RÂUL MOLDOVIŢA SURSE DE POLUARE VALACH VLADUT(1).doc

Valach Vlăduţ-Traian Cuprins

LICEUL TEHNOLOGIC “VASILE COCEA” MOLDOVIŢA

CALIFICAREA PROFESIONALĂ: TEHNICIAN ECOLOG ŞI PROTECŢIA CALITĂŢII MEDIULUI

Lucrare pentru certificarea

competenţelor profesionale nivel 3

Prof. îndrumător: Candidat:Palaghiciuc Irina Valach Vlăduţ -Traian

SESIUNEA

2014


POLUAREA APELOR DE SUPRAFAŢĂ

DIN COMUNA MOLDOVIŢA


Cuprins

Argument

Unităţi de competenţă

CAP. I. Apa – generalităţi

I.1. Repartiţia apei pe Pământ

I.2. Circuitul apei în natură

I.3. Importanţa apei

CAP. II. Surse de poluare a apei

II.1. Poluarea naturală. Eutrofizarea apei

II.2. Poluarea artificială. Forme de poluare

II.3. Autopurificarea apei

II.4. Epurarea apelor uzate

CAP. III. Râul Moldoviţa – surse de poluare

III.1. Caracterizarea râului Moldoviţa

III.2. Surse de poluare a râului Moldoviţa

III.3. Calitatea apelor de suprafaţă din comuna Moldoviţa

Concluzii şi recomandări

Bibliografie

Anexe


Argument

Apa este un element fundamental şi indispensabil organismului uman şi vieţii pe

Pământ. Apa reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă, fiind un factor

determinant în menţinerea echilibrului ecologic. Apa este una din substanţele cele mai

răspândite pe planeta Pământ (7/10 din suprafaţa totală a globului) formând unul din

învelişurile acesteia, hidrosfera.

Conştientizarea crizei în ceea ce priveşte rezervele de apă, a condus la elaborarea unor

strategii de gospodărire durabilă: Directiva Cadru pentru Apa (DCA) 2000/60/EC a

Parlamentului şi Consiliului European, care stabileşte cadrul pentru politica comunitara în

domeniul apei o abordare nouă în domeniul gospodăririi apelor. Această directivă presupune

gestionarea cantitativă şi calitativă a apelor, având ca scop atingerea „stării bune" a apelor

până în anul 2015 şi definind apa ca pe un patrimoniu ce trebuie protejat, tratat şi conservat

ca atare.

Resursele de apă la nivel global sunt de 1,37 miliarde km3 , din care 97,2 % sunt

localizate în mari şi oceane si 2,7 % în apele subterane şi de suprafaţa. Resursele de apă pe

glob sunt limitate şi distribuite neuniform, iar prin poluare volumul lor se reduce.

Proprietăţile apelor naturale sunt determinate în primul rând de substanţele

minerale, lichide, gazoase şi organice în suspensie sau dizolvate care provin din interacţiunea

complexă hidrosferă - atmosferă - litosferă - organisme vii.

Politica europeana de protecţie a calităţii apei datează din anii 70. Primul Program

European pentru Protecţia Mediului a fost lansat in anul 1973, urmat de un set de reglementari

privind calitatea apei, respectiv Directiva Apelor de Suprafaţa, din 1975, si continuând cu

Directiva Apei Potabile, din 1980. In 1997, Comisia Europeana propune Directiva Cadru

pentru Apa, care introduce o noua formula manageriala de control al calităţii apei.

Calitatea apei se poate defini ca un ansamblu convenţional de caracteristici fizice,

chimice, biologice şi bacteriologice, exprimate valoric, care permit încadrarea probei într-o

anumită categorie.

Pornind de la aceste fapte, am considerat că analiza corectă a unei probe de apă, este

foarte importantă pentru a determina caracteristicile şi calitatea ei. Ca urmare am ales tema

„Râul Moldoviţa – Surse de poluare”


COMPETENŢE ATINSE PE PARCURSUL LUCRĂRII:

1.COMUNICARE

2.GÂNDIRE CRITICĂ ŞI REZOLVARE DE PROBLEME

3.MANAGEMENTUL RELAŢIILOR INTERPERSONALE

4.UTILIZAREA CALCULATORULUI ŞI PRELUCRAREA INFORMAŢIEI

5.DEZVOLTAREA CARIEREI PROFESIONALE

6.OPERAŢII DE BAZĂ ÎN LABORATOR

7.POLUAREA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

8. CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII

9.CHIMIA ŞI BIOLOGIA APELOR NATURALE

10.SUPRAVEGHEREA ŞI CONTROLUL CALITĂŢII APELOR UZATE


Capitolul I Apa – generalităţi

I.1. Repartiţia apei pe Pământ În mod obişnuit apa este un lichid, un compus hidrogenat al oxigenului (H2O). Ea însă

poate exista în trei stări diferite de agregare, trecând cu relativă uşurinţă (pe Terra) dintr-una

în alta: lichidă, gazoasă (vapori) şi solidă (gheaţă).

Diferenţierea straturilor care alcătuiesc planeta noastră s-a făcut pe baza principiului

gravitaţiei universale. În virtutea acestui principiu globul pământesc, alcătuit din: barisferă,

litosferă şi hidrosferă, este înconjurat de un înveliş gazos, atmosfera , şi învelişul biotic –

biosfera, care se supun aceloraşi legi ale gravitaţiei, diversele lor procese desfăşurându-se

într-o strânsă interdependenţă. Toate aceste învelişuri se influenţează reciproc; apa este

prezentă în aer, în pământ şi în corpul vieţuitoarelor. Până şi în pustiuri aerul cel mai uscat

conţine vapori de apă, în cantităţi oricât de reduse. Există apoi, „mări subterane”, care s-au

descoperit în adâncurile deşerturilor din Kazahstan, Sahara, etc. Vieţuitoarele conţin, de

asemenea, în corpul lor, însemnate cantităţi de apă; sângele animalelor şi seva plantelor nu

sunt altceva decât lichide estrem de bogate în apă.

Învelişul hidrosferic se prezintă ca un complex de diferite aspecte ale reliefului. De aici

rezultă şi o diferenţiere a unităţilor acvatice existente pe Glob.

Apa curgătoare este una din principalele unităţi acvatice. Ea rezultă din îmbinarea mai

multor elemente parţiale. Şiroirea constituie începutul unui organism fluvial cu caracter

temporar, legat în mod fidel de periodicitatea precipitaţiilor. Dezvoltându-se, el trece apoi în

torent, având alte caractere, din care reţinem diferenţierea clară a celor trei parţi componente:

bazin de recepţie, canal de curgere şi con de dejecţie.

Când torentul întâlneşte un strat acvifer care să-i asigure un debit de apă, se transformă

într-o apă curgătoare. Râul este un oragnism mai dezvoltat, a cărui caracteristică este

permanentizarea curgerii. Când mai multe ape curgătoare se întrunesc într-un tot, formează o

arteră hidrografică cu debit mai mare şi cu o permanentizare totală a cursului, se ajunge la

sistemul fluviatil. Toate aceste individualităţi geografice (torent, pârâu, râu, fluviu) alcătuiesc

ceea ce se numeşte în hidrologie unitatea acvatică a apelor curgătoare, fiind studiate de

potamologie.


O altă unitate acvatică o constituie lacurile, mările şi oceanele, care formează obiectul

de studiu al limnologiei şi respectiv al oceanografiei. Caracteristica acesteia constă în faptul

că mările şi oceanele se întind pe suprafeţe mari, au o salinitate mai mult sau mai puţin

accentuată, au cracter de „ape stătătoare” şi constituie individualităţi geografice de sine

stătătoare. Alimentarea mărilor şi a oceanelor este strâns legată de regimul precipitaţiilor şi de

reţeaua de ape continentale, iar caracterele fizice şi chimice sunt în dependenţă de poziţia lor

pe globul pământesc şi respectiv de factorii fizico-geografici. De exemplu, Marea Moartă are

o mare salinitate, în funcţie de evaporarea excesivă, în condiţiile climatului tropical deşertic;

Marea Caspică prezintă o salinitate mică în partea nordică, unde intervine aportul de ape dulci

ale fluviului Volga, şi un maxim de salinitate în partea de sud-est, unde acest raport lipseşte,

climatul fiind semideşertic.

Lacurile au suprafeţe restrânse, iar în funcţie de condiţiile peisajului geografic pot fi

dulci, salmastre sau sărate, evoluând în acelaşi sens ca şi mările, bineînţeles, în raport de

dimensiunile lor.

O a treia unitate acvatică o constituie apele subterane. Spre deosebire de celelalte, aici

nu se poate observa liber, cu excepţia apelor din regiunile carstice, scurgerea lor, dar se poate

determina prin diferite metode. Ele apar sub formă de straturi, cu nivel influenţat în mare

măsură de regimul precipitaţiilor, de vecinătatea unor bazine fluviatile sau lacustre, de

structura geologică, de starea climatică, etc., de unde şi o serie de diferenţieri faţă de celelalte

două unităţi acvatice.

Deşi nu putem vorbi de o unitate acvatică propriu-zisă, şi în atmosferă se găsesc imense

cantităţi de apă, sub diferite stări de agregare: gazoasă, sub formă de vapori, condiţionând

umiditatea aerului, prezentă – în cantităţi mai reduse – chiar în aerul foarte uscat; lichidă, sub

formă de picături foarte fine (în cazul ceţii şi al norilor) sau mai mari(în cazul burniţei şi

ploilor); solidă, sub formă de cristale de gheaţă şi fulgi de zăpadă, în norii de la marile

înălţimi sau din straturile reci de aer, ca şi sub formă de grindină de diferite dimensiuni (de la

bobiţe fine – asa-numita „măzăriche” – până la bulgări de mărimea oului de gâscă, care

produc adevărate dezastre economice locale ).

Apa intră în obiectul de studiu al meteorologiei şi climatologiei, împreună cu întreaga

atmosferă.

Toate aceste unităţi se integrează într-un circuit total sau parţial şi există o strânsă

interdependenţă a unora faţă de altele.

Masa considerabilă a apei în stare lichidă, care ocupă marile depresiuni ale suprafeţei

pământului, formează un înveliş denumit „Oceanul Planetar”.


Întinderile de apă sunt mult mai mari în comparaţie cu cele ale uscatului. Din suprafaţa

întregului Glob terestru, de circa 510 milioane km2, numai 149 milioane km2, revin uscatului,

iar 361 milioane km2, Oceanului Planetar. Numai Oceanul Pacific, luat separat, este mai mare

decât tot uscatul la un loc, suprafaţa lui atingând 179,6 milioane km2. (Pişota, I , Buta, I,

Hidrologie ,pg. 16)

Uscatul predomină, ca repartiţie procentuală, în emisfera nordică, unde ocupă 39% din

întreaga suprafaţă, faţă de numai 19% în emisfera sudică. Suprafaţa uscatului este alcătuită

din cele şase continente: Europa, Asia, America, Australia şi Antarctica, la care se adaugă

numeroase insule. În funcţie de repartiţia apelor şi a uscatului în cele două emisfere, emisfera

nordică este considerată continentală, deci a uscatului, iar cea sudică, emisfera oceanică.

Dacă emisfera continentală este ocupată mai mult de jumătate numai de apă, iar cea

oceanică mai mult de trei sferturi, putem încă odată să ne dăm seama de marea întindere a

apelor în comparaţie cu a uscatului şi astfel să ne explicăm caracterul insular al continentelor

în mijlocul maselor oceanice.

În ceea ce priveşte apa oceanelor, aceasta aparţine celor patru mari bazine: Pacific,

Atlantic, Indian şi Îngheţat. Oceanul Îngheţat, prin caracterul său de bazin înconjurat din toate

părţile de uscat, cu o serie de praguri submarine şi strâmtori care fac legătura între

continentele vecine, era considerat ca o mare „Mediterană polară”. Dată fiind extinderea sa

considerabilă (13 100 000 km2) , în prezent este admis ca ocean.

În ceea ce priveşte uscatul, regiunile de pe care apele continentale curg spre oceane şi

mări sunt cunoscute sub denumirea de regiuni „exoreice”, iar cele fără scurgere spre Oceanul

Planetar poartă numele de „endoreice” (bazinul Mării Caspice, al lacului Aral, pustiul Sahara,

pustiul Atacama, pustiul Gobi, pustiul Arbiei).

Pe suprafaţa pământului se află un volum de apă de aproximativ 2,0 miliarde. km 3. Din

acesta, volumul general al apei Oceanului Planetar se apreciază la circa 1,369 miliarde km3,

ceea ce depăşeşte volumul uscatului situat desupra nivelului oceanului de aproximativ 13 ori.

Dacă am nivela toată suprafaţa pământului, atunci am obţine un strat de apă cu o grosime de

2680 m.

După calcule aproximative rezultă că rezerva apei în albiile râurilor de pe Globul

pământesc ocupa 1200 km3, iar cea din bazinele lacurilor, 750000km3, ceea ce ne dă un volum

total al apelor uscatului de 751200 km3. Făcând o comparaţie între rezerva acestor ape şi cele

ale Oceanului Planetar constatăm că aceasta este mult mai mică. Cu toate acestea, rolul apelor

continentale în viaţa omului este foarte mare.


Ştiinţa a demonstrat că volumul anual al scurgerii apei râurilor este de aproximativ

35000 km3, iar adăugând şi apele rezultate din topirea gheţarilor din Groenlanda şi Antarctica,

ajunge la un volum general al scurgerii apelor continentale de aproximativ 36800 km3. (Prof.

Univ. Dr. Lorin R. Contescu, Revista Terra, pg.6.)

În concluzie apa este prezentă peste tot, la orice pas, în orice formă de viaţă, fiind cea

mai răspândită substanţă din natură, care determină natura lumii fizice şi biologice pe planeta

noastră. Totodată ea este vitală tuturor fiinţelor vii, iar în lipsa acesteia viaţa nu ar avea

continuitate.

I.2. Circuitul apei în natură

Circuitul apei în natură (denumit uneori şi ciclul hidrologic sau ciclul apei) este procesul de

circulaţie continuă a apei în cadrul hidrosferei Pământului .Acest proces este pus în mişcare

de radiaţia solara şi de gravitaţie . În cursul parcurgerii acestui circuit, apa îşi schimbă starea

de agregare fiind succesiv în stare solidă, lichidă sau gazoasă. Apa se mişcă dintr-un element

component al circuitului în altul, de exemplu dintr-un râu într-un ocean ,prin diferite procese

fizice, dintre care cele mai însemnate sunt evaporaţia, transpiraţia, infiltraţia şi scurgerea.

Ştiinţele care se ocupă cu studiul mişcării apei în cadrul acestui circuit sunt hidrologia şi

meteorologia .

Globul terestru conţine cantităţi enorme de apa în învelişurile lui externe. Atmosfera

constituie unul dintre învelişurile planetei noastre, în care apa se găseşte în cantităţi

apreciabile. În rocile de pe glob apa se găseşte până la acea adâncime la care, din cauza

temperaturii, trece sub forma de vapori. În litosfera apa se poate găsi sub forma lichida sau

gazoasa, atât libera cât şi legată de anumite structuri cristaline.

Ca şi suprafaţa scoarţei terestre, apa din atmosfera apare sub toate cele trei stări de

agregare care o caracterizează:

a)stare gazoasa, sub forma de vapori, condiţionând umiditatea aerului şi fiind prezentă,

chiar şi în aerul foarte uscat;

b)stare lichida, sub forma de picături foarte fine ( în cazul ceţei şi al norilor) sau mai

mari ( în cazul burniţei şi ploilor );

c)stare solida, sub forma de ace fine de gheaţă şi fulgi de zăpadă, în norii de la marile

înălţimi sau în straturile reci de aer , ca şi sub forma de grindina, de diferite dimensiuni

( bobite fine de ‘’măzăriche’’ sau bulgari de mărimea unui ou de gâscă )

Litosfera primara, oceanele si marile sunt depozitele cele mai mari de apa. Atmosfera ,

suprafaţa continentelor şi freaticul lor sunt cele mai sărace depozite de apa. Cu toate acestea,

deşi apa continentala este în cantitate relativ redusa, ea are cea mai mare putere de circulaţie,


revenind in circuit de nenumărate ori faţă de apa din litosfera sau din mări şi oceane. Deci, şi

importanta ei în dinamica hidrica este cea mai mare.

Circuitul apei în natură este influenţat de o serie de factori care condiţionează anumite

procese fizice şi chimice din atmosfera, determinând umiditatea atmosferica şi chiar climatul

regiunii respective. Aceşti factori care alcătuiesc baza circuitului apei în natură ar fi

evaporaţia, condensarea şi precipitaţiile.

Evaporaţia este procesul natural prin care apa din hidrosfera, litosfera si biosfera, in

contact direct cu aerul atmosferic, se transforma in vapori, trecând in învelişul gazos al

Pământului. Se restituie , astfel, atmosferei, un însemnat procentaj al apelor pe care aceasta le-

a pierdut pe calea precipitaţiilor. Când fenomenul se produce:

- direct de la suprafaţa apei = evaporabilitate sau evaporatie potenţiala,

- de la suprafaţa solului şi a învelişului vegetal, sub forma de evaporaţie

totala = evapo - transpiraţie,

- de la suprafaţa stratului de zăpada sau gheaţa = sublimare,

- prin transpiraţia plantelor si animalelor = evaporaţie fiziologica.

Evaporaţia potenţiala este mai intensa in anotimpurile calde decât în cele reci şi

descreşte de la tropice- ecuator spre cei doi poli. In zonele tropicale se evapora anual un strat

de apa de circa 3 m grosime, de la suprafaţa oceanelor, atingând chiar 4 m în regiunile

deşertice. In regiunile temperate valorile maxime se înregistrează în lunile iunie, iulie, august.

La poli evaporaţia este neînsemnată şi se produce in timpul verii polare, direct de pe

suprafeţele acvatice sau prin sublimarea zăpezii.

La rândul ei, evaporaţia este influenţată de o serie de factori, cum ar fi:

-vântul, (care poate înlocui aerul mai rece de la suprafaţa unităţilor acvatice cu

unul mai cald, capabil sa primească noi cantităţi de vapori de apa );

-solul, care influenţează prin culoarea si mai ales prin structura sa ( rezervele

de apa din sol, natura solului, covorul vegetal de la suprafaţa lui şi condiţiile

meteorologice locale – temperatura, umiditate, radiaţia locala, - precum si relieful );

-relieful, ( care are o influenta directa, prin expoziţia versanţilor, putând crea

condiţii deosebite între un versant si altul, fapt care se observa şi în zonalitatea

vegetaţiei );

-vegetaţia, are o influenta mai complexa (vara retine apele din precipitaţii, pe

care le reda atmosferei, rapid prin evapo-transpiraţie, dar totodata, prin umbrirea

solului, reduce cantitatea apei evaporate de la suprafaţa şi din interiorul acestuia)


Condensarea este procesul care are loc in atmosfera, unde surplusul de vapori ajunşi

la saturaţie, la o temperatura scăzută se transforma în picături de apa, sau sublimează, sub

forma unor mici cristale de gheata. Procesul condensării (respectiv al sublimării) înregistrează

mai întâi o faza de formare a norilor si a cetei si, în al doilea rând, o faza de formare a

precipitaţiilor. A doua faza nu este absolut obligatorie, de foarte multe ori, condensarea

oprindu-se la faza de ceata-nori.

Nebulozitatea reprezintă in meteorologie, gradul de acoperire cu nori. Norii iau naştere

prin condensarea sau cristalizarea vaporilor de apa, in următoarele condiţii mai obişnuite:

contactul dintre masele de aer cald si umed cu cele de aer rece; sau simpla scădere a

temperaturii aerului. Picăturile care formează norii au o mărime cuprinsă între 0,05 mm şi 0,1

mm. Cele de dimensiuni mai mari sunt atrase spre pământ sub forma de burniţă. După forma

şi stuctura lor, norii pot fi de mai multe categorii:

- norii cirus, alcătuiţi din cristale de gheata se dispun sub forma unor straturi

subtiri,adesea transparente, la altitudini de 8-10 km;

- norii cumulus, au forme de îngrămădiri maxime, deasupra munţilor sau în

regiunile ecuatoriale; se menţin la altitudini de 2000- 6000 m şi dau ploi bogate, prevestind

furtuni;

- norii stratus, dispuşi în straturi relativ uniforme, mai ales in privinţa culorii,

se situează la altitudini de circa 2000 m.

Adesea, se întâlnesc tipuri intermediare de nori, ce formează sisteme după forma cărora se

pot face previziuni asupra vremii.

Nebulozitatea maxima se înregistrează în regiunile cu umiditate relativa accentuata ( la

ecuator, în prezenta curenţilor ascendenţi ) si la latitudinile mari, iar cea minima acolo unde

umiditatea relativa este foarte scăzută ( in zona alizeelor, in prezenta curenţilor descendenţi ).

Nebulozitatea joaca un rol deosebit de important in determinarea climatului unei

regiuni; la baza repatitiei nebulozitatii, sta insasi repartitia temperaturilor; la randul sau,

nebulozitatea influenteaza repartitia temperaturii; de exemplu, temperatura medie a Saharei,

desi este situata la o latitudine de 20 grade, o depaseste pe cea a zonei ecuatoriale, tocmai

datorita diferentei de nebulozitate ( 55% la ecuator fata de 20% in Sahara).

Precipitaţiile reprezintă apa care cade pe pământ, în stare lichida sau solida, cu durata

şi intensităţi diferite, din atmosfera saturata in vapori. Prin precipitaţii se înţeleg:

-ploaia, zăpada, grindina

-roua, bruma,chiciura ( promoroaca ), rezultate prin condensarea vaporilor de

apa chiar pe suprafaţa pământului. După intensitate şi durata se disting:


-ploi sau ninsori mărunte de lunga durata

-burniţele ( picături de apa sau aciculi de gheata aproape invizibile

-averse (ploi sau ninsori abundente cu picături si fulgi foarte mari).

Repartiţia precipitaţiilor este condiţionată de un întreg complex de factori, dintre care mai

importanţi ar fi: temperatura, vanturile, apropierea sau depărtarea de bazinele maritime,

relieful, expoziţia reliefului, curenţii maritimi, vegetaţia; un rol esenţial îl are şi circulaţia

generala a atmosferei.

Caracterul circulaţiei apei în natură

Intre fenomenele care se petrec cu apa din atmosfera, de pe uscat si din oceane este o

foarte strânsă legătura. Prin circulaţia ei în natura, apa realizează o serie de circuite.

Precipitaţiile atmosferice căzute pe suprafaţa uscatului constituie sursa apelor

curgătoare, precum si a apelor subterane ( prin procesul infiltraţiei ). Apele curgatoare varsa

in oceane o cantitate considerabila de apa, volumele ajungand la 35200 km cubi ( dupa

M.I.Lvovici ). In acelasi timp, de pe suprafata oceanului se ridica, prin evaporatie, cantitati

imense de umezeala (447900 km cubi ) anual, cu care se alimenteaza in permanenta

atmosfera.

Procesul relativ complicat al trecerii din hidrosfera in atmosfera si apoi din nou in

hidrosfera constituie fenomenul circulatiei apei in natura, evaporatia si gravitatia,

reprezentand principalele forte care determina mecanismul acestuia.

In cadrul acestui circuit nu se realizeaza doar o deplasare mecanica a unei mase

oarecare de apa din domeniul marin in cel atmosferic, apoi in cel terestru, pentru a reveni de

unde a plecat, ci un proces mult mai complex care implica toate fenomenele amintite anterior:

evaporatie, condensare, precipitatie

-atmosferica, scurgere superficiala, infiltrare, curgere subterana, combinare chimica cu unele

substante minerale, in care apa poate trece de la o stare calitativa la alta


PRECIPITATII 100%( ploaie, zapada, grindina ,ceata, bruma )

Ajunge direct pe sol 70%

Se evapora 15%

Iese la suprafata prin transpiratia plantelor si se

evapora

Se evapora 5%

Se evapora

Cade pe sol 15%

Retinuta de vegetatie 30%

Curge pe suprafataSolului 60%

Patrunde in sol 20%

Iese la suprafata prin capilaritate si se

evapora

Se evapora

Coboara in teren 15%

Se ridica pana la panzele acvifere

Apa juvenila ( magmatica )

Se combina chimic cu unele substante minerale

Curge spre mare

Iese la suprafata sub forma de izvoare

Ramane fixata ca apa peliculara, capilara etc.

Apa de deshidratare

Iese la suprafata sub forma de izvoare termominerale

Formeaza panze acvifere


Importanta circulatiei apei in natura este foarte mare, ea constituind, in primul rand,

legatura dintre diferitele unitati ale hidrosferei, mijlocind schimbul de apa dintre domeniul

marin si cel continental.

In functie de metodele folosite si de precizia masuratorilor, rezultatele referitoare la

datele volumetrice ale circuitelor sunt foarte diferite.

Prin analiza mai profunda a procesului circulatiei apei in natura, se observa ca in

complexitatea lui, acesta este alcatuit din mai multe circuite, fiecare succedate intr-o ordine

bine determinata. Astfel, se pot distinge foarte usor,doua circuite: unul local, sau mic si unul

universal sau mare.

Circuitele locale sau mici se petrec fie deasupra oceanului planetar, fie deasupra

maselor de apa continentale si se caracterizeaza prin succesiunea a trei procese: evaporatie,

condensare si precipitatie atmosferica. Se formeaza , astfel, un circuit local oceanic si un

circuit local continental.

Circuitul universal sau mare. Din imensa cantitate de apa care se ridica sub forma de

vapori de pe suprafata oceanului planetar, o insemnata parte este dusa deasupra continentelor,

unde condenseaza si cade sub forma de ploi, zapezi, grindina. Dar, dupa ce ajunge la suprafata

uscatului, apa din precipitatii, urmeaza diferite cai:

-o parte se scurge fie in oceanul planetar, fie in locuri mai joase fara iesire la mare,

constituind procesul scurgerii de suprafata sau scurgerea superficiala;


-o alta parte se infiltreaza in scoarta terestra, unde , daca intalneste un strat

impermeabil inclinat, se scurge prin porii rocilor de deasupra,in directia pantei acestuia,

constituind scurgerea subterana, ce poate ajunge uneori pana in oceane si mari.

Prin intermediul scurgerii superficiale si al celei subterane, apele se intorc astfel, din

nou in oceanul din care s-au evaporat. Acest fenomen de ansamblu, constituie circuitul

universal sau mare. El este mai complex decat cele locale, cuprinzandu-le si pe acestea, si

incluzand pe langa evaporare, condensare, precipitatie atmosferica si procesele de scurgere

superficiala si subterana. Este printre altele, fenomenul care asigura curgerea raurilor la nivel

continental, masuratorile facute de-a lungul mai multor zeci de ani, demonstrand ca nu exista

schimbari esentiale intre nivelul oceanului universal si debitul raurilor, in general; din contra

exista un echilibru.

Volumul urias de apa de pe pamant face ca interventia directa a omului in circulatia

globala a acesteia sa fie relativ nesemnificativa. Totusi, in ultimele decade ale acestui secol,

mai ales pe plan regional, omul influenteaza direct sau indirect circulatia apei, amploarea

acestei influente fiind, cu atat mai mare, cu cat volumul de apa ce aprovizioneaza regiunea

respectiva este mai redus. Acumularea apei in lacurile de baraj, irigatiile, utilizarea apei

desalinizate tind sa retina apa pe continente o perioada mai lunga de timp decat in mod

natural. Pe de alta parte, reducerea suprafetelor impadurite, dezvoltarea agriculturii si

industriei au ca rezultat accelerarea scurgerii in oceane si perturbarea echilibrului hidric al

unor regiuni continentale, prin aridizarea climatului. Concomitent se produce o incetinire a

ritmului de reimprospatare a apei prin fotosinteza – respiratie, efect al reducerii covorului

vegetal si poluarii.

I.3. Importanţa apei

Apa e mai scumpa decât aurul!

Corpul omenesc este alcătuit mai mult de 3 sferturi din apă. Pe măsură ce oamenii

îmbătrânesc, cantitatea de apă din organism scade. Cei mai mulţi oameni în vârsta sunt slabi.

O vorba din popor spune despre aceştia ca ”se usucă”sau ca sunt”uscaţi”.Şi aşa şi este. Înainte

de a se naşte, atât timp cât este învelit de „cămăşile”apoase din uterul mamei,embrionul

fraged este format din 94% apa. Organismul copilului nou-născut conţine 71%,al

adolescentului 69%,al omului matur 63%.Omul în vârstă are numai 58% apă. Ca importanţă

pentru viata omului,apa se situează pe locul doi,imediat după aer. Reacţiile chimice din corp

nu se pot desfăşura decât în prezenţa apei.


Ca să existăm,avem nevoie de aer,apă,hrană,căldura şi lumina. Nimic nu poate fi

conceput în economia planetei fără apă. Se pare că datorită consumului mare de apă,în curând,

populaţia globului va suferi de sete. Dacă ţinem cont de faptul că pe suprafaţa pământului nu

exista decât 20 miliarde,estimată pentru anul 2100.

În zilele noastre apa este tot mai poluată. La robinete curge o apă din ce în ce mai murdară.

Peştii mor în lacuri,mări şi oceane. Apele negre rezultate în urma deversărilor de petrol în ape

sunt tot mai frecvente. Petrolierele transportă 550 000 tone de petrol, astfel accidentele pot fi

devastatoare. Petrolul pluteşte pe suprafaţa mării, formând o peliculă care blochează

pătrunderea luminii necesare plantelor marine. Păsări şi peşti pot fi prinşi şi otrăviţi de valul

de petrol. Dar cu toate că mor mii de animale,majoritatea zonelor din largul mării sau de pe

coastele afectate se refac în câţiva ani.

Substanţele organice duc la înflorirea apelor,care-şi pierd însuşirile de ape potabile. Deşeurile

din industrie şi agricultură sunt deseori deversate în ape,în ideea că apa curge, iar oceanul este

un coş de gunoi uriaş şi fără fund.

NICI APA CURATĂ NU ARE TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÎNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ

MOARTE!!!

▪Oceanul Pacific a suferit în urma poluărilor nucleare,deoarece Guvernul Francez a testat

acolo armele nucleare.


▪Numai Marea Britanie produce singură 250 000 tone de deşeuri care sunt transportate în

Marea Neagră.

Uite-aşa,multişor câte multişor,se poluează APA.


Capitolul II Surse de poluare a apei

II.1. Poluarea naturală. Eutrofizarea apei

Apa este constituita din surse subterane si din parauri, rauri sau lacuri, ca surse de

suprafata.

Exista o diferenta intre calitatea surselor naturale de apa amintite mai sus si calitatea

apei solicitata de consumatori. Aceasta diferenta este eliminata prin aplicarea unor tehnologii

de tratare a apei.

Din cauza amplificarii fenomenului de poluare, solutiile devin si mai complicate. Sunt

situatii in care apa se aduce de la distante mai mari de 100 km, sau se pompeaza de la

adancimi de peste 300 km. Pe de alta parte procedeele de tratare presupun consumuri

energetice ridicate si lucrari de investitie costisitoare care ridica costul apei intr-un mod

alarmant, ajungand in unele cazuri la nivelul materiilor prime de baza.

In urma diferitelor actiuni omenesti se modifica atat cantitatea cat si calitatea

substantelor care patrund in ape ceea ce duce la un dezechilibru al mediului ambiant. Marea

majoritate a interventiilor in acest echilibru sunt in sensul sporirii substantelor admise in ape

producand poluarea acestora.

Poluarea afecteaza toate formele apei in natura.Exista cai de patrundere a unor

substante poluante in apa atmosferica, in apa scursa la suprafata solului, in apa marilor si

oceanelor si in apa subterana.

Nivelul poluarii apelor a crescut mult in ultimele decenii, in special in acele regiuni de

pe glob in care populatia si industria s-au dezvoltat puternic si rapid, fara luarea unor masuri

pentru protectia calitatii apelor. Primejdia impurificarilor apelor a devenit evidenta tocmai in

acele regiuni intrucat dezvoltarea economica a produs si cresterea intensa a cerintelor de apa

curata.

Sursele de poluare a apei sunt diferite. Cele care produc murdarirea in urma

evacuarii unor substante in ape prin intermediul unor instalatii destinate urmatoarelor

scopuri : orase canalizate, crescatorii de animale sau evacuari de industrii etc sunt surse

organizate, iar cele care produc murdaria prin patrunderea necontrolata a unor substante in

ape, locuri necanalizate sunt surse neorganizate.

Dupa actiunea lor in timp, sursele de poluare se pot grupa in :

permanente;

nepermanente;


accidentale. 51828sic76lyj1t

Dupa modul de generare a poluarii, sursele de poluare pot fi :

naturale;

atrificiale , datorate activitatii omului care, la randul lor, pot fi subdivizate in :

- ape uzate;

- depozite de deseuri.

Referitor la apele subterane, sursele de poluare provin din :

impurificari cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse ca urmare a unor lucrari

miniere sau foraje;

impurificari produse de inflatiile de la suprafata solului a tuturor categoriilor de ape

care produc si impurificarea dispersata a surselor de suprafata; iy828s1576lyyj

impurificari produse de sectiunea de captare, din cauza nerespectarii zonei de protectie

sanitara sau a conditiilor de executie.

Sursele de poluare permanente naturale a apelor sunt surse cu caracter permanent.Ele

provoaca adesea modificari influentand negativ folosirea lor.

Principalele conditii in care se produce poluarea naturala a apelor sunt :

trecerea apelor din zona cu roci solubile constituie principala cauza de patrundere a

unor saruri in cantitati mari in apele de suprafata sau in straturile acvifere.Rocile

radioactive pot duce la contaminarea unor ape de suprafata sau subterane.

Trecerea apelor de suprafata prin zone cu fenomene de eroziune a solului provoaca

impurificari prin particulele solide antrenate daca solurile sunt compuse din particule

fine cum sunt cele din marne si argile care se mentin mult timp in suspensie.

Vegetatia intensa acvatica fixa sau flotanta conduce la fenomene di impurificare

variabile in timp in functie de perioada de vegetatie;

Vegetatia de pe maluri produce o impurificare atat prin caderea frunzelor cat si prin

caderea plantelor intregi.Elementele organice sunt supuse unui proces de putrezire si

descompunere care conduc la o impurificare a apelor, in special in perioade de ape

mici sau sub pod de gheata.

Sursele de poluare accidentala naturale sunt in general rare.Ele se datoreaza unor

fenomene cu caracter geologic.

II.2. Poluarea artificială. Forme de poluare

Sursele de poluare permanent artificiale


Principala sursa de poluare permanenta o constituie restituţiile de ape după utilizarea lor de

catre folosinte.

Dupa provenienta lor, exista urmatoarele categorii de ape uzate :

ape uzate menajere;

ape uzate publice;

ape uzate industriale;

ape uzate de la unitati agrozootehnice si piscicole;

ape uzate rezultate din satisfacerea nevoilor tehnologice proprii de apa ale sistemului

de canalizare de la spalatul si stropitul strazilor si incintelor;

ape meteorice infectate.

O sursa importanta de impurificare a apelor o constituie depozitele de deseuri sau de

diferite reziduri solide, asezate pe sol, sub cerul liber.impurificarea provenite de la aceste

depozite poate fi produsa prin antrenarea directa a rezidurilor in apele curgatoare de catre

apele de ploaie, in cadere sau de catre apele care se scurg in sol.

Mai pot fi amintite si surse de poluare accidentala, dar ele sunt in marea lor majoritate legate

de problema de risc industrial.

Reducerea poluării poate fi realizata pe mai multe cai :

introducerea pe scara larga a unor tehnologii nepoluate in procesele industriale;

reducerea cantitatii de ape uzate, evacuate in rauri prin introducerea practicii

recircularii apei;

recuperarea materialelor utile din apele uzate, avand astfel evantajul asigurarii unei

adevarate surse de materie prima;

extinderea procedeelor de colectare si evacuare pe cale uscata a rezidurilor, mai ales la

crescatoriile de animale;

imbunatatirea randamentului de epurare prin perfectionarea tehnolohiilor, instalatiilor

si exploatarii acesteia.

Apele reprezinta o sursa naturala regenerabila, vulnerabila si limitata a carei protectie se

impune.Gestionarea cantitativa si calitativa a apelor, exploatarea lucrarilor de gospodarie a

apelor, precum si aplicarea strategiei nationale in domeniu se realizeaza de catre Regia

Autonoma a Apelor Romane si filialele sale bazinale.

Prezenta lege face referire la :

regimul de folosire a apelor si a albiilor acestora;

gospodarirea apelor;

protectia albiilor, malurilor, lucrarilor aferente;


regimul lucrarilor care se construiesc pe ape;

controlul activitatii de gospodarire a apelor;

sanctiuni.

Activităţile desfăşurate pe teritoriul unui anumit stat pot sa producea efecte poluante

asupra unor zone apropiate sau îndepărtate (ex: accidentul de la Cernobîl – Ucraina – 26

aprilie 1986, conflictul din Kosovo – 1999 ), dobândita caracterului “transfrontalier” al

poluarii.

Din analiza si prelucrarea datelor privind calitatea factorilor de mediu pentru

obiectivele administrate de Ministerul Apărării Naţionale, relevante sunt următoarele :

sursele de poluare a apei ca urmare a activităţilor din unităţile militare se grupează

astfel : ape reziduale de combustibili (46 de surse), hidrocarburi, ape de santina si

combustibili de la navele Marinei Militare (22 de surse), resturi menajere si dejectii

provenite de la gospodăriile agro – zootehnice ( 70 de surse).

ponderea activităţilor cu emisii de poluanţi cu SO2, Nox, CO este următoarea :56,6% -

centrale termice pe baza de combustibil lichid sau solid, 2% - crematorii, 18% - emisii

ale rulării autovehiculelor si blindatelor, 10% - activităţi tehnico-productive, 4% -

activităţi de industrie si învăţământ etc.

II.3. Autopurificarea apei

• Autopurificarea apelor se realizeaza prin procese fizice si fizico-chimice sau bio-

chimice, care constau in:

• sedimentarea materilor mai grele, sedimentare, care este influentata de

temperatura, viteza de scurgere a apei etc.;

• prin actiunea radiatilor solare (ultraviolete) cu efecte antibacteriene;

• prin reactii chimice de oxidare, reducere, neutralizare care au loc intre substantele

chimice din apa si cele din apa poluata;

• prin reactii chimice chiar numai intre substantele chimice din apa poluata. Procesele

biologice si biochimice constau in primul rand in concurenta dintre

flora propriei ape si flora poluanta patrunsa in apa. Astfel, germenii propii apei

elibereaza in apa o serie de metaboliti cu actiune antibiotica fata de germenii poluanti, ducand

in cele din urma la disparitia suportului nutritiv de hrana al

germenilor patogeni patrunsi prin poluare.

II.4. Epurarea apelor uzate

Îndepărtarea poluanţilor nedizolvaţi este cea mai generală şi mai evidentă operaţie de

epurare. Majoritatea apelor uzate conţin în suspensie substanţe solide sau lichide de diferite


dimensiuni. Dispozitivele create se bazează pe fenomene fizice elementare: filtrarea pentru

particule mari, separare prin plutire a corpurilor mai uşoare ca apa şi prin sedimentare a

corpurilor mai grele. Pentru suspensii foarte fine, este necesară intervenţia unor substanţe

chimice coagulante.

Primul element al staţiei de epurare este grătarul, care reţine corpurile cele mai mari.

Reziduurile astfel colectate se toacă în instalaţii anexe şi se depozitează în gropi acoperite sau

se introduc în continuare în fluxul de epurare .Există tipuri foarte variate de tocătoare cum ar

fi zdrobitoarele, cominutoare şi dilaceratoarele, mai mult sau mai puţin automatizate.

Deznisipatoarele au scopul de a evita uzura excesivă a pompelor şi ocuparea utilă a

instalaţiilor de epurare, particulele minerale de dimensiuni mai mari , inerte şi mult mai grele

decât celelante substanţe nedizolvate ,se reţin în bazine speciale amplasate la intrarea în staţia

de epurare, după grătare. Viteza de scurgere este suficient de redusă pentru a permite

depunerea nisipului, dar nu şi separarea substanţelor organice. Circulaţia apei poate fi

orizontală sau verticală.

Substanţele insolubile mai uşoare ca apa cum ar fi uleiurile, grăsimile şi unele substanţe

chimice se separă prin separatoare ele sunt separate la suprafaţă, de unde se colectează cu

dispozitive semiscufundante. Pentru cantităţi mai importante se construiesc bazine speciale

prevăzute cu pereţi semiscufundaţi. Creşterea eficienţei şi în special spargerea unor emulsii se

obţin prin insuflarea de aer ,vacuumare,sisteme de convalescenţă formate din inele metalice,

inele ceramice sau plăci . în staţiile importante de epurare separatoarele sunt indispensabile,

chiar dacă apariţia substanţelor plutitoare este acidentală. Ele asigură în primul rând protecţia

celorlante dispozitive de epurare faţă de produsele petroliele care se găsesc în prezent în

aproximatv toate apele uzate. Substanţele reţinute sunt deseori valorificabile.

Sedimentarea

.Sub acţiunea gravitaţiei particulele cu dimensiuni mai mici de 0,2 mm şi greutate

specifică mai mare decât a afluentului se separă la fundul recipienţilor sau a canalelor.

Fenomenul, întâlnit în natură şi aplicat curent pentru limpezirea apelor de alimentare,stă şi la

baza treptei mecanice de epurare. Cea mai importantă condiţie necesară pentru producerea

sedimentării este staţionarea sau curgerea lentă ţi laminarea apelor. Întrucât stocarea şi apoi

decantarea sunt dificile pentru cantităţi mari de apă cu debit continuu, tehnica s-a orientat spre

crearea unor instalaţii în care se produce o sedimentare parţială a suspensiilor în limite de

timp acceptabile. S-au întreprins numeroase cercetări pentru elucidarea fenomenului de

sedimentare, cu atât mai complexe cu cât particulele sunt de dimensiuni mai reduse.


Parametrii de decantare care asigură o eficienţă constantă se pot stabili numai dacă se

cunoaşte detaliat specificul apelor uzate.

Cele mai rudimentare bazine decantoare sunt:

• gropile;

• batalurile;

• izurile de pământ cu funcţionare continua;

Astfel de bazine sunt folosite pentru reţinerea suspensiilor minerale din flotaţii miniere

. din industria chimică anorganică. În staţiile moderne de epurare decantoarele sunt construite

din materiale durabile: zidărie, oţel, beton, beton armat, mase plastice etc, forma poate fi

dreptunghiulară sau, tot mai frecvent circulară .

Decantoarele circulare sunt denumite decantoare radiale deoarece apa distribuită dintr-

un con central prin orificii cu deflectoare amplasate radial si curge spre lama deversoare

situata pe circumferinţa. Forma circulară reduce suprafaţa pereţilor , dar se încadrează mai

greu in ansamblu lăsând spaţii nefolosite între construcţii.

Decantoarele nu apar numai ca instalaţii de epurare primară, ci rezolvă şi problema

reţinerii nămolurilor rezultate din epurarea biologică, apar deci a doua oară în fuxul

procesului de epurare cu o nouă funcţie: decantarea secundară. Ele mai sunt folosite şi în

cazul epurări chimice, pentru reţinerea precipitatelor care rezultă din reacţiile efluenţilor cu

reactivii utilizaţi în proces.

Dimensiunile decantoarelor sunt limitate din motive constructive, funcţionale şi

economice. Este indicat ca debitele mari de ape să se distribuie în mai multe decantare care se

pot verifica şi repara succesiv. Bazinele dreptunghiulare pot ajunge la lungimi de 100-150 m

şi se compartimentează cu uşurinţă în unităţi adiacente. Diametrele decantoarelor radiale

ajung până la 100 m, dar cele mai obişnuite au diametre de 30-60 m.

Coagularea numită şi decantarea accelerată se realizează prin adăugarea în apele cu

suspensii a unor substanţe speciale care determină în anumite cazuri formarea unor flacoane

grele care se depun în timp mai scurt decât în cazul sedimentării spontane. Contactul între

efluenţi şi coagulanţi se efectuează în bazine speciale , în comunicare directă cu decantoarele.

Epurarea chimică

Orice reacţie chimică între poluanţii din apele uzate şi alte substanţe, prin care se

corectează calitatea efluentului, poate fi aplicată ca procedeu de epurare.

Dezinfectarea apelor cu clor, cu bioxid de clor sau cu ozon urmăreşte de fapt numai

distrugerea germenilor, însă are şi un efect de epurare chimică neintenţionată, prin oxidarea

parţială a substanţelor organice . Clorul formează compuşi stabili, de multe ori


supărători:cloruri de sodiu, calciu, magneziu, practic neepurabile. cloruri toxice de metale

grele, clor, fenoli care dau gust neplăcut apei în concentraţii de 0,001 mg/l. Din această cauză

clorinarea se evită în tot mai multe cazuri. Tratarea cu ozon este eficientă însa foarte

costisitoare necesitând consum mare de energie. Sterilizarea cu ajutorul radiaţiilor ultraviolete

care nu prezintă aceste inconveniente se aplica numai sporadic iar utilizarea izotopilor

radioactivi n-a depăşit încă faza experimentală.

Absorbţia de cărbune activ prezintă un interes deosebit deoarece acest fenomen

complex, verificat experimental, permite reţinerea a numeroase substanţe chimice

anorganice şi organice prezente în concentraţii mici.

Cărbunele se adaugă în apă sub formă de praf sau ca strat filtrant. S-au obţinut rezultate

deosebit de eficiente în reţinerea fenolilor,a detergenţilor nebiodegradabili şi a gazelor.Cu

toate că preţul este destul de ridicat, procedeul se utilizează tot mai frecvent,mai ales ca etapa

suplimentară de epurare a poluanţilor refractari la epurările obişnuite.Stabilirea unor metode

economice de regenerare ar permite extinderea considerabilă a utilizării cărbunelui activ ca

agent de epurare.

Epurarea biologică

Autoepurarea care are loc în apele naturale a oferit tehnicienilor sugestia de a aplica

controlat şi intensiv proceselor similare de mineralizare a substanţelor organice sub acţiunea

microorganismelor în scopul epurării apelor uzate. S-au creat astfel de ecosisteme artificiale

care se dezvoltă pe seama hranei puse la dispoziţie de poluanţi.Viaţa se desfăşoară în condiţii

anaerobe dacă se asigură cantităţi suficiente de oxigen liber, sau în condiţii anaerobe dacă

oxigenul trebuie obţinute de microorganisme din substanţele existente în apă. Esenţialul este

ca suprafaţă de contact dintre masa de microoganisme şi efluent să fie maximă. Sistemul va fi

mai eficient şi mai economic, dacă se va folosi o masă biologică redusă. In codiţii anaerobe,

volumul necesar de microorganisme este mai redus de 20-30 de ori mai redus decât în

condiţiile aerobe, însă dezavantajele constau în durata mai îndelungată a procesului anaerob şi

în mirosurile respingătoare ale produselor intermediare de descompunere, unele pot fi şi

toxice, ceea ce implică măsuri speciale de izolare.

Gradul afectiv de epurare a substanţelor organice, realizat prin treapta biologică ,

ajunge la 95-97%, nivel imposibil de realizat numai prin treapta mecanică.

Cu toate că datorită complexităţii fenomenelor, epurarea biologică este greu de

stăpânit, actualmente aplicarea în practică s-a generalizat ca fază secundară, indispensabilă


pentru îndepărtarea poulanţilor organici. Soluţiile tehnice sunt foarte variate, depinzând de

gradul de epurare necesar, de disponibilităţile tehnice şi economice, de condiţiile locale etc.

Epuraea biologică naturală

Irigaţii cu ape uzate Capacitatea microorganismelor din sol de a mineraliza poluanţii

este utilizată ca procedeu de epurare biologică naturală, adecvat în special efluenţilor din

oraşe sau celor industriali cu caracteristici asemănătoare acestora, însă în prealabil este

indicată epurarea mecanică. Astăzi suprafeţele de teren cu ape uzate sunt tot mai scăzute, deşi

avantajele acestui procedeu este important:

Investiţi cu 50-80% mai reduse decât pentru instalaţiile de epurare biologică

artificială; valorificarea directă ca îngrăşământ a poluanţilor din apele uzate; economie de

îngrăşăminte sintetice.

Natura apelor uzate N P2 05 K20 CaO

Menajere brute 13 5 8 -

Menajere epurate biologic 11 3 7 -

Industria berii 24 15 30 55

Industria zahărului 43 15 127 220

Industria amidonului 265 93 486 76

Necesar mediu la 1 mp cultura 12 4 17 -

Irigaţiile se efectuează similar celor cu ape proaspete, prin canale, rigole si brazde,

prin inundare subterană sau prin aspersiune. Cantitatea de apă admisibilă se stabileşte în

funcţie de cultura şi de permeabilitatea terenului. Remarcabilă este posibilitatea de a epura şi

unele ape care conţin substanţe toxice cum ar fi fenolii.

Pericolul de răspândire a germenilor patogeni şi a paraziţilor frânează considerabil

extinderea irigaţiilor cu ape uzate. In concluzie, oportunitatea irigaţiilor cu ape uzate se poate

stabili numai după o analiză atentă a factorilor tehnici, economici şi sanitari pentru fiecare caz

în parte

Epurarea biologică artificială

Amenajările minime prin care se realizează epurarea biologică naturală prezintă

dezavantaje specifice soluţiilor extensive: ocupa mult spaţiu, iar procesele se desfăşoară în

ritm lent şi riscurile sanitare sunt mari. Aceste dificultăţi pot fi depăşite prin ameliorarea


artificială a contractului dintre masa microorganismelor şi apa uzată şi prin intensificarea

aportului de oxigen. în acest s-au creat instalaţii speciale în care epurarea biologică a

poluanţilor organici are loc într-un ritm mult mai accelerat. Pornind de la condiţiile de

producere a proceselor de mineralizare din natură, s-au diferenţiat după procedee principale:

filtrarea biologică, care reproduce în cadru artificial tipul de autoepurare de la

suprafaţa pietrelor, de pe fundul râurilor sau din straturile poroase ale solurilor irigate cu ape

uzate, migroorganismele formând o peliculă fixată pe un suport solid; instalaţia caracteristică

este biofiltru;

procedeul de nămol activ are ca model procesul de autoepurare din masa apelor

curgătoare. Microorganismele plutesc liber în fluxul apei. Instalaţia caracteristică este bazinul

de aerare - aerotancul.


Capitolu III Râul Moldoviţa – surse de poluare

III.1. Caracterizarea râului Moldoviţa

Reţeaua hidrografică drenează faţada estică a Obcinei Feredeului şi cea vestică a

Obcinei Mari, constituindu-se într-o dimensiune esenţială a genezei peisajului geografic al

comunei, cu atât mai importantă cu cât a fost şi este un factor morfogentic activ.

Teritoriul bazinului Moldoviţei dispune de o reţea hidrografică bogată, permanentă şi

semipermanentă, cu densitatea medie de 4,2Km/Km2, influenţată în bună măsură de regimul

relativ constant şi bogat al precipitaţiilor. Densitatea reală a reţelei hidrografice variază între

limite largi, crescând în ariile cu energia reliefului mai mare.

Râul Moldoviţa este cel mai important afluent al Moldovei, nu numai din zona

montană, dar şi din întregul său sistem hidrografic.

Moldoviţa drenează culoarul depresionar omonim şi colectează apele de pe versanţii

estici ai Obcinei Feredeului şi vestici Obcinei Mari, afluenţi repartizaţi relativ echilibrat, între

secvenţa nordică şi sudică a sectorului de bazin a râului colector, cu ordine de mărime a

reţelei şi sectoarelor hidrografice diferite, calculate în sistem Strahler:

o de ordinul V: Demacuşa, Secrieş;

o reţea hidrografică de ordinul IV: Roşoşa, Raşcovei, Ascunsu, Ursulova;

o reţea hidrografică de ordinul III: Hăuceni.

Pe teritoriul Bazinului, Moldoviţa este singurul râu de ordin VII, cel mai mare între

afluenţii Moldovei carpatice, având o suprafaţa totală a bazinului hidrografic de 562,9km2, o

magnitudine de 3370 unităţi de ordin I, lungimea de 49,5km, altitudinea maximă de 1320m,

altitudinea minimă de 532m, energia de 785m, panta de 15,85m/km. Profilele longitudinale

ale văilor de ordin IV (în sistem de ierarhizare Strahler) au valori ale energiei cuprinse între

230-685m, cu o medie de 470m. Lungimea profilelor variază între 3,75km şi 11km cu o

medie de 6,76km, iar lungimea totală a cursurilor de ordin IV este de 40,56km. Panta este

cuprinsă între 60m/km şi 102,6m/km, cu o medie de 77,9m/km. Suprafeţele bazinelor sunt

cuprinse între 6,17km2 şi 23,52km2, magnitudinea este cuprinsă între 28 şi 154 unităţi de

ordin I (în sens Strahler).


Pâraiele Demacuşa şi Secrieș sunt similare ca ordin de mărime, V - în sistem Strahler,

şi lungime - 13,65km şi respectiv 13,85km, deşi înregistrează valori diferite ale energiei de

relief şi pantelor: 492m/36,4m/km şi respectiv 705m/50,9m/km, consecinţe ale diferenţelor de

rezistivitate la eroziune a substratului litologic.

Pârâul Demacuşa drenează sud-vestul bazinului Moldoviţei, iar Secrieș drenează nord-

estul bazinului şi au caracter de văi transversale Formele şi suprafeţele bazinelor sunt diferite:

36km2 pentru bazinul alungit al Secrieș şi 49,4km2 pentru cel lobat al pârâului Demacuşa,

magnitudinea fiind de 286 respectiv 315 unităţi de ordin I .

Altitudinile maxime ale celor două bazine afluente, diferă: 1100m pentru bazinul

Secrieș şi 1320 m în cazul bazinului Demacuşa, iar altitudinile minime sunt similare, 652 m

respectiv 650 m. Ele confluează cu Moldoviţa la 24km de izvoarele râului, în satul

Moldoviţa.

Profilele longitudinale ale sectoarelor de curs devin tot mai atenuate pe măsura

creşterii ordinului de mărime şi a debitului lichid al acestora.

Foto.1. Râul Moldoviţa (foto original)


Foto.2. Râul Moldoviţa (foto original)

Foto3.. Râul Moldoviţa şi drum forestier (foto original)

III.2. Surse de poluare a râului Moldoviţa


Sursele de apa, în comuna Moldoviţa sunt utilizate în alimentarea cu apă potabilă şi

menajeră, în asigurarea necesarului de apă industrială pentru unităţile industriei de prelucrare

a lemnului. La aceste utilizări se mai adaugă şi acumulările de apă în incinta piscicolă Argel,

dar care a funcţionat cu întreruperi, în prezent aceste amenajări nemaifiind folosite, din cauza

costului ridicat de întreţinere. Efectele nocive ale poluării au fost resimţite şi pe teritoriul

comunei Moldoviţa, din cauza neglijenţei locuitorilor şi a măsurilor care întârzie să apară.

Printre activităţile poluante sunt folosirea îngraşămintelor chimice şi organice,

depozitarea rumeguşului, rezultat în exploatarea lemnului, în albia majoră a râului Moldoviţa.

În ultima perioadă se constată o creştere a cantităţilor de azotaţi, nitriţi şi nitraţi în

compoziţia apei ca urmare a utilizării îngrăşămintelor organice, intens folosite pentru a spori

productivitatea solurilor, iar componentele acestora ajung prin şiroaie în reţeaua hidrografică,

mai ales după ploi sau topirea zăpezii iar prin infiltrare modifică calităţile pânzei freatice.

De asemenea, dejecţiile sunt un factor important de pondere, acest lucru datorându-se în

special lipsei sistemului de canalizare. Creşterea animalelor este una dintre îndelnicirile

locuitorilor comunei, astfel că, toate concentrările mari de dejecţie sunt foarte nocive deoarece

se infiltrează în pânza freatică sau în timpul ploilor sunt spălate şi ajung în reţeaua

hidrografică.

În timpul inundaţiilor are loc poluarea apelor de suprafaţă, prin antrenarea în albiile de

râu, a tuturor deşeurilor de pe malurile apelor, prin descompunerea animalelor înecate.

Astfel că, protejarea mediului înconjurător depinde de noi iar dezechilibrele naturale vor

întârzia să apară.

III.3. Calitatea apelor de suprafaţă din comuna Moldoviţa

Pentru a exemplifica acest parametru am folosit raport privind starea mediului în judeţul Suceava în

semestrul II 2010 actualizat ca urmare a revalidării datelor la finele anului 2010. în acest raport

comuna Moldoviţa nu apare cu nici o depăşire a parametrilor de calitate a apei. Mai jos prezentăm

ordinul ministrului mediului care reglementează standardele de calitate ale apelo de suprafaţă

ORDIN nr. 161 din 16 februarie 2006

pentru aprobarea Normativului privind clasificarea calităţii apelor de suprafaţă în vederea

stabilirii stării ecologice a corpurilor de apă

În baza prevederilor art. 21 alin. (1) şi ale art. 110 din Legea apelor nr. 107/1996, cu

modificările şi completările ulterioare, ale art. 3 si 10 din Programul de eliminare treptată a

evacuărilor, emisiilor şi pierderilor de substanţe prioritar periculoase, aprobat prin Hotărârea

Guvernului nr. 351/2005,


În temeiul art. 5 alin. (8) din Hotărârea Guvernului nr. 408/2004 privind organizarea şi

funcţionarea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, cu modificările şi completările

ulterioare, având în vedere Referatul de aprobare nr. 826/S.B./2006, ministrul mediului şi

gospodăririi apelor emite prezentul ordin.

ART. 1

Se aprobă Normativul privind clasificarea calităţii apelor de suprafaţă în vederea

stabilirii stării ecologice a corpurilor de apă, prevăzut în anexă*) care face parte integrantă din

prezentul ordin.

*) Anexa se publică ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 bis în afara

abonamentului, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei

Autonome "Monitorul Oficial", Bucureşti, sos. Panduri nr. 1.

ART. 2

Prevederile normativului menţionat la art. 1 se aplică la toate apele de suprafaţă,

inclusiv apele marine de coastă.

ART. 3

La data intrării in vigoare a prezentului ordin se abrogă Ordinul ministrului apelor şi

protecţiei mediului nr. 1.146/2002 pentru aprobarea Normativului privind obiectivele de

referinţă pentru clasificarea calităţii apelor de suprafaţă, publicat în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 197 din 27 martie 2003, şi "STAS 4706/1988 - Ape de suprafaţă -

Categorii şi condiţii de calitate" referitor la standardele de calitate pentru caracterizarea apelor

marine costiere.

ART. 4

Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Ministrul mediului şi gospodăririi apelor,

Sulfina Barbu

Bucureşti, 16 februarie 2006.

Nr. 161.

ELEMENTE DE CALITATE PENTRU STABILIREA STĂRII

ECOLOGICE A APELOR DE SUPRAFAŢĂ ŞI SUBTERANE

CONFORM ORDINULUI 161 / 2006


Elemente şi standarde de calitate chimice şi fizico-chimice în apă

Nr. Indicatorul de calitate U/MClasa de calitate

I II III IV V

C.1. Nutrienţi

1 Amoniu (N-NH4+) mg N/l 0.4 0.8 1,2 3.2 >3.2

2 Azotiţi (N-NO2-) mg N/l 0.01 0.03 0.06 0.3 >0.3

3 Azotaţi (N-NO3-) mg N/l 1 3 5,6 11,2 >11,2

4 Azot total (N) mg N/l 1.5 7 12 16 >16

5 Fosfor total (P) mg P/l 0.015 0.04 0.075 1.2 >1.2

C.2. Salinitate

1 Sulfaţi (SO42+) mg/l 60 120 250 300 >300

Clasificarea stării ecologice Cod culoare

Foarte bună Albastru

Bună Verde

Medie Galben

Mediocră Portocaliu

Deteriorată Rosu

Particularităţile hidrochimice ale apelor (compoziţie, mineralizare şi duritate), de pe

teritoriul comunei Moldoviţa sunt determinate de chimismul rocilor şi solurilor

regiunii, influenţate de ceilalţi factori ai mediului natural cât şi de procesele antropice. Sub

aspectul compoziţiei chimice, apele intră în clasa apelor bicarbonatate, cu un conţinut

relativ mare de sulfaţi. Ionii de Ca (cu concentraţii de 35 - 85 mg/l) şi Mg (in concentraţie

de 3 - 17' mg/l) provin din alterarea rocilor carbonatice (marne), în timp ce HSO 4 (cu

concentraţie 7 0 - 1 6 0 mg/l). Provine din alterarea sulfurilor complexe din rocile flişului

paleogen, îndeosebi din complexul disodilelor oligocene, CI (cu concentraţii de 6 - 25 mg/l)

se găseşte în cantităţi mai reduse. Calitativ compoziţia chimică suferă variaţii importante în

timp, în strânsă legătură cu regimul alimentarii şi scurgerii. în fazele de ape mari şi la

viituri, când alimentarea predominantă este din sursele superficiale (ploi, zăpezi), apele

sunt bicarbonatate. La debite mici când predomina alimentarea subterana apele devin


mixte, bicarbonatato-sulfurate, uneori chiar predominant sulfurate, Acest lucru se datorează

faptului ca pânza freatică este cantonată în structurile flişului paleogen foarte bogate în

structuri complexe. Mineralizarea este moderată, peste 200mg/L Duritatea apelor este

redusă şi variază în timp şi spaţiu, în strânsă legătură cu variaţia gradului de

mineralizare, ea prezintă valori reduse sub 8.5 g. germane. În legătură cu mineralizarea şi

duritatea unui alt element care variază este PH-ul cuprins între 6.5 şi 6.4. În ultima

perioadă se constată o creştere a cantităţii de azotaţi şi de nitraţi în compoziţia apei ca

urmare a utilizării îngrăşămintelor organice (îngrăşămintele organice sunt intens folosite

pentru a spori productivitatea solurilor, după ploi prin şiroire acestea ajung în reţeaua

hidrografică sau se infiltrează în pânza freatică).

Calitatea superioară a apelor mai este favorizată şi de buna lor oxigenare consecinţă

a aerisirii prin turbulenţă, activităţii biologice. Conţinutul redus în substanţe organice şi

suspensii atesta faptul că poluarea este încă redusă, cantitatea de oxigen dizolvat este între

77% şi 100%.

Concluzii

Culuoarul Moldoviţei se suprapune în totalitate unităţii flişului extern a Obcinilor

Bucovinei, mai exact a Obcinei Feredeului şi a Obcinei Mari, reprezentat prin subdiviziunea

s-a Culuoarul Moldoviţei. Este situată pe cursul Râului Moldoviţa.

Relieful prezent pe teritoriul Culuoarul Moldoviţei a luat naştere ca rezultat al

interacţiunii factorilor externi şi interni, un rol important revenind structurii geologice, dar si

litologiei care este responsabilă de procesele morfologice actuale.

În cuprinsul comunei se regăsesc două tipuri de relief:

Un tip de relief conform cu structura;

Un tip de relief determinat de alcătuirea litologică.


Trăsăturile morfografice, în linii generale sunt asemănătoare întregii arii a flişului

extern a Obcinilor Bucovinei, însă apar şi elemente specifice datorate alcătuirii litologige şi

eroziunii accentuate a reţelei hidrografice permanente şi torenţiale. Deoarece predomină în

stratele superioare argilele, gresi şi nisipurile, iar teritoriul comunei ocupă o zonă de culoar de

vale care are pante foarte abrupte, sunt frecvente alunecările de teren şi degradarea terenurilor

datorită formării organismelor torenţiale. Plasarea sa pe flancurile Nordic a Obcinei

Feredeului şi Sudic a Obcinei Mari şi pe terasele râului Moldoviţa, face ca pânza freatică să

iasă frecvent la suprafaţă pe versanţi accentuând procesele de versant.

Fiind plasată într-o zonă de munte, are un mare potenţial agricol scăzut care a fost

compensate de imensul potenţial forestier şi zootehnic, mai ales că dispune de circa 75% din

suprafaţă de păduri şi de aproape 20% din suprafaţă de fâneţe şi păşuni naturale.

Practicarea agriculturii pe terenuri sărace din punct de vedere al fertilităţii, a dus la

folosirea unor substanţe chimice mente să stimuleze creşterea producţiei, dar care se pare că

au avut un efect dăunător asupra apelor de pe teritoriul comunei.

Analizele şi concluziile pe care am încercat să le realizăm în această lucrare au ca rol

stabilirea gradului de degradare a apelor de suprafaţă şi subterane de pe teritoriul Culuoarul

Moldoviţei şi descoperirea unor metode de conservare şi refacere a apelor care reprezintă una

din cele mai importante resurse ale omenirii.

Din analizele efectuate am putae concluziona că starea de degradare a apelor de

suprafaţă din Culuoarul Moldoviţei nu este nici foarte avansat nici foarte bună. Majoritatea

indicatorilor analizaţi se încadrează în limitele admise de lege, în consecinţă majoritatea

teritoriului comunei deţine clase de valori bune şi foarte bune, excepţie fac nitriţii care

determină o clasă de valori mediocră şi deteriorată. Cauza ar putea fi abundenţa substanţelor

organice care conţin azot, lipsa unui sistem de canalizare care să evite contaminarea pânzei

freatice.

În concluzie pentru o mai bună gospodărire a aceste importante resurse care este apa,

trebuie luate măsuri urgente de refacere a acestei, de protejare şi conservare


Foto 4 - Inundaţiile din 28 - 29 iulie 2008 Foto 5 - Inundaţiile din 28 - 29 iulie 2008

Foto 6 - Inundaţiile din 28 - 29 iulie 2008 Foto 7 - Inundaţiile din 28 - 29 iulie 2008

Foto 8 – Urmările inundaţiile din 28 - 29 iulie 2008 Foto 9 - Inundaţiile din 28 - 29 iulie 2008


Foto10 – Nivelul maxim al inundaţiilor din 28 - 29 iulie 2008

Foto11 – Nivelul maxim al inundaţiilor din 26 - 27 iulie 2010

BIBLIOGRAFIE


. Barbu, N. - "Raporturi morfostructurale şi morfolitologice în Obcina Mare", Studii şi

comunicări de ocrotirea naturii, Suceava, 1970.

2. Barbu, N. - "Raporturi morfostructurale şi morfolitologice în Obcina Feredeului ", Analele

ştiinţifice Univ. "Al. I. Cuza", Iaşi, secţiunea II, tom XVI, 1970

3. Barbu, N. - "Obcinile Bucovinei. Ghidul excursiei celei de-a VII - a Conferinţe Naţionale

de Ştiinţe ale Solului", 1970.

4. Barbu, N. - "Obcinile Bucovinei", Ed. Ştiinţifica şi Enciclopedica, Bucureşti, 1976.

5. Barbu, N., Ionesi, L. - "Etapele de evoluţie geomorfologica a Obcinilor Bucovinei", în vol.

"Realizări în geografia României", Ed. Ştiinţifica şi Enciclopedica, Bucureşti, 1973.6. Chiriţă V, Puşcaşu V, Iacobescu M., Iosep I., (2004)„Vatra Moldoviţei - spaţiul şi timpul

patrimoniului stabil şi dinamic”, Ed. Univ. „Ştefan cel Mare” Suceava.

7.Ujvari, I. - "Geografia apelor României", Ed. Ştiinţifica ,Bucureşti, 1972.

8. XXX - " Anuare hidrologice", 1950-1984.9. Pişota, I., Buta. I., (1975), Hidrologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

10.Contescu, L. R., (1979), Revista Terra, nr.1, Ed. I. P. Informaţia, Bucureşti

11. Aurelia Buchman şi alţii- „Manual Studiul Calitãţi Mediului”, Editura Economicã Preuniversitaria, Bucureşti - 2004 12.Acatrinei Gheorghe :”Poluarea şi Protecţia Mediului Ambiant”, Editura Universit.Alexandru Ioan Cuza, Iaşi – 2000 13. Carmen Zaharia – „ABC Metode de Analizã a Calitãţii Factorilor de Mediu”, Editura T, Iaşi - 2002 14. Sergiu Mãnescu - „Chimia Sanitarã a Mediului”, Editura Medicală, Bucureşti - 1978

Documents

RÂUL MOLDOVIŢA SURSE DE POLUARE VALACH VLADUT(1).doc