Proiecte educaţionale

Cu ochii în … ograda vecinului

Datorită insistenţelor şi strădaniei colegului nostru, profesorul Mihai Gabor, avem în derulare un parteneriat cu Gimnaziul Reformat din Karcag .

În perioada 9-10 aprilie 2010 colegii unguri s-au deplasat la Beiuş. După posibilităţi, le-am oferit o şedere plăcută, prezentându-le oraşul şi şcoala. Au fost impresionaţi şi încântaţi. Le-am organizat o ieşire la Peştera Urşilor şi o zi pe platoul de la Padiş.

Concomitent s-au derulat şi acţiunile premergătoare încheierii parteneriatului, care s-a parafat cu ocazia vizitei făcute de noi. După două săptămâni, 30 de cadre didactice îmbarcate în două microbuze au pornit spre Karcag. Călătoria nu-i frumoasă dacă nu-şi are surprizele ei. Acestea nu ne-au ocolit.

Ajunşi acolo, ospitalitatea gazdelor s-a simţit din plin. Clădirea şcolii,

construită într-un stil arhitectural aparte, găzduieşte mai puţin de 500 de elevi. Ce ordine! Ce curăţenie! Am iscodit şi mi s-a confirmat că aşa este în permanenţă.

Mesele din cancelarie erau pline de materiale didactice şi caiete.

În şcoală este o regulă de aur: toate temele care se dau elevilor sunt corectate.

Ce bine ar fi s-o aplicăm şi noi … Punctualitatea, ordinea m-au impresionat atât cu ocazia

vederii documentelor, cât şi la cina festivă. Totul era ca un mecanism bine articulat, ce funcţionează perfect.

N-a fost cadru didactic să nu fie implicat în activitate, îndeplinindu-şi atribuţiile cu decenţă şi bun simţ, cunoscându-şi perfect locul …

A doua zi a urmat excursia la Eger, unul din cele mai frumoase oraşe în stil baroc ale maghiarilor. Fără a intra în

detalii, oraşul are o populaţie de 60.000 locuitori, fiind aşezat în nordul Ungariei, la est de Munţii Tatra. Este cunoscut pentru castelele sale, băile termale, construcţiile istorice şi nu în ultimul rând, pentru vinurile sale .

M-a impresionat basilica arhiepiscopiei, a doua biserică din Ungaria ca mărime, cu cea mai mare orgă din ţară.

La etajul Institutului Pedagogic funcţionează Biblioteca Arhiepiscopală decorată cu sculpturi de lemn, având 130.000 volume. Aici se păstrează prima carte tipărită din Ungaria (1473) şi singura scrisoare a lui Mozart aflată în Ungaria. În turn funcţionează Observatorul Astronomic Spekula, primul muzeu astronomic din ţară. Periscopul din camera obscură - tehnică de vârf din anul 1776 - funcţionează şi astăzi,

proiectând pe suprafaţa albă a unei mese imaginea vie a oraşului. La periferia oraşului, într-un loc greu accesibil, nefuncţională azi, se află biserica ortodoxă. Timpul a trecut pe nesimţite şi, cu un real regret, a trebuit să părăsim oraşul iubirii de patrie, fără a

putea degusta, din pivniţele seculare din valea Szepaszony, renumitul Sânge de taur. În drumul spre casă, am admirat întinsa pustă ungurească unde, spre cinstea lor, n-am văzut

nicio bucată de pământ nelucrată. Cu mâhnire, gândul mi-a zburat spre întinsele suprafeţe de pământ nelucrate de la noi şi am găsit o parte din răspunsul la întrebarea: De ce la unguri criza nu se simte

aşa acut?

prof. Traian Stanciu, director CNSV Beiuş

Proiecte educaţionale

O lacrimă pentru Terra

În anul şcolar 2009-2010 au debutat în Colegiul nostru

lucrările proiectul educaţional O lacrimă pentru Terra, care se bucură de o participare naţională amplă. Iniţiat de Colegiul Naţional Samuil Vulcan, Liceul Pedagogic Nicolae Bolcaş din Beiuş, Şcoala cu clasele I – VIII nr. 2 din Lugoj şi Grupul Şcolar Doamna Stanca din Bucureşti, proiectul se va derula timp de 2 ani în peste şaizeci de şcoli din ţară, în parteneriat cu inspectoratele şcolare judeţene cărora le sunt arondate, şi alte instituţii din judeţele participante.

Coordonatorii naţionali ai proiectului (prof. Popa Marius Daniel - Colegiul Naţional Samuil Vulcan - Beiuş, Bihor, prof. Sîrbu Gabriela Monica – Şcoala cu clasele I- VIII Nr.2 - Lugoj, Timiş, inst. Târnăveanu Diana Monica - Liceul Pedagogic Nicolae Bolcaş - Beiuş, Bihor, prof. Ţurcaş Crina Valentina – Grup Şcolar Doamna Stanca –Bucureşti) şi partenerii lor consideră că salvarea nu va veni numai din partea puternicelor state europene şi internaţionale, ci şi din partea copiilor.

Activităţile incluse într-un program riguros şi-au propus să valorizeze potenţialul creativ al elevilor şi profesorilor coordonatori, în vederea îmbunătăţirii calităţii mediului, într-o acţiune de amplă colaborare; educarea elevilor în spirit ecologic, al respectului faţă de mediul înconjurător; angrenarea în diferite activităţi practice.

Proiectul este conceput în patru etape: martie - Apa, esenţa vieţii, aprilie – Să ajutăm Pământul

să zâmbească, mai – Comoara verde de lângă noi, iunie – O viaţă mai bună într-un mediu mai curat.

Iată etapele parcurse în primul an de desfăşurare: Prima etapă, intitulată sugestiv Apa – esenţa vieţii, s-a

desfăşurat în colegiul vulcanian în 22 martie, cu ocazia Zilei Mondiale a Apei, sub îndrumarea profesorilor Popa Marius-Daniel – coordonator naţional, Ilieş Mihaela – coordonator la nivel de colegiu şi Copil Olimpia – coordonatorul etapei.

Apa, sub multiplele ei stări, a fost trecută prin ,,filter” biologice, chimice, fizice, geografice, literare, ale tradiţiei populare, mitologice şi plastice de grupe de gimnazişti şi liceeni, coordonate de profesori de specialitate, care au imprimat activităţii un caracter interdisciplinar. Produsele finale au fost eseuri literare, studii şi experienţe de laborator – fizice şi chimice, studii şi materiale despre apa geotermală şi circuitul apei în natură, expoziţia artistică tematică.

Etapa a II-a - desfăşurată sub genericul Să ajutăm

Pământul să zâmbească, a debutat în 22 aprilie, de Ziua Pământului. Activităţile s-au desfăşurat pe secţiuni. Cea literară a reunit eseuri, poezii, proză scurtă, scrisori de mare sensibilitate, planşe, desene şi prezentări Power Point tematice. Secţiunea ştiinţe a aparţinut chimiştilor, fizicienilor, biologilor hotărâţi să ajute Planeta Albastră să zâmbească. La finalul activităţii, publicul a vizitat expoziţia de grafică, desen şi pictură realizată de

elevi ai claselor V – XII. Coordonator a fost prof. Mihaela Ilieş. Etapa a III-a - Comoara verde de lângă noi, a debutat în şcoală cu lucrări asistate de profesori - membri ai echipajelor a trei şcoli partenere de proiect: Liceul Pedagogic Nicolae Bolcaş - Beiuş, Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 2 – Lugoj şi Colegiul Tehnic Ioan Ciordaş – Beiuş. Liceenii vulcanişti au prezentat planşe, materiale în power-point, poezii şi compuneri în limba engleză, au rulat mai multe scurt-metraje în limba lui Shakespeare, au prezentat planşe, creaţii literare personale şi materiale

Proiecte educaţionale

tematice în Power-point. Remarcabilă a fost şi acţiunea de ecologizare din Pădurea Delani şi zona citadină a Crişului Negru. Elevii au colectat o tonă de deşeuri din hârtie, pe care au predat-o unui punct de colectare, din dorinţa de a salva copacii din faţa fierăstraielor.

La finalul activităţilor, domnul profesor Teodor Rif a prezentat invitaţilor şcoala, familiarizându-i cu cele 182 de file din istoria acesteia. Oaspeţii au vizitat muzeul de istorie a şcolii şi valoroasele colecţii ale muzeului de ştiinţe naturale. Coordonatorii etapei a fost prof. Denisa Făşie şi Marius Popa.

Etapa a IV-a - O viaţă mai bună într-un mediu mai curat – a adus bucuria sfârşitului de an şcolar, dar şi a activităţilor propuse Elevii au fost antrenaţi în a gândi şi crea planşe şi machete care să simuleze procese tehnologice poluante, specifice unor agenţi poluanţi, dar şi sugestii de stopare a efectelor nocive produse. De asemenea, au pus în practică, este adevărat că la scară redusă, locaţii aşa cum le imaginează ei pentru a proteja mediul: parcuri, locuri de agrement, oraşe etc. Materialele lor au constituit nucleul unei expoziţii ECO.

O altă activitate atractivă şi apreciată de elevi a fost Parada modei ,,reciclate”. Toaletele trendy au fost confecţionate din materiale reciclabile. Imaginaţia şi fantezia debordante ale copiilor au fost aplaudate de colegii şi profesorii şcolii, care au asistat la defilarea costumelor în decorul natural oferit de curtea şcolii.

Coordonatorul etapei a fost prof. Mihaela Ilieş. Considerăm că în acest prim an de derulare a

proiectului obiectivele generoase au fost împlinite prin activităţi diversificate care au urmat principiul transdisciplinarităţii. Elevii au beneficiat de educaţie ecologică, putând să-şi formeze şi exerseze abilităţi estetice, digitale, de exprimare şi comunicare în limba română şi într-o limbă străină. Suntem convinşi că, împreună cu partenerii noştri am contribuit la formarea conştiinţei ecologice, a respectului faţă de natură, faţă de OM. Copiii, tinerii trebuie să înţeleagă că indiferenţa faţă de natură, dezechilibrul produs de om, pot să ducă la nimicirea Planetei Albastre, la dispariţia vieţii pe Pământ. Natura ne-a oferit cel mai bun laborator de lucru şi cea mai documentată bibliotecă pentru studiu.

Precizăm că diseminarea activităţilor se realizează prin: postare pe site-ul didactic.ro, pe site-ul şcolilor participante şi pe site-ul proiectului; în mass-media locală; Consiliul reprezentativ al părinţilor; elevii şcolilor implicate în proiect.

Detalii şi rezultatele cercetărilor realizate vor fi incluse în cele patru volume publicate în cadrul proiectului, dar şi în Revista şcolii – Plai românesc.

prof. Elena OJICĂ, prof. Mihaela ILIEŞ

Proiecte educaţionale

Debut în forţă

Prima săptămână a noului an şcolar a coincis cu Zilele Europene ale Patrimoniului. În perioada 17-18 septembrie 2010, vulcaniştii, coordonaţi de prof. Gabriela Vescan, au realizat o expoziţie cu tema „Clădiri de patrimoniu din Ţara Beiuşului”.

Puţini sunt cei care ştiu că numai în Municipiul Beiuş sunt înregistrate 9 monumente istorice: Biserica Reformată (datată din 1780-1782), Casina Română (1871), Şcoala civilă de fete (azi Şcoală cu clasele I-VIII „Nicolae Popoviciu”(1935) , Internatul Pavelian de fete (str. Calea Bihorului)(1900), Ansamblul urban ,,Piaţa Samuil Vulcan", Casa Ioan Ciordaş (Muzeul Municipal) (sec. al XIX-lea), Colegiul Naţional ,,Samuil Vulcan”: primul corp de clădire (1828); al doilea corp (1895), Casa Forgach (azi sediul administrativ al Parohiei romano-catolice) (1753), Biserica romano-catolică ,,Sf. Treime” (1752).

De asemenea, interesante biserici de lemn se înalţă de câteva veacuri (sec.XVII-XVIII) în Ţara Beiuşului: cele din Brădet, Belejeni, Brăteşti, Goila, Gurbeşti, Rieni, Stânceşti etc. Dacă nu le-am vizitat, cu siguranţă le-am zărit din mers, în graba noastră spre nu ştiu unde.

Câţi dintre noi ştiu oare că Biserica reformată din Remetea, datată în secolul al XIII-lea, este comparabilă cu Voroneţul, nefiind atât de spectaculoasă, dar la fel de interesantă.

În ziua de azi e suficient să ai o informaţie incitantă şi, pornind de la aceasta, să afli mai multe. Un search pe Google şi, poate, următorul articol despre Patrimoniul Ţării Beiuşului va fi scris de voi…

Şi pentru că un patrimoniu naţional se

păstrează cu grijă,

După cum se ştie, mediatizată mai mult sau mai puţin, în 25 septembrie, s-a desfăşurat Campania

Naţională de Ecologizare, la care au participat peste 40 de vulcanişti. Echipa noastră de voluntari, profesori şi elevi, coordonată de Ioana Boiţ, au redat verdele spaţiului limitrof Uzinei de apă.

Sunt mândră de ce au (şi am) realizat.

prof. Claudia Buran

Proiecte educaţionale

“La pas” ... prin Italia

Dimineaţa zilei de 5 aprilie 2010 începe cu o notă entuziastă deoarece e debutul unei mini-aventuri latine. Începutul săptămânii luminate ne poartă, pe mine şi pe alţi 40 de elevi şi profesori, spre Peninsula Italică.

Drumul e lung, dar timpul trece repede în atmosfera plăcută şi antrenantă: spunem glume, împărţim mâncare, privim în depărtarea lină a Câmpiei Panonice şi admirăm frumuseţile Apeninilor.

Primul obiectiv este Florenţa, oraş care poartă pecetea veşnică a lui Da Vinci. Îl găsim dimineaţa, aerisit, lipsit de mulţimea sufocantă de turişti. În câteva ore, capitala Toscanei ni se dezvăluie majestuoasă prin varietatea capodoperelor arhitecturale pe care le vizităm: Uffizi, Palazzo Vecchio, Palazzo Medici, Palazzo Stozzi, Piazza del Duomo, Piazza della Signoria, Piazza Santissima Annunziata, Piazza San Marco etc.

Panorama oraşului o admirăm melancolici de pe o colină alăturată, după care ne continuăm drumul

spre eterna Cetate a Romei. Micile oraşe italiene, cu străduţele lor strâmte şi ochiurile colorate felurit ale caselor, fac deliciul fetelor.

Ne cazăm într-un camping, undeva în spatele Vaticanului. Bungalourile de 2 locuri sunt cele mai potrivite pentru nişte ,,romantici” ca noi.

Trei zile în Roma, teoretic e simplu: avem de vizitat Muzeul Vaticanului, Basilica Sf. Petru, bisericile Santa Maria Maggiore, Santa Maria in Travestere., Piazza de Spania, Piazza del Campodoglio, Palazzo del Quirinale, Palazzo Chigi, Capitoliul, Galeriile Borghese şi alte locaţii. Practic însă... adunăm zilnic kilometri întregi de mers pe jos în soare dogoritor, dar merită!

Fiind săptămâna luminată, trebuie să aşteptăm ceva vreme până să intrăm, timp în care ne răcorim la fântânile din piaţa dinaintea Basilicei. Muzeul Vaticanului, cu galeriile sale interminabile, mormintele papilor din Basilica Sf. Petru, dar şi basilica propriu-zisă sunt impresionante.

După acest popas pornim pe jos de-a lungul străzilor adiacente, având ocazia să vedem Castelul San’ Angelo şi Pantheonul.

A doua zi colindăm străzile oraşului celor şapte coline, vizitând monumentele sale arhitecturale, în special cele din perioada barocă.

Proiecte educaţionale

Ultima zi la Roma. Facem o incursiune în

Roma Antică: Colosseumul, Forumul Roman, templele lui Jupiter, Ceres, Neptun, Columna lui Traian, statuile lui Cezar, Traian, dar şi alte monumente „mai recente” cum ar fi cel al lui Victor Emanuelle II.

După ultima noapte petrecută sub cer roman, poposim în Veneţia câteva ore, timp în care admirăm Palatul Dogilor, Piazza şi Basilica San Marco, Puntea Suspinelor şi facem o plimbare cu vaporetto.

În drum spre casă recapitulez: Florenţa, Roma Antiqua, Roma Medievale, Veneţia, per total o aventură învăluită în parfum latin cu note de prospeţime apenină.

Ana-Maria IGAŞ

după o „povestire” a lui Flaviu BALINT

Saloanele Plai românesc

CHENONCEAUX - UN CASTEL PE MALURILE LOAREI

Împânzită peste tot cu monumente ale Lumii Vechi, bătrâna Europă îşi afirmă identitatea prin trecutul glorios, despre care grăiesc semeţe castele, palate, mănăstiri, catedrale sau fortificaţii ale celor care le-au ctitorit (ex: castelele de pe malurile Loarei, Turnul Londrei, Castelul Windsor, Palatul Schönbrunn, Domul din Köln, Domul din Milano, Palatul Dogilor – Veneţia, Palatul Ecaterina, mănăstirile din Moldova etc.). De aceea se impune o conservare a tuturor clădirilor-monument, acestea fiind martore ale evenimentelor timpurilor.

Grandioasele monumente istorice şi de artă impun respectul faţă de trecut, faţă de istoria popoarelor care le-au înălţat. Ele reprezintă geniul gândirii

arhitecturale a omenirii, de-a lungul epocilor, începând cu antichitatea elină. Datorită industrializării începute cu două secole în urmă şi poluării tot mai accentuate a mediului

înconjurător, aceste comori spirituale sunt în pericol. De aceea, UNESCO a adoptat în 1972 Convenţia pentru

Saloanele Plai românesc

Protecţia Moştenirii Culturale şi Naturale a Omenirii şi a înscris nenumărate opere arhitectonice şi parcuri naturale în Patrimoniul Universal.

Cu permisiunea Dvs., stimate cititorule, o să vizităm, fie şi virtual, una din vechile minuni arhitectonice, splendoare incontestabilă a unei lumi de mult apuse. Este vorba de Castelul Chenonceaux din Franţa. Emoţionaţi, ne regăsim într-o lume a legendelor, a evocărilor istorice şi a detaliilor artistice. M-am oprit la Franţa fiindcă această ţară a fost mai aproape de noi, românii, din totdeauna. Suntem pe Valea Loarei, care concentrează cele mai multe castele care au constituit vechea reşedinţă regală pe vremea regilor de Valois. Castele sunt peste tot în Franţa, dar nicăieri mai dese decât pe Valea Loarei. În Evul Mediu existau aici oraşe prospere datorită comerţului desfăşurat pe râu, oraşe protejate de fortăreţe solide. Regiunea a fost denumită „grădina Franţei”, iar mai târziu „grădina regilor”, datorită preferinţei regilor Franţei din perioada Renaşterii pentru acest spaţiu mirific. Simboluri ale Renaşterii franceze medievale, castelele din Valea Loarei constituie un patrimoniu inestimabil al Franţei, dar şi al întregii omeniri.

Am preferat o vizită la Chenonceaux nu pentru că zidurile auguste ale celorlalte castele şi palate vechi, cum sunt: Chaumont, Langeais, Ussé, Amboise, Blois, Chambord, Azay-le-Rideau, Chinon etc. ar fi mai puţin relevante, ci pentru că „...este unicul castel din lume a cărui construcţie traversează un râu în toată lăţimea lui!”(Elvira Bogdan, Castelele Loarei, Editura Litera, Bucureşti, 1970, pag.25)

Construit în stil renascentist şi amplasat într-un magnific cadru natural pe afluentul Cher, Chenonceaux este un punct de mare atracţie din Valea Loarei. Gustave Flaubert considera că „Din castelul Chenonceaux se desprinde o inefabilă impresie de neînchipuită suavitate, de o aristrocratică seninătate”. I se mai spune şi Castelul Doamnelor datorită conexiunilor lui cu mai multe nume feminine din istorie.

Această splendidă reşedinţă regală nu a fost clădită de regii Franţei. Primii stăpâni ai castelului au fost cei din familia De Marques, care a ridicat între secolele al XII-lea – al XV-lea o moară fortificată şi un castel medieval.

În 1512, Thomas Bohier, şambelan al nu mai puţin de patru regi ai Franţei, preceptor al impozitelor sub trei dintre ei, a preluat întreaga proprietate, a demolat vechile clădiri, cu excepţia unui donjon şi a construit, între 1513-1521, un nou castel. Cum dai să intri în acesta, la dreapta, se înalţă un turn vechi feudal, străjuind aici din veacul al XIII-lea, turn pe care Thomas Bohier nu l-a dărâmat, lăsându-l să evoce etern întunecatul Ev Mediu. În 1513, Catherine Briçonnet se implică în construirea castelului lăsându-şi amprenta asupra stilului şi elementelor arhitecturale, atunci când soţul său, Thomas Bohier, este plecat cu afaceri. El nu a avut timpul fizic necesar să desăvârşească castelul, finalizând doar pavilionul principal, cu turnurile şi ferestrele artistic lucrate.

Acuzat de risipa banului public, el este obligat să plătească statului o sumă mare. Profund mâhnit, a murit în 1524, iar soţia sa, doi ani mai târziu. Fiul lor a trebuit să cedeze Castelul Chenonceaux cu toate pământurile ce-i aparţineau regelui Francisc I (1494-1547), marele patron al Renaşterii franceze. Fiul său, Henric al II-lea (1519-1559), soţul Caterinei de Medici (1519-1589), a dăruit castelul favoritei sale - Diane de Poitiers, văduva lui Louis de Brézé, femeie foarte frumoasă, de care s-a îndrăgostit nebuneşte, deşi era cu 20 de ani mai mare (el avea 19, iar ea 39). A iubit-o cu pasiune şi devotament până la moarte. Elvira Bogdan menţionează în lucrarea Castelele Loarei, că actul de danie a regelui prevedea că i se dăruieşte în deplină proprietate Castelul Chenonceaux drept răsplată a „bunelor, agreabilelor şi recomandabilelor servicii, pe care sus numita Doamnă le-a adus prea respectatei noastre soţii, regina” (Elvira Bogdan, Castelele Loarei, Editura Litera, Bucureşti, 1970, pag.22) . Stăpână pe Chenonceaux, Diana ordonă construirea podului de pe Cher, ce lega castelul cu celălalt mal al râului. Întregul venit al castelului a fost cheltuit pentru ridicarea podului şi amenajarea parcurilor, livezilor şi grădinilor proiectate de renumiţi decoratori ai vremii. De fapt, cea mai mare parte din cheltuielile pentru amenajarea şi înfrumuseţarea castelului, poruncite de Diana de Poitiers, au fost suportate de rege, acesta considerând lucrarea o desăvârşire a unei minuni arhitectonice.

Se ştie că în 1559 Henric al II-lea al Franţei a fost grav rănit de un gentilom la un turnir. Gurile rele vorbeau că soţia lui, regina Caterina de Medici, nu ar fi fost străină de acest „accident”. Ea a preluat controlul, interzicând accesul Dianei de Poitiers în preajma bolnavului, în ciuda nenumăratelor chemări ale acestuia. După moartea soţului ei, Caterina de Medici şi-a exercitat puterea conferită de statutul de regină, exilând-o pe rivala ei şi luându-i castelul Chenonceaux în schimbul celui de la Chaumont, castel mult mai mare şi mai

Saloanele Plai românesc

bogat. Trebuie menţionat că această regină a Franţei a avut geniul politic al familiei sale de negustori şi papi - vestiţii Medicis din Florenţa. Ambiţioasă, vanituoasă, niciodată învinsă, nimic n-o împiedica să-şi împlinească planurile. Rămâne celebru amestecul ei în Noaptea sângeroasă a Sf. Bartolomeu, când au fost masacraţi hughenoţii. Diana, singura sa rivală reală, s-a retras în final la castelul Anet, unde a murit în 1566. Înaintea morţii sale, în 1589, Caterina de Medici dăruieşte castelul nurorii sale - Louise de Lorraine-Vandémont, soţia regelui Henric al III-lea. Istoria a consacrat-o pe Louise - Regina Albă- pentru că a purtat doliul alb, regal,

până la moartea sa, în 1601. Castelul trece apoi în proprietatea nepoatei Louisei, Françoise de Lorraine-Mercoeur, căsătorită cu César de Bourbon, fiica lui Henri al IV-lea şi a Gabriellei d’Estrées. Apoi, fiul lui César, Louis de Vendôme, intră în posesia castelului şi, în sfârşit, Louis-Joseph de Vendôme, câştigătorul lui Villaviciosa, bătălie care asigura lui Philippe al IV-lea, tronul Spaniei. Pe data de 9 iunie 1733, castelul devine proprietatea preceptorului

regal Claude Dupin. Soţia sa, Madame Dupin, bunica faimoasei scriitoare George Sand (1804-1876), mare iubitoare de literatură, a întreţinut la Chenonceaux un salon frecventat de artişti şi literaţi: George de Buffon (1707-1788), Jean Jaques Rousseau (1712-1778), Voltaire (1694-1778). În timpul Revoluţiei Franceze, castelul este cruţat de la distrugere datorită popularităţii de care se bucura proprietara sa, care câştigase de-a lungul vieţii afecţiunea tuturor.

Din 1864, când castelul a intrat în proprietatea lui Eugène Pelouze, încep restaurările lui. În 1913 este răscumpărat de Henri Meunier, castelul rămânând de atunci în proprietatea lui Gaston Meunier (magnatul fabricilor de ciocolată) şi a descendenţilor săi.

O alee de platani te întâmpină şi te conduce spre castel. La dreapta se găseşte Musée de Cires (Muzeul Figurilor de Ceară). La intrare, doi sfincşi deschid drumul peste un pod basculant care traversează râul Cher. Continuându-ţi drumul, în stânga vei observa splendidul parc al Dianei de Poitiers, iar în dreapta grădina magnifică a Caterinei de Medici, creată după modelul Grădinilor din Florenţa. Pe terasă se ridică donjonul vechiului castel Marques, refăcut de Bohier. Pe el sunt înscrise iniţialele TBK (Thomas Bohier Caterine), regăsite şi în alte locuri din castel, ca şi deviza „S’il vient à point, me souviendra” („Dacă se va împlini, vă va aminti de mine”).

Interiorul castelului deţine o colecţie de mobilă renascentistă, tapiserii flamande din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, opere de artă de Rubens, Nattier, Tintoretto, Jordaens, Jouvenel, Van Dyck, Van Loo etc. Grădinile şi spaţiile verzi de la Chenonceaux păstrează structurile originale de pe vremea Dianei de Poitiers şi a Caterinei de Medici, fiind o mărturie remarcabilă a rafinamentului celor două doamne care le-au împodobit, permiţând turiştilor să descopere tradiţia franceză cu privire la amenajarea grădinilor. În aceste grădini, Caterina de Medici a dat serbări fastuoase în onoarea fiilor săi.

Prima serbare a organizat-o în onoarea fiului ei - Francisc al II-lea şi a soţiei acestuia - Maria Stuart. A doua serbare a fost organizată în onoarea celui de-al doilea fiu al Caterinei, Carol al IX-lea, devenit rege la treisprezece ani prin moartea fratelui său - Francisc al II-lea. Alteori se organiza câte un bal costumat, deschis de micul rege şi sora sa - Maguerite de Valois. În 1577, la finalizarea marii galerii ce unea cele două maluri, a fost organizată o a treia serbare, în onoarea celui de-al treilea fiu al Caterinei de Medici - Henric al III-lea, devenit rege prin moartea lui Carol al IX-lea. Tot Elvira Bogdan relevă faptul că „aceasta a fost şi ultima serbare care s-a mai dat în grădinile renumite ale Chenonceaux-ului...” Odată cu moartea tragică a lui Henric al III-lea avea să se stingă familia de Valois.

Astăzi acele locuri, altădată martore la atâtea râsete cristaline, plimbări minunate, întâmplări zbuciumate, uneltiri sau hotărâri ce vizau afacerile de stat, sunt învăluite de o linişte profundă, din care personaje trecute în lumea umbrelor par a rosti: „Vizitatorule, şi eu am fost cândva ca tine!”- linişte ce te îndeamnă să meditezi la cuvintele Ecleziastului: „Am văzut tot ce se face supt soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt!” (Eclesiastul, cap.1:14)

prof. Viorica ŢIŢ Bibliografie: 1.Elvira Bogdan, Castelele Loarei, Ed.Litera, Bucureşti, 1970; 2.Castelele de pe Valea Loirei: http://www.dreamdestinations.ro/castelele-din-valea-loirei-franţa-498/; 3.Biblia, Ecleziastul, cap1:14

Remember

După 25 de ani

Perioada 24 – 27 iunie 2010 rămâne eternă în memoria celor prezenţi la sărbătorirea Întâlnirii de 25 de ani de la absolvirea Liceului Samuil Vulcan a unei promoţii ,,de pomină” – 1985: trei clase cu 101 elevi, diriginţii acestora fiind profesorii BAN Florian, MARTINOV Milan şi CRAIOVAN Ionel.

Timp de câteva zile, toate drumurile au dus la Beiuş, spre aducere-aminte, evocare şi, mai ales, demonstrarea unor lecţii de moralitate bine definite şi statornicite în mintea adolescenţilor de atunci de către dascălii lor.

Bucurie, colegialitate, prietenie, respect, generozitate, recunoştinţă, filantropie, umor – toate sunt deprinse de această generaţie (şi nu numai) de la părinţii şi profesorii lor, demonstrând spiritul vulcanist format în şcoală de generaţii de dascăli, înaintaşi vrednici de admiraţie pentru demnitatea manifestată ,,sub vremuri”, şi transmis urmaşilor lor – colegi şi elevi, formând un adevărat spirit al locului, cum bine subliniază profesorul Teodor RIF, cu mândrie.

Beiuşul, oraşul veşnicei tinereţi prin copiii veniţi la şcoală şi prin rememorarea adolescenţei, le-a deschis porţile celor sosiţi din depărtate zări sau de aproape, bucurându-se de creativitatea lor, de felul lor special de a gândi şi fi.

Aşadar, înaintea distracţiei (banchetului), au găsit că este înţelept să devină Absolvenţi pentru locuire decentă!, voluntari pe şantierul Asociaţiei non-profit Habitat pentru Umanitate – Beiuş, dedicată rezolvării lipsei de locuinţe în cazul familiilor nevoiaşe din zonă. Desigur, aici li s-au impus condiţii de participare: bocanci, haine de lucru şi …chef de muncă. De remarcat intenţia lăudabilă de a face donaţii pentru realizarea obiectivului generos. În demersul lor, li s-au

alăturat dascăli de ieri şi azi ai şcolii şi parcă rolurile …s-au schimbat puţin. Sâmbătă, 26 iunie, a fost Ziua reculegerii, a omagierii dascălilor care au trecut la ,,Catedra Cimitirului

din Deal”, a cărei evidenţă şi aducere-aminte au devenit sarcini adjudecate cu devotament de profesorul Ioan Dărăbăneanu: Cornelia SABĂU, Milan MARTINOV, Florian BAN, Gavril HĂDĂREAN ...

A urmat şi Lecţia de dirigenţie, care le-a verificat memoria: identificarea sălii de clasă – martora încercată a faptelor de odinioară, a dirigintelui şi profesorilor, a colegilor ceva mai ,,ninşi” pe la tâmple, dar

tineri spiritual. Aşa cum i-au întâmpinat la intrarea în liceu, le-au fost alături şi acum profesorii: Eleonora URSU, Ana MORAR, Petru COTRĂU, Ioan MEZEA, Aurel SFERLE, Ioan DĂRĂBĂNEANU, Ionel CRAIOVAN, Viorel GAVRA, Traian STANCIU, Gheorghe ROŞCA, Mihai BAN.

Preocupaţi de dezvoltarea oraşului în care au copilărit, studiat şi trăiesc, câţiva colegi le-au împărtăşit celorlalţi, prin prezentarea unor proiecte, câteva secrete ale succesului transformării calităţii vieţii şi serviciilor din urbe: Claudia Iştoc, Cristina Birta, Horia Degău, Tibi Waxmann, Daniel Nicolae, Călin Moş, Adrian Ciorna, Zamfir Todor… Aceste momente au fost ,,întrerupte” de diverse alte bucurii,

dintre care subliniem dorinţa multor absolvenţi de a-şi verifica rezistenţa fizică într-o partidă de baschet, volei sau tenis de masă ,,ca pe vremuri”, dar şi emoţia de a retrăi clipele apariţiei portarului care-i fugărea în anii de liceu. Se pare că în acei ani elevii găseau în orice moment liber un prilej de a face sport, fără a fi nevoie de campanii de promovare a binefacerilor mişcării. Iată un bun model pentru copiii de azi.

Şi pentru că este un alt punct culminant al unei revederi, Banchetul i-a reunit, absolvenţi şi dascăli, într-o atmosferă veselă, antrenantă, numai bună pentru ,,coacerea” altor proiecte şi întâlniri.

Dar la Beiuş nu i-au adus doar amintirile, nostalgiile… Aici au repere exacte şi însemnate. Ca semn de recunoştinţă faţă de cei care i-au format, 85-iştii au dorit să realizeze, conform tradiţiei, o

punte între generaţii. De aceea au gândit şi acordat, la încheierea anului şcolar 2009-2010, trei burse de merit celor mai merituoşi dintre absolvenţi, la disciplinele Limba şi literatura română, Matematică şi Ştiinţe sociale. Aceste burse, însemnate material (1200 ron), au şi mare încărcătură afectivă. Ele poartă numele ,,profesorilor-reper” care, din păcate, prea curând au trecut să-i înveţe câte ceva pe cei de ,,dincolo”: Martinov MILAN, Florian BAN, Gavril HĂDĂREAN. Astfel:

Remember

Bursa Profesor Milan MARTINOV, donaţie a absolventului din

1985 – Daniel NICOLAE, a fost acordată Andreei COSĂU – absolventă 2010;

Bursa Profesor Florian BAN, donaţie a fraţilor Marcel şi Horia BAN, a fost acordată absolventei Amalia LAZA.

Bursa Profesor Gavril HĂDĂREANU, donaţie a absolventei din 1985 – Cristina BIRTA, a fost acordată tânărului absolvent Silviu URECHE.

De menţionat că aceste burse urmăresc stimularea performanţelor şcolare, dorindu-se a se institui o tradiţie a acordării lor, eventual şi iniţierea altora.

Gesturile generoase, de bun-simt, ale acestor vulcanişti demonstrează că sunt oameni veritabili, care doresc şi pot să-şi unească identităţile cu istoria de aproape 200 de file a şcolii lor. Este impresionant să observi tenacitatea cu care ei cred în valori. De aceea, le dorim cât mai multe momente de evocare beiuşeană, pe măsura spiritului şi sufletului lor.

Cronicar –Elena OJICĂ Fotografii – Zamfir TODOR

Efigii

Prof. CONSTANTIN NENCIULESCU (1929 - 2010)

Data şi locul naşterii – 5 ianuarie 1929, Izvorul – Argeş Studii - Şcoala primară – Bălceşti, Argeş;

- Liceul Comercial Vintilă Brătianu – Piteşti; - Şcoala Superioară Pedagogică; - Facultatea de Filologie – Bucureşti.

Itinerar profesional – 10 august 1953, debutează ca profesor de Limba şi literatura română la Liceul Samuil Vulcan – Beiuş, de unde s-a pensionat în 1991. Lucrarea de Gradul I – Dezvoltarea aptitudinilor literare în anii de liceu, I.C.P.P.D. Cluj – Napoca, 1977. Funcţii - şeful catedrei de Limba română până la pensionare, cu excepţia anilor în care a fost director al şcolii (1.10.1953–31.03.1954; 1.04.1962 – 31.08.1962);

- metodist raional la Limba română – 1960 – 1978; - preşedinte al Societăţii de filologie şi istorie – Raionul Beiuş;

- coordonator al Cercului de creaţie literară, din 1955 şi al Cenaclului literar – artistic al şcolii, din 1980; - iniţiator al revistelor şcolii ,,Pagini de ucenicie” (1967-1977), ,,Plai românesc”(din 1978) şi al

Caietului cultural al Liceului (1985). Diplome şi distincţii:

- 1956 – Diploma de profesor fruntaş – pentru merite deosebite în domeniul învăţământului şi culturii – Ministerul Învăţământului şi Culturii;

- 1955, 1957, 1965, 1970 – Insigna de Profesor fruntaş pe ţară – Ministerul Învăţământului şi culturii; - 1980 – Meritul Cultural; - 2000, 2001, 2002 – Diploma de Onoare a Fundaţiei Culturale Samuil Vulcan – Timişoara; - 2001 – Diploma de fidelitate – acordată de conducerea Colegiului Naţional Samuil Vulcan – Beiuş; - 2003 – Diploma de Cetăţean de onoare al Municipiului Beiuş (CIVIS URBIS NOSTRAE); - 2003 – Medalia de Aur a C.N.S.V. Beiuş, cu ocazia sărbătoririi a 175 de ani de la ctitorirea şcolii;

Activitatea literară (cronici, eseuri, studii şi articole în ziarul ,,Crişana” şi revistele şcolii, epigrame, versuri, romane, cugetări):

- Debut – epigrame şi poezii în Ziarul ,,Crişana”; vol. 101 Epigrame, Binfosoft, Beiuş, 1993; - 1996 – Sclipiri testamentare (versuri), Ed. Buna Vestire, Beiuş; - 1997 – Jocuri de lumină, Ed. Buna Vestire, Beiuş; - 2001 – Vis şi imagine, Ed. Buna Vestire, Beiuş; - 1999, 2000, 2001 – Trilogia: Prizonierii soartei, Mărturisirile vrăjitoarei, Evadarea (romane), Ed. Buna Vestire, Beiuş; - 2002 – Ancheta (roman), Ed. Buna Vestire, Beiuş; - 2003 – Meditaţie şi creaţie – aforisme, maxime, comentarii diverse, Ed. Buna Vestire, Beiuş; - 2004, 2005 – Drum şi destin (romane) – vol.I – Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea; vol.II – Ed. Buna Vestire, Beiuş; - 2007 – Inteligenţă şi acţiune – note biografice, interviuri şi articole diverse, Ed. Buna Vestire, Beiuş; - 2008 – Furtună pe cerul adolescenţei – dramă în 4 acte, Ed. Buna Vestire, Beiuş.

Se spune şi se va spune că ,,omul sfinţeşte locul”. Suntem tentaţi, când cutreierăm uliţele istoriei Beiuşului, să inversăm termenii acestei înţelepte cugetări şi să declarăm că, în cazul Beiuşului, ,,locul sfinţeşte omul”.Şcoala ctitorită în vremuri de răscruce de episcopul greco-catolic Samuil Vulcan, cu semnificaţii emblematice pentru destinul urbei, a fost, şi ne place să credem, este şi acum un loc sfinţitor, de caractere, destine individuale care se clădesc întru edificiul personalităţilor locale de referinţă. Vrem să credem că Beiuşul a dobândit puteri magice de a chema, aduna din zări, oameni de care are nevoie şi, odată aduşi aici, îi supune unei nebănuite selecţii. Cei rămaşi în urma acestei trieri sunt sfinţiţi de acest loc sfinţitor şi peste ani devin personalităţi locale, de referinţă, salutate de concetăţeni, cu respect aproape evlavios, oameni cunoscuţi şi recunoscuţi de copii şi vârstnici, de aerul şi caldarâmul urbei. Devin ,,cineva” între convieţuitorii acestei mântuite părţi de ţară.

Puterea, pregnanţa personalităţilor didactice din oraşul luminii vulcaniene, se clădea prin tehnica picăturii chinezeşti, cu multă migală şi băgare de seamă, într-o atmosferă de neafişată – de cele mai multe ori – onestitate, în fapte mărunte cotidiene, adunate în ani mulţi de servire comunitară.

În pofida acestor condiţii oarecum comune, de formare, personalităţile didactice ale Beiuşului au avut profiluri psiho-sociale destul de individualizate, de cele mai multe ori într-o coloratură de originalitate debordantă. Toate acestea i s-au întâmplat şi profesorului de Limba şi literatura română Constantin Nenciulescu. Apelând la o analogie voit forţată, de suprafaţă - tehnică de comunicare mult utilizată de profesori - cităm şi parafrazăm titlul ,,Un yankeu la curtea regelui Arthur”, pentru a spune: ,,Un sudist la curtea vlădicului Vulcan”. Sosit la Beiuş în secolul trecut - al XX-lea, prin deceniul cinci, din Trivalele Piteştiului, tânărul profesor Constantin Nenciulescu a adus cu el savoarea lingvistică din graiul grăbit al ţinuturilor sudice, precum şi imprevizibile şi originale gesturi, comportamente aparent şi voit ciudate, animate de acel dinamism specific sudist. Profesorul Constantin Nenciulescu a perceput, de la începuturile sale

Efigii

beiuşene, valoarea spaţiului didactic şi cultural în care tocmai păşise şi a încercat, reuşind apoi mereu, să cutreiere tipologiile dascălilor ctitoriei. A avut lăudabila inspiraţie de a nu se fixa în niciuna dintre acestea, preferând statutul de flotant, ceea ce a fost în favoarea destinului său didactic.

Câteodată se caza – pentru scurt timp – în tipologia ,,dascălului – personalitate severă”, generatoare de frisoane la nivelul percepţiei elevilor. Se pare că era mai mult o actorie, un joc de scenă, dându-şi seama, atât profesorul, cât şi elevii, de totala nepotriveală. Aşa că acel bine cunoscut ,,Dom’le, până acum n-ai spus nimic, îţi dau nota doi!”, se transfera către permisiunea de a repeta încă o dată şi de două – trei ori răspunsul, până ce nota fugea către 6 sau chiar mai mult.

Profesorului Constantin Nenciulescu i-a plăcut – am spune – enorm să trăiască şi să acţioneze în spaţiul ,,dascălului - personalitate bucolică”, răspândind în jurul său, cu mult talent, voia bună, erijându-se cu pricepere în postura de a fi sursă inepuizabilă de expresii, reflecţii umoristice, de veselie terapeută. Didactica profesorului era cât se poate de efervescentă, presărată bucolic cu întâmplări repetate frecvent, încât au devenit sigle ale personalităţii sale. Memoria colectivă a generaţiilor de elevi păstrează cu nostalgică duioşie câteva dintre acestea: catalogul mânuit baschetbalistic de la uşă la catedră; ameninţarea care nu se împlinea decât rar cu nota doi; relatările pline de umor ale datelor biografice din viaţa unor scriitori etc.

Tipologia ,,dascălul – personalitate pretenţioasă faţă de propria-i imagine, cu abilităţi cosmetizante” a fost şi ea destul de vizitată de profesorul Constantin Nenciulescu. Autoantrenor perseverent în ,,jocul” numit ştiinţa comunicării, profesorul şi-a depăşit propriile valori. A fost un interlocutor comunicativ, surprinzător prin frecvenţa de emisie, dar şi prin relatări imprevizibile din care greu se putea selecta rolul de fabulaţie. Memoria colectivă va păstra, de asemenea, savoarea relatărilor performanţelor sale fotbalistice de la echipele piteştene, cu cele trei goluri băgate în cinci minute, în care cele două cifre se înlocuiau reciproc, din când în când. De asemenea, relatările relatărilor manolesciene (Nicolae Manolescu) sau popoviciene (Titus Popovici) erau atât de bine regizate şi interpretate cu atâta talent, încât nici cei mai răuvoitori cârcotaşi nu îndrăzneau să ,,tragă în pianist”.

Mai există un tărâm didactic în care profesorul Constantin Nenciulescu a locuit în plinătatea drepturilor. Este vorba de tipologia ,,dascălului - personalitate contextuală şi testamentară”.

Precum majoritatea dascălilor din prima sută de ani ai ctitoriei vulcaniene, aşa şi profesorul Constantin Nenciulescu nu s-a mulţumit doar cu spaţiul didactic catedral. A coborât de la catedră ca să urce în preocupări contextuale, brevetându-şi astfel statutul de om de cultură, deschizând în felul acesta poteci pentru paşii urmaşilor, provocând apetitul cultural creator al tinerilor confraţi întru dăscălie. A survolat spaţiul aerian al satirei, postura de epigramist venindu-i ca un fel de mănuşă comportamentului şi comunicării sale cotidiene. A coborât în profunzimile meditaţiilor şi cugetărilor, câştigând apoi ,,lozul ce mare” – căutat mult de profesor – cel al statutului de romancier.

Pentru memoria colectivă a beiuşenilor şi a generaţiilor de vulcanişti, profesorul Constantin Nenciulescu rămâne dascălul care nu a adormit în tiparul unei tipologii didactice. A cutreierat tipologiile didactice adunând spice, semănând seminţe pentru secerişul vieţii sale, din anul 2010, când a plecat spre veşnicie, lăsând aici hambare deloc goale.

O întâmplare... şi mai multe dintr-o sută Localizată prin anul ‘958 ori ‘959, întâmplarea ce va fi relatată s-a petrecut în ultima oră de Limba română

a unui pătrar al respectivului an şcolar. Elevului B.N. îi ,,ieşea” media 2,50, care, rotunjită prin voie ministerială, devenea uşor 3 (trei), adică notă

de trecere (notele erau între 1 şi 5). Elevul, prezumtiv ca orice elev, îşi dă seama că dacă vine la ora de Limba română, profesorul Nenciulescu îl va ,,asculta” şi există multă şansă ca acel 2,50 să devină 2 ,,curat”, urmat de corigenţie. Drept urmare, elevul B.N. hotărăşte să se îmbolnăvească şi să intre la infirmeria internatului.

Domnul profesor Nenciulescu sesizează situaţia şi trimite un elev după împricinat, cu ordinul de a veni la oră. B.N. soseşte la oră având, peste pijama, un ,,raglan”, iar peste fălci şi în jurul gâtului tot felul de fulare care erau aşa de vârtos legate, încât împiedicau mişcarea gurii, şi sunetele erau cât se poate de nearticulate. Elevul stă în faţa profesorului. Acesta se învârte în jurul său şi-l bombardează cu întrebări din materia parcursă. Elevul răspunde prin mormăituri nearticulate şi, după câteva ,,încercări” nereuşite de limbaj, se prăbuşeşte, simulând un leşin. Profesorul trimite un grup de elevi să-l ducă în curte şi să-l aducă în simţiri stropindu-l cu puţină apă şi apoi, după resuscitare, să vină să răspundă. În urma rugăminţilor fierbinţi ale lui B.N., colegii îl ,,îmbăiază” bine în apă rece de la cişmea. Reîntors în sala de clasă, B.N. arăta jalnic. Apa curgea şiroaie din hainele sale. Domnul profesor Nenciulescu, speriat de posibilitatea agravării bolii şi perspectiva unei ,,aprinderi de plămâni”, hotărăşte trimiterea elevului înapoi la infirmerie. Astfel media 3(trei), atât de râvnită, a fost obţinută.

Ioan Dărăbăneanu - ,,Catedra Cimitirului din Deal” - fragment

Interviurile ediţiei

DESPRE POEZIE ŞI VIAŢĂ CU DR. NICOLAIE NICA

E.O. Stimate domnule doctor, paginile Revistei ,,Plai Românesc” au lansat, în nr. 24 din martie 2010, o Invitaţie la lectură. Semnatarul acesteia, domnul profesor Viorel Codreanu, era impresionat de versurile volumului de debut al …poetului Nicolaie Nica. Azi, rămâne încă o curiozitate aceea că un om specializat într-un domeniu ştiinţific este dublat de sensibilul poet. De aceea, vă rugăm, pentru început, să ne spuneţi povestea dumneavoastră. Cine este Nicolaie Nica ?

N.N. Aş putea să răspund scurt şi precis la această întrebare: Nicolaie Nica este un Mare Timid. Acesta este şi secretul pentru care prietenul meu de-o viaţă, distinsul profesor de Limba română Viorel Codreanu, a ajuns să tragă concluzia că eu aş fi un ,,diamant întors pe dos”. Marele Timid a construit în jurul marii lui sensibilităţi o platoşă de duritate artificială, care să-l protejeze de prostia, mârlănia şi de răutatea ce prea ades îi dădeau târcoale. Nicolae Nica este un om normal, care a ajuns din întâmplare medic stomatolog şi cred că a avut un suflet de poet înainte de a se fi specializat într-un domeniu ştiinţific. Nu a fost, însă, cunoscut ca poet multă vreme, dar dacă ar fi să dăm crezare poetei americane Emily Dickinson, atunci trebuie să fim convinşi de faptul că ,,...să fii poet este totul, să fii cunoscut ca poet este nimic”.

Nicolaie Nica a fost un copil născut într-o familie de ţărani din satul Sârbeşti; a avut şi, cu voia lui Dumnezeu, mai are o mamă ce posedă capacitatea de a cântări într-o clipă tot ce are frumuseţe şi valoare. Datorită ei am luat contact pentru prima dată cu poeziile lui Coşbuc, Goga şi Eminescu, înainte chiar de a şti să citesc. Cred că o să vă mulţumească răspunsul meu; în orice caz, nu o să vă pot spune toată ,,povestea mea”, ca răspuns la o simpălă întrebare.

E.O. Din poemele volumului de debut - ,,Ninsori cu fluturi”- se poate observa că depindeţi de frumos, adevăr, de lumea satului patriarhal natal. Părinţii vă sunt icoane, iar timpul copilăriei

este cel fericit, privind la el cu nostalgie. Pregătiţi un nou volum, al treilea. Ce teme şi motive abordaţi de această dată? V-aţi gândit

la un titlu potrivit? N.N. Sesizaţi foarte bine, stimată doamnă profesor: sunt un dependent de frumos, de adevăr, de

lumea copilăriei mele din satul natal. Acolo, în lumea satului meu, am avut norocul să trăiesc printre oameni simpli, dar de o înaltă ţinută morală, de o sensibilitate sufletească aproape metafizică; acei oameni, prin felul lor de a percepe viaţa şi prin modul lor de a-şi păstra credinţa în Dumnezeu, au şlefuit imperceptibil, dar cu măsură, sensibilitatea poetului care aveam să fiu mai târziu.

Da… am pregătit al treilea şi al patrulea volum, aş putea spune, deoarece vor fi două volume într-o singură carte. Volumul al treilea va fi intitulat, probabil, ,,Inteligenţa şarpelui edenic” şi va da titlul cărţii, iar al patrulea volum va purta titlul ,,Sunt pur şi simplu o poveste”.

Eu nu îmi propun teme şi nici nu caut motive atunci când scriu poezie, ci, aşa cum bine sesiza stimata doamnă Gabriela Kelemen, care a prefaţat ,,Ninsori cu fluturi”, doresc să dăruiesc şi celorlalţi câte ceva din preaplinul sufletului meu. Poezia mea se naşte mai întotdeauna din bucuriile mele, din tristeţile mele, din nostalgia mea după viaţa care exista în satul meu natal în timpul copilăriei mele şi, mai ales, din dorurile mele fără leac.

E.O. Se spune că românul s-a născut poet. Unii afirmă că scriu... de când se ştiu, alţii de când au trecut printr-o întâmplare impresionantă a vieţii. Dvs. de când scrieţi versuri?

N.N. Aşa se spune, cum precizaţi dumneavoastră… Nu ştiu câtă corectitudine conţine această aserţiune, dar vă pot afirma, fără nicio urmă de îndoială, că eu sunt român.

Scriu versuri din prima mea vacanţă de student; aveam un caiet gros cu coperţi albastre de plastic, în care am scris multe poezii; am ars acel caiet doi-trei ani mai târziu pentru că poeziile mi-au părut prea naive şi nereuşite. Am început să scriu iarăşi câţiva ani mai târziu, dar mai rar şi fără multă vlagă. Nu am mai făcut greşeala să-mi ard şi aceste poezii, chiar dacă nu eram încântat de ceea ce creasem. Ele aveau să fie câte o idee sau chiar un schelet pentru versurile apărute în ,,Ninsori cu fluturi”.

E.O. Cred că ar fi potrivit să vă întreb care este motivul scrierilor dumneavoastră. De ce scrie omul Nicolaie Nica? Încifraţi metaforic frumosul şi urâtul adunaţi pe pământ? Poate alungaţi prin scris un pustiu al sufletului? Sau poate tocmai îl umpleţi de bucurie?

Interviurile ediţiei

N.N. Poetul Nicolaie Nica a încercat să explice, pentru toată lumea, de ce scrie, în poezia

intitulată ,,Poeţii”, din volumul ,,Doruri fără leac”, dar pot să o fac şi în alt mod cu această ocazie. Motivul scrierilor mele ar fi acela de a modela cuvintele de aşa manieră încât să creez emoţie în sufletele celor care citesc versurile mele şi să-i fac să înţeleagă că oamenii nu pot trăi numai cu apă şi pâine, ci au şi o necesitate indispensabilă de frumuseţe şi dragoste. Avem nevoie de artă: de poezie, pictură, muzică… Poate la aceasta se gândea şi Nietzsche când afirma: ,,Arta şi nimic altceva decât arta: avem arta ca să nu pierim din pricina adevărului”. Din păcate, adevărul este că azi lumea-i bântuită de oameni şmecheri, inteligenţi şi pragmatici, care ştiu preţul la tot şi valoarea la nimic. Am nădejdea că, în final, lumea nu va fi a lor şi că oamenii vor începe să aprecieze iarăşi frumosul şi, mai ales, vor începe să citească din nou poezie.

E.O. Şi dacă am aflat ce-a iscat ale dumneavoastră versuri, să vedem şi finalitatea lor. De obicei, versurile includ experienţe de viaţă, poetul devenind un dascăl al semenilor. Pentru cine scrie poetul Nicolaie Nica? Vă gândiţi la posteritate?

N.N. Scriu pentru oameni în general, dar mai ales pentru tineri – ,,Căci numai foarte tineri suntem întocmai noi”, precizez într-un vers de-al meu în poezia ,,Ninsori cu fluturi”. Când suntem tineri avem sufletele curate, căci viaţa n-a apucat să ne ştirbească porţelanurile şi cristalurile din vitrina sufletelor noastre pure. Dacă mă gândesc la posteritate…? În ce sens? În orice caz, nu mi-aş dori să fiu perceput nici în actualitate şi nici în posteritate ca un dascăl al semenilor mei, mai degrabă ca un amic de şuetă.

E.O. Cred că sunteţi şi un cititor pasionat... N.N. Credeţi bine, stimată doamnă. Pot să vă spun că cititul a fost cel mai important hobby al

meu, care m-a stăpânit de la vârsta când am început să citesc cursiv. Cum era şi normal, prin citit am făcut cunoştinţă cu tărâmurile zmeilor, feţilor-frumoşi şi ale zânelor; Petre Ispirescu a fost autorul (culegătorul de basme) cel mai îndrăgit de mine în copilărie. Dragostea pentru lectură - spun aşa chiar dacă pare răsuflată şi clişeică această sintagmă - mi-a fost dezvoltată şi augmentată de profesoara mea de Limba română din liceu, doamna Niculina Strusievici. Mă gândesc întotdeauna cu drag şi cu mult respect la profesorii şi dascălii mei, dar la dumneaei în mod deosebit.

Am citit şi citesc cu ardoare; nu ştiu dacă m-am născut, ca tot românul, poet, dar cu siguranţă m-am născut cu o sete nepotolită pentru citit.

E.O. Ca dascăl de Limba română, te afli mereu în concurenţă cu alte mijloace de petrecere a timpului liber, preferate de tinerii contemporani: internet-ul în primul rând. Cum ar adresa cititorul Nicolaie Nica o invitaţie la lectură copiilor, tinerilor? Cum ar motiva-o? N.N. Poate că nu sunt cea mai potrivită persoană să motivez tinerii să aleagă, în locul internetului, cartea. Dacă aş încerca să o fac, cu siguranţă aş fi subiectiv pentru că am iubit şi iubesc cartea cu patimă, iar internetul mi-a fost indiferent chiar de la apariţia sa. Am certitudinea că niciodată cartea în format electronic nu o să poată lua locul celei adevărate. Întotdeauna când cumpăr o carte, o mângâi ca pe o femeie, mă uit la coperţi, la calitatea hârtiei, la felul tipăriturii (nu-mi plac cărţile tipărite cu litere foarte mici), la cuprins, frunzăresc fără grabă prefaţa sau postfaţa; aşa mângâiam şi fetele care, pentru mine, erau îngeri; le mângâiam tandru, fără grabă, parcă le căutam de aripi… Şi ce dezamăgire cruntă când constatam că unele nu le au. Dar cărţile toate au aripi; ele au fost îngerii mei păzitori, de aceea am o bibliotecă despre care prietenul meu, profesorul Viorel Codreanu, afirmă că ar fi cea mai mare bibliotecă personală din oraş.

Deci… internetul este internet; este şi el foarte util, dar cartea este carte şi o poţi mângâia ca pe o fată de care eşti îndrăgostit: îţi oferă plăceri nebănuite. Dar vin şi spun, în final, că nu este suficient un îndemn sau o invitaţie la lectură; trebuie să te naşti cu setea de a citi.

E.O. Interesant punctul Dvs. de vedere, incitantă asocierea cărţilor cu fetele. Este important pentru dumneavoastră că aţi debutat în volum. Pentru noi este o bucurie că

debutaţi, de data aceasta şi cu versuri, în revista şcolii noastre. Trebuie să spunem cititorilor noştri că poeziile cu care ne delectaţi în aceste pagini ale Revistei ,,Plai Românesc’’ sunt o avampremieră a volumului al treilea, de fapt a cărţii cu două volume.

N.N. Sunt tot aşa de bucuros de debutul în Revista ,,Plai românesc” ca de cel în volum. Mă bucur că în această revistă, citită mai ales de tineri, apar câteva din poeziile mele din volumele trei şi patru, aş putea spune, deoarece, după cum am explicat mai devreme, vor fi două volume într-o carte.

E.O. Viaţa vi-a oferit, ca oricărui om, bucurii, speranţe, experienţe inedite... Care ar fi acel moment unic pe care ni l-aţi dezvălui?

Interviurile ediţiei

N.N. Bucuriile, speranţele, experienţele inedite din viaţa unui om au aproape în totalitate un anume caracter de unicitate; mi-e foarte greu să aleg unul. O să aleg totuşi unul care-mi putea fi fatal. Am avut norocul ca în anii terminali ai liceului să fac parte dintr-o clasă cu copii cuminţi şi inteligenţi, dar şi şansa de a avea profesori destoinici şi cu suflete mari. Peste 80% dintre noi am intrat la facultate din prima încercare. Cred că fiecare putea termina orice facultate. Am fost singurul care a ales medicina, toţi ceilalţi orientându-se spre facultăţi tehnice. În lunile de vacanţă care au urmat după bacalaureat, pe care cu toţii le-am folosit pentru pregătirea examenului de admitere la facultate, eu am oscilat, învăţând pentru construcţii navale, silvicultură, construcţii aviatice şi pentru medicină, fixându-mă total pentru aceasta din urmă abia în ultimele două săptămâni rămase până la examenul de admitere. Se deduce uşor că nu am putut fi foarte pregătit. Am ales, trecând tot printr-o experienţă unică, Facultatea de Stomatologie a Institutului de Medicină şi Farmacie din Cluj. Aici, întâmplător sau nu, era cea mai mare concurenţă: şapte sute de candidaţi pe o sută de locuri. La examenul scris am luat o notă destul de mică, dar rămăseserăm mai puţin de jumătate din cei şapte sute să candidăm pe cele o sută de locuri. Am fost repartizaţi pe grupe şi zile să susţinem examenul oral. În fiecare zi treceam pe la locul faptei să văd care-i atmosfera; curtea clinicilor era plină de dimineaţa până după-amiaza de părinţi şi copii. În ziua care preceda examenul meu oral, m-am dus să văd cum decurg faptele şi, la aproximativ zece minute după ce am ajuns în curtea unde aşteptau, ca de obicei, părinţii şi candidaţii, mi-am auzit numele strigat de la o fereastră; am avut senzaţia că se dărâmă cerul peste mine, am fost pur şi simplu şocat, deoarece eram programat în ziua următoare. Am început în mod mecanic să dau din coate, să-mi fac loc prin mulţime (cred şi astăzi că acela a fost momentul zero când am început să-mi construiesc platoşa de duritate despre care am vorbit); nici nu ştiu cum am ajuns pe un coridor destul de sumbru, cu uşi deosebit de înalte. Nu ştiam la care uşă să bat, dar nevoia ne învaţă pe toţi… Aşa că şi eu m-am dumirit repede şi am intrat în sala de examen. Am salutat respectuos şi mi-am declinat identitatea: ,,Sunt Nica Nicolaie”. Am fost invitat să trag un bilet pe care era scris un subiect de examen. Când mi-a venit rândul am răspuns. Unul dintre examinatori, care m-a evaluat şi pe parcursul anilor de studiu, mi-a dat nota opt, iar celălalt, pe care nu am mai avut ocazia să-l întâlnesc în toţi cei şase ani de facultate, a spus în faţa mea următorul lucru: ,,Domnule profesor, (se adresa celui care mă notase cu opt) a vorbit foarte frumos băiatul; dacă dumneavoastră l-aţi notat cu opt, eu îi dau nota zece. Era a doua oară în acea zi când aveam senzaţia că se dărâmă cerul fix în creştetul meu. Aveam să constat, cu stupoare, peste câteva zile, că dacă acel examinator, pus cu siguranţă de Dumnezeu în faţa mea, nu-mi da nota zece, eu nu intram în acel an la facultate. Poate în acea toamnă sau în primăvara anului următor m-ar fi luat în armată şi cine ştie ce itinerar special ar fi urmat viaţa mea. Nici înainte şi nici după aceea, până la vârsta mea de sexagenar, nu am avut o revelaţie atât de acută şi de puternică despre existenţa lui Dumnezeu.

E.O. Aceasta este, cu adevărat, şansă. Poate ne dezvăluiţi şi un moment amuzant din cariera dumneavoastră de medic stomatolog ?

N.N. Cabinetele stomatologice nu sunt prea des frecventate de momente amuzante. Cineva spunea foarte plastic: ,,Trei aştri strălucesc pe cerul omului bolnav – durerea, moartea şi speranţa”. Şi cel care afirma că secolul douăzeci şi unu ori va fi religios, ori nu va fi deloc, cu siguranţă aţi ghicit că vorbesc despre marele scriitor francez André Malraux, mai făcea o afirmaţie foarte interesantă: ,,Moartea nu este un lucru atât de serios; durerea da”. Nouă, stomatologilor, spre deosebire de alte specializări medicale, ne-a fost dat să luptăm cu durerea. Ori în această luptă suntem extrem de rar vizitaţi de un moment amuzant. Totuşi, îmi amintesc unul din cei aproape patruzeci de ani de activitate.

Într-una din zile, pe când băiatul dumnealui avea vreo şase ani (azi este cadru universitar şi poet), domnul profesor Constantin Nenciulescu (mulţi ani şeful Catedrei de Limba română a Liceului ,,Samuil Vulcan”) mi-a solicitat o consultaţie pentru copil. L-am aşezat pe domnişorul Marius Nenciulescu pe scaunul stomatologic să-l consult, să stabilesc despre ce ar fi vorba; mi-am dat repede seama că nu era dispus în niciun fel să deschidă gura şi să colaboreze cu mine. În timp ce duceam muncă de lămurire, domnul profesor se plimba prin cabinet cu mâinile la spate şi spunea: ,,- Hai, tata!... Hai… că ţi-am spus de-acasă că doctorul e prietenul meu”. Dar Marius era perfect imun la teoriile mele şi ale respectabilului său tată. ,,- Hai, tată!..., mai încearcă disperat profesorul, nu putem să-l ţinem aşa… pe domnul doctor, fiindcă mai aşteaptă şi alţi oameni”. Marius însă condiţionează: ,,-Dacă mă plimbi cu sania…”. ,,- Doctore, cât mai stai la cabinet?...” mă chestionă profesorul. ,,- Mai stau vreo două ore”, îi răspund. ,,- Te rog frumos, aşteaptă-ne, o să ne întoarcem”, punctă cu siguranţă domnul profesor. Şi într-adevăr, după ce l-a plimbat aproape o oră cu sania pe domnişorul Marius, s-au întors la cabinet şi minunea s-a produs: Marius a deschis gura.

Interviurile ediţiei

E.O. Nu vă voi elibera fără a vă da prilejul de a formula chiar Dvs. o întrebare pe care nu vi-

am adresat-o, dar la care doriţi să răspundeţi. Desigur, aşteptăm şi răspunsul. N.N. Poate că ar fi fost nimerit într-un asemenea dialog să mă întrebaţi care sunt poeţii mei

preferaţi. Atunci ar fi trebuit să vă dezvălui faptul că, din literatura română, poetul meu preferat este dintotdeauna Lucian Blaga, sau, ca să fiu mai exact, din momentul în care l-am descoperit, pentru că eu făcusem din prima mea tinereţe cunoştinţă, prin intermediul mamei, doar cu Coşbuc, Goga şi Eminescu. Din literatura universală l-am îndrăgit în mod cu totul deosebit pe Serghei Esenin. Am rămas stupefiat să aflu, după ce îi citisem de atâtea ori versurile, că el s-a sinucis la vârsta de numai 30 de ani. S-a stins, împreună cu talentul său, şi ultimul mare poet al satului.

E.O. Vă mulţumim pentru amabilitatea şi bunăvoinţa cu care ne-aţi primit şi vi-aţi deschis sufletul pentru cititorii noştri. Vă dorim metafore măiestre, pe măsura spiritului Dvs.

Dr. Nicolaie Nica este autorul volumelor de versuri Ninsori cu fluturi, Editura Viaţa arădeană, Arad, 2009 şi Doruri fără leac, Editura Viaţa arădeană, Arad, 2010.

A dialogat cu rost, E. Ojică

S-O SĂRUTĂM PE GEEA

Cum ştiu oamenii să întineze lumea, Cum s-au schimbat, parcă-s căzuţi din cracă, În loc să-nceapă, săptămâna, lunea, Ei, de duminica, pe dos se-mbracă.

Noi am uitat cu toţii să admirăm asfinţitul Soarelui ce a dat viaţa şi moşilor cu barbă, Dar scrijelim toţi pomii cu cuţitul, Când arsiţa ne seacă oceanele de iarbă.

E verde pământul şi albastru, Nu-i tulburaţi frumoasele culori, Râuri cu chimicale nu fac niciun piastru, Când lanurile sale-s otravă pentru ciori.

Am uitat să îngrijim un pom, Pe când pământul îl inundă hoţii; De nu-l cinstim pe Dumnezeu din OM, În scurtă vreme ne prăpădim cu toţii. Dumnezeu din dragoste ne-a dat puterea Să fim fericiţi şi să iubim pământul, Chiar de-am furat cândva, din pomul sacru, Călcându-ne de la-nceput cuvântul;

Nu pentru vina noastră s-au tocmai de aceea, Să ne-ndoim genunchii s-o sărutăm pe Geea.

VOM DEVENI STATUI

Ne-am obişnuit Să gândească unul pentru toţi, Căci venim dintr-o lume În care sufletele s-au pietrificat, Iar gâtul nostru Susţine cu greutate Un creier de piatră;

DEGEABA-ŞI UMFLĂ PENELE, PĂUNII

Nu apleca urechea la ceea ce zic unii, Nu-ţi trage sufletul pe sfoară; Chiar dacă-şi umflă penele, păunii, Creierul lor e doar cât o nucşoară.

Nu apleca urechea la ceea ce zic unii, Nebunii-s toţi la fel şi nu au mintea dreaptă, Degeaba-şi umflă penele, păunii, Căci raţiunea lor nu a urcat… o treaptă.

Nu apleca urechea la ceea ce zic unii, Ci judecă cu mintea ta deşteaptă; Şi când te mişti, gândind, prin lumea dreaptă, Degeaba-şi umflă penele, păunii.

ŞOAPTELE TALE

Şoaptele tale, Planând în urechea mea dreaptă, Îmi cer insistent să ning ca-n decembre; Când cerul senin şi marea albastră aşteaptă Să râd hohotind spre iubirea-mi sihastră. Dar nu ştiu să râd sau să ning, Să fiu primăvară sau iarnă… Ceva fără formă şi sens Iar mă-ndeamnă Să fiu lumânare…şi să mă sting.

Vom deveni, cu toţii, statui Care vor privi fix Spre un soare ce va încremeni Într-un veşnic apus Şi vom aştepta înfriguraţi Ca CINEVA să sufle, iarăşi, peste noi…viaţă.

FEREŞTE-TE DE MOARTEA IUBIRII

Fereşte-te de moartea iubirii, Nimic nu este mai trist pe lume; Nici când îţi moare tatăl sau mama, Nici când îţi pierzi de tot credinţa, Nici când un copil dă mâna cu ne-fiinţa, Nici când te-a părăsit nădejdea, Nici când moare cineva fără nume, Nici dac-ar dispărea din lume legea.

Fereşte-te de moartea iubirii Ca de supărările ce vin din cer, Ca de dorurile pline de mister, Ca de tainele ce nu-s în legea firii, Ca de vieţile care degeaba pier… Fereşte-te de moartea iubirii Ca de cel mai mare păcat, Ca de un chip frumos, dar secat, Ca de taina ce nu leagă mirii.

MĂGURA DORULUI

Plouă cu-ndoieli în capul nostru; Suntem, oare, oameni ca ceilalţi?! Mircea Cărtărescu s-a pierdut, În Occident, În Viena, în Frankfurt, în Paris; Şi-a înmuiat mâinile în Pacific, A survolat Manhattanul Şi era să uite de casa lui Şi de faptul că este unul Dintre cei mai buni poeţi români. Succesul, însă, fără scrupule, Zice Dan Puric, nu înseamnă NIMIC, TOTUL este împlinirea sufletului; Iar Gabriel Liiceanu îşi amintea Că nu l-a văzut, pe Cioran, Lăcrimând, în lungile interviuri Pe care i le-a luat, Decât atunci când a amintit De Coasta Boacii, Acel Deal care i-a vegheat Copilăria, în Răşinari, Satul lui stăpânit şi azi De ciobani mioritici. ”A quoi bon quitter Coasta Boacii”?! Se mira întrebător Cioran Şi era tentat, o clipă, să Considere, Dealul, centrul lumii; Cu siguranţă aici s-ar afla, Pentru Cioran, Măgura Dorului.

ELITE STERPE

Doamne!…de ce stricat-ai lumii firea, Şi n-ai lăsat-o rânduită cum ai început?… Explică-i clar şi prostului menirea, Să nu se creadă doct şi priceput.

Miroase rău axiologic lumea, avem nevoie de Chanel, Ies absolvenţi de facultate din Buhuşi, Azi soarele răsare din Bruxelles, Şi,- n paradigma asta, scapătă la ruşi.

E plină lumea de-nţelepţi cu firmă; Dar cum se face că-s de spate-aduşi! Prin multe temenele ei confirmă Că sunt elite sterpe-n popoare de supuşi.

ADEVĂRUL SPUS DE SENATOR

Un cocor ce a făcut infarct în zbor, Logică vicleană a vulpii Ce cugetă în vie, E adevărul spus de senator.

Ce glasuri false, tunătoare, Se varsă, apă tulbure, de la tribună, Pe solul roditor al ţării, Ce oamenilor de-altădată Le-a fost bunică, moş şi mumă?

Ce logică vicleană şi nebună, Stârpeşte astăzi grâul din răzor?… E poate vreun mister căzut din lună Pe adevărul spus de senator. .

STEJARII NU-S LEMN DE SICRIU

Stejarii nu-s lemn de sicriu, Pentru un har poetic ce-a deversat din matcă, În umbra lor când codru-i ruginiu Şi inima-i nostalgică, dar nu posacă.

Cu umbra deasă-n creştet stau stejarii, Când vara-i mai toridă şi buimacă, Şi galopează-n lună armăsarii Poetului cu străbunică dacă.

Pe vatra dacică, poeţii încă scriu, Aici dorinţele sunt mai adânci, Stejarii nu-s lemn de sicriu Şi vulturii mai stau semeţi, pe stânci.

Zbor alb

Epilog

Pe-o cărare fără margini, Ancorată în etern, Ea păşeşte, dar cu lacrimi, Aşteptând al morţii semn. Sufletu-i i se topeşte, Inima-i e rece-acum Şi pe unde ea păşeşte, Viaţa se transformă-n scrum.

Doar pe ţărmul fin al mării Ea găseşte consolare, Unde-apusul dulce-al serii Naşte-o rază de visare. I se pare că în zare Se-ntrevede o speranţă, Şi acum n-o mai înşală Ochii plumburii în ceaţă. E-o corabie bătrână Ce soseşte-acum în port, Ce-i chemată de speranţă Şi de-un glas aproape mort.

Căpitanul o zăreşte Şi din ochii săi cei reci, Izvoresc lacrimi deşarte Căci ea a-mpietrit pe veci. El nu poposeşte, pleacă Fără niciun rămas-bun. ,,Suflet mort, păşeşte-n viaţă!”- Strig-o voce din adanc.

Sorin HAIDU clasa a XI-a B

Beiuş, 23 septembrie 2010

Dragii mei Naivi,

Ar trebui să vă ameţesc cu vorbe aiurea şi neadevărate. Ar trebui să vă spun că ,,voi pierdeţi” şi că ,,incultura dăunează grav sănătăţii mentale”. Dar n-am s-o fac. În schimb, vă voi zice altceva: NU CITIŢI !!!! Să nu vă pună necuratu’ să citiţi! Să nu cumva să puneţi mâna pe-o carte, să vă otrăviţi cu informaţii! Să nu cumva ! De fapt, ştiţi ceva? Gândiţi-vă că cititul vă este interzis. Căăă... dacă v-ar prinde cineva citind, aţi face închisoare pentru corupere de cărţi. Să nu cumva să le atingeţi paginile neprihănite! Oricum, dacă, vai, Doamne!, aţi reuşi să terminaţi o carte, după vreun an-doi, (evident, o carte de maxim 150 de pagini) aţi ajunge letargici. Creieraşele voastre ar face stop cardiac sau ar exploda pe rând, ca turnurile gemene din America, sau nu ştiţi despre ce vorbesc? HA! Oare de ce? Să fie lipsa de informaţii, incultură? Hilar! Mă găsesc în această situaţie nervoasă şi pornită! Dar... ştiţi ce? Puţin îmi pasă de vieţile voastre mizerabile! Mulţumesc lui Dumnezeu că nu am ajuns ca voi.

Cu ,,dragoste”, Un Deştept

P.S. Să nu cumva să citiţi ! P.P.S. Nu-s sarcastică.

432 în Cazan

Când inspiraţie n-ai nimic, Dar tre’ să scrii măcar un pic, Scrii aşa: Un ghiocel anemic ieşea din pământ cu cocoaşa înainte, să fie incinerat de către Zeul Soare, monstru în devenire. 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile de când Luna s-a sinucis în urma conflictelor avute cu Monstrul Cazan. Pe o câmpie zăceau oameni cu arsuri de gradul 3 pe cortex. Extrapiramidalele mai ieşeau din cerebel o singură dată înainte să fie asasinate. Sălcii cu obezitate morbidă stăteau lângă marginea fostului râu, care conţinea de-abia 3 molecule de apă ascunse într-o pasăre moartă de 9 ore. Cerul era vânăt şi avea halucinaţii. El îi privea pe Washington, Jefferson, Lincoln şi Roosevelt cum se transformau încet, încet în Hitler, Stalin, Lenin şi Ceauşescu, care încă avea rujul roşu al Elenei pe obrazul său. Piatra s-a transformat în oase, praful în carne. Cei 4 au luat viaţa şi au continuat-o de unde au rămas când au murit. Ploua!

Ştefania TRIPE clasa a VIII-a

Zbor alb

Poveştile apei Rodul iubirii adevRodul iubirii adevRodul iubirii adevRodul iubirii adevăăăăraterateraterate

Trăia odată în Tărâmul Nemuririi, acolo unde copacii erau veşnic verzi, iar florile vesel colorate şi înmiresmate, Împăratul Zi şi soţia sa, Împărăteasa Nora. Aceştia aveau un fiu pe care îl chema Soare. Ei trăiau în fericire, armonie şi iubire. În capătul celălalt al Universului, unde era tot timpul întuneric, trăia un împărat rău, care nu a zâmbit niciodată, pe nume Tunet, şi soţia sa, Fulger. Ei aveau o fiică de o bunătate sufletească şi frumuseţe nemaivăzută.

Într-o zi, pe când Prinţul Soare a ieşit la plimbarea sa zilnică, se opri într-un loc unde razele sale se oglindeau cel mai frumos, la prietenul său - Izvorul de Cristal, aflat la marginea unei păduri mereu verde, mereu vie. De la acesta află că seara trecută o fată poposi pe acolo. Era chiar Prinţesa Ploaie, fiica lui Tunet Împărat. Aceasta i-a povestit că fusese blestemată de tatăl său, astfel că nu putea ieşi din castel decât noaptea. Singura modalitate de a rupe vraja era dragostea adevărată şi, dacă luna nu este prezentă pe cer o noapte, ziua următoare va putea ieşi. De asemenea, povesti Prinţului Soare că această Prinţesă avea o frumuseţe de nedescris. Trei zile şi trei nopţi Izvorul de Cristal a vorbit atât cu Prinţesa Ploaie, cât şi cu Prinţul Soare, dar fără a-i putea face să se întâlnească. Ştia el, Izvor de Cristal, că întâlnirea celor doi ar pune capăt suferinţei fetei.

Într-o zi, Izvor îi ceru ajutor prietenei sale, Luna, rugând-o să nu apară o noapte, pentru a rupe vraja. Zis şi făcut, izvorul îi cheamă pe cei doi, nedezvăluindu-le adevăratul motiv. Ajunşi la locul stabilit, Prinţul Soare zări stând lângă izvor o fată de o frumuseţe orbitoare, cu părul argintiu ca de perle şi faţa strălucitoare ca diamantul. Cum s-au văzut, inima nu le-a mai bătut ca până atunci.Sta să le iasă din piept, iar din ochii Prinţesei au căzut lacrimi de bucurie, ca nişte flori de mărgăritar. Prinţul Soare şi-a răspândit atât de departe razele, încât au ajuns până la Tărâmul Întunericului.

Multe zile la rând cei doi îndrăgostiţi s-au întâlnit pâna când Împăratul Zi a decis că aceştia trebuie să trăiască mereu împreună, luând-o pe Prinţesă în Tărâmul Nemuririi.

Părinţii fetei au rămas singuri, înţelegând răul făcut şi căindu-se. Ei fură invitaţi la nuntă şi şapte zile au petrecut cu toţi împăraţii din lume, cu toate fiinţele Universului. Cei patru crai erau bucuroşi că, la bătrâneţe, hotarele tărâmurilor lor dispăreau sub braţul, mintea şi iubirea copiilor lor.

Rodul iubirii Prinţului Soare pentru Prinţesa Ploaie a fost fiul lor – Curcubeu. Cu toţii trăiesc fericiţi şi astăzi, cutreierând în lungi plimbări întreaga lume, împreună. Căci cine a

văzut ZI fără o pată de NOR, TUNET fără FULGER ? Din iubirea adevărată a SOARELUI pentru PLOAIE s-a născut fenomenul numit SOARELE CU DINŢI, semn că şi ei sunt ca oamenii, se mai şi ceartă. Uneori îi vizitează fiul lor – CURCUBEUL.

Bar Marcela, clasa a IX-a A

O iubire magicăO iubire magicăO iubire magicăO iubire magică

Undeva departe, peste trei mări şi trei oceane, unde cerul se uneşte cu pământul şi soarele cu luna, acolo, în inima unui munte singuratic, trăia un izvor. Era singur, nu cunoscuse pe nimeni. Numai muntele vorbea cu el, dar şi acesta rar pentru că era bătrân. Suportase cu îndârjire sute, poate mii de ploi, şi iată că în timpul uneia şi-a deschis braţele, primind în el apa unei dulci ploi de primăvară. Aşa se născuse izvoraşul. Văzând singurătatea în care trăia şi cât suferea, se hotărî ca la cea de-a şaptea aniversare să-l reverse în natură. Aşa se şi întâmplă. Dis-de-dimineaţă, în ziua celei de-a şaptea aniversări, muntele îi spuse izvoraşului să închidă ochii, şi în câteva secunde se trezi afară, în mijlocul naturii. Emoţionat, începu să plângă, iar lacrimile lui cristaline îl ajutară fără să ştie să crească. Bătrânul munte îşi luă la revedere, urându-i mult noroc în noua lui viaţă.

Izvoraşul, care deveni de-acum un râu în toată regula, porni cu gândul de a cunoaşte, de a învăţa din ce-a întâlni în calea sa. Optimist şi dornic să-şi facă prieteni, cutreieră pădurea în sus şi în jos. În cursul lui se opreau fel şi fel de animale, care îi urau bun venit. Chiar Zâna Pădurii veni la el, aducându-i darurile cele mai frumoase: înţelepciune, bunătate şi nu în ultimul rând puterea de a iubi. Îi mulţumi cu mare recunoştinţă şi plecă mai departe vesel.

Copleşit fiind, nici nu observă că falnica Lună acoperise cerul. Mergând mai departe, hotărât să-şi găsească un loc de odihnă, văzu o sclipire ca de diamante. O mică stea căzuse de pe bolta cereasca şi acum era tristă, pierdută. Râul se apropie temător, grijului, nu cumva s-o sperie. Îi văzu ochii şi se pierdu în adâncul lor. Blândeţea, gingăşia, frumuseţea neasemuită a steluţei îl făcură să se îndrăgostească pe loc de ea. Simţi un fior cald ce-l străbătu din creştet şi până-n picioare. Steluţa, o fiică a Lunii, îi povesti cum ajunsese acolo.

Zbor alb Îi spuse că în timp ce se juca cu surioarele ei, un vânt aprig, neiertător, o făcu să se desprindă de ele, ducând-o tocmai pe Pământ. Râul era fermecat, nu prea îi asculta el povestea, visa cu ochii deschişi. Şi au stat, şi au stat la poveşti, până când adormiră amândoi. Trezindu-se, râul observă cu uimire şi spaimă că steluţa nu mai era. Se gândi că deja plecase, că nu o mai interesa de el. Hotărî să meargă să o caute, dar o voce gingaşă îi şopti: Sunt aici! Acum este dimineaţă, strălucirea mi-a dispărut, doar noaptea sunt aşa cum mă ştii tu !

Râul se gândi, se gândi trei zile şi trei nopţi. Cum ar putea el să iubească pe cineva care apare numai noaptea? Cum va rezista ziua fără să-i vadă chipul luminos? Frământat de aceste întrebări, merse departe, până în partea întunecată a pădurii, poate acolo va găsi pe cineva dornic să-l ajute. Şi, într-adevăr, mergând acolo, se întâlni cu Zâna Pădurii, căreia îi povesti oful său. Aceasta se gândi, se gândi, până când îşi aduse aminte de o fântână care apărea în mijlocul pădurii, dar numai o dată la zece ani, iar în noaptea aceea tocmai trebuia să apară. Steluţa trebuia doar să bea apă din acea fântână... Nemaipierzând timpul, alergă într-un suflet până la stea, o luă pe un val lin şi merseră exact în mijlocul pădurii şi aşteptară... Aşteptară, aşteptară, dar fântâna nu mai apărea. Când crezură că norocul îi ocoleşte, fântâna apăru. Trei barzi căzură la pământ şi imediat susură apa limpede a fântânii. Nerăbdătoare, steluţa bău din apă. Nu termină de băut, că o lumină puternică apăru, transformând-o într-o floare neasemuit de frumoasă: un lotus. Acum cei doi puteau fi fericiţi. Steluţa metamorfozată în lotus sări în apă şi îşi prinse rădăcinile adânc în nisipul şi mâlul râului pentru ca nimeni şi nimic să nu-i despartă. Şi acum pe câte-un râu, o apă, poţi vedea plutind câte un lotus.

Begher Simina, clasa a IX-a A

Magie sau adevăr. Legenda ploii şi a noruluiMagie sau adevăr. Legenda ploii şi a noruluiMagie sau adevăr. Legenda ploii şi a noruluiMagie sau adevăr. Legenda ploii şi a norului

A fost odată ca niciodată un colţişor de natură ascuns în inima celor trei munţi care îşi înălţau crestele zimţate în înaltul cerului, împiedicând razele soarelui să pătrundă acolo unde niciun picior de om nu călcase. Şi, deşi soarele lipsea, totul era minunat, magic. Alt astru lumina acel tărâm. În acel loc tainic trăia un izvor cu apă limpede şi curată ca roua ce împodobea în fiecare dimineaţă ţinutul. Dar acel izvor nu era unul obişnuit.

El era îndrăgostit de o floare, chiar de Zâna Floricica. Ea locuia deasupra Izvoraşului, în Copacul Veseliei, din care niciodată nu s-a mai pomenit să cadă vreo frunză sau o floare.

Părinţii Izvorului trăiau într-o peşteră aflată în cel de-al treilea munte. Acolo păzeau un mic lac ce aduna lacrimile unui norişor pe care tatăl său, Tunetul, îl pedepsise şi-l închise zicându-i:

- Atunci când din Copacul Veseliei va cădea o floare, vei ieşi de aici! Aşa scăpă Izvoraşul din braţele părinţilor lui, la o vârstă fragedă, căci aceştia nu puteau duce grija

ambilor, fiind foarte bătrâni. Aşa, Izvoraşul se mută sub copacul cel înmiresmat veşnic. Într-o zi, în mijlocul Izvorului apăru un vârtej mic şi se auzi o voce liniştită, înceată: - Tu, cea albă ca spuma laptelui, ajuta-mă! Eşti singura care mă poate salva! Se făcu o linişte deplină. Celelalte flori din copac nu auziră nimic, doar una dintre ele auzi glasul

subţiat al izvorului, dar nu avea cum să-l ajute, deoarece tatăl său, însuşi copacul în care locuia, nu şi-a lăsat niciodată fiicele să se îndrăgostească, iar Floricica ştia de răutatea tatălui său. Floricica, de asemenea, era îndrăgostită de foarte mult timp de Izvor, dar nu îndrăznea să-i mărturisească deoarece îi era teamă ca tatăl ei să nu îi facă ceva rău Izvorului. Trei zile la rând cei doi îndrăgostiţi se priviră neîncetat, fără a scoate o vorbă. Numai noaptea îndrăzneau să-şi şoptească, sperând că vor găsi o cale de îmbunare a părintelui ei, spre a-şi putea împlini iubirea. După un timp, izvorul îşi aminti spusele celei mai bune prietene a sa, Ploaia: - Când vei avea vreun necaz, dragă prietene, fă un zgomot atât de mare, încât să te aud, şi oriunde mă voi afla, îţi voi sări în ajutor.

Izvorul nu mai stătu niciun moment pe gânduri şi din acel mic vârtej făcu unul atât de mare, încât, dacă erai pe jumătate surd, tot îl auzeai. Acum aştepta sosirea prietenei sale. Dar aceasta nu mai apărea şi Izvoraşul începu să-şi piardă orice speranţă. Dar el uitase un detaliu spus de prietena sa, acela că nu va veni decât peste trei zile de la primirea semnului de la el. După trei zile de tristeţe, atât pentru Izvor, cât şi pentru Floricica, ei avură o mare surpriză, care le aduse fericirea pe chip. Se iscă asupra lor, pe neaşteptate, o furtună cum nu mai văzuse nimeni până atunci. Scopul acestei furtuni era ca Floricica să cadă în Izvor, deoarece în acest fel nimeni şi nimic nu-i mai putea despărţi vreodată. Chiar aşa se întâmplă. Floricica pluti spre Izvor şi în acel moment cei trei munţi se deschiseră, eliberându-l pe norişorul adunat în lacul din peşteră. Izvorul şi Floricica trăiesc fericiţi şi azi. Ei au jurat că pruncii lor nu vor trece prin astfel de suferinţe.

Norul şi Ploaia au rămas nedespărţiţi, urmându-se unul pe celălalt în orice loc. De aceea şi în ziua de azi unde sunt nori, apare şi ploaia.

Ciupa Adela, clasa a IX-a A

Scientia – Didactica Militans – Ars Longa

De vorbă cu medicul pediatru

Interviu realizat cu dr. Aurica BOITOR – manager al Spitalului Municipal ,,Nicolae Popoviciu” din Beiuş

E.O. Stimată doamnă doctor Aurica Boitor, vă abordăm în calitatea Dvs. de medic

pediatru. Lucraţi, asemeni dascălilor, cu un ,,material” sensibil – copiii. Toamna a adus şcoala şi un oarecare ,,disconfort” în viaţa lor. Programul încărcat l-a înlocuit pe cel relaxat, de vară. Vă rugăm să precizaţi care au fost în această vară bolile ,,la modă” pe acest segment de populaţie şi care sunt factorii care au favorizat apariţia acestor boli? A.B. Ca în orice vară cu temperaturi ridicate şi-au făcut apariţia bolile specifice: boala diareică acută, sindromul acut de vărsături şi insolaţia. Factorii principali care au permis apariţia acestor boli sunt binecunoscuţi şi, din păcate, pereni: consumul de fructe şi legume nespălate, excesul de sucuri sifonate, alimente păstrate defectuos, în medii necorespunzătoare. E.O. Este toamnă şi bolile au un alt specific. Frigul a înlocuit căldura. Care sunt cele mai frecvente maladii care se manifestă la copii şi adolescenţi ? A.B. Se pare că avem parte de o toamnă îngăduitoare, care nu i-a speriat nici pe cei mari, nici pe elevi cu prea multă ploaie. Cu toate acestea, temperaturile au scăzut simţitor şi şi-au făcut apariţia infecţiile acute ale căilor respiratorii, conjunctivita, bolile fiind asociate cu lipotimia. De asemenea, chiar la vârste mici, apar frecvent gastritele.

E.O. Pentru anotimpurile reci trebuie avută în vedere imunizarea copiilor. Toamna şi şcoala solicită mai mult organismul, fizic şi psihic. Ce alimentaţie recomandaţi copiilor ?

A.B. Recomand întotdeauna o alimentaţie bogată în legume şi fructe. De asemenea, se impune excluderea din alimentaţie a sucurilor, în special a celor sifonate, a dulciurilor şi fast-food-urilor de care, din păcate, copiii au devenit dependenţi. Consumul zilnic de fructe, cel puţin două mere sau echivalentul lor/zi, al unei salate de crudităţi înlocuieşte orice supliment alimentar la care recurg uneori părinţii. Tratamentele medicamentoase, naturiste, diverse cure de calciu şi vitamine se recomandă a se realiza sub asistenţă medicală.

În Municipiul Beiuş medicii sunt preocupaţi de starea de sănătate a populaţiei. Încercăm să promovăm, la fiecare consultaţie în ambulatoriu, la fiecare pacient internat, un stil sănătos de viaţă. Preferăm campanii în favoarea alimentaţiei sănătoase, a sportului şi mişcării în aer liber. De asemenea, promovăm campaniile iniţiate la nivel naţional, care beneficiază de materiale publicitare sugestive, în cazul unor boli – prevenire, tratament.

E.O. Dacă vorbim de o ,,modă” a anumitor boli, ea atrage moda vaccinurilor. Puteţi anticipa, pentru această iarnă, situaţia vaccinului antigripal, a vaccinării în judeţul Bihor, eventual în Beiuş?

A.B. Vaccinarea antigripală se efectuează anual în toată ţara. În judeţul Bihor şi în Beiuş, campania se derulează în lunile octombrie şi noiembrie. Sunt vizate mai ales colectivităţile : elevii, studenţii, bolnavii cronici.

E.O. Vă solicităm opinia şi în legătură cu vaccinul împotriva cancerului de col uterin la fete. Există posibilitatea reluării unei astfel de campanii?

A.B. Vaccinul împotriva cancerului de col uterin la fete este indicat a se efectua deoarece morbiditatea şi mortalitatea datorate acestei maladii sunt încă foarte ridicate în ţara noastră. Există posibilitatea reluării campaniei de vaccinare împotriva maladiei, dar trebuie formată o mai mare deschidere din partea părinţilor, prin informare corectă, profesională. Orice vaccin efectuat în perioada de nou-născut, sugar sau copil are şi contraindicaţii şi efecte secundare. Pot să vă spun că există un calendar al vaccinărilor, respectat naţional şi internaţional.

E.O. Se poate vorbi, în zona Beiuşului, de boli specifice, locale ? Ce le favorizează ? A.B. Din păcate există. Aş aminti doar obezitatea la sugari, copii şi adulţi şi aş apela la înţelegerea părinţilor : trebuie să renunţe la alimentaţia atât de bogată în calorii, la alimentele nesănătoase, la principiul ,,Omul gras e frumos şi sănătos”. Este atât de simplu să serveşti dimineaţa copilului, întregii familii un mic-dejun sănătos! Oare este de preferat să pui în mâna copilului o pungă cu snacksuri?

E.O. Mai este giardoza o problemă în secolul al XXI-lea? A.B. Da, este încă o problemă destul de frecventă, favorizată de nerespectarea regulilor de igienă.

Pare incredibil că în acest secol mulţi copiii nu sunt formaţi să-şi spele mâinile. Iată că populaţia trebuie educată, încă, în acest sens.

Scientia – Didactica Militans – Ars Longa

E.O. O problemă de actualitate este cea a copiilor vitregiţi de şansa de a creşte în familie,

părinţii fiind plecaţi la muncă în străinătate. Sunt aceştia mai vulnerabili în faţa bolilor? A.B. Aveţi dreptate. Şi în zona Beiuşului există copiii crescuţi de bunici sau rude, care niciodată nu

pot să înlocuiască prezenţa părinţilor. Aceştia sunt introvertiţi, retraşi, iar când sunt bolnavi, simt şi mai acut lipsa părinţilor. De aceea sunt predispuşi la depresii. Dvs., dascălii, puteţi contribui la socializarea acestor copiii în cadrul unor proiecte educaţionale. Din fericire, am observat că există astfel de proiecte în unităţile şcolare.

E.O. Aş problematiza situaţia cabinetelor medicale şcolare. Cei tineri nu ştiu în ce circumstanţe au fost înfiinţate.

A.B. Acestea au fost înfiinţate pentru a se realiza prima consultaţie şi acorda primul ajutor medical la nivelul şcolilor, iar pacienţii, să fie dirijaţi rapid către secţiile specializate. În aceste cabinete elevii sunt asistaţi de personal calificat: medici şi asistente medicale.

E.O Cu siguranţă, aveţi şi competenţa de a-i orienta şi pe adolescenţi. Foarte mulţi dintre aceştia termină liceul cu permisul de conducere ,,în buzunar”. Obţinerea acestuia implică şi o parte medicală, de analize şi control. Cum vine medicina beiuşeană în sprijinul celor care doresc să devină conducători auto?

A.B. La nivelul ambulatoriului de specialitate există cabinete medicale în toate specializările necesare, radiologie, pentru efectuarea fişei medicale pentru conducători auto. Suntem acreditaţi pentru efectuarea analizelor medicale, a consultului clinic pentru cei interesaţi: viitori conducători auto, instructori auto etc.

E.O. Unele aspecte medicale ale lumii de azi sunt destul de sumbre, mai ales când în centrul atenţiei sunt copiii. Totuşi, vă rugăm să încheiem pe un ton mai vesel. Ne puteţi relata o întâmplare hazlie din cariera Dvs.?

A.B. Nu pot fi vesele vizitele la medic, dar întotdeauna m-am amuzat la replicile inteligente, uimitoare ale copiilor. De asemenea, ,,vizita” unor tătici care leşină înaintea copiilor supuşi tratamentelor stârneşte zâmbete.

E.O. Vă mulţumim pentru solicitudinea Dvs., pentru sfaturile utile şi vă dorim… sănătate.

COMBUSTIBILII Andrei Mihalca, Silviu Terebenţ – clasa a XI-a B Profesor îndrumător: Angelia Spiridon

Combustibilii sunt substanţe care prin reacţia chimică de oxidare eliberează energia stocată în structura substanţei.

După starea de agregare, aceştia se clasifică în combustibili solizi, lichizi şi gazoşi. La combustibilii solizi şi lichizi compoziţia se exprimă în fracţii (sau procente) masice, iar proprietăţile lor fizice şi chimice se exprimă raportate la un kilogram (kg). La combustibilii gazoşi compoziţia se exprimă în părţi (sau procente) volumice, iar proprietăţile lor fizice şi chimice se exprimă raportate la un metru cub normal (m3N).

����Combustibili gazoşi. Dintre combustibilii solizi naturali fac parte biomasa din plante arse ca atare (paie, lemn), cărbunii, şisturile combustibile. Sunt consideraţi combustibili artificiali mangalul, cocsul şi semicocsul, brichetele de cărbune, deşeurile combustibile solide (rumeguş, talaş, coji de seminţe, puzderii etc.), combustibilii pentru rachete solizi.

����Combustibili lichizi. Singurul combustibil lichid natural este considerat ţiţeiul. Sunt consideraţi combustibili artificiali benzina, petrolul lampant, combustibilul pentru aviaţie, motorina, combustibilul lichid uşor, gazul petrolier lichefiat, păcura, metanolul, combustibilii pentru rachete lichizi.

����Combustibili gazoşi. Dintre combustibilii gazoşi naturali fac parte gazul natural şi gazele de sondă. Sunt consideraţi combustibili artificiali gazul de furnal, de cocserie, gazele de rafinărie, hidrogenul.

După modul de obţinere combustibilii se împart în naturali şi artificiali. După puterea calorifică inferioară raportată la masa iniţială, combustibilii se clasifică în: • combustibili inferiori, cu puterea calorică inferioară sub 12,56 MJ/kg (3000 kcal/kg); • combustibili medii, cu puterea calorică inferioară între 12,56 – 20,93 MJ/kg (3000 – 5000

kcal/kg);

Scientia – Didactica Militans – Ars Longa

• combustibili superiori, cu puterea calorică inferioară peste 20,93 MJ/kg (5000 kcal/kg).

Carburanţii, care pun în mişcare motoarele automobilelor, au ca proprietate mai importantă rezistenţa la detonaţie. Arderea cu detonaţie este însă dăunătoare pentru că reduce puterea motorului şi supraîncălzeşte piesele. Stabilitatea la detonaţie a carburanţilor ne este indicată de cifra octanică.

Cifra octanică (C.O.) este definită de procentul de izooctan în volumul amestecului etalon, care se compară cu comportarea combustibilului pentru determinarea numărului octanic.

Cei mai utilizaţi carburanţi în ziua de astăzi, motorina şi benzina sunt însă foarte poluanţi. Cercetătorii au adus alternative ecologice la aceşti carburanţi, precum biocarburanţii. Dintre

aceştia amintim: a) bioetanol - etanol produs din biomasă şi/sau fracţia biodegradabilă a deşeurilor, în vederea utilizării ca biocarburant; b) biodiesel - ester metilic, de calitatea motorinei, produs din ulei vegetal sau animal, în vederea utilizării ca biocarburant; c) biogaz - carburant gazos produs din biomasă şi/sau din partea biodegradabilă a deşeurilor, care poate fi purificat până ajunge la calitatea gazului natural, în vederea utilizării ca biocarburant sau gaz de lemn; d) biometanol - metanol extras din biomasă, în vederea utilizării ca biocarburant; e) biodimetileter - dimetileter extras din biomasă, în vederea utilizării ca biocarburant; f) bio-ETBE (etil-terţ-butil-eter) - ETBE produs pe bază de bioetanol. Procentajul volumic de bio-ETBE, calculat ca biocarburant, este de 47%; g) biocarburanţi sintetici - hidrocarburi sintetice sau amestecuri de hidrocarburi sintetice, care au fost extrase din biomasă; h) biohidrogen - hidrogen extras din biomasă şi/sau din partea biodegradabilă a deşeurilor, în vederea utilizării ca biocarburant; i) ulei vegetal pur - ulei produs din plante oleaginoase prin presare, extracţie sau procedee comparabile, brut ori rafinat, dar nemodificat din punct de vedere chimic, în cazul în care utilizarea sa este compatibilă cu un tip de motor şi cu cerinţele corespunzătoare privind emisiile.

Bibliografie - manual chimie clasa a X-a - http://ro.wikipedia.org - http://www.scienceline.ro - http://www.energia.ro - http://www.eurogaz.ro

Sinteza chimică

Mortan Alexandru,Toma Nicky – clasa a XI-a B Profesor îndrumător: Angelia Spiridon

Procesul de sinteză chimică poate avea loc în laborator, dar pentru lanţuri mici de proteine. O serie de reacţii chimice cunoscute sub denumirea de sinteza peptidelor, permit producerea de cantităţi mari de proteine. Prin sinteza chimică se permite introducerea în lanţul proteic a aminoacizilor ne-naturali, ataşarea, de exemplu, a unor grupări fluorescente.

Sinteza în fază lichidă metoda clasică care a fost înlocuită cu sinteza în fază solidă. Sinteza în fază solidă (Solid-phase peptide synthesis SPPS), a cărei bază a fost pusă de Robert

Bruce Merrifield. Prin această metodă, se pot sintetiza proteine D, cu aminoacizi D. În prima fază, Merrifield a folosit metoda tBoc (terţ-butil-oxi-carbonil). Pentru înlăturarea acestuia din lanţul peptidic se foloseşte acidul fluorhidric (HF), care este foarte nociv, periculos, iar din acest motiv, metoda nu se mai utilizează

Scientia – Didactica Militans – Ars Longa

Tipuri de proteine

În funcţie de compoziţia lor chimică ele pot fi clasificate în: Holoproteine cu următoarele clase de proteine

� Proteine globulare (sferoproteine) sunt de regulă substanţe solubile în apă sau în soluţii saline:protaminele, histonele, prolaminele, gluteinele, globulinele, albuminele.

� Proteinele fibrilare (scleroproteinele) caracteristice regnului animal, cu rol de susţinere, protecţie şi rezistenţă mecanică:colagenul, cheratina şi elastina.

Heteroproteinele sunt proteine complexe, constituite din o parte proteică şi o parte prostetică; în funcţie de această grupare se pot clasifica astfel:

� Glicoproteine � Lipoproteine � Nucleoproteine

Solubilitatea proteinelor Proteinele sunt substanţe solide, macromoleculare, solubile în general în apă şi insolubile în

solvenţi organici nepolari. Unele proteine sunt solubile în apă, dar insolubile în alcool, altele sunt solubile în soluţii apoase de electroliţi, acizi organici. Datorită gradului diferit de solubilitate în diferiţi solvenţi, proteinele se pot izola, identifica şi separa. Solubilitatea lor depinde foarte mult de legăturile care se stabilesc între grupările libere de la suprafaţa macromoleculelor şi moleculele solventului.

Structura proteinelor Structura primară este dată de aminoacizii care intră în lanţul proteic prin formarea legăturilor

pepetidice. În structura primară se observă lanţul de aminoacizi. În proteinele naturale legătura peptidică se stabileşte între gruparea carboxilică de la C1 şi

gruparea aminică de la C2, încît lanţul peptidic va fi format dintr-o succesiune de unităţi CO-NH-CH, legate cap-cap.

Structura secundară se referă la forma şi lungimea lanţurilor polipeptidice, proprietăţi induse de legăturile de hidrogen. Cele mai întîlnite tipuri de structura secundară sunt alpha helixul şi lanţurile beta

Structura cuaternară se referă la modul cum se unesc subunităţile proteice. Enzimele care catalizează asamblarea acestor subunităţi poartă denumirea de holoenzime, în care o parte poartă denumirea de subunităţi reglatoare şi subunităţi catalitice.

Structura terţiară. Prin intermediul cristalografiei cu raze X s-a dovedit faptul că macromoleculele proteice au o

conformaţie tridimensională, realizată de obicei prin intermediul cuplării mai multor lanţuri polipeptidice scurte între ele, cuplare care duce la formarea fibrelor proteice; legăturile intercatenare pot fi principale sau secundare.

Bibliografie - Wikipedia

Scientia – Didactica Militans – Ars Longa

TUTUNUL - duşman de temut sau prieten devotat ? Marian HÎRCĂ, Alexandru MARNE

clasa a XI-a B ,,Rata mortalităţii cauzată de consumul de ţigări se va dubla până în anul 2020, ajungând la nouă

milioane de oameni, mai mult de trei sferturi dintre aceştia fiind în ţările în curs de dezvoltare."

World Health Organization (WHO)

Scurt Istoric. Fumatul este cunoscut de acum 300 de ani, dar a început să se răspândească după cel de-al doilea război mondial în toate ţările lumii. S-a stabilit că în lume, la ora actuală, din cauza fumatului mor mai mult de 1 milion de persoane anual. În ultimii 40-50 de ani a fost dovedit clar că tutunul conţine substanţe nocive (canceroase şi iritante). Cunoscuta ţigară exercită acţiuni multiple atât asupra fumătorului, cât şi asupra celor din jur.

Fumatul este o activitate recreaţională, în care o substanţă, cel mai des tutunul, este arsă, iar fumul este fie inhalat, fie doar gustat. Această activitate este o formă recreativă de consum neavizat de substanţe. Aceste substanţe active, precum nicotina, sunt eliberate prin combustie, ajungând astfel să fie absorbite prin intermediul organelor interne. Obiceiul se mai efectuează şi ca parte a unor ritualuri religioase sau nereligioase, pentru a conduce la înălţarea spiritului. Cea mai întâlnită metodă de a fuma este aceea prin intermediul ţigărilor, fie fabricate industrial, fie confecţionate artizanal, prin împăturirea unei cantităţi de tutun în hârtie. Dintre alte forme de fumat, se pot aminti folosirea pipei, a trabucurilor şi a narghilelei.

Compoziţia chimică. Tutunul atât de larg utilizat de milioane de consumatori din întreaga lume este reprezentat, de fapt, de frunzele speciilor N. tabacum şi N. rustica din genul Nicotiana, familia plantelor Solanacee, care conţine peste 100 de specii şi subspecii. Tutunul are o compoziţie complexă. În frunze se găsesc diverse componente chimice: celuloză, proteine, amidon, steroli, minerale etc., dar cele mai dăunătoare sunt substanţele specifice tutunului: nicotina şi isoprenoizii (hidrocarburi nesaturate).

Alte substanţe componente ale tutunului: acidul cianhidric, acetona, D.D.T (insecticid), monoxid de carbon, butan etc.

Prin ardere, tutunul îşi modifică compoziţia iniţială, dând naştere la noi substanţe: o întreagă mixtură de gaze, vapori necondensaţi şi substanţe particulare variabile. Fumul inhalat este un aerosol (particule lichide şi solide de dimensiuni foarte mici, intre 0.001 şi 100 microni) concentrat cu miliarde de particule pe cm³. Temperatura în prima zonă de ardere a unei ţigări este in jur de 884°C. Printre componente recent descoperite ale fumului de ţigară se numără oxidul de carbon, gudronul şi alte substanţe iritante pentru sistemul respirator.

Ţigare+aer(O2) => CO2 + CO + C + diverse substanţe + Q Toxicitatea tutunului. Cercetările intensive şi progresele înregistrate în toxicologie şi

carcinogeneză, din ultimii ani, au permis izolarea compuşilor cu cea mai crescută activitate toxică. Dintre ţoti aceştia, monoxidul de carbon şi nicotina sunt agenţii toxici majori ai fumului de ţigară. Dar există mulţi alţii: oxizi de azot, cianuri, amoniac, precum şi aldehide volatile. Hemoglobina din sângele uman are o afinitate de 210 ori mai mare pentru monoxidul de carbon decât pentru oxigen. Aceasta face ca inhalarea fumului de ţigară să diminueze capacitatea de transport a oxigenului de către sânge. Monoxidul de carbon este fixat de hemoglobină sub formă de carboxihemoglobină, a cărei concentraţie în sângele fumătorilor atinge 8-9% (faţă de 0,5% la nefumători). Cancerul căilor respiratorii la fumători este precipitat adesea de compuşii cu efect toxic asupra cililor din mucoasele respiratorii, care produc apariţia metaplaziei. Substanţele cu cel mai puternic efect toxic ciliar sunt formaldehida, dioxidul de sulf, acroleina şi acidul cianhidric, dar există zeci de alţi compuşi care au un asemenea efect.

Efectele Fumatului : 1. Asupra femeilor - reducerea fertilităţii; - scăderea apetitului sexual; - reducerea nivelului de hormoni feminini; - absenţa menstruaţiei sau ciclu menstrual neregulat; - creşterea riscului de cancer al sistemului reproducător incluzând cancer de col uterin, cancer la sân; 2. Asupra bărbaţilor - reducerea nivelului de hormoni sexuali; - impotenţa cauzată de reducerea circulaţiei sângelui în zona inghinală; - creşterea riscului de cancer al sistemului reproducător incluzând şi cancerul penian;

Scientia – Didactica Militans – Ars Longa

3. Asupra copiilor - iritarea şi inflamarea stomacului şi a intestinelor; - creşterea riscului de sângerări gastrointestinale; - reducerea simţurilor tactile şi gustative; - apariţia ridurilor premature; - risc ridicat de orbire şi pierdere a părului; - gingivită.

Nicotina. Ce nu se ştia, dar s-a dovedit prin studii recente, este că mare parte din efectele benefice ale tutunului şi fumatului derivă din prezenţa nicotinei. Studiile recente au aratăt efectele benefice ale nicotinei în tratarea bolilor degenerative, Parkinson şi Alzheimer, Schizofrenie şi multe alte boli. De asemenea, nu există studii precise care să arate că nicotina cauzează cancer, ci din contră!

Tutunul a fost folosit, de-a lungul timpului, în tratamentul durerilor de cap, al astmului, gutei, durerilor de urechi, travaliului şi cancerului, iar călugării îşi inhibau pornirile sexuale, deşi Kant privea tutunul ca pe un excitant sexual.

Studiile ştiinţifice asupra fumatului relevă faptul că multe dintre primele afirmaţii referitoare la beneficiile tutunului se bazează pe observaţii adevărate. Bibliografie:

www.wikipedia.com www.sanatate.org

COLECTIVUL REDACŢIONAL – BEIUŞ

Responsabili de număr: prof. Traian Stanciu, prof. Viorel Gavra – directori,

prof. Elena Ojică, prof. Claudia Buran Tehnoredactare computerizată: prof. Elena Ojică, prof. Elena Codreanu,

prof. Florentina Hora Machetare: prof. Claudia Buran Foto: Ioana Toma, prof. Elena Ojică, prof. Claudia Buran, prof. Natalia Heredea, prof. Otilia Peti, ing. Zamfir Todor