Războiul coreean (coreeană 한국 전쟁, 6.25 전쟁) este catalogat de unii specialiști ca făcând parte din Războiul Rece și se referă la conflictul

militar dintre Republica Populară Democrată Coreea și Coreea de Sud (25 iunie 1950 - 27 iulie 1953), care a antrenat și alte state (SUA,

R.P.Chineză).

IntroducereRăzboiul din Coreea a debutat în ziua de 25 iunie 1950. Pe 27 iulie 1953

s-a semnat un armistițiu.Războiul Coreei a fost un conflict militar între Republica Coreea

(cunoscută cu precădere drept Coreea de Sud) și Republica Populară Democrată Coreeană (respectiv Coreea de Nord). Coreea de Sud a avut

drept aliați Națiunile Unite, iar Coreea de Nord a fost sprijinită de Republica Populară Chineză cu ajutor militar din partea Uniunii

Sovietice.Războiul a început la data de 25 iunie 1950, iar finalul războiului a

coincis cu semnarea unui armistițiu la data de 27 iulie 1953. Războiul a pornit datorită delimitării fizice a Coreei printr-un acord al Aliaților

victorioși în Războiul Pacificului. Peninsula Coreea a aparținut Japoniei din anul 1910 până la finele celui de-al Doilea Război Mondial. În 1945, în urma capitulării Japoniei, administrația americană a împărțit peninsula

de-a lungul paralelei 38, trupele americane ocupând partea de sud, iar cele sovietice partea de nord.

Insuccesul de a realiza alegeri libere pe teritoriul întregii peninsule în 1948 a adâncit împărțirea celor două regiuni, iar Nordul a instaurat un

guvern comunist. Paralela 38 a devenit treptat o barieră politică între cele două regiuni. Deși negocierile de unire au continuat în lunile de dinaintea

războiului, tensiunile s-au intensificat. Raiduri și încăierări la nivelul paralelei de 38 de grade au continuat. Situația a luat amploare atunci când

Coreea de Nord a invadat teritoriul Coreei de Sud la data de 25 iunie 1950. A fost primul conflict armat important din Războiul Rece.

În anul 1950 Uniunea Sovietică a boicotat Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite în semn de protest la reprezentarea din

China de către Kuomintang, guvern al naționaliștilor chinezi refugiați în Taiwan după înfrângerea acestora din urmă în Războiul Civil Chinez. În

absența unei voci disidente din Uniunea Sovietică, care ar fi putut să respingă prin veto hotărârea luată, Statele Unite și alte țări au adoptat o

rezoluție a Consiliului de securitate de autorizare a intervenției militare în Coreea.

Statele Unite ale Americii asigura 88% din cei 341.000 de soldați care au ajutat forțele internaționale din Coreea de Sud în respingerea invaziei, cu ajutorul militar a douăzeci de alte țări membre ale Organizației Națiunilor

Unite (ONU). Suferind pierderi grele, în două luni, apărătorii au fost împinși înapoi într-o zonă mică în partea de sud a Peninsulei Coreene, cunoscut sub numele de Perimetrul Pusan. O contraofensivă rapidă a

ONU a împins apoi nord-coreenii dincolo de paralela 38 și aproape de râul Yalu, determinând Republica Populară Chineză să intre în război de partea Coreei de Nord. Chinezii au lansat la rândul lor o contraofensivă ce a determinat forțele Națiunilor Unite să se retragă în spatele paralelei

38. Uniunea Sovietică a sprijinit cu armament atât armata Republicii Populare Chineze, cât și pe cea a Coreii de Nord. În 1953 războiul a încetat cu un armistițiu ce a restabilit granița între cele două Corei

aproape de paralela 38 și între cele două țări a creat o zonă demilitarizată fortificată, lată de 4 km. De atunci și până azi între cele două țări nu s-a încheiat niciun acord de pace, ci este în vigoare armistițiul. Mici scântei

din această luptă încă se mai manifestă în această zonă.Cu sprijin din partea unor puteri externe de ambele părți, Războiul Coreei

a fost unul de proximitate. Dintr-o perspectivă a științei militare, acest conflict a combinat tactici de luptă întâlnite atât în Primul cât și în Al Doilea Război Mondial: a început ca o campanie mobilă cu mișcări de infanterie urmate de raiduri ale bombardierelor, dar până în luna iulie a

anului 1951 a devenit un război de tranșee.

Desfășurarea conflictuluiAtacul Nord-Coreean

În toiul încercării de a uni pe cale democratică peninsula Coreea într-un singur stat, la 25 iunie 1950, Coreea de Nord a invadat Coreea de Sud,

trecând paralela 38, granița stabilită de comun acord de SUA și URSS în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Statele Unite ale Americii,

împreună cu trupele ONU de menținere a păcii au intervenit pentru Coreea de Sud. Cu un sprijin militar de 12 miliarde de dolari votat de

Congresul American, președintele Truman i-a ordonat generalului Douglas MacArthur care staționa cu trupele de ocupație americane în

Japonia să transfere materiale militare armatei sud-coreene. Nefiid pregătiți pentru acest atac, americanii și trupele ONU au fost împinși de trupele nord-coreene tot mai în sud, până când singura porțiune care mai

era în mâna americanilor era Perimetrul Pusan, aproximativ 10% din teritoriul Coreei de Sud. Între timp americanii și-au mobilizat trupele, au adus întăriri, în timp ce trupele nord-coreene erau tot mai extenuate liniile

lor de aprovizionare lărgindu-se tot mai mult. În Perimetrul Pusan americanii au organizat o apărare puternică, pe care trupele nord-coreene

nu o puteau înfrânge.

Contraatacul și debarcarea lui Douglas MacArthur la

Incheon (septembrie 1950)Împotriva militarilor odihniți și reînarmați din Perimetrul Pusan armata nord-coreeană s-a dovedit a avea efective insuficiente și prost echipați și spre deosebire de americani nu dispuneau de susținere navală și aeriană.

Pentru a elibera Perimetrul Pusan de presiune Douglas MacArthur a recomandat debarcare amfibiu la Incheon, la o adâncime de aproximativ

160 km în spatele liniilor inamice și foarte aproape de capitala Seoul. Atacul propus de Douglas MacArthur a avut succes foarte mare, cu

pierderi americane reduse. La 18 septembrie Stalin l-a trimis pe generalul Zaharov în Coreea de Nord pentru a-l consilia pe Kim Ir-sen. Zaharov i-a

recomandat lui Kim Ir-sen să-și retragă trupele de lână Pusan pentru apărarea Seoulului, dar chinezii erau de altă părere sugerând că trebuie insistat în continuare în Pusan pentru a-i elimina pe americani. La 25

septembrie 1950 Seoul a fost recapturat de forțele din Sud și cele americane, raidurile aeriene distrugând cea mai mare parte a tancurilor și

artileriei nord-coreene.

Intervenția Chinei (octombrie-decembrie 1950)După o desfășurare favorabilă a evenimentelor pentru sudiști, armata chineză a intervenit alături de Coreea de Nord, intrând cu trupele în

Coreea de Sud, la data de 19 octombrie 1950, înclinând balanța victoriei spre Coreea de Nord.

Totul s-a încheiat în final cu un armistițiu între Coreea de Nord și Coreea de Sud, fiind restabilite granițele inițiale, cele care erau în vigoare la

declanșarea conflictului. Coreea de Nord s-a retras unilateral din acest pact la 27 mai 2009.

Acest conflict, considerat a fi un război civil, a fost, de fapt, un război care a implicat intervenția, de partea ambelor părți, a celor două mari superputeri ale lumii, URSS și SUA, unele surse referindu-se la acest conflict ca fiind o etapă din Războiul Rece.

   Cele două războaie mondiale, care prin urmările lor au determinat remodelarea întregului mapamond, au marcat puternic secolul XX. Sfârșitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial a lăsat o lume întreagă traumatizată, prăbușită economic și financiar și totodată a pus față în față două mari puteri victorioase: S.U.A. și U.R.S.S.. Această rivalitate sovieto-americană a dominat relațiile internaționale, cele două puteri reprezentând actorii principali ai “Războiului

Rece”.

Termenul este unul general care descrie conflictul politic, ideologic, strategic și militar de decenii dintre S.U.A. și aliații săi occidentali pe de-o parte și U.R.S.S. și alte țări comuniste pe de altă parte. Ambele tabere au descris adesea conflictul ca pe unul dintre capitalism și comunism, și nu ca pe unul dintre două state.Perioada în care s-a desfășurat conflictul poate fi încadrată între sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și până la destrămarea U.R.S.S. în 1991[1]. Cele două puteri au încercat pe parcursul a aproape jumătate de secol să își extindă aria de influență și să își impună propria doctrină purtând astfel o adevărată luptă pentru putere cu toate că cele două forțe nu s-au angajat în mod direct într-un conflict armat.

    „Mareea sovietică” a cuprins în 1945-1948 o mare parte din Europa și, așa cum avertizase Stalin, puterea învingătoare avea dreptul de a instala în teritoriul ocupat de trupele sale propriul regim social politic și economic. Ceea ce a și făcut. Consolidarea puterii comuniste în estul şi sud-estul Europei, în 1946, precum şi eventualitatea câştigării de către comunişti a războiului civil din Grecia, au condus în cele din urmă la Doctrina Truman şi Planul Marshall.Constituirea Republicii Populare Chineze în octombrie 1949 a dat naştere unui al doilea potenţial gigant comunist. Ca ripostă la aceeaşi situaţie la 4 aprilie 1949 la Washington a luat naștere Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), alianță militară defensivă, de

apărare mutuală la solicitarea vest europenilor[2].

   Primul conflict “fierbinte” al “războiului rece” a fost reprezentat de războiul din Coreea desfășurat între 25 iunie 1950 și până la semnarea armistițiului din 27 iulie 1953[3]. Astfel între anii 1950 și 1953, în Peninsula Coreeană, s-au angajat în conflict militar cele mai puternice țări din lume.Lumea s-a aflat poate mai mult ca în timpul crizei rachetelor din Cuba în pragul iscării unui al treilea război mondial[4]. Războiul din Coreea a opus forțele Republicii Coreea (Coreea de Sud) alături de cele ale coaliței Națiunilor Unite, având Statele Unite în poziția de lider militar și politic, împotriva armatei Republicii Populare Democrate Coreene, substanțial sprijinită din punct de vedere material și uman de Republica Populară Chineză și Uniunea Sovietică[5].

Războiul a avut mai multe dimensiuni ca cea ideologică, psihologică și militară, însă predominante au fost motivele politice și ideologice. Amintirea ororilor celui de-Al Doilea Război Mondial era încă foarte proaspătă în conștiința opiniei publice din întreaga lume și de asemeni plana teama armei atomice al cărei efect psihologic începuse să acționeze în calculele oamenilor politici și liderilor militari și despre care ziarul Le Monde din 11 august 1945 scria că “este prea periculoasă pentru a fi încredințată unei lumi fără principii”[6]. În această confruntare ideologia americană suținea

apărarea libertăților democratice, a sistemului de valori occidental și stoparea expansionismului comunist, în timp ce ideologia comunistă lupta pentru reprimarea imperialismului mondial agresor, pentru victoria socialismului în întreaga lume.

   Un rol la fel de important pe lângă această dimensiune ideologică a conflictului îl au şi celelalte două: dimensiunea psihologică şi militară. În timpul războiului coreean aceste idei îşi găsesc aplicabilitatea, debarcarea trupelor americane la Inchon fiind văzută de comuniştii chinezi ca o ameninţare la adresa Chinei în timp ce atacul nord coreean precum şi intervenţia chineză au fost percepute de Washington ca fiind orchestrate de Moscova în dorinţa acesteia de a-şi mări sfera de influenţă.

   Din punct de vedere ideologic partea comunistă a dorit să includă Peninsula Coreeană într-un bloc comunist. Din punct de vedere politic, Uniunea Sovietică a asemănat Peninsula Coreeană cu Polonia în Europa de Est, văzând în aceasta o rampă de lansare pentru un eventual atac împotriva U.R.S.S. și a susținut faptul că guvernul coreean ar trebui să fie “loial” Uniunii Sovietice[7].

   Coreea se afla sub acupația Japoniei încă din 1910 fiind exploatată economic și servind drept bază importantă de război pentru niponi în timpul celui de-al doilea război mondial. După capitularea Japoniei pe 10 august în urma atacurilor americane de la Hiroshima și

Nagasaki pe 6 și respectiv 9 august 1945, peninsula a fost împărțită de-a lungul paralelei 38, separare făcută de comun acord, prin care trupele americane ocupau partea de sud iar cele sovietice zona de nord. S.U.A. au sugerat ca paralela 38 să acționeze ca linie de demarcație, propunere acceptată fără obiceție de Stalin, pentru acesta prezentând mai mult interes zona nordică mai industrializată decât cele două treimi de populație rămase în sud[8].

  Paralela 38 a căpătat atât un sens militar cât și politic în plus, față de cel geografic de până la acel moment, deoarece a fost aleasă pentru a facilita capitularea Japoniei și a creat condiții pentru o Coree aflată sub tutelă multi-națională.

Din punct de vedere fizic, împărțea peninsula tăind mai mult de 75 de pârâuri, 12 râuri, 181 de drumuri de care, 104 drumuri de țară, 15 drumuri de provincie practicabile pe orice tip de vreme, 8 autostrăzi, 6 linii de transport feroviar și chiar și o casă[9].

Din punct de vedere economic divizarea în sine nu a fost benefică pentru viața de zi cu zi a coreenilor deoarece cele două zone se completau reciproc atât în sectorul agricol cât și industrial. În ceea ce privește aspectul politic, în urma ocupației militare din cele două părți ale peninsulei de către americani și sovietici, linia tot odată împărțea poporul coreean în două blocuri diferite din punct de vedere ideologic, politic, și al valorilor și sistemelor economice. Astfel paralela 38, de altminteri o linie artificială, promitea doar să irite situația din Coreea.

   Atât Statele Unite în Coreea de Sud, cât și Uniunea Sovietică în Coreea de Nord, au stabilit ocupații militare și guverne separate. Responsabil de zona americană era Corpul 24 al armatei S.U.A. aflat sub comanda General-locotenent John Hodge R., în timp ce Armata a 25-a din frontul 1 al forțelor sovietice din Extremul Orient, aflată sub comanda General-colonel Ivan M. Chistiakov, răspundea de zona sovietică.Guvernul militar a fost pentru coreeni o surpriză dezamăgitoare care a provocat un nivel ridicat de nemulțumire și sfidare mai ales în sud. Acest lucru s-a datorat faptului că forțele americane

nu au fost la fel de bine pregătite pentru misiunea de ocupație și guvernare ca cele sovietice care aveau și misiunea de a se ocupa inclusiv de problemele ideologice și politice. Mulți autointitulați reprezentanți coreeni au întâmpinat trupele americane din postura de gazde, o situație pentru care generalul Hodge a fost complet nepregătit.De exemplu, Hodge a fost uimit când a cerut să se întâlnească cu câte doi reprezentanți ai fiecărui partid politic și s-au înfățișat 1200 de persoane[10].

   Trupele sovietice au întâmpinat însă situația cu mai multă pricepere folosindu-se de comuniștii coreeni a căror partid s-a înființat oficial în luna iulie 1946. Partidul îl avea drept lider pe Kim Il-sung care se bucura de sprijinul sovieticilor cu ajutorul cărora lansează o campanie masivă de impunere a valorilor, ideologiilor și sistemelor comuniste[11]. Generalul Chistiakov a rezolvat problema disidenților permițându-le să fugă în zona americană sau prin lichidarea celor “ireconciliabili”. Totodată Uniunea Sovietică a permis comuniștilor coreeni dreptul de a conduce alți coreeni și a trecut la înarmarea forțelor din nord cu arme grele, cum ar fi tancuri, mitraliere și piese de artilerie.

    Deși au existat negocieri între cele două regiuni privitoare la reunificarea țării atât în luna martie cât și în luna mai a anului 1946 acesta nu a fost posibilă lovindu-se de fiecare dată de

refuzul Moscovei de a recunoaște oproapre orice partid important din Coreea de Sud. Nefiind depășite neînțelegerile dezbaterile au fost amânate pe anul următor în luna mai. În 1947 s-au depus noi eforturi. Comisia mixtă sovieto-americană, creată în anul precedent, căzuse de acord asupra principiului unei consultări a tuturor formațiunilor politice „democratice” pentru a le cunoaște opiniile privind natura guvernului provizoriu care urma să se constituie.

Curând însă odată cu respingerea planului Marshall de către țările din Est, raporturile aveau să se tensioneze, iar comisia, incapabilă să se înțeleagă asupra listei partidelor care urmau să fie consultate, avea să se destrame. În această situație, Washingtonul preconizase tinerea de alegeri între cele două zone în vederea constituirii unui parlament unic care să desemneze un guvern provizoriu[12].Între timp la 14 noiembrie 1947 Adunarea O.N.U. adoptase unanimitate, cu excepția voturilor țărilor blocului sovietic o rezoluție în acest sens, însărcinînd o comisie să studieze la fața locului măsurile care urmau să fie luate ulterior. Adunarea Generală a recunoscut dreptul Coreei la independență și a stabilit o comisie care să supravegheze alegerile. Aceasta s-a numit United Nations Temporary Commission on Korea (UNTCOK)[13]. Comisia nu a avut însă posibilitatea să pătrundă în Coreea de Nord și refuzase să recunoască rezultatele alegerilor ținute în sud la 10 mai 1948.

   În luna august 1948, în nord, s-au desfășurat

alegeri după modelul sovietic. Fiecare dintre cele două parlamente pretindea că reprezintă întreaga țară. În parlamentul de la Seul, o sută de locuri au fost rezervate deputaților din nord. Cât privește parlamentul de la Phenian, 360 din cei 572 de membri au fost aleși de o adunare de delegați care afirmau că vorbesc în numele Sudului. La 12 octombrie 1948, Moscova recunoștea drept șef al guvernului din Nord pe Kim Il-sung care fusese desemnat în acest post de către parlamentul din Nord[14].

La 1 ianuarie 1949, confirmând un acord provizoriu, Washington-ul făcea același lucru cu Syngman Rhee. Erau întrunite toate condițiile unui război civil și singura care ar fi fost de natură să le împiedice ar fi fost prezență trupelor celor două puteri, hotărâte să evite o confruntare armată, care ar fi putut să le fie fatală atât uneia, cât și celeilalte. În aceeași zi de 1 ianuarie, U.R.S.S. avea să enunțe retragerea completă a forțelor sale, după o ezitare de șase luni, Truman având să urmeze exemplul acesteia[15].   La 25 iunie 1950 armata nord-coreeană a atacat Sudul, ,,războiul rece” devenind ,,cald”.

La 26 iunie 1950, după numai 24 de ore de la începerea războiului, tancurile celor din Nord erau la periferiile orașului Seul. Era clar că Phenianul nu avea nici cea mai mică intenție să dea urmare rezoluției adoptate în ajun de către Consiliul de Securitate cu 9 voturi pentru, nici

un vot contra și o abținere (Iugoslavia), care îi cerea să-și retragă în cel mai scurt termen posibil trupele pe paralela 38.

    SUA s-au adresat Consiliului de Securitate al ONU cerând Coreei de Nord să înceteze ostilităţile şi să se întoarcă dincolo de paralela 38. Fără a participa la sesiune şi fără a-şi folosi dreptul de veto, ambasadorul sovietic ,,i-a dat lui Truman posibilitatea să organizeze rezistenţa ca decizie a comunităţii mondiale şi să justifice rolul american în Coreea.”[16]

    Declarația președintelui american Truman din 27 iunie 1950, la doar două zile după surprinzătoarea invadare a Coreei de Sud de către armata Coreei de Nord stabilea clar motivațiile și coordonatele politice și ideologice ale războiului :    Atacul împotriva Coreei (de Sud) dovedește fără nici o îndoială că pentru cucerirea unor națiuni independente, comunismul a trecut de la acte de subversiune la invazia armată și război . Au fost astfel ignorate documentele Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite pentru menținerea păcii și securității internaționale.    Pentru președintele american era limpede că atacul nord-coreean reprezenta un punct de cotitură în istoria lumii, dincolo de care comunismul ori era respins, ori s-ar fi extins irezistibil prin forță sau presiuni în întreaga lume. Ordinul președintelui Truman dat generalului McArthur, comandantul forțelor americane din Pacific, de a interveni în Coreea de Nord cu unități navale și aeriene s-a produs

cu câteva ore înaintea votării Rezoluției Consiliului de Securitate al O.N.U. prin care era autorizată pentru prima dată folosirea forței în oprirea unei agresiuni. Marea Britanie, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Turcia, Filipine, Thailanda, Olanda, Etiopia, Franța, Columbia, Belgia, Grecia și Africa de Sud și-au trimis contingente de diferite mărimi pentru a lupta, sub steagul Națiunilor Unite și comandament militar american, pentru stăvilirea comunismului în Peninsula Coreeană. De partea cealaltă, nord-coreenii au fost susținuți cu tehnică de luptă, consilieri și chiar cu efective de către Uniunea Sovietică și mai ales de către China Populară[17].

   Iniţial, ajutorul SUA şi al Marii Britanii s-a materializat în suport aerian şi naval considerându-se, în ciuda scepticismului liderilor militari americani, că acest sprijin va fi suficient.   Reuşita invaziei de la Inchon (15 septembrie 1950) când ofensiva condusă de MacArthur a scos trupele ONU din punga de la Pusan şi i-a determinat pe nord-coreeni să se retragă la sfârşitul lunii pe teritoriul propriu după ce ulterior evacuaseră Seulul, a determinat administraţia americană să se întrebe ce va urma.

   Atunci când luptele au trecut dincolo de paralela 38, regimul comunist chinez, condus de Mao Zedong, a avertizat ca orice mișcare a trupelor O.N.U. dincolo de fluviul Yalu ( granița dintre China și Coreea ) ar fi inacceptabilă pentru țara sa. MacArthur a prevenit

Departamentul de Stat al S.U.A. cu privire la faptul că trupele regimului comunist chinez se concentrau la nord de fluviul Yalu, însă acest avertisment nu a fost luat în seamă. Pe 25 noiembrie 1950, aprope 200.000 de „voluntari” chinezi au trecut fluviul Yalu, atacând frontal trupele O.N.U., luate total prin surprindere. Incă 500.000 de chinezi au facut același lucru în decembrie 1950[18].   ,,Când armata Chinei Populare a lovit şocul surprizei a provocat o retragere aproape în panică a forţelor americane de la Yalu la sud de Seul, care a fost abandonat pentru a doua oară în şase luni. În lipsa unei doctrine pentru războiul limitat, criza a făcut ca administraţia Truman să piardă controlul asupra obiectivelor politice. Depinzând de fluctuaţiile luptei, obiectivele politice au fost declarate a fi stoparea agresiunii, unificarea Coreei, menţinerea securităţii forţelor Naţiunilor Unite, garantarea unei încetări a focului în lungul paralelei 38 şi împiedicarea extinderii războiului.”[19]    Primele înfrângeri americane, produse în urma intervenției masive a chinezilor pe frontul coreean, au furnizat și primele reportaje obiective, dar deloc favorabile militarilor, ale corespondenților de război americani și britanici. Aceștia nu au ezitat să scrie despre gradul slab de pregătire pentru luptă a unităților militare aliate sau despre atrocitățile din lagărele de prizoneri nord-coreeni din Coreea de Sud.

Reacția militarilor americani, care nu puteau concepe ca întregul lor efort de război, pentru care țara îi trimisese să lupte, să nu fie susținut

necondiționat și de către presă, a fost imediată și fără menajamente: la 21 decembrie 1950, generalul McArthur a instaurat oficial cenzura militară asupra tuturor materialelor de presă de pe front[20].

    MacArthur lansează o nouă ofensivă pentru alunga forțele nord coreene peste râul Yalu dar acțiunea sa a coincis cu contraofensiva chineză condusă de generalul Lin Biao. Datorită inferiorității numerice și a echipamentului neadecvat au bătut în retragere. Comuniștii au reușit să reocupe Pyongyangul și Seulul la începutul lunii ianuarie 1951.   Soarta războiului s-a schimbat odată cu ofensiva din a doua jumătate a lunii a forțelor O.N.U. Seulul revine sub control sud coreean în martie iar forțele O.N.U. au trecut pentru a doua oară paralela 38.

    MacArthur a cerut ca bazele manciuriene să fie bombardate și să fie instituită o blocadă asupra Chinei și tot aici să fie aduse forțele chineze naționaliste din Taiwan. Drept urmare, în aprilie 1951, MacArthur este demis pentru emiterea acestor pretenții care depășeau domeniul atribuțiilor unui comandant militar iar obiectivele americane au fost încă o dată modificate. Pentru prima oară, ,,respingerea agresiunii” a fost definită ca ajungerea la reglementări pe linia de încetare a focului oriunde ar fi aflat aceasta.[21]

    Primele negocieri pentru încheierea unui armistițiu au loc pe data de 10 iulie mai întâi la

Kaesong în Coreea de Nord iar mai târziu la Panmunjon. Un prim progres avea să se înregistreze în luna noiembrie 1951, când s-a convenit asupra unei linii de armistițiu de-a lungul frontului cu o poziție ușor avansată a Coreei de Sud față de paralela 38.   În octombrie 1952 Comandamentul O.N.U. a făcut o ofertă finală de pace şi o dată cu respingerea ei de către comunişti s-a retras de la masa negocierilor pentru o perioadă nedefinită.

În timpul vizitei sale în Coreea, preşedintele american ales, Dwight Eisenhower, a declarat că este partizanul încetării focului. Deşi nu a cerut punerea la punct a unor planuri de luptă, care să vizeze operaţiuni majore, a sugerat într-un cerc restrâns că ,,în absenţa unui progres satisfăcător, intenţionăm să uzăm decisiv de arsenalul nostru militar, fără niciun fel de inhibiţie şi vom înceta a ne simţi răspunzători pentru escaladarea conflictului în Peninsula Coreea.   Un factor decisiv în reluarea negocierilor din aprilie 1953 l-a avut se pare şi moartea lui Stalin din martie acelaşi an. Premierul chinez Zhou Enlai, prezent la Moscova pentru funeeralii a sugerat revenirea la masa tratativelor şi constatându-se acordul părţilor implicate, negocierile au fost reluate. Şi de această dată acestea au fost destul de dificile fiind îngreunate de refuzul liderului sud-coreean, Singham Rhee, la orice armistiţiu care ar fi lăsat Coreea divizată.

De asemenea, negocierile au fost îngreunate de intensitatea bombardamentelor americane

precum şi de puternica ofensivă finală a armatei chineze. Până la urmă comuniştii au renunţat la cererea de repatriere forţată a prizonierilor şi acordul de încetare a focului a fost semnat.   Războiul se încheia la 27 iulie 1953 prin semnarea armistiţiului de la Panmunjon între reprezentanţii ONU, cei ai Chinei şi cei ai Coreei de Nord. Coreea de Sud care se opunea divizării prin vocea lui Rhee nu l-a semnat.

   Aşadar înţelegerea nu a condus la o pace reală, relaţiile dintre cele două Corei rămânând în continuare încordate. Analiști și istoricii Războiului Rece sunt unanimi în a aprecia că cei trei ani de confruntări sângeroase în care 900.000 de chinezi, 1,5 milioane de nord-coreeni și 1,3 milioane de sud-coreeni dar și 34.000 de americani au murit în confruntarea din Peninsula Coreeană au avut parte de cea mai proastă mediatizare din istoria conflictelor militare.