagnostică pentru
starea de dezvoltare, prin corelarea lor cu datele somatometrice şi fiziometrice.
Încercările de a se fundamenta ştiinţific prin aprecierea somatoscopică a unor varietăţi de tipuri
morfologice corporale sunt vechi (Hippocrate, Sigaud, Lombrosse, Viola, Pende, Kretschmer şi mai
recent Sheldon).
Cele mai utilizate criterii pentru aprecierea somatometrică a dezvoltării copiilor şi adolescenţilor
sunt următoarele:
Înălţimea corpului
Înălţimea corpului rezultă din însumarea lungimii membrelor inferioare, a trunchiului, gâtului şi
capului. Înălţimea copiilor variază cu vârsta, sexul şi condiţiile de viaţă. Înălţimea se modifică uşor în
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
495
timpul zilei scăzând spre seară datorită tasării cartilagiilor intervertebrale şi accentuării curburilor
coloanei vertebrale din pricina oboselii aparatului musculoliga-mentar care menţine aceste curburi.
În anumite limite, între înălţimea copiilor şi adolescenţilor şi forţa musculară, capacitatea vitală şi
rezistenţa la efort este o corelaţie pozitivă. Corelaţia înălţimii cu randamentul şcolar subliniată de unii
cercetători trebuie apreciată ca un fenomen de coincidenţă, atât înălţimea, cât şi randamentul şcolar
fiind determinate de aceleaşi complexe de condiţii.
Înălţimea se măsoară cu ajutorul antropometrului pentru preşcolari şi şcolari şi cu ajutorul
pediometrului pentru copiii de 0-3 ani, copilul fiind complet dezbrăcat - lunar până la 1 an, trimestrial 1-3
ani, semestrial pentru preşcolari şi anual pentru şcolari.
Aprecierea ştiinţifică a înălţimii unui copil se face cu ajutorul normelor de orientare valabile pentru
fiecare ţară.
Greutatea
Greutatea corpului copiilor şi adolescenţilor rezultă din suma masei ţesuturilor şi organelor.
Modificările greutăţii în timpul copilăriei şi adolescenţei constituie un indicator preţios despre creşterea
organismului tânăr.
Greutatea băieţilor este în permanenţă mai mare decât a fetelor, cu excepţia perioadei dintre 11-
14 ani, când greutatea fetelor depăşeşte pe cea a băieţilor. Greutatea sporeşte în perioada
prepubertară prin creşterea masei musculare şi a oaselor, prin creşterea viscerelor şi prin dezvoltarea
ţesutului adipos mai intensă la fete şi dispus la acestea în jumătatea inferioară a corpului (abdomen,
şolduri, coapse şi regiunea mamară).
După pubertate, în adolescenţă greutatea băieţilor este sporită în special prin creşterea masei
musculare (masa corporală activă). Efortul fizic intens, munca la temperaturi ridicate, stările emoţionale
negative, însoţite de anorexie (perioadele de efort intelectual crescut), deficienţele alimentare duc, de
asemenea, la scăderea greutăţii. Odihna în vacanţă, mai ales în condiţii climatice schimbate, gustările
în şcoală şi în pauzele de muncă în întreprinderi, supraalimentaţia pot determina creşterea greutăţii
copiilor şi adolescenţilor. Aprecierea ţesutului adipos se face prin măsurarea grosimii plicii cutanate,
care nu trebuie să depăşească 1 cm pe faţa posterioară a braţului. Diagnosticul de obezitate se face
când greutatea a depăşit limitele normalului statistic.
Greutatea se măsoară cu cântarul de persoane, copilul fiind complet dezbrăcat, înainte de masă.
Variabilitatea individuală a greutăţii este dată de condiţii particulare nutriţionale-metabolice,
genetice, de muncă şi odihnă, de vârstă şi sex.
Pentru aprecierea dezvoltării, folosind criteriul greutăţii, sunt utilizate tabele care îngăduie
caracterizarea acesteia prin comparaţie cu normele de orientare.
Perimetrul toracic
Perimetrul toracic creşte în general în ritmul dezvoltării în ansamblu a corpului. Perimetrul medio-
toracic se măsoară în centimetri cu panglica metrică la nivelul articulaţiei chondrosternale a coastei a
IV-a (anterior) şi imediat mai jos de vârfurile omoplaţilor în perioada de repaus respirator, la sfârşitul
MANUELA MIRON
496
unei expiraţii şi înainte de începutul inspiraţiei. Circumferinţa toracică este mai mare la fete numai în
perioada prepubertară şi pubertară (între 11-15 ani).
Mărimea perimetrului toracic informează despre dezvoltarea cutiei toracice. Activitatea sportivă,
precum şi odihna în vacanţe cu un regim raţional de mişcare, de educaţie fizică, stimulează creşterea
perimetrului toracic, astfel încât măsurarea perimetrului toracic poate fi utilizată în controlul influenţei
educaţiei fizice asupra dezvoltării copiilor şi tinerilor.
Prin diferenţa dintre circumferinţa toracică maximă şi cea minimă se obţine ampliaţia sau excursia
toracică care de la 2-3 cm la vârsta preşcolară ajunge la 6-7 cm la 14-17 ani. Mărimea excursiei
toracice exprimă capacitatea funcţională respiratorie şi depinde de elasticitatea cutiei toracice, de
puterea musculaturii respiratorii, de gradul de exersare a funcţiei respiratorii. Educaţia fizică, odihna în
aer liber, regimul de viaţă raţional stimulează dezvoltarea excursiei toracice.
Metode fiziometrice
Criteriile fiziometrice sunt folosite pentru aprecierea unor capacităţi funcţionale de adaptare a
organismului la condiţiile de activitate.
Capacitatea vitală
Capacitatea vitală (CV.) exprimă în cmc volumul maxim de aer expulzat printr-o respiraţie forţată
consecutivă unei inspiraţii maxime. CV .se măsoară cu spirometrul şi poate fi înregistrată începând de
la vârsta preşcolară când copiii pot înţelege şi executa proba potrivit indicaţiilor tehnice necesare. CV.
este la toate vârstele mai redusă la fete decât la băieţi. Diferenţele dintre sexe, reduse în medie la 1-300
cc până la 13 ani, se accentuează după vârsta de 14 ani, când creşterea, CV. la fete are un ritm mai
lent, iar la băieţi creşterea continuă şi după vârsta de 18 ani, depăşind 3500-4000 cm3 în medie. CV.
corelează puternic cu înălţimea corpului. CV. depinde de integrarea funcţională a pulmonului, de
volumul cavităţii toracice, de elasticitatea acesteia, de forţa musculaturii respiratorii, de antrenamentul
funcţional al respiraţiei.
Forţa musculară
Forţa musculară se poate măsura de la vârsta de 3-6 ani cu ajutorul dinamometrului. Cel mai
frecvent se măsoară forţa musculară a mâinii copiilor şi tinerilor. Se poate însă cu dinamometre speciale
măsura şi forţa de contracţie a muşchilor braţului, trunchiului, membrelor inferioare. Forţa de contracţie
a muşchilor mâinii creşte de la cea 12 kg la 7 ani la 40,5 kg la 18 ani pentru băieţi şi, respectiv de la 11
kg la 26 pentru fete. La toate vârstele, valorile medii obţinute la băieţi depăşesc pe cele ale fetelor. Între
datele dinamometrice, înălţime şi greutate există o corelaţie pozitivă mai intensă la băieţi la care şi
masa musculară este mai mare în raport cu greutatea totală, decât la fete. Forţa musculară atinge
valorile maxime la 20-25 ani pentru băieţi şi la 17-18 ani pentru fete.
Forţa musculară scade în stările de boală, în tulburările de nutriţie şi alimentaţie, în stările de
oboseală, în condiţii deficitare de muncă şi de viaţă şi, din contră, creşte prin exerciţii, în condiţii de
alimentaţie raţională ca urmare a unui regim de educaţie fizică raţional organizat, în vacanţe, în corelaţie
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
497
cu ameliorarea dezvoltării staturo-ponderale.
Forţa musculară şi modificările acesteia se pot studia şi ergografic; curba ergografică permite
caracterizarea posibilităţilor de activitate musculară în funcţie de factori ai mediului de viaţă şi de
activitate.
Latenţa reacţiilor motorii
Cu ajutorul unui chronoscop se poate măsura durata de timp care trece de la apariţia unui stimul
auditiv sau vizual sau a unui stimul verbal şi o reacţie legată de stimul de obicei prin instructaj verbal.
Acest timp variază în funcţie de intensitatea şi dificultatea de diferenţiere a stimulilor. Starea de
oboseală, prezenţa unor nocivităţi la locul de muncă, alimentaţia deficitară, starea de boală fac să se
alungească latenţa reacţiilor şi tulbură capacitatea de diferenţiere a stimulilor.
Latenţa reacţiilor scade cu vârsta de la cea 0,60" la 7 ani până la 0,50" la 11 ani (stimuli luminoşi
de intensitate redusă).
Latenţa reacţiilor este mai scurtă pentru stimulii sonori decât pentru cei luminoşi şi este mai lungă
pentru stimulii verbali.
Capacitatea de percepţie rapidă a imaginilor poate să fie evidenţiată cu ajutorul tachistoscopului.
Pentru aprecierea aptitudinilor profesionale se folosesc metode de investigaţie a posibilităţilor de
coordonare a mişcărilor manuale şi de precizie a mişcărilor prin tehnici dexterimetrice şi kinezimetrice.
De asemenea, se utilizează metode de apreciere a capacităţii de estimare a dimensiunilor, distanţelor
(vederea în adâncime) şi de însuşire a unui stereotip motor, operaţional, verbal, prin repetarea
sarcinilor.
În prezent, se dezvoltă metode şi tehnici de examinare a capacităţii de recepţie şi de prelucrare a
informaţiei, care se măsoară cu unitatea de măsură „bit".
II.6. CRITERII DE APRECIERE A GRADULUI DE MATURIZARE EVOLUTIVĂ Dezvoltarea dentiţiei Dentiţia temporară apare începând de la vârsta de cea 6 luni când erup incisivii mediani inferiori.
Copilul are 20 dinţi de lapte la 2 1/2 ani. Erupţia dinţilor se face mai devreme în mediul urban şi la copiii
cu o mai bună dezvoltare. Întârzieri de 4-10 luni în apariţia dinţilor sunt determinate de tulburări de
nutriţie, rahitism, hipotirodism, afecţiuni ale sistemului nervos. Dentiţia definitivă începe să apară între 6-
7 ani cu primul mare molar. Apoi dinţii de lapte se schimbă în ordinea în care au apărut. La 12 ani apar
molarii II sau dinţii de 12 ani, iar la 20-25 apar măselele de minte. Atât dentiţia de lapte, cât şi cea
definitivă, apare mai precoce la copiii cu condiţii favorabile de viaţă.
Dezvoltarea osoasă
Diafizele sunt osificate la naştere iar dintre epifize prezintă puncte de osificare mai constante,
epifiza inferioară a femurului, cea superioară a tibiei, cuboidul etc.
Fetele prezintă încă de la naştere un avans în ceea ce priveşte procesele de osificare şi
MANUELA MIRON
498
păstrează această precocitate în tot timpul dezvoltării ulterioare. Osificarea se face cu întârziere la copiii
cu condiţii deficitare de viaţă (alimentaţia cu carenţe de vitamine şi proteine) şi mai ales la cei la care
lipseşte laptele din alimentaţie, sau la cei hipotiroidieni. Aprecierea dezvoltării osoase se face până la
vârsta şcolară cu ajutorul radiografiei pumnului şi compararea datelor individuale cu standardele
cuprinse în atlasele uzuale întocmite în mai multe ţări.
Dezvoltarea caracterelor secundare sexuale
Principalele caractere sexuale secundare se dezvoltă într-o ordine caracteristică: apariţia şi
dezvoltarea pilozităţii pubiene şi axilare, dezvoltarea glandelor mamare, schimbarea vocii, dispoziţia
caracteristică a ţesutului adipos, culminând cu apariţia menarhei şi a secreţiei seminale.
Menarha apare la circa 13 ani (13 ani ± 1 an pentru fetele din mediul urban şi la circa 1 an mai
târziu în mediul rural), iar secreţia seminală la 14-15 ani. Apariţia ciclului mai devreme de 9 ani şi mai
târziu de 17 ani trebuie considerată a avea cauze patologice.
Ciclul menstrual se instalează mai precoce la fetele care au condiţii mai bune de viaţă, la cele
mai bine dezvoltate corporal.
Instalarea mai precoce a menarhei a fost notată în numeroase ţări, ca o manifestare a procesului
general de acceleraţie a dezvoltării copiilor şi tinerilor.
II.7. CRITERII, METODE ŞL TEHNICI PENTRU EXAMINAREA PSIHOLOGICĂ A COPIILOR Caracterul criteriilor de examinare psihologică este diferit în funcţie de grupa de vârstă a
subiectului. Pentru copilul sugar şi copilul mic până la 3 ani se utilizează metode care pun în evidenţă:
- reacţiile generale şi specifice ale copilului la stimuli senzoriali elementari şi la prezenţa obiectelor şi
persoanelor din jurul său;
- evoluţia motricitatii, mersul, apucarea şi mânuirea obiectelor;
- dezvoltarea limbajului vorbit - dezvoltarea limbajului ca mijloc de comunicare şi ca instrument de
gândire;
- reacţiile emoţionale ale copilului în relaţiile cu persoanele din jur.
Au fost elaborate numeroase tehnici utilizabile de către medici pediatri şi psihologi care îngrijesc
copiii sugari şi copilul mic până la 3 ani (A. Gesell, Berylei în S.U.A., Hetzer şi R.S. Kolmer în
Germania).
Examinarea se face lunar până la un an iar după aceea, trimestrial.
Sistemul de notare cel mai utilizat este cel al înregistrării prezenţei răspunsurilor într-un inventar
de reacţii comportamentale considerate ca normale pentru fiecare vârstă.
Pentru vârstele mai mari şi anume pentru preşcolar, şcolar şi adolescent se folosesc rnaî ales
următoarele grupe de probe de examen psihologic:
- probe de eficienţă pentru funcţiile gândirii, cunoştinţe şi aptitudini;
- probe care se adresează unor funcţii psihice izolate: atenţie, memorie, percepţie rapidă de forme şi
culori, capacitatea de observaţie, de diferenţiere, de calcul aritmetic, desen după model, desen
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
499
tematic;
- probe pentru examinarea aptitudinilor: aptitudini motorii, putere de observaţie, gândire tehnică,
rapiditate şi precizia mişcărilor etc.;
- probe pentru diagnoza trăsăturilor de personalitate: inventar de trăsături ale personalităţii mergând
până la sesizarea unor micro-simptome psihopatice; probe proiective (Rorschach etc.).
Rezultatele probelor trebuie interpretate în coroborare cu datele de observaţie directă (obţinute
de examinatori, de la familie, din şcoală), în corelare cu datele privitoare la condiţiile de mediu, de viaţă
ale copilului, mai ales atunci când diagnoza înclină către stări deficitare cu o semnificaţie gravă. Este de
asemenea necesar ca datele psihologice obţinute la un moment dat să fie confruntate cu evoluţia
anterioară a copilului.
Printre probele cele mai utilizate în examinarea psihologică a dezvoltării intelectuale la copii
menţionăm proba Wechsler-Bellevue pentru copii, probă care este constituită dintr-un complex de
subteste printre care subteste verbale, de informaţie (de cunoştinţe), de înţelegere generală, operaţii
aritmetice simple şi memorare de cifre, operaţii de gândire, implicând analogii; subteste de performanţă
(neverbale); completarea unor imagini lacunoase, aranjarea în succesiuni logice a unor serii de imagini,
reproducerea de modele geometrice prin cuburi colorate, asamblarea de părţi ale unui întreg,
codificarea unor imagini prin cifre, pasajul printr-un labirint.
Experienţa de cercetare din ţara noastră subliniază utilitatea metodelor pentru aprecierea
capacităţii de învăţare ca tehnici foarte potrivite pentru investigarea posibilităţilor de adaptare ale copiilor
şi adolescenţilor la solicitările activităţii intelectuale în cadrul procesului instructiv-educativ.
TEME DE REFLECȚIE 1. Precizaţi obiectivele şi importanţa igienei copilului. 2. Enumeraţi şi argumentaţi în ce măsură factori ai mediului intern influenţează dezvoltarea
copiilor. 3. Enumeraţi şi explicaţi metodele şi tehnicile de evaluare a dezvoltării copiilor.
TEMA OBLIGATORIE Nr. 2
Explicaţi cum sprijiniţi şcoala (grădiniţa) în care vă desfăşuraţi activitatea sau cum ar
trebui considerat acest sprijin, în efortul de îmbunătăţire a mediului social şi fizic pentru a reflecta conceptul de promovare a sănătăţii (activităţi practice concrete).
MANUELA MIRON
500
III. DEZVOLTAREA COPIILOR DE 0-3 ANI
III.1. DEZVOLTAREA CREIERULUI ŞL A DIFERITELOR APARATE SENZORIALE
În această perioadă evolutivă, dezvoltarea creierului este legată de obicei de evoluţia proceselor
de mielinizare a diferitelor părţi ale sistemului nervos. Aceasta face ca în primii 3 ani de viaţă să se
realizeze treptat un tablou neurofiziologic relativ asemănător cu cel al adultului. Procesul mielinizări
interesează în primul rând sistemele funcţionale cele mai utile pentru menţinerea vieţii copilului nou-
născut şi sugar. De exemplu, mielinizarea ramurii vestibulare a perechii a VII-a începe înaintea ramurii
cohleare; nou-născutul cu căile nervoase nemielinizate este din acest punct de vedere o fiinţă
subcorticală.
Dezvoltarea neuropsihică normală presupune o evoluţie corespunzătoare a fenomenelor de
dezvoltare senzorială psiho-motorie a funcţiunilor de cunoaştere, a vorbirii şi a vieţii emoţional-afective a
copilului.
În primul an de viaţă nu pot fi depistate decât tulburările grosolane ale dezvoltării vederii şi în
special deficienţele care sunt caracteristice ca semne de malformaţii congenitale. Abia la 3 ani pot fi
aplicate unele metode obiective de depistare a tulburărilor de vedere mai fine.
Tulburările de dezvoltare a auzului, cu caracter de surditate netă bilaterală, nu depăşesc ca
frecvenţă 1%. Se admite totuşi că surdităţi parţiale uşoare, unilaterale, se pot întâlni cu o frecvenţă de
10% (este vorba de surdităţi care nu ating banda conversaţională). Chiar şi până la 3 luni se pot
observa reacţii de clipire la zgomote neaşteptate de circa 30 dB ca semn al unui auz normal. Între 3 şi
12 luni copilul se orientează către locul de emitere a unor zgomote sub 30 dB. De la vârsta de 3 ani se
pot face examene de acumetrie. Dezvoltarea normală a auzului şi vederii condiţionează o evoluţie de
asemenea normală în ceea ce priveşte psiho-motricitatea şi dezvoltarea funcţiunilor de cunoaştere.
Dezvoltarea psiho-motorie
Perfecţionarea mecanismelor de coordonare statică are un mers descendent cefalo-caudal,
procesele de maturizare a materiei începând cu segmentul cefalic. Principalele repere care permit
aprecierea dezvoltării psiho-motorii a copilului în primii 3 ani de viaţă sunt următoarele: la 2 luni începe
să ridice capul; la 4 luni aşezat ventral ridică şi roteşte capul; la 5-6 luni stă aşezat fără ajutor; la 8 luni
se deplasează târându-se; la 9 luni se ridică din poziţia culcat în poziţia aşezat; la 10 luni se ridică în
picioare cu ajutor; la 11 luni merge cu sprijin; la 12 luni merge fără ajutor.
Perfecţionarea posibilităţilor de coordonare dinamică în activitatea de mişcare a copilului permite
stabilirea de relaţii mai complexe cu ambianţa şi în acelaşi timp, îngăduie dezvoltarea funcţiunilor de
cunoaştere şi a vieţii afective. Un rol important în activitatea motorie îl reprezintă prehensiunea ca formă
elementară de contact cu mediul. La 3 luni copilul prezintă reflexul tonic al mâinii; la 4 luni prinde
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
501
obiectele cu toată mâna; la 6 luni poate să flecteze degetele; la 8 luni duce obiectul la gură; la 9 luni
opune policele celorlalte degete iar la 10 luni poate să realizeze pensa police-index. Dezvoltarea psiho-
motorie este stimulată de solicitările mediului ambiant, copilul lipsit de îngrijirea normală prezentând
totdeauna, printre altele, şi o întârziere a dezvoltării motricitatii. Între 2-3 ani se perfecţionează mersul şi
echilibrul, ceea ce permite copilului să urce trepte, să meargă pe plan înclinat şi să se caţere.
Dezvoltarea vorbirii
Pentru dezvoltarea normală a vorbirii este necesară integritatea funcţională a organelor fonaţiei, a
auzului şi a centrilor corticali corespunzători.
Încă din prima lună copilul trece de la ţipătul monoton la ţipătul modulat ca rudiment de
semnalizare mai întâi a unor nevoi şi mai apoi a unor efecte de mulţumire sau nemulţumire.
Din luna a doua copilul emite grupe de sunete cu aspect consonantic şi vocalic pe care le repetă
îndelung prin autoimitare. După 6 luni articulează imitând grupe de sunete din cuvintele pronunţate de
cei din jur. Încă din primele luni de viaţă copilul reacţionează liniştindu-se la auzul vocii umane. După 6-
7 luni el îşi diferenţiază reacţiile la cuvintele celor din jur când acestea sunt însoţite de mimică
expresivă, apoi prin condiţionare repetată copilul ajunge să întoarcă capul către un obiect denumit,
înţelegerea cuvintelor se realizează după 7-9 luni.
Către sfârşitul primului an copilul începe să utilizeze, sub acţiunea vorbirii adulţilor, grupe de
sunete în scop de comunicare a unor conţinuturi psihice şi în scopul influenţării celor din jur.
La 10-12 luni imită cuvintele pronunţate de cei din jur (perioada de „psitacism") iar la 12-15 luni
copiii pronunţă cuvinte având caracterul de exprimare a unor dorinţe sau afecte.
De la 13 la 14 luni cuvintele sunt aplicate la obiecte sau persoane, limbajul căpătând o importantă
funcţie denominativă; copilul pune numeroase întrebări cu privire la denumirea obiectelor şi
persoanelor.
La 2 ani cunoaşte 3-400 cuvinte dintre care circa 200 constituie vocabularul activ.
Până la 18 luni cuvintele sunt juxtapuse în propoziţii care nu ascultă de reguli gramaticale, sau
cuvântul exprimă o întreagă situaţie (deci o propoziţie), dar de la 18 luni copilul construieşte propoziţii cu
verbe, propoziţii corecte sintactic la 2 ani.
Dacă la împlinirea vârstei de 3 ani nu a reuşit să atingă această etapă, copilul are cu siguranţă o
întârziere a dezvoltării neuropsihice, chiar dacă a pronunţat cuvinte la 1 an. La sfârşitul anului al 3-lea
copilul începe să se exprime în fraze.
Dezvoltarea activităţii de cunoaştere
În prima jumătate de an predomină activitatea analitică pe baza datelor senzoriale obţinute
despre caracteristici imediate ale obiectelor pe calea senzaţiilor de gust, miros şi tactil kinestezice. Din a
doua jumătate a primului an, se dezvoltă mai rapid activitatea receptorilor de distanţă şi anume
funcţiunea vizuală şi auditivă. Este posibilă acum coordonarea funcţiilor optico-kinestezice, în special în
legătură cu activitatea de prehensiune şi manipulare a obiectelor în spaţiul tridimensional.
Zilnic copilul foloseşte un timp care însumează circa 1 oră pentru privirea atentă a obiectelor
MANUELA MIRON
502
(vârsta privirii). Deşi în această perioadă copilul desfăşoară o activitate motrice bogată, aceasta se face
nu atât cu un scop şi mai puţin într-un scop de cunoaştere, ci numai pentru succesul acţiunii imediate.
Cu toate acestea, după vârsta de 1 an se dezvoltă procesele de comparare şi de diferenţiere a
obiectelor, după caracterele exterioare de formă, dimensiuni şi relaţii spaţiale ale lucrurilor. Copilul
descoperă legile elementare ale relaţiilor spaţiale dintre lucruri dar manipulează încă obiecte după regu-
la încercării şi erorii.
De la 2 ani se evidenţiază dezvoltarea unor laturi mai complexe ale funcţiei vizuale şi anume
observaţia care capătă un rol determinant în activitatea de cunoaştere a copilului. Datorită observaţiei,
copilul poate să sorteze obiectele după formă şi culoare, ca şi după dimensiune şi îşi modifică în mod
corespunzător comportarea faţă de obiecte, eliminând treptat principiul încercării şi greşelii. După 2 1/2
ani, ca urmare a dezvoltării limbajului, copilul are posibilitatea lărgirii cunoaşterii în domeniul relaţiilor
spaţiale şi de timp ale obiectelor. El poate avea reprezentări voluntare despre obiecte, putând deci
opera nu numai cu lucruri prezente ci şi cu ceea ce ştie despre obiecte. La această vârstă se
elaborează noţiuni prin generalizarea unor caracteristici exterioare ale obiectelor. Atât elaborarea
acestor noţiuni cât şi reprezentarea obiectelor este ajutată de dezvoltarea limbajului vorbit.
Gândirea este concretă iar raţionamentul are o schemă elementară exprimată în forma cea mai
simplă de legătură subiect-predicat. Atenţia este extrem de labilă. Copilul se întrerupe din jocul cel mai
interesant de 3-4 ori pentru a face altceva (între 2 şi 3 ani). Durata activităţii neîntrerupte creşte de la 10
minute la 2 ani la 15 minute la 3 ani. Memoria verbală involuntară este extrem de activă. De asemenea,
memoria de recunoaştere şi reproducere a cuvintelor este foarte eficientă la vârsta aceasta. Între 1 an şi
2 ani desenul copiilor este redus la treapta de mâzgăleală fără formă. Între 2 şi 3 ani copilul este în
stare să schiţeze mai mult sau mai puţin incomplet un oval care reprezintă un cap de om. La 3 ani
figurează omul printr-un oval cu două mici apendice lineare neregulate, cu semnificaţie de membre.
Dezvoltarea vieţii emoţional-afective
Copilul este la naştere o fiinţă preponderent subcorticală şi din punct de vedere neurofiziologic
funcţiunile vegetative sunt cele mai dezvoltate. Numai treptat se dezvoltă funcţiile de control şi integrare
corticală. De aceea şi relaţiile sale cu mediul sunt sărace şi rudimentare. S-a constatat că nou-născutul
are nevoie de stimuli mai puternici decât copiii mai mari pentru intrarea în relaţie cu ambianţa.
Manifestările afective sunt bipolare, strict legate de nesatisfacţie (ţipăt şi plâns) şi satisfacţie (liniştea).
Aceste manifestări sunt declanşate din mecanisme interne de automatisme. Încă din primele luni după
naştere copilul este strâns legat de mamă sau de persoanele care îl îngrijesc printr-un monotropism
preponderent instinctual. Unii specialişti vorbesc de o diadă copil-mamă în această perioadă. Intre cei
doi membri ai acestui sistem de relaţii se stabilesc multiple comunicări, un bogat schimb de informaţii
infra şi extraverbale şi verbale din partea mamei (legănare şi mângâiere, luarea în braţe, strângerea la
piept) şi semnele cum ar fi ţipătul, privirea, mimica, zâmbetul din partea copilului. Orice schimbări în
acest sistem de informaţii aduc tulburări importante în legăturile copil-mamă. Mama acţionează asupra
copilului în această perioadă ca un stimul agreabil dacă răspunde la nevoile de hrană în mod liniştit,
fără bruscare, fără enervare, dacă mângâie copilul şi poate acţiona ca un stimul negativ dacă mama
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
503
este agasată, enervată, inhibată în actele de îngrijire a copilului, dacă este nervoasă, represivă şi
agresivă, aşa cum se întâmplă atunci când ea nu a dorit copilul.
Mama este în acelaşi timp sursă bogată de stimulare socială şi mediatoare care amortizează sau
amplifică acţiunea stimulilor din ambianţa copilului. Sugarul înconjurat de afecţiune şi corect îngrijit este
mai rezistent la situaţiile conflictuale şi la agresiunile mediului. Au arătat aceasta observaţiile făcute
asupra sugarilor cu fistulă gastrică la care s-a demonstrat strânsa legătură între tonusul afectiv şi
aciditatea secreţiei gastrice. Când tonusul afectiv era scăzut, în condiţiile carenţei de îngrijire, se
reducea secreţia gastrică şi prin aceasta erau determinate tulburări ale creşterii ponderale şi ale
dezvoltării osoase.
Către luna a 4-5-a de viaţă copilul poate exprima bucuria sau tristeţea, către luna a 6-a mânia,
către luna a 8-a tandreţea. La vârsta de 6-8 luni, manifestă mai accentuat reacţii de teamă şi nelinişte în
lipsa mamei şi în prezenţa unei persoane străine. Aceste reacţii sunt cu atât mai intense cu cât copilul
este mai legat de mamă. Se pare că la această vârstă copilul diferenţiază foarte precis figurile umane,
putând să deosebească figura mamei de o mască. Separarea de mamă sau de persoanele obişnuite
provoacă reacţii negative mai ales între vârstele 5-24 luni. Caracterul experienţelor afective mai ales în
primul an de viaţă, are importanţă pentru organizarea comportamentului copiilor. Iritaţia, nervozitatea,
nemulţumirea, mânia, bruscarea sau indiferenţa mamei orientează comportarea copilului preponderent
către reacţii de apărare-atac, respingere, de agresivitate. Dimpotrivă, echilibrul emoţional ai ambianţei,
liniştea şi constanţa sentimentelor, acceptarea copilului de mediul în care trăieşte, îi orientează com-
portamentul către fenomenele normale de relaţii echilibrate şi adecvate cu ambianţa. De aceea o mare
însemnătate prezintă, pentru dezvoltarea psihismului copilului, personalitatea mamei, echilibrul său
psihic, aceasta cu atât mai mult cu cât copilul trebuie să se supună la o serie de interdicţii înainte de a
înţelege sensul de valoare a normelor de comportament.
Între 2-3 ani se dezvoltă relaţiile cu alţi copii, iar jocul cu păpuşile foloseşte copilului pentru
reprezentarea relaţiilor dintre copii şi adulţi.
Un rol negativ în educarea copiilor îl au manifestările excesive de dragoste maternă care sufocă,
de îngrijire anxioasă pentru că poate determina atitudini comportamentale de dependenţă exagerată
sau chiar fenomene nevrotice anxioase. De asemenea, atitudinea de indiferenţă sau de răceală afectivă
influenţează negativ dezvoltarea psihismului copilului, care evoluează de la o comportare egocentrică
presocială la stabilirea unor legături normale cu persoanele din jur.
între 2-3 ani se situează o perioadă de dificultăţi educaţionale denumită prima fază de
încăpăţânare sau „prima criză de personalitate".
Unii specialişti vorbesc de o adevărată pubertate infantilă care se manifestă prin nelinişte, reacţii
mai numeroase de opoziţie (în această perioadă copilul spune nu de 4 ori mai mult decât da),
comportare capricioasă, o regresiune în ceea ce priveşte deprinderile de curăţenie, şi care sunt cu atât
mai ample cu cât ambianţa familială este mai autoritară, stânjenind iniţiativele copilului şi primele forme
de manifestare infantilă ale unei cunoştinţe de sine care ajunge astfel să se exprime ca opoziţie faţă de
anturajul educaţional.
Între 2-3 ani copilul poate să manifeste sentimente mai complexe de simpatie, de milă, de gelozie
MANUELA MIRON
504
şi se pronunţă unele tendinţe de accentuare a timidităţii la cei cu trăsături mai accentuate de inhibiţie în
comportare.
După 2 ani se face simţit rolul autorităţii paterne, care ajută copilul să-şi realizeze simţul autorităţii
drepte şi să-şi creeze imaginea de ordine ierarhică a ambianţei sale de viaţă.
Au fost descrise reacţii psihice destul de intense în unele cazuri la copii de 2-4 ani care au fost
internaţi pentru scurtă durată, în vederea unor intervenţii chirurgicale în special O.R.L. (insomnii,
anorexii, stări anxioase, o ataşare exagerată a copiilor faţă de mamă la întoarcerea acestora după
internarea în spital). Separarea temporară sub vârsta de 3 luni, ca şi o separare mai de durată după
vârsta de 2 ani, nu par a avea o importanţă patogenică.
III.2. REGULI DE IGIENĂ PRIVIND STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL REGIMULUI ZILNIC AL COPIILOR DE 0-3 ANI Regimul de viaţă al copilului până la 3 ani se organizează avându-se în vedere nevoile de
activitate, de odihnă şi somn, nevoile educative ale copilului. O importanţă deosebită pentru fixarea
momentelor principale şi a conţinutului regimului zilnic la această vârstă este dezvoltarea periodicităţii
circadiene a principalelor funcţiuni ale copilului. Această periodicitate este determinată de influenţa
mediului fizic şi social. Dezvoltarea periodicităţii nictemerale se face treptat în primul an de viaţă şi după
aceea, având ca premiză maturizarea organo-funcţională a aparatelor senzoriale şi efector-motorii după
naştere. Rezistenţa electrică cutanată oscilează în raport cu ritmul nictemeral încă din prima săptămână
de viaţă. Repartiţia perioadelor de somn şi de veghe se adaptează acestei periodicităţi după 2-3
săptămâni, t° corporală după 2-3 săptămâni, frecvenţa pulsului după 4-20 săptămâni, eliminările de
urină, sodiu şi potasiu urinar după 4-20 săptămâni, eliminările de fosfat şi creatină după 16-22 luni.
Nevoia de somn este cu atât mai mare şi perioadele de somn în 24 ore cu atât mai lungi, cu cât
copilul este mai mic şi anume:
la 2- 6 luni - 16 ore de somn;
la 7- 9 luni - 14—15 ore de somn;
la 10-18 luni - 13—14 ore de somn;
la 19-36 luni - 12—13 ore de somn.
Ritmul şi durata perioadelor de somn şi veghe sunt determinate de periodicitatea zi-noapte şi de
aşezarea în timp şi frecvenţa momentelor de administrare a hranei. Treptat ciclul nictemeral impune
concentrarea treptată a perioadelor de somn în timpul nopţii şi a perioadelor de veghe şi activitate în
timpul zilei.
Alimentaţia poate fi administrată după următoarea schemă:
- la copiii de 1-2 luni se dau 7 mese la orele: 6, 10, 12, 14, 18, 22, 2;
- la copiii de 2-3 luni se dau 6 mese, reducându-se masa de la ora 2;
- după 6 luni se dau 5 mese, scoţându-se masa de la ora 22, care e păstrată numai pentru cei cu
tulburări de dezvoltare.
Fixarea acestui ritm al meselor deprinde de copil să se trezească în preajma orelor de masă.
Iniţial, între mese, copilul are doar scurte perioade de veghe, somnul fiind distribuit de-a lungul întregii
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
505
perioade de zi-noapte.
La sfârşitul primului trimestru copilul prezintă în afara somnului de noapte 3 perioade de somn în
timpul zilei, de câte 2-3 ore. Sugarul mai mare doarme de 2-3 ori pe zi câte lVs-2 ore. Către vârsta de 1
Vs ani copilul are 2 perioade de somn, iar după această vârstă doarme o dată pe zi timp de 2-3 ore.
Durata somnului de noapte este la sugar de minimum 8 ore şi nu depăşeşte 11-12 ore. În trimestrul II şi
III, nevoia de somn este manifestată în cursul dimineţii între 10 şi 12 şi după amiaza între orele 15-17.
În trimestrul IV nevoia de somn se resimte între orele 11-14. Este indicat ca să nu se prelungească
perioada de somn, în dauna perioadelor de veghe şi nici acestea în dauna odihnei prin somn.
Perioadele de veghe sunt apreciate că însumează:
la 2-6 luni 8 ore în 4 perioade de 2 ore;
la 7-9 luni 9-10 ore în 3 perioade de 2-3 ore;
la 10-18 luni 10-11 Vs ore în 3 perioade de 3-4 ore;
la 19-36 luni 11-12 ore în 2 perioade de 4-6 ore.
Copilul de 6 luni normal prezintă circa 56 % din timpul de 24 ore perioade de somn sau de
somnolenţă. Copilul de aceeaşi vârstă cu tulburări ale dezvoltării neuropsihice de tipul oligofreniei
torpide doarme sau este somnolent în 72% din acest timp.
Somnul este odihnitor dacă este profund şi liniştit. Din camera în care dorm copiii trebuie
îndepărtaţi stimulii care pot tulbura somnul şi în special zgomotul şi lumina puternică. Aerisirea
camerelor înainte de somn şi deschiderea ferestrelor în timpul somnului este indicată. Somnul de zi în
aer liber este mai adânc şi mai odihnitor şi prezintă o importanţă deosebită pentru creşterea rezistenţei
nespecifice a copilului.
Schimbarea copiilor înainte de somn favorizează confortul pentru somn. Copiii care au deprins un
anumit ritual de adormire şi care prin aceasta nu tulbură pe alţi copii, pot fi lăsaţi în voia acestor
deprinderi, dacă prin aceasta adorm repede. După trezire copiii prezintă o perioadă de trecere de Va—
Vs oră în care reacţiile copiilor pot să aibă un caracter neadecvat cu fenomene de excitabilitate crescută
sau de inhibiţie pronunţată. Copiii cu tulburări de somn (somn superficial, somn întrerupt, agitat, somn
neodihnitor sau din contră hipersomnie sau terori nocturne) trebuie cercetaţi din punct de vedere
medical.
Scoaterea la aer curat zilnic, oricare ar fi vremea, este foarte utilă pentru întărirea sănătăţii. Este
nevoie pentru aceasta de circa 2 ore de plimbare în cărucioare neînchise sau pentru scurte deplasări pe
jos, care pot fi şi prilej de instruire pentru copil.
Baia copiilor, înfăşatul, schimbatul, alimentaţia însumează zilnic circa o oră pentru un copil. Acest
timp trebuie utilizat şi pentru educaţia comportamentului social al copiilor, pentru dezvoltarea limbajului
şi pentru elaborarea şi consolidarea deprinderilor de curăţenie.
III.3. CONŢINUTUL REGIMULUI EDUCATIV ÎN CREŞE. ACTIVITATEA DE JOC ŞL ELABORAREA DEPRINDERILOR Regimul zilnic educativ în creşe are ca obiectiv stimularea dezvoltării fizice şi neuropsihice a
copiilor. Deosebit de importantă este stimularea dezvoltării sociale a copiilor în sensul educării
MANUELA MIRON
506
comportamentului acestora în relaţiile cu obiectele şi persoanele de îngrijire şi în sensul favorizării
răspunsurilor adaptative adecvate la schimbările obişnuite, fireşti ale ambianţei şi la situaţiile create de
mediul educaţional (interdicţii şi permisiuni).
Copilul trebuie să devină cât mai independent în satisfacerea unor nevoi imediate (de a mânca,
de a se îmbrăca, cu cât mai puţin ajutor) saşi însuşească spiritul de colaborare activă cu cei care-1
îngrijesc, să-şi elaboreze reprezentări elementare de bine şi de rău, să respecte ordinea lucrurilor în
aşezarea lor în ambianţă; să capete ideea de curăţenie corporală proprie şi a obiectelor cu care vine în
contact, să capete o comportare politicoasă.
În îngrijirea copiilor trebuie avută în vedere dezvoltarea psihomotorie. Grija pentru dezvoltarea
motricitatii începe să se manifeste încă de la înfăşarea corectă şi folosirea hainelor care nu jenează
mişcările membrelor şi circulaţia periferică la nivelul segmentelor corporale.
Înainte de îmbăiere - în timp ce un copil este cântărit şi îmbăiat, următorul copil trebuie lăsat
complet liber să se mişte în voie. Exerciţiile fizice pasive sunt recomandate de unii specialişti numai la
sugarii leneşi.
Încă din primele luni copilul trebuie aşezat ventral timp de 5 minute pentru a-l stimula la
exersarea mişcărilor de extensie dorsală. Copilul nu trebuie ţinut în poziţie şezând înainte de a face
aceasta în mod spontan, pentru evitarea deformărilor de coloană.
În a doua jumătate de an trebuie favorizată deplasarea prin târâre a copiilor pe covor sau în
ţarcuri mari, cu ajutorul jucăriilor colorate. În mişcare.
În al doilea an trebuie exersat, mersul prin exerciţii de deplasare în picioare, sau prin exerciţii
fizice ritmice (20' pe zi).
În al treilea an trebuie să se exerseze alergarea, săritura şi mişcarea în echilibru (30' pe zi).
Copilul trebuie să evolueze de la motricitate impulsivă necoordonată la motricitatea coordonată.
Mişcările impulsive rămân caracteristice oligofrenilor care efectuează acest tip de mişcări cu o frecvenţă
de 3 ori mai mare în 24 de ore.
Motricitatea mâinilor încă greu de coordonat la această vârstă permite copiilor de 1-2 ani să
efectueze încercări de a desena care au caracterul inform al unor mâzgăleli. Între 2-3 ani poate figura
capul de om sub forma unui oval cu notarea ochilor şi a gurii. La 3 ani încearcă să figureze omul în
formă de păianjen. Cadrul firesc în care se dezvoltă copilul din punct de vedere psihomotor este jocul,
care are o mare importanţă de ordin instructiv-educativ. În luna a 3-a copilul îşi face circa 9' de joc iar în
luna a 12-a copilul se poate juca circa 7 ore.
Încă de la 1/2 an copilul se joacă cu obiectele tratând însă materialul - jucăriile - în mod
nespecific; copilul loveşte în orice obiect.
Abia la sfârşitul primului an îşi apropie obiectele pentru a se juca, tratându-le în funcţie de
caracteristicile lor de utilizare. Dar copilul încă nu are în vedere rezultatul activităţii sale cu obiectele. În
al doilea an copilul descoperă rezultatul activităţii sale cu obiectele. Evoluţia jocului se face de la o
activitate de joc fără scop Ia jocuri orientate pentru obţinerea unor rezultate. În general, până la 3 ani
jocurile copilului sunt un soi de antrenare în activitatea de manipulare a obiectelor jucării, de observare,
de explorare senzorială, schiţând şi rudimente de jocuri cu rol. Prin aceasta jocurile favorizează
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
507
dezvoltarea posibilităţilor motorii de ansamblu ale copiilor şi contribuie la exersarea funcţiunilor de
cunoaştere şi la îmbogăţirea vieţii social-afective a copiilor.
Preferinţele copiilor pentru anumite jucării şi anumite tipuri de jocuri se schimbă cu vârsta.
La 2-4 luni copiii preferă jucăriile viu colorate, în special în roşu, şi jucăriile care sună. Încă de la
5-6 luni copiii preferă jucării care îi îndeamnă la deplasare.
La 8 luni au nevoie de jucării sonore incasabile, iar la 9-10 luni se împrietenesc cu ursuleţii şi
păpuşile. La 10-15 luni pot lucra cu hârtie colorată şi manifestă plăcere de a manipula cutii şi flacoane.
Între 15-30 luni sunt indicate balonaşele şi bilele netede uşoare, mingile mari viu colorate. După 21-24
luni preferă jocurile de tras şi urcare pe scăriţe şi tobogane, pe planşee înclinate, să umple şi să
golească recipiente cu nisip sau îşi exersează mişcările mai fine ale mâinilor prin înşirarea de perle, prin
jocuri de construcţii cu cuburi, piramide inele, prin modelare de plastilină şi jocul cu creioane colorate.
Dezvoltarea limbajului poate fi stimulată prin imagini desenate, poveşti ilustrate.
In jocul cu păpuşile poate să-şi însuşească cunoştinţele despre haine, mobilier, veselă şi alte
obiecte din ambianţă şi poate schiţa jocuri cu roluri, utilizarea unor jucării muzicale inclusiv a discurilor
de muzică, poate să contribuie la dezvoltarea aptitudinilor perceptive pentru tonuri.
În permanenţă copilul trebuie educat pentru a fi curat.
Aşezarea pe oliţă poate fi începută încă de la 6-7 luni de 3-4 ori pe zi, nu mai mult de 10'. La
sfârşitul anului al doilea copiii sunt curaţi în timpul somnului de zi. După doi ani poate fi folosită
aşezarea pe scaunul toaletei.
De la 13 luni, copilul trebuie să cunoască săpunul şi prosopul; la 16 luni trebuie să înceapă a se
antrena pentru spălarea mâinilor, iar de la 19 luni şi pentru spălarea feţei. După 2 ani se poate începe
elaborarea deprinderii de spălare a dinţilor.
Până la 18 luni copiii trebuie să fie învăţaţi a folosi linguriţa şi cana.
O atenţie deosebită trebuie acordată jucăriilor şi materialului didactic necesar în activitatea
stimulatoare a copiilor. Jucăriile şi dispozitivele pentru joc se şterg şi se dezinfectează zilnic.
Se va asigura, după posibilităţi, somnul în aer liber al copiilor şi scoaterea lor la aer în fiecare zi
favorabilă, păstrându-se izolarea de grupă.
Se va manifesta exigenţă crescută pentru asigurarea şi respectarea igienei individuale a
personalului, a mamelor şi copiilor, aplicându-se forme variate de educaţie sanitară.
TEME DE REFLECȚIE
1. Precizaţi regulile de igienă privind structura şi conţinutul regimului zilnic al copiilor de 0-3 ani.
MANUELA MIRON
508
IV. IGIENA COPIILOR DE VÂRSTĂ PREŞCOLARĂ
IV.1. CARACTERISTICI EVOLUTIVE FIZICE ŞI NEUROPSIHICE ALE PREŞCOLARULUI
Denumită de specialişti şi vârsta jocului, perioada evolutivă cuprinsă, între 3-6 ani se
caracterizează printr-o mare plasticitate formativă şi, dacă din punct de vedere al dezvoltării fizice şi
neuropsihice trecerea copilului mic în perioada preşcolară se face aproape insensibil, la sfârşitul
acesteia se situează un moment de o importanţă covârşitoare cu mare semnificaţie psihologică şi
socială şi anume intrarea în şcoală.
Evoluţia somatică, însemnată în această perioadă, este însoţită de importante achiziţii pe planul
funcţiunilor psihice de cunoaştere şi de elaborare a deprinderilor comportamentale elementare utile la
adaptarea psihosocială a copiilor.
Dezvoltarea corporală a preşcolarilor
Ritmul creşterii staturale rămâne destul de viu în această perioadă. Rata anuală a creşterii este
de 5,5-6,5 cm şi scade treptat în comparaţie cu perioada precedentă. Astfel, înălţimea băieţilor din
mediul urban creşte de la 95,3 cm±3,3 cm la 3 ani la 101 cm la 4 ani, 108,2 cm±5 cm la 5 ani şi la
114,6 cm±5,2 cm la 6 ani. Fetele au înălţimea mai mică cu aproximativ 1 cm iar datele medii din mediul
rural sunt mai reduse cu aproximativ 2-3 cm. Creşterea în înălţime pare a fi mai intensă între 4-6 ani.
Greutatea creşte de la 14,3 kg la 3 ani la 16,2 kg la 4 ani, 18,3 kg la 5 ani şi 20,5 kg la 6 ani. Rata
creşterii anuale pentru greutate este de circa 2 kg. Nivelul mediu ponderal al fetelor este cu 0,2-0,4 kg
mai redus, copiii din mediul rural prezentând o greutate medie cu 0,6-1,5 kg mai redusă.
Circumferinţa toracică creşte de la 52,2 cm la 3 ani, la 56,7 cm la 6 ani, iar circumferinţa craniană
ajunge de la 50,2 cm la 3 ani la 51,3 cm la 5 ani. Circumferinţa craniană a fetelor este cu circa 0,5 cm
mai redusă decât a băieţilor.
Dezvoltarea aparatului locomotor la vârsta preşcolară
Osificarea oaselor lungi începe încă din perioada embrionară prin înlocuirea ţesutului cartilaginos
cu cel osos. Încă din luna a doua de sarcină apar în femur şi humerus primele zone de osificare, astfel
încât din naştere diafizele oaselor lungi sunt osificate, iar epifizele numai la unele dintre oase. În
perioada de vârstă a preşcolarului mic se continuă dezvoltarea oaselor, articulaţiei pumnului începute
încă din primul an de viaţă. Dezvoltarea oaselor la copil se face într-o ordine relativ stabilă. Astfel, la 3
ani apare vizibil pe radiografie osul piramidal, la 4-5 ani semilunarul şi trapezoidul, iar după 5 ani
scafoidul şi la 6-7 ani trapezul şi trapezoidul.
Între vârsta osoasă şi greutate s-a găsit un coeficient de corelaţie r=0,60, iar cu înălţimea
r=+0,44. La vârstele mai mari acest coeficient de corelaţie poate ajunge până la +0,95.
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
509
Dezvoltarea oaselor se face cu deficienţe la copiii cu condiţii neigienice de viaţă, în special cu
alimentaţie neraţională, prin carenţe de proteine şi de vitamine. Lipsa vitaminei D cu rol antirahitic
tulbură asimilarea sărurilor de calciu şi favorizează apariţia deformărilor şi tulburărilor de creştere a
oaselor de origine rahitică. Semnele rahitismului instalate în prima copilărie pot să rămână prezente şi
în perioada de vârstă a preşcolarului (gambele curbate, deformarea cutiei toracice).
Tulburări ale dezvoltării oaselor pot să fie provocate şi de insuficienţa radiaţiilor ultraviolete în
încăperi fără însorire directă, în localităţi cu atmosfera încărcată de praf şi fum. Deformări ale oaselor
pot produce şi exerciţiile fizice şi mişcarea necorespunzătoare pentru vârsta preşcolară. Soarele,
alimentaţia bogată în proteine, săruri de calciu şi vitamine, educaţia fizică raţională, exerciţiile fizice
moderate constituie factori de stimulare pentru dezvoltarea normală a oaselor. Musculatura
preşcolarului este încă slab dezvoltată. Greutatea musculaturii raportată la masa întregului corp
reprezintă circa 27%; muşchii preşcolarului au proporţional mai multă apă în componenţă şi mai puţine
substanţe proteice decât musculatura adulţilor.
La preşcolarul mic se dezvoltă mai ales musculatura mare de la nivelul centurii scapulare şi
pelvine. Musculatura mai mică a extremităţilor, cu rol în activitatea motorie, se dezvoltă după 5-6 ani.
Musculatura mâinilor se dezvoltă la 6-7 ani. De asemenea, la această vârstă se perfecţionează
funcţional şi cresc mai intens muşchii flexori şi mai lent cei extensori.
Excitabilitatea neuro-musculară măsurată la nivelul mâinii creşte o dată cu vârsta şi este ceva
mai crescută la mâna dreaptă în comparaţie cu cea stângă.
Capacitatea de mânuire a obiectelor se dezvoltă la preşcolar în funcţie de vârstă. Precizia
mişcărilor se măreşte între 3-6 ani. Timpul utilizat de copiii de 4 ani pentru o probă de dexteritate
manuală este de cea 2 ori mai mare decât al celor de 7 ani. După 6-7 ani se capătă rapiditate mai mare
în execuţia mişcărilor. Fetele au o îndemânare mai mare decât băieţii de aceeaşi vârstă. Repetarea
unor mişcări de mânuire a obiectelor în cadrul unor probe de învăţare duce la îmbunătăţirea
randamentului de lucru al copiilor cu circa 15-25% faţă de randamentul iniţial. Dar, mânuirea obiectelor
de către preşcolar se face cu dificultăţi cu atât mai mari, cu cât dimensiunea acestor obiecte este mai
mare.
Mişcările preşcolarului sunt imprecise şi din cauza dezechilibrului funcţional între muşchii flexori
care sunt mai dezvoltaţi şi extensori mai puţin dezvoltaţi. Datorită dezvoltării insuficiente şi a lipsei de
maturizare a musculaturii, copiii preşcolari nu pot face eforturi statice prelungite, cum sunt cele care îi
obligă să stea timp mai îndelungat în picioare sau şezând.
De aceea preşcolarii au nevoie de schimbarea frecventă a poziţiei, de mişcare - ca mijloc de
prevenire a oboselii. Mişcările copiilor preşcolari au o insuficientă coordonare, sunt inegale, neprecise şi
neritmice. Aceste caracteristici sunt cu atât mai pregnante, cu cât vârsta e mai mică. O dată cu
dezvoltarea oaselor, cu creşterea şi dezvoltarea musculaturii şi cu perfecţionarea analizorului
kinestezic, se ameliorează şi activitatea motrice a preşcolarului.
Imperfecţiunea motorie a preşcolarului de 3-4 ani apare evidentă când se observă mişcările de
fugă sau de mers, caracterizate prin inegalitatea paşilor, prin lipsa mişcărilor de coordonare a braţelor,
prin prezenţa multor mişcări suplimentare şi incapacitatea de a păstra poziţia corectă a corpului şi a
MANUELA MIRON
510
direcţiei de mers. La 6-7 ani, copiii au mişcările în mers mai coordonate, cu ritmul mai egal, mişcările
suplimentare sunt mai reduse, paşii mai egali, iar viteza de deplasare creşte. Educaţia fizică are o
importanţă deosebită pentru dezvoltarea motricitatii copiilor preşcolari.
Dezvoltarea insuficientă a musculaturii copiilor face ca aceştia să aibă posibilităţi mai reduse de
păstrare a poziţiei corecte.
Dezvoltarea schemei corporale şl fenomenele de lateralizare la preşcolari
Omul se adresează mediului înfruntându-1 nu frontal ci cu latura sa dreaptă. Asimetria
funcţională este determinată de dominantă hemisferică. Frecvenţa stângacilor printre preşcolari este
apreciată la valori care variază între 4-7%. In unele cazuri lateralitatea de dreapta sau de stânga este
neo-mogenă şi interesează nu numai mâinile ci şi ochiul şi membrele inferioare, în alte cazuri
lateralitatea este alternă încrucişată.
Pentru activitatea copiilor, în special pentru desen, este importantă lateralizarea mâinii şi a
ochiului. Dominanta hemisferică pare a fi determinată genetic. Dar stângacii pot fi antrenaţi funcţional
pentru a utiliza ambele mâini. Constrângerea severă a stângacilor pentru a lucra cu mâna dreaptă poate
să determine dificultăţi de adaptare la activitatea şcolară (tulburări de scris şi comportament). Copiii cu
lateralizare stângă trebuie să fie de timpuriu îndemnaţi pentru dezvoltarea ambidextră. Copiii stângaci
pot fi evidenţiaţi cu teste clinice. Pentru mână se pot folosi tapingul, scoaterea unor beţe de chibrit din
cutia respectivă, distribuirea pe masă a unor cartonaşe, efectuarea unor desene simple. Pentru picior,
copilul este invitat să lovească o minge cu piciorul sau să intre într-un cerc. Ochiul dominant este găsit,
prin metoda privirii unui obiect îndepărtat printr-un carton perforat. Se susţine de specialişti că stângacii
prezintă mai frecvent tulburări de vorbire, de citit şi scris.
Dezvoltarea aparatului cardiovascular
Greutatea inimii creşte la vârsta de 6-7 ani de circa 5-6 ori în comparaţie cu greutatea inimii nou-
născutului. Prin aceasta volumul sistolic se măreşte, de asemenea, la 7-8 ani de circa 9-10 ori faţă de
copilul nou-născut.
Frecvenţa cardiacă a copiilor de 3-4 ani este de 87-88/minut; la 5 ani de 84; la 6 ani de 81 şi la 7
ani de 80.
Sub influenţa unor factori ca: lumina puternică, schimbări de temperatură, efort muscular, emoţii
intense, digestie, frecvenţa cardiacă creşte. Tensiunea arterială creşte cu vârsta de la 95-58 mmHg la
3-4 ani, la 98-60 mmHg la 5-6 ani şi 99-64 mmHg la 7-8 ani.
Circulaţia sângelui se face mai rapid la vârsta preşcolară decât la copiii mai mari, ceea ce
favorizează o irigare mai intensă a ţesuturilor şi asigurarea acestora cu substanţe nutritive de care au
nevoie pentru creştere şi dezvoltare.
Vasele sanguine au o elasticitate şi un calibru relativ mai mare la preşcolari decât la vârsta
şcolară. Cantitatea de sânge este relativ mai mare la copiii de vârstă preşcolară, reprezentând circa 7-
8% din greutatea copiilor în comparaţie cu 5-6%, cât reprezintă la adulţi. Volumul total al sângelui este
de 1,3 1 la 5 ani şi 1,5 1 la 6 ani. Hematopoeza la copiii preşcolari este influenţată negativ de factorii
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
511
infecţioşi şi toxici. Anemiile pot să fie provocate de alimentaţia neigienică, de infecţii şi paraziţi.
Impurificarea aerului atmosferic în localităţi cu substanţe toxice industriale, influenţează negativ tabloul
sanguin al preşcolarilor.
Dezvoltarea aparatului respirator
Căile respiratorii superioare au diametrul redus, iar mucoasa lor este uşor lezată de acţiunea
răcelii, a prafului, a uscăciunii. De aceea, aerul respirat trebuie să fie curat. Hipertrofii amigdaliene cu
infecţii repetate rino-faringiene pot fi provocate de lipsa de igienă a aerului. Anginele streptococice
repetate duc la infecţie reumatismală şi leziuni cardiace.
Frecvenţa respiraţiilor scade de la 31-28 respiraţii/minut la 2-3 ani, la 26-25 respiraţii/minut la 4-6
ani. Respiraţia copilului preşcolar este neregulată şi mişcările respiratorii au o amplitudine ce se
modifică la influenţa celor mai neînsemnaţi factori externi sau interni. În timpul somnului, respiraţiile sunt
mai rare.
Capacitatea vitală creşte de la circa 915 cm3 la 5 ani până la 1130 cm3 la 6 ani şi 1360 cm3 la 7
ani, fetele având o capacitate vitală cu circa 100 cm3 mai redusă. Valorile capacităţii vitale reprezintă un
coeficient de corelaţie r = +0,51-0,85 cu datele înălţimii şi greutăţii. Extensia toracică creşte de la 3,5 cm
la 3 ani la 5 cm la 7 ani. Preşcolarii mici, respiră defectuos, adesea cu gura deschisă, datorită
frecventelor inflamaţii ale mucoaselor nasului şi rinofaringelui. În timpul exerciţiilor fizice copiii trebuie să
fie învăţaţi să respire pe nas, cu gura închisă şi să expire pe gură.
Dezvoltarea limbajului vorbit în perioada preşcolară impune fixarea unor reflexe complicate
respiratorii, legate de vorbire. Perturbarea acestor reflexe stă la baza unor tulburări de vorbire, cum e
bâlbâiala.
Exerciţiile fizice raţional efectuate stimulează dezvoltarea cutiei toracice, a capacităţii vitale,
măresc elasticitatea toracelui şi favorizează creşterea rezistenţei copiilor la efort şi la îmbolnăvirile
respiratorii.
Dezvoltarea aparatului digestiv
Până la vârsta de 3 ani, aparatul digestiv al copiilor se dezvoltă şi se perfecţionează funcţional,
adaptându-se alimentaţiei diversificate a adulţilor. Dinţii temporari ce se dezvoltă până la 3 ani sunt mai
mici şi mai fragili decât dinţii permanenţi, coroana lor e mai lată şi mai scundă. Dinţii de lapte se pot
caria când gura nu este îngrijită şi supravegheată stomatologic.Îîn cazul cariilor, dinţii trebuie plombaţi la
vreme. Cariile se dezvoltă mai frecvent la copii cu tulburări ale metabolismului calciului şi atunci când
apa de băut are fluor mai puţin decât este necesar. Schimbarea dinţilor temporari începe la 6 ani.
Anterior se realizează fenomenul resorbţiei radiculare care este încetinit dacă există o mortificare
pulpară prin carierea dinţilor temporari. Dinţii permanenţi apar în ordinea următoare: la 6 ani apar primii
molari inferiori şi superiori şi incisivii centrali inferiori; la 7 ani apar incisivii centrali superiori. Schimbarea
dinţilor se face mai devreme în mediul urban, la copii corect alimentaţi, la copii fără tulburări de
mineralizare. Dinţii temporari ai preşcolarilor trebuie îngrijiţi ca şi dinţii permanenţi deoarece uzura
dinţilor de lapte se face mai uşor datorită mai redusei durităţi a smalţului şi ca urmare, patologia dentară
MANUELA MIRON
512
la această vârstă este frecventă. Depistarea cariilor dentare trebuie să înceapă încă de la 3-4 ani.
Deformări dentomaxilare apar la preşcolarii care au deprinderea sugerii degetului.
Stomacul copiilor preşcolari are o capacitate anatomică mai redusă decât a şcolarilor şi măsoară
la 3-4 ani 575-750 cm3.
Numărul glandelor gastrice creşte, de asemenea, cu vârsta, fiind la 6 ani de circa 5 ori mai
numeroase decât la vârsta de 2 luni. Atât volumul mai redus cât şi posibilităţile secretorii mai mici ale
stomacului preşcolarilor impun fragmentarea meselor şi organizarea unui regim alimentar care să nu
ducă la tulburări de digestie.
Intestinul subţire ca şi cel gros au o mucoasă fină, însă cu posibilităţi de absorbţie crescută.
Musculatura netedă este redusă.
Infecţiile intestinale şi tulburările digestiei intestinale pot să ducă la inflamaţii cronice ale
mucoasei colonului, la colite cu efecte negative asupra dezvoltării fizice şi neuropsihice.
Dezvoltarea aparatului urinar şl a glandelor endocrine
Greutatea rinichilor creşte lent în perioada preşcolară. Din punct de vedere funcţional rinichiul
este foarte solicitat datorită nevoilor metabolice legate de procesul creşterii. Aceasta conferă rinichiului
o oarecare fragilitate funcţională. De aceea, bolile generale şi infecţioase ale preşcolarilor se pot însoţi
adesea de îmbolnăviri ale rinichiului. De asemenea, frigul poate să determine tulburări ale funcţiei
renale. Vezica urinară are la 5 ani o capacitate fiziologică de circa 180 cm3. Funcţiunea de eliminare a
urinei este controlată de voinţă în momentul în care s-au format deprinderile copilului de a fi curat. Iritaţii
vezicale sau ale zonei anogenitale, tulburări nervoase provocate de o deficienţă anatomică a coloanei
vertebrale, prezenţa unor viermi intestinali pot cauza eliminări involuntare de urină în timpul somnului
noaptea şi uneori ziua în timpul veghii. Copiii cu aceste tulburări trebuie să fie atent examinaţi medical şi
să fie cruţaţi de observaţii în prezenţa altor copii.
Dezvoltarea organelor genitale interne şi externe în perioada preşcolară se face lent. Uneori la
băieţi se observă o coborâre incompletă a testiculelor în scrot. Dacă până la vârsta şcolară nu se
observă prezenţa ambilor testiculi în scrot este necesară intervenţia terapeutică endocrină sau
chirurgicală.
Dintre glandele endocrine, tiroida, timusul, pancreasul, hipofiza şi suprarenala influenţează
creşterea în perioada de vârstă preşcolară. La copiii cu insuficienţă tiroidiană creşterea este încetinită,
iar dezvoltarea osoasă şi a dinţilor se face cu deficienţe, fenomen observat mai ales la copiii suferinzi de
distrofie endemică (guşă).
Caracteristicile metabolismului
În strânsă legătură cu creşterea ţesuturilor şi organelor în organismul preşcolarilor se desfăşoară
fenomene de asimilare şi dezasimilare foarte intense, pentru a asigura pe de o parte dezvoltarea, iar pe
de altă parte cheltuiala de energie necesară activităţii la această vârstă. Cheltuiala pentru asigurarea
nevoilor metabolismului bazai este de circa 42-44 cal/kg corp, adică de circa 2 ori mai mare ca la adult
(23 cal/kg corp). Dar pentru a acoperi cheltuiala de energie a copiilor preşcolari impusă în afară de
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
513
metabolismul bazai şi de activitatea acestora şi, în special, de activitatea lor de mişcare, sunt necesare
cea 100 cal/kg corp. Aceste nevoi energetice trebuie acoperite prin alimentaţie.
Metabolismul proteinelor este intens la preşcolari. Sinteza de proteine se face pe baza
substanţelor alimentare ingerate. De aceea, în alimentaţie trebuie să fie prezente proteinele şi în special
cele de origine animală. Când acestea sunt reduse cantitativ, în alimentaţie apar tulburări de dezvoltare
şi scăderea rezistenţei organismului la îmbolnăviri. Sursa principală de energie pentru organism se află
în alimentele bogate în grăsimi şi hidrocarbonate.
Nevoile de apă ale organismului preşcolarilor sunt mai mari ca ale adulţilor. Preşcolarul suportă
greu lipsa apei, iar circulaţia apei în organism se face mai rapid. Un copil de 5-6 ani are nevoie zilnic de
circa 1200 cm3 de apă.
Căldura produsă în organism în procesele metabolice se elimină prin tegumente, prin respiraţie şi
excreţie. Rolul principal în schimburile de căldură între organismul copilului preşcolar şi ambianţă îl are
pielea. Suprafaţa tegumentelor raportată la greutatea corpului este mai mare Ia preşcolar (462 cm2/kg
corp) decât la adult (291 cm2/kg corp). Pielea poate pierde mai multă căldură dacă se măreşte circulaţia
periferică prin vasodilataţie şi poate să cruţe organismul de răcire prin vasoconstricţie periferică.
Vasodilataţia şi vasoconstricţia sunt reglate de mecanisme nervoase şi umorale, ca urmare a acţiunii
temperaturii ambiante. La vârsta preşcolară, posibilităţile organismului de menţinere constantă a
temperaturii proprii la schimbarea condiţiilor termice ale mediului, deci mai mari ca la copilul mic, sunt
încă reduse şi, ca urmare, preşcolarul poate răci mai repede sau se poate uşor supraîncălzi. Aceasta
explică frecvenţa mare a îmbolnăvirilor prin răceală la această vârstă.
Dezvoltarea sistemului nervos
Creierul creşte rapid în primii ani de viaţă, încât la 3 ani cântăreşte circa 1100 g iar la 5-8 ani
1200 g. În această perioadă se realizează perfecţionarea funcţională a activităţii nervoase superioare,
se dezvoltă activitatea motorie, limbajul, activitatea de cunoaştere şi viaţa afectivă. Relaţiile copilului
preşcolar cu mediul sunt mult mai bogate decât la copilul mic. El are posibilităţi crescute de mişcare, de
contact cu obiectele şi persoanele din jur. Prin intrarea în colectivităţi organizate în grădiniţe, copilul
preşcolar îşi dezvoltă posibilităţile de adaptare la regulile de comportare ale grupului din care face parte.
La baza acestor transformări funcţionale stau intense modificări anatomofiziologice în scoarţa cerebrală,
în activitatea armonioasă a centrilor corticali şi subcorticali şi a diverselor arii corticale. În această
perioadă se evidenţiază în special rolul funcţional al lobului frontal care creşte ca masă şi îşi
perfecţionează legăturile cu celelalte zone corticale. Se dezvoltă legăturile interneuronale prin
îmbogăţirea arborizaţiilor dendritice.
Excitabilitatea neuromusculară scade uşor de la 3 la 7 ani, fiind nevoie de o intensitate mai mare
a stimulului electric pentru a produce o excitaţie liminară a nervului sau muşchiului. Aceasta reflectă
rolul preponderent pe care îl ocupă centrii nervoşi superiori şi în special ai scoarţei cerebrale în reglarea
activităţii de relaţie a preşcolarului. În stările de oboseală, ca şi în condiţii nefavorabile de mediu,
slăbirea activităţii de reglare a scoarţei cerebrale la preşcolari determină tulburări în activitatea
nervoasă, stări de excitabilitate şi iritabilitate crescute.
MANUELA MIRON
514
De la 3 la 7 ani se îmbunătăţeşte capacitatea copiilor de a răspunde prompt la un stimul vizual
sau auditiv. Aceasta se reflectă în reducerea timpului de reacţie sau a latenţei reacţiilor motorii având Ia
bază maturizarea progresivă a sistemului nervos la această vârstă. Această scădere este destul de
importantă, reprezentând la 6-7 ani până la 50 % din latenţa reacţiilor de la 3 ani. Scăderea timpului de
reacţie se observă mai intens la 4-5 ani. Reacţiile motorii sunt mai prompte la fete decât la băieţi.
O dată cu vârsta creşte şi capacitatea preşcolarului de a rezolva o sarcină şi de a învăţa o probă,
fixând un stereotip dinamic. Randamentul copiilor la o probă de învăţare, fie că este vorba de o
activitate de diferenţiere a unor imagini sau de învăţare a unei probe motorii de mânuire a unor obiecte,
creşte în funcţie de vârstă. Acest lucru e posibil datorită capacităţii tot mai crescute a mişcărilor de
control vizual, kinestezic, a mişcărilor şi a posibilităţilor mai mari de înţelegere a sarcinilor.
Oboseala, starea de boală şi zgomotul influenţează negativ activitatea sistemului nervos,
modificând excitabilitatea neuromusculară, alungând latenţa reacţiilor motorii şi reducând randamentul
în activitatea de învăţare.
Dezvoltarea vederii
Se perfecţionează activitatea de analiză vizuală a formelor, dimensiunilor, culorilor şi a relaţiilor
spaţiale a obiectelor. Se dezvoltă percepţia întregului şi a relaţiilor dintre întreg şi parte şi vederea în
adâncime. Posibilităţile copiilor de control vizual kinestezic al mişcărilor fine ale mâinii cresc, pregătind
gestul complicat al grafismului, gest care se dezvoltă în activitatea de desen a preşcolarului. Preşcolarul
raportează datele vizuale privind situarea obiectelor în spaţiu la propria schemă corporală şi poate să le
situeze sus, jos, la dreapta, la stânga, de la 5-6 ani. Printre şcolari se întâlnesc cu o frecvenţă de 2 %
cazuri de strabism evident sau latent (heteroforie). Oboseala vizuală a preşcolarilor se manifestă ca
fenomen de oboseală, de convergenţă şi oboseală de acomodare. După vârsta de 5 ani se pot depista
miopii.
Tulburările de vedere pot prezenta următoarele semne de prezumţie: deplasarea prudentă în
spaţiu cu explorarea vizuală de aproape şi pipăirea obiectelor; privirea obiectelor foarte de aproape sau
de la distanţă crescută; grimase la privirea de aproape sau de departe a obiectelor; privirea cu un singur
ochi a obiectelor; sensibilitatea excesivă oculară la lumina puternică; dificultăţile în percepţia culorilor;
aprecierea deficitară a situări obiectelor în spaţiu; lăcrimarea şi înroşirea ochilor; stare de greaţă şi
cefalee cu indispoziţie generală după efortul intens vizual. În prezenţa acestor semne copiii trebuie să
fie supuşi unui examen de specialitate.
Dezvoltarea auzului
Funcţia urechii se perfecţionează din punct de vedere acustic, nervos şi psiho-intelectual, de
analiză a stimulilor auditivi. Copilul este capabil să diferenţieze fin mesajul sonor şi să-1 integreze din
punct de vedere psiho-intelectual aşa cum se întâmplă mai ales cu mesajul sonor al limbajului vorbit. La
copiii care prezintă tulburări de vorbire şi dislexii se găsesc deficienţe ale mecanismului de integrare
auditivă (21,6%). Cercetarea audio-logică a preşcolarilor pune în evidenţă la 10% din cazuri tulburări de
auz sub 20 dB; 5% cazuri de tulburări uşoare unilaterale care nu ating banda conversaţională; 1%
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
515
cazuri de surditate netă bilaterală cu nonperceptarea sunetelor de 100 dB. Trebuie suspectaţi de
tulburări de auz preşcolarii care prezintă tulburări de vorbire şi modificări ale comportamentului (dis-
atenţie, indisciplină). Examenul audiometric pentru audiţia tonală, liminară cu casca se poate face la 4
ani. Pentru copiii mai mici se pot utiliza probe în care se pronunţă de examinator cuvinte, cerându-se
copilului să arate imaginile reprezentate de aceste cuvinte sau probe de repetare a unor cuvinte
disilabice.
Dezvoltarea vorbirii la vârsta preşcolară
În perioada de evoluţie preşcolară se dezvoltă limbajul vorbit ca sistem de comunicare cu
oamenii. Preşcolarul poate transmite verbal nu numai date nemijlocite, dar cu ajutorul limbajului interior,
copilul poate să opereze mintal planificând activitatea sa spontană, gândind cu voce tare. Vorbirea se
perfecţionează din punct de vedere fonetic prin eliminarea dificultăţilor de pronunţare a unor sunete sau
grupuri de sunete, dificultăţi care persistă în mod fiziologic până la vârsta de 3 ani, 4 ani. La 5-6 ani
aceste dificultăţi devin tot mai reduse. De asemenea, se dezvoltă vocabularul copiilor, ajungând la 4 ani
la circa 1.600 cuvinte la 5 ani la 3.000 cuvinte şi la 6 ani 3.500 cuvinte. La 3-4 ani utilizează substantive
abstracte, adjective cu semnificaţii de dimensiuni, noţiuni spaţiale, iar peste 4 ani începe să utilizeze
cuvinte care semnifică deosebiri şi asemănări între lucruri. Sub influenţa educaţiei copilul îşi însuşeşte
modalităţile corecte de utilizare a formelor gramaticale.
Cele mai frecvente tulburări de vorbire ale preşcolarului sunt dislaliile, tulburările de ritm ale
vorbirii şi balbismul. Când se depistează un copil cu tulburări de vorbire este necesar să se caute în
ambianţă eventualele cazuri de tulburări similare la alţi membri ai colectivităţii care eventual au servit de
model negativ pentru copilul cu deficienţe ale limbajului vorbit. Copiii cu tulburări de vorbire trebuie
îngrijiţi logopedic şi din punct de vedere medical.
Dezvoltarea activităţii psihice a copilului preşcolar
Copilul de vârstă preşcolară stabileşte relaţii cognitive mai complexe cu obiectele din jur,
manifestând un interes deosebit pentru cunoaşterea denumirii acestora. Pe baza comparaţiilor el
constată diferenţele şi mai apoi asemănările dintre obiecte, dezvoltând formele elementare de abstrac-
tizare cu generalizări de la particular la particular, prin sesizarea mai întâi a unor caracteristici
neesenţiale ale lucrurilor. Copilul poate asculta cu atenţie mai stabilă fraze şi povestiri scurte şi este în
stare să descrie în termeni simpli imagini ale unor obiecte sau scene. Poate reţine povestiri scurte după
câteva repetări, memorând fidel cuvintele, intonarea şi ritmul acestora. Creşte în această perioadă nu
numai volumul memoriei, dar şi durata păstrării, fidelitatea în reactualizarea cunoştinţelor. Se dezvoltă
mai ales memoria afectivă, memoria imaginilor, memoria voluntară. Reprezentările de timp sunt difuze
până la 3-4 ani, abia Ia 5-6 ani copilul foloseşte corect noţiunile de ieri, azi, mâine, poimâine.
Atenţia voluntară este mai stabilă, totuşi concentrarea atenţiei este posibilă doar pentru scurte
perioade (10-15 minute); în activităţi care cer un efort intelectual crescut (joc de sortare 15 minute la 3
ani, 18 minute la 6 ani). Pentru activităţi mai uşoare şi mai dinamice atenţia are o concentrare mai de
scurtă durată (joc de construcţie 24 minute la 3 ani, 48 minute la 6 ani).
MANUELA MIRON
516
La preşcolar se remarcă transformări importante ale proceselor gândirii. Copilul trece de la
judecăţi explicative naive şi manifestă capacitatea de a sesiza relaţii cauzale şi de a desprinde notele
esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor. Se dezvoltă şi se perfecţionează operaţiile şi formele
elementare ale gândirii, de formare şi de folosire a noţiunilor de gen şi a judecăţilor simple. El poate
surprinde relaţii dintre parte şi întreg.
După 5 ani îşi formează noţiunea de număr prin enumerare şi poate să numere câteva obiecte
de acelaşi fel. la vârsta de 5-7 ani percepţia devine mai analitică, observaţia mai organizată orientată
pentru îndeplinirea unei sarcini. Reprezentările capătă un conţinut mai bogat de obiecte, de fapte, de
stări psihice trecute. Gândirea preşcolarului de 5-6 ani mai păstrează caracterul concret intuitiv, dar
sesizează mai uşor legăturile cauzale, se lărgeşte sfera noţiunilor cărora se subordonează obiectele
concrete. Copilul poate să rezolve independent unele probleme de gândire legate de activitatea
concretă pe care o desfăşoară. Copilul şi-a însuşit un număr important de cuvinte şi formulează
propoziţii şi fraze corecte gramatical. Creşte gradul de concentrare a atenţiei şi copilul este în stare să-şi
adapteze activitatea pentru îndeplinirea unor sarcini. Conduita se disciplinează, observaţia se
organizează potrivit scopului, se dezvoltă interesele de cunoaştere şi pentru însuşirea scrisului, a
cititului, a numeraţiei şi se manifestă aptitudini verbale pentru desen sau muzică.
Reacţiile emoţional-afective sunt la preşcolarul mic puţin durabile. Preşcolarul mai mare începe
să înţeleagă gluma, comicul unor situaţii, suferinţele şi bucuria celor din ambianţă şi sesizează mai clar
ceea ce e permis şi ceea ce nu e permis să se facă. Se adâncesc legăturile afective cu părinţii şi cu
persoanele din ambianţa educativă, dezvoltându-se sentimentul de ruşine, de mulţumire, de prietenie.
Apar încercări de motivaţie a conduitei şi a unor acte voluntare. Se fixează uneori durabil reacţii de
încăpăţânare generate de conflictul dintre dorinţele şi preferinţele copilului şi dependenţa sa de adulţii
care se opun îndeplinirii unora dintre aceste dorinţe.
Se consideră că un preşcolar care împlineşte 6 ani poate fi şcolarizat fără dificultate dacă la
examenul medical şi psihologic se găseşte că: este dezvoltat satisfăcător din punct de vedere somatic,
având înălţimea mai mare de 107 cm şi greutatea mai mare de 17 kg; poate să execute un ordin verbal
simplu, cerând efectuarea câtorva operaţiuni legate una de alta, se orientează în ceea ce priveşte
momentul zilei, situându-l de dimineaţă sau după-amiază; poate să definească în termeni de utilizare
câteva noţiuni simple - scaunul, masa, furculiţa, calul (se apreciază răspunsul ca foarte bun dacă copilul
descrie obiectul); poate să copieze un romb după model (imaginea va avea unghiurile rotunde dacă
dezvoltarea psihică este corespunzătoare vârstei de circa 3 ani, va avea aspectul unui pătrat la 5 ani şi
rombul va fi corect la 6 ani; poate să numere 10-12 obiecte de acelaşi fel; poate să repete propoziţii de
10-12 silabe.
Prima examinare medical-psihologică pentru aprecierea dezvoltării somatice şi neuropsihice în
vederea şcolarizării trebuie să se facă încă de la 5 ani.
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
517
IV.2. IGIENA PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV ÎN GRĂDINIŢE
BAZELE FIZIOLOGICE ALE IGIENEI PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV
Perioada preşcolară se caracterizează prin desfăşurarea unei activităţi foarte variate, bogată în
mişcări, care solicită procese complexe de cunoaştere, însoţite de manifestări emoţional-afective şi
volitive.
Activitatea de joc are la preşcolar un rol important în dezvoltarea acţiunilor, în exercitarea şi
perfecţionarea posibilităţilor copiilor de a rezolva problemele concrete ale relaţiilor imediate cu obiectele
şi persoanele din ambianţă.
Persistenţa atenţiei depinde la preşcolari atât de gradul de interes pe care îl au copiii pentru
activitatea lor, cât şi de intensitatea efortului psihosenzorial cerut de activitate. Atenţia se menţine mai
puţin în jocurile în care se cere copiilor sortarea unor obiecte: 15 minute la 3 ani şi 18 minute la 6 ani şi
ceva mai mult în jocurile de concentraţie. Experimental s-a putut arăta că prezentarea unor imagini de
diafilm menţine atenţia preşcolarilor mici timp mai îndelungat decât povestirea simplă. Descrierea unor
ilustraţii plictiseşte pe copii mai repede. Preşcolarii sunt impresionaţi numai de povestirile expresive.
Preşcolarii de 3-4 ani întâmpină dificultăţi dacă au sarcină să urmărească mai multe acţiuni
simultane. Cu cât sunt mai mici, cu atât au atenţia mai fluctuantă, se întrerup din activitate la apariţia
unor excitanţi neaşteptaţi, reflectând dificultăţi de concentrare suficientă a proceselor nervoase.
Variaţiile fiziologice ale capacităţii de lucru
Posibilitatea organismului de adaptare a preşcolarului la solicitările condiţiilor de activitate sunt
limitate în timp şi în funcţie de intensitatea efortului. Când durata şi intensitatea acestor solicitări
depăşesc un anumit prag, începe să apară şi să se dezvolte oboseala. Semnul caracteristic oboselii
este reducerea capacităţii de lucru, care se manifestă prin scăderea calitativă şi cantitativă a lucrului
efectuat. Acesta este semnul care ne informează că ceea ce se solicită de la organismul copilului
începe să depăşească posibilităţile adaptative ale acestuia.
Modificările capacităţii de lucru a copiilor au la bază schimbări fiziologice, psihice,
neurovegetative şi umorale, cu o dinamică tipică în timpul zilei şi al săptămânii.
În timpul zilei predomină procesele fiziologice de cheltuială de energie caracteristice activităţii, iar
în timpul nopţii, cele de refacere funcţională, specifice repausului.
Observaţii sistematice au arătat că temperatura corpului se modifică în timpul unei succesiuni zi-
noapte, crescând treptat de dimineaţă până la ora 17, când depăşeşte 37°C, apoi scade ajungând la
sub 30°C în timpul nopţii şi începe să crească lent în jurul orei 5 dimineaţa. Pulsul, de asemenea, creşte
dimineaţa, ajungând maxim la orele 11-12, scade uşor la amiază (orele 13-14) pentru ca să crească din
nou la ora 17. În timpul nopţii către orele 2-3, frecvenţa cardiacă are nivelul cel mai scăzut.
O curbă asemănătoare cu a frecvenţei cardiace prezintă şi rezistenţă electrică cutanată. Excreţia
urinară are, de asemenea, un maximum în timpul zilei şi un minimum noaptea. Nevoia de somn la
preşcolari este notată mai frecvent între orele 13-14 şi 20-7.
Corespunzător cu aceste modificări fiziologice ritmice variază şi capacitatea de lucru a copiilor.
MANUELA MIRON
518
Astfel posibilităţile de lucru ale copiilor preşcolari cresc de dimineaţă, treptat, ajungând la nivelul cel mai
crescut între orele 9-11, după care încep să scadă în timpul amiezii până la orele 15-16. Capacitatea de
lucru creşte apoi puţin la orele 17-18, după care posibilităţile de activitate ale copiilor se reduc treptat,
ajungând la un nivel coborât la orele 19-20. După aceste ore copilul preşcolar nu mai poate avea nici o
activitate cu caracter obligatoriu.
Factori care influenţează capacitatea de lucru a preşcolarilor
Capacitatea de lucru a copiilor depinde de dezvoltarea fizică şi neu-ropsihică a acestora. Cu cât
dezvoltarea staturală şi ponderală este mai bună şi dezvoltarea neuropsihică este mai satisfăcătoare,
cu atât posibilităţile de efort intelectual şi fizic al preşcolarului sunt mai crescute. De asemenea,
capacitatea de lucru a preşcolarilor creşte o dată cu vârsta: se dezvoltă posibilităţile centrilor nervoşi de
coordonare motorie şi psihosenzorială şi creşte capacitatea celulelor nervoase de rezistenţă la
oboseală.
Se măreşte capacitatea de antrenare a unor funcţiuni, de fixare a unor deprinderi datorită
posibilităţilor tot mai mari de elaborare şi fixare a unor stereotipuri dinamice extrem de importante în
procesul instructiv-educativ.
Capacitatea de lucru nu este sensibil diferită la preşcolari în raport cu sexul acestora, deşi s-a
constatat că băieţii dispun de o mai crescută forţă musculară decât fetele. Fetele au mai multă
îndemânare şi posibilităţi sporite faţă de băieţi în efectuarea unor mişcări fine şi precise.
Capacitatea de lucru a preşcolarilor depinde, de asemenea, de durata şi intensitatea efortului
cerut.
O activitate care durează prea mult, chiar dacă nu cere un efort mare, devine obositoare. În
aceste condiţii, interesul pentru activitatea respectivă se reduce, efortul pentru îndeplinirea sarcinilor se
măreşte şi preşcolarul nu mai simte plăcerea obişnuită a activităţii.
Tot atât de obositoare poate deveni pentru preşcolar o activitate monotonă, neinteresantă, care
nu stimulează curiozitatea, care nu prezintă nimic nou în sarcinile impuse. Din contră, o activitate
interesantă poate concentra atenţia preşcolarilor timp mai îndelungat. Copilul preşcolar nu se poate
adapta la eforturi mai intense, fie fizice, fie intelectuale, decât dacă acestea sunt de scurtă durată (jocuri
de mişcare, activitate obligatorie cu concentrare mare a atenţiei). Când se organizează astfel de
activităţi, este bine ca în funcţie de vârstă, după perioadele de activitate de 5-7 minute să se introducă
mici pauze de 2-3 minute.
De asemenea, copilul preşcolar suportă greu menţinerea în nemişcare timp mai îndelungat
(peste 15-20 minute), ceea ce impune sarcini de efort static pentru grupe importante musculare, încă
insuficient dezvoltate pentru aceasta. Este mai uşor efortul dinamic din activitatea de mişcare în care
diversele grupe musculare intervin activ sau se odihnesc potrivit cu nevoile de moment. De aceea este
indicată efectuarea unor activităţi cu mişcare după cele care obligă la şederea pe scaun, la măsuţă.
O deosebită importanţă pentru capacitatea de lucru a copiilor o are starea de sănătate a
acestora: în zilele premergătoare îmbolnăvirilor, ca şi în perioadele de convalescenţă, posibilităţile de
lucru ale preşcolarilor se reduc simţitor. Chiar şi răceli uşoare pot să determine uneori reducerea
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
519
capacităţii de lucru a copiilor. Afecţiunile cronice ca: t.b.c, reumatism, diabet, tulburări endocrine infecţii
repetate dentare, amigdaliene, netratate fac să scadă capacitatea de lucru a preşcolarilor. Tot astfel
acţionează şi tulburările de nutriţie şi alimentaţie.
De asemenea, trebuie să se aibă în vedere rolul perturbator al unor stări psihoafective, ca teama,
constrângerea, plictiseala, tristeţea, care pot determina reducerea intensă a capacităţii de lucru a
preşcolarilor.
Temperaturile prea crescute sau prea scăzute şi lipsa mai ales de aer curat în încăperile în care
copiii lucrează sau se odihnesc fac să se reducă posibilităţile de lucru ale preşcolarilor. Pentru igiena
regimului de activitate a preşcolarilor sunt de cea mai mare importanţă controlul temperaturilor din
camerele folosite de copii, ventilarea regulată şi permanentă a încăperilor, odihna, precum şi
desfăşurarea unei bogate activităţi variate.
O influenţă pozitivă asupra capacităţii de lucru o exercită şi iluminarea bogată, naturală şi
artificială a încăperilor utilizate de copiii preşcolari.
Zgomotul acţionează, de asemenea, ca un factor ce reduce intens capacitatea de lucru a
preşcolarilor. De aceea, se impune prevenirea acestor fenomene prin măsuri educative
corespunzătoare şi prin mijloace de izolare a grădiniţelor de sursele generatoare de zgomot cu ajutorul
perdelelor de plantaţii de arbori.
Reguli de igienă pentru regimul de activitate a preşcolarilor
Norme de igienă privind durata unor forme principale de activitate a preşcolarilor
Jocurile copiilor în grădiniţe pot să fie pasive, didactice sau spontane, în care caz copiii îşi
perfecţionează simţul de observaţie, îşi dezvoltă atenţia şi capacitatea de manipulare a obiectelor:
apreciază mărimea acestora şi sesizează asemănările şi deosebirile dintre ele, relaţiile lor spaţiale.
În jocurile active predomină mişcarea, activitatea musculară şi prin aceasta se perfecţionează
deprinderile motorii. În timpul jocurilor copiii preşcolari sunt capabili de un efort mai susţinut decât
activitatea obligatorie. Se dezvoltă funcţiunile de cunoaştere şi capacitatea de adaptare la colectiv, se
educă hotărârea, curajul. Jocurile educative au rolul de factor important pentru scăderea oboselii, pentru
odihna activă, când ele se desfăşoară în aer liber sau în încăperi bine ventilate.
Jocurile pot să dureze 15-20 de minute pentru preşcolarii mici şi 20-30 minute pentru cei mijlocii
şi mari. Jocurile în aer liber nu trebuie să aibă loc în zilele de iarnă cu temperatura sub 5 grade C sau în
zilele cu vânt. Vara trebuie să se evite expunerea la soare fără pălăriuţe, să se folosească terenul
umbrit şi o îmbrăcăminte potrivită care să împiedice supraîncălzirea.
Deosebit de utile sunt plimbările preşcolarilor. Ele au rolul de a activa schimburile respiratorii şi
de a perfecţiona funcţiunile cardiovasculare, în acelaşi timp, plimbările sunt un prilej de îmbogăţire a
cunoştinţelor. Plimbările nu trebuie să depăşească 15-20 minute pentru preşcolarii din grupa mică şi
mijlocie şi 30 minute pentru cei mari. În timpul plimbărilor îmbrăcămintea trebuie să fie adecvată vremii,
pentru evitarea fie a supraîncălzirii, fie a răcirii copiilor. Activităţile obligatorii este bine să se desfăşoare
pe cât posibil în aer liber. Ele nu trebuie să depăşească 15-20 minute pentru grupa mică şi 25-30
minute pentru preşcolarii mari.
MANUELA MIRON
520
În cursul unei zile sunt recomandate două perioade de activitate obligatorie, cu o pauză de 10-15
minute pentru preşcolarii mijlocii şi cei mari.
Perioada de activitate obligatorie trebuie situată numai în cursul dimineţii, între 9,30 şi 10,30.
Conţinutul activităţii obligatorii ar trebui simplificat pentru reducerea efortului în zilele de luni şi sâmbătă,
când capacitatea de lucru a copiilor este mai scăzută.
Înainte de începerea activităţii obligatorii camera de grupă trebuie aerisită.
Dacă în timpul activităţii copiii au manipulat obiectele sau au lucrat cu plastilină, trebuie neapărat
să fie obligaţi să-şi spele mâinile cu apă şi săpun.
De asemenea, înainte şi după fiecare perioadă de joc pasiv sau activ să se aerisească încăperea
în care are loc activitatea copiilor, prin deschiderea geamurilor.
În timpul activităţii preşcolarilor, reacţiile lor de adaptare la sarcini trebuie să fie atent observate,
pentru a sesiza la timp dacă eforturile solicitate sunt corespunzătoare posibilităţilor copiilor. Deosebită
atenţie trebuie să se acorde copiilor care nu răspund satisfăcător diferitelor sarcini. Acest lucru este
necesar pentru a se vedea cauzele acestor neadaptări (indispoziţie trecătoare, oboseală, stare de
boală, sarcină dificilă etc.).
Educaţia fizică a preşcolarilor
Mişcările preşcolarilor sunt neprecise, necoordonate, iar copiii obosesc uşor şi îşi pierd cu
uşurinţă echilibrul.
Se recomandă mişcările de echilibru şi cele ce contribuie la o bună dezvoltare a muşchilor
coloanei vertebrale şi deci la formarea ţinutei corecte.
În general, mişcările trebuie să fie interesante pentru copii şi să stimuleze pozitiv centrii nervoşi
aflaţi încă în dezvoltare. De aceea este bine să se folosească cu precădere mişcările naturale (mers,
fugă, sărituri), efectuându-se puţine mişcări care să acţioneze asupra unor anumite grupe musculare.
De asemenea se vor evita mişcările complicate, cum ar fi, de exemplu, ridicarea ritmică a
mâinilor în mers, coordonarea respiraţiei cu mişcările efectuate, etc.
La această grupă de vârstă se vor executa în special jocuri mobile şi exerciţii fizice simple sub
supravegherea educatoarei.
Jocurile mobile (de mişcare) este bine să se facă zilnic cât mai mult timp în aer liber; în zilele reci
şi umede aceasta urmează a se practica în încăperi. Jocurile trebuie să dureze cel puţin 15-20'.
Jocurile pot fi libere sau organizate de către educator. Sunt indicate în special, jocurile de imitaţie
şi cele de orientare în spaţiu şi în timp. Un bun efect au jocurile cu mingea, cele care necesită mici
alergări, sărituri peste obstacole mici, mersul într-un picior, ca şi jocurile ce au drept scop dezvoltarea
văzului şi simţului tactil.
Exerciţiile fizice pentru copii de 3-4 ani au drept scop educarea disciplinei, precizia mişcărilor şi
învăţarea copiilor cu noi mişcări. Cu preşcolarii mici exerciţiile fizice se fac timp de 10-15 minute. Cele
mai potrivite vârstei sunt exerciţiile de echilibru, fuga, mersul, aruncările.
Se pot efectua, de asemenea, şi unele mişcări analitice pentru dezvoltarea unor muşchi (ai
membrelor superioare, muşchii vertebrali, ai membrelor inferioare) sub formă de flexiune, aplecare.
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
521
Este deosebit de important ca în timpul jocurilor şi al exerciţiilor fizice copiii să fie învăţaţi să
respire pe nas. În anotimpul cald, pentru a preveni obosirea şi încălzirea organismului, nu se vor
practica exerciţii fizice la temperaturi ale aerului care depăşesc 30°C.
La această vârstă se pot practica o dată, de două ori pe săptămână, câte 15-20 minute, mişcări
însoţite de muzică, sub supravegherea educatoarei. Multe forme de exerciţii fizice se pot aplica zilnic: 4-
5 minute de gimnastică de dimineaţă cu 15-20 minute exerciţii fizice o dată sau de două ori pe
săptămână, alternând cu 20-25 minute mişcări însoţite de muzică (o dată sau de două ori pe
săptămână). La toate aceste forme de educaţie fizică se va acorda atenţie respiraţiei pe nas şi
îmbrăcămintei copiilor. Jocurile de mişcare colective trebuie să aibă un conţinut tematic mai bogat.
Preşcolarii mari pot folosi patinele şi schiurile şi pot începe vara înotul, sport ce dezvoltă, în special,
musculatura toracică şi funcţia respiratorie.
Oboseala. Ca urmare a oricărui fel de activitate a preşcolarului, în ţesuturile şi organele
interesate în această activitate apare după un timp variabil starea de oboseală ce obligă la încetarea
activităţii şi la odihnă.
Oboseala apare în celulele nervoase ca urmare a activităţii acestora. Oboseala reduce
capacitatea de efort şi impune intrarea organismului în repaus pentru recuperarea energiei consumate
în timpul activităţii. Apariţia oboselii are rol de mecanism fiziologic, care reglează funcţiunile interesate
în activitate şi împiedică epuizarea organismului, prin stabilirea succesiunii ritmice a activităţii cu odihna.
Când oboseala e uşoară, ea nu cuprinde decât centrii nervoşi şi organele care au participat direct
la activitate. Schimbarea activităţilor cu solicitarea la efort a altor centri nervoşi şi sisteme funcţionale
(de ex. după o povestire se poate trece la o activitate de joc liber ales) reface celulele şi funcţiunile care
au activat anterior.
Oboseala intensă este provocată de o activitate de intensitate obişnuită, însă de lungă durată,
sau de eforturi de scurtă durată, dar de intensitate crescută.
Apariţia oboselii poate fi favorizată de starea de sănătate deficitară, alimentaţie insuficientă,
condiţii de ambianţă nefavorabilă (disconfort termic, iluminare insuficientă, zgomot mare în încăperi).
Semnele cele mai caracteristice ale oboselii preşcolarului sunt următoarele: scăderea atenţiei,
efectuarea cu greşeli a sarcinilor, starea de nelinişte motorie sau moleşeală, irascibilitate crescută,
modificarea dispoziţiei de lucru şi a comportării în colectiv, somnolenţă.
Igiena odihnei preşcolarului. Pauzele dintre diferitele perioade ale activităţii
După orice activate obligatorie este necesară o pauză pentru înviorarea copiilor; durata acestei
pauze trebuie să fie de minim 10 minute şi trebuie să permită mişcarea în voie a copiilor, deplasarea de
la locurile de lucru, alergarea în aer liber. Recreaţia copiilor trebuie să se facă întotdeauna în încăperi
bine ventilate, curate, sau afară, pe un loc adăpostit de radiaţia solară. Pauzele copiilor preşcolari
trebuie supravegheate, pentru ca timpul de recreaţie să nu fie folosit pentru jocuri care solicită prea mult
efort şi ar accentua oboseala acumulată anterior. Într-o pauză nesupravegheată copiii fac prea mult
zgomot prin strigăte, ţipete, influenţând negativ capacitatea lor de lucru pentru momentele următoare
ale regimului zilei. Pauzele dintre activităţile obligatorii trebuie să fie folosite pentru consolidarea
MANUELA MIRON
522
deprinderilor de curăţenie a copiilor (folosirea spălătorului, folosirea closetului, folosirea prosopului) ori
de câte ori este nevoie, dar în mod obligatoriu înainte de gustări şi în perioada pregătirii lor pentru
somn.
De asemenea în aceste pauze, la ora 10 şi la ora 16 se poate da copiilor gustare.
Igiena activităţilor recreative în perioadele de activitate
În regimul zilnic al preşcolarilor trebuie înscrise obligatoriu jocuri, mai ales în aer liber, care
înviorează pe copii după somnul de zi.
Aceste jocuri se aleg după preferinţele copiilor, cu posibilitatea schimbărilor de la jocuri statice la
jocuri dinamice (de la lectură sau audiţie muzicală, la plimbări instructive şi la jocuri distractive).
Locul cel mai potrivit în regimul zilnic al acestor activităţi alese de copii este dimineaţa, între micul
dejun şi prima activitate cu caracter obligatoriu, după gustarea de la ora 10, după somnul de la amiază
şi după masa de seară, înainte de culcare. Activităţile la alegere trebuie să însumeze cea 5-6 ore pe zi,
iar distribuirea în programul zilnic al copiilor trebuie stabilită în raport cu nevoile impuse de curba
fiziologică a capacităţii lor de lucru. Circa 1/3 din durata acestor activităţi este utilizată în cursul dimineţii,
iar celelalte 2/3 în cursul după-amiezii, când capacitatea de lucru a copiilor este mai redusă.
Trebuie utilizată fiecare zi în care copiii pot să se joace afară, pentru folosirea aerului ca mijloc de
întărire a sănătăţii şi să nu fie reţinuţi în încăperi decât dacă vremea e nefavorabilă: ploaie, vânt,,
temperaturi sub -5°C. În zilele în care copiii trebuie să rămână în încăperi, acestea trebuie să fie
ventilate de mai multe ori pe zi.
Igiena spectacolelor pentru copiii preşcolari
Spectacolele nu trebuie să fie mai lungi de 5-10 minute pentru preşcolarii mici şi de 10-20 minute
pentru cei mijlocii şi mari, şi să nu conţină scene violente, brutale. În cursul acestor spectacole nu
trebuie să se ajungă la solicitarea îndelungată a vederii copiilor. Filmele sau diafilmele trebuie să fie de
bună calitate din punctul de vedere al peliculei şi al proiecţiei. În timpul spectacolelor pentru copii,
pauzele trebuie să fie la intervale mai scurte (pentru recreerea copiilor), iar sala de teatru sau
cinematograf trebuie să aibă o foarte bună ventilaţie. În caz de epidemii este necesară evitarea
aglomerării copiilor la cinematograf, teatru etc.
Vizionarea spectacolelor de televiziune influenţează pozitiv nivelul de cunoştinţe al preşcolarului.
Acţiunea negativă asupra preşcolarului apare dacă urmăreşte acele spectacole care nu sunt destinate
vârstei. Fixarea copilului în faţa ecranului de televizor timp mai îndelungat reduce somnul de noapte,
obosindu-1 prin neînţelegerea sau prin impresionarea psihoafectivă exagerată a subiectelor dramatice
prinse în emisiunile televiziunii pentru maturi.
Igiena somnului la preşcolari
Nevoia de somn a preşcolarilor este mai crescută decât a şcolarilor. Se apreciază că la vârsta
preşcolară de 5-7 ani necesităţile de somn ale copiilor sunt de circa 12-13 ore din 24.
Odihna preşcolarilor prin somn se realizează în perioada somnului de zi de circa 2-2 1/2 ore şi
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
523
într-o perioadă mai lungă a somnului de noapte de circa 10-11 ore.
Aceste perioade cuprinse în regimul zilnic al copiilor trebuie să fie respectate, pentru a se ajunge
la o deprindere a copiilor cu succesiunea regulată a perioadelor de activitate şi odihnă din cursul zilei.
Somnul de zi trebuie să înceapă la circa 1/2 oră după terminarea mesei. Pregătirea pentru somn
trebuie să cuprindă spălarea mâinilor şi a gurii după masă şi schimbarea hainelor pentru somn. Înainte
de somn încăperea trebuie să fie ventilată iar temperatura să nu depăşească 22°C iarna şi 24°C vara.
Camera trebuie protejată contra iluminării puternice din timpul zilei şi a zgomotelor. Somnul copiilor este
necesar să fie supravegheat, în unele grădiniţe se foloseşte cu succes somnul de zi în verande sau pe
terase acoperite. După somnul de zi şi schimbarea hainelor, copiii pot lua gustarea. Somnul de noapte
trebuie să înceapă nu mai târziu de ora 20,30 la circa 1/2 oră după masa de seară şi trebuie precedat
de o perioadă de circa 30 minute de jocuri distractive şi de pregătirea vestimentară şi igienică a copiilor
pentru somn (spălarea mâinilor şi a gurii, spălarea picioarelor, folosirea toaletelor sau a oliţelor,
îmbrăcarea hainelor pentru dormit). Oricare ar fi anotimpul, dormitorul trebuie bine ventilat înainte de
culcarea copiilor; aerul să nu conţină praf sau mirosuri şi nici gaze provenite de la sobe defecte.
Şi somnul de noapte al copiilor trebuie supravegheat. Copiii cu somnul neliniştit sunt adesea
obosiţi sau slăbiţi, având o stare de sănătate deficitară.
Adormirea copiilor se face greu seara dacă aceştia sunt impresionaţi de vizionarea vreunui
spectacol, de o povestire care i-a emoţionat, dacă au fost contrariaţi şi au primit observaţii severe etc.
De aceea, în perioada dinainte de somn, copiii preşcolari nu trebuie îndemnaţi să desfăşoare asemenea
activităţi. Cauzele indispoziţiilor la trezire trebuie cercetate din punct de vedere medical.
În timpul somnului copiii cu enurezis pot fi treziţi pentru a urina. Deosebită grijă şi tact educativ
trebuie arătate copiilor ce s-au trezit cu patul ud, fie întâmplător, fie că sunt enuretici. Orice fel de
observaţie zgomotoasă din partea educatorilor poate să complice situaţia psihoafectivă a acestor copii.
În aceste cazuri, măsurile medicale trebuie să le completeze neapărat pe cele educative: regim adecvat
alimentar cu restrângerea lichidelor spre seară şi la masa de seară, golirea vezicii înainte de culcare şi
cel puţin o dată în timpul nopţii.
Reguli de igienă privind organizarea regimului zilnic al preşcolarilor în grădiniţe
Regimul de viaţă al preşcolarilor trebuie să fie structurat într-o succesiune regulată de momente
şi perioade în care se desfăşoară activitatea şi odihna. Această succesiune trebuie folosită raţional
pentru formarea deprinderilor igienice şi practice, de exersare corectă a educaţiei fizice, de călirea
organismului, fixarea meselor principale şi a gustărilor etc.
Respectarea programului zilnic şi organizarea acestui program potrivit regulilor ce permit fixarea
unui răspuns stereotip funcţional uşurează adaptarea copiilor la condiţiile de activitate din grădiniţe.
Principalele elemente ale regimului zilnic pentru preşcolari
Este bine ca scularea copiilor preşcolari să nu se facă înainte de ora 7. Dacă somnul începe la
8,30 seara, copiii trebuie să doarmă până la ora 7,30 dimineaţa.
Imediat după trezire, copiii trebuie să facă gimnastica de înviorare timp de 2-5 minute într-o
MANUELA MIRON
524
încăpere cu ferestrele larg deschise, sau în aer liber, atunci când este posibil.
Apoi copiii trebuie deprinşi cum să folosească toaleta, spălătorul şi să se îmbrace singuri.
Micul dejun trebuie luat într-o atmosferă calmă la măsuţe special construite pentru vârsta lor, timp
de circa 30 minute.
După micul dejun care trebuie să se încheie până la orele 8,30-9, copiii pot să înceapă în
încăperea de grupă sau pe terenul grădiniţei diferite jocuri la alegere, timp de 30-60 minute. După ora
9,30 încep activităţile cu caracter obligatoriu, care au o durată de 10-20 minute pentru preşcolarii mici,
20-25 minute pentru grupa mijlocie şi 30-35 minute pentru cea mare. Activitatea obligatorie este bine să
se efectueze cât mai mult în aer liber.
La preşcolarii mijlocii (5-6 ani) se pot efectua zilnic în cursul dimineţii două perioade de activităţi
obligatorii cu o pauză între ele de 10-15 minute.
La preşcolarul de 6-7 ani, activitatea de instruire capătă o importanţă mai mare, putându-se
introduce în regimul zilnic 2 perioade de activitate obligatorie. În grădiniţa cu orar redus copiii primesc o
gustare la sfârşitul activităţii obligatorii.
După activităţile obligatorii programul prevede o perioadă de aproximativ 1/2 oră pentru
efectuarea unor jocuri şi activităţi distractive la alegere, sau plimbări în aer liber înainte de masă.
Plimbările se fac în jurul grădiniţei şi nu trebuie să depăşească 10-20 minute pentru preşcolarii mici, 15-
20 minute pentru cei mijlocii şi 20-30 minute pentru cei mari. Este foarte indicat ca plimbările să se facă
în zone de plantaţii, parcuri, nu în locuri de circulaţie.
Jocurile, ca şi plimbarea dinainte de masă, nu trebuie să obosească copiii, nici să-i
supraîncălzească, pentru că prin aceasta se tulbură activitatea secretorie a glandelor digestive.
După spălarea obligatorie a mâinilor înainte de masă se serveşte prânzul copiilor la orele 12-
12,30. Masa copiilor nu ar trebui să dureze mai mult de 30-40 minute. Apoi urmează din nou spălarea
mâinilor şi a gurii şi pregătirea copiilor pentru somnul de zi. Somnul de zi durează aproximativ 2-2 1/2
ore, de la 13,30 la ora 16.
După somnul de zi se serveşte copiilor din grădiniţele cu orar normal şi săptămânal o gustare.
Aproximativ la orele 16,30-17 începe o nouă perioadă în care preşcolarii mici şi mijlocii
desfăşoară activităţi şi jocuri la alegere, iar cei; mari la nevoie şi o activitate obligatorie de 30 de minute.
Masa de seară trebuie să fie servită la orele 19-19,30. După masa de seară se prevede o scurtă
perioadă de jocuri distractive, după care începe pregătirea pentru somnul de noapte.
Copiii trebuie să fie culcaţi la ora 20,30 iar preşcolarii mari cel mai târziu la ora 21, aceasta vara.
Respectarea momentelor principale şi mai ales adaptarea conţinutului şi duratei activităţii la
condiţiile colectivităţii, la capacitatea de lucru a grupelor este de cea mai mare importanţă.
La începutul anului şi după vacanţă, în perioada de adaptare a copiilor la regimul de grădiniţe, se
pot reduce perioadele de activitate care cer efort intens şi, în special, durata plimbărilor. În cadrul
activităţii în aer liber trebuie să se aibă în vedere condiţiile de temperatură exterioară, pentru adaptarea
îmbrăcămintei, în scopul evitării atât a răcelilor cât şi a supraîncălzirii.
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
525
Supravegherea medical-psihologică a preşcolarilor
Obiectivele principale ale regimului educativ-instructiv în grădiniţe constau în pregătirea
preşcolarilor pentru şcoală: elaborarea şi fixarea unor deprinderi igienice pentru păstrarea curăţeniei
corporale şi a curăţeniei încăperilor grădiniţei, precum şi dezvoltarea formelor adecvate de comportare
cu copiii şi adulţii din colectivitate.
Din punct de vedere medical, dezvoltarea somatică şi starea de sănătate trebuie supravegheate
prin examene periodice efectuate de 2 ori pe an.
Este important să se ştie că încă de la vârsta de 4-5 ani pot fi observate deformări ale coloanei
vertebrale, dezvoltarea insuficientă a bolţii piciorului, tulburări de postură care impun gimnastica
colectivă. Între 4-6 ani un examen atent al vederii poate găsi la 1 din 5 copii tulburări de vedere. 2/3 din
aceste tulburări au nevoie de intervenţia oftalmologică. Copiii găsiţi cu tulburări de auz la depistarea
audiologică trebuie îndrumaţi spre terapia sau corectarea deficienţei.
Tulburările de vorbire nu trebuie neglijate. Studiul antecedentelor copiilor mai mari de 8 ani cu
tulburări psihice serioase arată că au prezentat în antecedente şi în starea prezentă tulburări ale
limbajului vorbit.
Unele deprinderi ca roaderea unghiilor, sugerea degetului şi tulburările de comportament trebuie
atent cercetate pentru descoperirea factorilor cauzali. La copiii preşcolari tulburări de comportament se
notează în cazurile de deficit al dezvoltării neuropsihice în stările psihotice şi pre-psihotice, precum şi în
stările grave conflictuale generate de mediul educaţional carenţial.
Pot avea tulburări de comportament copiii cu lateralizare neomogenă sau constrânsă, copiii legaţi
afectiv în mod exagerat de mamă, în primele săptămâni de la intrarea în colectivitate. De asemenea, se
pot întâlni copii cu manifestări nevrotice variate - tulburări de somn, anorexie, tulburări de vorbire,
mutism, copii al căror mediu de provenienţă trebuie corectat în vederea găsirii factorilor neurogeni
(eventuale traume afective, mediu dezorganizat, deces în familie, exemple proaste de educaţie sau a
unor deficienţe ale sănătăţii, infecţii cronice sau acute etc.). Printre tulburările cu caracter nevrotic se
găsesc la preşcolari anxietatea excesivă şi terorile nocturne adesea cu automatisme ambulatorii
nocturne.
Instabilitatea psihomotorie este un sindrom complex motor psihointelectual şi afectiv, caracterizat
prin nelinişte motorie disatenţie (atenţie fără concentrare şi tenacitate, superficialitate afectivă). În
aceste cazuri este necesar de eliminat o epilepsie psihomotorie, o atingere cerebrală frontală,
hipertiroidismul, o encefalopatie, o parazitoză intestinală.
Copilul preşcolar neglijat din punct de vedere educaţional se caracterizează prin lipsa
deprinderilor de curăţenie, întârzierea dezvoltării limbajului, sărăcirea afectivă şi asprimea prematură a
caracterului.
Copiii cu deprinderi alimentare bizare ca geofagia prezintă semne de anomalii instinctiv-afective
ce trebuie avute în observaţie.
Tendinţele autoerotice manifestate la aceste vârste au ca punct de plecare factori iritativi ai
zonelor ano-genitale care pot fi înlăturaţi.
Printre manifestările nevrotice se notează la această vârstă retenţia de urină şi fecale - ca semn
MANUELA MIRON
526
de reacţie psihoafectivă în urma unui traumatism psihic.
Pentru depistarea precoce a unor eventuale tulburări prepsihotice este recomandat a se
supraveghea atent din punct de vedere al evoluţiei psihice, copiii preşcolari cu tulburări grosolane ale
relaţiei cu persoanele din jur, copiii cu interese patologice pentru anumite obiecte sau particularităţi ale
obiectelor, cei cu reduse capacităţi de adaptare la schimbarea mediului, copiii cu anxietate excesivă, cu
tulburări de vorbire, ale activităţii motorii, ce au dezvoltare intelectuală parcelară.
TEME DE REFLECȚIE
1. Precizaţi regulile de igienă pentru regimul de activitate a preşcolarului. 2. Argumentaţi rolul educaţiei fizice la vârsta preşcolară.
TEMA OBLGATORIE Nr. 3 Introducerea educaţiei pentru sănătate în toate unităţile de învăţământ a fost
implementată ca disciplină opţională. Având în vedere câteva obiective ale programului “Educaţie pentru sănătate” explicaţi,
exemplificând cu o unitate de învăţământ care vă este accesibilă: - Caracteristicile din punct de vedere sumatic, fiziologic, mintal, emoţional, social, spiritual al copiilor; - Implicarea în formarea unui stil de viaţă sănătos; - Condiţiile de igienă a microclimatului în grădiniţă.
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
527
V. IGIENA COPIILOR DE VÂRSTĂ ŞCOLARĂ V.1. DEZVOLTAREA FIZICĂ ŞI NEUROPSIHICĂ ÎN PERIOADA CELEI DE A III-A COPILĂRII ŞI A ADOLESCENŢEI
Nivelul dezvoltării staturale, ponderale şl ale perimetrului toracic Sub raportul înălţimii, băieţii din mediul urban cresc de la 121,5 cm la 7 ani, la 141,5 cm la 11 ani,
168,3 cm la 15 ani şi 174,2 cm la 18 ani. Greutatea medie este de 22,9 kg la 7 ani, 33,9 kg la 11 ani,
55,5 kg la 15 ani şi 65,3 kg la 18 ani. Datele medii ale dezvoltării staturale în mediul rural sunt pentru
aceleaşi vârste cu 4-7 cm mai reduse, iar pentru greutate cu 3-6 kg mai mici. De la 7 până la 10-11 ani
datele privind înălţimea şi greutatea băieţilor sunt mai mari decât pentru fete. Acestea din urmă au o
dezvoltare staturo-ponderală mai rapidă decât băieţii între 10-11 ani şi 14-15 ani. Prima încrucişare a
curbei dezvoltării înălţimii şi greutăţii băieţilor cu cea a înălţimii şi greutăţii fetelor se face în prezent mai
devreme decât în urmă cu câţiva ani.
Ritmul creşterii
Într-o primă perioadă dintre 7-10 (11) ani creşterea este relativ lentă. După 10-11 ani ritmul
creşterii staturale şi ponderale se accentuează până la 14-15 ani, după care ritmul creşterii scade până
la 17-18 ani. Astfel, rata anuală de creştere a înălţimii este de 4-5 cm până la 10-11 ani şi în medie de
6-7 cm în perioada următoare, nedepăşind 1-1,5 cm la 17-18 ani. Acelaşi fenomen este vizibil şi pentru
greutate şi anume o rată a creşterii anuale de 2-3 kg la 7-11 ani, după care creşterea este mai rapidă,
ajungând să depăşească 6 kg pe an la 14-15 ani; după această vârstă rata creşterii ponderale scade la
2 kg pe an între 17-18 ani. Fenomenul este similar atât la fete cât şi la băieţi, cu deosebirea că ritmul de
creştere se accentuează mai precoce la fete, mai târziu la băieţi şi, de asemenea, acest ritm se reduce
mai rapid la fete şi mai târziu la băieţi.
Un ritm asemănător de creştere se constată şi pentru perimetrul toracic şi anume rata de creştere
anuală este de circa 1,5-2 cm în perioada de creştere lentă, de 3-4 cm în perioada de creştere intensă,
după care sporul anual nu mai depăşeşte 1 cm spre vârsta de 18 ani. Din datele obţinute în ţara noastră
rezultă că sporul ponderal şi statural este maxim între 11-14 ani pentru fete şi 12-15 ani pentru băieţi. În
perioada de creştere intensă statura se măreşte, preponderent prin alungirea membrelor inferioare.
Creşterea intensă corporală precede momentul instalării pubertăţii (momentul menarhei şi cel al
începutului secreţiei seminale). Trunchiul creşte mai ales în semestrul care precede momentul instalării
pubertăţii. Urmărirea curbei dezvoltării staturale şi ponderale poate să ne informeze despre intrarea
copiilor în perioada prepuberală. S-a constatat creşterea mai întâi a greutăţii şi mai apoi a înălţimii în
această perioadă prepuberală. Trunchiul se dezvoltă crescând în lungime şi în grosime mai intens după
momentul instalării pubertăţii.
MANUELA MIRON
528
Modificări corporale în perioada prepuberală şl în adolescenţă
Până Ia 8-9 ani, din punct de vedere somatoscopic, băieţii prezintă un aspect corporal infantil,
care cu mici modificări se menţine astfel până către 10-11 ani. De la această vârstă se accentuează
dezvoltarea organelor genitale interne şi externe până la 12 ani, când se instalează pubarha şi devine
manifestă creşterea intensă a înălţimii. Către 13 ani, o dată cu creşterea în continuare a organelor
genitale şi a înălţimii, se notează fenomene discrete de telarhă: pilozitatea pubiană este de tip feminin;
se schimbă vocea şi se notează uneori fenomene de ginecomastie.
La 15-16 ani se maturizează celulele gonadice şi apare pilozitatea feţei. La 16-17 ani dispare
ginecomastia, pilozitatea pubiană capătă caracterul masculin, implantarea perilor capului este, de
asemenea, de tip masculin, şi se notează acneea juvenilă. După 17-19 ani începe osificarea cartilagiilor
de conjugare. În ceea ce priveşte modificările fetiţelor, se remarcă până la 8-9 ani o creştere lentă a
uterului, iar după această vârstă o creştere mai rapidă uterină. La 10-11 ani se remarcă instalarea
telarhei, o creştere mai evidentă a greutăţii, creşterea intensă a înălţimii, se instalează pubarha şi se
remarcă modificări funcţionale ale mucoasei vaginale. Între 11-12 ani se notează creşterea glandei
mamare, creşterea organelor genitale interne şi externe, creşterea bazinului (evazarea bazinului şi
creşterea diametrului transvers), şi începe să se dezvolte pilozitatea axilară. Intre 12-14 ani se
instalează primul ciclu lunar (menarha) care este neregulat şi anovulatoriu. Primele cicluri pot să se
însoţească de fenomene dismenoreice care pot să dea tulburări de randament şcolar şi să fie cauza de
absenţe de la şcoală, în mediul urban se semnalează cazuri în care menarha se instalează între 9-10
ani (0,6%), şi între 10-11 ani în proporţie de 2,7%. Între 16-17 ani cazurile de menarha nu se mai
întâlnesc decât în proporţie de 0,8%.
Momentele care caracterizează maturizarea în perioada prepubertară şi adolescenţă pot fi
influenţate de următorii factori: condiţiile de viaţă, condiţiile de muncă, stimulii psihici (culturali-
educaţionali), condiţiile sezonier-climatice. Factorii hotărâtori sunt condiţiile de viaţă şi de muncă.
Declanşarea modificărilor morfo-fiziologice ale prepubertăţii şi pubertăţii se face sub acţiunea unui factor
necunoscut care se presupune că este de natură genetică (corelaţia pozitivă între vârsta menarhei
fetiţei şi vârsta menarhei mamei acesteia). Lobul anterior hipofizar stimulează creşterea prin hormonul
somatotrop şi parenhimul glandular al tiroidei, suprarenalei şi glandelor gonadice. In perioada
prepubertară şi adolescenţă curba creşterii volumului hipofizei este paralelă cu creşterea somatică. Sub
acţiunea hormonilor gonadotropi se secretă androgenii testiculari şi hormonii foliculari şi luteina.
Hormonii gonadiei favorizează dezvoltarea organelor genitale interne şi externe, a caracterelor sexuale
secundare şi în perioada prepubertară stimulează şi creşterea înălţimii şi dezvoltarea musculaturii.
După instalarea pubertăţii, în adolescenţă, hormonii gonadiei limitează creşterea staturală prin
favorizarea osificării cartilagiilor de conjugare. La băieţii prepuberi se poate constata în unele cazuri o
veritabilă prepubertate cu trăsături feminine şi anume: tendinţă la obezitate, aspect corporal ginoid,
ginecomastie, hiperlaxitatea ligamentelor articulare, picior plat. În aceste cazuri dezvoltarea aspectelor
somatoscopice viriloide se face mai lent. În unele cazuri se constată deficienţe ale echilibrului hormonal
tiro-ovarian cu creşterea importantă a volumului tiroidei, ceea ce duce la sindromul cunoscut al guşei
puberale. Modificările tiroidiene pot să fie numai trecătoare sau pot să se însoţească de fenomene
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
529
funcţionale hipertiroidiene, care necesită tratament. Schimbarea vocii se datoreşte creşterii cartilagiu-lui
tiroid şi cricoid sub acţiunea testosteronului. Secreţia seminală este localizată în timp aproximativ între
14-15 ani. Se consideră ca o pubertate precoce cea care se manifestă sub vârsta de 9 ani şi ca
pubertate tardivă cea care se manifestă după 15 ani la fetiţe şi după 16 ani la băieţi.
Modificările prepubertare încep în mediul rural cu un an mai târziu decât în mediul urban.
Menarha se instalează în prezent la noi în ţară cu aproximativ un an mai devreme decât în urmă cu
circa 40 de ani. Maturizarea mai precoce, pubertară, poate să determine dezadaptări de la viaţa de
colectivitate şi în general tendinţa de respingere din partea grupului de către cei mai puţin dezvoltaţi.
Întârzierea maturizării morfologice poate să fie însoţită şi de o întârziere a dezvoltării afectivităţii. La cei
cu o creştere intensă foarte rapidă în perioada prepubertară se pot realiza fenomene de dizarmonie cu
dezvoltarea musculară insuficientă şi ca atare de fatigabilitate crescută, cu fenomene de albuminurie
ortostatică şi manifestări de colaps ortostatic. În aceste cazuri efortul fizic trebuie atent dozat, iar din
punct de vedere medical sunt necesare fortifiantele şi somnul suficient. În cazurile de dezvoltare
accentuată a ţesutului adipos trebuie văzut dacă nu este vorba şi de un regim alimentar hipercaloric şi
lipsă de mişcare. Se întâlnesc mai rar decât în trecut cazurile de slăbiciune corporală accentuată, ca
sindromul de anorexie mentală. În aceste cazuri încadrarea într-un colectiv şi trimiterea într-un climat
stimulant pot să de rezultate pozitive.
Dezvoltarea funcţională a aparatului respirator
Tulburările respiratorii de la nivelul nasofaringelui pot să constituie factori de perturbare
funcţională a sistemului nervos (tulburări ale atenţiei) datorită tulburărilor circulatorii reflexe generate de
aceste deficienţe. Laringele se dezvoltă încet până la începutul prepubertăţii; creşte rapid în perioada
prepubertară şi adolescenţă, când se realizează şi diferenţierea sexuală.
Cutia toracică îşi schimbă în această perioadă înfăţişarea infantilă din perioada preşcolară,
apropiindu-se de forma exterioară de adult. Volumul inspirator se amplifică prin coborârea treptată a
sternului şi accentuarea oblicităţii coastelor. Se trece de la respiraţia predominant abdominală la cea de
tip toracic. Spatele cifotic, toracele înfundat, toracele în pâlnie, devierile scoliotice ale coloanei
vertebrale, ca şi poziţia ghemuit, aplecat, stânjenesc ventilaţia pulmonară. De asemenea, se restrânge
amplitudinea mişcărilor respiratorii în cazul în care elevul respiră cu toracele rezemat de marginea
anterioară a pupitrului. Frecvenţa respiraţiilor este de circa 20-22/minut la 11-14 ani, fete şi 17-20/minut
la 11-14 ani, băieţi. Ritmul respirator este mai regulat iar amplitudinea mişcărilor respiratorii se
adaptează nevoilor de ventilaţie. Ampliaţia toracică poate să depăşească 5-7 cm la 10-15 ani.
Capacitatea vitală măsoară circa 1 100-1 200 cm3 la 7 ani, circa 1 900 cm3 la 12 ani, 2 700 cm3 la 15
ani şi 3 700 cm3 lal8 ani. Elevii din şcolile sportive au o capacitate vitală cu 500-700 cm3 mai mare.
Fetele au o capacitate vitală cu 200-500 cm3 mai redusă decât băieţii.
Caracteristici evolutive ale aparatului circulator
În cazul de creştere rapidă şi intensă corporală, cordul rămâne în urmă în raport cu dezvoltarea
somatică, fenomen care are consecinţe hemodinamice negative tradus printre altele şi prin fenomene
MANUELA MIRON
530
de excitabilitate crescută a muşchiului cardiac. Frecvenţa cardiacă scade de la circa 89-90 bătăi/minut
la 78/minut la 18 ani. Scăderea frecvenţei cardiace se face intens după instalarea pubertăţii. Volumul
total sanguin creşte de la 1,6 1 la 7 ani la 2 1 la 10 ani şi 5 1 la 16 ani pentru băieţi (3,34 1 pentru fete).
Hemoglobina totală creşte de la 233 g la 7-9 ani la 370 g la 13 ani şi la 617 g la 14-15 ani, pentru băieţi
şi 435 g pentru fete. Minut volumul cardiac creşte de la 2,1 1 la 6 ani la 2,9 1 la 11 ani, 3,5 1 la 14 ani.
Tensiunea arterială se modifică crescând de la 90/53 milimetri la 7 ani la 100/57 la 11 ani, 113/64 la 15
ani şi 118/65 la 18 ani. Cu excepţia vârstelor dintre 10 şi 14 ani, tensiune arterială este mai redusă la
fete decât la băieţi cu circa 1,5-4,3 mmHg. În preajma instalării pubertăţii se constată în unele cazuri o
creştere a tensiunii arteriale maxime peste 140 mmHg, fenomen care evoluează ca un sindrom benign
de hipertonie juvenilă în cazul în care nu sunt prezente semne de atingere renală sau endocrină, care
să constituie baza organică a unui asemenea sindrom. Labilitatea neurovegetativă crescută în această
perioadă poate să se manifeste cu fenomene de creştere importantă a frecvenţei pulsului în
ortostatismul prelungit (peste 20 minute) frecvenţa cardică depăşind cu peste 40 bătăi pe cea din
clinostatism.
Caracteristicile dezvoltării aparatului digestiv şi aparatului urinar
Aciditatea secreţiei gastrice, exprimată sub forma acidului clorhidric liber, creşte în adolescenţă şi
în special la băieţi între vârstele de 13-15 ani, în comparaţie cu fetele. Ficatul reprezintă 3,8% din
greutatea corporală la 5 ani, 3,6% la 10 ani şi 2,4% la adult. Pancreasul cântăreşte la 12 ani aproximativ
30 g.
Premolarii definitivi şi incisivii centrali inferiori se schimbă la 6 ani, incisivii centrali superiori la 8
ani, caninii la 9-11 ani, molarii la 12 ani, molarii de minte apar la 18-25 ani. Caracteristicile funcţionale
ale aparatului digestiv impun fragmentarea meselor în trei mese principale şi o gustare.
La 15 ani rinichiul cântăreşte 105-120 g reprezentând aproximativ 1/320 din greutatea corporală.
Creşterea rinichilor se face relativ repede în perioada prepubertară şi în adolescenţă. Volumul vezicii
urinare are la 7-8 ani 500-840 cm3, la 9-10 ani 570-940 cm3, la 12-13 ani 840-1 240 cm3. Din punct de
vedere topografic, raporturile vezicii urinare cu bazinul se modifică rapid până la 4 ani şi mai lent între 9
şi 12 ani, când vezica urinară capătă poziţia caracteristică adultului. De la 6 la 13 ani cresc eliminările
pe zi de NaCl, fosfaţi şi azot total urinar. După această vârstă eliminările menţionate se apropie de cele
caracteristice adultului.
Dezvoltarea sistemului osteomuscular şl a motricitatii
În perioada de dezvoltare a şcolarului mic, mijlociu şi în adolescenţă, sistemul osos este sediul
unor intense procese de creştere şi diferenţiere. La 7 ani devine vizibilă radiografie epifiza cubitală
distală, la 10 ani osul piziform. O dată cu intrarea în adolescenţă începe sudarea epifizelor de obicei în
ordinea următoare: epifizele oaselor metacarpiene între 14-15 ani pentru fete şi 16 ani pentru băieţi;
epifizele falangelor mediane între 1.5-16 ani pentru fete şi 17-18 ani pentru băieţi; epifizele distale
radiale între 17-18 ani pentru fete şi 18-19 ani pentru băieţi; epifizele distale cubitale între 17-18 ani
pentru fete şi 18-19 ani pentru băieţi.
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
531
Dezvoltarea masei musculare se face mai ales în perioada pubertară şi relieful muscular
constituie o caracteristică sexuală a bărbaţilor, faţă de dispoziţia specifică ţesutului adipos la nivelul
bazinului,coapselor şi toracelui la fete.
Între capacitatea de activitate fizică şi forţa musculară s-a stabilit o strânsă dependenţă.
Între curba creşterii puterii de contracţie a muşchilor mâinii şi cea a creşterii staurale a celor două
sexe apare o legătură evidentă, descrisă de Smedley şi Hollbrăgge. Analizând datele obţinute de
Smedley, Quetelet şi Scheltz, Wesggerath a stabilit că la toate vârstele, fetele prezintă o forţă
musculară mai redusă decât băieţii. Creşterea anuală a forţei musculare se diminuează după 16 ani
pentru fete şi continuă cu ritm intens la băieţi după această vârstă. Relaţia dintre dezvoltarea corporală
şi performanţele obţinute la săritura în lungime a fost cercetată de Bach care studiind 150.000 cazuri
între 10-40 ani, a obţinut o curbă a îmbunătăţirii performanţei în funcţie de vârstă, asemănătoare cu cea
a creşterii staturale (Hollbrăgge). Stemmlef a făcut observaţii asemănătoare în ceea ce priveşte şi alte
performanţe ale elevilor (fugă, săritură în înălţime, aruncarea greutăţii), iar Collumbine şi colaboratorii au
arătat că de la 10 la 20 de ani creşte rapid capacitatea de a ridica greutăţi. Hettinger şi Miiller au găsit o
corelaţie intensă între forţa musculară maximă a antebraţului şi vârstă, înălţime şi greutate la copiii şi
adolescenţii de 6-14 ani. Forţa musculară a mâinii este la 8 ani de 10-13 kg; la 11 ani de 16-20 kg; la 15
ani de 10-25 kg; la 18 ani de 25-49 kg.
Relaţia dintre vârstă, sex şi forţa musculară a fost analizată de Hettinger pe baza rezultatelor
unor cercetători ca Burke, Dementieff, Hettinger, Miiller, Lehmann şi Szakall, Quetelet, arătând că forţa
musculară ajunge la bărbaţi la valori maxime la 25 ani. Faţă de acest nivel, forţa musculară a copiilor de
6 ani reprezintă 20% iar cea a celor de 10 ani numai de 40%.
O dată cu instalarea pubertăţii, diferenţele dintre sexe devin evidente, la 14 ani fetele având
numai 50% din forţa maximă a bărbaţilor, iar băieţii 60%. La 18 ani forţa musculară a băieţilor ajunge la
90%, a fetelor reprezintă numai 60% (Hollbrăgge). Hettinger a putut să arate că este de asemenea
diferită pe sexe şi în funcţie de vârstă capacitatea de antrenare musculară. Aceasta reprezintă la vârsta
de 5-10 ani numai 35-55% din capacitatea de antrenare musculară a adulţilor de 20-30 ani; adolescenţii
şi tinerii de 10-20 ani dispun de o capacitate mai mare de antrenare musculară şi anume de circa 75%
pentru băieţi şi de 45% pentru fete. Aceste fapte arată că pentru tineri capacitatea maximă de adaptare
la efortul fizic este atinsă după vârsta de 18 ani.
La aprecierea stării morfofuncţionale a coloanei vertebrale se va avea în vedere cifoza care
interesează segmentul dorsal, sau cifoză totală a adolescenţilor şi care interesează toate segmentele
coloanei, precum şi scoliozele cu modificările compensatorii ale segmentelor coloanei. Spatele rotund
poate să apară din cauza unei slăbiciuni a musculaturii statice a spatelui.
La examenul neuromotricităţii trebuie avute în vedere deficienţele motorii uşoare a căror cauză
organică nu este evidentă. Aceste deficienţe se pot manifesta ca tulburări în repartiţia tonusului
muscular piramidal şi extrapiramidal, ca persistenţă a sinokineziilor, sau ca o insuficienţă conceptuală a
gesturilor fie din lipsa înţelegerii sarcinii motorii, fie din imposibilitatea de reprezentare a actului motor.
Dischineziile pot să aibă şi o origine emoţional-afectivă aşa cum se întâmplă în neîndemânarea
emotivilor, în neîndemânarea impulsivilor (demaraj brusc, mişcări intempestive), în mişcările
MANUELA MIRON
532
dezordonate ale agitaţilor, în motricitatea cu greşeli ale neatenţilor, în gestica temătoare cu ezitări a
anxioşilor. Pot să se manifeste disgnozii motrice prin needucare din cauza unei predilecţii pentru
activitatea intelectuală, cu neglijarea activităţilor fizice şi manuale. Tremurăturile cinetice sau
intenţionale şi statice au o origine organică. Apar tremurături care tulbură activitatea motorie şi în stările
emoţionale excesive, în oboseala pronunţată, tremurături produse prin medicaţii stimulante, tremurături
în hipertiroidism.
Dezvoltarea creierului
Până la 6 ani creierul atinge aproape greutatea celui adult (1.200-1.300 g). Între 13-18 ani se
observă o creştere de masă encefalică în regiunea hipotalamică şi în zona lobilor frontali. De
asemenea, se dezvoltă legăturile nervoase dintre diferitele zone corticale şi subcorticale. Între 15:19 ani
zona hipotalamo-hipofizară se vascularizează intens. Sistemul neurovegetativ prezintă în special în
perioada prepuberală o labilitate crescută manifestată prin cefalee, ameţeli, dureri abdominale, stări de
colaps orto-static, hipertonie pasageră. Activitatea bioelectrică este dominată de undele de tip alfa care
au o frecvenţă mai crescută la fete.
Dezvoltarea vorbirii
În perioada de la 6-18 ani se realizează importante perfecţionări fonetice ale limbajului vorbit; se
constată frecvenţa mai redusă a dificultăţilor copiilor de pronunţare a unor foneme dau cuvinte decât în
etapa anterioară de dezvoltare. Se dezvoltă rapid lexicul. La intrarea în şcoală copilul posedă un
vocabular activ de 800-900 cuvinte, la sfârşitul clasei a IV-a acest fond lexical este de 1.500-1.600
cuvinte, lărgindu-se considerabil numărul de cuvinte abstracte utilizate curent.
De asemenea, se perfecţionează structura gramaticală a limbajului vorbit în ceea ce priveşte
morfologia şi sintaxa. Debitul verbal al copiilor creşte în perioada de la 10-13 ani de la 60 la 120
cuvinte/minut. Cresc, de asemenea, posibilităţile asociative verbale. Se manifestă pasiunea pentru
discuţie, pentru dezbaterea unor probleme şi se constituie stilul personal în exprimarea verbală. În
această perioadă pot să apară tulburări ale ritmului vorbirii şi în special tahilalii şi în perioada
prepuberală creşte frecvenţa balbismului, mai ales la băieţi. În perioada schimbării vocii, forţarea vocii
poate duce la disfonii durabile. Pot să rămână ca deficienţe durabile unele tulburări de articulaţie de tipul
sigmatismului interdental şi lateral sau de tip rinolalic, condiţionate de conformaţii vicioase ale aparatului
de fonaţie.
Dezvoltarea limbajului citit
Însuşirea limbajului citit este mai dificilă decât învăţarea limbajului vorbit, deoarece nevoia de a
citi este mai puţin imperioasă decât nevoia de a comunica prin vorbire. Interesul pentru citit se trezeşte
la copii ca urmare a stimulărilor din ambianţă şi în special din mediul familial. S-a constatat că 85% din
copiii cu tulburări de citit provin din familii care nu posedă cărţi în casă.
Învăţarea cititului înseamnă cucerirea unui nou mijloc de comunicare şi de cunoaştere şi în
esenţă semnifică înţelegerea de către copil a legăturilor dintre semnele grefice (literele scrise) şi vorbit.
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
533
Sunt specialişti care susţin că cititul se poate învăţa înainte de însuşirea scrisului. Cu toate acestea,
încă din antichitate învăţarea cititului se face simultan cu a scrisului. Copilul poate să ajungă la această
înţelegere încă de la 5 ani (vârsta optimă 6-7 ani).
Însuşirea limbajului citit este posibilă fără dificultăţi mari, dacă copilul are o vorbire corectă, dacă
percepe corect semnele şi sunetele şi dacă are un nivel intelectual corespunzător vârstei de 6 ani.
Prima treaptă a învăţării cititului este lectura subsilabică, posibilă la 6-7 ani; ca urmare, copilul
recunoaşte literele scrise.
A doua treaptă o constituie lectura silabică pe baza căreia se ajunge la recunoaşterea cuvintelor.
A treia treaptă constă din învăţarea lecturii cuvintelor şi a grupurilor de cuvinte (7-8 ani). Abia
după acest studiu se ajunge la lectura curentă, monotonă (9-10 ani) şi la lectura expresivă (după 10
ani). Se consideră că s-a învăţat cititul când copilul poate citi urmărind rândurile cu ochii, fără
pronunţarea cuvintelor şi reuşeşte să perceapă suita de idei a textului.
Învăţarea cititului se face cu întârziere de 2-3 ani la elevii cu dezvoltare intelectuală submijlocie.
Tulburările în dezvoltarea limbajului citit se numesc dislexii şi pot fi definite ca asimbolii pentru
ansambluri de litere şi litere izolate. Aceste tulburări pot să apară şi la copiii cu o dezvoltare intelectuală
normală şi să ducă la serioase fenomene de inadaptare şcolară. Formele mai frecvente de manifestare
a dislexiilor sunt:
- inversiunea literelor care se aseamănă într-un cuvânt;
- permutarea de silabe sau grupuri de litere;
- inversiunea de cuvinte.
Printre factorii care favorizează dislexiile se pot menţiona: deficienţele de vedere şi de auz,
întârzieri în dezvoltarea vorbirii, deficienţe ale dezvoltării intelectuale, erori pedagogice, lipsa de
stimulare în ambianţa copilului.
Dislexiile sunt mai frecvente la băieţi, la copiii cu tulburări de lateralizare, la stângaci, la cei care
au vorbit târziu şi au un vocabular sărac.
Întârzierea gravă în dezvoltarea intelectuală de nivelul imbecilităţii, împiedică însuşirea cititului şi
a scrisului. Debilul mintal poate să ajungă să citească litere şi cuvinte şi poate să scrie copiind cuvintele.
De aceea, trebuie acordată o deosebită atenţie medico-pedagogică copiilor care nu au învăţat să
citească cuvinte în primul an de şcoală.
Au fost descrise cazuri în care deşi din punct de vedere intelectual şi senzorial copilul nu prezintă
deficienţe, totuşi el vădeşte o redusă capacitate de învăţare a scrisului şi cititului. Această tulburare a
fost denumită legastenie. Dificultăţile de citit au în aceste cazuri şi o componentă congenital-familială,
dar nu au putut fi legate de localizări lezionale cerebrale.
Copilul cu dislexie trebuie să primească o susţinută îngrijire logopedică şi medical psihologică în
cazul în care s-au instalat şi complicaţii psihogene, generate de sentimentul de eşec.
Dezvoltarea limbajului scris
În activitatea şcolară 50% din volumul de sarcini este activitatea de scriere. Scrisul e o formă
complexă de activitate umană şi constă în esenţă în codificarea fenomenelor prin semne grafice.
MANUELA MIRON
534
Însuşirea limbajului scris are la bază elaborarea unor complexe deprinderi motorii, a unor complicate
praxii şi gnozii care presupun intense legături între mari zone ale scoarţei fronto-parietale şi temporo-
occipitale. Pentru ca un copil să-şi poată însuşi scrisul este necesar ca el să se orienteze în spaţiul
grafic, să controleze vizual-kinestezic gestul grafic (cu implicaţie deci a unor mecanisme de reglare
tonico-posturale şi de coordonare cinetică a activităţii mâinii), să aibă o dezvoltare normală a
inteligenţei.
Din punct de vedere fiziologic, s-a constatat că copiii trasează mai uşor liniile în sistemul de
orientare orizontal-vertical, decât în sistemul oblic. Chiar şi semnele circulare sunt mai uşor scrise de
copii decât liniile oblice. Rombul poate fi desenat la vârsta de 6 ani.
Învăţarea scrisului se face cu serioase dificultăţi şi durează circa 4 ani (primele 4 clase). În aceste
clase deficienţele de scris au o frecvenţă variabilă descrescândă cu vârsta şi anume: 35% în cl. I, 25%
în cl. a Il-a, 17% în cl. a III-a, 10% în cl. a IV-a.
Cele mai frecvente dificultăţi se exprimă sub forma următoarelor categorii:
- înlocuiri de litere în cuvânt: fie din cauza asemănărilor fonetice (de exemplu: j înlocuit cu g), fie
din cauza asemănărilor grafice (de exemplu: m este confundat şi înlocuit cu n), fie din pricina unor
confuzii de foneme auzite defectuos sau pronunţate defectuos (înlocuieşte pe r cu 1, în Grigore
pronunţând şi scriind Gligole);
- adaosuri sau omiteri de litere sau silabe - ruina de cuvinte, adică alterarea structurii cuvintelor,
elevul scriind "pec" în loc de "pleacă", "vacat" în Ioc de "vacanţă", "origat" în loc de "organizat" etc.
Mai sunt încă şi tulburări de scris care interesează mai ales aspectul grafic-estetic al scrisului şi
anume: trăsături nesigure ale conturului literelor, inegalitatea literelor, lipsa de paralelism a elementelor
liniare ale literelor, neorizontalitatea rândurilor, toate acestea denotând mai ales dificultăţi ale executării
gestului grafic datorită unor tulburări ale controlului senzorio-motor. Aceste tulburări sunt denumite
disgrafii şi ele constituie serioase motive de handicap a unor şcolari din primele clase care, deşi sunt
bine dezvoltaţi din punct de vedere intelectual, au un randament şcolar nesatisfăcător din cauza
greutăţilor în activitatea de scris.
Printre copiii cu tulburări disortografice descrise se găsesc o proporţie mare cu dezvoltare
intelectuală submijlocie.
Un procent de circa 18% din aceşti copii au şi tulburări de vorbire. La ei se găsesc şi fenomene
de lateralizare neomogenă. În 60% din cazuri sunt prezente sinkineziile şi alte deficienţe tonico-cinetice
ale motricitatii.
Nivelul cultural scăzut al familiei constituie un factor de agravare a acestor tulburări tulburări de
scris. Cercetări recente arată că latenţa reacţiilor la copiii cu tulburări de scris este mai lungă decât a
celor fără tulburări. Ei au serioase dificultăţi în recepţia şi prelucrarea informaţiei evidenţiate mai ales în
perceperea unor stimuli stimulativ (Tănăsescu Gheorghe).
Scrisul vertical şi cu alfabet simplificat se însuşeşte mai uşor de elevii începători decât scrisul
oblic. Electromiografic s-a putut arăta că scrisul vertical solicită mai puţin musculatura mâinii şi
antebraţului decât cel oblic - la elevii din primele clase (Tănăsescu Gh., Stănciulescu E.).
În timpul învăţării scrisului muşchii mâinii şi antebraţului drept sunt foarte solicitaţi, ducând la
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
535
oboseală musculară chiar după perioade scurte de timp de 5-7 minute de scris; contractura statică
prelungită din musculatura mâinii şi antebraţului difuzează uşor la elevii mici în grupe musculare întinse
la distanţă chiar de partea opusă.
Randamentul activităţii intelectuale, de gândire, creşte de circa 8-10 ori în intervalul de timp de la
clasa I la clasa a IV-a. În perioada prepuberală se pot constata uneori stagnări ale dezvoltării
posibilităţilor de gândire şi chiar schimbări trecătoare ale conţinutului gândirii - cu tendinţe paralogice,
dar şi cu lărgirea uneori considerabilă a orizontului în care se mişcă gândirea adolescentului.
Se dezvoltă, de asemenea, posibilitatea de însuşire a unor scheme operaţionale (algoritmi), cu
ajutorul cărora se rezolvă sarcinile impuse de procesul instructiv-educativ.
Dezvoltarea funcţiunilor de cunoaştere se realizează progresiv până la 15 ani pentru inteligenţa
generală. După această vârstă se dezvoltă unele domenii mai particulare, ale activităţii de cunoaştere.
Sunt specialişti care admit că inteligenţa generală atinge optimum-ul dezvoltării sale între 18-20 ani.
Pentru cei dotaţi din punct de vedere mental, adolescenţa aduce o dezvoltare rapidă a gândirii
abstracte în dauna gândirii pragmatice, a posibilităţilor de gândire matematică şi de dezbatere filosofică
a problemelor. De la această vârstă se poate deosebi contemplatorul împrăştiat, de pedantul aspru cu
sine şi cu cei din jur.
Maturizarea afectivă
Viaţa afectivă devine în această perioadă mai complexă. Se socializează impulsurile sexuale,
care evoluează de la neliniştea vagă prepubertală, la apropierea timidă ambivalentă de sexul opus, la
orientarea manifestă către partenerul de care se ataşează cu sentimentele profunde şi generoase ale
sfârşitului de adolescenţă. Perioada prepuberală este vârsta lecturilor "interzise" şi a informării sexuale
întâmplătoare şi de aceea primejdioasă.
Adolescenţa este vârsta iubirilor tandre, nemărturisite şi a jurnalelor intime. Pentru băieţi este
aceasta şi o perioadă a nesiguranţelor de sine - cu tendinţe autoerotice - fără consecinţe grave dacă nu
se complică cu complexe afective şi manifestări obsesiv-fobice. În perioada de ambitendinţă din
preadolescentă se poate manifesta şi orientarea homosexuală - cel mai adesea rezultat al unor iniţieri
de către adulţi vicioşi.
Mediul social poate să favorizeze o dezvoltare echilibrată a vieţii afective, sau din contră poate să
inducă fenomene conflictuale între impulsurile individuale şi normele sociale admise, sau poate să
determine o socializare dificilă a acestor impulsuri în condiţiile unor solicitări erotice intense, în special
pe calea mijloacelor de informare în masă, întârziind maturizarea personalităţii tânărului.
Structurarea personalităţii se face lent în această perioadă, dar nu fără aspecte contradictorii
generate încă din perioada prepuberală de profundele transformări psihosomatice ale preadolescentului
şi care pun sub semnul întrebării toate certitudinile vârstei anterioare. Aceste transformări şi aceste
schimbări de raporturi dintre individ şi ambianţă generează o experienţă socială care se traduce prin
forme noi de afirmare a personalităţii. Aceasta se face în funcţie de trăsăturile de bază ale personalităţii
- fie prin accentuarea tendinţelor de repliere, fie prin respingerea critică tenace şi fermă sau chiar brutal
agresivă, a normelor impuse de adulţi.
MANUELA MIRON
536
În aceste condiţii se pot nota uneori manifestări de originalitate verbal vestimentară sau de mod
de viaţă - ori opţiuni pentru noutăţi răsunătoare pentru alternative de extremă - pentru non-conformism
agresiv - neiertător faţă de disciplina adulţilor şi mai ales faţă de slăbiciunile morale ale acestora.
Către 16 ani se manifestă gustul pentru problematizare pentru aderarea la teorii şi sisteme.
Entuziasmul altruist se poate strâns împleti cu introspecţia cea mai ascuţită şi tendinţa de elaborare de
sisteme se îngemănează cu aplicarea hiperanalitică şi gustul marcat pentru subtilităţi. Adolescentul este
extrem de sensibil la problematica socială a momentului şi colectivităţii.
Între 14 şi 18 ani se stabilizează şi se maturizează interesele profesionale, se fundamentează
mai realist motivaţiile.
Personalitatea adolescentului se structurează în procesul de confruntare a acestuia cu sistemul
de valori acceptat de societate. Din această confruntare rezultă nevoia adolescentului de a-şi alege un
model de existenţă, nevoia de frumos, nevoia de prietenie, nevoia de opţiune pentru idealuri înalte.
Acordarea unor responsabilităţi sociale tinerilor le uşurează maturizarea lor socială.
Din contră, menţinerea tinerilor până după vârsta de 20-25 de ani, în condiţii doar de şcolarizare,
întârzie acest proces şi poate genera conflicte între tendinţele hiperprotective ale societăţii şi cerinţele
tineretului pentru un status social corespunzător posibilităţilor lui biologice şi psihosociale.
Semnele precoce ale tulburărilor de dezvoltare a personalităţii
Tulburările de dezvoltare a personalităţii pot să fie favorizate de condiţiile de viaţă
nesatisfăcătoare şi în special de mediul educaţional nociv.
Este de cea mai mare importanţă să se cunoască semnele precoce ale unor deteriorări sau
dezorganizări psihice ale copilului şi adolescentului, în vederea intervenţiei medicale de specialitate. Se
consideră astfel că este necesar să avem în vedere sub acest aspect copiii şi adolescenţii care:
au o comportare neadecvată faţă de realitate, fie în sensul unei retrageri autiste fie în sensul unei
înfruntări brutal-agresive;
prezintă preferinţe pentru folosirea anumitor obiecte şi evită să le folosească pe altele;
au o activitate cognitivă, fie insuficientă, fie exagerat focalizată sau exagerat împrăştiată;
au o viaţă imaginativă, fie extrem de săracă, fie de-a dreptul magico-halucinatorie;
au o atitudine constrângătoare abstractă sau concretă, limitând mobilitatea şi a gândirii şi a
acţiunii;
au posibilităţi de comunicare cu oamenii, atât pe plan verbal cât şi emoţional afective, fie prea
restrânse, fie distorsionate până la bizar;
prezintă stări durabile de anxietate excesivă;
prezintă deficienţe funcţionale în sfera limbajului şi distorsiuni ale schemelor obişnuite motorii.
Găsirea acestor simptome în evoluţia psihică a copiilor şi adolescenţilor trebuie să constituie o
indicaţie pentru o eventuală evoluţie spre un dezechilibru grav mintal, chiar o psihoză.
Cercetările de specialitate au pus în evidentă la şcolarul mic mai ales tulburări ale activităţii
psihice care necesită măsuri medical-pedagogice terapeutice şi profilactice.
Neliniştea motorie este mai frecventă la băieţi (17%) decât la fete (6,8%) mai ales în colectivităţile
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
537
şcolare din oraşele mari, la copiii surmenaţi şi Ia cei care au condiţii de mediu familial dezorganizat.
Ticurile se găsesc de asemenea mai frecvent la băieţi (4,5%) decât la fete (2,6%).
Tulburările de somn se manifestă, fie ca tulburări ale adormirii, ceea ce duce la reducerea
timpului de somn, fie ca întreruperi ale somnului şi somn neliniştit, deci neodihnitor (15%).
Deprinderile patologice printre care cea mai răspândită roaderea unghiilor, mai ales între 9-13
ani, fenomen care se reduce în adolescenţă.
- Tulburări ale poftei de mâncare (4,5%).
- Enurezisul cu procente de 4-5%.
- Tulburările de vorbire mai frecvente la băieţi (3-4%) decât la fete (1-3%).
- Tulburări neurovegetative manifeste ca fenomene vasculare (cefalee, ameţeli), sau fenomene
spastice (dureri abdominale).
Hiperemotivitate cu fenomene marcate inhibitorii, cu manifestări obsesiv-fobice sau cu fenomene
anxioase.
- Tulburări de tip depresiv, mai frecvente reacţii de tip hipocondric, sau reacţii de tip melancoliform,
încercări de siucid.
- Tulburări de tip schizoid, cu instabilitate, izolare, comportament bizar, gândire disociată.
- Tulburări de tip paranoid - cu manifestări de turbulenţă revendicativă, cu atitudini de neîncredere şi
intoleranţă.
- Manifestări perverse - furt, minciună, delincventă gravă. Principalii factori etiologici din mediul de
viaţă ai acestor tulburări par a fi următorii: lipsa de supraveghere educaţională sau greşeli grave de
educaţie, mediu familial dezorganizat, patologie mintală în familie, condiţii economico-sociale şi de
locuinţă deficitare.
V.2. IGIENA ACTIVITĂŢII ŞCOLARE
La copii şi adolescenţi randamentul la proba de lucru, ca şi latenţa reacţiilor motorii şi capacitatea
de diferenţiere a stimulilor reflectă o perioadă de randament maxim în primele ore ale dimineţii şi de
scădere la amiază în jurul orei 13-14. Capacitatea de lucru creşte din nou după amiază până la orele
16-17, după care se observă scăderea randamentului foarte evidentă după ora 20 .
Cercetări mai recente au arătat că în cursul unei săptămâni capacitatea de lucru a elevilor este
mai redusă în prima şi ultima zi a săptămânii, creşte treptat de luni până miercuri şi începe să scadă de
joi până sâmbătă. În zilele cu o mai redusă capacitate de lucru este necesar ca solicitările şcolare să fie
mai mici. S-au observat de asemenea reduceri importante ale capacităţii de lucru la sfârşitul
trimestrelor, la sfârşitul anului şcolar şi după perioade de lucrări de control sau de examene.
Factorii care influenţează capacitatea de lucru a elevilor Vârsta şi sexul Pentru aceeaşi intensitate şi durată a efortului fizic sau intelectual, modificările fiziologice sunt
mai intense la copiii şi adolescenţii de vârstă mai mică. Aceasta depinde de o crescândă capacitate de
MANUELA MIRON
538
adaptare la efort la vârstele mai mari determinate nu numai de perfecţionarea progresivă a organelor
efectoare, ci şi de o mai bună coordonare a funcţiilor vitale interesate în efort. Forţa musculară
reprezintă la 6 ani cea 20% din cea a adultului, la 10 ani cea 40%, la 14 ani cea 50-60%, iar la 18 ani
90%. De la 18 la 25 de ani forţa musculară mai creşte la băieţi cu circa încă 10% din cea a adultului.
Pentru fete, forţa musculară creşte de la 7-18 ani de 3 ori iar pentru băieţi de 4 ori.
In raport cu vârsta se perfecţionează de asemenea procesele de elaborare şi fixare a unor
stereotipuri dinamice extrem de importante în procesele de învăţare. Antrenarea creşte de la 6 la 25 ani
cu 100%. Dexteritatea manuală se dezvoltă continuu până la 20,5 ani pentru băieţi şi până la 22,7 ani
pentru fete. Posibilităţile de efort maxime sunt atinse o dată cu terminarea creşterii, în jurul vârstei de
22-24 ani la băieţi şi 20 ani pentru fete. Aceste fenomene sunt condiţionate nu numai de creşterea cu
vârsta a posibilităţilor adaptative ale sistemului nervos şi ale aparatelor senzoriale şi neuromusculare, ci
şi de dezvoltarea capacităţii funcţionale a cordului (creşterea volumului bătaie şi a volumului sanguin pe
unitatea de timp) şi a pulmonului (creşterea capacităţii vitale). Creşte de asemenea, cu vârsta, şi
volumul total de sânge şi hemoglobina totală, ceea ce favorizează posibilităţile sângelui de transport de
oxigen în organism.
Capacitatea de lucru este diferită la fete în comparaţie cu băieţii. Forţa musculară a fetelor este
mai redusă decât a băieţilor încă de la 8-10 ani, reprezentând după pubertate circa 2/3 din aceasta.
Acest fenomen este determinat de masa musculară redusă a fetelor şi probabil de structura şi fiziologia
fibrei musculare diferite la cele două sexe, precum şi de proporţia mai mare a ţesutului adipos şi de
membrele relativ mai scurte la fete. După pubertate deosebirile dintre sexe se accentuează şi în ceea
ce priveşte capacitatea de adaptare la efort a aparatului cadio-vascular, respiraror şi în privinţa
volumului total sanguin şi a hemoglobinei totale mai reduse la fete decât la băieţi.
Trebuie subliniat că dacă fetele au o capacitate mai redusă de adaptare la efortul de intensitate şi
durată crescută, ele au posibilităţi satisfăcătoare pentru efectuarea unor activităţi în care se cere fineţe
motrice, rezistenţa la monotonie, precizie şi rapiditate în operaţie. Fetele au aptitudini verbale,
dexteritate manuală, posibilităţi de observaţie rapidă, memorie imediată şi o rapiditate a scrierii mai
crescute decât ale băieţilor.
Capacitatea de lucru a adolescentelor se reduce în perioada ciclului lunar când creşte şi riscul de
accidentare.
Dezvoltarea fizică
Schlessinger a formulat părerea că adolescenţii cu dezvoltare mai accentuată în grosime au şi o
forţă de contracţie musculară mai mare. În cercetări asupra capacităţii de efort fizic la preadolescenţii şi
adolescenţii de 11-18 ani s-a putut arăta o mai bună adaptare la efortul dozat în funcţie de înălţime şi
greutate. Astfel, dacă la băieţii mai înalţi frecvenţa cardiacă creşte faţă de repaus cu cea 33% pentru
efortul de 300 kgm/minut, la cei cu înălţime mai mică creşterea frecvenţei cardiace ajunge la 46-61%.
Observaţii similare au fost făcute şi în legătură cu greutatea corporală, cu circumferinţa toracică,
circumferinţa braţului şi a coapsei. Pentru capacitatea de adaptarea a copiilor şi adolescenţilor la efortul
fizic, se pare că, cea mai mare importanţă este masa corporală, activă, adică proporţia din masa
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
539
corpului reprezentată de musculatură.
Este necesar, de asemenea, de avut în vedere variabilitatea înălţimii şezând a adolescenţilor din
şcolile profesionale şi creşterea acesteia în perioada de la 14-20 ani în medie cu 5-10 cm. În aceeaşi
măsură se modifică şi spaţiul de apucare al adolescentului în înălţime.
Neconcordanţa dintre înălţimea meselor de lucru şi cea a elevilor determină o dificilă adaptare la
efortul fizic a organismului adolescenţilor, un randament mai scăzut la lucru, reacţii cardiovasculare mai
intense şi un mai mare consum de oxigen. Trebuie avută în vedere, de asemenea, şi diferenţa de
dimensiuni corporale dintre fete şi băieţi, mai ales în locurile de muncă în care ambele sexe sunt
utilizate nediferenţiat. După pubertate fetele nu numai că au înălţimea şi masa corporală mai reduse
decât băieţii de aceeaşi vârstă, dar au şi lungimea membrelor inferioare relativ mai redusă faţă de
lungimea trunchiului. Este evident că fetele pot să fie supuse la condiţii de intensă solicitare dacă sunt
obligate să lucreze la maşini şi cu unelte construite, având în vedere dimensiunile şi proporţiile
corporale ale bărbatului adult.
Pentru adolescenţi ar fi indicat ca mişcările cele mai obositoare să fie făcute cu membrele
inferioare şi mai puţin cu braţele.
Intensitatea, durata şl caracterul solicitărilor
S-a apreciat că pentru a efectua un efort fizic care durează mai multe ore, intensitatea solicitărilor
trebuie să nu depăşească 15-20% din efortul maximal. Copiii şi adolescenţii nu se pot adapta la eforturi
intense şi de durată, din pricina creşterii frecvenţei cardiace necesare pentru agumentarea minut-
volumului cardiac. Aceasta determină o stare de suferinţă respiratorie a muşchiului cardiac. Organismul
în creştere se adaptează mai satisfăcător la solicitările de intensitate crescută însă de scurtă durată.
Efortul static determină mai uşor oboseala decât cel dinamic datorită unei stimulări neurogene
mai reduse, a restrângerii ventilaţiei pulmonare, a reducerii circulaţiei locale la nivelul muşchilor în
activitate şi datorită preponderenţei metabolismului anaerob. Aceste fenomene sunt mai restrânse dacă
efortul static este mai mic de 1/5 din forţa maximă de contracţie a grupei musculare respective.
Un efort dinamic care reprezintă 50% din capacitatea de efort maximal produce o oboseală ce
poate fi îndepărtată de o pauză care egalează timpul de lucru. Un efort static de aceeaşi intensitate
impune o pauză de 10 ori mai mare decât timpul efectiv de lucru. Munca efectuată în poziţii care solicită
la efort static grupe musculare importante este mai obositoare decât aceea care oferă posibilitatea
reducerii importante a acestui efort. Activitatea de pilire şi tăiere a metalelor, efectuată în poziţia
corectă, se face cu un randament mai bun şi cu o cheltuială energetică mai redusă decât cea efectuată
în poziţie care obligă flectarea accentuată a trunchiului pe coapse (poziţie joasă), sau aceea în care
obligă elevul la hiperextensia coloanei (poziţia înaltă). Deosebit de obositoare sunt poziţiile de muncă
ghemuit sau în care se foloseşte musculatura unui singur hemicorp.
Organismul copiilor şi adolescenţilor se adaptează mai uşor la activităţile musculare dinamice
decât la cea statică, la activitatea care permite pauze scurte, la activităţile variate şi interesate,
activităţile care corespund aptitudinilor. Starea fiziologică a organismului condiţionează de asemenea
capacitatea de lucru. Starea de antrenament facilitează randamentul în activitate. În perioada de
MANUELA MIRON
540
început a dimineţii (înainte de ora 8), la amiază (orele 14-15) şi noaptea între orele 20-7, capacitatea de
lucru a copiilor şi adolescenţilor este mai redusă.
Munca în timpul nopţii este foarte vătămătoare pentru femei şi este interzisă pentru adolescenţi.
În perioada de incubaţie a unor boli uşoare, chiar răceli banale, şi în convalescenţă după diverse
îmbolnăviri, scade capacitatea de lucru fizic şi intelectual; mai intens şi mai durabil este afectată
capacitatea de lucru în cursul unor boli cu evoluţia cronică, cum sunt reumatismul, boli şi tulburări
endocrine. De asemenea, s-a constatat că tulburările de nutriţie prin carenţe alimentare, în special
proteinice şi vitaminice, ca şi obezitatea, reduc capacitatea organismului tânăr la adaptare la efortul
intelectual şi fizic. Hipofuncţia şi hiperfuncţia tiroidiană, hipofuncţia suprarenalei ca şi alte tulburări
endocrine (hipofiză) pot să influenţeze negativ capacitatea de lucru a copiilor şi adolescenţilor.
Starea emoţională afectivă (tristeţea, teama, neliniştea, contrazicerea, constrângerea,
dezinteresul) sunt stări psihice care de asemenea pot să reducă în mod substanţial capacitatea de lucru
a copiilor şi adolescenţilor. Atitudinea pedagogilor şi a părinţilor privind munca elevilor poate să fie un
factor de intensă mobilizare a capacităţii de lucru a acestora.
Oboseala
Cercetările au arătat că starea de oboseală a copiilor şi adolescenţilor se manifestă prin: senzaţia
de oboseală, semnalată de elevii mai mari şi reducerea capacităţii de înţelegere a problemelor mai
abstracte şi restrângerea posibilităţilor de generalizare, comparare, de diferenţiere şi de efectuare a
unor operaţiuni de însumare, asociere, memorare, tulburări de atenţie. Apariţia acestor dificultăţi
produce un dezechilibru între dificultatea sarcinii de îndeplinit şi efortul voluntar necesar pentru aceasta,
ceea ce duce la supaîncordarea funcţiilor interesate şi restructurarea mecanismelor de adaptare la
efort, şi ca urmare, la fenomene psihofiziologice subiective şi obiective: sentiment de insuficienţă
personală, depresiuni, iritabilitate, nelinişte, apatie, schimbarea atitudinii faţă de muncă, modificarea
comportamentului în clasă şi în familie, somn neliniştit sau insomnie.
Reducerea capacităţii funcţionale a analizorilor vizuali, auditivi, kinestezic-motor şi cutanat face
ca reacţiile la stimuli auditivi şi vizuali să aibă o latenţă mai lungă, diferenţierea intensităţii stimulilor mai
deficitară, mişcările mai lente şi mai puţin precise. În oboseala mai intensă datorită unor fenomene de
compensare funcţională şi unor tulburări de coordonare funcţională, apar tulburări variate la nivelul unor
organe: cefalee, palpitaţii, dureri precordiale, hipertensiune trecătoare, senzaţii de sufocaţii, dureri
abdominale, anorexie şi flatulenţă, crize colice, creşterea de volum a tiroidei cu semne de hipertiroidie,
hipofuncţie suprarenală, anemie, dureri musculare, creşterea în mod trecător a temperaturii corpului. În
funcţie de intensitatea efortului creşte nivelul metabolismului, care, dacă nu este acoperit de un aport
energetic proteinic şi vitaminic corespunzător, duce la pierderea în greutate. Ca urmare, pot să apară
tulburări ale randamentului şcolar.
Cauzele cele mai importante ale oboselii sunt:
- intensitatea şi durata prea mare a efortului;
- recreaţie şi odihnă redusă;
- lipsa de activitatea de mişcare;
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
541
- activitatea extraşcolară prelungită;
- reducerea orelor de somn;
- starea de sănătate deficitară;
- condiţii de lucru şi de viaţă în familie necorespunzătoare.
Fenomenele de oboseală fiziologică dispar după odihnă. Ele se accentuează la sfârşitul
săptămânii, la sfârşitul trimestrelor, în perioada examenelor şi lucrărilor de control, la sfârşitul anului
şcolar. Dacă odihna nu reuşeşte să înlăture toate fenomenele oboselii se realizează cu timpul o
însumare care duce la oboseala cronică, sau surmenajul care necesită întreruperea lucrului pentru mai
multă vreme şi tratament medical.
Odihna
Oboseala este înlăturată prin odihnă, iar aceasta este un factor care condiţionează menţinerea
capacităţii de lucru. Nevoia de odihnă este resimţită subiectiv ca mijloc pentru îndepărtarea senzaţiei de
oboseală. Prin odihnă se realizează încetarea activităţii care a determinat oboseala şi se favorizează
procesele trofotrope de refacerea capacităţii celulare, a organelor sau sistemelor care au fost interesate
în activitate.
Organismul se odihneşte în timpul pauzelor scurte spontane din timpul lucrului, în timpul unor
pauze organizate de durată variabilă 5-15 minute ca recreaţiile, pauzele în atelier şi după terminarea
programului de muncă. Introducerea unor pauze de 20 minute după 2 ore de lucru reduce numărul de
întreruperi spontane ale lucrului şi durata unor operaţiuni şi îmbunătăţirea indicatorilor funcţionali
neurofiziologici (Sapejnieev). Odihna este eficace numai dacă reuşeşte să îndepărteze efectele care au
dus la oboseală, refacerea capacităţii sistemului nervos, a aparatelor neu-rosenzoriale şi neuromotorii, a
aparatelor cardiovascular şi respirator precum şi reechilibrarea metabolică a organismului prin
recuperarea energiei cheltui-te şi neutralizarea efectelor metaboliţilor generaţi de efort.
Odihna în vacanţă dă posibilitatea refacerii capacităţii de lucru după perioade de solicitare
intensă a elevilor şi studenţilor (trimestre sau semestre). Schimbarea climatului în timpul odihnei de vară
are un efect de stimulare a proceselor de refacere. Concediul de vară nu trebuie să fie mai mic de 30 de
zile.
Probleme de igienă legate de începerea şcolii la vârsta de 6 ani
În prezent se observă în toate ţările dezvoltate din punct de vedere economic o scurtare a
copilăriei biologice.
Indicaţia de începere a şcolii la 7 ani îşi are originea în antichitate (Atena). Ca şi astăzi se
recomanda de către unii, şcolarizarea la 6 ani (Sparta). Aristotel în "Politica" recomandă ca până la
vârsta de 5 ani copiii să nu fie supuşi la eforturi pentru a nu se tulbura creşterea; de la 5 la 7 ani ei
trebuie "să asiste ca spectatori la exerciţiile pe care le vor învăţa în perioada următoare". Vârsta de 7
ani pentru începerea şcolii corespunde concepţiei celor care "împart perioadele vieţii prin numere
septenare". În multe ţări dezvoltate şcoala începe la 6 ani. În ţări în care până în prezent începerea
şcolii era fixată la 7 ani, se caută alungirea duratei şcolii generale şi prin coborârea vârstei de
MANUELA MIRON
542
şcolarizare de la 7 ani la 6 ani. Se semnalează astfel că în S.U.A. există state în care începerea şcolii
este preconizată la 4 ani, în altele de la 5-6 ani sau în altele la 7 şi chiar 8 ani. În Germania începerea
şcolii se face pentru toţi copiii care au împlinit 6-61/2 ani. În Anglia şcoala începe la 5 ani, în schimb în
Suedia la 7 ani; În Elveţia la 6 sau 7 ani. Procentul de copii neşcolarizabili variază şi în funcţie de
criteriile utilizate pentru aprecierea posibilităţilor acestora, în general între 10-30%, iar în unele ţări chiar
mai mult.
Părerea că vârsta cea mai potrivită pentru începerea şcolii este Ia împlinirea a 7 ani şi nu mai
devreme pare mai răspândită şi mai ales susţinută de medici. Pedagogii, din contră, cred că trebuie să
se ţină seama de perioadele de dezvoltare caracterizate printr-o mare receptivitate în procesul de
instruire şi pentru începerea şcolii ar fi suficientă împlinirea vârstei de 6 ani.
Norme pentru durata activităţii în clasă
Studii mai sistematice au fost efectuate în trecut pentru stabilirea normelor fiziologice privind
durata activităţii în clasă şi durata unei lecţii (Sikorsky, Frederich, Burgerstein, Ebbinghaus, Laser,
Dankworth, Kemsies, Toljatink, Baade, Nussbaum, Rivlina ş.a.).
Lungimea lecţiilor este indicat să nu depăşească 30 minute pentru clasele I-II şi 40-50 minute
pentru clasele mari.
Cercetările psihofiziologice de la noi au arătat că după 4 ore de activitate, la şcolarii de la clasele
I-IV şi de 5 ore pentru elevii mai mari
(clasele V-XI) scade intens capacitatea de lucru reflectată în următoarele manifestări:
- se reduce latenţa reacţiilor motorii la stimuli senzoriali şi verbali, scade capacitatea de
diferenţiere a calităţii stimulilor, se tulbură raportul de adecvenţă dintre intensitatea stimulilor şi a
reacţiilor, se reduce posibilitatea de păstrare în memorie a cuvintelor sau simbolurilor, scade capaci-
tatea de diferenţiere a unor categorii gramaticale (morfologice) în favoarea diferenţierilor după sensul
semantic al cuvintelor.
Capacitatea cea mai bună de lucru se găseşte dimineaţa între orele 9-11 pentru elevii mici, între
9-12 ani pentru elevii din clasele mari, iar după amiaza, între orele 15-18. Cea mai redusă capacitate de
lucru se observă între orele 13-15. Oboseala de la sfârşitul programului la clasa a IV-a se face simţită
chiar şi după 4 ore de lucru în ultimele 2-3 zile ale săptămânii.
Capacitatea de lucru a elevilor din clasa I scade rapid la ora a patra cu 1,6 ori faţă de ora întâia.
Fenomene asemănătoare se constată şi la adolescenţi, fie că era vorba de activitatea teoretică,
fie că era vorba de activitatea practică.
Aceste fapte arată că activitatea şcolarilor din clasa I în ora a patra, a celor din clasele II-IV Ia ora
a cincea şi a celor mai mari în ora a şasea, are un randament slab şi nu oferă condiţii favorabile
desfăşurării normale a procesului instructiv-educativ. Chiar dacă ora a şasea nu cuprinde lecţii cu teme
de pregătit acasă, prezenţa ei în orar întârzie începerea pregătirii lecţiilor şi reduce din timpul de somn.
În prezent este evidentă pentru unele ţări tendinţa aplicării unor norme privind numărul de ore de
clasă pe zi, mai apropiate de cele fiziologice.
Durata activităţii zilnice şi săptămânale de clasă în şcolile noastre este aşa cum rezultă din
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
543
sondajele efectuate, apropiată în general de normele fiziologice.
în baza cercetărilor proprii şi a datelor din literatură apreciem că orarele claselor II-IV nu trebuie
să depăşească 24 ore/săptămână şi 4 ore/zi, iar la clasa I numărul de ore ar trebui să fie încă redus
până la cea 18-20 ore săptămână, adică cea 3-4 ore/zi.
Timpul prelungit pentru pregătirea lecţiilor este luat de elevi mai ales din timpul lor pentru odihnă
activă sau somn. Cauza principală a acestui fenomen este volumul mare de teme ce se dau elevilor
pentru pregătirea acasă: teme de scris, teme de învăţat.
Din observaţiile specialiştilor factorii care determină acest volum însemnat de teme de pregătit
acasă sunt:
deficienţe ale modului de repartizare a temelor de către cadrele didactice; se dau elevilor să
pregătească teme numeroase, dificil de rezolvat, fără ca fiecare profesor să aprecieze şi să dozeze
ponderea sarcinilor elevilor de la toate disciplinele zilei respective;
volumul mare de materiale prevăzut de programele de învăţământ şi de manualele didactice.
Dată fiind această situaţie se impune o mai mare grijă a cadrelor didactice pentru repartizarea
echilibrată pe materii şi zile de lucru a temelor aşa încât efectuarea lor să nu depăşească în nici o zi 1-2
ore pentru elevii mai mici şi 3 ore pentru elevii mai mari. Programele de învăţământ trebuie astfel dozate
ca volum de cunoştinţe încât să permită respectarea normelor fiziologice pentru activitatea de clasă şi
de studiu individual al elevilor.
Norme pentru somnul de noapte
Nevoile de odihnă pentru somn sunt mai mari pentru copii şi adolescenţi decât pentru adulţi.
Normele pentru durata somnului şcolarilor au fost stabilite de pediatri şi igienişti la valori cuprinse
între 11-12 ore la 7 ani şi 9 ore la 18 ani.
Holzer dă norme mai mari cu 1 1/2-2 ore pentru vârste de şcolari mici şi mijlocii (7-14 ani).
Cercetările efectuate în Germania (Hellbriigge şi colab., Graf şi Rutenfranz; Doraberger şi
Grassman; Guthof şi colab.) au arătat că elevii beneficiază de orele de somn prevăzute în general de
normele menţionate.
Dar anchete efectuate în Anglia (Rovenhill), Norvegia (Kay) şi Franţa (R. Mathevon) arată în
general că durata somnului este în realitate, atât în oraşe cât şi în mediul rural, mai mică decât normele
menţionate cu cea 1-2 ore pentru unele vârste.
În studiul lui R. Mathevon, s-a arătat o legătură între durata şi calitatea somnului şi randamentul
şcolar şi comportamentul elevilor. Somnul este neodihnitor pentru 6% din elevii claselor mici şi 50% din
cei ai ultimelor clase. De asemenea, s-a notat un procent important de elevi cu somn agitat şi cu
dificultăţi de adormire. Graf şi Rutenfranz au găsit la elevii din clasele de după-amiază o durată de somn
mai lungă decât la cei de dimineaţă, ceea ce determină să se creadă, ţinând seama şi de datele lui
Terman şi Hoeking, că începerea şcolii de dimineaţă înainte de ora 9 scurtează timpul necesar de
somn, fenomen cu urmări negative pentru şcolari.
Este evident că, în cazurile în care durata zilnică a activităţilor şcolare depăşeşte normele
fiziologice, se scurtează timpul pentru odihnă prin somn. Pentru aceleaşi motive, foarte puţini copii
MANUELA MIRON
544
semnalează că au o perioadă de somn la amiază. În ceea ce priveşte calitatea somnului studiul francez
menţionat arată că în 40% din cazurile studiate, radioul şi televizorul funcţionează după culcarea
copilului, iar în 18% din cazuri emisiunile se pot auzi din camera în care s-a culcat elevul.
Cercetări efectuate la noi arată că durata somnului este mai ales redusă din cauza unei
defectuoase organizări a regimului zilnic.
V.3. ASPECTE CARACTERISTICE ALE IGIENEI ACTIVITĂŢII PRACTICE PRODUCTIVE A ELEVILOR Fiziologia efortului fizic la şcolari Activitatea fizică musculară este nedespărţită de manifestări funcţionale corespunzătoare extrem
de complexe în centrii nervoşi care controlează munca fizică. Activitatea musculară determină multiple
modificări funcţionale, cardiovasculare, respiratorii, nervoase, neurohormonale şi umorale.
Adaptarea organismului la efortul muscular se face pe cale reflexă. La nivele diferite de solicitare
musculară organismul răspunde cu modificări funcţionale a căror amploare depinde de intensitatea
efortului şi de durata acestuia.
Atâta vreme cât efortul nu depăşeşte capacitatea de adaptare fiziologică a organismului,
răspunsul funcţional se menţine în starea de echilibru (Steady-state) până în momentul când nevoile
adaptative se schimbă ca urmare, fie a intensificării solicitărilor, fie a reducerii capacităţii de muncă.
Activitatea musculară se însoţeşte de mărirea metabolismului, ceea ce duce la creşterea
producerii de căldură care poate să depăşească la un efort muscular foarte intens, până la de 10 ori pe
cea din repaus. Proporţional cu intensificarea efortului muscular creşte consumul de oxigen şi
eliminarea de bioxid de carbon. În funcţie de consumul de oxigen se apreciază intensitatea efortului
fizic. Consumul de oxigen creşte în primele 2-3 minute după începerea activităţii musculare şi se
menţine la un nivel relativ constant dacă efortul nu depăşeşte capacitatea de adaptare. Câteva minute
după încetarea lucrului consumul de oxigen rămâne însă crescut, apoi scade rapid, la nivelul de repaus.
Se apreciază că după încetarea lucrului muscular consumul de oxigen crescut este necesar acoperirii
datoriei de oxigen contractate de organism la începutul lucrului, când activitatea musculară s-a
desfăşurat pentru un timp limitat în bună parte pe seama unor procese de anaerobioză.
Intensitatea efortului fizic a fost apreciată şi în funcţie de numărul de kcal cheltuite pe unitatea de
timp ca indicator al modificărilor metabolice din organism şi în special pe baza consumului de oxigen
determinat de muncă. Aceasta s-a obţinut prin calcularea echivalentului caloric al volumului de 02
consumat ştiindu-se că la 1 litru oxigen corespunde la 4,85 calorii.
Cheltuiala de energie depinde şi de masa musculară angajată în lucru - fiind mai redusă în
munca manuală 0,9-1,2 kcal/minut şi mai mare în munca în care sunt utilizate grupe de muşchi mari
(6,0-8,5 kcal/minut).
Ca urmare a nevoilor crescute de oxigen în timpul activităţii musculare, creşte frecvenţa pulsului
linear cu intensitatea efortului muscular dinamic până la frecvenţa de 160/minut.
Pentru efortul fizic maximal, frecvenţa pulsului poate să atingă 180-210/minut şi să depăşească
această cifră. Frecvenţa pulsului este cu atât mai mare pentru o aceeaşi încărcare cu efort muscular cu
PUERICULTURA ŞI IGIENA COPILULUI
545
cât dezvoltarea fizică este mai nesatisfăcătoare, vârsta este mai mică şi condiţiile de lucru mai
deficitare: temperaturi ridicate, zgomot, poziţie incomodă în timpul lucrului.
Frecvenţa pulsului creşte în primele 1-2 minute după începerea lucrului şi se menţine la nivelul
atins câtă vreme capacitatea de efort a organismului nu este depăşită. Dacă posibilităţile de adaptare la
efort au fost întrecute, frecvenţa pulsului creşte continuu până la epuizare. După încetarea lucrului
frecvenţa pulsului revine la nivelul de repaus în 1-10 minute cu atât mai repede cu cât efortul a fost mai
uşor sau cu cât capacitatea de , adaptare este mai bună.
Pentru un acelaşi efort, copiii de 9 ani reacţionează cu o creştere a frecvenţei pulsului de 2-3 ori
mai mare decât tinerii de 19 ani.
În timpul muncii fizice creşte şi frecvenţa respiraţiilor şi amplitudinea mişcărilor respiratorii. Ca
urmare, se măreşte ventilaţia pulmonară până la 10-12 ori valoarea ventilaţiei de repaus.
Frecvenţa respiratorie pentru efortul maximal este cu atât mai redusă cu cât vârsta este mai mare
şi anume: 70 resp./min la 4-6 ani; 54 resp./min la 12-13 ani; 46 resp./min la băieţii de 16 ani şi 51
resp./min la fetele de aceeaşi vârstă.
Minut-volumul respirator creşte de la 10 1/min la 20 1/min - o dată cu creşterea efortului fizic de la
60 kgm/min la 300 kgm/min pentru copiii de 11 ani.
Tensiunea arterială maximă şi minimă cresc ajungând în condiţiile de efort maximal să
depăşească 18 cm pentru maximă şi 10 cm pentru minimă.
Căldura crescută produsă în organism de efortul fizic se reflectă în creşterea t° centrale şi a t°
cutanate şi intensificarea fenomenelor de termoliză prin vasodilataţie periferică
TEME DE REFLECȚIE
1. Precizaţi în ordine logică etapele dezvoltării fizice a copiilor de vârstă şcolară mică 2. Ce aspecte principale vizează respectarea igienei la şcolarul mic. 3. Fiziologia efortului fizic la şcolari.
TEMA OBLIGATORIE Nr.4
Alcătuiţi un scurt eseu despre rolul de formator şi facilitator al dezvoltării armonioase a
copilului, urmărind câteva repere: - asigurarea educării populaţiei şcolare pentru un stil de viaţă sănătos; - facilitarea accesului la o informare corectă, avizată atât în mediul urban cât şi în mediul rural; - realizarea în mod indirect şi a educaţiei adulţilor; - diminuarea numărului de îmbolnăviri şi reducerea comportamentelor cu risc; - contribuirea într-o oarecare măsură la creşterea calităţii actului medical
MANUELA MIRON
546
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Anca I. (red.): Urgenţe în pediatrie Ed. Medială, Bucureşti 1996. Ciofu Carmen: Interacţiunea părinţi-copii. Ed ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1989. Ciofu Carmen: Sepsis şi şoc neonatal. Med modernă 1996, III, 5,257 - 262; Med Modernă 1996, III,
6,310-314. Ciofu Carmen: Examenul clinic în pediatrie. Ed. Ştiinţifică şi Eciclopedică Bucureşti 1986. Ciofu Carmen, Ciofu E.P.: Dicţionar de pediatrie Ed Univers Encielopedic 1995. Dumitrescu Marinela & Dumitrescu Sorina: Educaţie pentru sănătate mentală şi emoţională-Ghid
metodologic pentru pregătirea cadrelor didactice-Colecţia Șt. Educaţiei. Ed.Arves, 2005. Geormăneanu M.: Pediatrie Ed.Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1996. Mănescu Sergiu et. al.: Igiena .Ed. Medicală 1996. Steele R. W.: Pediatric Infectious Disease The Parthenon Publishing Group 1994. Rubin E. Farber J.L.: Pathology. sec ed. J.B. Lippincott Co 1994. Winick M: Nutrition, Pregnancy and Early Infancy Ed. Williams and Wilkins, London, Sydney, 1989.