41
Normele de ortografie şi punctuaţie. Procesualitatea însuşirii lor CUPRINS ARGUMENT........................……………………………………………………...4 METODA DE LUCRU......................................................... ..................................6 CAPITOLUL I Semnele de ortografie şi punctuaţie..............................................8 1.1.Liniuţa de unire, apostroful, punctul, virgule, punctul şi virgula, două puncte, linia de dialog, linia de pauză, cratima, parantezele, punctele de suspensie, ghilimelele franţuzeşti…………………………………………………………….9 1.2. Ortografierea substantivelor commune şi proprii…………………………….20 1.3. Ortografia substantivelor la cazurile nominativ şi acuzativ…………………25 1.4. Ortografia substantivelor la cazurile dativ şi genitive………………………..29 1.5. Ortografia substantivelor masculine-vocativ- plural………………………….31 1.6. Ortografia adjectivelor……………………………………………….…..…..33 1.7. Ortografia numeralului ………………………………………………………34

PUNCTUATIE-Suport de Curs

Embed Size (px)

DESCRIPTION

suport de curs-punctuatie

Citation preview

Page 1: PUNCTUATIE-Suport de Curs

Normele de ortografie şi punctuaţie.Procesualitatea însuşirii lor

CUPRINS

ARGUMENT........................……………………………………………………...4

METODA DE LUCRU...........................................................................................6

CAPITOLUL I Semnele de ortografie şi punctuaţie..............................................8

1.1.Liniuţa de unire, apostroful, punctul, virgule, punctul şi virgula, două puncte, linia de dialog,

linia de pauză, cratima, parantezele, punctele de suspensie,

ghilimelele franţuzeşti…………………………………………………………….9

1.2. Ortografierea substantivelor commune şi proprii…………………………….20

1.3. Ortografia substantivelor la cazurile nominativ şi acuzativ…………………25

1.4. Ortografia substantivelor la cazurile dativ şi genitive………………………..29

1.5. Ortografia substantivelor masculine-vocativ-plural………………………….31

1.6. Ortografia adjectivelor……………………………………………….…..…..33

1.7. Ortografia numeralului ………………………………………………………34

1.8. Ortografia pronumelor personale neaccentuate………………………………34

1.9. Ortografia pronumelor reflexive neaccentuate……………………………….40

CAPITOLUL II Principiile lingvistice care au stat la baza ortografiei limbii române.....................................................................................................................44

2.1. Principiul foneti, fonologic sau fonematic…………………………………...45

3.2. Principiul silabic……………………………………………………………...50

2.3. Principiul etimologic…………………………………………………………51

2.4. Principiul morfologic…………………………………………………………52

2.5. Principiul sintactic……………………………………………………………53

2.6. Principiul simbolic …………………………………………………………...54

Page 2: PUNCTUATIE-Suport de Curs

CAPITOLUL I

1.1 SEMNELE DE ORTOGRAFIE ŞI DE PUNCTUAŢIE

În vorbire se folosesc raporturi logice între cuvinte, grupuri sintactice şi propoziţii care formează unităţi aparte din punct de vedere al înţelesului. Pentru a exprima aceste raporturi, vorbirea omenească foloseşte, în afara de procedeele gramaticale, pauzele, intonaţia, îtreruperea şirului intonării.

Exprimarea în scris necesită întrebuinţarea unor mijloace grafice cu ajutorul cărora să poată fi relatate aceste procedee din urmă. Astfel se explică crearea punctuaţiei – un sistem de semne convenţionale care au rolul de a marca în scris pauzele, intonaţia, întreruperea cursului vorbirii.

Semnele de punctuaţie sunt:

Punctul

Semnul întrebării

Semnul exclamării

Virgula

Punctul şi virgula

Două puncte Semnele citării (ghilimelele) Linia de dialogLinia de pauzăParantezelePunctele de suspensie

Cratima (liniuţa de unire şi despărţire).1

Folosirea adecvată a semnelor de punctuaţie nu decurge automat din însuşirea mecanică a regulilor expuse. Este necesară o înţelegere a normelor respective, fapt care depinde de mai mulţi factori şi în primul rând de o serioasă cunoaştere a limbii române.

Procesul de familiarizare a elevilor cu normele de ortografie şi de punctuaţie este un proces complex şi de lungă durată. Aceste norme pot fi evidenţiate încă din clasa I, pentru că „ ortografia se învaţă nu numai raţional, ci şi mecanic şi intuitiv”. Pentru că în special normele de ortografie pun mai multe probleme elevilor de vârstă şcolară mică se începe prin prezentarea lor. Semnele de ortografie folosite în mod obişnuit în scrierea limbii noastre sunt: liniuţa de unire sau cratima, apostroful şi în anumite împrejurări punctul.

1. Liniuţa de unire (cratima)După cum se ştie, unul dintre rolurile cele mai importante ale liniuţei de unire ca semn ortografic este acela de a reda în scris rostirea împreună a două cuvinte diferite. De obicei, dintre aceste cuvinte cel puţin unul are un scop fonetic redus şi este pronume, verb auxiliar sau articol nehotărât.

1 Mircea Goga - Gramatica limbii române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, vol. al II-lea, p. 263

Page 3: PUNCTUATIE-Suport de Curs

Liniuţa de unire se foloseşte pentru a reda grafic:

a.Dispariţia vocalei unui cuvânt datorită vocalei iniţiale sau finale a cuvântului alăturat:„s-a dus ”- din pronumele se şi auxiliarul a;„n-a vrut”- din negaţia nu şi auxiliarul a;” într-o zi”- din prepoziţia întru şi articolul hotărât o; într-adins – din prepoziţia întru şi adverbul adins ;

b. Contracţia a două vocale aparţinând la două cuvinte diferite:ce-ai făcut? – din pronumele ce şi auxiliarul ai;mi-a – din pronumele mi şi auxiliarul a.nu-i – din negaţia nu şi forma scurtă i de indicativ prezent persoana a III-a, numărul singular a verbului a fi.de-a – din prepoziţia de şi a.

c. Alinierea unui cuvânt, de obicei cu scop fonetic redus, la sfârşitul unui cuvânt, ca un adaos la ultima silabă a acestuia sau cu o silabă în plus.

Exemplu:

▪pornit-a (forma inversă de perfect compus la persoana a III-a, singular a verbului a porni).

▪din partea-mi (din substantivul parte şi pronumele mi).

▪du-o (din imperativul verbului a duce şi pronumele o).2

Pot fi alăturate mai mult de două cuvinte, ca în cazurile următoare: dă-le-o, adusu-le-am.Folosirea în scris a liniuţei de unire este uneori obligatorie. De exemplu, în formele inversate ale verbelor însoţite sau nu de pronume:

Venit-a Pleca-voi Spusu-ne-o Dându-le-o

În forma de perfect compus precedată de pronume: S-a dus V-a spus I-a amintit Ţi-am arăta

În cazul prepoziţiilor întru sau dintru urmate de articol nehotărât, pronume sau adverb începând cu o vocală:(Într-o,Într-acea seară,Dintr-acolo)

Alteori se poate alege între construcţia cu liniuţă de unire şi cea fără liniuţă de unire:

-Se-apropie sau se apropie

-M-aşteaptă sau mă aşteaptă

-N-am sau nu am

2 Ioana Vintilă-Rădulescu, Marina Rădulescu Sala, Mioara Popescu, Cristiana Aranghelovici -Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005,p 99.

Page 4: PUNCTUATIE-Suport de Curs

-De-acolo sau de acolo

-Pe-aproape sau pe aproape

2.Liniuţa de unire ca semn ortografic se mai foloseşte şi în alte împrejurări decât cele menţionate în punctele precedente. De exemplu ea însoţeşte o parte izolată dintr-un cuvânt (sunet, grup de sunete, prefix, termen de compunere, etc.):

-ul: săculeţ-pre: din prefacere-os: din nervos-va: din cineva, poate lega desinenţa ori articolul hotărât postpus de un cuvânt cu aspect neobişnuit ca rostire sau scriere (wisky-ul, Ph-ul, O.N.U-ul, S.M.T-uri).3

APOSTROFUL= Apostroful marchează grafic căderea accidentală în rostire a unor sunete de la începutul, de la mijlocul sau de la sfârşitul unui cuvânt:

-„Neaţa!” în loc de „Bună dimineaţa!”;-„Sal’tare!” în loc de „Salutare!”-Ascultă dom’ le!-Cin’ să-l mai înţeleagă!-Un’ te duci?4

-Umblă făr’de rost. În asemenea cazuri întrebuinţarea liniuţei de unire în locul apostrofului este greşită.

PUNCTUL [.] – ca semn ortografic, se foloseşte la sfârşitul cuvintelor prescurtate din care a fost păstrată, de obicei, numai partea iniţială (umeori o singură literă):v.= vezi; vol.= volum; Id.= idem; a.c.= anul curent; P.sau pag.= pagina; Cf. = conform; Etc.= etcetera; Locot.= locotenent.

Când abrevierea este formată din începutul cuvântului şi partea lui finală, punctul poate să lipsească.De exemplu: d-ta = dumneata; d-sa = domnia sa; cca = circa, se scriu fară punct.

De asemenea, nu se pune punct după anumite abrevieri cu caracter oficial din domeniul tehnico-ştiinţific, precum:-Simboluri de fizică, chimie, matematică:Mg = magneziu; C = carbon; Cl = clor -Unităţi de măsură: m = metru l = litru t = tonă a = ar -Numele punctelor cardinale: N = nord S = sud E = est V = vest

Necesitatea de a exprima cât mai clar ideile în scris, pentru ca ele să fie mai uşor şi pe deplin înţelese, a făcut să crească în ultima vreme interesul pentru stabilirea normelor de folosire a semnelor de punctuaţie.Cunoaşterea tuturor situaţiilor, în care se impune folosirea semnului de punctuaţie respectiv, duce la stabilirea unor reguli de punctuaţie.

VIRGULA [,]: marchează grafic anumite pauze scurte făcute în cursul unei propoziţii sau fraze. În felul acesta virgula, alături de alte semne de punctuaţie, serveşte la redarea grafică a ritmului vorbirii şi a intonaţiei.

3 Ada Iliescu, Gramatica practică a limbii române actuale, ed.Corint,2005, p.554 Ada Iliescu, Gramatica practică a limbii române actuale, ed.Corint,2005, p.55

Page 5: PUNCTUATIE-Suport de Curs

Virgula se foloseşte pentru a reda grafic pauzele scurte ori de câte ori marcarea lor este considerată necesară de către autor. În vorbire asemenea pauze sunt folosite în mod intenţionat în două situaţii:

a) Pentru a grupa la un loc cuvintele şi grupurile de cuvinte care formează unităţi de înţeles şi a le despărţi în felul acesta de restul frazei sau propoziţiei.

b) Pentrua atrage atenţia în mod deosebit asupra unor cuvinte, prin despărţirea lor de restul frazei.

În cadrul propoziţiei se pune virgulă între părţi de propoziţie de acelaşi fel când nu sunt legate copulativ prin ori şi sau.

PUNCT şi VIRGULĂ [;]: este semnul de punctuaţie care merchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă şi mai mică decât cea redată prin punct.

O astfel de pauză este adesea necesară pentru a despărţi propoziţii sau grupuri de propoziţii care formează unităţi relativ independente în cadrul unei fraze. Fraza câştigă astfel în claritate şi se evită legătura greşită a unei subordonate dinaintea pauzei marcate prin punct şi virgulă de propoziţia imediat următoare. Alteori, punctul şi virgula corespunde unei pauze pe care vorbitorul o face pentru a arăta că partea de frază care urmează e o întregire, o explicaţie sau o concluzie a celor afirmate anterior.

În acelaşi mod e descrisă funcţia acestui semn de punctuaţie şi de către academicianul Al. Graur: „Când fraza s-a isprăvit, dar urmează alta cu conţinut destul de apropiat, se pune punct şi virgulă[;] în loc de punct. Alegerea depinde pe de-a-ntregul de bunul plac al scriitorului, care de asemenea poate, în unele cazuri, să pună punct şi virgulă în loc de virgulă sau invers”. 5

Strict funcţional,deci, punctul şi virgula poate îndeplini fie rolul punctului, fie pe cel al virgulei. Cum s-a spus deja, folosirea lui în locul punctului sau al virgulei depinde de modul în care autorul îşi concepe şi îşi structurează enunţul.

Sunt situaţii în care folosirea punctului şi a virgulei este obligatorie pentru a evita o întrerupere eronată a raporturilor sintactice dintre propoziţii şi, implicit, o înţelegere greşită a sensului frazei.

DOUĂ PUNCTE [:] – anunţă vorbirea directă sau o enumerare,o explicaţie,o concluzie şi marchează totodată o pauză, în genere mai mică decât pauza indicată de punct. Ele se pun la sfârşitul unei fraze,cât şi în interiorul ei.

Exemplu: – Ţine, prietene: iaca zece bani.

LINIA DE DIALOG [ – ]: serveşte la a indica începutul vorbirii persoanelor care iau parte la conversaţie. Folosirea semnelor citării împreună cu linia de dialog este greşită. Se foloseşte, aşadar, numai linia de dialog, sau numai semnele citării.

Exemplu:- Mă rog, dacă nu vă supăraţi, aveţi apă? - Da.

5 Graur Alexandru-Studii de lingvistică generală, ed.Academiei Bucureşti,1973, p 70.

Page 6: PUNCTUATIE-Suport de Curs

LINIA DE PAUZĂ [ – ] – are funcţia de a marca pauzele dintre anumite părţi de propoziţie, dintre propoziţii sau fraze. Ea este identică, sub raport grafic, cu linia de dialog, dar are, după cum se poate vedea, funcţii diferite de aceasta.

Exemplu: Moşneagul nostru – Ilie Aldea al lui Ion – era om vechi. Linia de pauză este mai lungă ( – ), iar cratima este mai scurtă (-). Linia de pauză serveşte, în interiorul propoziţiei sau al frazei, la delimitarea cuvintelor şi construcţiilor incidente, a unor părţi de propoziţie sau a unor propoziţii întregi.

SEMNUL GRAFIC ce serveşte ca linie de dialog sau pauză nu trebuie confundată cu cratima, denumită şi liniuţă de unire sau de despărţire, care are cu totul alte funcţii. Dealtfel, pentru a evita confuzia lor, ele se deosebesc şi grafic.

CRATIMA [-]: ca semn de punctuaţie se foloseşte în repetiţiile de cuvinte, în interiorul unor expresii, între două numere atunci când indică aproximaţia numerică, între cuvinte care arată limitele unei distanţe sau al unui interval de timp.

PARANTEZELE: în punctuaţia limbii române se folosesc, de regulă, două tipuri de paranteze: paranteze rotunde ( ) şi paranteze drepte []. Dintre acestea, mai frecvent întrebuinţate sunt parantezele rotunde.

Parantezele marchează în general un adaos în interiorul unei propoziţii sau al unei fraze. Este vorba de adaos explicativ, de o exprimare, de un amănunt, menite a îmbogăţii înţelesul propoziţiei sau al frazei de care sunt legate. Parantezele îndeplinesc astfel unele din funcţiile virgulei sau ale liniei de pauză. În ultima vreme se observă o tendinţă tot mai accentuată de exprimare a funcţiilor parantezelor, ele ajungând să fie întrebuinţate şi în situaţii de coordonare sau de subordonare, aidoma virgulei.

PUNCTELE DE SUSPENSIE [...]: indică o pauză mai mare în cursul vorbirii. Ele pot fi puse după orice parte de propoziţie oriunde în structura unei fraze, întrucât raţiunea folosirii acoperă realităţii obiective atât de diverse încât cursul vorbirii poate fi întrerupt în orice moment al său. De reţinut este faptul că punctele de suspensie nu marchează sfârşitul unei propoziţii sau al unei fraze, ci indică doar întreruperea şirului vorbirii. Apariţia punctelor de suspensie duce la schimbări de intonaţie. În acest sens îndreptarul ortoepic, ortografic şi de punctuaţie precizează următoarele: ”Comunicarea care e ataşată înaintea pauzelor redate în scris prin punctele de suspensie are întotdeauna o intonaţie caracteristică: când pauza este neintenţionată, intonaţia comunicării este ascendentă”.

Exemplu:Am înţeles...Nu ţi-am spus eu … ghicisem.

Era odată … începu bătrânu; era odată, măi băieţi ... o zână ...

SEMNELE CITĂRII [„”](ghilimelele): cu ajutorul semnelor citării sau al ghilimelelor se reproduce întocmai un enunţ spus sau scris de cineva. În punctuaţia românească se folosesc două tipuri: [„...”]; [<<...>>] acestea din urmă numite ghilimele franţuzeşti. Semnele citării se pun înaintea şi după reproducerea unui text. Se pun între semnele citării cuvintele sau grupurile de cuvinte citate identic sau care redau atitudinea rezervată ori dezaprobatoare a autorului faţă de realităţile pe care le desemnează respectivele cuvinte. Se obişnuieşte să se pună între semnele citării titlurile operelor literare de artă sau de ştiinţă, ale publicaţiilor, numele instituţiilor, firmelor, etc. atunci când aceste titluri sunt reproduse într-o frază.

Page 7: PUNCTUATIE-Suport de Curs

GHILIMELELE FRANŢUZEŞTI [<<...>>] se folosesc de regulă atunci când în interiorul unui citat intervine alt citat. Aceste citate pot fi reduse la un cuvânt sau pot fi propoziţii sau fraze intregi.6Una din sarcinile de seamă ale învăţătorului şi profesorului este de a-i învăţa pe elevi să vorbească şi să scrie corect prin aplicarea conştientă a tuturor normelor deortografie şi de punctuaţie. Formarea deprinderilor de scriere corectă trebuie să consituie o preocupare permanentă nu numai pentru cei ce predau această disciplină. Însuşirea unei scrieri corecte este o problemă spinoasă extrem de importantă şi de delicată, mult discutată în materialele de specialitate. De fapt principalele norme ortografice nu trebuie practicate în mod mecanic, ci conştient încă din primele clase ale şcolii generale, şi anume până la vârsta de 9-10 ani.Un bun învăţător nu poate admite ca elevii săi să scrie cu greşeli de ortografie. Pentru lichidarea greşelilor vor fi folosite numeroase şi variate procedee, făcându-se nenumărate corecţii pentru a putea ajunge la crearea automatismelor, fără să se facă apel la cunoştinţele de fonetică şi grametică.7Volumul şi nivelul de cunoştinţe de limbă condiţionate de particularităţile de vârstă, determină nivelul constituirii volumului regulilor ortografice şi de punctuaţie.

Ortografia şi punctuaţia se învaţă nu doar în orele special consacrate acestui scop, ci în toate împrejurările în care elevii sunt puşi în situaţia de a se exprima în scris. Mai mult chiar, „momentele ortografice” trebuie să fie introduse şi la lecţiile de citire, precum şi în alte împrejurări în care, cu prilejul efectuării citirii, se întâlnesc cazuri deosebite de ortografie şi punctuaţie.

1.2 ORTOGRAFIA SUBSTANTIVELOR COMUNE ŞI PROPRII

Substantivele comune compuse se împart în două categorii în ce priveşte modul de scriere: unele se scriu cu cuvintele alcătuitoare legate într-un singur cuvânt, iar altele cu cuvinte separate şi legate prin liniuţă.

I. Substantive compuse care se scriu într-un singur cuvânt:

•binefacere, bunăstare (cu sensul de „stare materială bună; prosperitate”), bunăvoie (folosit de obicei în expresia „de bunăvoie” = nesilit de nimeni, din îndemnul propriu), bunăvoinţă, binefăcător, binevoitor, răufăcător, răuvoitor, primăvara, untdelemn;

•radioascultător, radioemisiune, radiojurnal, radioreportaj, radioreporter, etc.

•portaltoi, portarmă, portavion, portdrapel, etc.

Substantivele formate prin contopirea cuvintelor prezintă particularitatea că atunci când primul component este un substantiv, un adjectiv sau un numeral, ca la substantivul primăvară, termenul respectiv nu se mai comportă ca atunci când este folosit cu un cuvânt liber, adică nu-şi mai schimbă forma şi nu mai poate primi articol hotărât; schimbarea formei primului cuvânt ar rupe unitatea de înţeles a cuvântului compus : ”primăvara, primăveri; bunăstare, bunastare, buneistări, bunăvoinţă” etc. nu s-ar mai putea scrie împreună, fiindcă fiecare cuvânt a căpătat sensul lui din construcţiile cu cuvinte independente. 8

6 Avram, Mioara-Gramatica pentru toţi, ediţia a II-a , Bucureşti, Editura Humanitas, 1997 (2000)p 111.

7 p.88.8 Ştefania Popescu-Gramatica practică a limbii române ,ed.T.E.D.I.T.F.Z.H.,Buc.2008, p. 105.

Page 8: PUNCTUATIE-Suport de Curs

II. Substantive compuse care se scriu cu elemente componente legate prin liniuţă:

Câine(le)-lup (câini-lupi); redactor(ul) –şef (redactori-şefi); maşină-unealtă (maşina-unealtă, maşini-unelte); zi-muncă (ziua-muncă, zile-muncă); zi-lumină (ziua-lumină, zile-lumină) etc.; (Compusele binefăcător, binevoitor, răufăcător şi răuvoitor se folosesc ca adjective: om binevoitor (răuvoitor etc))9.

Ciuboţica-cucului (ciuboţelei-cucului); floarea-soarelui (florii-soarelui); ochiul-boului; pasărea-paradisului (păsării-paradisului)etc.;

Cal(ul)-de-mare(cai-de-mare);ste(ua)-de-mare(stele-de-mare)etc.

Bună-credinţă(buna-credinţă,bunei-credinţe); rea-credinţă (reaua-credinţă, relei-credinţe); rea-voinţă (reaua-voinţă, relei-voinţe); bună-cuviinţă (buna-cuviinţă,bunei-cuviinţe);

Substantivele formate dintr-un numeral şi un substantiv: dublu(l)-decalitru (dubli-decalitri); prim(ul)-ministrul (prim-miniştri(i) sau primii-miniştri); prim(ul)-procuror (prim-procurorul). Când în compunere intră şi elementul vice, acesta nu se separă prin liniuţă: vicepreşedinte.

După cum se vede, la toate tipurile de substantive cu termenii separaţi prin liniuţă, cuvintele componente se comportă ca şi atunci când sunt folosite ca părţi de vorbire independente, în relaţii de acelaşi fel cu cele din cuvinte compuse.Ceea ce trebuie observat pentru scrierea cu liniuţă este faptul că din îmbinarea cuvintelor respective a rezultat un cuvânt compus cu un conţinut nou, care se referă la un anumit obiect – plantă, animal, persoană etc.

ORTOGRAFIA SUBSTANTIVELOR PROPRII:

I.Substantivele proprii simple denumesc:

■persoane: Ion, Maria;

■animale: Murgu, Joiana;

■ape, munţi: Carpaţi, Dunărea;

■întreprinderi: Metalul;

■ziare: Adevărul.

Ele se scriu cu literă mare la începutul cuvântului. Substantivele proprii sunt şi numele de aştri (planete, stele, constelaţii): Mercur, Venus, Soarele, Luna. Se scriu deci cu iniţială mare Soarele, Pământul, Luna când aceste cuvinte sunt folosite ca nume ale corpurlor cereşti, precum şi numele punctelor cardinale când au sensul „ţările, ţinuturile (uneori popoarele) din apus, din răsărit” etc.: „Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?” (Mihai Eminescu,Scrisoarea III)

I. Substantivele proprii compuse se împart în două categorii în ce priveşte folosirea literei mari la iniţiala cuvintelor.

9

Page 9: PUNCTUATIE-Suport de Curs

1.Substantivele care se scriu cu literă mare numai la începutul primului cuvânt. În această categorie intră:

■titlurile ziarelor, ale revistelor, ale operelor literare, ştiinţifice şi artistice: România liberă, Tineretul liber, Viaţa românească (revistă); Istoria românilor prin călătorii (N.Iorga);

■denumirile documentelor de importanţă naţională sau internaţională: Legea organizării judecătoreşti, Regulamentul organic etc.

Când în interiorul titlului se află un substantiv propriu, acesta se scrie cu literă mare: Istoria lui Mihai Viteazul (de N.Iorga).10

În articolele şi lucrările în care se menţionează un titlu sau denumirea unui document, acesta se subliniază sau se pune între ghilimele. În textele tipărite titlurile şi denumirile documentelor apar fie între ghilimele, fie cu alt fel de litere decât cele din restul textului.

2. Substantivele proprii compuse care se scriu cu literă mare la începutul fiecărui cuvânt, cu excepţia cuvintelor de legătură (articolul al sau cel, prepoziţia sau conjuncţia). La scrierea acestor compuse trebuie observate şi situaţiile în care se foloseşte liniuţa.

a) La numele de personaje din basme şi povestiri, liniuţa se foloseşte în mai mare măsură decât celelalte substantive proprii compuse, şi anume: ►între două nume cu formă de nominativ-acuzativ: Rilă-iepurilă; ►între un substantiv şi alt substantiv la genitiv: Păunuşul-Codrilor; Zâna Zorilor; ►între substantiv şi adjectiv: Harap-Alb,Făt-Frumos;

►între substantiv şi prepoziţia care leagă substantivele: Voinic-de-Plumb; ►între verb şi substantiv: Sfarmă-Piatră,Strâmbă-Lemne; ►între toţi termenii unor nume neobişnuit de lungi: Jumătate-de-Om, Călare-pe-Jumătate-de-iepure-Şchiop.

b) Tot cu iniţială mare la ambele nume şi cu liniuţă între cuvintele componente se scriu prenumele şi numele de familie compuse din două nume de persoană precum şi numele de familie alcătuite dintr-un nume de familie şi un nume geografic: Ana-Maria, Radu-Şerban;

c)Numele împăraţilor din basme, ale personalităţilor istorice şi literare, formate din nume propriu de persoană şi dintr-un substantiv comun care arată rangul, gradul, funcţia se scriu cu literă mare şi la numele comun: Aleodor-Împăratul, Verde-Împărat. Numele rangului se leagă prin liniuţă de numele persoanei. Dar în situaţii de felul împăratul Verde, voievodul Şerban, numele rangului este un substantiv comun.

d) O situaţie asemănătoare cu aceea de la c) este la numele proprii geografice de felul Broşteni-Deal-Sat, Lehliu-Gară, substantivul comun fiind adăugat numelui localităţii în scop de identificare.

La numele geografice liniuţa se mai foloseşte în cazul denumirilor alcătuite: ■din două nume geografice cu formă de nominativ-acuzativ: Bistriţa-Năsăud, Cluj-Napoca, Popeşti-Leordeni etc.; ■dintr-un nume comun şi un nume geografic propriu,iar numele comun nu mai corespunde cu ceea ce denumeşte: Baia-Sprie,Ocna-Şugatag.

În celelalte situaţii numele proprii geografice formate din două sau mai multe cuvinte se scriu fără liniuţă de unire: Africa Centrală, America de Nord, Curtea de Argeş etc.11

10 Drincu Sergiu-Semne de ortografie şi de punctuaţie în limba română,ed.E:S:E,Buc.1984,p.150.11 Dorin N. Uritescu, Noutăţi în ortografie – Corectitudine şi greşeală, Ed. Procion, Buc., 1995, p. 99.

Page 10: PUNCTUATIE-Suport de Curs

Întrucât în multe cazuri numele proprii geografice şi teritorial-administrative cuprind în alcătuirea lor termeni generici: muntele(munţii), râul, dealul, şoseaua, bulevardul etc., pentru scrierea corectă a cuvintelor respective trebuie cunoscute situaţiile în care numele comun generic face parte dintr-un nume propriu. Numele generic face parte din denumire şi deci se scrie cu literă mare când:

Este urmat de un substantiv în genitiv: Cheile Bicazului, Podişul Transilvaniei, Munţii Măcinului etc.

Este urmat de un adjectiv: Munţii Apuseni, Grădina Botanică, Strada Frumoasă etc.

Este urmat de o prepoziţie şi un substantiv sau adverb: Balta fără Fund (baltă), Vârful cu Dor, Câmpia de Vest;

Este însoţit de un numeral cardinal: Bulevardul 1848, Strada 1907;

Este plasat după un substantiv la nominativ-acuzativ: Bicaz-Chei, Tuşnad-Băi;

Nu are sens care să corespundă cu ceea ce denumeşte termenu respectiv: Câmpia Burnas (stradă); Dealul-Floreni (localitate);

3.Se scriu cu literă mare la începutul fiecărui cuvânt, cu excepţia cuvintelor ajutătoare:

•denumirea evenimentelor: Comuna (din Paris), Reforma, Renaşterea etc.

•denumirea organelor şi organizaţiilor de stat şi politice naţionale sau internaţionale, ale întreprinderilor şi instituţiilor de tot felul: Guvernul României, Ministerul Învăţământului, Organizaţia Naţiunilor Unite etc.

•denumirea sărbătorilor : Crăciun(ul), Paşte(le),Anul Nou;

Când un nume propriu compus începe cu articolul sau cu o prepoziţie, articolul sau prepoziţia se scriu cu literă mare: Al X-lea Congres Internaţional al Lingviştilor, La Om (vârf de munte).Prescurtările de felul C.F.R (Căile Ferate Române), ONU(Organizaţia Naţiunilor Unite) se pot scrie cu punct sau fără punct între literele mari (CFR, ONU).

1.3 ORTOGRAFIA SUBSTANTIVELOR LA CAZURILE NOMINATIV ŞI ACUZATIV

Substantive masculine

Substantivele masculine terminate la nominativ şi acuzativ singular nearticulat în vocala -u, precedată de două sau trei consoane, din care ultima este r sau l, se scriu la nominativ şi

Page 11: PUNCTUATIE-Suport de Curs

acuzativ plural nearticulat cu un singur -i, iar la forma articulată, cu -ii. Primul -i este semnul pluralului, iar al doilea este articol hotărât.

N. Ac. Singular Plural nearticulat Plural articulat

nearticulat

codru codri codrii

(un) tigru (nişte) tigri tigrii (aceştia)12

membru membri membrii

cioclu ciocli cioclii

În rostirea acestor substantive la plural forma articulată nu se deosebeşte de cea nearticulată („ii” se pronunţă ca un singur „i”); de aceea se fac, deseori, greşeli în ce priveşte scrierea cu -i sau -ii. Pentru a nu greşi, observă următoarele situaţii, care îţi pot servi ca mijloc de control:

Substantivul este nearticulat, deci se scrie cu un singur „-i”:13

a) Când este precedat de articolul nehotărât nişte sau de un numeral (cardinal propriu-zis ori distributiv), de un adjectiv nehotărât cu sens cantitativ, un adjectiv propriu-zis ori de un adjectiv pronominal (în afară de toţi şi înşişi), toate cu funcţia de atribut al substantivului pe care îl precedă;

b) Când are funcţia de atribut construit cu prepoziţia „ de”;

c) Când substantivul este urmat de un atribut construit cu articolul „ai” aşezat imediat după substantivul determinat:

d) a.nişte

(câte)doi,trei.... b.întideri de codri;mulţi,puţini,câţiva etc. dresor de tigri. c. codri ai Carpaţilorbuni(i) codri,tigri,membri (lor);aceşti membri ai familieiacei,cei 10 (al ei,ai noştri etc.)aceiaşiceilalţialţii,unii,cutare etc.care, ce, câţi

12 Ştefania Popescu-Gramatica practică a limbii române ,ed.T.E.D.I.T.F.Z.H.,Buc.2008, p. 108.

13G. Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic Gold (în colaborare cu Adina Dragomirescu, Isabela Nedelcu, Alexandru Nicolae, Marina Rădulescu-Sala), 2010, p.320.

Page 12: PUNCTUATIE-Suport de Curs

Substantivul articulat se crie cu „-ii”:

a. Când este precedat de adjectivul pronominal „toţi” sau „înşişi” ori de un adjectiv numeral colectiv, afară de „ambii”, care fiind articulat,nu admite articularea substantivului următor;

b. Când este urmat de adjectivul pronominal „toţi” sau „înşişi”; de un adjectiv numeral colectiv;de un adjectiv demonstrativ ; de cuvântul „cei” urmat de un adjectiv, de un numeral cardinal sau ordinal ori de altă parte de vorbire; de un adjectiv posesiv fără articolul „ai”; de un pronume neaccentuat la dativul cu sens posesiv ,legat prin liniuţă de substantivul determinat: -mi;-ţi;-i;-şi etc. (=meu, tău, lui sau ei, său); de adjectivul nehotărât cutare;

c.Când este urmat de un atribut exprimat prin substantiv sau pronume la genitiv fără articolul „ai”.

De multe ori,se întâmplă ca pentru ortografia substantivelor masculine la nominativ sau la acuzativ plural să conducă atât termenul dinaintea substantivului, cât şi cel de după substantiv. Cu alte cuvinte, textul poate oferi două mijloace de control.

Exemple : doi (unii) membri ai familiei;

-pentru substantivele nearticulate: aceşti (acei) arbitri ai lor

toţi(toţi trei) membrii ai comisiei;

-pentru substantivele articulate: amândoi (tustrei) tigrii aceştia;

înşişi cumetrii tăi (cumetrii-ţi)

II. Substantivele masculine terminate la nominativ şi acuzativ singular în diftongul –iu (fiu, surugiu etc) şi substantivul copil se scriu la pluralul nearticulat cu doi -i, iar la forma articulată, cu trei -i:

N.Ac.Singular nearticulat Plural nearticulat Pluralul articulat

Fiu fii fiii

(un) Surugiu (nişte) surugii surugiii (aceştia)

uliu ulii surugiii

copil copii copiii

Dintre substantivele de tipul celor prezentate aici o mare parte sunt alcătuite cu sufixul „-(a)giu” şi denumesc de obicei ocupaţii ale oamenilor: barcagiu,cazaciu, camionagiu, geamgiu,macaragiu,tutungiu etc.; altele denumesc diferite caracteristici ale oamenilor: mahalagiu, palavragiu etc. cu singularul terminat în consoană, care prezintă la plurarul nearticulat doi „i” şi la pluralul articulat trei „i”.

La această situaţie s-a ajuns prin căderea lui „l” de la plurarul nearticulat: de la forma (nişte) 14copili, la care „l” abia se simţea la auz, s-a ajuns la forma (nişte), prin adăugarea articolului „i”, la forma (toţi) copiii. Datorită dezvoltării tehnicii şi a industriei, multe substantive din această categorie – ca lampagiu sau fanaragiu (cel care se ocupă cu aprinderea şi stingerea

14 Gh. C. Moldoveanu, Ortografia limbii române. Privire istorică, Ed. Univ. „Ştefan cel Mare”, Suceava, 2000,p 120.

Page 13: PUNCTUATIE-Suport de Curs

felinarelor de pe străzi ), sacagiu ( cel care transportă cu sacaua – un fel de butoi – apă de băut spre a o vinde), boiangiu (vopsitor de lănă, de ţesături etc.) şi altele – nu mai circulă în limba actuală.Verificarea ortografiei cu –ii sau –iii se poate face prin contextele date pentru substantivele codri, tigri - codrii, tigrii, ţinând seama de faptul că la substantivele fiu,surugiu,barcagiu,cazangiu etc. şi copil avem doi „i” la pluralul nearticulat şi trei „i” la pluralul articulat. La substantivele de felul celor prezentate la acest punct (II), pentru scrierea corectă a pluralului nearticulat şi a celui articulat se poate folosi ca mijloc de control şi observarea modului de pronunţare a substantivului în contextul în care se sflă, fiindcă (spre deosebire de tipul codru) substantivele de sub II au la forma articulată a pluralului o silabă mai mult decât forma nearticulată:

Forma nearticulată Forma articulată

Fii (o silabă) fi-ii (două silabe)

u-lii (două silabe) u-li-ii (trei silabe)

co-pii (două silabe) co-pi-ii (trei silabe)

bar-ca-gii (trei silabe) bar-ca-gi-ii (patru silabe)

1.4. ORTOGRAFIA SUBSTANTIVELOR LA CAZURILE DATIV ŞI GENITIV

Substantive feminine

I. Substantivele feminine terminate la nominativul singular nearticulat în vocală sau diftong se pronunţă şi se scriu la dativ-genitiv singular articulat cu –ei sau –ii. Pentru folosirea formelor corecte ne putem conduce după nominativul plural nearticulat:

N.plural D.G.singular D.G singularnearticulat nearticulat articulat(nişte) case (unei) case caseiVulpe vulpi vulpiiFemei femei femeii

Aceste forme se pronunţă şi se scriu cu -ii la genitiv sau dativ singular articulat, dacă substantivul se termină la nominativ plural nearticulat în -i.15

III.Ca şi la substantivele de felul celor prezentate la punctul I, tot după forma de nominativ plural nearticulat ne putem conduce şi la alcătuirea formelor de dativ-genitiv singular ale substantivelor noră şi soră (când şi acesta arată un grad de rudenie ). Dar aceste substantive au forma neregulată: noră-nurori (nu „nore”); soră-surori (nu „sore”). Deci formele corecte de dativ-genitiv singular ale acestor substantive sunt:

15 Gh. C. Moldoveanu, Ortografia limbii române. Privire istorică, Ed. Univ. „Ştefan cel Mare”, Suceava, 2000,p 120-121.

Page 14: PUNCTUATIE-Suport de Curs

nuroriFormele nearticulate: unei (acestei,acelei,altei etc.)

surori

nurorii

Formele articulate: Mariei (mele, acesteia, aceleia etc.)surorii

În ceea ce priveşte formele de dativ-genitiv singular (unei) sore, sorei (acesteia), ele există în limba română , ca forme corecte (deşi forma de plural este tot surori),dar numai când substantivul soră are alt sens decât acela de rudenie: sensul de „infirmieră” sau „de nume al celui mai mic grad din ierarhia călugărească feminină”. În aceste cazuri vom spune corect:

Am cerut ajutorul unei sore (sorei) de serviciu.

I-am cerut unei sore (sorei Maria) explicaţii despre vechimea mănăstirii.

III. Substantivele feminine cu sens colectiv formate cu sufixul -ime, care nu au plural – muncirtorime, ţărănime etc. – au la dativ-genitiv singular următoarele forme:

■forme nearticulate: unei (acestei, acelei etc.) muncitorimi, ţărănimi, studenţimi etc.;

■forme articulate: muncitorimii, ţărănimii, studenţimii etc. acesteia (aceleia etc.).

La substantivele neutre de tipul fluviu-fluvii-fluviile, cei doi „i” de la formele de nominativ –acuzativ plural trebuie observaţi şi la scrierea formelor de dativ-genitiv plural: unor (acestor, acelor, altor etc.) fluvii, fluviilor acestora (acelora, Europei etc.).

De asemenea, la substantivele de tipul liceu-licee-liceele (menţionate la ortografia substantivelor la nominativ-acuzativ, sub titlul Substantive neutre (la II.2, pag.50 ”) 16 trebuie observată şi la formele de dativ-genitiv plural pronunţarea şi scrierea cu ee (nu „eie”): unor (acestor, acelor, altor etc.) licee, muzee, trofee etc.; liceelor, muzeelor, trofeelor etc. acestora (acelora, noastre etc).

La alcătuirea formei articulatte de dativ-genitiv plural a substantivului ou, se face deseori greşeala de a se adăuga articolul hotărât -lor la forma articulată a nominativului plural, formându-se cuvântul greşit „ouălelor” în locul formei corecte ouălor. Pentru evitarea greşelii, se ţine seama de faptul că dativul şi genitivul plural al oricărui substantiv se alcătuiesc prin adăugarea articolului -lor la forma nearticulată de plural a nominativului. Prin urmare la substantivul ou, forma nearticulată a nominativului plural fiind ouă, prin adăugarea

16 Ştefania Popescu, Gramatică practică a limbii române, Ed. Orizonturi, Buc., 1995,p 60.

Page 15: PUNCTUATIE-Suport de Curs

articolului -lor, obţinem forma ouălor, adică forma articulată de dativ-genitiv plural. Compară cu formele de plural: casă, case, casele, caselor (nu : „caselelor”).

1.5.ORTOGRAFIA SUBSTANTIVELOR MASCULINE LA VOCATIV PLURAL

Vocativul substantivelor masculine la plural pune probleme de ortografie numai atunci când se foloseşte forma de nominativ cu valoare de vocativ.

În privinţa ortografiei acestor vocative, deosebim (în linii mari) două situaţii:

►Când substantivul se foloseşte singur (fără nici un determinant) el este totdeauna nearticulat, indiferent de rolul vocativului în comunicare ori de funcţia lui de atribut:

- Prieteni (arbitri, bacaragii, copii)! (,) fiţi atenţi!- Fiţi atenţi! (,) prieteni (arbitri, bacaragii, copii)!

- Voi (dumneavoastră), prieteni (arbitri,...)! (,) veniţi aici.

►Când substantivul masculin la vocativ plural, cu formă de nominativ, este însoţit de diferiţi determinanţi, el se foloseşte articulat sau nearticulat, în aceleaşi condiţii ca şi substantivele masculine la nominativ plural. Substantivul la vocativ plural apare însoţit de mai puţini determinanţi decât substantivul la nominativ plural. De obicei, substantivul la vocativ este însoţit :

•de un atribut adjectival exprimat prin adjectiv propriu-zis: Dragi prieteni (copilandri,copii), vă aştept cu nerăbdare ; Vă aştept cu nerăbdare, dragi prieteni (copilandri,copii);

•de un atribut substantival prepoziţional în acuzativ sau de un atribut substantival genitival aşezat la dreapta vocativului, direct (fără articolul „ai”) sau legat prin articolul „ai”:17 Prieteni (copii) de nădejde.

Mă bizui pe voi, Prieteni (copii) ai ţării mele.

Prietenii (copiii) ai ţării mele.

•de un adjectiv posesiv care, când este aşezat după substantivul la vocativ, cere substantiv nearticulat sau substantiv articulat, în aceleaşi condiţii ca şi atributul genitival:

Prieteni (copii) ai noştri.

Mă voi bizui pe voi,

17 Ada Iliescu-Gramatica practică a limbii române actuale,ed.Corint,Buc.2005,p.98.

Page 16: PUNCTUATIE-Suport de Curs

Prietenii (copiii) noştri.

Când adjectivul posesiv, lipsit de articolul „ai”, stă înaintea substantivului la vocativ nu se articulea: Vă admir, dragii mei prieteni (copii)!18

1.6. ORTOGRAFIA ADJECTIVELOR

→Masculine

I. Adjectivele terminate la masculin singular nearticulat în -iu (cenuşiu, argintiu,zglobiu etc.) se scriu la plural nearticulat cu -ii (nori cenişii), iar la plural articulat cu -iii (cenuşiii nori). Ortografia lor corespunde cu a substantivelor masculine terminate în -iu (fiu, geamgiu etc.):

N.Ac. singular nearticulat Plural nearticulat Plural articulat

Substantiv (un) fiu (nişte) fii fiii (aceştia)

Adjectiv (un) copil zglobiu (nişte) copii zglobii zglobii copii

La plural nearticulat, primul „-i” face parte din rădăcina cuvântului, iar al doilea este semnul pluralului. Al treilea „-i” de la forma articulată este articolul hotărât. Un mijloc sigur de control pentru ortografia cu -ii este faptul că adjectivul aflat după substantivul determinat nu se articulează enclitic niciodată. Controlul se poate face prin despărţirea cuvântului în silabe:

Copii zglo-bii / zglo-bi-ii copii

→Feminine

Adjectivele feminine terminate la nominativ singular nearticulat în -ie în hiat (cenuşie, argintie etc.) se scriu la plural nearticulat cu -ii (cenuşii,argintii,roşii), iar la plural articulat păstrează pe cei doi -i înaintea articolului (cenuşiile, ca şi câmpiile). 19

Exemplu:

Substantiv (o) câmpie (nişte) câmpii câmpiile

(o) câmpie (nişte) câmpii cenuşiile câmpii

Adjectiv: cenuşie cenuşii

Primul „-i” din forma adjectivului cenuşii se află şi în forma de singular, iar al doilea „- i” este semnul pluralului.

1.7. ORTOGRAFIA NUMERALULUI ADVERBIAL „o dată”:

Numeralul adverbial o dată este format din două cuvinte: numeralul o (una) şi substantivul dată, spre deosebire de adverbul odată, exprimată printr-un cuvânt. Pentru

18

19 Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p.213.

Page 17: PUNCTUATIE-Suport de Curs

controlarea scrisului, se observă sensul cuvintelor: numeralul adverbial o dată înseamnă una dată (o singură dată): el se referă la acţiuni care se pot repeta, de aceea apare de obicei în texte în care se află şi alte numerale adverbiale: ” O dată am nimerit, dar de două ori am greşit”. Uneori, numeralul o dată este precedat de adverbele numai, doar, încă. Adverbul odată are sensurile „odinioară (cândva), deodată, îndată”: Pe aici era odată (odinioară, cândva) pădure; Fără să spună nimic, odată (deodată) se repede spre uşă.

1.8. ORTOGRAFIA PRONUMELOR PERSONALE NEACCENTUATE:

I. Pronumele „îmi” „îţi” „îi” „îl”

Vocala î cu care încep formele de dativ îmi, îţi, îi (= lui sau ei) şi formele de acuzativ îl şi îi (= pe ei) este o vocală de sprijin adăugată formelor „mi”, „ţi” „i” „-l” pentru a putea rosti independent de verb sau de alt cuvânt învecinat: îmi spune, îţi spune, nu mi (ţi, i) spune; îl văd, îi văd, nu l / i văd.

Întrucât î nu reprezintă un cuvânt care se rosteşte împreună cu un pronume neaccentuat, el nu trebuie separat prin liniuţă de restul pronumelui. În cazul greşelilor î-mi, î-i, î-l, „î ” nu are nici un înţeles.Cele mai multe greşeli se fac la scrierea formelor îl şi îi, ele fiind confundate cu grupurile de pronume neaccentuate i-l, i-i. Sacul i-l dau lui Ion (lui) sau Mariei (ei); Sacii i-i dau lui Ion sau Mariei. Pentru evitarea greşelilor, mijlocul de control cel mai simplu este observarea aspectului fonetic: pronumele îl, îi încep cu vocala „î” iar grupurile de două pronume i-l, i-i, încep cu vocala „i” .

II. Pronume legate prin liniuţă de verbul determinat

Pronumele neaccentuate la acuzativ sau la dativ pot sta înaintea verbului determinat (pronume proclitice) sau după verb (pronume enclitice) şi se pot rosti separat de verb: îl vâd, te ascult, îi spun etc., sau împreună cu verbul te-ascult, i-am ascultat, spune-mi etc.

Poziţia proclitică sau poziţia enclitică a pronumelui faţă de verb depinde de modul la care se referă verbul, iar rostirea pronumelui proclitic împreună cu verbul depinde de vocala cu care începe verbul. În funcţie de aceste condiţii, pronumele neaccentuate prezintă situaţiile de ortografie descrise în cele ce urmează.

A.Construcţii cu verbe, la timpurile cu forme simple ale modului indicativ

Pronumele neaccentuate aşezate înaintea verbelor (la timpurile simple ale indicativului) care încep cu a, cu o sau cu î se pot rosti singure sau împreună cu verbul: te ajut, te observ, te întreb sau te-ajut, te-observ, te-ntreb.20 Când se rostesc împreună cu verbul, pronumele neaccentuate prezintă sub aspect fonetic situaţiile arătate mai jos:

▪indiferent de vocala cu care începe verbul, pronumele te, ne, le păstrează aceste forme, iar pronumele îmi, îţi, îl pierd vocala î, deci apar cu formele mi-, ţi-, i-, l-.

▪pronumele mă şi vă păstrează aceste forme înaintea verbelor care încep cu vocala î,iar înaintea verbelor care încep cu a sau cu o pierd pe ă, luând deci formele m-,v-.

Verbele care încep cu vocala î pierd această vocală când pronumele se rosteşte împreună cu verbul, afară de cazul în care pronumele este l-: te-nţelege, ne-nţelege, le-nţelege, mă-nţelege, vă-nţelege, mi-nţelege, ţi-nţelege, i-nţelege (gândul), l-nţelege.

20 Valeria Guţu Romalo -Gramatica limbii române, I-II, Bucureşti, Editura Academiei, 2005 ,p128.

Page 18: PUNCTUATIE-Suport de Curs

De verbele care încep cu î se poate lega şi pronumele o: o-nţeleg.

Pronumele rostit împreună cu verbul de la dreapta lui formează silabă cu prima silabă a verbului: te-a/jută, mi-a/jută, i-a/jută, m-ob/servă, l-în/ţelege sau ca consoană rămasă din prima silabă a verbului după căderea lui î: mă-n/ţelege, mă-m/piedică. Ca urmare, pronumele nu se poate scrie singur la capăt de rând dacă este legat de verb prin liniuţă.

Pronumele la dativ mi, ţi, i se pot rosti şi împreună cu forma e a verbului a fi sau cu formele care încep cu e: mi-e (ţi-e, i-e) sete, mi-este dor. Când se insistă asupra persoanei indicate prin pronumele neaccentuat, se foloseşte şi forma accentuată corespunzătoare: mie mi-e sete, iar ţie ţi-e foame (sau: lui ori ei i-e foame).21

În construcţiile în care este folosit pronumele accentuat, acesta atrage atenţia asupra faptului că mi, ţi sau i din grupurile de sunete [m, i, e], [ţ, i, e], [i, e] este un pronume neaccentuat la dativ. Deci pronumele accentuat poate construi singur un mijloc de control pentru scrierea corectă: mi-e, ţi-e, i-e. Dacă pronumele accentuat nu se află în propoziţia pe care vrei să o scrii, posibilitatea de a introduce în propoziţie pronumele mie (ţie, lui sau ei) te va conduce la detaşarea pronumelui neaccentuat corespunzător, legat în rostire de verbul e.

B.Construcţii cu verbe la perfectul compus şi cu verbe la modul condiţional-optativ

▪a) Pronumele neaccentuat aşezat înaintea unui verb la perfect compus sau la modul condiţional-optativ se rosteşte împreună cu auxiliarul, iar în scris, se desparte de auxiliar prin liniuţă: te-am ajutat, ţi-am adus, l-aş ajuta, ţi-aş aduce.

În toate cazurile, pronumele şi auxiliarul formează împreună o singură silabă, deci cele două cuvinte nu trebuie separate prin liniuţă la capăt de rând.

Pronumele neaccentuate împreună cu diferitele forme ale auxiliarului alcătuiesc următoarele grupuri de cuvinte94:

Pronume la acuzativ Pronumele la acuzativ ori dativ Pronumele la dativ

m-am

m-ai

m-a

m-aţi

m-au

te-am

te-ai

te-a

-

te-au

l-am

l-ai

l-a

l-aţi

l-au

ne-a

m

ne-ai

ne-a

ne-aţi

ne.au

v-am

-

v-a

v-aţi

v-au

le-am

le-ai

le-a

le-aţi

le-au

i-am

i-ai

i-a

i-aţi

i-au

mi-am

mi-ai

mi-a

mi-aţi

mi-au

ţi-am

ţi-ai

ţi-a

-

ţi-ai

oprit

m-aş

m-ar

te-aş

te-ar

l-aş

l-ar

-

ne-ar

v-aş

v-ar

le-aş

le-ar

i-aş

i-ar

mi-aş

mi-ar

ţi-aş

ţi-ar

opri

1.9 ORTOGRAFIA PRONUMELOR REFLEXIVE NEACCENTUATE

A. Pronumele la acuzativ

Pronumele „se” aşezat înaintea unui verb care începe cu î, a sau o se poate rosti separat de verb sau împreună cu verbul. Când se leagă de un verb care începe cu î, pronumele păstrează pe e, iar verbul pierde vocala î: se-mbracă. Dacă verbul începe cu a sau o, pronumele pierde pe e: s-adăposteşte, s-opreşte;Când determină un verb la perfectul compus

21 Gh. C. Moldoveanu, Ortografia limbii române. Privire istorică, Ed. Univ. „Ştefan cel Mare”, Suceava, 2000, p.300 Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale, Ed. All, Buc., 2001,p.125.

Page 19: PUNCTUATIE-Suport de Curs

sau la modul condiţional-optativ, pronumele „se”, redus la s-, se leagă obligatoriu de auxiliar: (el) s-a apărat, ei s-au apărat (el sau ei) s-ar apăra. Acestea sunt singurele situaţii în care „s” din ceea ce se pronunţă „sa”, „sau”, „sar” reprezintă pronumele reflexiv s-. Scrierea corectă se rezolvă cu uşuriţă prin delimitarea formei verbale cu ajutorul subiectului.În cazul cuvintelor sa (adjectiv sau pronume posesiv), sau (conjuncţie), sar (verb), care pot fi confundate cu construcţiile s-a, s-au, s-ar, pentru evitarea confuziilor se observă cuvântul învecinat care conduce la observarea sensului: în contextul cartea sa „sa” are sensul de lui sau ei; mama sau tata, vesel sau trist, citeşte sau scrie etc. sau are sensul de „ori”; în eu (ei) sar, sar arată o acţiune a subiectului eu(ei).Când verbul determinat este la gerunziu, pronumele se se leagă obligatoriu la dreapta verbului: apărându-se, privindu-se.

B. Pronumele la dativ 22

Pronumele îşi are la început ca şi pronumele personale îmi, îţi, îl, îi, vocala de sprijin î.

Pronumele şi se leagă în vorbire de cuvântul următor sau de cuvântul dinaintea lui în aceleaşi condiţii ca şi pronumele personale la dativ.

Ca şi pronumele personale neaccentuate la dativ, pronumele -şi formează împreună cu pronumele la acuzativ -l, -i, -o grupuri de două pronume care apar în vorbire asemenea unor cuvinte independente atunci când însoţesc un verb la indicativ,la conjunctiv sau la infinitiv: şi-l (şi-i, şi-o) aduce, să şi-l aducă, iar când însoţesc un verb la gerunziu se leagă de verb: aducându-şi-l, aducându-şi-i, aducându-şi-o.

Ortografia pronumelor şi a adjectivelor demonstrative

I. În folosirea pronumelor şi a adjectivelor demonstrative compuse, se fac următoarele greşeli:

- la demonstrativele cestălalt, celălalt, l din componentul alt (alţi, altă, alte) este înlocuit cu n – cestălant, ceştilalţi, celălalt, ceilanţi etc.;

- în locul formei cealaltă, alcătuită corect numai cu consoana de legătură l între componentele cea şi altă, apare forma incorectă cealaltă, cu adaosul lă între cea şi l;

- formele de singular ale demonstrativului de identitate sunt scrise uneori greşit: „acelaş”, „aceeaş” etc. – neţinându-se seama de faptul că, la demonstrativul de identitate , „şi” final este un component invariabil, deci obligatoriu, în această formulă, şi la singular.

II. În situaţiile de mai jos, greşelile de pronunţare şi de scriere privind formele cazuale ale adjectivelor acesta, acela şi acelaşi se pot evita folosind ca mijloc de control forma corespunzătoare a adjectivului demonstrativ de apropiere sau de depărtare plasat înaintea substantivului.23

Masculin plural, nominativ şi acuzativ

Oamenii aceşti oameni Nu aceştea, pentru că -a se adaugă

22 Gutu-Romalo, V. (coord.), Gramatica limbii române, vol. II, Ed. Academiei Române, 2008, p. 4723 N. Felecan, Probleme de vocabular şi de exprimare corectă, Ed. Vox, Buc., 1999, p.? G. Gruiţă, Gramatica normativă (77 de întrebări – 77 de răspunsuri), Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p.?

Page 20: PUNCTUATIE-Suport de Curs

aceştia la forma de masculin plural aceşti.

Ortografia pronumelui „ce” când formează silabă cu alt cuvânt24

În afară de îmbinările alcătuite din pronumele (interogativ sau relativ) ce şi un pronume neaccentuat ce-i, ce-l, ce-o, ce-mi, ce-ţi, ce-şi, pronumele ce poate fi asociat într-o singură silabă cu auxiliarul unei forme verbale compuse (dacă auxiliarul începe cu vocală) sau cu formele scurte ale prezentului verbului a fi: -i (= este) şi-s (=sunt):ce-am, ce-ai, ce-a, ce-aţi, ce-au (citit); ce-aş, ce-ar (citi);Ce-i acolo (pe masă)? Ce-i fratele tău (el, ea, acesta)? Ia cartea ce-i învelită. Ia cărţile ce-s învelite.

În situaţiile de felul ce-a citit, mijlocul de control pentru scrierea ce-a este participiul următor, care împreună cu a din cea, formează persoana a III-a singular a perfectului compus: ce-a citit (el). În cazul ce-i = ce este, mijlocul de control pentru scrierea ce-i constă în posibilitatea de a înlocui, în contextul respectiv, pe „i” cu „este (e)”.

Ortografia verbelor la modul infinitiv

Verbele la conjugarea a IV-a au ultima silabă accentuată: a citi, a privi, a mulţumi.Fac excepţie, în sensul că se scriu la infinitiv cu doi -i, numai câteva verbe cu rădacina terminată în -i, la care se adaugă al doilea -i, caracteristică infinitivului: a pusti/i, a se sfi/i, a pri/i, a înmi/i.

Ortografia unor verbe la imperfect

I.Imperfectul verbelor a scrie, a şti, a crea, a agrea se scrie corect astfel:▪eu scriam, tu scriai, el scria etc.;

▪eu ştiam, tu ştiai, el ştia etc.;

▪eu cream, tu creai, el crea etc.;

▪eu agream, tu agreai, el agrea etc.;

Verbele a cre/a, a agre/a nu se scriu cu doi -e, pentru că, având la infinitiv caracteristica -a, terminaţiile imperfectului încep la toate persoanele cu vocala a.

II.Verbele la conjugarea I cu rădăcina terminată în -ş sau -j (a înfăşa, a încuraja etc.) se rostesc şi se scriu, ca orice verb la conjugarea I, fără -e între rădăcină şi terminaţiile imperfectului.

Verbele la conjugarea a IV-a cu rădăcina terminată în -ş sau -j (a păşi, a îngriji etc.) au la imperfect terminaţiile -eam, -eai, -ea etc., ca orice verb la conjugarea a IV-a cu caracteristica infinitivului -i: păşeam, îngrijeam (nu păşam,îngrijam).

Ortografia unor forme ale perfectului simplu

1.Verbele la conjugarea a IV-a cu infinitivul în -i precedat de consoană (a citi, a privi etc.) sau de altă vocală i (a îndoi, a sui etc.) se scriu la persoana I singular a perfectului simplu cu doi i, iar la persoana a III-a singular, cu un singur i: eu citii, îndoii, suii, citi, îndoi,

24 Cruceru Constantin,Vasile Teodorescu-Gramatica limbii române,ed.Gramar,2010, p.201 Mircea Goga- Gramatica limbii române, ed.Niculescu, 2006, p.160.

Page 21: PUNCTUATIE-Suport de Curs

sui. La ambele persoane, mijlocul de control pentru scrierea corectă este modul de pronunţare:

(eu) ci-tii, în-do-ii, su-ii, cu doi i (cu diftongul ii) în ultimă silabă;

(el) ci-ti, în-do-i, su-i, cu un singur i în ultimă silabă.25

CAPITILUL II

PRINCIPIILE LINGVISTICE CARE STAU LA BAZA ORTOGRAFIEI

LIMBII ROMÂNE

Limba scrisă are în general un aspect mai îngrijit decât limba vocală. De aceea, pentru a scrie corect elevii trebuie să se exprime corect oral.26

Punctul de plecare în scriere de către elevi a primelor cunoştinţe despre limbă îl constituie familiarizarea acestora mai întâi cu noţiunea de propoziţie,de care se leagă apoi toate cunoştinţele de morfologie şi sintaxă.

Cel care are posibilitatea să cântărească fiecare cuvânt în parte să revină asupra formulării şi să-şi corecteze greşelile fără ca efortul depus în acest sens să devină vizibil.

Rezultatul unei operaţii de normare a scrierii este ortografia,care are în vedere numai ceea ce se consideră a fi corect în sistemul de scriere dat,limite mari de directivă se stabilesc în ortografie după anumite principii. Cuvântul ortografie provine din grecescul arthos-care înseamnă drept,corect şi graphos cu sensul de scriere. Deci prin ortografie se înţelege scrierea corectă sau mai precis totalitatea regulilor care stabilesc scrierea corectă a unei limbi. Ortografia nu este numai o sarcină a şcolii, ci ea constituie o problemă de politică culturală.

Principiile ortografice asigură caracterul de interdependenţă dintre compartimentele limbii (vocabular,fonetică,morfologie,sintaxă). Principiile care stau la baza ortografiei noastre actuale derivă din structura limbii române, care, ca şi alte limbi are un caracter sistematic. Ele au un regim de guvernare în scriere şi se pot clasifica astfel:

1) Principul fonetic, fonologic sau fonematic;

2) Principiul silabic;

3) Principiul etimologic;

4) Principiul morfologic;

5) Principiul sintactic;

6) Principiul simbolic;

3.1Principul fonetic, fonologic sau fonematic

25 Cruceru Constantin,Vasile Teodorescu, Gramatica limbii române, ed.Gramar, 2010, p.202

26 Graur Alexandru, Studii de lingvistică generală, ed.Academiei Bucureşti,1973, p.133.

Page 22: PUNCTUATIE-Suport de Curs

Îl numim fonetic în sens larg,fonologic sau fonematic pentru că redă în scris fonemele (nu sunetele). Nu scriem sunetele lipsite de valoare logică („producte brute ale gâtlejului nostru” cum le numea Maiorescu) ci fonemele.

Mai redăm, în scriere, fonemul, adică „cea mai mică unitate sonoră care are o funcţie în limbă, funcţiunea de a alcătui şi de a deosebi între ele cuvintele şi formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt şi nu sunetul ca element al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer exprimat prin articulaţie”

Prin principiul fonetic urmărim să redăm cu maximă fidelitate rostirea literară. El s-a impus în ortografie prin simplitate şi accesibilitate.

Potrivit principiului fonetic, redăm în general fiecare sunet (tip sonor,fonem),prin câte o literă (mama, clasa), având în vedere rostirea literară actuală. De aceea se impune să scriem cum trebuie şi să rostim: poet, poezie, epocă (fără „i” potetic la vocala „e”); corupt, seară, uşă, greşeală etc. Redarea sunetelor şi variaţiilor de sunete cu ajutorul cărora vorbim, este o preocupare a foneticienilor. Pentru noi importantă rămâne funcţia de comunicare a limbii, reţinută în scris prin litere ce redau „tipuri sonore” de sunete, adică foneme.27

O literă poate reda:

▪Un fonem (m, l, o, p);

▪ Două foneme, dacă i se adaugă semnul diacritic: (i, î, t, ţ, s, ş).

▪Trei foneme –în acest caz cu două semne diacritice diferite

(a, ă, â: roman,lacrimă,român);

▪Un grup de consoane: de exemplu litera x poate reda grupurile consonantice „cs” (excursie) şi gz (examen).

▪Totodată un fonem poate fi redat printr-un grup de litere (ce,ci,ge,gi,che,chi,ghe,ghi).

Se evidenţiază astfel că principiul fonetic are unghiul cel mai deschis spre ortografie, apropiind scrierea de pronunţare.Există în ortoepie, tendinţa de a scurta cuvintele.

În latina populară s-a manifestat ca o lege internă dispariţia consoanelor finale. Multe dintre substantivele româneşti derivă din forma de acuzativ singular a substantivelor latineşti. Astfel cuvintele latineşti aurum,focum,ursum.au pierdut consoanele finale, rostindu-se auru,focu,ursu-deci cu -u final, existând în rostire şi scriere o lungă perioadă de timp. Cu vremea -u final s-a afonizat, apoi a fost omis din rostire, cuvintele pronunţându-se şi ortografiindu-se astfel astăzi: aur,foc,urs. În cazul acestor substantive, declinarea I şi a III-a s-a pierdut doar consoana finală: vulpem-vulpea, lunam-luna, faciam-faţă etc. La numerale şi pronume se observă acelaşi fenomen fonetic: unum-una, unam-una, decem-zece, septem-şapte, meum-meu, meam-mea, nostram-nostru.

Nos şi vos au pierdut consoana finală de la nominativ adăugându-se prin analogie „-i” semnul pluralului. Unele forme verbale ca prezentul, imperfectul au pierdut numai consoana finală: laudat-laudă, erat-era. Scrierea cu „u” final s-a păstrat numai în cuvintele în care

27 Graur Alexandru, Studii de lingvistică generală, ed.Academiei Bucureşti,1973, p.134

Page 23: PUNCTUATIE-Suport de Curs

acesta se rosteşte : aluminiu,amfiteatru,auriu,metru; În „-iu” diftong, ca: artificiu, oficiu, teritoriu, tranzitoriu etc. se manifestă tendinţa de a suprima pe „-u” final redând însă o pronunţare neliterară.

În limba română principiul fonetic a impus ortografierea neologismelor care în limba de provenienţă se scriu cu consoană dublă printr-o singură consoană: le professeur (fr.) - profesor. Îndreptarul ortografic indică scrierea consoanelor duble numai acolo unde redau o realitate fonetică precizând, la paragraful 89 că : „Se scriu şi se pronunţă consoane duble în cuvinte formate cu prefixe când consoana finală a prefixului e aceeaşi cu consoana iniţială a rădăcinii”.

Pentru a ilustra această regulă, se menţionează scrierea şi pronunţarea consoanelor duble „mn” ,„rr”, „ss”, în derivate formate cu prefixul în respectiv „ inter” şi „trans” (înnopta, înnoi, interregn, transsiberian).28

Academicianul Alexandru Graur a subliniat tendinţa generală a limbii române de a asimila consoana finală a prefixului. Astfel, prefixul con-, existent în cuvinte: concetăţean, configuraţie,consemna,contemporan etc. devine prin asimilaţie „co-” în unele cuvinte ca de exemplu: conaţional, colocator,corupt şi în derivare de la cuvinte care încep cu o vocală: coabita, coautor, coechipier, coexista, cointeresa. Fenomenul de asimilare a prefixului „con-” este mai evident înaintea cuvintelor care încep cu bilabialele „b” şi „p”, care se pronunţă cu explozie a buzelor, ceea ce determină transformarea dentalei „n” în bilabiala „m” (combatere, compătimi, complace etc.).

Ortografia respectă pronunţia în cazurile de acomodare, de înrâurire a fenomenelor vecine din componenţa cuvântului. Astfel consoana „n” aflată înaintea bialabialelor „b” sau „p” se va rosti şi scrie „m” şi nu „n”, deci tot o consoană bilabială, fapt cunoscut sub denumirea de asimilare, adică transformare sub influenţa sunetului vecin următor:

Consoana „m”:

Înainte de b - îmbujorat, bomboane, îmboboci, îmbrăca;

Înainte de p - deîmpărţit, împodobi, împrumuta, împăca;

Asimilarea a determinat şi scrierea prefixelor „des-„ şi „răs-”, ca „dez-” şi respectiv „răz-”, deci prefixele terminate în „s, z” primul fiind surd iar al doilea sonor. Astfel „Ori de câte ori un prefix terminat în s este alipit la o temă care începe cu o consoană sonoră, trebuie să ne aşteptăm la prefacerea lui în „s” în „z”, prin asimilare şi invers 29ori de câte ori un prefix terminat în „z” este pus înaintea unei teme care începe cu o consoană surdă trebuie să ne aşteptăm la prefacerea lui „s” în „z”.

Şi prefixul „răs-” păstrează ortografia înaintea consoanelor c, f, p, t, z, (răscroi, răs-foi, răsfăţa, răsplată, răstălmăcire, răszice), dar prin asimilare devine „răz-” în derivatele de la cuvintele începătoare cu b, d, g, j, n (răzbate, răzgândi, răzjudeca). Grupul fonetic „răz-” există în multe cuvinte din limba română, fără să putem preciza valoarea lui de prefix,întrucât îl găsim în cuvinte de origine străină. Astfel nu putem identifica rădăcina purtătoare de sens de cuvinte.28 Neacşu Ion, Instruire şi învăţare, Bucureşti1, 1991,p.44.

29 Neacşu Ion, Instruire şi învăţare, Bucureşti1, 1991,p.45.

Page 24: PUNCTUATIE-Suport de Curs

Cuvintele vechi şi îndeosebi cele provenite din limba latină se scriu cu „ ie” sau „ia”, potrivit legii fonetice după care e iniţial din cuvintele de origine latină s-a diftongat fără excepţie în „ie” sau „ia”: ieşire,iarbă,ieri.

Astfel vom scrie cu ie şi ia:

a)la început de cuvinte: ierta,ieşean, ieşire,ianuarie,iarăşi,iau etc.

b)în interiorul unui cuvânt la început de silabă, după orice vocală în afară de „-i” (odaie, femeie, voie, baia, îmbăia, înapoia, încheia).

Neologismele sunt scrise fără „i” atât la începutul cuvântului (ebonită, ecou, educaţie etc.) cât şi în interiorul cuvântului la început de silabă (alee, idee, feerie, procedee sau influenţă, maestru, poezie etc.), întrucât diftongul „ie” nu apare în rostirea cuvintelor, nici în limba din care le-am împrumutat, ci numai vocala „e” pe care şi noi o vom rosti şi scrie tot „e”. Diftongul „ie” a devenit desuet, deoarece adaptarea pronunţării limbii române la sistemul de pronunţare slav a fost un proces care şi-a pierdut forţa coercitivă odată cu emanciparea limbii noastre de sub influenţa limbii slavone. Desprinderea de modelul slav, în acest caz, s-a datorat afirmării tot mai puternice, în epoca modernă a conştiinţei latinităţii limbii noastre.

Motivarea ortografierii acestor cuvinte fără diftongul „ie” este susţinută şi de faptul că între vocalele duble nu se fac, de obicei, intercalări de sunete, întrucât sunt în hiat şi nu formează diftong. Rostirea şi scrierea vocalelor duble fără vocală protetică (de sprijin) sau diftongarea celei de a doua vocale sunt justificate:

aa: contraamiral, contraatac, supraaglomeraţie etc.

ee: epopee, trofee, creez etc.

ii: ştiinţă, cuviinţă, conştiinţă etc.

oo: cooperativă, coopta, zoologie etc.

uu: ambiguu, continuu, perpetuu etc.

Prin îmbogăţirea limbii cu împrumuturi externe utilizarea hiatului în pronunţie devine mai frecventă. Spre deosebire de pronunţarea populară, cea literară acceptă şi promovează hiatul, pentru că îl găsim „în structura fonetică a mai multor neologisme pătrunse în limbă, în momentul modernizării ei”.

În cazul neologismelor distingem trei situaţii:

1. Neologismele vechi, pătrunse de timpuriu în limba noastră, precum şi unele neologisme mai recente, dar având o circulaţie mai mare, se scriu aşa cum se pronunţă: aisberg, manichiură, ştechier etc. La fel se scriu cuvintele care denumesc noţiuni din sfera sportului (golf, tenis, ofsaid, volei precum şi altele ca blugi, cart, slip, etc.);

2. Neologismele mai recente sau cu o circulaţie mai restrânsă sunt simţite ca elemente străine de limbă, fiind pronunţate şi scrise ca în limba respectivă numai de către cunoscătorii acelei limbii: baby (pronunţat beibi)= copil mic; bowling (pronunţat bouling)= popicărie automată; bridge (pronunţat brigie)= joc de cărţi; folk (pronunţat folc) = gen de muzică; grape fruit (pronunţat greip fruit) = fruct exotic, jeep (pronunţat gip) = automobil de un sfert de tonă; snak bar (pronunţat snek bar) = bufet expres, team (pronunţat tim)= echipă.

Page 25: PUNCTUATIE-Suport de Curs

3. Neologismele care şi-au păstrat grafica din limba engleză se citesc potrivit principiului fonetic din limba română: accident (scris şi pronunţat accident, în engleză pronunţat exidănt) provenind în engleză din latină; barman (scris şi pronunţat barman, în engleză pronunţat barmen).

Dominante în ortografia unei limbi sunt principiile fonetic şi etimologic. Nici unul dintre ele nu se manifestă însă în exclusivitate, ele acţionând în colaborare, completându-se. Preponderent în ortografia limbii române este principiul fonetic, fonologic sau fonematic, ajutat de cel silabic, morfologic, etimologic, sintactic şi simbolic. În limba franceză (tot de origine latină ca şi limba română) s-a impus principiul etimologic. Academia franceză studiază de câţiva ani posibilitatea modificării ortografiei limbii franceze, orientându-se spre principiul fonetic. De asemenea, principiul etimologic este dominat şi în limba engleză contemporană.

3.2. Principiul silabic

Denumirea de principiu silabic reaminteşte scrierea silabică potrivit căreia semnele nu reprezintă sunete ci silabe. Conform acestui principiu aceeaşi consoană sau acelaşi grup consonantic intră în componenţa unor silabe diferite cu alte valori. Astfel „c” şi „g” capătă valori diferite în funcţie de literele care le urmează în aceeaşi silabă.

De exemplu, urmate de:

a: capitală, carte, garaj, gardă;

ă: căprioară, căluşar, găină, găti redau sunetul „k”, (c);

â: cârmaci, cântec ,gândire, gâscă respectiv „g”;

u: cultivat, cuviinţă, gutui, gură;

o: consoană, colectiv, gorun, gospodar;30

e: cetăţean, geniu, geologie, celulă redau sunetul „c” respectiv „g”;

i: civic, civilizaţie, gimnaziu, gimnast;

e: chestionar, chenar, gheaţă, gheretă redau sunetul „k” respectiv „g”;

i: chirurg, chibrit, ghiozdan, ghid;

3.3. Principiul etimologic

Îl numim etimologic, deoarece în virtutea lui unele cuvinte se scriu ţinând seama de etimon (cuvântul de bază din limba de origine, forma din care acest cuvânt provine). Etimologia ca ramură complexă a ştiinţei limbii, studiază originea cuvintelor prin explicarea evoluţiei lor fonetice şi semantice. Cuvântul „etimologie” e de origine greacă (etymos = adevărat + logos = cuvânt şi înseamnă studiul înţelesului adevărat al sensului cuvintelor).„Pentru a se stabili etimologia unui cuvânt, adică originea lui – precizează academicianul Alexandru Graur – e nevoie să cunoaştem exact înţelesul, răspândirea de care se bucură şi pe cât posibil formele lui mai vechi; trebuie să cunoaştem normele de schimbare a sunetelor din

30 Cerghit Ioan-Metode de învăţământ,ed.EDP,Buc.1991,p.170.

Page 26: PUNCTUATIE-Suport de Curs

diversele epoci ale limbii respective [...] şi felul în care s-a transpus în mod regulat, sunetele din această limbă în cea de care ne ocupăm”.

■Grupul consonic „ct” din latină a devenit „pt” în română „it” în franceză, „tt” în italiană şi „ch” în spaniolă: lactem-lapte, franceză: lait, italiană: latte, spaniolă: leche;■Grupul consonic „rs” s-a transformat în „-ss”, redus apoi la „s” sursum - sus, franceză - sus, italiană - su, spaniolă suso;■Grupul consonatic „ns” s-a redus la „s” ; mensis: în română mes (cu sens de lună), franceză mois, italiană mese, spaniolă mes;■Grupul consonic „cs” s-a transformat în „ss” şi s-a redus la „s”: exire „a ieşi”, italiană uscire.■Diftongul „au”neaccentuat se reduce la „a” când în silaba următoare se află „u”: ascultare - asculta.

Metoda de bază a principiului etimologic rămâne cea tradiţional-istorică. Potrivit noilor precizări ortografice ale Academiei Române revenirea la ortografia tradiţională, începând din anul 1993-1994, respectiv scrierea cuvintelor cu „î”, „â” şi „sunt” s-au întâmpinat multe dificultăţi dat fiind neconcordanţa dintre tipărirea manualelor şi ceea ce le cerem copiilor.Principiul etimologic a impus ortografia cuvântului român şi a derivatelor sale româncă, România, româneşte.

3.4.Principiul morfologic

Principiul fonetic este întregit de principiul morfologic în realizarea scrierii ca act conştient, sistematic şi unitar. Morfologia ca parte constructivă a structurii gramaticale cuprinde totalitatea regulilor de modificare a formei cuvintelor în diferitele lor întrebuinţări.

Modificarea formei cuvintelor se realizează:

a ) În rădăcina acestora;b) În sufixe şi desinenţe prin:

1.Alternanţe vocalice sau forme fixe în rădăcina cuvintelor

2.Alternanţe vocalice sau forme fixe în sufixe lexicale, gramaticale şi desinenţe.

3.Principiul morfologic asigură distincţia necesară şi în cazul omofonelor, prevenind asupra identităţii aparente rezultate prin pronunţare. Este cazul pronumelor personale şi al omofonelor acestora: ea (ia-verb), ei (iei-verb), ele (iele-substantiv) al pronumelor şi adjectivelor demonstrative : „aceea” şi nu „aceia”, „aceeaşi „ şi nu „aceiaşi”.Normele ortografice proprii principiului morfologic s-au impus şi în ortografia cuvintelor compuse. Astfel distingem două situaţii:

a) Cuvinte în care părţile componente nu-şi mai păstrează individualitatea morfologică şi semantică: bunăvoie, dacoromân, hidrocentrală etc.

b) Cuvinte în care părţile componente îşi păstrează individualitatea semantică: bună-credinţă, bun-simţ, ciuboţica-cucului, medico-legal.

Cuvintele formate din prefixul „în” + un cuvânt al cărui rădăcină începe cu „n” vor fi scrise cu n dublu acolo unde formaţia este analizabilă. Deci se vor scrie: înnoda ( în+ nod), înnegri ( în+ negri).

Page 27: PUNCTUATIE-Suport de Curs

3.5.Principiul sintactic

Conform principiului sintactic, cuvintele se scriu separat sau împreună ţinând seama de sensul lexical şi de criteriile gramaticale. Se numeşte sintactic deoarece funcţia sintactică a cuvântului sau grupului de cuvinte omofon corespunzător ne indică mai precis ortografierea.

Distingem două situaţii:1. Se separă prin cratimă pronumele personale sau reflexive neaccentuate, când sunt detaşate la un cuvânt: dăruieşte-mi, amintindu-ţi, oamenii-şi etc.31

2. Situaţii de omofonie între adverbe, adjective, conjuncţii pe de o parte şi alte clase gramaticale, pe de altă parte. În aceste cazuri vom fi atenţi la stabilirea sensului lexical, al funcţiei sintactice şi a valorii morfologice.32

Exemple :

altădată – „odinioară, cândva”;

altă dată – „timp precis exprimat în termeni calendaristici”;

cuminte – „cu purtări bune, liniştit, calm, aşeza”;

cu minte – „cu judecată sănătoasă, înţelept,cumpătat”;

3.6.Principiul simbolic

Potrivit principiului simbolic, scriem acelaşi cuvânt alcătuit din aceleaşi foneme cu iniţială mică sau majusculă după conţinutul său noţional. Regula care s-a impus precizează că atunci când cuvântul are sens obişnuit se ortografiază cu iniţială mică, iar atunci când are valoarea unui simbol mai puţin obişnuit sau un sens cu totul special se scrie cu iniţială majusculă.

1.Astfel cuvântul facultate se scrie cu iniţială mică ori de câte ori are sensul de „aptitudine”şi cu majusculă când apare într-o sintagmă care denumeşte o instituţie. În aceeaşi situaţie sunt şi punctele cardinale, pe care le scriem cu literă mică: est, nord, sud, nord sau răsărit, apus, miazăzi şi miazănoapte. Când exprimăm noţiunea de „ţinut”, deci când are sensul de „toponimice”, ele trebuie scrise cu majusculă.

Exemplul citat: „Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?

Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?”

Mihai Eminescu „Scrisoarea a III-a”

2.Tot cu literă mică se scriu şi numele zilelor şi ale lunilor anilor, însă când este vorba de sărbători naţionale se foloseşte întotdeauna iniţiala/ majusculă (de exemplu: 1 Mai, 1-24 Ianuarie, 1 Decembrie).

3.Principiul simbolic se aplică şi în scrierea denumirilor unor mari evenimente şi epoci istorice a căror semnificaţie a fost bine cunoscută.

31 Cerghit Ioan-Metode de învăţământ, ed.EDP, Buc.1991, p.170.

32 Drincu Sergiu, Semne ortografice şi de punctuaţie, ed.Ştiinţifică Enciclopedică, Bucureşti, 1992, p.303

Page 28: PUNCTUATIE-Suport de Curs

4.Dacă e cât se poate de normal să scriem pământ, soare, lună la fel de normal este ca aceleaşi cuvinte să fie scrise cu iniţială majusculă atunci când sunt întrebuinţate ca denumiri de aştri şi care se comportă ca nume proprii: Pământ (sinonim cu Terra), Soarele, Luna.

5. Deşi îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie nu ne dă nici un fel de indicaţii în acest sens este în afară de orice discuţie că o dublă grafie se mai foloseşte şi în cazuri ca: semilună faţă de Semilună, Imperiul otoman - turci, poartă faţă de Poarta (otomană) şi catedră (mobilă) faţă de Catedră cu sensul de „unitate într-o instituţie de învăţământ” (Catedra de istorie a limbii române).

6. O diferenţă se face de obicei şi între capitală (din îmbinările sintactice pedeapsă, greşeală sau reparaţie capitală) şi capitală cu sensul pe care îl are într-un context ca: „Delegaţia guvernamentală s-a înapoiat în Capitală adică în Bucureşti”. În schimb într-un context ca: „Bucureştiul este capitala ţării” cuvântul trebuie scris neapărat cu literă mică.33

33 Drincu Sergiu, Semne ortografice şi de punctuaţie ,ed.Ştiinţifică Enciclopedică, Bucureşti, 1992,p.304-305. Neacşu Ion, Instruire şi învăţare,ed.Ştiinţifică, Buc., 1991, p.209.