CUPRINS

Capitolul 1. Regionalism, regionalizare, dezvoltare regională..................................................................1

Capitolul 2. Tipuri de regionalizare...........................................................................................................1

Capitolul 3. Regionalizarea- element de integrare în Uniunea Europeană................................................1

Capitolul 4. Concluzii................................................................................................................................1

1

Capitolul 1. Regionalism, regionalizare, dezvoltare regională

Creşterea importanţei regiunilor în Europa, oricare ar fi definiţia pe care am folosi-o

pentru regiune, una instituţională sau una politică, reprezintă un fenomen marcant al ultimilor

trei decenii. Denis de Rougemont nu numai că îl presimţise, ci îl şi inserare ca element

fundamental al procesului de construcţie europeană al secolului XXI. Pentru el, federalismul şi

regionalismul erau inseparabile1.

Realizarea unei analize a fenomenului de afirmare regională care se manifestă în Europa

ne conduce, la nivel instituţional, către un dublu dialog: vertical şi orizontal. Primul corespunde

relaţiilor pe care le dezvoltă sau pe care încearcă să le dezvolte regiunile cu instituţiile europene,

Uniunea Europeană sau Consiliul Europei, în timp ce al doilea reiese din importanţa pe care

regiunile o acordă relaţiilor directe pe care le stabilesc între ele. Anul 1975 marchează momentul

de instituţionalizare, din această perspectivă, atât a relaţiilor cu instituţiile europene, dar mai ales,

a relaţiilor directe dintre regiunile frontaliere.

Unul dintre obiectivele Uniunii Europene este acela de a sustine progresul economic si social, echilibrat si durabil, prin consolidarea coeziunii economice si sociale a tarilor member. Un rol important in acest process este acorda regiunilor, care sunt considerate spatii mai apropiate de cetateni.Carta Comunitara a Regionalizarii defineste regiunea “ca un teritoriu care formeaza, din punct de vedere geografi, o unitate neta sau un ansamblu similar de teritorii in care exista continuitate, in care populatia poseda anumite elemente commune si care doreste sa-si pastreze specificitatea astfel rezultata sis a o dezvolte cu scopul de a stimuli progresul cultural, social si economic”.Regiunea reprezinta un nivel administrative care isi are locul in ierarhia administrative pe o pozitie imediat inferioare nivelului

Statul, conceput ca principal nivel de guvernare, traversează o perioadă de criză, fiind obligat să-și reconsidere rolul. El nu mai reprezintă singurul cadru pentru rezolvarea problemelor care afectează societatea. Statul providență apărut după cel de al Doilea Război Mondial, într-un moment în care se punea problema reconstrucției și relansării economice, era sinonim cu asigurarea unei bunăstări, a prosperității generalizate. Acest concept este criticat în prezent în contextual accentuării crizei economice, creșterii șomajului, creșterii taxelor și impozitelor.

Pe fondul accentuării procesului de globalizare statele sunt considerate, pe de o parte, prea mici pentru a face față problemelor care apar la nivel global- economice, de securitate, politica

1Apud Denis de Rougemont, L'avenir est notre affaire, Editura Seuil, Paris, 1978.

2

monetara. etc. fapt ce duce la crearea de organizatii suprastatale (de exemplu, Uniunea Europeana), iar pe de alta parte ele sunt considerate prea mari pentru a raspunde in mod efficient la problemele cetatenilor si carora li se pot gasi solutii eficiente mai ales la nivel regional sau local.

Pentru a intelege miscarile care au loc in prezent in plan regional trebuie sa facem diferenta intre regionalism si regionalizare.

Regionalismul privit ca o miscare de jos in sus, in care, regiunea este perceputa de catre oamenii care o locuiesc ca un teritoriu omogen, reprezinta constientizarea intereselor commune si aspiratia lor de a participa la gestionarea acestor interese. In acest sens se poate vorbi de o “constiinta regionala” care apreciaza ca statul este prea indepartat si prea mare pentru a rezolva problemele regionale. Plecandu-se de la aceasta acceptiune statul este acuzat ca vrea sa impuna un model unitar particularitatilor regionale. in acest sens regionalismul corespunde unei dorinte profunde a colectivitatilor locale de a fi responsabile de rezolvarea problemelor care le privesc in mod direct.

Regionalizarea presupune o abordare de sus in jos si vizeaza alte scopuri si mijloace de punere in aplicare fata de cele ale regionalismului. Ca raspuns la miscarea regionalista statul poae sa recunoasca o identitate regionala – regiunea fiind perceputa ca un teritoriu considerat omogen de catre stat – si poate lua masurile necesare pentru ca regiunile sa participle la gestionarea propriilor afaceri.

Punctul de plecare al regionalizarii il constituie dezechilibrele regionale, in fapt constientizarea acestora. Aceasta constientizare este urmata de interventia structurilor guvernamentale nationale sau a unor entitati suprastatale care au ca scop descentralizare sau deconcentrare la nivel regional a unor activitati sau competente aflate anterior la nivel central. Avem de a face, in acest caz, cu acte administrative care sunt expresia unei vointe politice centrale in materie de structuri locale/intermediare.

Regionalizarea se poate manifesta atat in plan national cat si international. In plan international ca exemple doar in Europa ar fi: cooperarea scandinava, cea dintre statele Benelux si mai recent, Uniunea Europeana.

În încercarea de clarificare a termenilor de regionalizare şi de regionalism apelez la o

metodă simplă, recurgând la fenomene ce au marcat aceşti termeni şi la dinamicele pe care ei le

antrenează. În căutarea unei realităţi regionale vom enumera patru astfel de fenomene:

• dezechilibrele regionale reprezintă una din problemele a căror existenţă nu

necesită lungi demonstraţii; aproape toate statele europene prezintă diferenţe de

dezvoltare în teritoriu;

3

• alienările etno-culturale au fost conştientizate la nivel regional de către

colectivităţile care consideră nejustificate dependenţele lingvistice şi culturale în

raport cu alte regiuni. În acelaşi timp colectivităţile nu sunt de acord cu afirmarea

incapacităţii lor de a-şi administra propriile probleme;

• centralismul, având o strânsă legătură cu fenomenul precedent, este caracterizat de

procesul prin care orice decizie, indiferent de domeniul ei, este luată la nivelul

central al statului;

• „socializarea" politicii europene2 are o incidenţă directă asupra fenomenului

regional, reprezentând creşterea importanţei statului în toate sectoarele vieţii

sociale şi chiar individuale.

Fără nici o îndoială, aceste patru fenomene regionale, în grade diferite şi în combinaţii

variabile, sunt cauzele principale ale dinamicilor regionale care se fac simţite astăzi în Europa.

Aceste dinamici regionale cunosc trei mari faze în dezvoltarea lor, faze care se pot suprapune,

interpenetra şi chiar opune în timp, în cadrul evoluţiei acestui „proces regional":

• apariţia conştiinţei regionale;

• mişcările regionale sau acţiunilor regionaliste;

• dezvoltarea instituţiilor regionale sau puterilor regionale.

Regionalizarea si regionalismul sunt concept ce descriu doua miscari in plan regional intre care exista o interactiune inevitabila. Regionalizarea urmareste de cele mai multe ori reducerea dezechilibrelor economice regionale si o dezvoltare armonioasa a intregului teritoriu national, in timp ce regionalismul implica o oarecare putere de decizie a regiunii in ceea ce priveste afacerile de interes regional si afirmarea identitatii sle (in ceea ce priveste cultura, particularitatile lingvistice, entice, traditii etc.). Nevoia regiunilor li se raspunde printr-o politica de stat care la randul ei are repercursiuni asupra sentimentului regional si antreneaza reactii ale regiunii.

Nu intotdeauna regionalizarea raspunde si se muleaza pe cerintele regionalismului. Exista o mare varietate de abordari teoretice cu privire la regionalism-regionalizare. Anumite abordari sunt, de astfel greu de incadrat intr-o anumita tipologie.

Regionalismul, in special in Europa, a devenit un concept tot mai larg acceptat atat ca o forma de descentralizare care intareste si democratizeaza puterea statala, cat si pentru imbunatatirea formelor institutionalizate de cooperare internationala.

2Apud Alain Tourraine, Sociologie de l'action, Editura Seuil, Paris, 1965

4

Unii analisti cercetand fenomenele legate de regionalism in functie de dimensiune si natura relatiilor stabilesc 3 categorii de baza:

regionalism in cadrul national; regionalism transnational– in cazul unor spatii unitare cultural si/sau economic –

cooperari de tip euroregiune; regionalism international- manifestat prin structuri de tipul OSCE

Termenul de regionalizare este, in general, inteles drept crearea unui nivel nou in organizarea teritoriala a unui stat; institutiile noi pot varia in privinta responsabilitatilor si autoritatilor create, acestea fiind intotdeauna supraimpuse institutiilor locale existente.Regionalizare este un process pe termen lung, prin care statul introduce un al doilea nivel de guvernare. Regionalizarea reflecta o tendinta in crestere de identificare a unor institutii cu o regiune, dar aceasta idée si acele institutii fiind extreme de eterogene de la o tara la alta.Termenul de regionaizare a devenit tot mai larg si presupune un process prin care se creeaza o capacitate sub-nationala, dar supra-locala pentru actiuni de dezvoltare a unei zone geografice specifice. Acest process se poate baza pe sistemul politic-administrativ existent sau poate da nastere unei organizatii teritoriale noi care ar putea sustine mai bine scopul cresterii socio-economice si a dezvoltarii echilibrate.

Conceptul de dezvoltare regionala deriva din cel de dezvoltare economica si se focalizeaza pe aspectele teritoriale, zonale sau locale ale acestei dezvoltari. Dezvoltarea regioanala “presupune utilizarea resurselor pentru cresterea competivitatii generale a teritoriului, cresterea gradului de adaptabilitate a componentelor de productie si functionale la necesitatile de ajustare structural si, in ultima instant, din perspectiva macroeconomica , pentru reducerea decalajelor intre diferitele component din structura spatiului economic national3

Capitolul 2. Tipuri de regionalizare

Din punct de vedere al statutului juridic, termenul de regiune ca si cel de regionalizare acopera realitati politice si administrative extreme de diferite daca ne gandim la statele europene.Exista 5 tipuri de cadre institutionale in procesul de regionalizare4:

regionalizare administrativa regionalizare prin intermediul colectivitatilor locale descentralizarea regionala regionalizarea poltica sau autonomie regionala ( regionalismul institutional) regionalizare prin intermediul autoritatilor federale

3 Jula, D., Economie regională, Editura Estfalia, București, 20024 La régionalisation en Europe, Gerard Marcou, Parlement Européen, L-2929 Luxemburg, p.17-34

5

Regionalizarea administrativa Prin regionalizarea administrativa se intelege delegare de catre stat a unor sarcini catre autoritatile subordinate guvernului sau catre organismle care se constituie la nivel local, care, desi sunt inzestrate cu o anumita autonomie juridical, totusi actiunilor lor sunt controlate de catre stat; prin functiile si atributiile pe care le detin, acestea au ca scop promovarea dezvoltarii economice regionale si se bazeaza, in final, pe mobilizarea colectivitatilor locale si a organizatiilor economice.

Exemple:o O situatie asemanatoare se regaseste in Luxemburg, unde guvernul a delimitat patru

asemenea regiuni, dar suprafata mica a statului nu face necesara inzestrarea acestora cu institutii proprii.

o Desi Germania este un stat federal, landurile care o cumpon sunt adesea assimilate

regiunilor, putandu-se vorbin, intr-o oarecare masura, de o regionalizare administrativa interna in landurile cele mai intinse.

o In Scoția, Țara Galilor din Marea Britanie, regionalizarea este administrativa. In 1994 u

fost introduce noua birouri regionale ale guvernului carora li s-au adaugat in aprilie 1999 cele noua agentii de dezvoltare regionala.

Alte caracteristici ale regionalizarii administrative ar fi: Aceasta nu corspunde neaparat situatie in care colectivitatiile locale au o putere mai

diminuata5

Regionalizarea administrativa este centrata pe dezvoltarea regionala, fiind completata, in unele cazuri, cu descentralizarea anumitor functii administrative.

Regionalizarea administrativa reprezinta, in aproximativ toate cazurile (exceptii fiind Suedia si Marea Britanie), un raspuns la nevoia de a pune in aplicare politicile comunitare de coeziune. In Slovenia, acest tip de regionalizare este sustinut de instantele centralizate: Consiliul de dezvoltare regionala care functioneaza pe langa govern si Agentia de dezvoltare regionala.

Regionalizarea pe baza cooperarii intre colectivitatile locale

Se realizeaza prin intermediul colectivitatilor locale existente,ce dispun de  atributii existente si de un camp larg de  actiune,care sa le permita astfel indeplinirea obiectivelor si cooperarea intr-un cadru mai larg.

5 Autoritatile locale din Portugalia si Marea Britanie dispun de reale mijloace de actiune.

6

Exemple:

o In Irlanda regionalizarea este organizata pe intreg teritoriul tarii pe baza cooperarii intre

colectivatile locale.o In Danemarca, situatia este putin diferita deoarece dezvoltarea regionala intra in

competent celor 14 comune provinciale (amtskommun).o In Germania, acest tip de regionalizare se caracterizeaza prin cooperarea dintre

colectivitatile locale din landuri.

Toate institutiile prin care se realizeaza regionalizare pe baza cooperari intre colectivitatile locale au ca scop protejarea drepturilor si a autonomiei colectivitatilor pe care le regrupeaza: resursele provin de la colectivtatile associate si sunt relative putin importante, competentele lor sunt limitate, iar institutiile regionalizarii sunt o forma de cooperaare intercomunala.

Intr-o oarecare masura, acest tip de regionalizare este limitat, mai ales ca respectivele colectivitati locale nu dispun de institutii puternice si competente suficiente.

Descentralizarea regionala

Se refera la constituirea unei noi colectivitati teritoriale la nivel superior nivelului colectivitatilor teritoriale existente, acesta fiind considerate regiune. Regiunea capata expresie institutionala specifica, ce se caracterizeaza prin aplicarea regimului general al colectivitatilor teritoriale. Ea formeaza o noua categorie de colectivitati teritoriale, care au aceeasi natura juridical ca si colectivitatile teritoriale existente, dar care se disting printr-o circumscriptie mai larga si prin competentele lor, prin care se urmareste dezvoltarea economica. Desi acest tip de regionalizare modifica organizarea teritoriala, ea se inscrie in ordinea constitutional a statului unitar.

Printre statele UE, Franta este singura care a pus in practica pe deplin aceasta conceptie. Prin aplicarea legii din 2 martie 1982 si dupa alegerile regionale din 1986, Franta numara 25 de regiuni. Acestea beneficieaza de principiul liberei administrati a colectivatilor teritoriale care fusese consacrat de Constitutie, mai intai pentru districte, departamente si alte teritorii. Principiul liberei administrari nu reprezinta prin el insusi o sursa de putere. El nu implica exercitarea unei anumite puteri legislative intr-o masura mai mare. Din punct de vdere al competentelor, puterea normative a regiunii este, de fapt, mai redusa decat cea a districtelor si a departamentelor si decat ca a primarului. Regiunile nu pot exercita si nu-si pot atribiu tutela asupra colectivitatilor locale de pe teritoriul lor.

Descentralizarea regionala se intalneste azi in Tara Galilor din Marea Britanie, in Suedia, Polonia, Cehia, Slovacia.

In Suedia, organizarea teritoriala a tarii este in discutie incepand cu 1992, facand loc unor raporte si dezbateri numeroase. Este de subliniat faptul ca, in lipsa unei reorganizari teritoriale in ansamblu, in 1995 s-a dezvoltat foarte mult cooperarea regionala intre districte.

7

Pentru Cehia, o lege constitutional adoptata in 1997 prevedea constituirea colectivitatilor teritoriale de nivel superior, prevazute de Constituie, sub forma a trei regiuni, capital Praga fiind plasata la acelasi nivel.

Regiunile sunt administrate de un consiliu ales prin sufragiu universal, direct. Acestea nu exercita nicio putere normative. Ele dispun de competente administrative extinse in domenii esentiale ale vietii economice si sociale, dar legea orienteaza political lor catre dezvoltarea regionala. Aceasta se observa, in special, in legile franceze si poloneze.

Regionalizarea politica sau autonomia regionala (regionalismul institutional)

Acest tip de regionalizare este prezent ca un model, ca o buna practica, fiind adesea idealizat. El se intalneste doar in anumite state din UE, dar sub forme extreme de diferite.

Din punct de vedere juridic, regionalizarea politica se caracterizeaza, in comparative cu descentralizarea regionala, prin atribuirea puterii legislative unei adunari regionale, care dispune de competente vaste, al caror continut este definit si garantat prin Constitutie sau cel putin printr-un text de natura constitutional, iar pentru exercitarea competentelor se constituie un executive, care prezinta caracteristicile unui govern regional.

Fata da descentralizarea regionala, regionalizare politica afecteaza structura statului si ii modifica Constitutia.

Regionalizare politica domina organizarea teritoriala a statului in Spania, Italia si in Blgia, desi aceasta din urma are incepand cu 1993 o alcatuire federala. Acest tip de regionalizare este prezent si in alte state, dar numai in anumite parti ale teritoriului, precum in Marea Britanie si Portugalia.

In comparative cu statul federal, regionalizarea politica nu se caracterizeaza printr-o dubla putere constituanta; regiunile au statut de “regi”, dar nu au o constitutie, asa cum au cele din statul federal. Federalismul implica egalitatea in drepturi a statelor member in timp ce regionalizare politica presupune, in general, asimetria institutiilor si a competentelor. Regionalizarea politica poate afecta, in anumite state, doar o parte a teritoriului, in timp ce in altele ea caracterizeaza intreg teritoriul, cum este cazul Spaniei si al Italiei.

Regionalizarea prin intermediul autoritatilor federale

Statul federal este, adesea, perceput printr-o serie de idei false, care constituie un obstacol in intelegerea raporturilor pe care acesta le are cu regionalizarea. Statul federal este considerat ca fiin opus statului-natiune si este prezentat drept un raspuns la regionalism, pentru ca el permite concilierea uniunii respective, dar cu respectarea particularitatilor. El este inteles ca fiind tipul de

8

stat caracterizat printr-o descentralizare sporita,functionand pe principiul garantarii autonomiei unitatilot care il compun.

Un stat federal poate fi afectat de regionalism sau regionalizare ca orice alt tip de stat. Aceasta deoarece statele federale se nasc dintr-o uniune de state, care reprezinta de fapt entitati politice, acesea prezentand ele insele o serie de particularitati regionale si etnice.

In Belgia, regionalismul este cel care a condus la federalizarea statului, in scopul sa mari autonomia unitatilot component, un exemplu fiind cazul Flandrei, si, de asemenea, in scopul de a permite constituirea unei structure capabile sa accepte aceasta autonomie sporita. In aceasta situatie, Solutia era cea de stat federal, care sa permita entitatilor care revendica autonomie sporita sa acceada, in mod progresiv, la calitatea de stat..

In anumite situatii, structurile federale au permis reducerea tensiunilor datorate regionalismului, dar in altele nu au putut impiedica dislocarea statului. In masura in care regionalizarea raspunde eolutiilor socio-economie, ea provoaca adaptari functionale in sistemul federal, fie la nivelul relatiilor din Federatie, Landuri si Comunitatea europeana, fie la nivelul colectivitatilor locale. Acesta regionalizare a statului federal sau a colectivitatilor locale este usor absorbita de structurile federale, a caror stabilitate nu reuseste sa o afecteze.

Capitolul 3. Regionalizarea- element de integrare în Uniunea Europeană

Regionalizarea statelor este considerate ca un element al integrarii, prin stabilirea unui raport Comunitate-Regiune, care are ca scop corectarea sau prevenirea dezechilibrelor regionale, acordand legitimitate regiunilor si acelor institutii care reprezinte interesele. Acest proces este gandit ca un factor de democratizare si de valorificare a “specificitatilor culturale”. Largirea politicii regionale spre o politica de coeiune si reforma acesteia este o modalitate de a modera si echilibra efectele realizarii pietei interne, care va implica o liberalizare a fortelor pietei.

Prin urmare, o tara care doreste sa devina memebra a Uniunii Europene trebuie sa se integreze in spiritual si realitatile europene, sa dezvolte o politica regionala coerenta si active, pregatindu-si, in acelasi timp, teritoriul pentru a corespunde cerintelor formulate de Uniune.

De asemenea, avand in vedere faptul ca integrarea in Uniunea Europeana este considerate un obiectiv prioritar, experienta acumulata in timp de cate tarile respective trebuie valorificata pe masura, astfel incat acestea sa fie pregatit pentru transofrmarile care vor avea loc.

9

Capitolul 4. Regionalizarea României. Modelele europene de regionalizare. Comparația cu Polonia

PDL şi aripa democrat-liberală a Guvernului încearca să impună în Coaliţie înlocuirea celor 41 de judeţe ale României cu 8 regiuni de dezvoltare până la finalul anului 2011, cu scopul declarat de a avea acces mai uşor la cele 10 miliarde de euro din Programul pentru dezvoltare al Comisiei Europene, puşi la dispoziţie de Executivul european în perioada 2013-2014 pentru lucrările de infrastructură rutieră, apă şi canalizare din teritoriu.Într-un document parlamentar care foloseşte date din anul 2009 , se arată că România, la nivel guvernamental, a conştientizat abia înanul 2006 necesitatea demarării procesului de eliminare a decalajelor de dezvoltare între regiuni. În schimb, Bulgaria şi Estonia au prioritizat eliminarea decalajelor dintre regiuni în anu 2003, Polonia în anul 2004, iar Slovacia în 2005.” În această repartizare, asociaţiile colectivităţilor locale au un rol foarte important. În toate statele europene, conform politicii comunitare de coeziune, scopul principal al utilizării veniturilor şi fondurilor europene a fost eliminarea decalajelor între diferite colectivităţi teritoriale, încercându-se a se depăşi tensiunile între teritorii”, se arată în studiul parlamentar.

Patru modele europene de regionalizare

Studiul parlamentar obţinut de cursdeguvernare.ro privind împărţirea administrativă în Uniunea Europeană identifică 4 modele de regionalizare. Această diversitate de modele reprezintă o provocare privind stabilirea de regiuni de dezvoltare comune la nivelul întregii Uniuni Europene.1. Tradiţia napoleoniană. Este prezentă în Franţa, Italia, Spania, Grecia, Europa Centrală şi de Est. Acest mode se bazează pe centralizarea autorităţii, uniformitate şi simetrie.2. Tradiţia germană . Este prezentă în Germania, Austria, Olanda. Acest model recunoaşte – alături de un stat puternic – entităţi intermediare de autoritate.3. Tradiţia anglo-saxonă. Este prezentă îndeosebi în Marea Britanie. Acest model nu recunoaşte noţiunea de stat ca persoană juridică.4. Tradiţia scandinavă. Suedia şi Finlanda aplică acest model. Acasta a preluat de la modelul francez principiul uniformităţii, dar l-a aplicat într-un cadru ceva mai descentralizat.

10

Majoritatea statelor membre ale UE sunt organizate înteritoriu pe două nivele (de exemplu, Austria, Ungaria, Irlanda, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia), iar câteva au o organizare pe trei nivele (Germania, Spania, Italia, Polonia). Acestea din urmă sunt state cu suprafeţe şi cu populaţi mari, iar aici colectivităţile teritoriale au competenţe largi şi nu există o tutelă a unei colectivităţi teritoriale asupra alteia.De asemenea, studiul parlamentar remarcă şi faptul că în majoritatea cazurilor, procesul de regionalizare a coincis cu descentralizarea, care a mutat de la Guvern la autorităţile locale decizia privind colectarea taxelor şi împărţirea resurselor.”În multe state europene, procesul descentralizării a avut, în principal, tendinţa regionalizării, creându-se nivelul teritorial regional (. Cehia, Slovacia, Danemarca, Slovenia), sau prin consolidarea autonomiei regiunilor existente (Germania, Spania, Italia, Franţa, Polonia). Crearea regiunilor în noile state membre (Ungaria, Lituania, România) a constituit prilej de noi experimentări”, mai descrie studiul procesul de descentralizare.

Cum a făcut Polonia regionalizarea

În Polonia, procesul descentralizării a fost iniţiat din anul 1990 şi a cuprins asigurarea autonomiei locale şi reforma organizării teritoriale, se arată în studiul realizat la Parlamentul României.Obiectivul esenţial al reformei administrative poloneze era îndeplinirea exigenţelor Chartei Autonomiei Locale a Consiliului Europei, semnată de Polonia în 1994, dar şi a dreptului comunitar, în perspectiva aderării Poloniei la Uniunea Europeană.Reforma poloneză a vizat acordarea competenţelor necesare colectivităţilor locale, astfel încât să se răspundă în mod eficient nevoilor cetăţenilor şi să poată fi accesate fondurile europene.Reforma administrativ-teritorială propriu-zisă a început în anul 1999 şi a avut ca rezultat dezvoltarea politicii regionale.Atunci s-a stabilit un sistem al administraţiei pe trei nivele: comune (gmina), districte (powiaty) şi regiuni (voievodate).”În acest proces au apărut, iniţial, numeroase dificultăţi, determinate de lipsa unei strategii de dezvoltare regională, a unor proceduri financiare adecvate şi a unei capacităţi de cofinanţare adecvată”, reţine studiul parlamentar.De la 1 ianuarie 1999, în Polonia s-au delimitat 16 noi regiuni care corespundeau metodologiei comunitare, fiind regiuni de nivel european NUTS II – Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică de nivelul II -, aşa cum doreşte şi PDL să procedeze (însă într-un sistem cu mai puţine unităţi teritoriale, România având şi o populaţie cu 16 milioane de locuitori mai redusă decât a Poloniei)După un an şi jumătate, Guvernul de la Varşovia a emis o ordonanţă de urgenţă pentru stabilirea unui clasament NUTS provizoriu: 2.489 de comune (gminas), 373 arondismente, districte (powiaty), 44 grupări de arondismente (powiaty), 16 provincii (województwo-voievodate).În prezent, Polonia are o administraţie locală organizată pe 3 nivele, compusă din 2.478 comune, 379 districte (powiats) şi 16 regiuni (voievodate).Fiecare eşalon are competenţe proprii şi competenţe delegate care sunt atribuite prin lege.Comunele (gmina) sunt conduse de o adunare deliberativă şi un birou executiv, condus de un primar, numit wojł în comunele rurale, burmistrz în comunele urbane şi prezydend miasta, în oraşele de peste 100 000 locuitori.

11

Districtele (powiaty) sunt entităţi administrative care au în jur de 100.000 de locuitori. 65 de oraşe poloneze cumulează funcţii ale comunelor şi ale districtelor.Provincia este condusă de un consiliu şi un birou executiv, condus, la rândul lui, de un preşedinte.Regiunile (voievodatele) sunt cele mai mari entităţi administrative şi sunt în număr de 16. Structura lor cuprinde un corp administrativ (sejmik wojwodzki) şi un corp executiv (zarzad wojwodzki), condus de un mareşal. Voivodatele au suprafaţa cuprinsă între 9.412 km2 şi 35.589 km2 şi o populaţie cuprinsă între 1.000.061 şi 5.130.000 locuitori. Regiunile au competenţe în special în domeniul apei, drumurilor, sănătăţii, serviciilor sociale, educaţiei, culturii şi dezvoltării economice.

Polonia, după reorganizarea teritorial-adminsitrativă (Foto: Wikipedia)Populaţia principalelor capitale regionale variază între 119.000 locuitori (Zielona Gora), peste 571.000 locuitori (Poznan) şi peste 600.000 locuitori (Varşovia), se mai arată în studiul parlamentar românesc.Deşi este descris destul de amănunţit, documentul parlamentar românesc consideră că modelul polonez de regionalizare este un eşec, fără însă a se oferi explicaţii pentru această aserţiune.”Ţările mari, precum Germania, Italia, Spania au experimentat trei nivele, au reunit departamentele pentru a constitui regiuni, cu rezultate variabile (succes în Suedia, eşec în Polonia şi Ungaria)”, se menţionează în documentul intern de la Parlamentul României.

Capitolul 5. Concluzii

Un stat poate cunoaste mai multe tipuri de regionalizare. De exemplu, in Franta a existat o regionalizare administrative inainte de introducerea descentralizarii regionale actuale. Anumite state din Europa Centrala si Orientala ar putea avea o evolutie asemanatoare. Pe de alta parte, formele pe care le cunoaste regionalizarea intr-un stat depind nu numai de problemele de ordin socio-economic, ci si de o serie de alti factori, specifici fiecarei tari, cum ar fi conceptia despre stat, circumstantele politice, gradul de integrare nationala. De mentionat insa ca regionalizare implica limite si riscuri care variaza de la o tara la alta si care pot fi apreciate in mod diferit.

Daca cele cinci tipuri de regionalizare se disting prin pozitia pe care o ocupa puterea central si administratiile de stat, trebuie precizat ca acestea nu sunt niciodate absente, chiar daca ele pot fi limitate in statele in care autonomia regionale este puternica.

12

Indifferent de modul in care se prezinta situatia, regionalizarea nu trebuie sa conduca la omiterea rolului pe care il joaca statul in dezvoltarea regionala.

Pentru a concluziona, putem spune că regionalizarea are, de regulă, importanta grijă de a

ajunge, pentru o ţară sau pentru Europa, la un mai bun echilibru în repartiţia bogăţiilor prin

încercarea de a ridica nivelul zonelor mai puţin dezvoltate. La rândul său, regionalismul are ca

regulă de aur ajungerea regiunii la puterea de decizie în toate componentele sale, afirmarea

identităţii sub aspectele de identitate-memorie şi identitate-acţiune.

Aceste scurte reflexii asupra a ce poate fi o regiune, asupra proceselor de (re)descoperire

a spaţiului sau a colectivităţii regionale autentice, a faptelor de identitate, de dialog şi de

participare, permit o mai bună înţelegere a dublei relaţii, din ce în ce mai instituţionalizată, care

se stabileşte direct între regiuni sau între regiuni şi instituţiile Uniunii Europene. Această dublă

relaţie se înscrie în dialectica regionalizare-regionalism, mai mult sau mai puţin intensă, în

funcţie de fiecare stat.

13