Recuperarea prin arhitectura a spatiilor non-relationale

RECUCERIREA SPAȚIULUI

recuperarea prin arhitectură a spațiilor non-relaționale – o soluție

pentru creșterea calității vieții în contexte urbane dense

- lucrare de licență -

autor: DASCĂLU ȘTEFAN DRAGOȘ

îndrumător: șef. lucr. arh. ȘERBAN ȚIGĂNAȘ

sursa: www.sutu.ro

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – înțelegeri

1.1. Înțelegeri istorice : spațiul non-relațional - de la reziduu la uitare 1.2. Înțelegeri teoretice: Spațiul non-relațional – de la non-loc la teritorii cu potențial. 1.3. Înțelegerea comunității : trăirea spațiilor non-relaționale

CAPITOLUL II – acțiuni

2.1 Acțiuni de recuperare – activarea 2.2 Acțiuni de recuperare – reciclarea 2.3 Alte acțiuni de recuperare – renovare, reabilitare 2.4 Studiu de caz: Un grup de activări – Idei mici pentru un oraș mare 2.5 O strategie de reciclări – Magic Blocks 2.6 Nedeterminări sau dezvoltări spontane – Made in Tokyo 2.7 Recuperarea – între determinare și nesiguranță

CONCLUZII - Recuperarea prin arhitectură a unui spațiu non-relațional

6 RECUCERIREA SPATIULUI

Spațiu relațional Piața Unirii. Cluj Napoca

Spații non-relaționale Piața Mihail Sadoveanu. Fălticeni


INTRODUCERE

”Putem spune, fără a concluziona într-un fel, că despaţializarea publicului şi privatului (însoţită, desigur, de o fragilizare a oricărei forme de identitate – dar asta e cu totul altă problemă) conferă în acelaşi timp şi oarecum paradoxal o şansă teoreticienilor şi practicienilor spaţiului de a-şi regîndi ipotezele de lucru, de a conferi oraşelor soluţii pe termen lung pe care să le impună.”(1)

1.1. Definirea termenilor

Terminologia referitoare la spațiu va fi folosită extensiv în această lucrare, prin urmare este necesară o definire a termenilor: ”Spațiu public – spațiu aflat în domeniu public, care poate fi apropriat dar nu deținut, destinat colectivității.”(2) Noțiunea de spațiu public și discursul despre acest tip de spațiu naște confuzii majore la nivelul utilizatorului. Unul dintre cele mai bune exemple este mall-ul. Juridic, acesta este un spațiu privat, dar folosirea sa este comparabilă cu a oricărui alt spațiu public tradițional. Se cere astfel o definire mai nuanțată a termenilor. Public poate deveni colectiv, dacă se adresează mai multor persoane. Mall-ul este un spațiu colectiv, care adună grupuri de persoane în aceeași măsură precum o piață. ”Spațiu relațional – un spațiu colectiv, neinhibat, optimist, relaxat și care poate fi supus schimbării din multe puncte de vedere, care poate suferi mutații, precare și reversibile în scopul creerii unui oraș mai degrabă vesel și captivant decât elegant.” (3) Acest tip de spațiu se regăsește punctual în orașe, reprezentând o mică parte din spațiile colective. Spațiul relațional este un spațiu social, adică un spațiu care permite și generează contacte și relații sociale. Opusul acestuia îl poate reprezenta în viziunea noastră, spațiul non-relațional. Spațiul non-relațional – spațiu colectiv în care nu se produc interacțiuni și care nu suferă modificări funcționale datorate utilizatorilor, cu potențial de a primi propuneri care să sugereze o altă relație între spațiu – arhitectură – individ. Interacțiunile nu se produc din diverse motive, iar înțelegerea acestora în fiecare caz în parte poate duce la îmbunătățirea respectivului tip de spațiu. În orașele noastre post-socialiste există două situații întâlnite foarte des, pe care le vom denumi spațiu non-relațional delocat și privativ. Spațiu non-relațional delocat – spațiu non relațional accesibil dar lipsit de informație și/sau orientare care dă senzația de abandon sau deșert urban. Spațiu non-relațional privativ – spațiu non relațional inaccesibil cu o funcțiune în general fixă (spații verzi închise, grădinuțe cu flori etc). 1.2. Ipoteza de cercetare Orașul, în contextul unei dezvoltări durabile, trebuie să înceteze în a se mai extinde atâta vreme cât există spațiu pentru acomodarea necesităților în interiorul său prin procese de densificare, reciclare, intensificare. O resursă de spațiu trecută cu vederea este spațiul non relațional, în diverse forme aflat peste tot în jurul nostru (lângă blocuri, pe străzi, în parcare). Considerăm ca aceasta este o resursă suficientă pentru funcțiunile necesare locuitorilor orașelor sau în general pentru creșterea calitătii vieții în contexte urbane dense. ________________________________________________________________________________________________________ (1) http://atelier.liternet.ro/articol/3514/Ciprian-Mihali/Spatiul-public.html (Ciprian Mihali pe platforma LiterNet despre conceptul de spațiu public și spațiu privat în realitatea românească, 2006) (2) The Metapolis Dictionary of Advanced Architecture, ACTAR, 2003, pag. 561-562 (3) idem



1.3.Motivarea lucrării

Fascinația pentru subiect a venit natural, observând spațiile locuiri, fiind încă una din persoanele care locuiesc în blocuri socialiste din anii 80 care plachează artere majore de circulație. Observând zilnic, timp de ani de zile, aceste spații extrem de diverse, am început să realizez că fiecare cu utilizarea sa, formează un țesut extrem de bogat în semnificație. Asta nu înseamnă că nu are și destule neajunsuri, dar din loc în loc, acolo unde aceste spații funcționează, te face să îți pui întrebări la adresa urbanismului bazat pe ordine, omnipotență și aranjarea de obiecte. Trecând de la spațiile locuirii către întreg orașul se observă un adevărat sistem teritorial de spații cotidiene slab utilizate sau deloc utilizate, uneori ajungând la suprafețe destul de mari. Acum, când orașele ar trebui să înceteze dezvoltarea lor în suprafață, orice resursă de teren devine extrem de importantă, iar aceste spații uitate, abandonate, reziduale, neutre etc. joacă un rol foarte important. Se pune problema de cum pot fi aceste spații reintegrate într-un țesut urban deja bine format și poate și mai important: cum poate arhitectura să recupereze aceste spații?

CAPITOLUL I

înțelegeri

2.1. Înțelegeri istorice : spațiul non-relațional - de la reziduu la uitare

Orașul tradițional nu suportă nici o confuzie referitoare la spațiul său. Poate tocmai aceasta previzibilitate și claritate l-a făcut și îl face în continuare plin de farmec. Deși are aceleași tipuri de spații colective ”între” (semipublic, semiprivat) nu exista nici o confuzie în privința proprietății rezultând astfel un spațiu închegat, compact. Limitele între spații erau permeabile dar ușor de recunoscut. Intrarea în curtea interioară sau în magazinul de la parter – spații colective – erau marcate, știind că depășirea acestor praguri duce la schimbarea unor reguli , pe care locuitorul le asuma.

Tocmai acest element de previzibilitate a spațiului a dispărut în momentul aplicării la scară largă, dupa cel de-al doilea război mondial a principiilor Cartei de la Atena. Orașul rațional care se folosește de imobile de locuit colective, zonare funcțională, separarea zonelor rezidențiale de arterele de transport, crearea de spații libere pentru comunități nu au avut efectul creării unui spațiu colectiv ci a introdus confuzia asupra spațiului urban. Orașul funcționalist al Cartei de la Atena propune un model de anonimat în relațiile sociale și o îmbogățire a interiorului(4), o lipsă de structură și de claritate. Confuzia generează respingere.

Spațiile între clădirea de locuit, sau mai bine spus între ușa apartamentului și ușa locului de muncă își pierd reprezentarea în mintea locuitorului. Orașul ajungând să funcționeze într-un sistem de puncte și linii, unde punctele sunt spațiile private ale apartamentelor, iar liniile rămân singura formă de spațiu colectiv, fiind reprezentate de traseele către locul de muncă. Între linie și punct spațiul este uitat, abandonat, anonim, confuz.

Orașul modern a creat rupturi în țesut și prin transformarea acestuia în spațiu pentru autovehicule. Bulevarde largi cu mai multe benzi pe sens împreună cu mașina utilizatoare au devenit simboluri ale modernității. Spațiul pietonal izolat bine în insule păstrează ca bărci de salvare trecerile de pietoni. Izolarea spațiilor între căile de circulație lasă în urmă spații reziduale ieșite din logica trasării străzilor, precum sensurile giratorii, intersecțiile denivelate sau intersecțiile în Y. Acestea nu mai sunt percepute decât ca și contur, ________________________________________________________________________

(5) Turlea, Cristina – Arhitectura si spatiile publice- interconditionări dintre spațiul construit, comanda socială și normele de drept, Editura CADMOS, București, 2003



deprivat de spațialitate sau materialitate. Una din reacțiile la orașul mașinii, creeare de zone exclusiv pietonale are un efect de întărire a ideii că strada circulată este o limită, lărgind ruptura din țesut. Străzile care ajung să preia traficul se transformă în tuneluri de trecere, funcțiunile adiacente respingând acest spațiu. Strada circulată devine loc rău și nu mai poate fi conceput ca un spațiu integrat în oraș, iar spațiile reziduale rezultate din brăzdarea orașului rămân pierdute și anonime. Deasemenea, numărul crescut de autovehicule și placarea în orașele românești și nu numai a străzilor cu locuri de parcare în detrimentul trotuarului, nu face altceva decât să întărească limita, creând un zid de mașini, spațiul de pe celălalt trotuar ajungând să fie perceput ca fiind departe.

Interesul teoretic pentru acest tip de spațiu apare în critica adusă modernismului de către post-modernism. În discursul anti-modernism, aceste spații ajung să fie abandonate complet, și să devină un element care ajută în anatemizarea curentului precedent.(4)

Preocupările pentru partea de percepție, sau de recuperare a comunităților, apar bine definite începând cu anii 90, în lucrări care țin în mai mare măsură de antropologie, psihologie și filozofie. Teoria critică referitoare la spațiul românesc cu particularitățile sale apare puțin mai târziu, începând din anii 2000 și prezintă mai multe direcții pe care le vom trata în continuare.

2.2. Înțelegeri teoretice: Spațiul non-relațional – de la non-loc la teritorii cu potențial.

Subiectul spațiilor pe care le denumesc non-relaționale a fost abordat din numeroase perspective, pentru că el atinge subiecte precum locuirea, comunitatea, omul în raport cu spațiul înconjurător, subiecte care sunt legate atât de arhitectură cât și de urbanism, sociologie, antropologie, filozofie. Fiecare perspectivă îmbogățește înțelegerea acestui tip de spațiu, înțelegere fără de care e imposibil să se poată interveni cu succes.

Marc Auge și non locul

Una din atitudinile extreme este cea abordată de antropologul Marc Auge la începutul anilor 90. Marc Auge creeaza conceptul de non-loc, pe care îl definește astfel: ”Dacă un loc poate fi definit ca relațional, istoric, legat de identitate, atunci un spațiu care nu poate fi definit ca relațional, istoric sau legat de identitate este un non-loc” (7) Aeroporturile, gările, autostrăzile, supermarketurile, etc. ar fi exemple de „non-locuri”. Textul lui Auge a avut mai degrabă rolul de a conștientiza lumea referitor la aceste spații abandonate, ele devenind un subiect foarte important al teoriei și practicilor de arhitectură și urbanism, sociologie și antropologie. Cu atât mai mult în lumea post-socialistă, împânzită de acest tip de spații. Una din criticile care pot fi aduse teoriei lui Auge se referă la faptul că supermarketul, aeroportul, gara sunt non-locuri, locuri anonime, care nu întrețin relații. ”Comerțul este ultima formă rămasă de activitate publică”(8) Aeroporturile, gările sunt spații în care relaționările se produc, mai mult sau mai puțin anonim. Acestea depind de individul care utilizează spațiul; dacă acesta dorește să aibă interacțiuni sau nu cu ceilalți într-unul din aceste spații, cadrul arhitectural îi permite și uneori chiar îl încurajează. Mall-ul este o formă de spațiu relațional, ”Centrele comerciale au înlocuit parcurile și piețele care erau în mod tradițional locuri ale libertății de exprimare... Esența economică care se găsea în centrele orașelor s-a mutat în centrele _______________________________________________________________________

(6) Zahariade, Ana Maria – Simptome de tranziție, Editura Fundatiei Arhitext Design, Bucuresti 2009 (pag 122) (7) Auge, Marc – Non-lieux, Introduction a une anthropologie de la surmodernite, Editions du Seuil, 1992, pag 77 -78 (8) Harvard Project on the City , Harvard Guide to Shopping în Mutations, ACTAR, 2001, pag. 124


Ansamblu rezidential – Falticeni (zona 2 Graniceri) – puncte de intensitate, copiii nu folosesc spatiul liber ci prefera sa stea in jurul blocului


comerciale din suburbii, lucru care dislocă calitatea orașelor de a fi centre ale activităților sociale și comerciale”(9) și continuând în atmosfera celor de la Harvard Project on the City Aeroport = Mall, Muzeu = Mall, Biserica = Mall.

Spațiile non-relaționale însă pot fi considerate non-locuri într-o oarecare măsură. Nu au identitate pentru că nu există o comunitate care prin utilizare să îi dea o anumită identitate, sunt anonime, sunt lipsite de istorie. A doua critică care se poate aduce textului lui Auge este că în viziunea acestuia, non-locurile nu au nici o speranță, nici un potențial, și trebuiesc abandonate. Trecând peste spațiul construit, despre care tocmai am discutat, spațille non-relaționale sunt o resursă imensă de spațiu în orașe. În contextul unei dezvoltări durabile, expansiunea orașelor e problematică și tocmai de aceea utilizarea acestei resurse devine esențială. Dacă aceste spații nu întrețin relații, aceste relații pot fi propuse. Se pune întrebarea: ”Cum?” Răspunsul nu poate veni decât prin înțelegerea acestor spații de o manieră mai puțin generalizatoare, ci în fiecare situație în parte, chiar punctual.

Locuirea și spațiile non-relaționale

Locuirea la bloc, majoritară în contextul urban românesc, a produs astfel de spații non-relaționale, între ușa apartamentului și stradă. Aceste spații sunt oglinda vieții comunității căreia i se adresează. Suita de spații ”între” este foarte bogată. De la spațiul construit al scării de bloc, la spații îngrădite exterioare, privatizări ale locuitorilor, locuri semi-private pentru copii pânp la spații confuze, pline de mașini, mârfuri, garduri, gunoaie. Nu se regăsesc toate în aceleași locuri și nu în aceeași manifestare, subliniind necesitatea tratării punctuale a acestor situații.

Scara blocului – spațiul nimănui

Scara blocului este considerat un ”spațiu bizar, nici comunitar, nici public, nici privat, Balansează între un spațiu absolut neasumat, abandonat celuilat și un spațiu de reprezentare (...) al administratorului de bloc” (10) În cercetarea antropologului Vintilă Mihăilescu asupra blocului 311 din București(11), scara blocului este văzută de locatari ca un no man’s land. Fiecare consideră că de fapt proprietatea este de la ușa apartamentului în casă, ”pe oameni nu-i interesează ce se petrece pe scară”. Aici începe confuzia și clivajul între spațiul privat și strada ca spațiu public. Scara blocului este un spațiu non-relațional prin excelență, indiferent dacă este un spațiu amenajat de administrator ca un spațiu de reprezentare sau nu. Aceste amenajări unilaterale dau impresia unei scări de bloc generică ”aici găsim (chit că suntem în București, în nordul Moldovei, la Slatina sau la Jibou) aceleași poze din calendare, frumos lipite pe carton sau înrămate, aceleași ramuri de trandafiri de plastic, mileul din avizier”(12) Recuperarea spațiului non-relațional al locuirii trebuie să ia în considerare și scara blocului, chiar dacă este deja un mediu construit, printr-o reconstrucție a vieții comunitare care în momentul de față se afirmă mai degrabă în spatele/fața blocului.

Spatele blocului – un micro patchwork city

Există o diferențiere între fața blocului și spatele blocului, simțită în special în cazul sistematizărilor prin placări de artere. Diferențierea este dată de utilizarea acestui spațiu. Spatele blocului, deși administrativ vorbind, este un spațiu public el este ocupat de o miriadă de spații private. Luarea în posesie, delimitarea, sărăcește ideea de comunitate și în special, în ceea ce ne interesează, ne-am aștepta să distrugă potențialul de relaționare.

(9)idem,pag.154

(10) Tudora, Ioana în Teritorii (scrieri, dez-scrieri), Editura Paideia, București, 2003 pag.62

(11) MIHĂILESCU, Vintilă (coordonator), (2009), Etnografii urbane. Cotidianul văzut de aproape, Ed. Polirom, Iaşi

(12) Tudora, Ioana în Teritorii (scrieri, dez-scrieri), Editura Paideia, București, 2003 pag.63


Fața blocului – conexiuni liniare cu scara blocului


Totuși, acesta este un spațiu de multe ori mai viu din punct de vedere al prezenței comunității deoarece aici se găsesc câteva din punctele de intensitate – locul de joacă, mașina parcată, garajul sau uneori ”buticul blocului, ce se constituie în noul centru comunitar” (13). Toate aceste operațiuni individuale de privatizare (chiar și parcarea mașinii într-un loc e o formă de luare în posesie a spațiului), puse una peste alta, chiar dacă dau imaginea unui cadru haotic pentru persoanele din afară, ele sunt măsuri pentru eliminarea confuziei din spațiul urban, formând un fel de patchwork city la scară mică. Acestea sunt operațiuni de recuperare a spațiului lipsite de coordonare și confuze pentru străin, iar uneori chiar și pentru comunitate, dar în momentul intervenției în aceste spații, trebuie în permanență ținut cont și studiate profund fiecare din aceste relații. Amplificarea relaționărilor ar putea fi făcută și prin adăugarea unor puncte de intensitate pentru comunitatea respectivă (negociate și stabilite împreuna cu membrii săi) dar și prin democratizarea acestui spațiu, spațiul devenind primitor și pentru persoanele străine, fără a pierde însă ideea de spațiu al comunității.

Fața blocului – spațiu de reprezentare

Dacă spatele blocului este caracterizat de o luare în posesie în folos privat și crearea unei rețele de puncte de intensitate private care se întrepătrund, fața blocului este de cele mai multe ori o extensie a spațiului reprezentativ al lui ”acasă”. Acest spațiu, tocmai datorită reprezentativității sale suferă de obicei cel mai mult. Fiind locul care trebuie să arate bine, el devine de cele mai multe ori inaccesibil prin amplasarea de garduri (de orice tip și formă, vegetal sau mineral) și personalizarea sa prin amenajarea de grădinuțe cu flori. Întreținerea spațiului este făcută de un număr restrâns de persoane, spațiul ajungând să fie indiferent majorității și în final să constituie doar o delimitare a aleii de acees în bloc. Acest tip de spațiu este cel care contribuie cel mai mult la rupturile din țesut și funcționarea orașului prin linii și puncte. Potențialul de relaționare a acestui spațiu există, căci în lipsa posibilității de folosire, intrarea în bloc, mult accentuată, devine spațiu reprezentativ pentru comunitate și locul unde se petrec relaționările. Ruptura este prezentă mai ales în cazul blocurilor care plachează artere de circulație. Violența străzii este combătută printr-un spațiu puternic vegetalizat, protejat de garduri, adevărate ziduri ale cetății sau valorizată prin abandonarea locuirii la nivelul parter în favoarea altor funcțiuni, în general comerciale. Deschiderea parterelor recuperează aceste spații închise, dar în folos privat, ele nefiind apropriate de comunitate. Există deasemenea cazuri extreme în care comunitatea se delimiteaza de spațiul relațional aferent noii funcțiuni a parterului, închizând-o cu gard. E o formă de protecție a spațiului de reprezentare al comunității, pe care funcțiunea privată nu îl oferă. O intervenție comună între beneficiarul funcțiunii private și comunitate în încercarea de a crea un spațiu reprezentativ pentru ambii poate fi o soluție.

Cazul descris de Vintilă Mihăilescu în cercetarea sa asupra spațiului locuit reprezintă un caz izolat, dar extrem de util pentru înțelegerea condițiilor unei recuperări reușite. Spațiul din fața/spatele blocului (fiind un bloc în formă de L, rezultat al urbanismului liber) a fost amenajat de comunitatea respectivă într-un ”parc”. Parcul prezentat este relevant în vederea recuperării spațiului pentru că „cea mai mare realizare o constituie că această iniţiativă (realizarea parcului, n.n.) a generat o acţiune a comunităţii în folosul tuturor locatarilor blocului 311, independent de structurile administrative de atat – şi, uneori, chiar împotriva acestora”(14). Acest spațiu a fost apropriat de întreaga comunitate și se pretează utilizării de către toate categoriile. Copiii relaționează în acest spațiu, adulții îl consideră un ”paradis regăsit”. Intervenția minimală pune în discuție esența recuperării spațiilor non relaționale ale zonelor de locuit: aproprierea de către comunitate.

(13) Tudora, Ioana în Teritorii (scrieri, dez-scrieri), Editura Paideia, București, 2003 pag.64 (14) MIHĂILESCU, Vintilă (coordonator), (2009), Etnografii urbane. Cotidianul văzut de aproape (pag.40)


Willem Jan Neutelings – The Carpet Metropolis, 1990


Spațiul non-relațional - spațiul tuturor sau al fiecăruia?

Spațiile non-relaționale nu aparțin numai locuirii, ci sunt răspândite în tot organismul urban, trăind în aceeași confuzie public – privat. Confuzie la nivelul trecătorului, căci pe hârtie, în lumea tehnico-birocratică, această confuzie nu există. În momentul părăsirii spațiului locuirii, problemele devin mult mai greu de înțeles datorită faptului că nu mai există o comunitate clară căreia spațiul i se adresează. A spune că este al tuturor este un gest superficial și periculos, căci al tuturor înseamnă comun, iar ”comunul se opune publicului”(15). Comunul semnifică mai degrabă neposesia în comun, spațiu al nimănui, pe când publicul ar trebui să fie al fiecăruia. Orașul văzut ca o suprapunere a utilizărilor și definirilor individuale pune întrebarea, în ce măsură și prin ce mijloace individul modifică spațiile relaționale, pentru a afla cum poate fi prevăzută în recuperarea spațiilor non-relaționale.

Orașul, și aici includem și spațiile non-relaționale ale sale, poate fi văzut ca un spațiu social „Agenţii sociali care sunt constituiţi în şi prin relaţia cu un spaţiu social (sau, mai bine, cu câmpuri) şi de asemenea lucrurile sunt apropriate de către agenţi, deci constituite ca proprietăţi, sunt situate într-un loc al spaţiului social pe care îl putem caracteriza prin poziţia sa relativă în raport cu alte locuri (deasupra, dedesupt, între, etc.) şi prin distanţa care îl separă de ele. Aşa cum spaţiul fizic este definit prin excluderea mutuală (sau distincţia) poziţiilor care îl constituie, adică ca structură de juxtapunere a poziţiilor sociale”(16) Spațiul fizic, ca omolog al spațiului social este un loc al întrepătrunderilor fiecărui individ, în funcție de obiceiurile sale, de habitus-uri - ansamblul de credinţe, experienţe, atitudini, de pattern-uri de gândire şi de comportament,etc, existent la nivelul individului, format în urma socializării, şi care influenţează practica indivizilor, modul lor de a acţiona în societate. „Spaţiul social reificat (adică fizic realizat sau obiectivat) se prezintă astfel ca distribuţia în spaţiul fizic a diferitelor feluri de bunuri şi servicii şi de asemenea de agenţi individuali şi de grupuri fizic localizate (ca şi corpuri legate de un loc permanent) şi dotaţi cu şansa aproprierii acestor bunuri şi servicii mai mult sau mai puţin importante (în funcţie de capitalul lor şi de asemenea distanţa fizică a acestor bunuri, care depinde de asemenea de capitalul lor”(17). Idealul de reprezentare fizică a spațiului social este un spațiu apropriat de fiecare, folosit de fiecare. Aceasta este esența spațiului relațional. Spațiul non-relațional nu poate fi recuperat decât prin apropriere, de relaționarea acestui spațiu la spațiul social. La fel de important, el nu poate fi recuperat decât relaționându-l cu alte locuri.

Un spațiu al fiecăruia și o rețea de spații individuale crează esența orașului după Willem Jan Neutelings care vorbește despre metropolă ca o țesătură ”în același fel în care programele actuale de televiziune sunt determinate de înșiși spectatorii acestora prin trecerea la alt canal, orașul confecționat la comandă e constituit pe bază editării individuale a utilizării, iar utilizatorii sunt transformați astfel instantaneu în dada-urbaniști, spre disperarea urbaniștilor care caută ordinea”(18). Cele două concepte se completează perfect, orașul individualizat, orașul fiecăruia este transformat în funcție de formarea fiecărui individ și habitusurile sale. Spațiul non relațional este un spațiu ocolit de aceste editări, ajungând să nu aibă nici o utilizare. Ajungem să credem astfel că indiferent de tipul de recuperare ales și modul de exprimare vizuală a acesteia, fie prin arhitectură fie prin design urban sau urbanism, manifestările individuale îl vor modifica în vederea aproprierii. Devine esențială astfel o acțiune de negociere a acestui spațiu și o anume flexibilitate care să permită evoluția sa. Spațiul este doar un intermediar pe bază căruia se pot stabili relații.

___________________________________________________________________________(15) Ghiu, Bogdan – Brazdă peste haturi în Teritorii (Scrier_dezscrieri), pag. 94 (16)Bourdieu, Pierre – La Misere du Monde, Editions du Seuil, Paris, 1993, pag. 251 (17)idem, pag .252 (18)Gausa, Manuel – patchwork city despre Willem Jan Neutelings – The Carpet Metropolis în Cross Susanna (coord) – The Metapolis Dictionary of Advanced Architecture, ACTAR, 2003 pag. 473



Spațiul non-relațional – un loc intermediar

Spațiul non-relațional, ocolit de editările indivizilor, trăiește între locuri cu această capacitate. Locurile existau sau și-au definitivat caracterele în jurul acestor spații, niciodată apropriindu-le. De aici se naște confuzia și abandonul acestor spații. Aceste spații se află în permanență între. Sunt spații cu rol de graniță – haturi(19), granițe exprimate pozitiv. Prezența lor subliniază caracterul locurilor învecinate, bine definite ca și identitate. Spațiul din fața blocului subliniază caracterul privat al blocului și cel public al străzii. Fâșia verde dintre trotuar și parcarea blocului subliniază caracterul privat al parcării (pentru că nu pot parca toți, doar cei aleși fie rezidenți, riverani sau plătitori) și cel public al străzii. Spațiul non-relațional este un semn al diferențierii între spații relaționale. Spațiul non-relațional este un loc intermediar. Aceasta este principala sa caracteristică și dupa părerea noastră, modul potrivit de a-l înțelege. Intermediaritatea îi da acestuia bogăție în semnificație și îl transformă în loc.

Bogăția acestor locuri intermediare vine din calitatea frontierelor de a fi margini care separă, dinamice, tranzitorii, spații care pendulează între situațiile extreme reprezentate de locurile cu care se învecinează. ”Locurile intermediare sunt întotdeauna locuri și astfel subiect în sensul larg al cuvântului. Ele sunt definite de caracteristicile sale geometrice dar deasemenea de senzații. (...) Pragurile sunt în aceeași măsură exterior și interior iar cu câteva nuanțe putem experimenta transformându-le în locuri specializate, sau le putem lăsa într-o stare de ambiguitate, fără a fi definite complet. Locurile intermediare ca toate locurile, sunt într- stare permanentă de alterare și transformare. Ele sunt efemere și evazive, deseori sfidând analiza conștientă. Astfel, senzația (ca o unealtă a inconștientului dar totuși foarte sintetică și puternică) și percepția sunt cele mai potrivite instrumente în călătoria prin intermediar.”(20)

Spațiul intermediar este un loc al întrepătrunderilor, al suprapunerilor de suprafețe, țesuturi, materialități, comportamente. Tratarea lui poate că nu ar trebui să piardă această bogăție de semnificații. Așadar scopul nu e a crea un spațiu nou, delimitat mai mult sau mai puțin formal de celelalte, ci mai degrabă de a-i afirma intermediaritatea prin relaționare. Prin permeabilizarea graniței se poate produce o irizare a potențialelor, spațiul având șansă să fie inundat de tipuri diferite de spații pe care le poate descompune și recompune pentru o relaționare cât mai bună. Descompune și recompune spații pentru a se evidenția pe sine ca spațiu intermediar și pentru a sublinia spațiile vecine deja formate.

La nivelul percepției, sublinierea intermediarității elimină confuzia. Comportamentul nu necesită să se schimbe așa cum s-ar întâmpla prin pătrunderea într-un spațiu străin. Este o prelungire a fiecărui teritoriu străin, iar prin aceasta se poate face trecerea între teritorii într-un mod natural.

Spațiile non-relaționale – teritorii cu potențial

În orașul modern al Cartei de la Atena, țesutul urban este rupt, deșirat, necoagulat între zona de locuit, cea de agrement, cea de lucru și în special cu zonele de centru. În orașul modern românesc al Cartei de la Atena și în special al perioadei socialiste, țesutul urban funcționează prin puncte de intensitate legate de rețele de tranzit (apartament, club, școala, loc de muncă legate de șosele,metrou, autobuz). În acest sistem de puncte și linii de fugă, spațiile non-relaționale sunt spațiile reziduale dintre acestea. Înțelegerea acestor spații poate determina ca recuperarea lor și integrarea de succes în țesutul urban poate transforma sistemul punct-linie într-o suprafață cu puncte de intensitate.

___________________________________________________________________________(19) Ghiu, Bogdan – Brazdă peste haturi în Teritorii(scrieri, dez-scrieri), Editura Paideia, București, 2003 (20) Gausa, Manuel – ambiguitate (și ambivalență) în Cross Susanna (coord) – The Metapolis Dictionary of Advanced Architecture, ACTAR, 2003 pag. 44



Din înțelegeri diferite asupra spațiului non relațional se nasc posibilități diferite de recuperare, desprinzând din cele menționate mai sus câteva principii de recuperare: 1) aproprierea spațiului de către fiecare și nu transformarea în loc comun; 2) tratarea fiecărei situații în parte funcție de criteriile specifice locului și a comunității căreia i se adresează, 3) intermediaritatea caracteristică acesui spațiu este o sursă de bogăție informativă care trebuie doar scoasă la iveală și importanța percepției asupra spațiului, ca unealtă de lucru.

2.3. Înțelegerea comunității : trăirea spațiilor non-relaționale

Înțelegerile teoretice oferă o imagine destul de profundă a ceea ce înseamnă spațiul non-relațional și cum poate fi abordat. Totuși, această imagine ar fi incompletă fără a vedea percepția (căci percepția, așa cum arătam este o unealtă de lucru) comunităților asupra acestui tip de spațiu. Discutând despre recuperarea spațiilor non relaționale ca o soluție pentru creșterea calității vieții în contexte urbane dense, e important să vedem pe ce realitate ne putem baza, în ce fel sunt trăite momentan aceste spații, care este calitatea acestor spații, ce dorințe au comunitățile în vederea creșterii calității spațiilor și daca aceste dorințe sunt legate de spațiile non-relaționale. Discuția cu membrii comunității este o cale sigură de a realiza produse ușor de apropriat de cei cărora li se adresează.

Am propus astfel, în scopul unei cercetări complete, realizarea unui sondaj de opinie pentru a obține o imagine a modului de viață a locuitorilor orașului Fălticeni, jud.Suceava, al gradului de mulțumire referitor la mediul și serviciile urbane, al modului de percepție al spațiilor care li se adresează direct (spațiile locuirii) și funcțiunile care sunt cele mai importante de realizat în acest municipiu

Situația urbană este relativ simplă și în acelasi timp comună multor orașe transformate puternic în perioada socialistă. Orașul prezintă o zonă densă de locuire colectivă care plachează arterele majore de circulație, acest tip de locuire creând spații tampon, devenite non-relaționale în fața blocurilor și spații privatizate și/sau semi-private în spatele blocului. În punctele de contact cu zona istorică, printr-o articulare inabilă a două tipuri de țesut și logică spațială au apărut spații reziduale, ce pot fi caracterizate drept non relaționale, fiind spații colective, între două sau mai multe zone bine definite. Analiza unei situații simple de acest tip poate da răspunsuri simple și valabile și pentru alte orașe sau cel puțin un punct de pornire în înțelegerea fiecărei situații de locuire în parte.

Metodologia cercetării

Populația municipiului Fălticeni este de 29787 locuitori (conform recensământului din 2002), cu un fond locativ de 9800 de locuințe (7300 de apartamente și 2500 de case - 74,5%, respectiv 25,5%, conform datelor eliberate de Primăria Municipiului Fălticeni).

Microcercetarea sociologică a utilizat metoda anchetei, tehnica anchetei pe bază de chestionar.

Eşantionul investigat a fost de N = 448 subiecţi din Fălticeni. Eşantionarea a fost una în două stadii. Primul stadiu a însemnat alegerea a trei zone de blocuri (Republicii, 2 Grăniceri, Maior Ioan) şi a trei zone de „case” (Şoldăneşti, Ion Creangă, Sadoveanu – Ştefan cel Mare). Pentru zona de blocuri au fost aleşi 300 de subiecţi, pentru „case” 150. Cei 300, ca şi cei 150 de subiecţi au fost apoi selectaţi, din zonele respective, în mod aleatoriu, pe baza unui itinerar şi a unui pas statistic. Adică pentru case, s-a ales la întâmplare o casă, apoi, cu un pas statistic de 2 case, au fost intervievaţi, pe baza unui algoritm aleatoriu, bărbaţi, femei, tineri, maturi, vârstnici. La blocuri s-a pornit de la un bloc ales aleatoriu, apoi, cu pas statistic de 3 apartamente şi acelaşi algoritm de bărbaţi, femei, tineri, bătrâni etc. Calculele statistice arată că, având un grad de încredere de 95% avem o marjă de eroare de 3,5%, adică distribuțiile găsite pot avea o diferență de +/- 3,5% față de cifrele reale la nivelul întregii populații.



Instrumentul de cercetare a fost chestionarul prezentat în imaginea precedentă, iar ipoteza de la care a pornit a fost dacă reprezentările mentale ale oamenilor asupra spațiului din jurul blocului definesc acest spațiu ca unul non-relațional, și cum ar vedea îmbunătățirea acestuia, pentru a vedea dacă îmbunătățirea poate crea aceste relaționări.

Rezultate

Profilul locuitorului de la bloc (298 de subiecţi, Nb=298):

Sex : M- 146, F- 152

Vârsta:

Ani 18-25 26-35 36-45 46-55 56-65 Peste 65 NS/NR Nr.sub. 49 51 62 59 35 41 1 % 16,4% 17,1% 20,8% 19,8% 11,7% 13,8 0,3% Majoritatea celor care locuiesc la bloc (valabil doar pentru eșantionul prezentat anterior), sunt de vârstă matură, între 36 şi 65 de ani, majoritatea locuind în Fălticeni de peste 20 de ani. Majoritatea sunt căsătoriţi, cu copii, aşa că tipul de familie cel mai răspândit este familia nucleară cu copii (soţ, soţie, copii). Majoritatea au un nivel mediu de instrucţie (liceu, şc. prof, şc. Maiştri), ocupaţii diverse. Într-un oraş în care industria este aproape moartă, veniturile subiecților sunt mai degrabă modeste. Majoritatea celor de la bloc sunt proprietari ai apartamentului respectiv. Copii, de multe ori, continuă să locuiască cu părinţii, chiar după ce au o ocupaţie sau/şi şi-au întemeiat o familie, lucru ce denotă pe de o parte situația precară din punct de vedere financiar cât și un deficit destul de important de locuințe.

În ceea ce privește lucrul care ne interesează, și anume spațiul din jurul blocului, majoritatea celor care locuiesc la bloc consideră că spaţiul din jurul blocului este insuficient, problemă reală, datorată modului cum au fost proiectate urbanistic ansamblurile de blocuri în anii ’80. Blocurile sunt înghesuite, cu distanţe mici între ele, cu insuficient spaţiu verde, cu insuficiente locuri de parcare (situaţie devenită critică după 1990 odată cu creşterea exponenţială a numărului de maşini), dar şi cu insuficiente spaţii de joacă pentru copii. Această situaţie este mai gravă în ansamblurile de Republicii şi 2 Grăniceri, cele care au și numărul cel mai mare de locuitori și prin urmare o densitate foarte mare.

Destinaţiile principale dorite ale spaţiului din jurul blocurilor este legată de aceste probleme resimţite ca nevoi acute de locatari : spaţii verzi, parcări, locuri de joacă pentru copii. Factori ca genul, nivelul de instrucţie, ocupaţia, venitul, nu par a influenţa semnificativ modul în care se doreşte folosit spaţiul. Poate doar vârsta, cei vârstnici vor mai ales spaţiul verde, cei « maturi » şi deci activi, vor mai mult parcări. Cei cu familii cu copii vor, evident, în mai mare măsură locuri de joacă şi spaţii verzi.

Dorinţa de a avea mai mult spaţiu verde înseamnă, credem, dorinţa de avea un spaţiu ambiental în plus, oarecum pasiv, care nu este totuşi un spaţiu relaţional, spaţiul verde nu este conceput ca un loc de întâlnire între locatari, ca un spaţiu în care se pot realiza raporturi sociale. Este un spaţiu comun, placut de privit, probabil de la fereastra blocului sau din balcon, care dă aspect plăcut locului și aer curat.

Interesantă este şi dorinţa de avea, pe spaţiul public din jurul blocului, mai multe parcări (garaje) (20% dintre subiecţi). Dincolo de problema reală a lipsei locurilor de parcare, considerăm că este vorba, în acest caz, şi de o dorinţă de a « privatiza » spaţiul public, de a-l folosi în interes propriu, într-unul din puținele moduri în care este conștientizat potențialul acestui spațiu.



Concluzii

Spaţiul din jurul blocului nu a fost apropriat de comunitatea locatarilor ca un spaţiu al comunităţii. Majoritatea locatarilor consideră că nu beneficiază de acest spaţiu, şi nici nu participă la amenajarea şi întreţinerea lui. Majoritatea consideră că responsabilitatea pentru acest spaţiu revine primăriei. Chiar dacă juridic acest spaţiu aparţine domeniului public şi privat al primăriei, locatarii nu şi-l asumă nici ca utilizare, nici ca responsabilitate în ciuda faptului că le este destinat. Este un spaţiu al tuturor şi al nimănui, şi evident, în aceste condiţii, nici în utilizarea lui, nici în amenajarea lui nu se stabilesc relaţii între locatari și nu sunt generate relaţii, contacte sociale. Credem că este nevoie așadar de o conștientizare a comunităților asupra multitudinii de utilizări potențiale pe care le poate avea acest spațiu, întrucât o inițiativă de jos în sus, de la nivelul indivizilor către comunitate și oraș, pare că este blocată la un nivel conceptual. Se cere astfel și o anumită intervenție de sus în jos. Fie de la nivelul administrațiilor, de multe ori în criză de idei și de viziune asupra dezvoltării orașului, peste care în ultima vreme se adaugă și o lipsă de resurse. Fie de la profesioniști, arhitecți, urbaniști, sociologi, care prin intervenții punctuale și studii la scări diferite pot declanșa reacția comunităților și o mutație a acestor spații. Dar ce acțiuni pot fi utilizate ?


O activare – workshop EXYZT, cartierul Zorilor, Cluj Napoca, 2009


CAPITOLUL II

acțiuni

2.1. Acțiuni de recuperare – activarea Recuperarea spațiului nu este o idee nouă, astfel, în timp, s-au cristalizat o serie de tipuri de recuperări de spații, caracteristice oricăror tipuri de spații, nu doar celor non-relaționale. Fiecare are o scară a intervenției și un tip de relație cu comunitatea căreia i se adresează. Fiecare poate avea concretizări formale arhitecturale sau doar la nivel de design urban. Activarea Un tip de recuperare prin arhitectură a spațiilor non-relaționale în această logică este activarea. ”Activarea este acțiunea prin excelență. Activarea propune cel mai bun răspuns la o cerință. Activarea, poate fi endogenă sau exogenă, ambele situații fiind la fel de pozitive. Activarea transformă și nu este niciodată inertă sau indiferentă. Terenul e activat prin prezența arhitecturii; arhitectura operează prin utilizare; utilizarea operează în relație cu o nouă sensibilitate față de materiale; materialele sunt transformate în relație cu terenul care ne separă și ne unește.”(20). Activarea nu poate fi văzută ca un răspuns la o situație dată ci mai degrabă ca o întrebare pusă sitului : ce propun eu se potrivește?. Confirmarea sau infirmarea vine într-un proces evolutiv, de apropriere sau nu a intervenției de către utilizatori. De aceea activările sunt în general operațiuni de mici dimensiuni, iar efemeritatea și/sau flexibilitatea joacă un rol important. Activările pot fi atât prin obiecte arhitecturale cât și doar prin utilizări temporare independente de o formă construită, cuvântul cheie fiind activitatea. În momentul în care activitatea dispare dintr-un motiv sau altul, spațiul redevine non-relațional, operațiunea înscriindu-se într-un climat de nesiguranță. Această libertate poate face din sit un element secundar. Petrecerile rave din Berlin, care se petrec în spații abandonate, fie ele colective (deci non-relaționale) sau nu, sunt forme de activare a spațiului în aceeași măsură ca și amplasarea unui pavilion temporar multifuncțional în spațiul respectiv. Ambele se pot petrece pe orice tip de spațiu non-relațional. Aceasta este activarea exogenă în care o activitate nomadă își caută spațiu, ocupând orice spațiu liber. Activările se pot baza și pe relații existente pe sit sau amplificarea unor puncte de intensitate, fie în vederea stabilirii unor noi relații, fie pentru a atrage atenția asupra potențialului irosit al unor asemenea spații. Acest tip de atitudine este una care ne interesează în mod deosebit în recuperarea spațiilor non-relaționale, scopul unei recuperări fiind până la urmă creșterea calității vieții, lucru care nu poate fi atins fără refacerea comunităților. O activare de succes are ca și efect, crearea unui punct de intensitate apropriat de comunitate, în jurul căreia se poate crea o viață socială consistentă. În timp, prin această confirmare, activarea devine permanentă, iar recuperarea completă. Intervențiile care aduc cultura spectacolului în spațiul non-relațional, au un efect maximal în conștientizarea potențialului acestor spații, dar totuși nu rezolvă problema decât pe un termen foarte scurt, comunitățile nereușind să perpetueze acest tip de activitate și așa cum arătam mai sus, fără activitate, activarea se pierde. Aceste spații, fiind spații cotidiene, ar trebui prin activare să primească activități cotidiene, poate lipsite de spectacol, dar care antrenează în jurul lor viața comunitară. ___________________________________________________________________________(20)Porras, Fernando – activation în Cross Susanna (coord) –The Metapolis Dictionary of Advanced Architecture,ACTAR,2003 pag. 3


Badeschiff. Berlin (2008)


O activare – Badeschiff, vaporul în care faci baie Unul din exemplele cele mai reușite, după parerea mea, de activare a unui spațiu non-relațional este reprezentat de o intervenție relativ mică în raport cu dimensiunile sitului. Este vorba de Badeschiff, o piscină publică în Berlin, situată în zona estică a orașului pe râul Spree. Creată de artista berlineză Susanne Lorenz împreună cu AMP Arquitectos(22) (Spania) în 2004, piscina de pe Spree a fost confecționată dintr-o barjă rectangulară de 32,5m lungime și 8.2m lățime. Spun că este o recuperare a spațiului non-relațional reprezentat de râu (spațiu colectiv) și o activare a potențialului de schimbare a caracterului zonei (foste clădiri industriale). Trecând peste licențele poetice ale intervenției, o oază de apă curată în mijlocul unui râu extrem de poluat, intervenția poate fi considerată un succes major de recuperare a spațiului non-relațional prin activare din câteva motive. Unul dintre motive este că prin această intervenție s-a tras un semnal de alarmă asupra potențialului extraordinar al râului în oraș, râu față de care orașul este închis pe cea mai mare parte. Este o activare care poate (și a reușit în ultima vreme) să atragă cât mai multe activități să se deschidă către râu, recuperându-l și crescând astfel calitatea vieții din Berlin. Potențialul de recuperare a râului era imens, el fiind folosit la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX ca o zonă de recreere, pe când a face baie în râu era o activitate uzuală. Poluarea râului și o planificare urbană defectuoasă au izolat râul din viața orașului, pierzându-și capacitatea de a atrage relaționări. În momentul de față, în zonă, datortiă acestui nou punct de intensitate, au fost reabilitate clădirile industriale, apărând pe harta Berlinului o nouă zonă de culturală și de recreere. Al doilea motiv este scara intervenției și resursele consumate. Intervenția este extrem de redusă ca și suprafață și resursele consumate dar reușește să se adreseze întregului oraș. Deși a fost o inițiativă individuală a unei instituții fără o consultare prealabilă cu membrii comunităților învecinate, piscina a fost apropriată de întreg orașul. Datorită acestui fapt, ceea ce trebuia să fie o recreație de sezon s-a permanentizat și funcționează pe tot timpul anului. Prin această intervenție se reușește reintegrarea socială și vizuală a râului și zonei în contextul larg al orașului realizându-se o reconectare totală. Al treilea motiv este strâns legat de ipoteza de la care a pornit acest studiu. În momentul în care orașele nu se mai dezvoltă în suprafață, ele trebuie să își acomodeze funcțiunile necesare în spațiile neutilizate, inclusiv cele non-relaționale. Cartierul Kreuzberg, în care este amplasată această intervenție este unul extrem de dens (mietskaserne – locuințe colective dezvoltate în jurul unor curți interioare succesive, pentru acomodarea persoanelor venite să lucreze la începutul secolului în noua industrie berlineză). Datorită intensității de utilizare, spațiile non-relaționale nu mai există, singurele spații libere fiind zonele de parc și pădure aferente, zone de relaționare la scara întregului oraș. Funcțiunile culturale, sportive și de loisir nu și-ar fi avut locul în această zonă decât recuperând suprafața râului Spree, singurul spațiu colectiv (deci non-relațional) rămas. Zonele industriale nu vor fi considerate spații non-relaționale. Ele sunt zone private (în sens administrativ, tehnic, birocratic dar și la nivelul percepției locuitorilor) care se deschid publicului cu mare consum de energie, prin operațiuni vaste de restaurare/reciclare. Folosirea râului pentru construirea unei funcțiuni necesare nu este deloc evidentă publicului larg, astfel încât nu s-ar fi putut realiza prin inițiative spontane individuale sau de grup ale comunității, soluția activării devenind astfel singura viabilă. Piscina Badeschiff poate fi considerat astfel un exemplu extrem de reușit de recuperare a spațiului non relațional prin activare. Acesta nu este însă singurul exemplu de acest tip de activare. Ar mai fi de amintit în aceeași categorie intervețiile lui Sami Rintala, precum Sauna plutitoare (Hardangerfjord, satul Rosendal, Norvegia).(23)

___________________________________________________________________________(22) http://www.amparquitectos.com/main.html (site-ul biroului de arhitectură AMP Arquitectos) (23) Rintala, Sami – Sauna plutitoare în Arhitectura (nr.72/ martie 2009) pag.44 - 45



2.2. Acțiuni de recuperare – reciclarea ”Noțiunea de reciclare introduce nevoia de a crea noi răspunsuri la situații urbane depășite (...) Reciclarea în context urban – operațiuni de reînoire și re-informare – ale acestor zone, cu scopul de a opri procesele de irosire și inadaptare, prin acțiuni globale de restructurare și redefinire (spațială, iconografică, urbană), stabilind noi relații între construcție și un mediu în schimbare. Reciclarea urbană înseamnă începutul unui nou ciclu cultural, fizic, economic, social nou în oraș. Reciclarea înseamnă acceptarea faptului că un anume ceva a ajuns la sfârșitul ciclului său de viață și că un alt ciclu trebuie să înceapă, bazându-se pe condiția existentă. (...) Reciclarea permite construcția pe o bază existentă (nu necesită crearea sau importarea de produse noi), transformând-o într-un material coerent prin el însuși. Istoria și cultura unui loc e o bază fundamentală pe care poate începe noul ciclu. Reciclarea urbană nu afectează numai aspectul fizic al orașului, ci deasemenea comportamentul locuitorilor săi, o nouă atitudine din partea administrației și dezvoltarea unor economii noi. Reciclarea este inovare.”(23)

Spre deosebire de activare, reciclarea presupune o viziune globală asupra întregului spațiu, scopul fiind schimbarea caracterului acestuia, caracter care nu mai este valid. Scara intervenției devine astfel mai mare decât în cazul activării. Deasemenea, reciclarea unui spațiu se realizează cu siguranță pentru o perioadă mai lungă de timp, până când condițiile urbane se schimbă, spațiul ajungând din nou în situația de a fi depășit din punct de vedere moral, al utilizărilor, al imaginii, al capacității de a stimula interacțiuni și relaționări între indivizi. Dacă activarea avea capacitatea ca prin intervenții cu o doza de efemeritate să testeze răspunsul comunității, apoi, răspunsul considerat optim să fie permanentizat, reciclarea ca proces trebuie să includă un studiu și o negociere cu comunitatea căreia i se adresează, pentru ca intervenția să fie apropriată ușor și fără conflicte. Comunitățile au o componentă destul de reticentă la schimbări deoarece le este afectată structura lor cotidiană, generând astfel confuzie în obiceiurile lor și în modul lor de viață. Comunicarea cu acestea trebuie să prezinte răspunsuri la modul în care sunt afectate aceste activități cotidiene. La fel ca și în cazul activării, acțiunea poate fi concretizată printr-o formă arhitecturală sau nu, problemele punându-se în același mod la nivelul efectului: reușește noua intervenție să genereze relaționări, să fie un loc pentru fiecare? În plus, datorită faptului că o reciclare are o durată de viață mai mare, se pune o altă problemă: răspunsul este capabil să evolueze în timp, funcție de noile cerințe în permanentă schimbare, ale comunității? Un element extrem de important pentru acest tip de recuperare este faptul că reciclarea păstrează elemente definitorii ale spațiului (clădiri. limite, fluxuri) astfel că trecerea înspre o nouă utilizare, la nivelul percepției poate fi acceptată și apropriată mai ușor. Elementele existente păstrate căpătând un rol de reper în noul spațiu, ierarhizându-l. În ce măsură sunt aceste elemente păstrate și gradul de modificări pe care îl pot primi, sunt decizii care trebuiesc negociate într-un exercițiu destul de complicat de comunicare cu comunitatea. O situație extrem de benefică de recuperare a spațiilor non-relaționale prin reciclare este cea în care aceasta din urmă este combinată cu activarea. Prin activare se investește spațiul cu un anumit potențial, potențial exploatat de comunitate pe întreg situl, recuperarea spațiului respectiv fiind completă. O reciclare realizată de comunitate rezolvă toate problemele de relaționare pe care spațiile respective nu o aveau. Simpla acțiune a comunității care ajunge să funcționeze ca un organism pentru transformarea spațiului propriu face ca rezultatul final, ca formă fizică să nu mai conteze, căci scopul relaționării și aproprierii spațiului a fost atins. ___________________________________________________________________________(23)Gausa, Manuel – recycling, urban în Cross Susanna (coord) –The Metapolis Dictionary of Advanced Architecture,ACTAR,2003 pag. 51


sursa foto: http://www.archdaily.com/60172/mr-visserplein-bureau-bb/


O reciclare - Mr. Visserplein, Amsterdam

Mr. Visserplein este una din piețele cele mai discutate din Amsterdam, deoarece la nivelul percepției, acesta este locul în care centrul se termină și deasemenea este un punct sensibil din punct de vedere istoric și politic. Locul actual este rezultatul unui număr foarte mare de intervenții accidentale, lăsând foarte puțin din țesutul original. Este o situație tipică pentru îmbinarea între centrul istoric și noile dezvoltări tratată în stilul urbanismului funcționalist de anii 70. Orașele românești (cele care mai păstrează un țesut istoric) au fiecare această problemă.

Mr.Visserplein este un spațiu extrem întins. Intrările în piață sunt foarte largi, făcând zona să pară că se pierde, dispare, pierzând orice sens de orientare. Locul se delocalizează ”de-locare, a nu fi localizat, caracterizează relația între om și oraș. Această dislocare cauzează senzația de a fi pierdut, într-un sens larg. E posibil să credem că lucrurile au fost mai bune în trecut. Totuși, să trăiești fără loc, cu simțul pierderii, e o situație bună pentru a propune o relație nouă între individ și oraș și o configurare care să propună o altă relație individ, arhitectură și spațiu public”(24). Indivizii resping acest spațiu și încearcă să îl traverseze cât mai repede, iar zona sa centrală rămâne nefolosită, traversată numai de tramvaie. Instituțiile publice și școlile prezente în zonă au aceeași atitudine față de acest spațiu. Locul se constituie ca un spațiu non-relațional delocat prin excelență. Înțelegerea acestuia ca un spațiu de graniță, sfârșitul centrului și începutul a altceva, îi crează bogăția. Straturile existente, istorice sau nu, linia de tramvai, fațadele, fosta linie de metrou, regimurile de înălțime devin unelte de lucru în această intevenție pentru ca în final întregul să aibă sens, să nu mai fie confuz, iar astfel relaționările să fie stimulate.

Propunerea celor de la Bureau B+B(25) se referă la crearea unei structuri temporare de fiecare parte a liniei de tramvai care taie centrul pieței. Forma în plan a structurilor este o trimitere către liniile de metrou existente sub pământ. Ele demarchează spațiul public, eliminând confuzia asupra perceperii spațiului, delimitând alte zone mai mici de fiecare parte ușor de apropriat de activitățile publice existente. Spațiul interior al acestor structuri e deschis publicului. Sunt propuse o cafenea, o terasă, un centru de informare și de bilete pentru muzeele și instituțiile din zonă, un birou pentru închiriere de biciclete și intrarea către o zonă de joacă care refolosește vechiul metrou. Ele servesc ca locuri de întâlnire pentru studenți, zonă de relaxare pentru turiști și vizitatorii clădirilor învecinate. Structurile pot fi folosite pentru promovarea instituțiilor prin amplasarea de reclame sau găzduirea de evenimente.

Intervenția este simplă, dar globală, înscriind tot spațiul pieței și promovând relaționările între zone, clădiri și indivizi. Mai degrabă decât un exercițiu de arhitectură, propunerea este un material care se naște din condiția acestui spațiu de a fi intermediar, un teritoriu de graniță, folosind straturile ce se suprapun în spațiu și timp relaționându-le. Activarea prin arhitectură ar fi presupus un obiect care să genereze în timp aceste relaționări, prin validitatea sa și aproprierea de către indivizi. Reciclarea folosește toate elementele sitului, le ierarhizează și propune relaționarea acestora. De aceea, propunerea celor de la Bureau B+B, deși structura sa este una temporară, poate fi considerată mai degrabă o acțiune de reciclare decât una de activare a spațiului.

În cadrul acestui studiu propunerea este cu atât mai interesantă, cu cât spațiul nu este aferent unei comunități, cum este în cazul spațiilor locuirii, ci este la confluența mai multora, de foarte multe tipuri. Flexibilitatea și multifuncționalitatea obiectului propus îi poate asigura succesul, tocmai pentru că propune spațiu și funcțiuni pentru fiecare individ sau grup. Un obiect profund local prin modul în care a fost generat, dar cu o adresabilitate teritorială.

___________________________________________________________________________(24)Morales, Jose – de-location în Cross Susanna (coord) –The Metapolis Dictionary of Advanced Architecture,ACTAR,2003 pag. 153 (25) http://www.archdaily.com/60172/mr-visserplein-bureau-bb/ (propunerea celor de la Bureau B+B asupra pieței Mr.Viesserplein)


Piata Unirii – Cluj Napoca – o reabilitare ce a recuperat spatii non-relationale

sursa: www.sibiul.ro


2.3. Alte acțiuni de recuperare – renovare, reabilitare

Renovare, renovări, s.f. Acțiunea de a renova și rezultatul ei; ansamblu de lucrări tehnice, parțiale sau generale executate la un sistem tehnic existent (mașini, clădiri, instalații etc.), fără a-i schimba în esență destinația, pentru a-l ameliora din punctul de vedere al confortului, al folosirii, al igienii sau al esteticii; renovație(26)

Acțiunea presupune o intervenție la nivelul expresiei vizuale a unui spațiu. Deși se stimulează prin aceasta relaționările între indivizi, nu ar putea fi numită o recuperare prin arhitectură a spațiilor non-relaționale. În primul rând nu poate fi numită o recuperare, deoarece spațiul funcționează deja, din moment ce singurele intervenții sunt asupra modului în care arată aceste spații. Nu se propun noi relaționări ci mai degrabă amplificarea celor existente, ceea ce înseamnă că spațiul este deja unul relațional și funcționează ca atare. În al treilea rând, acest tip de acțiune nu are drept rezultat o nouă formă construită ci o punere mai bună în valoare a celor existente. Deși nu poate fi considerată o acțiune de recuperare, renovarea poate fi considerată o activare la o scară mai mare, a întregului teritoriu, declanșând astfel acțiuni de recuperare în alte locuri. Renovarea unei piețe sau ansamblu comercial într-o zonă mai puțin dezvoltată crește potențialul zonei, precum și cerințele comunității asupra calității vieții. Toate acestea se răsfrâng asupra spațiilor non-relaționale dacă acestea există.

Reabilita, vb. I. tr., refl. a(-și) restabili buna reputație, onoarea, prestigiul știrbit. A readuce la o stare trecută (de eficiență, management sau solvență). (27)

Reabilitarea presupune restabilirea unor relaționări ale indivizilor cu spațiul, arhitectura sau între ei, care existau la un moment dat, dar care din diferite motive nu mai există. Reabilitarea își pune drept scop întoarcerea la o anumită perioadă, stabilită arbitrar sau prin negociere cu comunitatea/comunitățile aferente. Rezultatul vizual al acestei acțiuni poate fi atât un design urban cât și un produs de arhitectură, deși în practică, datorită importanței publice a acestor situri nu se propun în general noi clădiri). Cu toate că limbajul poate fi diferit față de perioada stabilită ca referință, relaționările sunt căutate a fi identice, inovarea fiind astfel redusă ca și semnificație. Acțiunea este una globală și vizează spațiul în întreg ansamblul său, fiind indiferentă la calitatea relaționărilor existente sau a non-relaționărilor. Se recuperează astfel spațiile non-relaționale (dacă acestea există) dar există riscul de a pierde relaționările existente, în numele revenirii la relaționări trecute. Această acțiune este intens folosită în centrele istorice ale orașelor, transformate de intervențiile orașului pentru mașină (trasarea unor circulații intense, parcări etc) de după cel de-al II-lea Război Mondial. Reabilitarea nu este folosită pentru acomodarea unor noi funcțiuni necesare orașului, dar cu siguranță este o acțiune destinată creșterii calității vieții urbane.

Una din aceste reabilitări o constituie transformarea unor arii în zone pietonale. Se refac astfel relaționările secolului XIX , dar se pierd relaționările secolului XX. Studiile premergătoare intervenției devin astfel esențiale. Înțelegerea situației existente, o ierarhizare și separare a relațiilor dorite și a celor nedorite împreună cu cei cărora acțiune li se adresează devin elemente esențiale. Există întotdeauna riscul ca o situație reabilitată să pară stranie, străină, lipsită de informație și orientare și prin aceasta neapropriată de comunitate. Transformarea în spațiu non-relațional este iminentă în acest caz.

Practica reabilitărilor a impus până la urmă o combinație a relaționărilor trecute cu cele prezente, recuperarea devenind astfel o combinație între reabilitare și reciclare. Deasemenea, în spațiile care nu au fost negociate ca noi relaționări (Sibiu, Cluj Napoca) s-au impus activări constante ale acestor spații pentru ca în final ele să fie apropriate și folosite la potențialul lor, consumând astfel poate mai mult efort în apropriere decât în intervenție.

______________________________________________________________________________________________________________ (26) http://dexonline.ro/definitie/renovare (definitii multiple ale cuvântului renovare) (27) http://www.merriam-webster.com/dictionary/rehabilitation/ http://dexonline.ro/definitie/reabilitare (definitii ale cuvantului reabilitare)



2.4. Studiu de caz: Un grup de activări – Idei mici pentru un oraș mare

Idei mici pentru un oraș mare reprezintă o colecție de 16 proiecte pentru îmbunătățirea spațiului public din București prin intervenții imediate la micile și marile probleme ale orașului. Proiectul a fost inițiat de revista Arhitectura în cadrul Bienalei de Arhitectură București 2008 și a beneficiat de participarea unei serii de birouri de arhitectură, arhitecți și teoreticieni.

Idei mici deoarece, consideră autorii, ”până la transformările majore și intervențiile urbane dramatice, până la viziunile de anvergură trebuie să existe și o perioadă de tranziție în care să acumulăm experiență și știință, să ne punem probleme, să urmărim efecte, să tragem concluzii juste, fără a cheltui sume fabuloase”(28) Activări în cel mai pur sens al cuvântului, încercări de a face individul să realizeze că există spațiul respectiv și ca poate exista și altfel, chiar în folosul său. Unele proiecte sunt de arhitectură, altele sunt amenajări urbane, altele proiecte de design de mobilier urban și reprezintă puncte de plecare pentru schimbarea calității spațiului urban din București. Fiecare din aceste proiecte încearcă să activeze (deci să recupereze) câte un tip de spațiu, de cele mai multe ori spații non-relaționale. Ele nu sunt numai spații aferente locuirii ci și spații extrem de dificile din zonele centrale sau periferice ale orașelor. Vom prezenta pe scurt două dintre acestea, pentru a realiza potențialul acestor spații, cum este el recuperat și cum poate fi folosită această idee mai departe.

Point 4 – O diferență de 900

Proiectul prevede transformarea gardului Muzeului Național De Artă într-o pergolă prin simpla rotire a sa la 90 de grade. O idee simplă dar care are două efecte majore: recuperarea spațiului curții Muzeului, spațiu non-relațional privativ, și deschiderea posibilității de reciclare sau doar renovare a acestui spațiu, respectiv crearea unei pergole care să crească calitatea spațiului trotuarului, crescându-i atractivitatea și prin aceasta potențialul de relaționare. Chestiunea care dă de gândit ar fi recuperarea (prin diverse mijloace) a spațiilor referitoare instituțiilor de un mare interes public – muzee, biblioteci, teatru și reintegrarea acestora în viața orașelor. Pare o chestiune logică, dar de multe ori, aceste instituții sunt bine izolate în țesutul urban neputând stabili relaționări, iar prin aceasta își scad atractivitatea.

Horia Marinescu – Peisaj peste parcări. Coline pietonale urbane

”Pietonul transcede traficul și masa de mașini parcate. Terenul pierdut de pieton la nivelul străzii este recâștigat astfel la un nivel superior, aflat peste automobilele parcate.”(30) Spațiul astfel câștigat poate fi folosit pentru amenajarea de terase, zone de recreere. Intervenția nu se suprapune peste trotuar ci acoperă minimal zonele de parcări sau garaje. Proiectul este cu atât mai interesant cu cât poate fi transplantat oriunde peste un set de mașini parcate. Parcarea este unul din spațiile non-relaționale delocalizate, care ocupă în general suprafețe foarte mari în jurul spațiilor de locuit, dar nu numai. Recuperarea acestui spațiu deschide posibilități noi pentru regândirea zonelor de locuit și extrapolează către marile parcaje ale centrelor comerciale – spațiul parcării devine loc de dezvoltări ulterioare.

Proiectele mai propun recuperarea unor spații non-relaționale în diverse puncte și la diverse scări, devenind clar că orice tip de spațiu non-relațional, indiferent de dimensiunile sale geometrice poate fi reintegrat în viața orașului. Prin deschiderea către diverse tipuri de utilizări se crează o adresabilitate către fiecare individ, lucru care sporește cu siguranță calitatea vieții urbane în contextul urban dens al Bucureștiului.

________________________________________________________________________________________________________________ (28) Goagea, Constantin; Gehnciulescu, Ștefan; Goagea, Cosmina – Idei mici pentru un oraș mare în Arhitectura nr.70 , pag.94 (29)Point 4 - O diferență de 90 0 în Arhitectura nr.70 , pag.104 (30)Marinescu, Horia – Peisaj peste parcări în Arhitectura nr.70 , pag.101


Magic Blocks – pag.51 – bulevardul din față, maidanul din spate

Magic Blocks – pag54-55

Magic Blocks – pag.56


2.5. O strategie de reciclări – Magic Blocks

Magic Blocks este un studiu critic a unui grup de profesioniști adunat sub titulatura de Zeppelin, asupra situațiilor de locuire ”la bloc” din câteva puncte clar definite din București în vederea propunerii unor scenarii care să îmbunătățească calitatea locuirii colective din București și implicit a calității întregului oraș la scară mare.

Contrastul între potențialul spațiilor non-relaționale și modul în care acest potențial este exploatat, datorită unei lipse totale de coordonare între cerințele individuale ale membrilor comunității, administrație și mediul profesional, face un studiu ca acesta să fie extrem de important în începerea unor discuții despre recuperarea spațiilor locuirii. Problema devine cu atât mai importantă cu cât există o tendință de ghettoizare a cartierelor bucureștene, lucru care nu poate fi combătut decât prin creșterea calității vieții, din care recuperarea spațiilor non-relaționale poate face parte. Deasemenea, prin extrapolare, în fiecare oraș din România putem găsi situații asemănătoare cu aceleași probleme. Astfel, deși sunt prezentate trei scenarii foarte concrete, ele de fapt se adresează la nivel cel puțin național.

Bulevardul din față și maidanul din spate

Porțiunea aleasă pentru studiu este una bine definită de bulevardul Calea Moșilor, străzile Corbeni, Popa Petre și Cercului. Situația este una destul de comună în contextul urban românesc. Placarea unei artere importante a orașului cu blocuri P+8, în spatele cărora se păstrează o porțiune din zona veche, de multe ori valoroasă, dar tăiata de intervenția socialistă. Fața blocului funcționează ca un spațiu relațional, menținut de activitățile comerciale la nivelul parterelor, iar în spate există o suprapunere de utilizări private (garaje, parcări) și spații libere neutilizate. Reciclarea acestor spații ar avea ca scop articularea și trecerea către țesutul istoric și oferirea unor spații de calitate comunității. Strategia este una completă, axându-se nu doar pe parte de amenajare a spațiului, ci având o componentă socială și economică deasemenea (crearea unor noi locuri de parcare care pot fi închiriate, noi activități în zonă prin creșterea atractivității.

Propunerea în sine se axează pe crearea de spații pentru fiecare, o multitudine de utilizări posibile și răspuns fizic pentru acestea. ”Spațiu al locatarilor de bloc și ai cartierului de case, dar și al bulevardului, un loc pentru skateri, rolleri și cei ahtiați dupa baschet, bunici, liceeni îndrăgostiți și pentru băieți și fete de firmă care își vor mânca sandviciul și salata pe bancă la umbră”(31) Împreună cu faptul că o situație particulară este tratată într-un mod particular, fără a generaliza, se crează premizele unei recuperări reușite a acestui spațiu non-relațional. Se pune problema evoluției în timp a acestor spații, deoarece propunerea deși schematică, vizează o ocupare totală a spațiului, determinând fiecare detaliu al său. Capacitatea de a fi apropriate se poate exprima și în timp, iar supra-determinarea poate în primul rând să omită relaționări potențiale ale sitului, și respingerea acestuia prin lipsa de flexibilitate. Deasemenea se pune problema negocierii expresiei fizice finale cu comunitatea. Aceleași probleme sunt mai bine realizate în cazul celei de a doua intervenții propuse: curți comune.

Curți comune - negocieri

Trecând peste produsul oarecum rigid al propunerii, care împarte spațiile destul de clar în privat, semipublic și semiprivat, impunând noi limite, proiectul are o calitate prin faptul că este ”un proiect comunitar”. Se pune aici problema recuperării spațiului printr-o negociere între actorii urbani (ONG, profesioniști, administrație și locuitori). Rezultatul vizual nu reușește să prindă procesul prin care se poate ajunge acolo, acea negociere care crează

___________________________________________________________________________(31)Studiu de caz: porțiunea definită de bulevardul Calea Moșilor, străzile Corbeni, Popa Petre și cercului în Magic Blocks, Zeppelin, București, 2009 pag.64


Magic Blocks, pag.75 – negocieri

Magic Blocks – activarea cartierului Balta Albă pag.104-10


spații ușor de apropriat și capabile să evolueze în timp. Nici această soluție nu propune o recuperare prin arhitectură a spațiului, totuși ea nu trebuie exclusă din proces. Cum arătam în studiul sociologic din capitolul I, locuitorii nu realizează ce s-ar putea realiza. Nevoile lor individuale sunt traduse în amenajări sau clădiri de către specialiști în diverse forme. Proiectul actual propune de exemplu un număr de 150 de locuri de parcare la sol. Acestea pot fi realizate și prin construirea unui parcaj, atâta timp cât comunitatea îl dorește și îl pot considera ca fiind al lor.

Al treilea proiect presupune intervenții atât pe mediul construit cât și pe spațiul non-relațional aferent.

Cartierul Balta Albă – un dormitor

Problemele care le pune acest proiect sunt extrem de interesante deorece ne arată că indiferent de cât de bine este amenajat spațiul, din moment ce nu există relaționări, el devine tot un spațiu non-relațional care doar are o imagine mai bună. Uneori, spatele blocurilor care plachează artere întrețin relaționări mult mai importante, deși sunt poate într-o stare fizică extrem de proastă. Proiectul propune o recuperare a acestor spații prin activarea zonei la scară mare, prin operațiuni de reciclare a parterelor blocurilor, schimbându-le destinația și astfel imaginea. Această operațiune, deși justificată atât din punct de vedere al recuperării cât și economic, pune probleme în ceea ce privește aproprierea de către comunități, datorită faptului că presupune mutările indivizilor care locuiesc la parter. O negociere cu fiecare locuitor este una dificilă și generează conflicte. Trecând peste acest element totuși, aceasta este una din soluțiile preferate nu numai în România.

Într-un curs deschis, Francois Decoster de la l’AUC Paris, birou de urbanism, vorbind despre reciclarea marilor ansambluri din Paris, arăta cum o serie întreagă de probleme ale acestor grand ensambles pot fi rezolvate prin aproprierea parterelor și în extensie a spațiilor aferente. Aceste ansambluri pot avea o viață și pot susține relaționări, astfel încât demolarea lor (mare consumatoare de timp și mai ales energii) este nesustenabilă, rămânând numai soluția reciclării lor.

Studiul Magic Blocks nu trebuie rezumat la obiectele propuse și modul formal de rezolvare a problemelor, ci tocmai la problemele care le pune: urgența unei acțiuni bine corelate în vederea creșterii calității vieții și evitarea degradării complete și ghettoizării acestor cartiere de locuit; strategii și rezultate diferite pentru fiecare loc in parte pentru ca acestea au comunități și cerințe diferite; conceperea unor operațiuni de recuperare care să poate declanșa și acțiuni individuale sau ale comunității (apropriere, evoluție, întreținere); necesitatea concertarii tuturor acțiunilor asupra acestor spații; importanța unor proiecte de activare pentru conștientizarea comunităților în ceea ce privește potențialul latent al acestor spații. Crearea unui proces pornind măcar de la aceste date, combinate cu negocieri directe cu indivizii, este unul aplicabil în orice situație, devenind chiar un model de abordare a recuperării spațiilor non-relaționale ale locuirii.

Închistarea unor procese extrem de elaborate de negociere și studii în forme clasice de amenajare, care determină și chiar supra-determină fiecare spațiu, nu lasă nici o oportunitate de evoluție. Acest lucru trebuie mereu luat în considerare. Un proiect adresat comunității, comunitate în permanentă mutație prin mișcări demografice naturale, nu poate fi decât flexibil și dinamic. Ordinea și proiectările de sus în jos, caracteristice arhitecților și urbaniștilor, nu au capacitatea de a evolua, spațiile pierzându-și în timp capacitatea de a relaționa. Se pune astfel întrebarea, oare este nevoie de o determinare a acestor spații? E deajuns o activare pentru a permite dezvoltarea naturală și recuperarea naturală a spațiilor? Să considerăm cazul Tokyo.


02. Pasajul electric – made in tokyo 03. Centru comercial + autostradă

27. Schimbător și curți de tenis


2.6. Nedeterminări sau dezvoltări spontane – Made in Tokyo

Tokyo este unul din orașele cele mai dense din lume, cu o densitate de aproximativ 14 500 de locuitori/km2. Lipsa spațiului de extindere a unui oraș considerat al treilea pol economic al lumii, a făcut ca fiecare spațiu să fie investit cu potențial. O activare prin necesitate economică de spațiu.

Studiul Made in Tokyo este o colecție de clădiri anonime născute din ”proliferarea onestă a nevoilor urbane (...) Clădirile nu sunt limitate de diverse interese sau de expresia individuală a arhitecților; nu se interesează de scară, valoare culturală sau istorie, valori de care arhitectura a depins până acum. Ele apar dintr-o lăcomie utilitară: ‹mai există un pic de spațiu aici, hai să-l folosim la ceva›, ‹nu ar fi util să punem asta aici și cealaltă dincolo?›”(32). Spațiile recuperate prin arhitectură sunt de cele mai diverse și mai neașteptate. Unele dintre ele pot fi considerate non-relaționale, altele nu. Indiferent dacă ele au o componentă comunitară, această componentă este subjugată de puterea capitalismului și politicilor și de ce nu, a dorințelor individuale de prestiu social. Uneori, ele încearcă să creeze spații de relaționare destinate publicului, dar nu din dorința de recuperare a spațiului ocupat și cedarea acestuia către public, ci mai degrabă din aceleași rațiuni economice.

Climatul orașului apare astfel într-o nedeterminare totală, forma orașului fiind determinată și completată de aceste intervenții. Lucrul acesta ne dă de gândit: în contextul opririi extinderii orașelor, aceeași presiune va fi la un moment dat pusă pe fiecare din spațiile non –relaționale. Made in Tokyo ne arată cât de diverse sunt posibilitățile de recuperare, cât de traumatizante uneori pentru comunitățile aferente și cât de igenios pot fi folosite spații altfel văzute ca fiind fără speranță (ziduri, rambleuri de autostradă, intersecții denivelate – spații colective, folosite de toată lumea, percepute liniar prin conturul și direcționarea care o dau, și nu spațial).

Recuperări care generează noi tipuri de relaționări

Spațiile de dedesubtul autostrăzilor sau căilor ferate suspendate este unul non-relațional delocalizat, fiind considerat, cel puțin în orașele europene insalubru, nesigur, periculos. Este un spațiu colectiv, fiind de multe ori atașat unor zone de birouri sau de locuit care antrenează grupuri masive de oameni, care ocolesc aceste spații. Recuperarea lor pornește (ca și în celelalte cazuri) de la esența că aceste locuri sunt spații intermediare, intervenția umplând aceste spații și relaționându-le cu vecinătățile.

02. Pasajul electric – în fața intrării vestice la o stație de transport în comun, calea ferată suspendată devine acoperiș pentru un centru comercial de 3 etaje, lung de 300 de metri. Recuperarea generează noi relaționări și se adresează mai multor comunități.

03. Centru comercial+autostradă – simbioză între centrul comercial (dedesubt) și autostradă pe o lungime de 500 de metri, spațiile interacționează prin punctele de intrare în parcajele supraetajate adiacente autostrăzii.

27. Curtea schimbătorului – Una din intersecțiile denivelate ale unei autostrăzi este recuperată prin amenajarea în spațiul închis de rampa în spirală a unor terenuri de tenis. Recuperarea spațiilor utilitare ale autostrăzilor sau a altor căi de transport deschide un nou set de oportunități pentru implementarea unor funcțiuni. Teoria non-locului e cum nu se poate mai bine combătută de aceste recuperări.

Expresia vizuală nu este un criteriu de evaluare a acestor clădiri. Scopul este până la urmă a vedea cum aceste spații non-relaționale pot fi recuperate prin arhitectură. De cele mai multe ori însă, aceste dezvoltări și recuperări individuale nu fac decât să perpetueze spațiile non-___________________________________________________________________________(32) http://www.dnp.co.jp/museum/nmp/madeintokyo_e/text.html (textul original al studiului apărut în 2001)


39. Stația apartamentelor 40. Casa centipedă


relaționale prin închiderea față de alție indivizi, prin privatizare. În lipsa unei strategii coerente de recuperare la scară mai mare, intervențiile care recuperează spațiul în folos public nu vor fi numeroase.

39. Stația apartamentelor – între stație și râu se formează o secțiune în formă de L, platforma stației devenind balconul primului etaj, primul etaj e un garaj pentru taxiuri, promenada de beton către râu devenind culoar de intrare pentru rezidenți.

40. Casa centipedă – dedesubtul căii ferate suspendate lângă stația de tren sunt create o serie de locuințe de serviciu , 43 de locuințe pe o lungime de 300m.

Se pune astfel întrebarea, cât de mult trebuie determinate recuperările? Cât trebuie lăsat pe seama capacității evolutive și intențiilor individuale asupra spațiului?

2.7. Recuperarea – între determinare și nesiguranță

”Dacă va fi un nou urbanism, acesta nu va fi bazat pe fanteziile numite ordine și omnipotență, ci va fi o punere în scenă a nesiguranței, nu va mai fi preocupat de aranjarea unor obiecte mai mult sau mai puțin permanente ci de irigarea unor teritorii cu potențial”(33)

Orașul – un spațiu democratic

Orașul contemporan, cel care ar trebui să ofere locuitorilor săi un climat sigur, eficient, dinamic și stimulativ este departe de țelul său. Pe de o parte, așa cum am arătat în studiul precedent, locuitorii nu își dau seama cum poate fi orașul mai bun, nedezvoltând un spirit critic la adresa spațiului urban. De cealaltă parte, calitatea spațiului urban a decăzut constant începând cu mijlocul secolului XX, deși uneltele și resursele disponibile urbanistului au crescut exponențial. ”Acest paradox e cauzat de o mare greșeală. Această greșeală este supra-determinarea, atât a formei vizuale cât și a funcțiilor sociale”(34). Prin controlul strict se pierde ideea orașului înțeles ca proces și acumulare de valori. Acest lucru este evident dacă ne gândim la produsul numit centru istoric. Trecând peste ”disneyficarea” celor mai multe dintre acestea și blocarea lor într-o formulă arbitrară și rigidă, ele reprezintă o acumulare în timp de valori, acumulând și în prezent (sau cel puțin așa ar trebui) exemplare de arhitectură de cea mai bună calitate. Orașul modern, prin regulamentele sale, oprește imaginația și transformările inerente unei dezvoltări normale. E o problema urbanistică, arhitecturală și sociologică. Legăturile comunității nu pot fi planificate sau create instant, din dorința individuală a unei persoane.

Să ne gândim la orașul european și peisajul său general. Operațiunile de amenajare au super-determinat o imagine standard a spațiului public european – suprafețe minerale cu materiale scumpe, tăiate exemplar, compoziții sofisticate de spații verzi și plantații, spații ”dure” și ”moi”. Aceste spații își atrag publicul lor – consumatori de funcțiuni precum comerț și birouri(35). Nu există o evoluție a acestor spații, ci o eliminare a potențialui latent în favoarea potențialului impus. Potențialul latent va exploda în spațiile abandonate, de graniță sau în teritoriul graniței. Activitățile vor ocupa spațiile non relaționale în mod spontan. Acest lucru s-a întâmplat și în mediul urban românesc dupa 1989. O explozie a comerțului ambulant pe trotuare, amenajarea de chioșcuri pe spațiul public, au transformat spațiul urban. Aceeași situație a fost explicată în cazul Belgradului ”Explozia comerțului ”sălbatic” de stradă (...) a produs un impact enorm asupra orașului Belgrad care poate fi înțeles ca adăugarea unui nou

_________________________________________________________________________________________________________________(33)Koolhaas, Rem – ”What ever happened to urbanism?” în S,M,L,XL, New York,Rotterdam, 1995, pag.958-971 (34Sennet, Richard – The Open City în Burdett, Ricky, Sudjic, Deyan - THe Endless City, Phaidon Press Inc pag. 290 (35)La Varra, Giovanni – Post-it City: The Other European Public Spaces în Mutations, ACTAR arc en reve centr d’architecture, Bordeaux 2001


The Metapolis Dictionary of Advanced Architecture, pag.44


strat fizic. Procesul schimbă relația între privat și public la nivelul solului, dizolvând astfel granița clasică între participarea instituțională și individuală la crearea spațiului public.”(36) Totuși, recuperarea spontană a spațiului în momentul în care are succes, are tendința să se permanentizeze. Acesta este momentul în care spațiul colectiv, intermediar, se privatizează și generează conflict. Se transformă din spațiu relațional în spațiu non-relațional, demonstrând că și procesul invers e posibil. În momentul permanentizării chioșcurilor pe trotuarele românești, spațiul a devenit supraaglomerat, iar în final, cei care au generat potențialul – comunitatea, a ajuns să le respingă, cerând altceva.

Apare astfel dilema recuperării spațiilor non relaționale. Cât de mult poate fi determinat și de către cine? Cât de mult trebuie lăsat spațiul șansei și haosului (în sensul unei ordini deasupra ordinii)? Cum se poate asigura o evoluție și o bună fructificare a potențialului latent și ce tip de arhitectură poate asigura acest lucru?

O soluție poate fi ideea unei arhitecturi incomplete și a unui urbanism incomplet, care sunt destul de flexibile pentru a putea fi supus modificărilor. Ca un început de propoziție dată de sus în jos pentru a conștientiza comunitatea sau comunitățile asupra posibilitățile de utilizare a spațiului, așteptând un răspuns de la comunitate care prin apropriere să își modifice fiecare spațiul funcție de nevoi și dorințe, o arhitectură căreia i se pot adăuga elemente sau care poate fi revizuită în ceea ce privește interioarele pe măsură ce nevoile comunității se schimbă. Un stimul dus mai departe de cei cărora li se adresează – aceasta este esența spațiului democratic.

Către o arhitectură ambivalentă (ambiguă)

Cum poate fi o arhitectură a unui astfel de spațiu? Ambiguă ”Spațiul univoc e tributar acum unui spațiu ambivalent în manifestările sale fizice sau virtuale. Nu numai pentru că nu este predeterminat funcțional ci și pentru că este substanțial hibrid. Categoric ambiguu. Într-o realitate multifațetată, polifazată, cu siguranță non-esențială, arhitectura poate crea spații care sunt mai plurale tocmai prin faptul că nu sunt determinate. Implicit în schimbare și informale. Multiple. Multiple și multiplicative. Ceea ce anumiți autori ar înțelege drept umilirea arhitecturii obiectului – pierderea substanței sau a categoriei – de fapt favorizează pluralitatea și intriga. Diverse niveluri de informații suprapuse, interpretări și citiri sunt combinate, rezultând straturi diferite de înțelesuri și relaționări”(37)

Așadar supra-determinarea distruge capacitatea evolutivă a spațiului și în timp a capacității acestuia de relaționare. Nedeterminarea duce în timp la privatizări ale spațiului și distrugerea capacității de relaționare. O soluție ar fi combinarea celor două printr-o acțiune de sus în jos (din partea administrației, investitor etc) și o evoluție în timp de jos în sus (aproprierea obiectului de către comunitate).

___________________________________________________________________________(36)Dzokic Ana, Topolovic Milica, Kucina, Ivan; Djura, Milan; Neelen, Marc – USE.01 Belgrade (inundation) în Mutations, ACTAR arc en reve centr d’architecture, Bordeaux 2001 pag. 380 (37) Intermediate places în în Cross Susanna (coord) – The Metapolis Dictionary of Advanced Architecture, ACTAR, 2003 pag. 360


Proces de recuperare a spațiilor non-relaționale


CONCLUZII Recuperarea prin arhitectură a unui spațiu non-relațional – exemplul proiectului de

diploma Studiul nu încearcă să demonstreze că aceste spații trebuiesc construite, ci cum ar trebui să fie construite, în momentul în care apare această nevoie. Propunem drept exemplu exercițiul recuperării Pieței Mihail Sadoveanu din Fălticeni, o combinație de activare, reciclare și reabilitare, dacă privim la diferite scări. O activare la nivelul întregului oraș, o reabilitarea a pieței și o reciclare a sitului. Activarea orașului Orașul este conștientizat în momentul de față ca unul în care nu se întâmplă nimic, rămas blocat undeva la nivelul anilor 90. Ieșirea din acest impas, care a făcut ca tot mai multe persoane să părăsească orașul, trebuie începută printr-o acțiune de sus în jos, de la nivelul investitorilor/administrației către populație. O acțiune care poate genera în timp alte acțiuni de natură individuală sau comunitară. Alegerea sitului pentru o activare la scara orașului nu este întâmplătoare. A fost ales un spațiu ușor accesibil, central, cu importanță istorică (la capătul străzii Mari – vectorul istoric de dezvoltare a orașului) care în acest moment are o funcționare punctuală, datorită funcțiunilor de interes public aflate aici – catedrala, policlinica, stație de microbuz. Succesul unei activări este dat de aproprierea intervenției de către comunitate. Vorbind despre comunitatea întregului oraș, am încercat să găsim acel numitor comun. Prin sondajul de opinie realizat în acest scop (menționat în capitolul I), realizăm că un număr mare de persoane consideră Fălticeniul un oraș cultural. Activarea orașului prin amplasarea unui centru cultural pare astfel o soluție cu potențial de apropriere. Trecând însă la înțelegerea fiecăruia asupra a ce înseamnă un centru cultural, căci așa cum arătam, recuperarea spațiilor non-relaționale trebuie să creeze un spațiu pentru fiecare, nu comun, ajungem la o gamă destul de largă de activități (707 indicate de cei 400 de respondenti la intrebarea Ce activităţi ar trebui să se desfăşoare în această nouă casă de cultură?”). Activitățile au fost grupate funcție de spațiile cerute într-o sală de spectacole polivalentă (teatru, concerte, festivaluri, concursuri, modă), un centru comunitar (ședințe, cursuri, expoziții, lansări de carte), iar pentru cei care nu au răspuns că doresc un centru cultural (aproximativ 13% dintre respondenți), au fost adăugate funcțiuni comerciale și servicii (considerate necesare de 35% dintre respondenti). Această funcțiune este susținută în aceeași măsură și de autoritățile locale, extrem de interesate de subiect. Reabilitarea pieței Mihail Sadoveanu Piața Mihail Sadoveanu pare momentan un loc confuz, hiper-fragmentat, care funcționează doar în câteva puncte, restul fiind spații de circulații auto sau spații non-relaționale. Limitele sale nu sunt foarte clare și spațiul pare că se pierde înspre zonele învecinate. Această confuzie este însă explicată de numeroasele intervenții de sistematizare de-a lungul vremii:

- la început, era doar stradă, ca și continuare a Străzii Mari; - a fost creat apoi spațiul unei piețe relativ mici ca dimeniuni pentru catedrală,

demolarea unor case și instalarea unui sens giratoriu, deoarece se deschideau în acest punct 6 străzi cu circulație auto (momentan 5, fiind redusă cea cu circulație masivă prin crearea E85 – DN2), plus amplasarea autogării,

- demolarea autogării și transformarea unei insule în grădină cu flori, transformarea Străzii Mari în stradă pietonală, construcția policlinicii

- amplasarea unor intervenții tip chioșc dupa 90 și a unei stații de microbuze S-a ajuns astfel la o piață care este folosită de puțină lume cu spații extrem de importante la un moment dat, dar momentan nefolosite. Propunerea vizează crearea unui spațiu flexibil, multifuncțional, care să pună în valoare toate aceste elemente. Deasemenea, stabilirea unor dimensiuni ale pieței, funcție de percepție. Din diagrama realizată rezultă un spațiu, momentan non-relațional privativ, care ar avea potențialul de a fi construit, în vederea activării orașului și a reabilitării pieții Mihail Sadoveanu. Se pune problema felului în care poate fi construit.

RECUCERIREA SPATIULUI

50


Reciclarea unui spațiu non-relațional privativ Spațiul considerat pentru posibilitatea amplasării unei construcții este unul total neasumat de oraș și locuitorii săi. Un spațiu existent doar ca și contur la limita spațiilor cu un caracter bine definit:

o Cimitirul eroului sovietic – spațiu tabu, datorită implicațiilor diplomatice, dar cu un caracter bine definit, fiind considerat parc, deschis publicului, folosit intens pe perioada verii, datorită vegetației dense. Spațiul este închis pe tot conturul cu o intrare principală, dar reușește să genereze relaționări.

o Piața Mihail Sadoveanu, care prin reabilitare poate deveni un punct extrem de viu al orașului.

o Strada Maior Ioan, văzută ca o continuare a străzii Mari, loc cu caracteristici bine definite

o Cartierul de locuințe Maior Ioan, exponent al urbanismului liber, loc bine definit prin caracteristici funcționale și ale spațiului de locuit – blocuri în vegetație.

Situl se constituie așadar ca o graniță între aceste locuri, o graniță exprimată pozitiv, care separă toate aceste locuri făcând relaționarea între ele greoaie. Situl este un loc intermediar.”Ce-ar fi dacă, de fapt, teritoriile s-ar plia, îndoi, răsuci și mai ales, încăleca, pentru a fi cât mai strâns cusute unele de altele și a petici astfel făcând ca marginea să fie, de fapt, mai mult decât una singură, margini suprapuse, disimulându-se unele pe altele și negociind, numai între ele, niște teritorii cu adevărat proprii”(38). Din relaționări se naște obiectul de arhitectură, iar funcțiunea sa este una apropriată de fiecare. Relaționările definesc obiectul:

o O clădire între loc și teritoriu – un obiect care se naște din loc, dar care caută întreg teritoriul orașului, prin relaționare vizuală

o O clădire între public și privat – un obiect în permanență public, dar cu funcțiuni administrate privat, rezultând o suprafață publică, sub care se pot desfășura activitățile, între cele două existând relaționări și întrepăstrunderi. O arhitectură ambivalentă.

o O clădire între blocurile socialiste și casele rămase din țesutul istoric – rezultând niveluri diferite preluate de suprafață publică ce constituie acoperișul

o O clădire între stradă și parc – ce prezintă o fațadă clasică și un spațiu intermediar față de stradă (portic rezolvat prin parasolare) și care se pierde înspre parc, parcul intrând în clădire

o O clădire între a fi un nou reper și sublinierea celor existente – prin suprafață el devine un nou reper, dar prin modelare păstrează relaționările vizuale cu reperele existente din orice punct al teritoriului

o O clădire care descompune texturile solului la scara teritoriului și le recompune pe locul ei, astfel, relaționându-le

Obiectul își continuă elogiul intermediarității sale prin fiecare spațiu interior, aflat între două spații și exprimat ca atare: intrarea în clădire este un spațiu protejat de consola clădirii, astfel intermediar între piața deschisă și intrare. foyerul sălii polivalente, un spațiu intermediar prin definiție etc. Intermediaritatea este cuvântul care descrie și materialele utilizate pentru închideri, dând imaginea clădirii – transluciditatea. Se crează astfel o clădire ambivalentă, apropriată datorită funcțiunilor de comunitate, care relaționează cu vecinătățile și le relaționează între ele, flexibil ca funcțiuni, capabil să evolueze prin reamenajări atât ale spațiului relațional de deasupra cât și a spațiului interior, care subliniază și potențează reperele existente, creând în final mai mult decât un obiect construit și anume – un loc multifuncțional integrant. ________________________________________________________________________________________________________________ (38) Ghiu, Bogdan – Brazdă peste haturi în Groza, Octavian coord., Teritorii. Scrieri, dez-scrieri , Editura Paideia, București, 2003, pag.96



BIBLIOGRAFIE:

1. Auge, Marc, Non-lieux, Introduction a une anthropologie de la surmodernite, Editure du Seuil, 1992

2. Sandu, M. Alexandru, Sâmburele care face să crească, Editura Fundației Arhitext Design, București, 2007

3. Turlea, Cristina, Arhitectura și spațiile publice: intercondiționări între spațiul construit, comanda socială și normele de drept, Editura CADMOS, București, 2008

4. Zahariade, Ana Maria, Simptome de tranziție, Editura Fundației Arhitext Design, București, 2009

5. Iancu, Adrian, Reprezentare și reprezentativitate în spațiul urban comunitar, Editura UT Press, Cluj-Napoca, 2003

6. Mihăilescu, Vintilă (coordonator), Etnografii urbane. Cotidianul văzut de aproape, Ed. Polirom, Iaşi, 2009

7. Bourdieu, Pierre, Effets de lieu, în P. Bourdieu (dir.), La misère du monde, Éditions du Seuil, Paris, 1993

8. Andreescu, Ioan; Gaivoronschi, Vlad, Identitate și alteritate în spațiul urban, Editura Fundației Arhitext Design, București 2009

9. Ghenciulescu. Ștefan, Orașul transparent: limite și locuire în București, Editura Universitară ”Ion Mincu”, București 2008

10. Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Ed. Economică, Bucureşti, 2001

11. * * * Anuarul statistic al judeţului Suceava, ediţia 2009, editat de Direcţia Judţeană de Statistică Suceava

12. Voicu, Mălina, Voicu, Bogdan, Cât de bine se simt orăşenii în locuinţele lor, în D. Sandu (coord.), Viaţa socială în România urbană, Ed. Polirom, Iaşi, 2006

13. Ionescu, Ion, Sociologia dezvoltării comunitare, Institutul European, Iaşi, 2004 14. Bourdieu, Pierre, La distinction. Critique sociale du jugement, Les Éditions de

Minuit, Paris, 1979 Volume colective

15. Koolhas, Rem – Harvard Project on the City,; Boeri, Stefano - Multiplicity , Kwinter, Sanford , Tazi, Nadia, Obrist, Hans Ulrich - Mutations ACTAR, arc en reve centre d’architecture, Bordeaux, 2001

16. Groza, Octavian, coord – Teritorii (Scrieri, dez-scrieri), Editura Paideia, București, 2003

17. Cross, Susanna, coord – The Metapolis Dictionary of Advanced Architecture, ACTAR, 2003

18. Archis Interventions, Point 4, Zeppelin, Arhitectura coord. – Magic Blocks. Scenarii pentru blocurile din perioada socialistă în București, editat de Zeppelin, București 2009

19. Momoyo Kaijima, Kuroda, Junzo; Tsukamoto, Yoshiharu – Made in Tokyo, Kajima Institute Publishing Co., Tokyo, 200

20. Burdett, Ricky, Sudjic, Deyan, coord. - The Endless City, Phaidon Press Inc, 2008

Reviste

21. Rintala, Sami – Dosar în Arhitectura, nr.72, martie 2009 22. Goagea, Constantin; Ghenciulescu, Ștefan; Goagea, Cosmina coord – Idei mici

pentru un oraș mare în Arhitectura. nr.70, decembrie 2008/ianuarie 2009



Site-uri

23. http://atelier.liternet.ro/articol/3514/Ciprian-Mihali/Spatiul-public.html (Ciprian Mihali despre spațiul public)

24. http://www.amparquitectos.com/main.html (site-ul biroului de arhitectură AMP Arquitectos)

25. http://www.archdaily.com/60172/mr-visserplein-bureau-bb/ (propunerea celor de la Bureau B+B asupra pieței Mr.Viesserplein)

Documents

Recuperarea prin arhitectura a spatiilor non-relationale