Sociologie juridică

Concepția lui Emile Durkheim despre faptele sociale normale și patologie:

Crima ca fapt social normal

Student: Stroescu Larisa-Alina

An de studiu: I

Seria: II

Grupa: 11

Biografie Emile Durkheim

Emile Durkheim (n. 15 aprilie 1858, Épinal, Franța - d. 15 noiembrie 1917, Paris) a fost un filozof și sociolog francez de origine evreiască, considerat fondatorul școlii franceze de sociologie, având cea mai importantă contribuție în stabilirea academică a sociologiei ca știință și acceptarea acesteia în cadrul științelor umaniste. În familia lui Emile Durkheim a existat o puternică tradiție religioasă, iar el a studiat ebraica și doctrina talmudică. Emile Durkheim și-a susținut doctoratul în filozofie, iar titlul tezei sale a fost "Despre diviziunea muncii sociale". Teza principală a fost însoțită de o teză complementară redactată în limba latină. În anii 1885-1886 studiază la Paris științele sociale și continuă în Germania sub îndrumarea lui Wilhelm Wundt. În Germania publică trei articole: „Studii recente asupra științelor sociale”, „Știința pozitivă și morala în Germania” și „Filosofia în universitățile germane”. Din anul 1882 predă la două licee din provincie, iar în 1887 este remarcat de Louis Liard (director al învățamântului superior în Ministerul Instrucției Publice) și astfel devine profesor de pedagogie și știință socială la Universitatea din Bordeaux - acesta fiind primul curs de sociologie predat într-o universitate. În toamna anului 1887, se căsătorește cu Louise Dreyfus, fiica unui industriaș parizian specializat în cazangerie. În 1902 este numit lector în Știintele educației la Sorbona și profesor titular de pedagogie în 1906, an când va preda și sociologia. În același an va preda și la catedra de pedagogie a facultății de litere din Paris. În 1913, catedra sa primește titlul de "chair de sociologie" de la Sorbonne. Lovit de moartea unicului său fiu, André (căzut pe frontul din Salonic), Durkheim se stinge din viață pe 15 noiembrie 1917, la numai 59 de ani. Opera sa științifică este foarte vastă, cuprinzând, pe lângă bogata activitate publicistică (articole și recenzii critice), și numeroase cărți de specialitate.

Cărți publicate

Publicații antume * Diviziunea muncii sociale (1893); * Regulile metodei sociologice (1895); * Sinuciderea (1897); * Formele elementare ale vieții religioase (1912). Publicații postume * Educația morală (1923); * Sociologia și filozofia (1925); * Socialismul (1928); * Evoluția pedagogică în Franța (1938).

Distincția dintre fapte sociale normale și fapte sociale

patologice

I. Faptul social în viziunea lui Emile Durkheim

Considerat părintele sociologiei franceze, Emile Durkheim este și unul dintre fondatorii sociologiei juridice. Durkheim a fost un pozitivist, un scientist, un raționalist și îi datorează pozitivismul, influenței lui Auguste Comte. Durkheim va imprima o tendință "juridizantă" sociologiei sale, afirmând chiar că "nimeni nu poate intra în școala sa dacă nu este și jurist", ceea ce va transpare și în principalele sale lucrări dedicate studierii dreptului și instituțiilor juridice. Astfel, în lucrarea sa, ,,Regulile metodei sociologice” - lucrare deși redusă ca întindere, ea este considerată de mulți sociologi drept "declarația de independență a sociologiei moderne" - Durkheim introduce noțiunea de fapte sociale, considerate a fi "căi de acțiune, gândire și simțire exterioare individului și înzestrate cu o putere de constrângere", prin care sunt reglementate acțiunile indivizilor.Tot aici, el face și distinția dintre fapte sociale normale și fapte sociale patologice. Emile Durkheim elaborează teoria faptului social și conceptul de fapt social în contextul eforturilor de a conferi sociologiei statut de știință având același grad de precizie și de întemeiere ca acelac al unor științe deja constituite. El pornește de la ideea că o știință pentru a se putea constitui trebuie să își stabilească un obiect de studiu care să fie obiectul său exclusiv de investigație. Dupa opinia lui, acest obiect de studiu al sociologiei îl constituie faptul social. În analiza faptelor sociale realizată în lucrarea ,,Regulile metodei sociologice” Durkheim pleacă de la aprecierea că nu tot ce se întâmplă în societate reprezintă fapt social. Unele dintre faptele produse în societate aparțin domeniului biologiei sau psihologiei. Faptul social, spunea Durkheim, poate fi definit ca orice mod de a face fixat sau nu, care exercită asupra individului o constrângere exterioară.

Sfera de cuprindere a faptelor sociale este foarte largă, ea incluzând norme juridice sau norme morale, norme religioase, obiceiuri, tradiții, limba, moda, curente de opinie și multe alte asemănătoare acestora. Prin urmare, faptul social are două caracteristici definitorii.Cea dintâi menționează ca faptul social este exterior individului sau mai exact exterior conștiințelor individuale, existând independent de acestea și reprezentând într-un fel forme obiectivate ale conștiinței colective. Cea de-a doua caracteristică menționează că aceste fapte exercită asupra individului o constrângere exterioară, în sensul că oamenii sunt constrânși, obligați să se conformeze acestor moduri fixate sau nu de a fi exterioare. În vizinea lui Durkheim, exterioritatea are un dublu sens: un prim sens spațial, adică acest fapt social este în afara conștiințelor individuale, iar în al doilea sens este temporal, în sensul că un mod de a face este anterior oricărui individ ca atare, adică fiecare individ găsește de-a gata aceste moduri de a face, el neavând altceva de făcut decât să ia cunoștință de ele și să se conformeze acestora.Numai că, un asemenea punct de vedere poate duce la concluzia că faptele sociale sunt anterioare oricărui individ. Din acest motiv, Durkheim introduce acele cuvinte fixate sau nu. Ceea ce sugerează faptul că există o anumită posibilitate ca oamenii să influențeze constituirea și modificarea acestor moduri de a face. În privința forței constrângătoare, Durkheim menționa că oamenii au libertatea să ignore aceste moduri de a face sau de a fi sau de a simți, numai că, spunea el, o asemenea încercare de încălcare a acestor moduri de a face atrage după sine o anumită sancțiune a cărei natură sau gravitate sunt dependente de natura faptului social nesocotit sau încălcat. De exemplu, zicea Durkheim, ,,eu ca individ pot sa nu tin cont de normele in vigoare”. Această constrângere nu se observă, nu se simte decât atunci când respectivele fapte sunt încălcate; dacă acele moduri de a face sunt încălcate; dacă el respectă aceste lucruri, el nu este sancționat. Rezultatul acestei acțiuni constrângătoare a faptelor sociale este socializarea ,pentru că în fond socializarea nu este altceva decât procesul în cursul căruia un individ care pătrunde într-un grup căruia îi sunt proprii anumite norme, anumite reguli sau valori, adică anumite moduri de a face, cum ar zice Durkheim, ia cunoștiință de aceste norme, valori și reguli de conduită, le internalizează și se conformează acestora considerându-le ca norme și valori proprii, prin urmare, socializarea nu este altceva decât procesul de trecere de la control extern bazat pe constrângere al comportamentului la control intern sau la autocontrol.

II. Distincția dintre normal și patologic

În afară de definirea faptelor sociale, Durkheim face distincția dintre fapte sociale normale și fapte sociale anormale, morbide sau patologice. Pentru Durkheim este normal ceea ce este conform normei, ceea ce este așa cum trebuie să fie sau ceea ce contribuie la solidaritatea morală a oamenilor, iar anormal este ceea ce contravine normelor, ceea ce este altfel decât ar trebui să fie sau ceea ce subminează solidaritatea morală a oamenilor. După părerea lui Durkheim, poate fi considerat normal tot ceea ce este general pentru o specie dată, reprezentând media a ceea ce se întâmplă în acea specie aflată într-o anumită fază a evoluției acesteia. La Durkheim, normalitatea unui fapt se poate stabili în funcție de anumite coordonate spațiale și temporale foarte precise. O boală care este normal să se producă la o anumită vietate decât omul este un lucru anormal sau patologic sau daca o boala specifica fazei copilariei se petrece la maturitate este un lucru anormal sau patologic. Astfel, el menționează în lucrarea ,,Regulile metodei sociologice”: ,,...acelea care sînt așa cum trebuie să fie și acelea care ar trebui să fie altfel decît sînt, fenomenele normale și cele patologice.”El consideră că normal este ceea ce are o anumită durată în timp,ceea ce are o anumită permanență și nu are un caracter temporar și accidental. Anormal sau patologic este tot ceea ce nu corespunde criteriilor de normalitate, adică nu se produce ca medie a ceea ce este propriu unei anumite specii date. Operând cu aceste distincții în privința faptelor normale și patologice, Durkheim avansează teza, oarecum surprinzătoare și aflată în contradicție cu ideile școlii pozitiviste italiene de criminologie, conform căreia crima este un fenomen normal, întrucât ea este prezentă în toate societățile și de toate tipurile. Ea este normală, "fiindcă o societate din care ea ar lipsi este cu totul imposibilă". De aceea, "a pune crima printre fenomenele de sociologie normală, înseamnă nu numai a spune că este un fenomen de neînlăturat, deși regretabil, datorat răutății incorigibile a oamenilor; înseamnă a o afirma ca un factor al sănătății publice, o parte integrantă a oricărei societăți sănătoase".

III. Crima ca fapt social normal

Crima constă într-un act care "ofensează unele sentimente colective, înzestrate cu o energie și cu o limpezime particulare". Pentru acest motiv, "crima este deci necesară; ea este legată de condițiile fundamentale ale oricărei vieți sociale, dar prin însăși aceasta ea este utilă", într-adevăr, deși pare paradoxal, devierea de la normele societății este necesară și utilă dacă societatea dorește să rămână flexibilă și deschisă schimbării și adaptării. Acolo unde există crimă, "sentimentele colective" sunt suficient de puternice ca să reacționeze față de ea, astfel încât, în cele din urmă, actul criminal are drept consecință întărirea consensului normativ al indivizilor. Nu numai că acolo unde există crimă "sentimentele colective sunt în starea de mobilitate necesară pentru a lua o formă nouă, ci, uneori, ea contribuie la determinarea dinainte a formei pe care o vor lua", devenind, într-o anumită măsură, un fel de "anticipare a moralității". Durkheim formulează ideea conform căreia crima este un fapt social normal.Crima este fapt social normal din mai multe motive.În primul sens este fapt social normal pentru că în orice societate este normal să existe o anumită cantitate de crimă, pentru că, zicea el, este de neimaginat o societate în care să nu se producă asemenea încălcări grave ale unor norme. El menționa în acest sens că este o iluzie să ne imaginăm că dezvoltarea societății presupune în mod necesar o reducere sau chiar dispariție a crimei. Chiar dacă ne-am imagina o societate perfectă sau o societate de îngeri cum spunea Durkheim, într-o asemenea societate chiar cea mai mică tultubare a relațiilor inter-individuale ar avea exact aceleași consecințe pe care le-ar avea cea mai abominabilă crimă într-o societatea reală. În al doilea rând, crima este fapt social normal pentru că ea reprezintă un factor de sănătate publică; o societate caracterizată printr-o confirmare totală, rigidă a tuturor membrilor societății la anumite norme care s-ar caracteriza printr-o reglementare excesivă a raporturilor inter-umane ar fi atât de constrângătoare încat ar avea drept efect anihilarea totală a personalității membrilor societății, ar face imposibilă orice inițiativă a acestora și ar face imposibil progresul. După părerea lui Durkheim, crima reprezintă un factor de schimbare.El spunea că atunci când facem această afirmație nu înseamnă că ea devine mai puțin respingătoare și că ea nu trebuie să fie sancționată. Din punct de vedere sociologic este fapt social normal dacă întrunește condițiile. Crima rămâne respingătoare, de neacceptat din punct de vedere moral ,trebuie

sancționată, dar asta nu îi analizează caracterul de fapt social normal dacă întrunește condițiile. Emile Durkheim menționează faptul că există două cauze extra-sociale care duc la influența ratei criminalității: dispoziția organico-fizică și natura mediului fizic. Rezultă că, în orice societate crima are rolul de a întări consensul normativ al indivizilor, întrucât ea "unește conștiințele și le întărește". Aprecierea conform căreia crima este un fenomen normal, nu implică pentru Durkheim nici un fel "de judecăți de valoare, ci constată pur și simplu un fapt cu relevanță generală": crima nu este nici bună, nici rea, nici preferabilă sau indezirabilă, ci este pur și simplu un fapt social cu trăsături generale care există în orice societate. Pentru acest motiv, crima nu mai trebuie înțeleasă ca un "rău" care nu ar putea fi diminuat, iar criminalul nu mai trebuie considerat ca o "ființă nesociabilă", un fel de element parazitar, ca un "corp străin, neasimilabil în corpul societății, ci un agent reglator al vieții sociale.” Consider că în prezent, crima nu mai este un subiect tabu pentru societate așa cum era acum sute de ani, când crimele erau catalogate ca fiind cele mai grave acte de cruzime.Pe lângă faptul că omuciderea este un delict aspru sancționat de normele dreptului penal, ea este și unul dintre cele mai mari păcate pe care Iisus Hristos le amintește în Decalog (Cele 10 porunci): ,,Să nu ucizi.”În zilele noastre, mass-media pare să promoveze și în același timp să încurajeze astfel de acte prin faptul că la orice buletin informativ există două sau trei știri despre cum un fiu și-a ucis părintele, un părinte pe copilul său, un prieten pe amicul său ș.a.m.d.Ceea ce este si mai curios, este faptul că motivele acestor acte sunt de domeniul ridicolului, motivări de felul: m-a enervat foarte rău, nu mi-a împrumutat un anume obiect, plângea foarte tare, țipa în timp ce se juca prin curte și enumerarea poate continua.De asemenea, sunt de părere că astfel de mediatizare nu este benefică pentru că uneori ele pot fi modele negative pentru viitorii criminali. ,,Denumim cu termenul de crimă, precizează Durkheim, orice act care, într-un grad oarecare, determină contra autorului său de reacție caracteristică pe care o denumim pedeapsă. A cerceta tipul legăturii înseamnă a te întreba care este cauza pedepsei, sau și mai clar, a te întreba în ce anume constă, în mod esențial, crima.” E.Durkheim

Bibliografie

● Emile Durkheim – Sinuciderea.Studiu sociologic; Editura ANTET;

● Ilie Bădescu – Istoria sociologiei, Vol.I.Perioada marilor sisteme;Editura Economică;

● Sorin M.Rădulescu – Homo Sociologicus; Casa de editură și presă ,,Șansa”;

● www.wikipedia .org/Emile Durkheim;

● Emile Durkheim – Regulile metodei sociologice; Editura Polirom;

● Cursul 4 predat de profesorul Andrei Stănoiu în data de 08.03.2011.