Răbdare

Una din virtuţile fără de care nu am putea trece valurile acestei vieţi este răbdarea. Deseori auzim că este esenţială răbdarea în propăşirea noastră pe scara care duce la Rai, dar poate mai puţin o aplicăm în viaţa de zi cu zi.

Răbdarea suferinţei duce la o „înaltă perfecţiune morală.”1

Răbdarea suferinţelor aduce preschimbarea necazurilor în unelte ale sporirii virtuţii. „Omul din rob devine stăpân al suferinţei sale, călcând peste ea şi făcând cale de mântuire.”2

Această virtute este numită a fi mai presus de toate virtuţile. „Răbdarea în suferinţe este regina celor bune şi cununa cununilor”3. Şi aşa cum ea domină cele mai înalte virtuţi, aşa în ea ajunge mai strălucitor chipul celorlalte, se ajută unele pe altele şi se completează. „Îndelunga răbdare este născătoarea tuturor bunătăților.”4

Răbdarea este una din comorile nepreţuite care ne ajută în lucrarea noastră de mântuire: „Noi găsim o comoară care nu constă din aur sau argint, ori din pietre scumpe, dar care este mult mai preţioasă, decât aurul şi decât toată bogăţia. Ea constă din răbdare, din înţelepciune, statornicie şi o neclintită nădejde în Dumnezeu.”5

Sfinţii Părinţi au ridicat valoarea răbdării pe o treaptă foarte înaltă întrucât presupune un îndelung proces de lepădare a lucrurilor lumeşti şi apropiere de acceptarea necazurilor: „Tot cel ce voieşte să se apropie de necaz mai întâi se lipseşte pe sine de toate, apoi se apropie de necazuri. Dar cel ce se lipseşte pe sine de lucrurile materiale, dar nu se lipseşte de lucrarea simţirilor, adică de văz şi de auz, îşi pricinuieşte sieşi un îndoit necaz şi se va chinui şi necăji în chip îndoit. Pentru că ea îmblânzeşte cu bărbăţie gândurile şi sădeşte putere în vieţuire şi învaţă pe om să suporte cu multă răbdare necazurile ce-i vin neapărat prin aceasta”6

Răbdarea este armă puternică şi de neînvins dacă îşi are Izvorul de putere la Mântuitorul. „Ea e împărăteasa virtuților, temelia bunătăților bărbătești. Căci ea este pacea în războaie, seninul în furtună, statornicia, nestrămutată în cei ce au dobândit-o. Pe cel ce a dobândit-o pe aceasta în Hristos Iisus, nu-l vor putea vătăma nici armele, nici sulițele, nici câmpurile de bătaie, nici chiar războaiele dracilor, nici mulțimea întunecată a celor potrivnici.”7

1 Studii Teologice, p.2712 Jean Claude-Larchet, Terapeutica bolilor mintale…, p.1073 Ibidem, p.2884FILOCALIA 11, SFINȚII VARSANUFIE ȘI IOAN, p. 36: 5 Sfântul Ioan Gură de Aur, predici la Duminici şi sărbători, Editura Bunavestire, Bacău, 1997,p.23

6 Protos Lector Dr. Justinian Cârstoiu, Desăvârşirea creştină în epistolele Sfântului Apostol Pavel ,p.218

7 FILOCALIA 7, SFÂNTUL GRIGORIE SINAITUL, p. 118-119: RĂBDAREA:

1

Răbdarea este strâns legată de smerenie. Ea ne uşurează necazurile şi prin ea dobândim mângâiere de Sus: „Căci pe măsura smeritei tale cugetări, ți se dă ție și răbdarea în necazurile tale. Și după răbdarea ta se ușurează și greutatea necazurilor tale și vei dobândi mângâierea. Iar după mângâierea ta, se mărește dragostea către Dumnezeu.”8

Dumnezeu, prin Pronia Sa şi din dorinţa de a ne întări şi căli starea lăuntrică în faţa patimilor, ne lasă să învăţăm pe propria piele ce înseamnă cu adevărat răbdarea: „De aceea și Dumnezeu îți trimite necazuri, pentru ca să te înveți a răbda. Când, deci, de la început ne învățăm a răbda și nu ne împuținăm, la urmă slăbește suferința, ca fiind totul izbândit.”9 „Necazul răbdare lucrează”(Rom.5, 3)

În faţa ispitelor şi a supărărilor, ea are puteri tămăduitoare, după cum şi spune Sfântul Vasile cel Mare: „Răbdarea este sublima doctorie a sufletului.”10 Prin harul lui Hristos, boala trupului poate sluji drept leac pentru relele sufletului şi ceea ce a fost la început urmare a căderii poate deveni unealtă a mântuirii. Sfântul Ioan Gură de Aur laudă răbdarea: „Dacă răbdarea întrece celelalte virtuţi, răbdarea durerii întrece celelalte soiuri de răbdare.” 11

Această virtute atrage după sine îmbărbătarea celui care suferă, căci răbdând te faci mai puternic, cu ajutorul lui Dumnezeu. „Răbdarea este maica bărbăţiei”12

Martirii au primit loviturile de sabie în trupurile lor , dar le-au răbdat cu vitejie şi pentru aceasta au fost şi încununaţi. Acelaşi lucru este posibil şi pentru tineri când rabdă fără cârtire sabia necazurilor, devin asemenea mucenicilor. Sfântul Macarie Egipteanul aseamănă crucea celor suferinzi cu cea a muceniciei: „cei ce îndură suferinţe din pricina bolilor trupeşti şi le poartă cu răbdare dobândesc aceleaşi cununi ca şi mucenicii şi au aceeaşi îndrăzneală ca şi ei.”13

Sfântul Ioan Gură de Aur referitor la lupta cu păcatul ne spune: „Cel care în încercare se luptă să nu păcătuiască va fi socotit martir pentru lupta care o duce. Aceasta este jertfa prin excelenţă adusă lui Dumnezeu!”14

Un mare filosof afirmă că mai mare om este acela care îşi arată bărbăţia prin răbdarea pe care şi-o manifestă în suferinţă decât atunci când te afli pe câmpul de luptă: „Eroii nu se arată pe câmpurile de luptă, ci în patul suferinţei(Seneca)”15

8 FILOCALIA 10, SF. ISAAC SIRUL, p. 247-248: RĂBDAREA9 SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, PETCU II, p. 39610 SF. VASILE CEL MARE, PETCU, p. 49011 Creştinul în faţa suferinţei, a bolii, Jean Claude Larchet, Edit. Sofia, Bucureşti, 2004, p.68

12 Sf. Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături, Cartea a treia, Editura Bunavestire, Bacău, 1996 , p117

13 Ibidem, p.7414 Necazurile vieţii..,p,118 Com la Ps 12715 Sf. Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături..., p.117

2

Pentru a ieşi biruitor din această încercări şi pentru a se bucura de roadele izbânzii sale, omul trebuie în primul rând să nu rămână pasiv în boală, să nu se lase stăpânit, înlănţuit şi doborât de ea, ci dimpotrivă, să se menţină într-un dinamism treaz, aşteptând ajutorul dumnezeiesc. Chiar dacă o încercare întârzie să se termine, să ne gândim că ea are un sfârşit şi că niciodată Dumnezeu nu-l lipseşte pe om de ajutorul Său. Aici se vede şi necesitatea şi înălţimea virtuţii răbdării. Avva Varsanufie ne spune: ”Dumnezeu Însuşi veghează asupra celui bolnav, îl păzeşte şi îl ajută ca Unul ce ştie ce-i suferinţa şi necazul . Odată ce ai pe Dumnezeu nu te teme, ci aruncă toată grija ta asupra Lui şi El va purta grijă de tine.” 16

Lc.21,19…Ps.39,1…Mt.10,22…

Sfântul Maxim Mărturisitorul aduce ca rod al practicării răbdării pacea lăuntrică : „Numai răbdarea îl face pe om să rămână neclintit în necazurile cele fără de voie. Prin răbdare, ne putem păstra pacea sufletului, ca nu fim doborâţi de lovituri”17

Sfântul Isaac Sirul aminteşte de importanţa voinţei care pune început bun dobândirii acestei mari virtuţi după care Hristos trimite putere pentru a o sădi în fiinţa sa : „Prin răbdare au îndurat chinurile la care au fost supuşi. Răbdarea creştină cere hotărâre şi osteneală din partea omului, însă nu se mărgineşte la puterile omeneşti, căci puterea vine din iubirea lui Hristos.”18

Unul din leacurile deprimării este acceptarea de bună voie a necazurilor. Aceasta este o suferinţă a creştinului de a suporta durerile, adversităţile vremii. Oricine tinde spre suferirea relelor se întăreşte şi poate cu răbdarea să suporte inevitabilele momente grele, fără a-l împuţina sufleteşte, fără a se mâhni, fără a suferi deprimarea. 19

„Suferinţa nu se identifică necesar cu mizeria, decăderea, distrugerea sau nonsensul . Ea se poate constitui şi în răbdare, demnitate, forţă, nobleţe şi chiar suveranitate”20

Suferinţa este trecătoare, cum spune şi Sfântul Teofan Zăvorâtul. Ea umbreşte doar uneori clipele din viaţă după care vine negreşit bucuria dătătoare de nădejde : „Rabdă, deci! Cerul se va lumina şi deasupra ta. În viaţă sunt zile ca în natură, sunt ba zile întunecoase, ba zile senine. S-a întâmplat vreodată ca un nor de furtună să nu treacă ?! El şie foarte bine ce, cui şi când să trimită, iar când trimite, trimite spre binele aceluia care primeşte suferinţa.”21

Dacă ne vom duce mereu cu gândul la Izvorul răbdării şi al mângâierii, Sfinţii Părinţi ne spun că această cugetare ne ajută să ne înlesnim propria pocăinţă: „Omul îndelung răbdător se

16 Ibidem, p.71, Avva Varsanufie17 Ibid18 Ibid., p.16619 Deprimarea şi tămăduirea ei, Arhim Spiridonos Logothetis, tr.de Pr. Şerban Tica, Edit. Sofia, Bucureşti, 2001, p.8120 George Remete, „Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006 ,p.45

21 Despre Purtarea Crucii, Sf. Teofan Zăvorâtul, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 8

3

străduieşte să-L urmeze pe Hristos, căci cugetă la îngăduinţa şi îndelunga răbdare arătate de Acesta către neamul omenesc: a coborât pe pământ ca om , a învăţat, S-a smerit, a urcat

pe cruce ca un răufăcător şi a suferit chinuri ca un om. Şi în fiecare este îndelung răbdător cu toţi păcătoşii şi aşteaptă cu blândeţe pocăinţa lor.” 22

Mântuitorul prin patima Sa ne-a dat model suprem de răbdare: „Prin răbdarea în necazuri ne facem părtaşi ai Patimilor lui Hristos”23

„Fericit cel ce îşi duce cu răbdare crucea vieţii sale!”24

Această măreaţă virtute nu e de la noi, ci e de la Dumnezeu. Asemenea leacurilor pe care le luăm împotriva microbilor, aşa şi mâhnirea pentru păcat curăţă inima noastră de de faptele şi amintirile rele.

„odată cu ispita să ne trimită şi ajutorul, ca s-o putem răbda”(1Cor, 10,11)

Sfinţii Părinţi pomenesc de faptul că atenţia în viaţa duhovnicească este esenţială. Dacă suferim orice lucru cu răbdare, există nădejde că se va desăvârşi. Însă dacă suntem superficiali, putem să greşim: „Unii înfrâng ispitele mari, dar sunt înfrânţi de cele mărunte de fiecare zi; astfel umiliţi, niciodată să nu se încreadă în ei înşişi în cele mari, ei, care s-au văzut slabi în cele atât de mărunte.”25

Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă foarte frumos răbdările pe care trebuie să ni le însuşim cu o topitorie în care aurul se curăţă mai bine. „Precum meşterul de aur aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerca şi curăţa prin foc, până ce vede că s-a lămurit, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele oamenilor a fi încercate de nenorocire, până ce se curăţă şi se lămuresc, şi din această încercare trag mult folos. De aceea o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.”26

Nerăbdarea este una din aspectele neplăcute în faţa Domnului: „Păcătoase sunt înaintea lui Dumnezeu cârtirea, nerăbdarea, puţinătatea de suflet şi mai ales deznădăjduirea – vlăstare hâde ale necredinţei nelegiuite.”27

22 Dimitrie G. Karahalios, „Păcate şi virtuţi”, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2010, p.216

23 Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu-insuflat, „Despre ispite…, p.5024 Arhim. Ioanichie Bălan, Predici la Praznicile împărăteşti, Editura Mănăstirea Sihăstria, Iaşi, 2008, pag 94-95

25 Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, Editura „Lumină din lumină”, Bucureşti, 2001, p.35

26 Sfântul Ioan Gură de Aur, predici la Duminici şi sărbători, Editura Bunavestire, Bacău, 1997 , Cuvânt la Duminica Slăbănogului, p.25

27Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Editura Sofia, Bucureşti, 2000, p.276

4

Sfinţii Părinţi filocalici pun semnul egal între uitarea de Dumnezeu şi respingerea necazurilor. „Dacă vrei să-ți amintești neîncetat de Dumnezeu, nu respinge necazurile ca nedrepte, ci rabdă-le ca pe unele ce vin după dreptate. Căci răbdarea lor trezește și înviorează amintirea prin fiecare întâmplare. Iar respingerea lor micșorează durerea și osteneala spirituală a inimii și prin aceasta produce uitarea.”28

Mai mult, ea poate fi asemuită cu împotrivirea faşă de poruncile lui Dumnezeu: „Cel ce se împotrivește necazurilor se războiește fără să știe cu porunca lui Dumnezeu. Iar cel ce le primește întru cunoștință adevărată, acela rabdă pe Domnul.”29

Sfântul Maxim Mărturisitorul defineşte răbdarea că înseamnă: „A sta neclintit în împrejurări aspre și a răbda relele; a aștepta sfârșitul încercării și a nu da drumul iuțimii la întâmplare; a nu vorbi cuvânt neînțelept , nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinător al lui Dumnezeu.”30

Tot el oferă motivaţiile care îl întăresc pe creştin să continue lupta şi asumarea răbdării: „Omul rabdă pătimiri pentru una din acestea: sau pentru dragostea lui Dumnezeu, sau pentru nădejdea răsplății, sau de frica muncilor, sau de frica oamenilor, sau pentru fire, sau pentru plăcere, sau pentru câștig, sau pentru slava deșartă, sau de nevoie.”31

O altă definiţie a acestei virtuţi spune: „Răbdarea este iubirea de osteneli a sufletului. Ea constă din osteneli de bună voie și din încercări fără de voie.”32 Astfel răbdarea cuprinde două părţi: răbdarea celor pe care le voim dar şi a celor pe care nu sunt din voia noastră dar trebuie să le acceptăm.

Atunci când creştinul nu are păcate grave, dar totuşi este încercat, nu trebuie să se revolte, nici să deznădăjduiască, ci să aibă permanent convingerea că, prin fiecare suferinţă pe care o îndură, fără a cârti sau învinui pe alţii, cu răbdare şi nădejde în mila lui Dumnezeu, Părintele Ceresc îi adaugă, nevăzut, câte o nouă piatră de mare preţ, un nou giuvaer sau diamant, la cununa mântuirii sale, cu care îl va încorona la Judecata de Apoi. Când este încercat, omului îi este de mare folos să dobândească înalta convingere că Dumnezeu nu face niciodată un lucru inutil şi nici nu ne încearcă peste puterile noastre de a suporta. Sfântul Isaac Sirul ne spune că „necazurile care nu sunt răbdate, poartă un chin îndoit. Răbdarea înjumătăţeşte durerea.” Cugetând la filosofia bolii, patul de suferinţă se descoperă a fi un loc al introspecţiei, al cercetării şi aflării eului pierdut, dar în acelaşi timp, un mod de a-l descoperi pe Dumnezeu, Cel pe Care L-am ignorat până atunci, iar boala - o adevărată cale spre sfinţenie.33

28 F1, MARCU ASCETUL, p. 32929 F1, MARCU ASCETUL, p. 33830 F2, SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, p. 3731 F2, SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, p.11932 FILOCALIA 4, TALASIE LIBIANUL, p. 33:33 Pr.Prof.Dr. Ioan C. Teşu, Revista Lumină Lină, Revistă de spiritualitate şi cultură românească, Capela Sf.Ap.Petru şi Pavel, An XVII,Nr.3, Iulie-Septembrie 2012, New York, p.12

5

6