“ Un congres consacră triumful unei politici, conferinţa consacră un drept sau o organizare.”1

Marcel Siebert

Capitolul I: Noţiuni introductive

Secţiunea I.Noţiunea de conferinţă internaţională

§1. Definiţia conferinţei internaţionale

Conferinţa sau congresul internaţional este o reuniune de organe ale statelor, convocată în scopul examinării în comun a unor probleme de interes internaţional. Ele constituie - sub aspect istoric -începutul diplomaţiei multilaterale, o formă organizată de concretizare a colaborării internaţionale, reprezentând un anumit grad de instituţionalizare a acestei colaborări. Congresele sau conferinţele internaţionale constituie deci un cadru organizat pentru desfăşurarea de activităţi diplomatice, negocieri, aplanări de conflicte, stabilire de reguli, formularea de soluţii şi poziţii etc. Experienţa acumulată şi prin aceste conferinţe a constituit un model pentru organizarea ulterioară de către state a organizaţiilor internaţionale. Conferinţa internaţională este o reuniune de persoane reprezentând diferite state sau organizaţii internaţionale în scopul discutării şi căutării prin negocieri a unor soluţii privind probleme de interes comun. Aşadar, caracteristic pentru o conferinţă internaţională este calitatea participanţilor de a fi reprezentanţi ai statelor sau organizaţiilor internaţionale. Aceasta face şi distincţia dintre ea şi o altă formă de reuniune de oameni politici, de ştiinţă, sau alte domenii, din diferite ţări, care se întâlnesc pentru schimburi de idei, informaţii, dezbateri etc. Prin urmare, o conferinţă internaţională (adică a realizări unor relaţii dintre state), este alcătuită din delegaţi ai statelor participanţi la o reuniunea de interes internaţional interstatal. De aceea o reuniune de societăţi neguvernamentale, de experţi sau specialişti care nu au statut de „delegaţi oficiali" nu este o conferinţă internaţională în accepţiunea dreptului internaţional.

§2.Conferinţa –formă şi metoda a diplomaţiei

Reuniuni internaţionale au existat încă din antichitate, polisurile greceşti organizau asemene întâlniri intre ele pentu a dezbate şi hotărî acţiuni comune, de regulă, pentru a crea alianţe, sau a declara război. Grecii numeau întrunirile acestea fie congrese, fie conferinţe . In secolele X-XIV, papii au organizat reuniuni internaţionale denumite concilii generale, la care participau, alături de clerici, şi soli ai monarhiilor laice. În aceste concilii se dezbăteau şi probleme politice, cum este cazul conciliului de la Clermont din anul 1095, la care s-a hotărît începerea cruciadelor sau cel de la Basel (1431-1445), care a încercat să rezolve litigiul dintre Lituania şi Polonia, la Conciliul de la Constanţa (1414-1418) au paticipat şi delegaţi ai lui Ştefan cel Mare . În secolul XV după acest model s-au organizat congrese ale suveranilor laici , care au dezvoltat această formă de contacte internaţionale, contribuind la consolidarea şi sistematizarea normelor de drept internaţional ; în secolul XII prin „notele" specialiştilor prezentate suveranilor

1 G. Iacob – Intoducere in diplomaţie, Editura Tempus, Iaşi, 1998, p.46

1

pentru a susţine anumite pretenţii, în special privind succesiunea la tron, având ca bază juridică „ doctrinele" postglosatorilor, se afirmă de către state normele de drept internaţional, la conferinţele internaţionale. Pacea westfalică, începută în anul 1644 şi încheiată în anul 1648 prin semnarea tratatului de la Munster, a marcat începutul congreselor europene, care au contribuit la crearea ordinii europene, care au contribuit , in special prin organizarea păcii.2

Aceste întâlniri au dispărut din practica statelor o periodă, reapărând în sec XIX, sub denumirea fie de congrese, fie de conferinţe. Dacă în trecut prin conferinţe (congrese) se organiza colaborarea militară sau se negocia pacea, astăzi statele reglementează cooperarea lor în domeniile politice, ale comerţului, transferului de tehnologie, cooperarea ştiinţifică şi culturală; prin conferinţe, se realizează ceea ce am numit diplomaţia normativă, adică se crează sau se codifică norme de drept internaţional, prin conferinţele internaţionale se instituie organizaţii internaţionale, care preiau în regim independent, diplomaţia multilaterală. Phillippe Cahier observă că, incepând cu secolul XX, reuniunile, indiferent la ce nivel erau participanţii, se numesc conferinţe, ceea ce nu este tocmai exact, căci a continuat să se denumească congrese reuniunile internaţionale cu caracter economic, social, profesional - în special cele organizate în cadrul unor organizaţii internaţionale - şi se numesc conferinţe diplomatice reuniunile de state având un caracter politic, mai mult sau mai puţin pronunţat, el defineşte conferinţa internaţională ca „O reuniune de delegaţi ai statelor sau ai organizaţiilor internaţionale care urmăreşte rezolvarea unei probleme de interes comun prin discuţi libere şi prin negocieri, stabilind cu acest prilej fie norme de drept, fie o procedură comună, fie alte sarcini comune. Rezultă că o conferinţă internaţională, indiferent cum se numeşte, are următoarele trăsături:

- este o reuniune formată din reprezentanţi ai unui subiect de drept internaţional - state sau organizaţii internaţionale interguvernamentale, ca actori principali ;

- numărul acestora nu trebuie să fie prestabilit; - la o conferinţă internaţională pot fi şi invitaţi, care au rolul ajutător existenţa conferinţei

este limitată în timp, de regulă, fixată la început de delegaţi; scopul reuniunii trebuie să fie rezolvarea, prin negocieri, a unei problematici dinainte fixată, fie prin adoptarea de norme juridice generale, fie prin stabilirea unui regim juridic unei situaţii internaţionale sau fixarea unei poziţii comune, recomandată statelor participante,

- summit-urile (conference de sommet) care, au ca scop o informare în vederea adoptării unor măsuri comune ulterioare nu sunt conferinţe internaţionale ;

- metodele folosite trebuie sa fie discuţiile libere şi negocierea.Vizitele de informare nu constituie conferinţe: Adenauer, fost cancelar al R.F. Germania, a fost la Washington, în anul 1961, pentru a discuta criza Berlinului; in acelaşi scop, generalul De Gaulle, fost preşedinte al Franţei, a fost la Londra să discute cu premierul britanic, McMilan; la 25.12.1999, preşedintele Franţei, Jaques Chirac, a făcut o vizită lui Tony Blayr, premierul Angliei, pentru pregătirea summitului de la Helsinki, care urma să discute lărgirea Uniunii Europene.

Fie că erau denumite conferinţe, fie că se numeau congrese, reuniunile internaţionale ofereau în ambele cazuri posibilitatea unor întîlniri ale reprezentanţilor statelor, care îşi propuneau discutarea şi rezolvarea unor probleme esenţiale, asupra cărora statele aveau poziţii diferite. Conferinţele şi

congresele internaţionale constituiau astfel un cadru organizat pentru desfăşurarea activităţii diplomatice, reprezentanţii statelor participante străduindu-se ca prin negocieri să aplaneze

divergenţe, să stabilească reguli sau să formuleze principii de drept internaţional, care să

2 În anul 448 î.e.n., Pericle a propus organizarea îa Atena a unui congres al reprezentanţilor oraşelor greceşti pentru a hotărî refacerea templelor distruse de perşi, libertatea navigaţie pe mare şi asigurarea păcii ; în anul 432 î.e.n, s-a ţinut Conferinţa Ligii Peloponeziene, pentru a constata că Atena a încălcat tratatul de pace din anul 445; De asemenea, regele Macedoniei, Filip, a prezidat Congresul de la Corint, la care s-a creat Federaţia Statelor Greceşti.

2

contribuie la stabilitatea, şi dezvoltarea relaţiilor internaţionale. 3A apărut ceea ce mai tîrziu s-a numit diplomaţia multilaterală. Indiferent de scopul în care sunt convocate, scop care poate fi

politic sau tehnic, reuniunile internaţionale conţin în marea lor majoritate un element politic. Acest element este pus în evidenţă de faptul că reprezentanţii statelor, la reuniuni au caracter tehnic.

Termeni de „congres" , „conferinţă", „reuniune internaţională" ş.a. sunt şi pot fi utilizaţi ca sinonimi. Unii autori au încercat să facă distincţie şi să-i delimiteze, dar practica nu confirmă

importanţa unor asemenea delimitări. Ele sunt mai degrabă nişte demersuri artificiale fără relevanţă.4

§3. Natura juridică a conferinţelor internaţionale

Natura juridică a conferinţei internaţionale este specifică: instituţionalizarea (cu caracter de stabilitate) conferinţei face să nu i se atribuie capacitate juridică internaţională, ea nu devine deci subiect de drept internaţional, ci constituie un cadru de negociere şi desfăşurare a unor raporturi internaţionale. Ea nu constituie deci un „organ" de politică al statelor participante, ea nu are o voinţă proprie, ci exprimă voinţa acelor state participante. De aceea, faţă de o decizie a unei conferinţe internaţionale contrara voinţei unui stat, statul respectiv poate să nu se considere legat sau obligat în cazul, însă, al unei decizii a conferinţei unei organizaţii internaţionale al cărui membru este acel stat, poate - în anumite situaţii - să fie obligat a îndeplini acea decizie. Aceasta depinde şi de prevederile statutului acelei organizaţii la care a con-simţit să fie membru. Chiar dacă nu are calitatea juridică de subiect de drept internaţional, conferinţa internaţională nu este lipsită de orice implicaţii sau efecte juridice internaţionale, în acest sens, ea este titulara unei competenţe de organizare şi autonomie organizatorică internă: îşi instituie organe proprii, îşi elaborează regulament propriu, angajează o răspundere proprie faţă de actele pe care le adoptă etc, deci, îşi asumă şi dobândeşte o individualitate operativă proprie. Aceasta a fost apreciată de literatură a fi, chiar şi temporar, o manifestare a personalităţii juridice proprii, în acelaşi sens sunt menţionate şi dispoziţiile Convenţiei de la Viena din 1975, prin care se atribuie „conferinţei" competenţe, drepturi, facultăţi şi obligaţii juridice. Acestea fac ca în mod teoretic şi practic, conferinţa să apară ca un quasi-subiect de drept diplomatic, distinct de statele care participă la constituirea şi desfăşurarea ei.

În privinţa conferinţelor internaţionale nu există un drept cutumiar. Experienţa acumulată a degajat totuşi anumite practici, reguli comune în organizarea şi desfăşurarea acestora. Conferinţa de Pace de la Haga (din perioada interbelică) a contribuit la precizarea şi aplicarea mai multor norme şi reguli cu caracter procedural relativ la reuniunile internaţionale (convocare, pregătirea ordinii de zi, organizarea de comisii etc). O încercare de codificare a acestor norme de către comisia de experţi a Societăţii Naţiunilor a fost abandonată. Problemele procedurale implicate de organizarea şi desfăşurarea, respectiv de elaborarea, adoptarea şi natura juridică a documentelor unei conferinţe internaţionale sunt deosebit de numeroase şi complexe, cu multiple interferenţe de drept diplomatic.

3 M. Maliţa – Diplomaţia , Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, p.2954 Un autor sovietic, F.LKojevnicov, în lucrarea sa „Drept internaţional",afirmă că „Organizaţiile interstatale pot fi temporare (congrese, conferinţe) saupermanente (organizaţii în sens prpopriu al cuvântului)".

3

Conferinţa internaţională nu se ridică, într-adevăr, la calitatea de subiect de drept internaţional; totuşi, ea îşi face simţită prezenţa în sânul comunităţii internaţionale şi apare ca un veritabil actor al relaţiilor internaţionale. Conferinţele sunt titulare ale unor competenţe de organizare şi de autonomie (legitimate în baza dreptului diplomatic general, să-şi instituie organele necesare desfăşurării lucrărilor şi să edicteze norme regulatorii propriei lor structuri şi acţiuni); ele îşi angajează o răspundere proprie, deoarece hotărârile pe care le iau (adoptarea unui text definitiv de convenţie şi deschiderea acesteia spre semnare, aprobarea unor recomandări ş.a.) sunt atribuite de dreptul internaţional, mai curând conferinţelor, iar această angajare a fost considerată drept o personificare temporară a conferinţei în acest sens, sunt menţionate dispoziţiile Convenţiei de la Viena din 1975, prin care se atribuie conferinţei competenţe, drepturi, facilităţi şi obligaţii juridice, ceea ce o face să apară ca fiind un quasisubiect de drept diplomatic în mod net distinctă de state sau chiar în opoziţie cu statele înseşi (în special statul gazdă). Importanţa regulilor de procedură cu privire la organizarea şi desfăşurarea unei conferinţe este învederată de necesitatea de a se asigura realizarea în continuare a normelor materiale ale dreptului internaţional adică, în special, să se asigure exprimarea deplină a voinţa statelor reprezentate, pentru că numai în acest fel, rezultatele conferinţei pot fi însuşite, iar statele respective se vor considera legate prin angajamentele asumate, inclusiv prin normele de conduită elaborate. Nu există însă, un drept cutumiar referitor la organizarea conferinţei internaţionale; s-au degajat totuşi, anumite practici repetate şi generale sau chiar reguli comune, care au aplicaţie faţă de întreaga categorie a conferinţelor. Conferinţele pentru Pace de la Haga au contribuit la precizarea şi aplicarea multor norme cu caracter procedual relativ la reuniunile internaţionale (convocarea conferinţei, pregătirea ordinii de zi, organizarea activităţii în comisii ş.a.), iar Comisia de experţi a Societăţii Naţiunilor pentru codificarea progresivă a dreptului internaţional a examinat posibilitatea de a codifica regulile de procedură ale diferitelor conferinţe internaţionale. Propunerea a fost până la urmă, abandonată. S-au facuţ însă, eforturi pentru uniformizarea procedurilor convenţiilor internaţionale convocate sub auspiciile organizaţiilor internaţionale, atât în timpul Societăţii Naţiunilor, cât şi al Naţiunilor Unite.Deşi nu există reguli obligatorii în ceea ce priveşte procedura conferinţelor internaţionale cărora statele trebuie să li se supună, s-au formulat anumite reguli care, în general, au un caracter supletiv, de model ce este, adesea, urmat; oricum, această procedură preluată sau elaborată - trebuie să fie în concordanţă cu normele fundamentale ale dreptului internaţional. Notăm că aceste reguli tind să dobândească un caracter de generalitate, alcătuind acea parte de sine stătătoare a dreptului internaţional, numită proceduri internaţionale. Conferinţele internaţionale ca şi organizaţiile internaţionale formează obiectul de reglementare pentru dreptul diplomatic, şi dreptul internaţional public general . Dar, pe când dreptul internaţional public reglementează cadrul general, modul de adoptare a deciziilor şi efectele lor juridice, dreptul diplomatic reglementează metodele de negociere în cadrul conferinţelor, procedurile privind naşterea raporturilor delegaţilor cu organele conferinţei şi regimul juridic al conferinţei şi al delegaţiilor faţa de statul de reşedinţă, adică imunitaţile şi privilegiile acestora. Conferinţele internaţionale nu beneficiază de o convenţie multilaterală, care să reglementeze funcţionarea lor, subcomisia conferinţei de la Viena din 1961, însărcinată cu reglementarea diplomaţiei ad-hoc, nu a reuşit să propună un proiect de acord, dat fiind lipsa de practică internaţională în materie. Primele reguli de organizarea a conferinţelor (congreselor), au apărut în secolul XVII, bazele fiind puse de Congresul de la Munster, ele au fost dezvoltate, într-o măsură, de Congresul de la Viena din 1815 . Un rol important l-au avut conferinţele de pace de la Haga din 1899 şi 1907, care au aprobat reguli de procedură ale reuniunilor temporare , în secolul XX numeroase regulamente

4

au stabilit modul de funcţionare a conferinţelor internaţionale: conferinţele de la Caracas (1924), Lima (1938), Versailles (1919), Paris (1946), Belgrad (1948) . Conferinţele convocate de ONU au determinat o practică ce tinde să devină cutumiara. Câteva norme juridice, cu titlu regional, au fost stabilite în convenţia de la Havana din anul 1928, potrivit căreia funcţionarii diplomatici sunt împărţiţi în „ordinari" şi „extraordinari " (art 2). Funcţionari extraordinari sunt cei „însărcinaţi cu o misiune specială", cei „acreditaţi să reprezinte guvernul la o conferinţă" sau la „congrese" ori „ pe lângă o organizaţie internaţională". Convenţia de la Viena asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal, din 1975 de reprezentanţii statelor la lucrările unui organ al organizaţiei internaţionale sau ale unei conferinţe, care se numesc delegaţi/delegaţii de observatori reprezintă statele nemembre ale organizaţiei sau care nu participă cu drept de vot la conferinţă; reprezentanţiipermanenţi sunt acreditaţi permanent în cadrul unei misiuni permanente pe lângă o organizaţie internaţională. Convenţia defineşte aceleaşi categorii de.personal ca şi convenţia de la Viena din 1961, atît pentru conferinţe cît şi pentru organizaţii:a) personal diplomatic, din care se detaşează funcţia de conducere - şef de delegaţie sau reprezentant permanent;b) personal administrativ şi tehnic;c) personal de serviciu;d) personal în serviciu privat. Regimul juridic al acestor categorii este acelaşi fie că este vorba de personal al misiunii diplomatice bilaterală, delegaţi la conferinţe sau organizaţii sau personal aflat în misiuni speciale. La începutul lucrărilor, conferinţele adoptă propriile reguli de procedură-numite, de obicei, regulamente care ţin seama de practica de pînă acum, de principiile generale de drept internaţional şi, desigur, pot crea norme proprii.

§4. Clasificarea conferinţelor internaţionale

Conferinţele internaţionale pot fi clasificate după mai multe criterii, cum sunt: - al scoplui (general-politic sau restrâns, de specialitate);- al obiectivelor (deliberative, legislative sau informaţionale); - al sferei participanţilor (deschise tuturor statelor, anumitor grupuri de state, membrilor unei

organizaţii internaţionale etc);5

- după rangul sau nivelul participanţilor :şefi de state, şefi de guverne, miniştri de externe, alte categorii de funcţionari de stat.

5 A. Sida , - Drept diplomatic, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 1999, p.200

5

Secţiunea II. Caracteristici ale conferinţei internaţionale

§1. Entitate finită

Este caracteristica ce deosebeşte conferinţa de reuniunile periodice ale organismelor internaţionale care au legătură între ele prin temele tratate. Potrivit definiţiei pe care am dat-o, conferinţa internaţională are o existenţă, de sine stătătoare, fiind independentă de conferinţele care o preced sau de cele care-i urmează.Întreruperea eventuală a conferinţei este determinată, de obicei, de necesitatea ca reprezentanţii statelor să raporteze guvernelor lor stadiul la care au ajuns lucrările, să informeze asupra poziţiilor diferiţilor participanţi şi opiniei generale care s-a format şi, mai ales, să capete noi instrucţiuni faţă de situaţiile create. Întrerupeile nu afectează caracterul de entitate finită al conferinţei. Aceasta relevă deci şi lipsa de periodicitate a acesteia întradevăr, o conferinţă este convocată pentru reglementarea unei anu-mite probleme şi după atingerea scopului propus îşi încheie lucrările. Situaţii speciale sînt cele în care unele conferinţe sînt instituţionalizate dobîndind trăsături caracteristice organismelor internaţionale. Astfel, în timpul primului război mondial a funcţionat Consiliul Suprem de Război, al cărui nucleu permanent era format din primii miniştri ai puterilor aliate I -Anglia,Franţa, Italia.

§2. Obiectul special şi scopul limitat

Obiectul special şi scopul limitat reprezintă o altă caracteristică a conferinţelor internaţionale.Conferinţa este convocată în vederea unui scop special: discutarea şi stabilirea condiţiilor de încheiere a păcii, reglementarea prin mijloace paşnice a unui litigiu internaţional, stabilirea unor norme de drept internaţional aplicabile unui anumit domeniu de activitate internaţională etc. Spre exemplu, în scopul reglementării paşnice a problemei coreene şi restabilirii păcii în Indochina a fost convocata conferinţa din 1954, care a lucrat în două etape corespunzător celor două obiective urmărite. Pentru codificarea dreptului mării s-a ţinut la Geneva, în anul 1958, o conferinţă la care au fost adoptate 4 convenţii internaţionale. Pentru organizarea colaborării economice internaţionale şi stabilirea căilor şi mijloacelor prin care comerţul internaţional să contribuie la dezvoltarea economică a tuturor ţărilor — în primul rând a celor în curs de dezvoltare — s-a organizat la Geneva, în 1964. De o mare importanţă este stabilirea cît mai exactă a scopului conferinţei internaţionale, pentru ca ea să fie eficientă. De obiectul conferinţei depinde care anume state vor fi invitate la lucrările acesteia şi care va fi nivelul ele reprezentare. Obiectul conferinţei are influenţă şi asupra locului organizării ei.

§3. Lipsa de capacitate juridica

O conferinţă internaţională este o metodă de politică externă acceptată de state şi nu un organ de politică externă al statelor. Sub acest aspect nu se concepe o conferinţă internaţională să intre în raporturi juridice internaţionale. Ea trebuie considerată ca o entitate temporară, comună diferitelor state care o compun. Conferinţa cu privire la relaţiile consulare este astfel o entitate- autonomă cu caracter propriu, care nu trebuie

6

confundată nici cu statele ce au participat la ea şi nici cu organizaţia sub auspiciile căreia a fost convocată . Altul este cazul unui organ deliberativ larg ce aparţine unei instituţii internaţionale. Conferinţa FAO , spre exemplu, care cuprinde totalitatea statelor membre ale organizaţiei, posedă o capacitate juridică internaţională, în limitele constituţiei adoptate de statele membre ale FAO.

§4. Organele ad-hoc alese

Alegerea preşedintelui, vicepresedintelui şj raportorului — care constituie biroul conferintei - precum şi de stabilirea comisiilor, comitetelor şi grupelor de lucru este necesară pentru

desfăşurarea lucrărilor. Aceste organe, alese din rândul participanţilor au funcţii limitate la scopul pentru care au fost, constituite. Ca atare ele îşi îndeplinesc atribuţiile ce le au prin

regulamentul de procedură adoptat, atita timp cât durează conferinţa, după care funcţiile lor încetează.

Capitolul al II lea :Organizarea şi desfaşurarea conferinţelor internaţionale

Secţiunea 1. Convocarea conferinţelor internaţionale

§1. Iniţierea organizaţiilor unei conferinţe internaţionale

Primul moment din lanţul procedural diplomatico-congresual îl constituie convocarea conferinţei însăşi. Iniţiativa convocării unei conferinţei internaţionale poate să aparţină acelei entităţi care este calificată pentru acest scop: unui stat, unui grup de state sau unei organizaţii internaţionale investite cu o competenţă specială într-un sector anumit de relaţii. Până recent, iniţiativa unei conferinţe venea, în mod constant, de la o personalitate internaţională, cel mai adesea de la şeful unui stat sau al unui guvern,din ce în ce mai frecvent, în ultimul timp, sunt conferinţele inivocate prin intermediul organizaţiilor internaţionale Conferinţei de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice sau a aceleia din 1963 privind relaţiile consulare ş.a. în alte cazuri, organele organizaţiilor internaţionale respective pregătesc, ele însele, textele de convenţii ce vor fi supuse statelor pentru acceptare (toate convenţiile internaţionale în domeniul muncii sunt pregătite de conferinţele anuale ale O.I.M.). Conferinţele internaţionale implică, de obicei, ca sarcină pentru ele, nu numai obligaţia detratament datorat fiecărei delegaţii, ci şi sarcini financiare pentru a contribui la organizarea conferinţei şi a asigura delegaţilor ospitalitatea necesară, nici un stat nu este obligat să găzduiască o conferinţă internaţională ori să primească pe teritoriul său delegaţii participanţi la această conferinţă, doar dacă o obligaţie în acest sens, a fost formal asumată, principiul general careconsacră ius excludendi alios este în favoarea statului teritorial în raport cu orice organe străine. La invitaţia ce le-a fost adresată, trebuie să existe răspunsul afirmativ al statelor invitate.Libertăţii pe care o are un stat de a lua iniţiativaconvocării unei conferinţe internaţionale, îi corespunde libertatea oricărui altstat de a participa sau de a declina participarea la aceasta. Cu toate acestea,în unele cazuri, poate exista un interes care să determine un stat să participela o conferinţă unde se reglementează o problemă de mare importanţă.

7

§ 2. Invitarea

Invitarea la conferinţă constituie o decizie politică. Principiul egalităţii în drepturi a statelor impune ca, la conferinţele internaţionale de interes general, să fie invitate a lua parte toate statele. Prin urmare, sunt invitate la conferinţă, de regulă, toate statele interesate, principiul universalităţii conferinţelor internaţionale constituind o normă de conduită; alegerea statelor depinde însă, de criteriul general stabilit pentru scopurile convocării conferinţei şi care o caracterizează în ceea ce priveşte finalitatea şi importanţa sa. Stabilirea participanţilor la o conferinţă trebuie să se facă după criterii care, permiţând participarea tuturor statelor interesate, să asigure în acelaşi timp, şi obţinerea unor rezultate care să fie aplicabile unui cât mai mare număr de state. Reuşita unei conferinţe se măsoară, adeseori, prin gradul de acceptabilitate a soluţiei şi nu necesarmente prin soluţia în Conferinţei de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice sau a aceleia din 1963 privind relaţiile consulare ş.a. în alte cazuri, organele organizaţiilor internaţionale respective pregătesc, ele însele, textele de convenţii ce vor fi supuse statelor pentru acceptare . Convenţia privind reprimarea genocidului a fost redactată de Comisia Adunării generale O.N.U. şi aprobată de Adunarea generală din 1948 ş.a. în determinarea noţiunii de stat interesat, trebuie să plecăm însă, de la anumite criterii; o delimitare a cercului statelor interesate ne este oferită de natura şi obiectul conferinţei; o alta, de poziţia sine, pentru că valoarea unei reguli este judecată prin prisma capacităţii de a fi aplicată.6

Dacă scopul urmărit de conferinţă este să reglementeze un diferend, vor trebui să fie invitate cel puţin statele implicate în acel diferend Dacă scopul conferinţei este de a elabora şi adopta textul unui tratat care va conţine norme de drept internaţional şi institui obligaţii internaţionale („a legifera" - cum spun unii jurişti), este normal ca toţi membrii comunităţii internaţionale să fie invitaţi ş.a.Practica O.N.U. este în sensul de a invita ia conferinţe toate statele membre O.N.U., cele care sunt membre ale instituţiilor sale specializate, precum şi cele care sunt părţi la Statutul C.L.J.; această soluţie a fostmotivată pe ideea că este vorba de o conferinţă organizată de O.N.U. şi, înconsecinţă, s-ar putea admite că numai statele care sunt legate, în vreun fel,de O.N.U. pot să participe. Dar această practică nu a asigurat promovareaintegrală a principiului universalităţii conferinţelor internaţionale, fiindexcluse de la reuniunile internaţionale organizate de ea, statele care nufăceau - iar unele nu fac parte nici în prezent - din O.N.U. şi din instituţiilesale specializate.7

În doctrină s-a încetăţenit opinia după care, atunci când există intenţia stabilirii unor reguli de drept diplomatic valabile pentru întreaga comunitate internaţională, trebuie să fie invitate toate statele, pentru a se asigura o participare cât mai largă cu putinţă; în acest sens, este şi Rezoluţia nr. 366 (IV) adoptată de Adunarea generală în 1949, pentru a reglementa convocarea conferinţelor internaţionale de către E.C.O.S.O.C. (prevede expres posibilitatea de a invita şi state nemembre).

Iniţiativa convocării unei conferinţei trebuie adusă la cunoştinţa fiecărui stat interesat sau anunţată organizaţiei chemate să o cunoască, pentru a se pronunţa asupra participării sale

6 I. Anghel, - Drept diplomatic şi consular,,ediţia a 2-a , revazută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.

p.475

7 La ratificarea Convenţiei din 1961 cu privire Ia relaţiile diplomatice, România afăcut o declaraţie; prin care a arătat că dispoziţiile art. 48 şi 50 sunt în contradicţiecu principiul potrivit căruia toate statele au dreptul să devină părţi la tratatelemultilaterale care reglementează probleme de interes general.

8

Invitaţiile se fac, în mod normal, înainte de începerea conferinţei în timp util, dar se pot face şi în timp ce conferinţa se află în curs de desfăşurare.

§ 3. Pregătirea conferinţei

Conferinţa internaţională trebuie să fie bine pregătită atât pe planinternaţional, cât şi pe plan intern; într-o conferinţă care nu este pregătităcum se cuvine, se va pierde mult timp pentru discuţii îndelungate şi sterilecu privire la ordinea de zi sau alte aspecte procedurale, putând chiar săajungă într-un impas. Cu cât sunt mai importante problemele de tratat, cuatât este mai necesară o pregătire atentă a conferinţei în cazul în care obiectul conferinţei îl constituie problemele de o anumită complexitate şi ar pune faţa în faţă interese divergente, ţinând seama şi de problemele pe care le ridică participarea unui număr mare de state, succesul conferinţei nu poate fi atins fără o pregătite prealabilă minuţioasă. Pregătirea presupune mai întâi, fixarea obiectului conferinţei şistabilirea unei ordini de zi provizorii, examinarea elementelor şi amodalităţilor de soluţionare a problemelor în discuţie, stabilirea localităţiiunde va avea loc conferinţa ş.a. în cadrul pregătirii, intră şi stabilirea ordiniide zi preliminare (provizorii) a conferinţei precum şi a modalităţiiconvocării reuniunii. În privinţa alegerii metodelor folosite, se pleacă de la ideea că o conferinţă constituie o manifestare de voinţă liberă şi independentă, care nu este ceva impus şi deci, nu s-ar putea aplica, în mod automat, anumite reguli prestabilite, ci trebuie sa fie convenite de către participanţii li acţiune. Pregătirea unei conferinţei se face, prin consultări (sondaje diplomatice, contacte preliminare ş.a.) între statul care ia iniţiativa convocării conferinţei şi eventualii participanţi, în scopul de a stabili modul de convocare şi condiţiile de organizare a conferinţei. Sarcina pregătirii conferinţei revine guvernului care a luatiniţiativa organizării conferinţei; el va trimite chestionare altor guverne, vacăuta să apropie punctele de vedere divergente, va redacta cu privire lafiecare punct din program, un expozeu al vederilor exprimate de către stateleconsultate, pentru a se degaja o viziune de ansamblu care să servească dreptbază pentru discuţii. Este posibil ca pregătirea unei conferinţe să fie precedată de reuniuni de lucru, de reuniuni de experţi ai statelor interesate, în intenţia de a asigura o bază imparţială a conferinţei în cazul în care o organizaţie internaţională are iniţiativa convocării conferinţei, se desemnează o comisie sau un comitet Preparatoriu, uncomitet de experţi şi o comisie de redactare etc. care au sarcina elaborăriitextului ce va fi supus conferinţei.În cazul în care au loc sub auspiciile unei organizaţii internaţionale, conferinţele sunt minuţios pregătite de un organism imparţial (conferinţele de codificare a dreptului internaţional de la Viena s-au desfăşurat pe baza proiectelor elaborate de Comisia de Drept Internaţional).

9

§ 4. Delegaţiile şi deplinele lor puteri

Compunerea delegaţiilor la o conferinţă internaţională constituie o chestiune care ţine esenţialmente de competenţa internă a statelor pe care delegaţiile respective le reprezintă.Numărul şi compoziţia delegaţiei sunt stabilite în funcţie de obiectul conferinţei, neputând să fie acelaşi în cazul unei conferinţe politice, ca şi în cazul uneia tehnice. Nivelul delegaţiei va depinde de importanţa conferinţei. Astfel, şeful delegaţiei poate fi un ministru de externe, un ambasador sau un alt diplomat; se cunosc şi cazuri de conferinţe; care se ţin la nivelul şefilor de stat sau de guvern. De regulă, conducerea delegaţiilor este încredinţată specialiştilor în domeniul relaţiilor externe (diplomaţilor). Lista membrilor delegaţiilor trebuie să fie trimisă dinainte ministerului afacerilor externe al statului pe teritoriul căruia va avea loc conferinţa, întrucât de aceasta sunt legate o serie de acţiuni care ţin de organizarea practică a conferinţei, cunoscând numele membrilor delegaţiilor, statul respectiv le eliberează o legitimaţie care atestă calitatea lor; tot pe această bază, se va şti că aceste persoane sunt beneficiare ale privilegiilor care se acordă în asemenea situaţii; în sfârşit, statul gazdă va putea refuza să admită pe teritoriul sau un delegat străin care este persona nan grata. Cu toate acestea, un refuz de a admite, ca delegat, o anumită persoană nu trebuie să apară, decât ca o măsură excepţională şi pentru motive foarte grave; contrar a ceea ce se întâmplă în cazul unui şef de misiune diplomatică, motivele refuzului de admitere trebuie să fie comunicate statului pe care delegatul respectiv îl reprezintă. Potrivit unei norme de natură consuetudinară, nu este necesar ca statul participant la conferinţă să ceară agrementul statului gazdă pentru delegaţia sa la conferinţă; acesta din urmă poate însă, pretinde comunicarea în prealabil, pe cale diplomatică, a numelui şefului şi membrilor delegaţiei care vor fi consideraţi ca acceptaţi, afară dacă se notifică că un delegat este persona non grata. La conferinţă pot participa şi observatori. Observatorii nu au drept de vot şi nu pot interveni în dezbateri. Pentru a reprezenta guvernele lor la conferinţa internaţională respectivă, delegaţii trebuie să facă dovada calităţii lor; în acest scop, trebuie să li se dea depline puteri care să le confirme competenţa de reprezentare la conferinţa în cauză. Deplinele puteri sunt documentele emise de către şeful de stat ori de către ministrul afacerilor străine sau de şeful de guvern, prin care se atestă ca şeful delegaţiei sau delegaţia ca atare, posedă abilitarea necesară pentru a lua parte la negocierile respective şi a încheia şi semna tratatul care, eventual, ar rezulta din acestea; deplinele puteri sunt comunicate (prezentate) secretariatului conferinţei.

Secţiunea 2. Desfăşurarea conferinţelor intrenaţionale

1.Organele de lucru ale conferinţei

La deschiderea conferinţei participă o personalitate a statului gazdă-şeful de stat sau ministrul afacerilor externe; el ţine discursul de deschidere în cadrul şedinţei plenare, uneori aceştia prezidează lucrările; de regulă, însă, preşedintele şi vicepreşedinţii se aleg, după care se votează regulamentul interior şi ordinea de zi şi se trece la desfăşurarea lucrărilor propriu-zise.Lucrările au loc în plenare si în comisiiPreşedintele conferinţei are un rol important; el conduce dezbaterile, dar poate propune el însuşi un text cu o versiune conciliatoare, pe baza căruia se angajează discuţii; preşedintele dă putere de autenticitate, prin semnătura sa, documentelor aprobate.

10

O structură neformală sunt „grupele de state" sau chiar „grupuri de interese"; statele se regrupează pe zone geografice sau pe zone de interes formând în cadrul conferinţelor nu numai un cadru de cooperare pentru susţinerea unui punct de vedere comun, dar chiar lobby pentru a-1 im-pune; la acesta din urmă pot participa şi organizaţiile neguvernamentale. Conferinţele pot avea de rezolvat probleme multiple şi complexe; dat fiind timpul scurt afectat lucrărilor, se organizează comisii de lucru.Comisiile se pot divide în subcomisii. Comsiile se aleg de conferinţă, practic şeful delegaţiei desemnează un membru al delegaţiei sale.Comisia se întruneşte, pentru prima oară, în şedinţă plenarăadică şedinţa la care iau parte toate delegaţiile participante la conferinţă.Printre discursurile de deschidere a conferinţei, cel mai adesea, se pronunţădiscursul de bun venit de către şeful de stat sau de ministrul de externe alstatului gazda . Pentru desfăşurarea normală a lucrărilor conferinţei, este necesară;,în toate cazurile, alegerea organelor acesteia care alcătuiesc mecanismul,adeseori complicat ce asigură funcţionarea conferinţei: preşedintele, biroul,diverse comisii. Aceste organe pot fi: organe permanente (rămân în funcţiepână la închiderea conferinţei) - adunarea generală, secretariatul, organetemporare (preşedintele provizoriu, raportorul etc); organe primare(adunarea generala), de gradul doi (preşedintele, comisiile) sau de gradultrei (subcomisii, grupe de lucru); organe plenare, colegiale sau individuale, organe deliberative, de control diplomatic-congresul (comisia deverificare a deplinelor puteri, comitete de redactare). Prezentarea (schimbul) şi verificarea deplinelor puteri se face,încă de la începutul conferinţei, obişnuindu-se ca delegaţii să-şi prezinte (săschimbe.) deplinele puteri, pentru a exista posibilitatea să se verificeregularitatea reprezentării lor - adică să se constate daca delegatul respectiveste, în modul cuvenit, abilitat să trateze în numele guvernului sau problemade care se ocupă conferinţa. Pentru efectuarea verificării deplinelor puteri, se alege, de obicei, o comisie de verificare a deplinelor puteri sau de validare.

§2. Preşedinţia

O veche tradiţie internaţională de curtoazie faţă de ţara care are onoarea să găzduiască conferinţa impune ca, în semn de omagiu, preşedinţia să fie oferită reprezentantului acesteia.Alegerea preşedintelui prezintă o anumită importanţă, deoarece dă ţării al cărei reprezentant este ales, o anumită satisfacţie care ţine de prestigiu şi, în acelaşi timp, oferă un rol mai important de jucat în desfăşurarea conferinţei; este şi în interesul ţării gazdă ca reuniunea să se încheie cu succes.8

8 Preşedintele se desemnează prin negocieri prealabile, pentru a evita situaţiile penibile. în plenară, alegerea este formală.

11

Din rolul important pe care-1 are de jucat, decurge necesitatea întrunirii anumitor calităţi de către persoana ce urmează a fi aleasă ca preşedinte. 9Unele exigenţe ţin de persoana candidatului (competenţă, adică cunoaşterea aprofundată a problemei despre care se tratează şi experienţa necesară, autoritate, supleţe şi perspicacitate, simţul imparţialităţi), altele de factori care n-au legătură cu persoana lui şi anume : preşedintele trebuie să fie o persoană acceptabilă tuturor sau cel puţin, majorităţi delegaţiilor lor (în această privinţă, are importahţâ care este ţara pe care o reprezintă — o mare putere ori un stat mic sau mijlociu, ce politică duce şi care este contribuţia sa pe planul colaborării internaţionale, care sunt poziţiile pe care le promovează în problema care se află pe ordinea ele zi a conferinţei ş.a.). Alegerea preşedintelui este pregătită cu grijă dinainte şi, în acest sens, au loc consultări între state şi grupe de state, pentru a se ajunge la un acord asupra persoanei.. In cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, a fost promovat acest nou mod de a prezida şedinţele mult mai democratic, care dă expresie deplină egalităţii suverane a statelor - preşedinţia şedinţelor fiind asigurată, pe bază de rotaţie, de către miniştrii afacerilor externe ai statelor participante, într-o ordine rezultând din tragerea la sorţi, şi numai şedinţele de deschidere şi de închidere au fost prezidate de ministrul de externe al ţării gazdă.în ceea ce priveşte conferinţele organizate sub auspiciile organizaţiilor internaţionale, preşedinţia este, în genera, dată unei persoane reputate pentru notabila sa competenţă în domeniul respectiv şi care aparţine unei ţări mici sau unui stat neutru. Alegerea poate avea loc fie prin scrutin secret, fie prin aclamaţie în afară de preşedintele efectiv, mai poate exista şi un preşedinte de onoare (manifestare de ordin pur onorific). Preşedintele, vicepreşedinţii şi alte persoane alcătuiesc Biroul conferinţei, care este un organ colectiv. Atribuţiile biroului sunt pur tehnice şi nu îmbracă nici un caracter politic. De regulă, biroul asista pe preşedinte în organizarea lucrărilor (deliberări asupra ordiriii de zi a conferinţei, repartizarea problemelor între diferitele comisii ş,a.). După alegerea preşedintelui şi a vicepreşedinţilor conferinţei, se procedează la alegerea preşedintelui şi vicepreşedinţilor diferitelor comisii ale conferinţei. Regulamentul de procedură cuprinde reguli cu privire la quorum (numărul de delegaţii necesare pentru ca sesiunea să fie considerată valida şi deci, să poată adopta decizii valabile), documentul pe baza căruia vor avea loc discuţiile (un document de lucru), dreptul la cuvânt şi de prezentare a propunerilor şi amendamentelor, modul în care are loc votul, limbile oficiale şi de lucru ale conferinţei, redactarea şi publicitatea proceselor-verbale, publicitatea sau secretul deliberărilor, atribuţiile preşedintelui, funcţiile secretariatului ş.a. Folosindu-se de autonomia pe care dreptul internaţional i-o conferă, conferinţa îşi stabileşte normele procedurale prapurii. Aceasta are loc prin adoptarea de către adunarea plenară a regulamentului de procedură al conferinţa, fiecare conferinţă având capacitatea juridică de a-şi fixa propriul său regulament.

Conferinţele ţinute sub auspiciile unei organizaţii internaţionale sunt sesizate cu un proiect de regulament de procedură redactat de secretariatul organizaţiei. Acest regulament conţine prevederi

asemănătoare cu cele din regulamentul de procedură al Adunării generale a O.N.U. Există, în general, tendinţa de stabilire a unor regulamente uniforme pentru conferinţele internaţionale

§3. Secretariatul

9 Această practică a părut „revoluţionară"' în anii 1973-1982 la Conferinţa Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, dar s-a observat că este eficientă, astfel că a fost folosită şi la adoptarea de Rezoluţii, cum a fost „Declaraţia Naţiunilor Unite pentru întărirea eficacităţii principiului de neintervenţie cu forţa", adoptată de Adunarea Generală a ONU în anul 1987

12

Secretariatul conferinţei întocmeşte procesele-verbale ale şedinţelor, în care sunt menţionate punctele de vedere exprimate, deciziile luate etc. Procesele-verbale sunt întocmite în diferite limbi străine şi prezintă mare utilitate, fiind de ajutor pentru stabilirea a ceea ce s-a întâmplat la conferinţă şi, mai ales, pentru interpretarea textului ce va fi convenit.închiderea discuţiei se declară de preşedintele reuniunii, dacă rezultă din poziţia delegaţiilor, că problema a fost examinată în mod cuprinzător. Votarea se poate face prin ridicarea mâinii sau a tăbliţei indicând numele statului, iar în caz excepţional, la cererea unei delegaţii, prin apel nominal (par appel nominal sau by a roll-calt) sau prin vot secret. în unele organizaţii (G.A.T.T.), hotărârile se iau şi prin vot poştal.La conferinţele internaţionale convocate pentru elaborarea şi adoptarea textelor de convenţii multilaterale, procedura poate lua o varietate de forme tehnice: se votează articol cu articol sau în totalitatea lor, se poate cere un vot pe paragrafe sau pe părţi din acestea etc. În cazul conferinţei organizate de o organizaţie internaţională, aceasta din urmă asigură secretariatul necesar (rezoluţia Adunării generale a O.N.U. nr. 366 (IV) prevede expres că Naţiunile Unite vor asigura secre-tariatul conferinţelor convocate sub auspiciile sale). În cadrul problemelor care se pun la o conferinţă, ne vom ocupa în continuare de:a) Principiul egalităţii statelor şi chestiunea votului eu majoritate sau în unanimitate. Printre consecinţele principiului egalităţii statelor, este de menţionat faptul că fiecare stat, oricare i-ar fi importanţa sau numărul delegaţilor săi, nu are dreptul decât la un vot; că toate statele au acelaşi drept de a fi reprezentate în diferitele comisii ale conferinţei; toate au un drept identic de a lua cuvântul; în sfârşit, că un stat nu poate să se vadă obligat împotriva voinţei sale şi deci, orice decizie trebuie să fie luată în unanimitate, chiar dacă opoziţia unui singur stat ar face sa eşueze întreaga conferinţă.Principiul dominant în materie de vot este acela că toate statele prezente beneficiază de egalitatea drepturilor.Dar, alături de principiul „un stat - un vot", aplicat în conferinţe şi la majoritatea organizaţiilor interguvernamentale, există şi practica votului ponderat. Aşa-zisul vot ponderat (weighted) este aplicat în reuniunile organizaţiilor unde un stat are mai multe voturi (la F.M.I. şi B.I.R.D. şi la organizaţiile afiliate acestora, numărul de voturi depinde de partea de capital), sau unde există o formulă multiplă de vot, prevăzută prin dispoziţiile constituţionale (la O.I.M., datorită structurii tripartite, guvernul are 2 voturi, iar patronii şi lucrătorii câte un vot).Principiul unanimităţii a dominat, multă vreme, marile reuniuni internaţionale, statele mici găsind în această regulă o garanţie contra marilor puteri şi un mijloc de apărare a suveranităţii lor. Regula unanimităţii îşi păstrează întreaga sa valoare, în conferinţele politice importante, unde nici un acord nu ar fi posibil dacă nu întruneşte aprobarea tuturor membrilor săi; necunoscută la organele O.N.U., regula se aplică însă, în alte organizaţii.Pe de altă parte, nu se pot pierde din vedere nici inconvenientele serioase pe care le implică această regulă a unanimităţii, care face, în mod practic, imposibilă orice acţiune internaţională» deoarece votul contrar al unui singur stat ajunge să paralizeze orice activitate. Este cunoscută şi regula acordului sau absenţa dezacordului anumitor membri (votul negativ al unui membru permanent ai Consiliului de Securitate invalidează o decizie luată cu majoritate de voturi). consensului nu este însă la adăpost de orice critică1; în lumea a treia, se consideră că această procedură, nu numai că nu garantează respectarea rezoluţiilor adoptate, dar ar conferi într-un fel, un nou drept de veto tuturor statelor.b) Condiţia quorumului. Regulile de procedură ale majorităţii conferinţelor prevăd că un anumit număr minim de membri sau participanţi trebuie să fie prezenţi la vot, pentru a se adopta hotărâri;

13

în lipsa quorumului, nu poate avea loc votul, iar daca totuşi, s-a votat, hotărârea adoptată poate fi pusă în discuţie.

§3. Ordinea de zi

Ordinea de zi se stabileşte la prima reuniune a conferinţei, undese prezintă un proiect de ordine de zi cuprinzând toate problemele ce seintenţionează a fi supuse dezbaterii. Proiectul ordinii de zi este elaborat, pe baza contactelor care au avut loc între state în perioada de pregătire a conferinţei sau elaborat de organizaţia internaţională sub auspiciile căreia se ţine conferinţa. Proiectul este supus discuţiei şi aprobării conferinţei. Uneori, în jurul ordinii de zi se pot naşte controverse şi discuţiile cu privire la această problemă pot lua o mare parte din timpul prevăzut pentru ţinerea conferinţei (Conferinţei pentru revizuirea Convenţiei de la Paris privind proprietatea industrială i-au trebuit două reuniuni - Geneva 1980 şi Nairobi 1981 - pentru a se conveni asupra regulilor de procedură).

§4. Limba Limba folosită în conferinţele internaţionale a urmat aceeaşi evoluţie, ca şi limba diplomatică Într-o perioadă îndepărtată a fost folosită limba latină; mai târziu, locul acesteia l-a luat limba franceză, pentru ca, după primul război mondial, să capete o largă răspândire limba engleză, iar Conferinţa de la San Francisco să consacre principiul multiplicităţii limbilor oficiale; necesităţile practice au condus la distincţia între limbile oficiile şi cele de lucru. De regulă, se apelează la un număr restrâns de limbi de circulaţie internaţională în funcţie şi de limba vorbită de participanţi; pentru a menaja susceptibilităţile participanţilor, în organizaţii internaţionale se admite un număr mai mare de limbi oficiale, dar numai unele dintre acestea sunt şi limbi de lucru.Delegaţii se vor putea exprima în oricare din aceste limbi oficiale, iar discursurile ţinute într-una din limbile de lucru vor fi traduse simultan în limbile oficiale ale conferinţei; documentele conferinţei vor apare în aceste limbi oficiale.

§5 Statutul juridic al participanţilor la conferinţe intrenaţionale

Doctrina nu s-a ocupat, în mod special, de chestiunea statutuluiprivilegiat al delegaţilor la conferinţele internaţionale. In ceea ce priveştepractica statelor, nu există decât art 2 din Convenţia de la Havana din 1928privind funcţionarii diplomatici care asimilează delegaţiile la conferinţe, cudiplomaţii obişnuiţi.10

Atitudinea statelor arată că ele însele consideră, de datoria lor, săacorde delegaţiilor un anumit statut privilegiat. Astfel, statul care găzduieşteconferinţă internaţionala, precizează, de la început, modul de soluţionare aacestei probleme, iar pentru a evita orice surpriză, atunci când o organizaţieinternaţionala convoacă o conferinţă, ea procedează la încheierea uneiconvenţii în acest sens, cu statul gazdă. Aşa s-a întâmplat în 1961, cândO.N.U. a încheiat un acord cu Austria pentru Conferinţa de la Viena privinddreptul diplomatic. în conformitate cu acest acord, Convenţia generalăprivind privilegiile şi imunităţile O.N.U. era extinsă la Conferinţă şidelegaţii se bucurau, de acelaşi statut privilegiat, ca şi reprezentanţii statelorla reuniunile organelor Agenţiei Internaţionale pentru Ertergia Atomică, aşacum aceasta rezulta din acordul de sediu dintre Agenţie şi Austria. Cu

10 Anumite reguli cu privire la „funcţionarii diplomatici" sunt înscrise şiîn Regulamentul de la Viena din anul 1815 care stabileşte că funcţionarii înmisiuni extraordinare nu se bucură de precădere în faţa funcţionarilor ordinari(art. 3 din Regulament).

14

prilejul organizării unor reuniuni la Bucureşti (Conferinţa mondială apopulaţiei - 1974, Reuniunea pregătitoare a Conferinţei O.N.U. privinddezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei în folosul dezvoltării - 1978 ş.a.)» întreguvernul român şi O.N.U., au fost încheiate acorduri speciale prin care s-areglementat statutul reprezentanţilor organizaţiilor pe teritoriul român înperioada desfăşurării lor. Atunci când se pune problemadeterminării statutului acestora (în absenţa unui acord special), ne aflăm peun teren foarte nesigur.11

Ar trebui să pornim de Ia ceea ce există; ca atare, ar trebui să raţionăm pentru identificarea statutului juridic, în mod specific pentru fiecare categorie de participanţi la conferinţele internaţio-nale. Dacă este vorba de o conferinţă iniţiată de o organizaţie internationale statutul participanţilor se află deja stabilit în virtutea calităţii lor de membri ai misiunii permanente sau ai delegaţiei la organizaţia respectivă1. în cazul în care conferinţa este organizată de un stat, suntem într-una din ipotezele diplomaţiei ad-hoc şi se vor aplica regulile acesteia. în acest sens, este "şi una din interpretările date de art. 6 din Convenţia privitoare la misiunile speciale (1969). Se admite, de lege ferenda, că statutul privilegiat al delegaţilor la o conferinţă internaţională trebuie să urmez,e foarte îndeaproape, pe cel al reprezentanţilor diplomatici. Ca atare:locul unde se ţine conferinţa se va bucura de inviolabilitate, nici oautoritate locală neputând să pătrundă acolo;delegaţiilor trebuie să li se acorde facilităţi de comunicaţie cuorganele lor, inclusiv posibilitatea de a se servi de valiza diplomatică şi decifru; delegaţii vor avea imunitate de jurisdicţie penală absoluta^ însăimunitatea de jurisdicţie civilă va fi limitată la actele oficiale;privilegiul scutirii fiscale va fi limitat, la cel pe care convenţiilegenerale privind privilegiile şi imunităţile organizaţiilor internaţionale şiacordurile de sediu îl acordă, în general, reprezentanţilor statelor;scutirile vamale trebuie să le permită să aducă cu scutire bunurilede care pot avea nevoie pentru uzul lor personal, iar bagajele lor nu vor fiinspectate decât daca există motive serioase sa se creadă ca ar conţineobiecte al căror import sau export este interzis prin legislaţia locală.

11 Convenţia de la Viena cu privire la reprezentarea statelor in relatiile lor cu organizaţiile internaţionale cu vocaţie universală, din 1975, reglementează această categorie

15

Capitolul al III-lea: Rezultatele conferinţei

Lucrările unei conferinţe se concentrează în documentele pe care le aprobă participanţii. Ele pot apărea ca: tratate, declaraţii, protocoale, rezoluţii, recomandări, moţiuni , etc.

§1. Tratatul

Tratatele multilaterale se redactează într-un singur exemplar, sau în atâtea exemplare câte limbi oficiale există în uzul acelei conferinţe. Semnarea tratatului de către delegaţii se face, de regulă, ia încheierea lucrărilor. Uneori însă, acest lucru este lăsat deschis până ia un termen ulterior, pentru a da posibilitate unor state să reflecteze mai adânc asupra oportunităţii semnării lui. Semnarea unui tratat atrage asumarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute în acel tratat. Acestea vor fi asumate însă numai după ratificarea tratatului respectiv - dacă acest lucru este stipulat în tratatul însuşi sau, în anumite situaţii, intrarea lui în vigoare este condiţionată de un anumit număr de ratificări. în cazul neratificării unui tratat semnat de o delegaţie, neratificarea nu atrage nici o răspundere a acelui stat pentru acel act (uneori neratificările unor tratate reflectă tesiunile sau dezacordul dintre executiv şi legislativ. Tot astfel, şi guvernele pot evita girul legislativului prin ratificări, încheind tratate acte internaţionale nesupuse ratificării). Exemplarul unic al unui asemenea tratat se depune şi păstrează ia unul din statele însărcinate în acest sens şi care va elibera copii certificate statelor participante.care sunt vizate de acel tratat. Pentru a evita riscul nesernnării tratatului, problemele în dezacord sunt scoase pe un text separat care va fi deschis semnării de către cei interesaţi. In această formă, protocolul apare ca şi o anexă a tratatului şi se integrează în tratatul respectiv. Alteori, protocolul poate exista ca un veritabil tratat cu toate condiţiile de formă şi fond ale acestuia (semnare, ratificare etc). Chiar şi atunci când conferinţa nu are succes (nu atinge un asemenea qvorum), este dificil pentru un stat să nu ţină seama de acel act care oricum a întrunit acceptul unei majorităţi de state.

§2.Declaraţiile

Declaraţiile sunt actele prin care statele participante la conferinţăinternaţională interpretează un tratat care se afla deja în vigoare sau declarăcă sunt de acord să precizeze un punct sau altul al dreptului internaţională pecare-l consideră obligatoriu şi în vigoare.

§3. Protocoalele

Protocoalele sunt adevărate convenţii care tratează, uneori,chestiuni minore şi sunt legate de un tratat principal.Alteori, se face un protocol cu privire la anumite aspecte ale unei probleme, ca urmare a faptului că nu s-a putut stabili un acord al tuturor statelor - astfel că, dacă le-ar fi încorporat în tratat, ar fi existat riscul ca acesta să nu mai fie semnat, în această situaţie, se face un text separat cu privire la aspectele respective şi protocolul va fi deschis semnării statelor (la Convenţia de la Viena din 1961 au fost alăturate două protocoale din care primul se referă la dobândirea cetăţeniei, iar al doilea la reglementarea obligatorie a diferendelor).

16

§4. Recomandările

Recomandarile nu au valoare juridică; ele poartă asupra punctelor în legătură cu care nu s-a putut ajunge la un acord al statelor, darproblemele sunt considerate suficient de importante pentru a atrage atenţiastatelor asupra lor şi a le face cunoscută dorinţa conferinţei să vadă că eleadoptă asemenea măsuri ori că se conformează unei asemenea atitudini.

§5. Actul final

Actul final este, de regulă, un act de închidere în care suntmenţionate rezultatele întregii conferinţei (cuprinde o enumerare a acteloradoptate - convenţii protocoale, recomandări etc); neavând nici o valoareobligatorie pentru statele care-1 semnează, este semnat de către toate stateleparticipante la conferinţă.În alte cazuri însă, actul final poate căpăta valenţa unui act politico-juridic de mare importanţă şi răsunet în viaţa internaţională (de exemplu, Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa).Categorie de tratate constatatoare ale dreptului, actele şi deciziile (inclusiv declaraţiile) conferinţei internaţionale par să aibă o valoare aproape egală, cu aceea de creare a dreptului. Cu toate că, spre deosebire de tratate, asemenea acte nu impun o obligaţie juridică imediată statelor participante de a acţiona în conformitate cu declaraţia sau cu alt act în cauza, statele participante arată că sunt gata să substituie noul text practicii existente. 12

12 A. Bolintineanu, A. Năstase , B. Aurescu - Drept internaţional contemporan,ediţia a 2-a, revăzută şi adăugată,

Ed. All Beck, Bucureşti 2000, p.154

17

Concluzii

În ultima perioada asistăm la un fenomen de proliferare a conferinţelor intenaţionale , creandu-se astfel un set de norme juridice care reglemeantează această impotrantă instituţie .

În general , conferinţele sunt organizate mai ales în domeniile în care statele cooperează. Trebuie să inţelegem ca o conferinţă internaţională se deosebeşte de o vizită oficială sau o vizită de stat, acestea din urmă având ca scop dezvoltarea contactelor şi relaţiilor dintre state, chiar dacă, cu acest prilej, se încheie acorduri sau se rezolvă probleme care i-au naştere intre state.

Majoritatea conferinţelor internaţionale se caracterizează prin elementul multilateral , iată de ce este bine să analizăm acest subiect in contextul schimbării viziunii asupra relaţiilor intre state; astăzi un conflict nu se rezolva prin razboi, dar se folosc meteode paşnice printre care şi metoda conferinţelor internaţionale.

Numărul şi importanţa acestora a crescut îndeosebi în ultimul secol, mai ales ale acelor conferinţe şi reuniuni a căror reprezentare se face la nivelul şefilor de state, de guverne sau ale miniştrilor de externe. Odată cu această evoluţie s-au adus şi o serie de perfecţionări în organizarea, desfăşurarea şi finalitatea lor.

Diplomaţia se realizează eficient numai dacă scopul propus de conferinţă este atins in timp util . Se poate conchide în acest sens că nu există reguli sau norme obligatorii în această materie, deşi se conturează constituirea unui domeniu distinct, de sine stătător al dreptului internaţional, denumit „proceduri internaţionale", în care sunt cuprinse şi problemele procedurale ale organizării şi desfăşurării conferinţlor internaţionale.

Congresul consacră triumful unei politici, conferinţa îl anunţă pe acela al dreptului şi al organizării, unor conferinţe le corespunde o metodă autoritară şi rapidă, esenţialmente practică, altora - o metodă ştiinţifică, egalitară şi prudentă.

18

BIBLIOGRAFIE

1. Anghel Ioan, - Drept diplomatic şi consular,,ediţia a 2-a , revazută şi adăugită,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.

2. Bolintineanu A., Năstase A., Aurescu B. - Drept internaţional contemporan,ediţia a 2-a, revăzută şi adăugată, Ed. All Beck, Bucureşti 2000.

3.Bonciog Aurel , -Drept diplomatic, Editura Fundaţia Romaniei de mâine , Bucureşti , 2000.

4.Iacob Gheorghe – Intoducere in diplomaţie, Editura Tempus, Iaşi, 1998

5.Maliţa Mircea – Diplomaţia , Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970

6. Sida Andrei, - Drept diplomatic, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 1999

7. Convenţia de la Viena asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal, din 1975

19

20

21

22