revista

punem în valoare creativitatea

A crea - a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună și a le turna într-o formă, care să îmbrace o viațăce se diferențiază într-un chip absolut hotărât de tot ce nu este ea - aceasta este puterea naturii și a artistului. Și această putere, la artist o numim talent.

Ion Luca Caragiale

“

“

No9

(n. 1 februarie 1852 - d. 9 iunie 1912)

februarie 2013

Red actie,

Valerian BoitorSimion Ionuț Benea

Ruxandra Vera ȘtefanRamona Mărghidanu

Iulia MarcIrina ZloteaDiana Pașc

Cătălin Mocodeanautori:

Lucia Iluțaeditor:

Alexandru Gabriel Ioncoordonator:

editorial

Avem nevoie de începuturi pentru că avem nevoie de prezent. Trecerea într-un ,,nou” an ne oferă pretextul pentru a trage linie, pentru a spune ,,stop” şi a nu mai privi în urmă. Sigur, începem să privim înspre viitor: vom fi mai…, vom face…, vom merge… Însă pentru câteva clipe trăim prezentul – ne bucurăm de noul început, încetăm a privi în urmă, încă nu ne facem planuri de viitor. Suntem acolo, în moment.

Planurile pe care ni le facem la început de an nu au valoare şi mor în faşă dacă nu coincid cu un entuziasm real, cu un început al sufletului care nu e condiţionat de schimbarea numărului pe care îl atribuim unei plimbări în jurul soarelui.

Şi atunci, zic, să nu mai fie doar început de an. Să fie început de lună, de săptămână, de zi, de moment! Să fie mai multe începuturi! În fiecare zi, vreo două-trei; să fie început de dimineaţă, început de viaţă, început de zâmbete, de prietenie, de curaj, începutul unei dorinţe sau al unei căutări, începutul unei creaţii sau al unei idei.

Vă dorim: să vă găsiţi în fiecare zi acele începuturi care vă motivează şi vă bucură cu adevărat, care vă dau energie şi entuziasm, din care vă puteţi alimenta visele şi dorinţele, pe baza cărora vă faceţi planuri vii, de care nu uitaţi după o lună.

Început de…

Iulia Marc

Jocul videosa fie sau sa nu fie arta?@

) ) )

Îmi place să mă încumet şi să îmi ating limitele, aceasta fiind una dintre ele. Aveam în gând să dezbat acest subiect cu mult timp înainte de a scrie acest articol, dar neştiinţa m-a oprit. Aproape întotdeauna jocurile, consolele, vor fi destinate celeilalte baricade a omenirii, zic eu, cea care ţine o consolă playstation în mână puţin mai mult decât ţine un copil dicţionarul în mână. Am văzut în ultima vreme numeroase jocuri, am jucat câteva dintre ele, m-am documentat. Eu, însă am să privesc din altă perspectivă jocurile şi anume, artă.

Paola Antonelli, şefa departamentului de arhitectură şi design al Muzeului de Artă Modernă din New York (MoMA), consideră jocurile video o artă. Aceasta a anunţat achiziţionarea a 14 jocuri video ce vor fi expuse începând din martie 2013, în Galeriile Philip Johnson, în cadrul colecţiei de arhitectură şi design.

Jocurile achiziţionate până acum sunt: Pac-Man (1980), Tetris (1984), Another World (1991), Myst (1993), SimCity 2000 (1994), Vib-Ribbon (1999), The Sims (2000), Katamari Damacy (2004), EVE Online (2003), Dwarf Fortress (2006), Portal (2007), flOw (2006), Passage (2008), Canabalt (2009).

În SUA, jocurile video sunt o formă de artă prin lege, conform unei hotărâri a Curţii Supreme de Justiţie din 2011. „La fel ca şi cărţile, piesele de teatru şi filmele, jocurile video comunică idei şi chiar mesaje sociale printr-o sumedenie de procedee literare familiare şi procedee specifice mediului”, spunea judecătorul Antonin Scalia în justificarea acestei decizii. O hotărâre la care s-a ajuns în urma unei încercări a statului California de a interzice vânzarea jocurilor violente copiilor.

În viitorul, muzeul doreşte să achiziţioneze mai multe jocuri. Cu toate acestea, multe jocuri preferate de voi: Diablo III, Dishonored, Assassin`s Creed III, Battlefield 3, Mass Effect 3, Journey, Halo 4, Far Cry 3, Max Payne 3, Dirt Showdown, Starcraft II, etc, nu cred că vor ajunge să fie expuse.

Punctul meu de vedere privind acest aspect are două tăişuri. Pe de-o parte cred că oamenii, uneori, au nevoie să le confirmi că un lucru este artă. Din acest punct de vedere, căutăm să ne justificăm timpul liber, acela de a pierde noţiunea timpului în faţa jocurilor video, într-un mod cât mai elevat. Ca într-un final să spunem: „Hei, dar eu nu fac altceva decât să apreciez arta”. Pe de altă parte, cred că jocurile te duc mai presus de imaginaţie, unde te simţi parte componentă a creaţiei, cu fiecare decizie pe care o faci. Dacă o simplă carte te duce în cel mai misterios vis posibil, jocurile, ca să zic aşa, transformă această visare, în realitate, una virtuală desigur.

Cei de la New York Times afirmă că jocurile video: „Sunt o formă de expresie creativă, intelectuală şi emoţională”. Nu condamn această afirmaţie, ci o iau ca atare. Cred că acestea au fost criteriile care au stat la baza acestei decizii, şi anume creativitatea, designul, grafica, perspectiva şi emoţiile jocului. Dar defapt oamenii din spatele lor sunt artiştii, nu jocurile în sine. Şi mai în esenţă decât atât, activităţile ce trebuiesc realizate pentru a construi un joc, sunt arta. De la scri-erea scenariului, care adesea se transformă în poveşti captivante: Battlefield 3, Halo 4, Max Payne 3, etc., filme: Mortal Kombat, Doom, Lara Croft:Tomb Raider, Resident Evil, Max Payne, Hitman, Silent Hill, etc., cărţi: Waiting for Godot, Death on the Nile, The Three Muskateers: The Game, The Wizard of Oz, Alice in Wonderland, etc., până la crearea tuturor conceptelor, personajelor.

Cărţile se încadrează la categoria artă. Multe romane sunt inspirate din jocurile video: Halo, Mass Effect Trilogy, Diablo, etc., atunci probabil se poate spune că jocurile sunt noua literatură SF a secolului. Sau nu?!

Alberto Giacometti spunea cândva: „ Arta nu are scopul de a reproduce realitatea, ci de a crea o altă realitate de aceeaşi intensitate”. Făcând o paralelă, cred că este una dintre cele mai bune afirmaţii ce o pot corela jocurilor video.

Ramona Marghidanu(

Din motive personale, luna februarie nu e tocmai preferata mea. Dar e luna iubirii, nu? Valentine’s Day şi Dragobetele, la noi. A devenit un clişeu şi să nu îţi placă zilele dedicate iubirii. Tot mai mulţi dintre noi spunem că nu avem nevoie de o zi pentru a ne arăta iubirea (sau de o lună a cadourilor pentru a fi mai buni, dacă tot suntem pe subiect). Şi totuşi, parcă avem nevoie, căci privind în jur, totuşi, parcă uităm să ne arătăm iubirea unii faţă de alţii. Specialul acestor zile de sărbătoare ar fi frumos să fie standardul oricărei alte zi. Dar nu aşa, nu cu rozul şi roşul inimioarelor de pluş făcute pe bandă rulantă şi a cadourilor ieftine (şi când zic asta nu mă refer la preţ) şi fără semnificaţie. Nu aşa...

E inevitabil să nu te gândeşti la iubire în luna februarie. Mi-am dat seama că eu una sunt incapabilă să dezvolt subiectul, într-un mod personal, nu pentru că nu aş fi iubit, ci pentru că am considerat mereu iubirea ca fiind ceva valoros, dar fragil. Atât de fragil! Cuvintele nepotrivite o pot altera, o virgulă îi poate transforma sensul, un semn de punctuaţie prea brutal o poate distruge. Cum exprimi iubirea prin cuvinte? Cum înglobezi un sentiment în cuvinte aşternute pe foi albe? Da, cred că e o artă să reuşeşti a face asta. Şi dacă eu n-am avut curajul să scriu despre iubirea mea, mi-a plăcut să citesc despre iubirile altora.

Iubirea în literaturăo perspectivă subiectivă

Există câteva poveşti de iubire clasice în literatura universală. La un simplu click pe un motor de căutare le veţi găsi pe cele mai cunoscute şi mai apreciate, considerate adesea un model al iubirii ideale, absolute: Romeo şi Julieta, Lancelot şi Guinevere, Tristan şi Isolda, Paris şi Elena, Orfeu şi Euridice, Scarlett O’Hara şi Rhett Butler (din Pe aripile vântului), Jane Eyre şi Rochester (din Jane Eyre), Elizabeth Bennett şi Darcy (din Mândrie şi prejudecată). Cu unele excepţii, acestea sunt cele mai frecvente în astfel de ‘topuri’ ale cititorilor. Nu mă regăsesc în ele, fie pentru că unele nu îmi sunt suficient de familiare (le ştiu mai degrabă din cinematografie, decât din literatură), fie pentru că altele nu se pliază pe modul meu de a simţi şi trăi iubirea. Sau poate pen-tru că au devenit atât de uzate ca model, încât nu îmi mai transmit nimic. Poate pentru că mi se pare că iubi-rea poate lua atât de multe forme şi se poate exprima în atât de multe contexte diferite, încât mi-e greu să înţeleg acest blocaj continuu pe aceleaşi câteva poveşti de iubire, mereu aceleaşi. Tindem să le ridicăm pe un piedestal al idealului şi să credem că o astfel de iubire, mai rar. Cred că nu. Cred că oamenii iubesc personali-zat şi orice poveste de iubire are dramul ei de ideal.

Uneori, în literatură, găseşti poveşti de iubire sensibile, frumoase, puternice, fragile tocmai acolo unde nu te aştepţi. Uneori li se dedică sute sau chiar mii de pagini, alteori doar câteva pagini – suficiente însă pentru a ţi se întipări în minte şi în suflet.

O perspectivă subiectivă asupra iubirii în literatură deoarece voi aminti acele poveşti de iubire care m-au impresionat pe mine, din diverse motive şi îmi voi îndrepta atenţia, acum, doar înspre literatura română – cred că avem o serie de poveşti de iubire memorabile şi noi. Unele sunt mai cunoscute, altele poate nici nu au fost luate în serios ca adevărate poveşti de iubire. Unele nu sunt deloc ideale. Unele nu sunt nici bilaterale. Dar sunt forme de manifestare şi de exprimare a iubirii, aşa cum este ea trăită şi înţeleasă de către personaje.

Şi voi începe cu iubirea - aşa cum apare ea în câteva dintre operele literare ale lui Mircea Eliade. Desigur, cea mai cunoscută poveste de dragoste scrisă de el este cea dintre Maitreyi şi Allan. Eliade este unul dintre scriitorii români care mi-au ajuns la suflet, iar ,,Maitreyi” este romanul care m-a determinat să îi citesc şi alte opere literare. Despre Maitreyi, îmi vine greu să vorbesc, cred că e una dintre acele poveşti pe care cuvintele nu o îmbracă suficient de elegant. Fascinaţia pe care această poveste de dragoste o stârneşte în sufletele celor care o citesc porneşte de la India, de la acest spaţiu cultural, atât de îndepărtat nouă, nu doar în spaţiu, ci şi în timp – acum. India. Înainte să ne îndrăgostim de Maitreyi, la fel ca Allan, vom fi uimiţi de noutatea acestei lumi arhaice. Intre cei doi, nu e dragoste la prima vedere, în nici un caz, îmi amintesc vag câteva rânduri, în care Allan o descria pe Maitreyi

nu tocmai ca pe o frumuseţe – noutatea trăsăturilor faciale (ale indiencelor, în general) nu era tocmai atractivă pentru europeanul nostru. Şi totuşi, în scurt timp, ajunge să fie fermecat de Maitreyi. Iubirea lor nu îşi are locul într-o societate care condamnă diferenţele culturale, religioase sau de culoare a pielii. Povestea în sine e o tragedie, dar stilul narativ al lui Eliade, care e de un calm şi o luciditate cruntă adesea, reuşeşte să ofere lumii o carte vrăjită. Gândul lui Allan ilustrează cel mai bine această poveste de iubire : ,,Îmi lămurii perfect aceasta: că eram vrăjit, nu îndrăgostit.”

Tot din scrierile lui Eliade, îi avem pe Mavrodin – Ileana şi Hasnaş - Lena, din ,,Nuntă în cer”. Cele două poveşti de iubire, de această dată, relatate din perspectiva celor doi bărbaţi într-o manieră subiectivă, sunt legate între ele de un fir subţire, misterios. Nu ştiu câtă lume a citit romanul, aşa că nu vreau să divulg misterul. Mister care parcă se adânceşte cu fiecare pagină citită, iar finalul poveştilor de iubire şi a discuţiei dintre cei doi bărbaţi nu aduce mai multă lumină – este un obicei care l-a consacrat pe Eliade, de altfel.

,,Întoarcerea din rai” nu e nicidecum un roman dedicat iubirii. Dar, printre rânduri şi pagini, există acolo un soi de iubire pe care atunci, la momentul citirii, nu am înţeles-o, nu am acceptat-o ca fiind iubire. Este vorba de un triunghi amoros, dintre Pavel, Una şi Ghighi. L-am condamnat atunci pe Pavel, pentru dubla iubire pe care o construia. Am înţeles în timp că oamenii iubesc diferit, că fiecare are nevoi diferite şi îşi exprimă iubirea doar în anumite moduri, doar în anumite circumstanţe. De ce o consider acum o poveste de iubire ? Pentru că romanul a ilustrat excelent zbuciumul interior pe care Pavel îl trăia, acea neputinţă de a renunţa la vreuna dintre cele două femei. Ajungând să îl cunoşti pe Pavel mai bine, îţi dai seama de autenticitatea trăirilor lui, de faptul că acel zbucium era o constantă interioară care nu se reflecta doar în iubirile lui, ci în întreaga sa viaţă.

Rămânem în cercul autorilor români, dar ne îndreptăm atenţia înspre ,,Cel mai iubit dintre pământeni” (Marin Preda), un roman cât se poate de complet, care ilustrează şi iubirea tumultoasă dintre Victor Petrini şi Matilda, iar mai târziu Suzy. Cred că aceste poveşti de iubire m-au impresionat tocmai prin realismul lor, ele coboară de pe acel piedestal al idealului şi prezintă faţete ale iubirii pe care cei mai mulţi dintre noi am prefera să nu le cunoaştem, de care ne lovim însă odată cu pogorârea iubirii în cotidian. Oare iubirea absolută dintre Romeo şi Julieta i-ar fi scutit de certurile şi neînţelegerile dintr-o relaţie? Din povestea lui Petrini putem învăţa atât de multe, dacă avem ochii deschişi!

Dintre scriitorii români, cred că Liviu Rebreanu este cel care spune acea poveste de iubire unică şi nu irepetabilă, ci repetabilă – atât cât e necesar ca iubirea celor doi să fie împlinită, atât cât e necesar ca cele două

suflete să se regăsească. ,,Adam şi Eva” poate fi acea poveste de iubire ideală, cu care am rezonat şi pe care am acceptat-o aşa cum mi-a fost spusă. Sunt şapte poveşti de iubire, dintre Navamalika şi Mahavira, Isit şi Unamonu, Hamma şi Gungunum, Servilia şi Axius, Maria şi Hans, Ivonne şi Gaston, Ileana şi Toma, şapte poveşti, dar mereu aceleaşi două suflete care se caută necontenit unul pe celălalt şi care îşi află pacea doar în momentul regăsirii celuilalt: „Un bărbat dintre milioanele de bărbaţi doreşte pe o singură femeie din milioanele de femei. Unul singur şi una singură! Adam şi Eva! Căutarea reciprocă inconştientă şi irezistibilă, e însăşi rostul vieţii omului.”

Dintre scrierile lui Camil Petrescu, poate cea mai atrăgătoare poveste de iubire este cea dintre Fred Vasilescu şi Doamna T. (din ,,Patul lui Procust”). Un roman genial construit, porneşte de la mărturiile acestei misterioase doamne T., o femeie inteligentă şi frumoasă, îndrăznesc eu a crede ; se adaugă memoriile lui Fred, care subtil ne distrage atenţia de la trăirile lui, aducând în prim plan iubirea dintre Ladima şi Emilia, şi devine complet prin notele de subsol ale autorului (pe care recomand să nu le ,,rataţi”, nu sunt acele ba-nale şi neimportante note de subsol pe care le omitem adesea, ci fac parte din roman, contribuie la conturul poveştii). E o poveste fragilă, misterioasă, care se ţese pagină cu pagină, pe care o înţelegi pe deplin abia după ce ai închis cartea. Pe lângă ,,Patul lui Procust”, am iubit teatrul lui Camil Petrescu. Iar când vine vorba de poveşti de iubire, i-aş aminti pe Andrei şi Ioana, din ,,Suflete tari”.

Mai fac o ultimă oprire în cercul autorilor români şi amintesc timid gingaşele iubiri din ,,Cireşarii” ai lui Constantin Chiriţă. Şi copiii pot iubi! De multe ori, iubirea lor, în simplitatea şi sinceritatea ei, e mult mai ideală decât toate dramele iubirilor adulte, profunde. Mi s-a întipărit în minte iubirea dintre Ursu şi Lucia, Victor şi Laura, dar şi zbuciumul sufletesc al simpaticului Tic datorat aceleiaşi fete în alb...

Acestea mi-au rămas mie în suflet. Data viitoare, ne îndreptăm spre meleaguri străine!

Iulia Marc

http://21art.ro/bibliofilie/

Camelia Constantin

Paşc Diana: Pentru început am dori să vă cunoaştem puţin. Aţi putea să ne spuneţi câteva cuvinte legate de copilăria dumneavoastră? Unde v-aţi născut? Unde vi-aţi petrecut copilăria? Aveţi un moment memorabil din acea perioadă?

Camelia Constantin: M-am născut în Bucureşti, am avut o copilărie frumoasă alături de bunici şi părinţi, de la tatăl meu am moştenit pasiunea pentru literatură şi film. Iubesc tot ce înseamnă arta adevarată, dar mai ales cea clasică. Amintiri din copilărie sunt multe, dar nu pot uita sărbătorile de Crăciun cu miros de cozonaci, portocale…dar şi magia colindelor, bradul. Nu cred, că ar ajunge o singură pagină pentru a povesti tot.

P.D.: Care este activitatea dumneavoastră principală, pe lângă faptul că scrieţi?

C.C.: Am fost lucrător comercial, o meserie profesată cu plăcerea de a lucra cu publicul şi a socializa. Momentan nu lucrez.

P.D.: Când vi-aţi descoperit pasiunea pentru scris?

C.C.: În liceu cochetam cu poezia, dar proza este punctul meu sensibil. Privesc ceva din natură, observ întâmplări, oameni…mă agăţ de un cuvânt şi totul curge atât de frumos, ca un fluid revărsat în inimă şi de acolo se împleteşte cu imaginaţia.

P.D.: Aveţi şi alte hobby-uri? Dacă da, care?

C.C.: Ador muzica, dansul, literatura, natura şi tot ce înseamnă armonie. Sunt o persoană care se bucură de lucruri mici…o zi cu soare, o melodie…expresia unui pas în dans, un zâmbet şi mult umor.

P.D.: Prin arta de a scrie, eu personal, văd o oarecare convingere a autorului şi dorinţă în acelaşi timp de a-şi transmite ideile, gândurile, sentimentele, trăirile, şi aşa mai departe. Lucruri prin care se pot schimba oameni. O cunoştinţă mi-a spus un lucru pe cât de frumos, pe atât de dureros: „Dacă vrei să faci un popor să îşi piardă minţile, să rătăcească degeaba, nu-i mai da voie sa citească!” Astăzi, din păcate, cititul se rezumă mai mult la mailuri, socializare online, reviste de scandal, etc. Literatura fiind automat în dezavan-taj. Care este principalul scop al acesteia astăzi, din punctului dumneavoastră de vedere? Cum credeţi că ar putea influenţa din nou viaţa tinerilor? Cum vedeţi dumneavoastră viitorul vis-à-vis de acest subiect?

C.C.: Prin scrierile mele îmi exprim viziunea asupra lumii reale dar şi a celor imaginare, sentimentele mele sau ale celorlalţi, a trăirilor de moment sau a unor clipe de revelaţie sufletească şi nu numai. Din păcate, în zilele noastre se duce o campanie furibundă împotriva a tot ceea ce înseamna cultura, valori reale, bun gust, bun simţ, educaţie. Asta este cea mai vizibilă dovadă care ne arată cine conduce sistemul în România. Tinerii nu au modele la standarde de calitate care

să le modeleze caracterul şi personalitatea. Viitorul suntem noi, toţi. Trebuie doar să înţelegem că „Som-nul naţiunii naşte monştri”. Să luăm atitudine, să se ducă adevarate campanii de informare şi în funcţiile de răspundere să fie puşi oameni pe competenţe nu pe interese dubioase, personale sau de grup.

P.D.: Aţi simţit vreodată că aveţi nevoie de o pauză, să faceţi cu totul altceva mai puţin să scrieţi?

C.C.: Nu scriu zilnic, doar atunci când am dispoziţie şi simt că am ceva de spus. Nimic forţat, nimic din obligaţie.

P.D.: Am rămas fără cuvinte, foarte plăcut surprinsă, când am citit una dintre lucrările dumneavoastră, intitulată „Cheia”. Aţi pomenit de „sertarul închis” şi care nu doreaţi să fie deschis în care stăteau LACRIMA ŞI DORUL. Întrebarea ar fi: Care sunt primele lucruri care vă vin în minte vis-à-vis de LACRIMĂ ŞI DOR atunci când vă gândiţi la ţara noastră? Dar vis-à-vis de sertarul cu IUBIRE?

C.C.: Lacrima vis-à-vis de ţara noastră o simt atunci când văd de peste douăzeci de ani că este călcată în picioare şi ea tot rezistă cu dârzenie, încă mai are resurse umane şi iubire. Există dorul de o ţară în care să ne recăpătăm respectul şi identitatea ca naţie. Sertarul de iubire descris de mine va fi mereu deschis alături de cutia muzicală a copilăriei.

P.D.: Care este principala sursă de inspiraţie atunci când scrieţi? Aveţi vreun autor care vă reprezintă?

C.C.: Principalele surse de inspiraţie sunt iubirea de viaţă, muzica şi frumuseţea acestei lumi în care eu încă mai cred că se va schimba în bine. Autori? Îmi permiteţi să-i ţin la secret în acel sertar, cu cheia la gât. Doar aşa mă vor inspira şoptindu-mi în gânduri.

P.D.: Având în vedere că o parte din viaţa dumneavoastră vi-aţi petrecut-o în perioada comunistă şi din cunoştinţele pe care le am, în vremea respectivă temele poeziei, muzicii, filmelor, etc. care puteau fi abordate erau destul de restrânse. Am dori să ştim în primul rând dacă pe atunci scriaţi şi dacă da, care erau temele principale abordate de dumneavoastră?

C.C.: Nu este în totalitate adevărat că temele poeziei, literaturii, muzicii erau restrânse. Şi atunci se putea face rost de cărti, muzica anilor ’60, ’70, ’80, ’90,exista la radio şi chiar tv. Şi a fost cea mai bună muzică. Aveam actori cu adevărat talentaţi, acele generaţii care ne-au bucurat inimile cu umor de calitate. Să fim realişti, nu tot ce era în acea vreme însemna ceva rău, aşa cum în vremurile noastre viaţa nu-i chiar pe roze.

P.D.: Aţi putea să ne spuneţi câteva cuvinte despre una dintre cele mai importante lucrări ale dumneavoastră ?

C.C.: Pentru mine toate lucrările sunt la fel de importante, mă reprezintă fiecare în parte câte puţin, iar dacă ele aduc puţină bucurie şi linişte în sufletele cititorilor, contează cel mai mult.

P.D.: Ce reprezintă poezia pentru dumneavoastră?

C.C.: Poezia este pasul de dans al sufletului.

P.D.: Am dori să vă mulţumim din tot sufletul pentru timpul acordat. Şi ca să încheiem interviul într-o notă constructivă, aţi putea să le transmiteţi câteva cuvinte cititorilor noştri?

C.C.: Eu vă mulţumesc pentru oportunitatea de a vă cunoaşte, este o ocazie minunată să cunosc oameni ca dumneavoastră, care nu uită că hrana spiritului este mai importantă decât orice bogăţie materială. Ci-titorilor le doresc pace, lumină şi multă inspiraţie în ce vor să realizeze în viaţă. Nimic nu poate sfărâma per-sonalitatea şi voinţa, când ne dorim ceva cu încredere şi perseverenţă.

Un suflet anonim, încărcat de trăiri,

imagini ale timpurilor

trecute şi viitoare.

interviu realizat de:

Diana Pasc,

Cheia...

Cheia de la seiful inimii a fost ascunsă dar tu ai găsit-o. Te-ai infiltrat uşor ca un fir de stea, ai descuiat toate sertarele. Ai atins cu iubire fiecare ungher şi ai aprins lumina.

Într-un sertar stătea dorinţa... se întindea languroasă, toropită de plictiseală. I-ai mângâiat obrazul şi-a scăldat privirea în lumina ochilor tăi. A alunecat afară, pătrunzând în conştiinţele celor care au înţeles mesajul.

Al doilea sertar nu s-a deschis. Morocănoasa rutină a bombănit deranjată ceva neînţeles. Ai râs cu prospeţimea dragostei răspândite în lume şi ea a tresărit speriată, făcându-se nevăzută.

Speranţa.. fosforescentă, te-a iubit de prima dată. Ţi-a promis sprijin necondiţionat. Un pri-eten rar.

Al patrulea sertar s-a închis apoi s-a deschis furios, făcând gălăgie. Glasul tău a fredonat o melodie de dor iar ura a adormit sforăind zgomotos.

Următorul, ascundea cutiuţa muzicală cu cântecul dulce al copilăriei. L-ai lăsat deschis. A urmat sertarul roşu... pasiunea în purpură dansa, unduindu-se în ritmuri senzuale. Ea te-a cuprins în vălul ei vrăjit. Ţi-a încredinţat cea mai puternică forţă divină... Iubirea. Ai pus-o în cutiuţa de catifea, în buzunarul de la piept.

Bătaia puternică a inimii se împleteşte cu ritmurile sufletului curat, se înalţă în sferele înalte ale visului suprem..perfecţiunea. Nimbul de lumină a inundat centrul spiritului şi a creat ge-niul, pe care l-ai împărţit cu fiecare dintre noi.

Nu pleca prea departe! Se apropie vremea. Tic tac-ul timpului îţi va încredinţa misiunea, de-a împrăştia pulberea magică a imaginaţiei creatoare, în conştiinţa sufletelor alese să absoarbă frumuseţea îngerilor, ce te-au investit cu harul artei tale.

Ai lăsat răvăşite sertarele, te-ai strecurat afară, lăsând să ardă flacără luminoasă a vieţii. O muzică dulce încântă auzul, balsamul sunetelor eterice linişteşte aleanul aşteptărilor.

Te-am oprit să deschizi ultimul sertar. Ţi-am strâns mâna, ţi-am sărutat zâmbetul şi te-am rugat să nu-l descui.

Acolo sunt ferecate... Lacrima şi Dorul.

Camelia C. 2010

Gânduri...

Trecutul… un abis al amintirilor. Regrete… bucurii... reuşite… eşecuri… nimic. Un joc pe calculatorul destinului. Undeva, în memoria hard-ului, cineva se joacă pe joy-stick. Cu tine, cu viaţa ta… împleteşte situaţii diverse, nebănuite, ciudate. Îţi sugerează impresia, că ai fi stăpânul existenţei tale. Iluzii… minciuni… eschive. Un puzzle.

Dur, subtil… inteligent... simplu în esenţă.

Punct, virgulă… de la capăt. Repetăm.

Prezentul… o certitudine. Se implementează ideea că eşti atotştiutor, puternic… invincibil. Adevărat?

Viitorul, o nebuloasă… El subliniază prezentul. Căutăm sensuri şi modalităţi să-l schimbăm, ne programăm psihic subconştientul…Nu vedem simplitatea Genezei.Trăieşte momentul... viitorul va veni, oricum. Nebănuit, neştiut.

Trecutul… clipa trăită, pasul perceput de viitor pe treapta evoluţiei.

Prezentul, puntea de legătură între două etape, deasupra şuvoaielor învolburate ale sorţii. Păşim pe vârfuri, să nu rupem firul subţire al drumului...

Nu privi înapoi, păstrează istoria în manuscrisul evenimentelor petrecute...

Trecut… prezent…viitor… chipul reflectat în trei oglinzi paralele.

Camelia C.

aprilie 2012

Flăcări pe dinăuntruSpectacolul Chip de foc de Marius von Mayenburg în regia Catincăi Drăgănescu este incomod, dar nu cred că este mai incomod decât poate fi, uneori, realitatea.

Găzduită de Teatrul Apropo din Bucureşti, montarea (spectacolul de master al tinerei regizoare) aduce cu sine premii serioase oferite de juriul Galei Absolvenţilor UNATC 2012: Cel mai bun spectacol, Cea mai bună regie, Cea mai bună interpretare feminină (Cristina Drăghici), Cea mai bună interpretare masculină (Vlad Şpilca).

Textul este strigătul unei noi generaţii care nu vrea să fie asemeni părinţilor lor. O familie normală se confruntă cu perioada „sensibilă” a copiilor lor - Olga şi Kurt. Totul se dovedeşte a fi o bombă cu ceas care explodează fix în faţa spectatorului: mama este mult prea neîndemânatică în ceea ce priveşte educarea copiilor, tatăl este un om atât de „la locul lui” că reuşeşte să-şi frustreze toată familia, Olga vrea să devină femeie (dar mai femeie decât mama sa) şi Kurt un puber piroman – care caută evadarea din amorţeala în care părinţii lui trăiesc.

Acţiunea se desfăşoară în amintirea Olgăi, în varianta Catincăi Drăgănescu, întunecată, în lu-mini predominant reci (light designul este un reuşit decupaj filmic al scenelor), cu accente de industrial metal. Schematismul scenografiei şi cromatica simplă, alb-negru, oferă senzaţia de însingurare, de spaţiu părăsit de căldura familiei şi de veselia copilăriei.

Actorii sunt aruncaţi pur şi simplu în miezul furtunii. Cristina Drăghici şi Vlad Şpilca sunt „turaţi” la maxim. Crizele se insinuează în sufletele personajelor, până devin revolte. Anxietatea este molipsitoare,

iar ataşamentul este viciat. Încetul cu încetul, descoperi în privirile lui Kurt şi ale Olgăi străluciri de disperare şi nebunie. Fiecare contact vizual începe să dea fiori spectatorului.

Oana Popescu şi Bogdan Nechifor marchează cu subtilitate tuşele când comice, când tragice ale părinţilor, accentuând lipsa acestora personalitatea şi prezenţa superficială în educaţia şi viaţa copiilor lor. Paul (Cezar Grumăzescu) este rebel, dar băiat de treabă şi se trezeşte la mijloc în această familie cu prea multe probleme, ca să ajungă în final o punte de salvare.

Catinca Drăgănescu alege ca flăcările şi arsurile să nu fie la vedere şi mizează pe puterea sugestiei. Pentru că nici nu este vorba despre foc şi durere propriu-zise, ci despre focul interior al lui Kurt care îl purifică şi îl distruge deopotrivă, despre toate rănile ce sunt crestate în sufletele celor doi fraţi. Până la urmă, oribilul nu ţine atât de concreteţe, cât de semnificaţie.

Întâlnirea cu noua sală (spectacolul a fost construit pentru fosta Sală Ion Cojar de la UNATC) nu a fost cea mai reuşită. Cei doi stâlpi din scenă au împiedicat vederea în ansamblu, poate reaşezarea scaunelor în sală ar îndrepta acest cusur. Momentele care au loc în toaletă au fost aproape inaccesibile publicului (s-a pierdut din tensiune, ceea ce a făcut ca acţiunea să treneze), iar luminile nu au fost tot timpul sincronizate. Dar aceste probleme tehnice sunt fireşti când treci de la un spaţiu la altul.

Anul trecut, la finalul Galei un spectator încântat de această montare mi-a mărturisit că este curios de reacţia unui public din afara facultăţii. Ei, bine... Lim-bajul licenţios, un actor aproape dezbrăcat, perso-naje „bolnave”, un piroman şi sex – toate acestea ne-a

incomodat publicul, aşa... educat şi moral cum e el. A aplaudat că aşa se cuvine şi a plecat. Ironic este că, în spectacol, scenele de sex sunt sugerate sau reprezen-tate. Exact acelea sunt pecetluite de ignoranţa sau aprobarea părinţilor – aşadar totul e bine dacă pare că e bine. Dar când apare un bărbat aproape gol în mijlocul casei fără nimic sexual, acest lucru este o ruşine... Cam aşa suntem şi noi. Nu mai roşim demult la înjurăturile din autobuz sau la fotografiile din ziare cu tinere dezbrăcate. Ştirile de la ora 17:00 nu mai sunt atât de impresionante. La urma urmei, ce mai e crima unui fiu şi un topor plin de sânge? Dacă spectatorii s-au simţit inconfortabil la acest spectacol măcar pentru o secundă (şi sper că da) înseamnă că mai avem o şansă să fim umani...

O montare lucidă, care îşi va relua echilibrul şi ritmul odată ce îşi va găsi o scenă potrivită pe care să „ardă” cu toată energia. O montare care a tras semnalul de alarmă. Noile generaţii sunt mistuite de un jar interior, iar acest jar poate aprinde totul în jur sau poate emana căldură; depinde de sensibilitatea fiecăruia pentru a înţelege asta.

Ah, da! Şi pentru că tot vorbim despre copii şi părinţi, lângă mine a stat un cuplu cu un copil de vreo 3-4 ani. La intrarea în sală li s-a menţionat că acest spectacol este nerecomandat copiilor sub 16 ani...

Distribuţia:

Kurt – Vlad Şpilca Olga – Cristina DrăghiciMama – Oana PopescuTatăl – Bogdan Nechifor

Paul – Cezar Grumăzescu

Regia: Catinca Drăgănescu Coregrafia: Mihaela CuldaScenografia: Ioana Pashca

Producţie: UNATC 2012 / Teatrul Apropo 2013

Irina Zloteafoto Adi Bulboacă

2012o poveste cinefilă

Cum nu de mult timp s-a încheiat anul 2012, amintirile cinefile au supravieţuit acestui sfârşit calendaristic. Astfel sunt bucuros să vă împărtăşesc povestea „călătoriei” în cadrul anului trecut. O mică interacţiune cinematografică pe tărâmurile realităţii ce ajunge să-ţi încânte existenţa prin cele mai frumoase opere din fabrica de vise.

Totul a început brusc prin acţiunea ca la carte din primele filme vizionate la cinema (anul acela), un „Contraband” al celor implicaţi în furt şi contrabandă completat perfect de-un jaf de prin „Man on a Ledge”. „The Hunger Games” mi se pare un început de franciză interesant pe lângă care s-a mai strecurat un „hand-movie” eroic pe nume „Chronicle”. A urmat o perioadă bogată în filme de Oscar, celebrul festival furnizând lista de filme a căror calitate se dovedeşte întotdeauna la un alt nivel. Câştigătorul ne-a arătat o lume prin intermediul trecutului şi a pioneratului cinematografic, acest „The Artist”, fără prea multe „cuvinte” ne-a încântat alături de lumea minunată a animatului „Hugo” unde întâlnim un alt trecut sumbru al cinematografiei. Favoriţii mei s-au ridicat la nivelul aşteptărilor şi-au luptat pentru tron: în primul rând George Clooney în „The Descendants” i-a cedat pe final „artistului” Jean Dujardin. După care surpriza neplăcută a fost că preferatul meu „Drive” n-a primit nici măcar o nominalizare.

Ieşind din această zonă exclusivistă am ascultat doar cu urechea la cele mai bune festivaluri, printre care renumitul Cannes dătător de surprize: franţuzul „Holly Motors” ne poartă în ciudăţenia cinematografiei europene alături de drama „Rust and Bone” şi alte filme care din păcate încă stau pe o listă prăfuită.

Încetişor vara era aproape, iar sezonul blockbuster dădea târcoale. Totuşi înainte de această „zonă” comercială am fost surprins de filmul norvegian „Headhunters” printr-o replică meseriaşă la thriller-action-ul american. Am vizionat încântat un prequel mult aşteptat la faimosul „Alien”, „Prometheus”, fiind un răspuns pe măsură cu multe explicaţii şi orizonturi deschise spre o continuare.

Mix-ul de eroi al celor de la Marvel a fost ridicat în slăvi încât acest „The Avengers” mi-a părut aglomerat pe lângă mult aşteptatul Batman, care alături de James Bond par mai puţin bulletproof cu o serie de slăbiciuni ce inevitabil umanizează foarte mult ambii protagonişti. Eroul meu de-o viaţă a ţesut o pânză frumoasă în jurul noului şi „amazing-ului Spider-Man”, o reinventare unde umorul şi acţiunea conturează personajul în spiritul anului trecut. Adică un erou mult mai uman, o abordare care printre altele descoperă mai multe din spatele măştii: un adolescent în faţa primei iubiri, a pericolului şi vieţii de justiţiar răzbunător.

Toamna, de obicei, vine cu horror-ul de calitate, dar „The Woman in Black” m-a speriat înainte de vreme, iar „Cabin in the Woods” nu-l pot descrie ca fiind 100 % horror, două filme ce rezumă că acest gen a cam murit pentru mine. În cele din urmă surprizele nu s-au oprit să apară, „Lawless” descoperind o lume necunoscută a prohibiţiei, unde gangsterul local coincide cu forţa brută a bărbăţiei. „Killer Joe” ne scutură violent, pe când „Argo” parcă reinventează suspansul fără explozii, iar „Cloud Atlas” îşi permite să ne minuneze printr-o călătorie în spaţiu şi timp de toată frumuseţea.

Povestea se încheie cu filme de prim rang nevizionate la fel ca şi o călătorie ce se termină, chiar dacă nu toate locurile au fost vizitate, aşa că pentru o viitoare dată, VA URMA...

Simion Ionut Benea,

http://21art.ro/proiecte/artisti/

Râul Wolverine, Alaska, 1920

Mabel şi Jack sunt soţ şi soţie şi de curând veniţi în acest ţinut îndepărtat al gheţurilor, pentru a duce o existenţă liniştită, departe de vuietul oraşelor americane. Au înţeles din primele zile că nu le va fi uşor să înveţe să convieţuiască cu o natură de nesupus, pe care numai blândeţea şi răbdarea o puteau învinge.

În urmă cu zece ani, Mabel născuse un copil care murise în primele secunde de viaţă. Acum, ajunşi în jurul vârstei de cincizeci de ani, ea şi Jack trăiau cu regretul de a nu fi putut avea urmaşi. Această durere, greu de mărturisit, care mocnea în fiecare dintre ei, îi îndepărta unul de altul insesizabil, dar sigur. Mabel, însă, „toată viaţa cre-zuse în ceva mai mult, în misterul ce prindea contur la limita simţurilor ei. Era fâlfâitul aripilor de molie pe geam şi era promisiunea nimfelor apei pe fundurile pestriţe ale pârâurilor. Era mirosul stejarilor din serile de vară când se îndrăgostea şi era felul în care zorii se avântau

peste iaz şi luminau apele.” Basmul rusesc Snegurocika, care îi fusese citit şi îl citise de atâtea ori în copilărie o fascinase mereu.

Alegerea lor de a locui în acest colţ de lume era un fel de retragere din faţa unor tipare ale vieţii sociale pe care ei nu se puteau mula. În curând, fie că vor, fie că nu, familia Benson le devine apropiată, pentru că trăind de mult timp în locurile acelea, erau foarte doritori să ajute. Mabel, fire contemplativă, este iniţial deranjată de deschiderea lui Esther, soţia lui George Benson, dar, mai apoi, o acceptă ca pe o soră mai mare, de la care nu încetează să înveţe.

Prima ninsoare îi găseşte pe Mabel şi pe Jack în curte, făcând un om de zăpadă care încet, încet capătă con-turul unei fetiţe. Mabel aşază pe trupuşorul de zăpadă căciula şi fularul ei. Mare le e mirarea când dimineaţă găsesc zăpada răscolită, căciula şi fularul dispărute şi urme mici în zăpadă, care se pierd în pădure. De acum

încolo, viaţa celor doi soţi pare să urmeze coordonatele narative de bază ale basmului. Mabel este cea care crede cu tărie în această poveste şi va asocia de fiecare dată întâmplările trăite cu cele scrise, folosindu-le pe cele din urmă pe post de prevestiri.

Viaţa se dovedeşte, de cele mai multe ori, mult mai încărcată de miraculos. Jack şi Mabel vor descoperi existenţa unei fetiţe, însoţită de o vulpe roşcată. Între vis şi realitate, încolţeşte teama că micuţa este doar o plăsmuire a minţilor lor nevoite să îndure lungi nopţi geroase. Treptat, ei o vor „ademeni” pe copilă, ajungând să-i cunoască numele, Faina (fin şi nea), şi povestea (orfană de mamă, tatăl ei o crescuse în aceste ţinuturi neprietenoase, dar numai ce murise în zăpadă, din cauza tristeţii înecate cu alcool). Faina: un înger singur, fragil şi crud, în acelaşi timp (ştia să vâneze şi să-şi pregătească singură carnea, locuia în grota săpată de tatăl său), ochii – două mici bolte cereşti, părul blond în care se împleteau licheni şi flori de gheaţă, o făptură nepământeană aproape, pe a cărei piele albă fulgii se aşezau fără să se topească, ca şi cum ar fi poposit acasă. Trăind într-o libertate absolută, Faina era asemenea unei căprioare care venea sfioasă să guste din mâncarea pe care Mabel o pregătea cu atâta dragoste, sperând că ea va deveni şi va rămâne fiica lor. Faina, dispărea în fiecare vară, se retrăgea pe culmile îngheţate, pentru a reapărea de fiecare dată laprima ninsoare. Ea le aducea în dar blănuri de animale (hermeline, iepuri), iar Mabel i-a lucrat o hăinuţă pe care brodase fulgi de nea şi desena mereu pentru fetiţă tot felul de peisaje sau plante, precum şi portrete cu ea. Anii au trecut pe nesimţite şi Faina a crescut. Garret, fiul cel mic al Benson-ilor, care îi ajutase la semănat şi recoltat mai mulţi ani la rând, de când Jack se lovise grav la spate, era o fire neînfricată şi singuratică, plăcându-i să se aventureze în cele mai îndepărtate ţinuturi polare pentru a vâna. El se îndrăgosteşte de Faina, în a cărei existenţă nici măcar nu credea la început. În ciuda îngrijorării lui Mabel şi mai ales al lui Jack, care îşi lua rolul de tată în serios, cei doi tineri ajung să aibă un copil. Faina, trăieşte totul cu naivitate, dar şi cu profunzime. Un mic băieţel, cu ochii albaştri de cleştar ca ai ei, vine pe lume. Tot băieţel fusese şi pruncul născut de Mabel cu mult timp în urmă. Povestea însă nu se poate opri aici, pentru că mai este o pagină de dat întrecoperţile vechi, de un albastru închis pe care e gravat cu

argintiu, asemenea unor grele, dar sclipitoare stele de nea... Snegurocika.

Naşterea fusese pentru Faina foarte grea şi, zăcând în pat, tânjeşte după zăpadă. Garret îi pregăteşte un pat din blănuri afară. În ger şi ninsoare, durerea o slăbeşte, dar... la fel cum s-a născut din zăpadă, aşa se şi „topeşte” în ea: hainele în care era îmbrăcată întinse pe patul de blănuri şi nici o urmă de paşi. Aşa se întâmpla şi când, mică fiind, alerga prin troiene, pentru a le arăta lui Jack şi Mabel locuri numai de ea ştiute, şi părea că zboară, pentru că nici o adâncitură nu se forma sub greutatea ei. Zăpada parcă o purta pe braţe.

Ce fusese basm, ce fusese realitate? Nu aveau prea multe amintiri rămase de la Faina care să demonstreze, fără urmă de tăgadă, că ea într-adevăr existase. Era Jay, fiul lui Garret, micuţul Jack, cum îi zicea Mabel... şi erau toate desenele pe care Mabel le făcuse în care surprindea contururile atât de delicate şi totuşi atât de clare ale copilei lor de zăpadă în care se răsfrângeau gheţurile îmblânzite... şi asta era de ajuns. Dar cum de apăruse şi dispăruse în chip atât de misterios?... lăsându-le părinţilor ei adoptivi un copil în dar: micuţul Jack.

În fiecare an, prima ninsoare le amintea tuturor de Faina. În acest an, când cele două familii se reuniseră la masă, Jay aştepta din nou, nerăbdător şi agitat prima ninsoare ca pe o presimţire a unei reîntâlniri cu cineva drag.

„Din cerul care e privit nu ninge niciodată.” Miracolele se întâmplă atunci când nu te aştepţi, iar dorinţele de o viaţă se împlinesc în feluri nebănuite.

Apărut în 2012, acest roman-basm al scriitoarei Eowyn Ivey (care s-a născut şi locuieşte în Alaska alături de soţul şi fiicele sale) este admirabil pentru descrierile vii ale ţinuturilor reci unde parcă şi viaţa amorţeşte, curgând tainic şi misterios asemenea apei râului sub pojghiţa de gheaţă. Povestea „are fragilitatea întortocheată a unui fulg de nea şi onestitatea firească a ţărânei de sub picioarele noastre, realitatea tulburătoare a unui vis în noapte. Ne fascinează şi ne merge la suflet. Merge neobosită înainte chiar şi atunci când se opreşte o clipă asupra miracolului vieţii şi al lumii în care trăim.” (Robert Goolrick)

Ruxandra Vera Stefan,

„Two Lovers” – un film excelent conturat de cei doi mari actori Joaquin Phoenix şi Gwyneth Paltrow. O dramă romantică unică în felul ei, în care dragostea intră în contradicţie cu două simţăminte diametral opuse fizic – dragostea lui Leonard (Joaquin Phoenix) pentru Michelle (Gwyneth Paltrow) şi încercarea lui zadarnică de a creiona o iubire pentru Sandra (Vinessa Shaw).

Mutându-se în casa părinţilor după o tentativă de suicid, Leonard zăreşte o misterioasă vecină, nou mutată, care din primele milisecunde i s-a părut interesantă. Misterioasa blondă superbă este Michelle, pivot ce este percepută a sta în calea planurilor părinţilor lui Leonard de a-l căsători cu Sandra, pentru a preveni o posibilă recădere a fiului lor, dar şi pentru a-l aşeza la casa lui totodată. Începe astfel un adevărat duel în inima lui Leonard, care se luptă atât cu moleculele de sânge care le pulsează mai alert în prezenţa lui Michelle, cât şi cu încercarea de a pompa mai alert moleculele de sânge în prezenţa Sandrei. O iubire pasională purtată pentru Michelle versus una de compromis,

comfortabilă faţă de Sandra, clipe de pasiune versus momente eterne de linişte, perioadă limitată versus eternitate, contradicţii, dureri interioare, speranţe.

De asemenea, Michelle trăieşte şi ea furtuna interioară, fiind îndrăgostită de un bărbat căsătorit, între timp plângând durerea pe umărul lui Leonard. Văzând în Leonard un bărbat – himeră,demizeu, care-i şterge lacrimile, se îndrăgosteşte de el, acesta răspunzându-i idem sentimentelor, deşi era într-o relaţie cu Sandra.

Sandra, pe de altă parte, îndrăgostită sincer de Leonard, considerată planul doi pentru refugiu, este pe punctul de a-l părăsi.

O poveste deloc siropoasă, sau prea siropoasă; pot să spun că e savarina perfect însiropată a acestei cofetării numită Dramă, asta e!

Valerian Boitor

http://21art.ro/click-creativ/

Luiza Szabointerviu

1. Cum ai descrie biografia ta în câteva cuvinte?

Locul naşterii mele este la Oradea, mi-am făcut studiile liceale aici, studii care nu au avut legătură cu arta plastică, am terminat bio-chimie. În ultimii trei ani, am urmat cursurile de scenografie ale Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, iar în prezent mă îndrept spre un masterat , cel puţin mă pregătesc.

2. În România?

În România sau în străinătate.

3. Spune-mi te rog, care a fost prima ta legătură cu arta?

Prima mea legătură cu arta a fost în momentul în care tatăl meu a început să îmi deseneze. Lui îi plăcea să deseneze, din plăcere şi mi-a arătat la început cum se desenează un personaj, cum se folosesc anumite culori şi apoi, treptat am încercat şi am continuat să descopăr de una singură. Abia mai târziu s-a transformat într-o pasiune pe care voi încerca să o păstrez toată viaţa mea.

4. Dintre toate creaţiile pe care le-ai realizat, există una despre care poţi să spui că este preferata ta sau despre care poţi să spui că îţi place cel mai mult?

Aş putea să spun că fiecare în parte este preferata mea, în sensul că la momentul potrivit a făcut parte din mine, cumva, şi atunci e greu să fac o comparaţie între ele.

5. Înţeleg că îţi este greu, doar sunt creaţiile tale, dar mă gândesc că poate ţi-ai lăsat amprenta mai mult într-o creaţie.

Da, ţin de exemplu foarte mult la primele lucrări pe care le-am făcut. Spre exemplu când eram copil, obişnuiam să fac reproduceri după marii artişti, în mod special după Modigliani, era preferatul meu, şi la acelea ţin foarte mult. Acum, pot să zic că păstrez în memorie anumite lucruri legate de scenografia de teatru, proiectele de scenografie din şcoală şi din afara ei, şi bineînţeles fiind printre primele lucruri care le-am încercat, normal că m-am ataşat de ele.

6. Cum îţi alegi subiectele? Ce sau cine te inspiră în creaţiile tale?

Întotdeauna când am început să lucrez la ceva, de regulă am pornit, ori de la o trăire interioară proprie, asta în ceea ce priveşte desenul sau pictura, întocmai aşa s-au născut şi portretele pe calapoade, din ceea ce am simţit în momentul respectiv. Alteori, am pornit de la un mesaj descoperit într-o carte sau de la un vis, de la o experienţă pe care am trăit-o, o întâmplare. În ceea ce priveşte teatrul, acolo este o altă poveste.

7. Contează foarte mult starea de spirit, a ta, pe moment?

Da, contează foarte mult, pentru că, într-un fel, ea duce mai departe lucrarea, adică se naşte din ceea ce defapt există în mine.

8. Prin compoziţiile pe care le foloseşti în lucrări, doreşti să transmiţi ceva privitorului, anumite sentimente?

Da şi nu. De regulă, nu. Atunci când pur şi simplu desenez ceea ce simt în momentul respectiv, este doar pentru a-mi arăta mie, într-un fel, că lucrul acela l-am gândit, nu neapărat pentru a-i arăta celuilalt că eu am trăit acea senzaţie. În scenografie, da, trebuie să transmiţi ceea ce îţi transmite textul, sa găseşti evocarea cea mai potrivită a metaforelor.

9. Dar mă refer, de exemplu, în faţa unei lucrări făcute de tine, te aştepti ca privitorul să înţeleagă ce ai vrut să spui?

Cred că indicat ar fi să înţeleagă, dar nu cu gândul acesta pornesc, pornesc stric cu gândul de a crea ceva.

10. Ce stil consideri că ţi se potriveşte cel mai mult?

Da, aceasta e o întrebare destul de dificilă, pentru că eu sunt foarte tânără, şi este clar că încă nu mi-am găsit un stil. Defapt cred că nici nu ţin neapărat să îl găsesc, încă, pentru că dacă îţi găseşti un stil, de multe ori, pe de o parte poate să fie bine, dar pe de altă parte poţi să şi rămâi cantonat într-o singură zonă de creaţie. Eu încă sunt în căutare şi e cel mai bine aşa.

11. Mă gândesc că influenţe sunt din diverse stiluri...

Da, sunt, mai ales când nu ştii defapt cine eşti şi arta pentru tine este o formă de autocunoaştere. Trebuie avut grijă, însă, să nu primeşti influenţe prea mult dintr-o singură direcţie...

12. Ce ai în obiectiv, din punct de vedere artistic, pentru viitor?

Eu mi-aş dori foarte mult să fac o expoziţie personală, la un moment dat, poate în următorul an sau poate peste doi ani, depinde cât de repede voi reuşi să lucrez. De fapt, să îmi găsesc cât mai multe forme de afirmare.

13. Îţi doreşti o expoziţie personală în Oradea sau nu neapărat?

Bănuiesc că pentru început în Oradea, da, pentru că oricum de aici am pornit... aşa cred ca s-ar cuveni...

14. Crezi că opera unui artist, trebuie să oglindească obligatoriu realităţile existenţei sale?

Din câte ştiu eu, nu neapărat. Depinde de fiecare artist ce latură abordează, dar pentru mine cam aşa a fost dintotdeauna. Adică eu, cumva, fără să vreau, de foarte multe ori, mi-am spus povestea.

15. Îţi place să îţi exprimi trăirile bănuiesc...

Da, dar poate că este un moment trecător. Poate că acum sau poate că până acum. Mă gândesc că există şi variante în care nu te exprimi chiar întru totul pe tine. Eu întotdeauna am fost pasionată de portret, deci probabil aici a fost foarte uşor să îmi pun amprenta. Dar de exemplu dacă abordezi alte teme, şi încerci altceva, poţi să intri uşor în pielea altui personaj.

16. Ai obiceiuri atunci când lucrezi?

Da, ascult muzică de exemplu, încerc să intru în starea necesară lucrului pe care vreau să îl fac în acel moment. De cele mai multe ori sunt singură atunci când lucrez, şi atunci caut să nici nu existe influenţe din exterior. Încerc cumva să îmi canalizez gândurile în direcţia în care vreau. Cam acestea sunt.

17. Ceva neobişnuit?

Nu, atâta doar că îmi caut muzica, care să fie cât de cât apropiată cu ceea ce vreau să fac, deci poate să fie şi o muzică diferită faţă de ceea ce ascult de regulă, dar mai neobişnuit de atât, nu.

18. Există vreun artist pe care îl admiri pentru ceva anume?

Da, aşa cum ziceam, Modigliani a fost prima mea pasiune, eram fascinată de gâturile foarte lungi pe care le picta şi cred că am făcut reproduceri după toate tablourile lui, bineînţeles în maniera proprie (pe atunci aveam doar şapte ani). Şi apoi a fost Frida Kahlo, pe care am descoperit-o brusc şi m-am ataşat de ea, dar exact nu ştiu de ce, probabil pentru că am citit biografia ei, ştiam foarte multe despre viaţa ei, şi atunci cumva, mi-a plăcut mai mult de ea ca per-sonaj şi ca om, decât ca şi artist, normal e printre cele mai importante pictoriţe din America de Sud, dar cred că mai mult am fost atrasă de temperamentul ei, de modul ei de a-şi trăi viaţa. Tot aşa, când eram copil, eram fascinată de Hieronymus Bosch, dar nu mă puteam uita mult la lucrările lui, îmi păreau violente imaginile, cel puţin pentru vârsta pe care o aveam atunci, şi ştiu că foarte mult timp nu am mai putut deschide albumul, tocmai din cauza aceasta. Bineînţeles, mai sunt şi alţi artişti pe care îi apreciez, dar pe aceştia trei în mod special.

19. Unde i-ai descoperit?

În albumele din casă, pe care le aveam, pentru că întotdeauna am avut multe şi am avut ocazia să le răsfoiesc. Mi s-a şi povestit de ei şi atunci, din curiozitate, am încercat să îi cunosc mai bine.

20. Povesteşte-mi despre împletitura dintre scenografie şi arta plastică?

Ele se îmbină foarte bine. În sensul că, scenografia în sine e o latură foarte complexă a artei, pentru că în scenografie te loveşti fără să vrei de pictură, de sculptură, de arhitectură, de inginerie. Trebuie să ştii câte puţin din fiecare ramură. De aceea e foarte puţin timpul care şi se oferă studiului la şcoală, la scenografie, pentru că tu deja trebuie să ai multe date de dinainte învăţate, trebuie să acumulezi la fel de multe în timpul studiilor şi normal în timpul în care ajungi să lucrezi, efectiv, într-un teatru ca şi scenograf.

21. În cazul tău se îmbină într-un mod plăcut?

Da, desigur, pentru că inclusiv primele schiţe pe care le fac, schiţele de idei pentru un spectacol, pot să fie practic considerate mici tablouri, depinde cum le realizezi. Poţi să le realizezi întocmai unei picturi. Depinde de fiecare, de exemplu, arhitecţii probabil adoptă mai mult un stil tehnic. De altfel există scenografi care îşi realizează expoziţii per-sonale cu lucrări de scenografie.

22. Înafară de expoziţia din Oradea, mai ai şi alte planuri?

În acest sens, nu ştiu. Aştept cu drag orice provocare.

23. În final spune-mi te rog ce îţi place să faci în timpul liber?

E drăguţă întrebarea. În general îmi place să fac cât mai multe lucruri, nu prea îmi place să pierd timpul. Adică îmi place să am o activitate diversă, îmi place foarte mult să mă plimb, cu bicicleta în mod special, să ascult muzică, defapt tot ceea ce încerc eu, şi nu numai în timpul liber, este să ma caut pe mine în tot ceea ce fac.

24. Citeşti?

Da, bineînţeles. Aceasta am omis.

25. Mă gândeam, de aceea te-am întrebat.

Sigur, îmi place să citesc lucruri diverse.

26. Îmi poţi spune o carte preferată?

Dacă stau acum să mă gândesc, prima care mi-a venit în minte, este Cronica păsării Arc, a lui Haruki Murakami. Întotdeauna când mi se pune această întrebare, nu găsesc niciodată un răspuns, cu toate că am atâtea cărţi dragi.

Ramona Marghidanu(

Charles Dickens

Poveste despre două oraşe

Având la activ peste 200 de milioane de exemplare vândute, romanul Poveste despre două oraşe (A Tale of Two Cities în engleză), scris de Charles Dickens şi publicat în 1859, se află în topul listei celor mai bine vândute cărţi din istorie, surclasând alte lucrări renumite precum Micul Prinţ sau Stăpânul Inelelor.

Acţiunea romanului se desfăşoară în Anglia, respectiv Franţa sfârşitului de secol XVIII. Este o perioadă agitată şi nesigură, o perioadă a contrastelor extreme, precum ni se spune încă de la început: „Era epoca credinţei, era epoca scepticismului”. Pe timpul acestor vremuri tulburi se conturează Revoluţia Franceză din 1789, acţiunea romanului având loc atât în perioada premergătoare acestui eveniment, cât şi în timpul desfăşurării sale propriu-zise. În prima jumătate a cărţii, autorul ne face cunoştinţă cu realităţile crude ale vremurilor: ţărănimea este asuprită fără scrupule de către nobili şi aristocraţi, care-i priveşte şi tratează ca pe nişte animale, iar sistemul de justiţie este desuet şi corupt, aplicând pedepse severe pentru infracţiuni minore, scoţând în evidenţă nevoia urgentă de reformă.

„Erau cele mai bune vremuri, erau cele mai proaste vremuri.”

Prezentarea nedreptăţilor şi cruzimilor la care este supusă ţărănimea ne face să înţelegem de unde provine dorinţa înfocată de a face dreptate a celor defavorizaţi, cea care va duce în cele din urmă la izbucnirea revoluţiei. În schimb, în spatele acestei intenţii aparent nobile se regăseşte o dorinţă de răzbunare oarbă, care ajunge să-i pervertească pe revoluţionari în nişte fiinţe iraţionale, înnebunite de sângele vărsat în numele „dreptăţii”. Aceştia ajung să se asemene, în mod ironic, cu nişte animale prin cruzimea şi brutalitatea de care dau dovadă. Extremismul revoluţionarilor este ilustrat prin insistenţa ardentă cu care urmăresc să-l pedepsească pe un tânăr membru al uneia dintre cele mai infame familii de nobili de la acea vreme. Acuzaţiile care i se aduc sunt practic nefondate întrucât acesta din urmă nu dorise să fie părtaş la asuprirea la care erau supuşi ţăranii de către familia sa. În ciuda acestui aspect, ghilotinarea sa (ne aflăm în Franţa până la urmă) este urmărită obsesiv de către liderii revoluţiei pentru simplul fapt că tânărul este de descendenţă nobilă, respectiv din cauza statutului său de emigrant. Ne dăm seama aşadar că revoluţia nu a adus o schimbare imediată la nivel social; dimpotrivă, vechii asupritori au fost înlocuiţi de o nouă generaţie de asupritori, mai înverşunaţi şi mai violenţi, care au ajuns să pedepsească cruzimea cu aceeaşi monedă.

În spatele acestui văl revoluţionar, brutal şi sângeros, regăsim o poveste umană despre iubire, prietenie, altruism şi onoare. Romanul are mai mulţi protagonişti, printre ei regăsindu-se bătrânul doctor Alexandre Manette, fiica sa, frumoasa Lucie, domnul Jarvis Lorry, Charles Darnay sau avocatul Sidney Carton. Drumurile acestora se intersectează în diferite măsuri de-a lungul poveştii, dar evident că în cele din urmă toţi ajung să fie învăluiţi de revoluţia nou-izbucnită. Camaraderia şi legăturile puternice dintre protagonişti ies la iveală odată ce se regăsesc în centrul acestui eveniment, autorul rezervându-ne în acelaşi timp şi câteva surprize. Practic, acest plan „uman” care-i urmăreşte pe protagonişti se află în contrast cu cel al revoluţionarilor, predominat de aspecte negative precum brutalitatea şi înverşunarea obsesivă a acestora din urmă. Se sugerează aşadar ideea că aceste timpuri marcate de contraste exagerate scot la iveală laturile extreme ale condiţiei umane, dar şi ale societăţii însăşi. Totodată, este ilustrată şi ideea că pe cei care urmează calea oarbă a răzbunării nu-i aşteaptă decât un singur deznodământ...pieirea.

Dincolo de toate acestea însă, ideea centrală a romanului lui Dickens este cea a renaşterii (nu literalmente, evident), atât la nivel spiritual cât şi la nivel de societate. Astfel, autorul anticipează o reactualizare a ordinii sociale din Franţa în urma şocului şi terorii prilejuite de revoluţie. În ceea ce priveşte personajele, avem mai întâi readucerea la viaţă a bătrânului doctor Manette prin intermediul fiicei sale, iar mai spre sfârşitul romanului avem renaşterea spirituală a unuia dintre ceilalţi protagonişti. Care dintre ei, vă las să descoperiţi singuri.

Catalin Mocodean( (

http://21art.ro/proiecte/iti-multumim/