Revista moldova nr

AUGUST – OCTOMBRIE / 2011

www.moldova-aeterna.md

AU

GU

ST –

OC

TOM

BR

IE /

2011

r e v i s t ă d e c u l t u r ă ș i d i a l o g s o c i a l

MO

LD

OVA

VITALIE RUSU – .O VIAŢĂ TRĂITĂ CU INIMA PE PALMĂ ...

„AI NOȘTRI LA HOLLYWOOD” O INVESTIGAȚIE DE MIHAI ȘTEFAN POIATĂ

„CÂNTĂREAŢA BLONDĂ”UN INTERVIU CU ANASTASIA LAZARIUC

„ȘTEFAN SUSAI, MOLDOVEANUL DE DINCOLO”

ESEU DE NICOLAE ROȘCA

„FATA CU MIROS DE BUSUIOC”PROZĂ DE ION MORARU

8

24

62

80

(Parabolă)

estinele oamenilor de creaţie (cel puţin la noi și cel puţin în această perioa-dă de tranziţie fără limite și obiective) sunt identice cu destinele lăutarilor de altădată, care colindau sate și cătune, etalându-și harul și pricepe-rea, dar mai ales sugerându-le celor care îi priveau și îi ascultau că le

este foame și, dacă li s-ar da ceva, ar scoate și sufletul din lăutele lor...

Vă mai amintiţi cum arătau lăutarii noștri de odinioară? Mereu flămânzi, îmbrăcaţi în zdrenţe, cu lăutele în braţe, cu ochii roșii de oboseală, privind în jos... Privitul acesta în pământ era primul și cel mai sigur semn că marii artiști anonimi, eternii rătăcitori pe drumurile desfundate ale patriei noastre fără un nume exact și constant erau morţi de foame. În acele momente, unicul lucru pe care l-ar mai fi putut face era să scoată sufletul din lăute. Desigur, dacă li s-ar fi dat un ciolan ceva...

Foamea îi îndemna să bată pe la porţile boierești, mai ales toamna, când ciocoii intrau în zodia petrecerilor furtunoase.

– Vreţi să vedeţi cum scoatem noi sufletele din niște lăute blestemate? întrebau ei, cu capetele băgate în crăpătura porţii. Vreţi să auziţi cum plâng și se zbuciumă aceste suflete bezmetice, strivite sub opincile noastre?

Stăpânii ciolanelor știau prea bine ce vroiau nomazii ăștia. Și pentru că storsul sufle-telor din lăute era în sine un spectacol fără pereche de frumos, acești oameni cu obrajii grași și groși deveneau, în timpul petrecerilor autumnale, atât de sensibili, încât nu-și puteau refuza plăcerea de a-l mai savura încă o dată.

Îi pofteau pe lăutari în curte și le fixau loc sub o streașină de șopron. – Desfătaţi-ne! le ordonau și, după ce savurau din plin, ca pe o ţigară din tutun cuba-

nez, tot vaietul lăutei rămasă fără suflet, chemau cu braţele larg desfăcute:– Poftiţi aici, ţigani dumneavoastră! Veniţi la colţul mesei... sunt aici niște resturi de

mâncare...sarmale...oase de pui...oase de vită....oase de porc... A, nu sunt scaune? Nu e nimic, serviţi din picioare... iată, și niște căni cu vin... Haideţi, daţi-i zor, că vrem să vă mai ascultăm și la toamna viitoare!

Iar când resturile de mâncare de pe colţul mesei boierești erau culese și ciugulite de către lăutarii înfometaţi, stăpânii ciolanelor și ai destinelor lăutărești anunţau plictisiţi că petrecerea s-a încheiat și că la toamna viitoare ar fi potrivit să se întâlnească iar...

În loc de editorial

Nicolae ROȘCA

SUFLETELE NU CER DE MÂNCARE?Lui Vitalie Rusu

2 / MOLDOVA / AUGUST–OCTOMBRIE / #05

Așa începea, așa derula și așa se întrerupea, pentru un an, comunicarea dintre Stăpâni și Artiști. De aici încolo, fiecare își vedea de ale sale. Și poate că toate ar fi fost bune și frumoase, dacă lăutarii nu ar fi trebuit să ajungă cumva până la toamna următoare, când boierii aveau să intre din nou în zodia marelor petreceri.

Iată de ce, de cum se pomeneau în uliţă, se adunau roată și se întrebau: – Ce facem mai departe?Discuţia dura mult, până în zorii zilei. Nimeni nu se grăbea nicăieri, fiindcă nici nu

aveau unde să se ducă. Departe, în câmp, de unde veniseră, îi aștepta doar crivăţul, care fluiera haiducește... iar aici, peste porţile boierilor fusese tras zăvorul. Nu mai era nici o șansă că i-ar chema cineva înapoi, la cald. Fiindcă un alt zăvor, mult mai greu și mai rece decât cel de la poartă, fusese tras peste sufletele obosite al boierilor...

– Ce faceţi mai departe? repeta ecoul, îngheţat și el până la os.– Ha, ce să facem! Azi, nu ne punem capăt zilelor! răsărea căpitanul lăutarilor. Și,

întorcându-se către ciraci, îi îndemna:– Să mergem, fraţilor! Ne ducem acolo, unde ne mai așteaptă cineva. Ne întoar-

cem în împărăţia lui Crivăţ, să-i ascultăm hăulitul pâna va veni vara...Aveţi grijă de lăute și de sufletele voastre... să nu vă îngheţe...

Și porneau încet printre bolovanii îngheţaţi, blestemându-și în șoaptă destinul atât de deosebit de toate destinele, câte vor fi fiind ele pe lumea asta.

Curând se mistuiau în noapte, și din clipa ceea nimeni nu mai auzea nimic despre lăutari. Ei nu îndrăzneau să se apropie de așezările boierești, iar pe boieri... pe boieri, necăjiţii ăștia de lăutari pur și simplu nu-i interesau. Fiindcă nu venise toamna...

Dar când venea anotimpul ăsta, doamne, ce mai petrecea boierimea! Și ce mai gemeau sufletele lăutelor, chinuite de degetele dezgheţate ale lăutarilor! Ce mai dănţuiau bogătașii noștri la Hramurile orașelor, la Sărbătorile vinului și la alte minu-nate sărbători ale naţiunii!

– Ce bine că n-aţi murit! îi lăudau stăpânii petrecerilor pe lăutari. Ce bine că n-aţi îngheţat...

O, ei înţeleg prea bine: chiar dacă acești bieţi artiști sunt dependenţi de resturile de mâncare cu care sunt ospătaţi o dată pe an, totuși ar putea să-și ia demnitatea în cârcă și, de la toamna următoare, să nu mai vină la petrecerile deputaţilor și ale bancherilor. Vor îndura foame, vor îngheţa în câmp... ei, și? Dar parcă așa nu îndură foame? Nu îngheaţă?

În învălmășeala asta, deodată se aude un glas, care întreabă alarmat:– Cum se face că nici unul din lăutarii de aici nu seamănă la chip cu cei de toamna

trecută?– Fiindcă...ăștia sunt alţii, le răspunde căpitanul. Aceia care au cântat la petrecerea

de astă-toamnă, au rămas în împărăţia lui Crivăţ... N-au dorit să vină la petrecerea voastră....

– Și-atunci? Ăștia care ne cântă acum, cine sunt?– Sunt sufletele lor.Stăpânii bogaţi ai neamului nostru atât de sărac au meditat un pic, apoi au plesnit

din palme și au proclamat:– Foarte bine se potrivește!... pentru că sufletele lăutarilor nu cer de mâncare...

Și nici nu mor... Să continue petrecerea! Desfătaţi-ne!

#05 / AUGUST–OCTOMBRIE / MOLDOVA / 3

• FRUNZE DE DOR

NU ȘTIU PATRIE MAI BUNĂ...

LESEA SAVATEEVA

6 /

• AI NOȘTRI LA HOLLYWOOD

TREI PREMII „OSCAR” PENTRU... DOI BASARABENI

MIHAI ȘTEFAN POIATĂ

8 /

• AUGURIADA

VERSURI DE ION VATAMANU18 /

• SIMBOLURI

TIMPUL LOR, MEREU PRIELNIC...

ANASTASIA RUSU-HARABA

20 /

• CÂNTĂREAŢA BLONDĂ

ANASTASIA LAZARIUC: „DUMNEZEU A VRUT SĂ MĂ NASC ÎN MOLDOVA, DECI SUNT MOLDOVEANCĂ”

TATIANA COJOCARU

24 /

• AUGURIADA


• CERCURILE DESTINULUI

ARIADNA ȘALARI: „SUNT FIICĂ DE PROFESOR DE GREACĂ ȘI LATINĂ”

VICTOR PROHIN

34 /

• AUGURIADA


• UN ORACUL VORBIND ÎN VERS

CALUL IULIAN

PAVEL PROCA

46 /

• PUBLICITATE

BĂRBATUL ȘI TRANDAFIRII ALBAȘTRI

NICOLAE USTUROI

54 /

• AUGURIADA


• UN GLAS DIN ETERNITATE

ARCAȘUL SOARELUI SAU PERSONALITATEA POLIVA-LENTĂ A LUI EMIL NICULA

TUDOR PALLADI

58 /

• FRATE DE SÂNGE

ȘTEFAN SUSAI, MOLDOVEANUL DE DINCOLO

NICOLAE ROȘCA

62 /

• AUGURIADA


• PUBLICITATE

FAPTA – SCUTUL ȘI CHEZĂȘIA LUI

NICOLAE USTUROI

68 /

• DULCI ILUZII, AMINTIRI...

MERGI PÂNĂ SE TERMINĂ DRUMUL...

ANDREI BURAC

70 /

• AUGURIADA


• STRIGĂT DIN GULAG...

ALEKSANDR SOLJENIŢÂN CA PERSONAJ AL LUI ION MORARU

IURIE ROȘCA

78 /

FATA CU MIROS DE BUSUIOC

ION MORARU 80 /

• COPIII BALCANILOR

NATALIA KEȘCU, BASARABEANCA SUVERANĂ A SERBIEI

IURIE COLESNIC

86 /

• PUBLICITATE

UN OM ÎNTRE PROBLEME SAU O MINĂ DE AUR PĂRĂSITĂ

NICOLAE USTUROI

92 /

• BRANDURI CELEBRE

KOTON94 /

• BRĂŢARA DE AUR

„RUTADOR”, FĂURITORUL DE DRUMURI MODERNE95 /

MOLDOVArevistă de cultură ș i dia log social

AUGUST – OCTOMBRIE / 2011

www.moldova-aeterna.md

r e v i s t ă d e c u l t u r ă ș i d i a l o g s o c i a l

VITALIE RUSU – .O VIAŢĂ TRĂITĂ CU INIMA PE PALMĂ ...

„AI NOȘTRI LA HOLLYWOOD” O INVESTIGAȚIE DE MIHAI ȘTEFAN POIATĂ

„CÂNTĂREAŢA BLONDĂ”UN INTERVIU CU ANASTASIA LAZARIUC

„ȘTEFAN SUSAI, MOLDOVEANUL DE DINCOLO”

ESEU DE NICOLAE ROȘCA

„FATA CU MIROS DE BUSUIOC”PROZĂ DE ION MORARU

8

24

62

80

Astăzi am simţit cu adevărat că a sosit toamna. Și nu pentru că, în sfâr-șit, Xenia a îmbrăcat bluziţa pe care i-o puneam în � ece dimineaţă în ghiozdan - nu. Pur și simplu, vântul și-a schimbat direcţia și s-a apucat să su� e nu știu cum altfel. Nu pun în calcul nici chiar ploaia de ieri. Mă conving tot mai mult de faptul că toamna își are miresmele ei. De altfel, ca oricare alt anotimp.


FRUNZE DE DOR

LESEA SAVATEEVA ANOTIMPUL MEU CEL DRAG

NU ŞTIU PATRIE MAI BUNĂ...


FRUNZE DE DOR

Pentru majoritatea dintre noi lo-cul unde am venit pe lume este și locul de unde plecăm din această lume. Iată de ce pentru a punc-ta ”startul” și „� nișul” unei vieţi omenești, de regulă, ne limităm la coordonatele temporale, adică la

data nașterii și data morţii. Pentru un popor sedentar, cum am fost până mai ieri, este un lucru � resc, previzibil și n-ar putea surprinde pe nimeni, con� rmând o dată în plus ciclicitatea și automatismul existenţei.

data nașterii și data morţii. Pentru un popor sedentar, cum am fost până mai ieri, este un lucru � resc, previzibil și n-ar putea surprinde pe nimeni, con� rmând o dată în plus ciclicitatea și automatismul existenţei.

La o cafea în timpul filmărilor ”The Strange Love of Martha Ivers”: Lewis Milestone, Kirk Douglas, Van

Heflin și Barbara Stanwyck

8 / MOLDOVA / AUGUST – OCTOMBRIE / #05

AI NOŞTRI LA HOLLYVOOD

TREI PREMII „OSCAR” PENTRU… DOI BASARABENI

MIHAI ȘTEFAN POIATĂ ECRANUL DINTRE NOI ȘI NOI

În anul 2003, „Poşta Moldovei” a emis un timbru cu valoarea de 3,90 lei reprezentând chipul stili-zat al unui bărbat ajuns la vârsta maturităţii, cu părul ondulat, cu

o ţigară între degete şi cu un zâmbet ascuns, adresat unui public pe care nu mai are şansa să-l cunoască. Timbrul ne pune la dispoziţie doar informaţia pe care şi-o poate permite un timbru poştal: „Milestone Lewis, 1895-1980”. Bănuind că nu chiar toţi moldovenii cunosc acest nume, pictorul a avut grijă să ofere câteva detalii care le-ar ajuta compatrioţilor noştri să se edifice asupra personajului respectiv: statu-eta ”Oscar”, inscripţia ”Hollywood” şi zâmbetul cuceritor al actriţei Marilyn Monroe. Detaliile respective îşi ating scopul şi reuşesc să ne sugereze că Lewis Milestone este un important per-sonaj din lumea filmului american. Dar, spulberându-ne întrebarea cu privire la identitatea acestui personaj, detaliile respective ne trezesc o altă întreba-re: de ce ”Poşta Moldovei” a emis un timbru cu un cineast… american şi de ce s-a învrednicit de această onoare anume Lewis Milestone?

Răspunsul este extrem de simplu, dar deocamdată cunoscut de foarte puţină lume: pentru că este pămân-teanul nostru.

Clasicul cinematografiei americane Lewis Milestone (Lev Milştein) se naşte la 30 septembrie 1895 în Chişinău, pe atunci „capitala” guberniei Basarabia – o provincie a Imperiului Rus. Provenind dintr-o familie de evrei înstăriţi, după şcoala începătoare are posibilitatea să studieze la Liceul Real, iar din 1912 este trimis să-şi aprofundeze cunoş-tinţele şi să însuşească o profesie în Europa. Studiază la Universitatea din Gent (Belgia), apoi în Şcoala de ingineri din Mittweida (Germania), dar se vede că Europa nu-i satisface aşteptările şi, dacă părinţii ar fi venit să vadă ce mai face iubitul lor fecior, nu l-ar fi găsit la bibiliotecă sau în vreo aulă universita-ră, ci mai curând într-o sală de teatru. Ştiind că părinţii nu sunt încântaţi de pasiunea lui pentru un domeniu atât de ”neserios”, Milştein îşi zice că trebuie să se afle cât mai departe de familie. Profitând de banii primiţi de la părinţi pentru vacanţă, el îşi cumpără bilet spre America, unde ştia că poate găsi

E cu totul altceva când auzi, de exemplu, despre un basarabean născut în Chișinău și înmormântat la… Los Angeles. Și nu un basara-bean oarecare, ci un regizor de � lm. Și nu un regizor oarecare, ci un deţinător a două Premii „Oscar”. Pentru a puncta frontierele unei astfel de biogra� i este nevoie și de coordonate spaţiale, care, la rândul lor, își deschid dintr-o perspectivă cu totul nouă dimensiunea umană

a istoriei și dimensiunea istorică a destinului uman. E una când isto-ria îţi bate la ușă și stai la cumpă-nă să deschizi ori nu, și e cu totul altceva când pentru a prinde trenul istoriei trebuie să treci Atlanticul la vârsta de 18 ani. Chiar dacă e vor-ba doar de istoria cinematogra� ei, iar tu nu ești decât un june evreu din Basarabia pe nume Lev Mil-ștein și habar nu ai că peste 5-6 ani vei deveni Lewis Milestone.

a istoriei și dimensiunea istorică a destinului uman. E una când isto-ria îţi bate la ușă și stai la cumpă-nă să deschizi ori nu, și e cu totul altceva când pentru a prinde trenul istoriei trebuie să treci Atlanticul la vârsta de 18 ani. Chiar dacă e vor-ba doar de istoria cinematogra� ei, ba doar de istoria cinematogra� ei, iar tu nu ești decât un june evreu iar tu nu ești decât un june evreu iar tu nu ești decât un june evreu din Basarabia pe nume Lev Mil-ștein și habar nu ai că peste 5-6 ani vei deveni Lewis Milestone.vei deveni Lewis Milestone.

#05 / AUGUST – OCTOMBRIE / MOLDOVA / 9


adăpost la o mătuşă din New York. Evenimentul are loc în 1913, iar

peste 12 ani ”exemplul” lui va fi ur-mat de mai tânărul său verişor Natan Milştein (născut în Odesa în 1904), un violonist de excepţie, care, în 1925, profită de un turneu în străinătate şi nu mai revine în U.R.S.S.

Spre deosebire de vărul său care rămâne fidel muzicii şi în emigraţie, Lev Milştein păşeşte pe continentul ameri-can la o vârstă când încă nu posedă o meserie care să-l scutească de grija zilei de mâine. Timp de aproape doi ani practică munci ocazionale şi este în cele din urmă angajat în calitate de asistent de fotograf. Greu de presupus

dacă o fi fost o întâmplare sau o ale-gere conştientă, dar se poate afirma cu certitudine că fotografia îl ajută să facă primul pas spre lumea filmului. ”Păşeşte pragul” acestei lumi după ce este înrolat în armată, unde participă la realizarea unor filme cu scene de luptă sau de antrenament. Astfel deprinde meseria de editor – un al doilea pas spre lumea filmului.

În anul 1919 Lev Milştein este ”lăsat la vatră” şi în curând devine cetăţean american, eveniment care îl determină să-şi schimbe numele şi să devină Lewis Milestone. Un fost camarad de arme, producatorul de film Jesse Hampton, îl ajută să obţină postul de

editor-adjunct la Hollywood şi astfel este determinat să-şi schimbe şi locul de trai. Mutându-se în partea de Vest a continentului american, Milestone face al treilea pas, cel decisiv, spre lumea filmului. Ajuns la Hollywood, începe să colaboreze cu mai multe studiouri şi cu regizori, precum Henry King, Mack Sennett şi William Seiter, reuşind să-şi facă o bună reputaţie de scenarist şi editor talentat.

Vom menţiona în mod special re-laţia cu celebrul actor si regizor Mack Sennett, supranumit „regele comediei burleşti” . Anume într-unul din filmele lui Sennett este aruncată prima prăjitură cu frişcă din istoria comediei mute,

CLASICUL CINEMATOGRAFIEI AMERICANE LEWIS MILESTONE (LEV MILŞTEIN) SE NAŞTE LA 30 SEPTEMBRIE 1895 ÎN CHIŞINĂU, PE ATUNCI „CAPITALA” GUBERNIEI BASARABIA – O PRO-VINCIE A IMPERIULUI RUS. PROVENIND DINTR-O FAMILIE DE EVREI ÎNSTĂRIŢI, DUPĂ ŞCOALA ÎNCEPĂTOARE ARE POSIBILITATEA SĂ STUDIEZE LA LICEUL REAL, IAR DIN 1912 ESTE TRIMIS SĂ-ŞI APROFUNDEZE CUNOŞTINŢELE ŞI SĂ ÎNSUŞEAS-CĂ O PROFESIE ÎN EUROPA.

Lewis Milestone împovărat de lauri și de ani



COMEDIA ”DOI CAVALERI ARABI” A CONSTITUIT O PERFORMANŢĂ, DESIGUR, DAR FILMUL CARE ÎI ADUCE GLORIA ESTE ”PE FRONTUL DE VEST NIMIC NOU”, REALIZAT ŞI LANSAT PE ECRANE ÎN 1930. ÎN TOAMNA ACELUIAŞI AN, LA ”AMBA-SADOR HOTEL” DIN LOS ANGELES, ARE LOC ŞI CEREMONIA DE DECERNARE A PREMIILOR „OSCAR”, LA CARE LEWIS MILESTONE INTRĂ ÎN POSESIA CELEI DE A DOUA STATUETE SUFLATĂ ÎN AUR, LA SECŢIUNEA ”CEL MAI BUN REGIZOR”.

procedeu preluat ulterior în zeci şi sute de filme. Dar l-au făcut celebru nu nu-mai frişca, rolurile şi filmele realizate, ci şi faptul că a fost un mare descoperitor de talente. Se ştie că a contribuit deci-siv la lansarea şi formarea profesională a lui Charles Chaplin, iar numărul celor scoşi din anonimat este foarte mare.

Ar fi suficient să amintim doar de Gloria Swanson, Buster Keaton, Harold Lloyd şi Bing Crosby.

În doar câţiva ani de anonimat re-

uşeşte să-şi facă un nume. Este re-marcat mai ales datorită unui scenariu foarte bun pentru filmul „Bobbed Hair”, după care producatorul Howard Hu-ghes îi încredinţează cârma regizorală a unui film de lungmetraj – detectivul comic „Seven Sinners” („Şapte păcă-toşi”, 1925).

Urmează alte patru comedii, iar în 1927 realizează filmul care îl consacră definitiv – ”Two Arabian Knights” („Doi cavaleri arabi”) – şi îi aduce Premiul

Mulţi ştiu că primul „Oscar” i-a fost înmânat lui Milestone la prima ceremonie organizată de AMPAS, dar mai puţini au auzit că la aceeaşi primă ediţie a „Oscar”-ului, Milestone a mai avut o nominalizare - la secţiunea ”Cel mai bun film” - cu pelicula ”The Racket”.

Secvență din filmul „Pe frontul de Vest nimic nou”



”Oscar”, distincţie instituită de Acade-mia de Arte şi Ştiinţe Cinematografice (Academy of Motion Picture Arts and Sciences – AMPAS). Este un ”Oscar” unic, deoarece a fost decernat pentru prima şi ultima oară unui film de co-medie, ulterior această secţiune fiind anulată.

Mulţi ştiu că primul „Oscar” i-a fost înmânat lui Milestone la prima cere-monie organizată de AMPAS, dar mai puţini au auzit că la aceeaşi primă edi-ţie a „Oscar”-ului, Milestone a mai avut o nominalizare - la secţiunea ”Cel mai bun film” - cu pelicula ”The Racket”.

Comedia ”Doi cavaleri arabi” a con-stituit o performanţă, desigur, dar filmul care îi aduce gloria este ”Pe frontul de Vest nimic nou”, realizat şi lansat pe ecrane în 1930. În toamna aceluiaşi an, la ”Ambasador Hotel” din Los Angeles,

are loc şi ceremonia de decernare a premiilor „Oscar”, la care Lewis Miles-tone intră în posesia celei de a doua statuete suflată în aur, la secţiunea ”Cel mai bun regizor”. Nu putem trece cu vederea şi nominalizările „Pentru cel mai bun operator” (Artur Edeson) şi „Cel mai bun scenariu” (George Abbott, Maxwell Anderson şi Del An-drews). Milestone a fost atât de pasio-nat de acest proiect, încât a acceptat un salariu mai mic de la studioul ”Uni-versal” doar pentru a i se oferi posibili-tatea să-l realizeze. Un fost combatant (Lewis Milestone) a luptat pentru a realiza un film după cartea unui alt fost combatant (Erich Maria Remarque). Graţie filmului ”Pe frontul de Vest nimic nou”, Milestone îşi câştigă faima de cineast al razboiului, fiind menţionat în istoria cinematografiei alături de: Fran-

cis Ford Coppola (”Apocalipsa acum”, 1979), Oliver Stone (”Plutonul”, 1986), Roberto Rossellini (”Roma, oraş des-chis”, 1945), Steven Spielberg (”Salvaţi soldatul Ryan”, 1999) şi Grigori Ciuhrai (”Balada soldatului”, 1959).

Pe lângă faptul că este unul din primele filme sonore, această peliculă a surprins prin aceea că în prim-plan nu sunt aduşi eroi exemplari, care abia aşteaptă clipa când îşi vor da viaţa pentru patrie, ci nişte anonimi, care mor nevăzuţi şi neştiuţi de nimeni, pen-tru o cauză, pe care doar liderii politici pretind că o cunosc. Revenit în clasa profesorului-patriot, care l-a îndemnat să se înroleze în armată şi să lupte pen-tru patrie, eroul central este rugat să adreseze elevilor un mesaj, dar spusele lui provoacă atât dezamăgirea profe-sorului, cât şi pe cea a elevilor. Iată ce

ÎN DOAR CÂŢIVA ANI DE ANONIMAT REUŞEŞTE SĂ-ŞI FACĂ UN NUME. ESTE REMARCAT MAI ALES DATORITĂ UNUI SCENARIU FOARTE BUN PENTRU FILMUL „BOBBED HAIR”, DUPĂ CARE PRODUCATORUL HOWARD HUGHES ÎI ÎNCRE-DINŢEAZĂ CÂRMA REGIZORALĂ A UNUI FILM DE LUNGMETRAJ – DETECTIVUL COMIC „SEVEN SINNERS” („ŞAPTE PĂCĂTOŞI”, 1925).

Erich Maria Remarque



le spune acest tânăr îmbătrânit înainte de vreme: ”Tot mai credeţi că e frumos să-ţi dai viaţa pentru patrie? Primul bombardament ne-a învăţat altceva. E murdar şi dureros!”.

Datorită filmului ”Pe frontul de Vest nimic nou”, Lewis Milestone devine un regizor de primă mărime în filmul ame-rican, fiind apreciat nu numai de critici şi de publicul larg, ci şi de elita politică (am descoperit o fotografie care îl pre-zintă alături de Frank Sinatra şi preşe-dintele John Kennedy), dar Hollywood-ul nu te lasă să te complaci prea mult în razele gloriei. În filmul american un regizor bun este un regizor activ. Şi Mi-lestone nu se lasă rugat să demonstre-ze acest lucru. În anul următor (1931), la competiţia pentru „Oscar”, filmul său ”Prima pagină” („The Front Page”) este nominalizat la secţiunile „Cel mai bun film”, „Cel mai bun regizor” şi „Cel mai bun actor” (Adolphe Menjou).

Deşi în 1935 este realizată prima ecranizare după romanul ”Revolta de pe ”Bounty” („Mutiny on the „Bounty”) de Charles Nordhoff şi James Norman Hall, cu Charles Laughton şi Clark Ga-ble în rolurile centrale şi Franck Lloyd la pupitrul regizoral, deşi acest film câştigă „Oscar”-ul la secţiunea „Cel mai bun film”, în anul 1962 Lewis Milestone in-sistă să realizeze o nouă ecranizare. În versiunea acestuia rolurile centrale sunt interpretate de Marlon Brando şi Tre-vor Howard, iar filmul este nominalizat pentru „Oscar” la şapte secţiuni („Cel mai bun film”, „Cea mai bună realizare cinematografică”, „Cea mai bună sce-nografie”, „Cea mai bună editare de film”, „Cea mai bună muzică originală”, „Cea mai bună coloană sonoră”, „Cele mai bune efecte speciale”), dar nu câş-tigă nici unul. Nu se învredniceşte de „Oscar” nici cea mai recentă ecranizare, din 1984, realizată în Marea Britanie de Roger Donaldson, avându-i ca protago-nişti pe Antony Hopkins şi Mel Gibson.

Dar în anii care au precedat ”Revol-ta de pe ”Bounty”, Milestone s-a aflat mereu în vizorul membrilor Academiei de Arte şi Ştiinţe Cinematografice. În 1940 filmul său ”Despre oameni şi şoa-reci” ( „Of Mice and Men”) concurează

Despre valoarea şi autoritatea lui Lewis Milestone ne vor-beşte şi faptul că în filmele sale au acceptat să se producă vedete de prima mărime, legende ale filmului american.

cu celebra ”Diligenţă” a celebrului re-gizor John Ford, dar competiţia este câştigată detaşat de pelicula ”Pe ari-pile vântului”( „Cel mai bun film”, „Cel mai bun regizor” - Victor Fleming, „Cea mai bună actriţă” - Vivien Leigh, „Cea mai bună actriţă într-un rol secundar” - Hattie McDaniel, „Cea mai bună rea-lizare cinematografică”, „Cea mai bună scenografie”, „Cea mai bună editare de film”).

Acest episod nu-l descurajează, şi în 1947 filmul ”The Strange Love of Martha Ivers” (“Dragostea stranie a Marthei Ivers”) este nominalizat la sec-ţiunea „Cel mai bun scenariu”.

Am amintit de toate nominalizările pentru a sublinia că a avut parte de ele în ani diferiţi, ceea ce dovedeşte că Lewis Milestone s-a aflat într-o bună condiţie profesională pe parcursul în-tregii cariere cinematografice. A fost un

Gary Cooper și Madeleine Carroll în filmul „The General Died at Dawn”



cineast total - şi regizor, şi scenarist, şi producător, şi editor, şi actor. În calitate de regizor a figurat în genericul a circa 50 de filme, a semnat scenariile a 13 pelicule, şi-a asumat responsabilitatea de producător a 12 filme, iar în alte 4 a evoluat în calitate de actor.

Acum, după ce am contabilizat per-formanţele ”cantitative” ale lui Lewis Milestone, să ne referim puţin şi la cele calitative.

Despre valoarea şi autoritatea lui Lewis Milestone ne vorbeşte şi faptul că în filmele sale au acceptat să se pro-ducă vedete de prima mărime, legende ale filmului american: Gloria Swanson, în comedia ”Fine Manners” („Maniere

elegante”,1926), Gary Cooper în ”Be-trayal” („Trădarea”, 1929) şi în ” The General Died at Dawn” („Generalul a murit în zori”, 1936), Ingrid Bergman, în”Arch of Triumph” („Arcul de triumf”, 1948), Gregory Peck, în ”Pork Chop Hill” („Colina coastei de porc”, 1959), Shirley Mac Laine şi Frank Sinatra, în „Ocean’s Eleven” („Cei unsprezece prieteni ai lui Ocean”, 1960), Marlon Brando, în „Mutiny on the „Bounty” („Revolta de pe ”Bounty”, 1962) etc. Dar Milestone nu a fost doar un ”pro-fitor”, ci şi un descoperitor de vedete, anume el fiind cel care l-a lansat pe Kirk Douglas ( în filmul ”The Strange Love of Martha Ivers”, 1946).

Dublu ”cavaler” al Premiului ”Oscar”

Lewis Milestone, Charles Boyer și David Lewis - regizorul, vedeta și producătorul filmului „Arcul de triumf” înainte de premiera spectacolului „Joan din Lorena”,

având-o cap de afiș pe Ingrid Bergman



O altă probă a profesionalismului este diversitatea genurilor abordate. În afara filmelor istorice şi de război, Milestone practică comedia, come-dia muzicală, detectivul comic, filmul ”noir”, filmul burlesc, filmul de aven-turi, drama, filmul documentar, serialul TV, are curajul să ecranizeze romanele unor scriitori celebri, cum sunt: Erich Maria Remarque, John Steinbeck şi Victor Hugo.

Dar valoarea creaţiei unui cineast, fie şi american, nu se măsoară doar cu „Oscar”-uri. Istoria cinematografiei cunoaşte multe filme celebre, care în competiţia pentru „Oscar” s-au ales doar cu nominalizarea, sau chiar au fost trecute cu vederea de către aca-demicienii cinematografiei. Noi, de exemplu, am fi curioşi să vizionăm filmul „The Captain Hates the Sea” (1934), în care, alături de John Gilbert evoluează actriţa Tala Birell, originară din România. Rămâne actual şi astăzi filmul „ Arcul de triumf ” (după romanul omonim al lui Erich Maria Remarque) cu Ingrid Bergman şi Charles Boyer în

rolurile principale. (Anul 1938. Parisul, care a devenit refugiu pentru… refu-giaţii din Spania franchistă, Germania fascistă, Rusia bolşevică şi din Italia lui Benito Mussolini). Un film despre cei nevoiţi să-şi părăsească Patria, în care Milestone se bizuie nu doar pe sursa literară, ci şi pe propria experi-enţă. Drama unei istorii de dragoste dintre El, dr. Ravic, fără acte, deportat de câteva ori din Franţa, un personaj, numele adevărat al căruia nu-l aflăm nici la sfârşitul filmului, şi Ea, Joan Ma-dou, evadată din Roma, unde a lăsat o mamă italiancă şi un tată român; o ac-triţă italiană care vine în Franţa pentru a cânta într-un restaurant… romanţe ruseşti. El o întâlneşte pe un pod, într-o clipă de disperare, când este gata să-şi pună capăt zilelor. Se îndrăgostesc, dar El este expulzat din nou, deportat din ţară, iar Ea, rămasă singură, se lasă curtată de un bărbat bogat. Apoi se reîntâlnesc şi îşi dau seama că se mai iubesc, dar cele întâmplate între timp îşi fac ”efectul”. În final, El îi va spune: ”Fiecare om caută în dragoste o insulă

O glumă fotografică cu Lewis Milestone, Burgess Meredith and Lon Chaney Jr. în timp ce se filma „Of Mice and Men” („Despre oameni și șoareci”, 1940)



a siguranţei. Tu ai găsit şi dragostea, şi siguranţa, dar oferite de bărbaţi dife-riţi”, iar Ea îi va şopti: „E ciudat să mori când iubeşti”. ( Împuşcată din gelozie de bărbatul care îi oferise siguranţa, şi muribundă în braţele bărbatului care i-a oferit dragostea). Dragostea pentru El îi permite să uite adevărul crud, în care îşi duce existenţa şi îi amână moartea cu câteva luni. Pentru că dragostea e imposibilă într-o lume pusă pe război. Acesta e adevărul filmului.

Este greu să admiţi că autorul acestei drame sfâşietoare a realizat şi comedii. E la fel de greu să admiţi că primul deţinător a două premii „Oscar”

s-a născut într-un orăşel prăpădit (cum era Chişinăul în 1895) de la periferia Imperiului Rus. Dar şi mai greu e să admiţi că în afară de el mai sunt câţiva basarabeni înmormântaţi la Los Ange-les. Iar unul dintre ei e şi deţinător al Premiului ”Oscar”. Este vorba de sce-naristul I. A. L. Diamond (Iţec Domnici), născut la Ungheni în 1920. A lucrat în tandem cu celebrul regizor Billy Wilder şi s-a învrednicit de Premiul „Oscar” pentru filmul ”The Apartment” (1960) , care a fost nominalizat la cinci secţiuni şi a obţinut cinci statuete („Pentru cel mai bun film”, „Pentru cel mai bun regizor”, „Pentru cel mai bun scenariu

ÎN AFARA FILMELOR ISTORICE ŞI DE RĂZBOI, MILESTONE PRACTICĂ COMEDIA, COMEDIA MUZICALĂ, DETECTIVUL COMIC, FILMUL ”NOIR”, FILMUL BURLESC, FILMUL DE AVENTURI, DRA-MA, FILMUL DOCUMENTAR, SERIALUL TV, ARE CURAJUL SĂ ECRANIZEZE ROMANELE UNOR SCRIITORI CELEBRI, CUM SUNT: ERICH MARIA REMARQUE, JOHN STEINBECK ŞI VICTOR HUGO.

Afișu

l film

ului

„Ar

cul d

e tri

umf”

Afișu

l film

ului

„R

evol

ta d

e pe „

Boun

ty”



AM AMINTIT DE TOATE NOMINALIZĂRILE PEN-TRU A SUBLINIA CĂ A AVUT PARTE DE ELE ÎN ANI DIFERIŢI, CEEA CE DOVEDEŞTE CĂ LEWIS MILESTONE S-A AFLAT ÎNTR-O BUNĂ CONDIŢIE PROFESIONALĂ PE PARCURSUL ÎNTREGII CARI-ERE CINEMATOGRAFICE. A FOST UN CINEAST TOTAL - ŞI REGIZOR, ŞI SCENARIST, ŞI PRODU-CĂTOR, ŞI EDITOR, ŞI ACTOR.

original” , „Pentru cel mai bun sunet” şi „Pentru cea mai bună scenografie”). Ulterior, Academia Americană de Film a inclus ”Apartamentul” în lista celor mai bune 100 de filme create în ultimii 100 de ani.

Nu putem şti dacă Lewis Milestone a aflat vreodată că I. A. L. Diamond este, de fapt, Ицек Домнич din Un-gheni sau dacă I. A. L. Diamond ştia că Milestone nu este altcineva decât basarabeanul Лёва Мильштейн din Chişinău. Însă ştim cu siguranţă că I. A. L. Diamond a emigrat în America,

împreună cu părinţii, pe când avea 9 ani, şi după absolvirea Universităţii a avut nevoie de 20 de ani pentru a de-veni laureat al Premiului „Oscar”. Ştim, de asemenea, că Lewis Milestone a emigrat în 1913, la vârsta de 18 ani, iar primul „Osar” l-a obţinut peste 13 ani, în 1927.

P. S. Milestone a plecat din Basa-rabia la începutul sec. XX. Moldovenii pleacă la începutul sec. XXI. Pleacă cu sutele de mii. Au trecut deja 15 ani de când a început exodul în masă al concetăţenilor noştri, dar încă nici unul

dintre ei nu s-a învrednicit de un ”Os-car”. Suntem în aşteptare. Probabil, fil-mul multrâvnit va concura la secţiunea „Cel mai bun film străin”. Străin pentru membrii Academiei Americane de Film, iar pentru noi va fi „de-al nostru”. Chiar dacă va fi realizat departe de meleagu-rile noastre, fără contribuţia studioului „Moldova-film”.

Steaua de pe Aleea Slavei din Los Angeles

Violonistul Natan Milștein



LITERATURĂ & PUBLICISTICĂ

CUVINTELE LIMBII ROMÂNE

Şi-s toate demne şi stăpâne,Şi-s poruncite-aşa de mama,Şi sună când le baţi arama,Şi-s toate demne şi stăpâne.

Şi au atât cât are-o limbăA-şi spune dorul şi destinul,Şi-mbărbătează ca şi vinul,Şi au atât cât are-o limbă.

Şi-s toate vii, iar viaţa lorSe luptă să înfrunte moartea,Şi îşi compun din viaţă cartea,Şi-s toate vii, şi-e viaţa lor.

Iar tu le curăţă şi drepteLe spune-n faţă orişicui,Să te-nţeleg şi eu ce spui,Iar tu le curăţă şi drepte

Le spune azi, le spune mâineCu inima ce bate-n tine,Cu zări mai noi şi mai senine,Le spune azi, le spune mâine.

Căci eu de-acolo, din vecie,Cu neodihnă-am să te-ntreb:– Ce face el, frumosul verb?Ce face el, străbun cuvântul,Şi cum e viaţa şi pământul?

Căci eu de-acolo, din vecie,Mai am a spune şi a scrie.

Auguriada

ION VATAMANU



IDEAL

Pentru Ion DruţăTu – o frunză,Eu – o frunză.Două frunzeÎmpreunăCând se-adună,Ştii ce fac?– Un copac.

Ţie ţi-e drag.Mie mi-e drag.

Un copacCu alt copacÎmpreunăCând se-adună,Ştii ce fac?– Un meleag.

Tu – un bulgăr,Eu – un bulgăr,Iar doi bulgăriDe ţărânăÎmpreunăCând se-adună,Ştii ce sunt?– Un pământ.

Ţie ţi-e drag,Mie mi-e drag...

Frunza cea de pe copac,Pomul cel de pe meleag,Frunza cântă pe copac,Iar copacul – pe meleag.

Iar noi doi, în umbra lui,Îi cântăm pământului:

Ţie ţi-e drag,Mie mi-e drag.

Auguriada

ION VATAMANU


Doi mari actori, două simboluri ale teatrului național, au împlinit șapte decenii de viață


SIMBOLURI

TIMPUL LOR, MEREU PRIELNIC...

TĂMĂDUITORI DE SUFLETEANASTASIA RUSU-HARABA

a sigur că artiștii ajun-geau și până la Plopii lui Vitalie Rusu, chiar dacă sunt mult mai departe de Chișinău decât Ţânţărenii

mei, hăt la nordul Moldovei, pentru că pe atunci erau un lucru programat și finanţat, acele turnee de vară, de care, în fond, aveau nevoie și actorii, și, mai ales, oamenii de la ţară – pentru un ră-gaz în muncile lor fără de sfârșit, pentru o descreţire de frunte și de suflet, iar pentru unii – pentru o cunoaștere a magiei teatrului, care, într-un fel sau altul, putea să-și lase pecetea asupra vieţii lor de mai departe. Vitalie Rusu, deși nu l-am întrebat despre asta nici-odată, la sigur că a avut „liber” de la părinţi în serile când se întâmpla aceas-tă minune – un spectacol cu artiști din capitală – și îndrăznesc să cred că și de aici, sau poate chiar de aici începe a se înfiripa chipul viitorului actor Vitalie Rusu, care, de la 1963 încoace, și-a imprimat fiinţa în peste 80 de roluri, creându-și o irepetabilă imagine în pa-leta artei teatrale a ţării noastre.

Chișinăuianca Paulina Zavtoni, năs-cută în mahalaua din vecinătatea Bise-ricii Sfânta Vineri, a început să meargă la teatru chiar din primii ani de școală. Școala unde învăţa – renumita Școală

nr. 1, actualmente Liceul Teoretic „Gh. Asachi”, considerată chiar și în acei ani una elitară, - avea și un corp didactic pe potrivă, o parte din pedagogi fiind cu studii foarte serioase făcute la Bu-curești sau la Iași și, respectiv, cu o ţinută și un nivel de cultură din care făcea parte și obișnuinţa de a merge la teatru. Anume la îndemnul aces-tora, alături de ei, Paulina și colegii săi erau prezenţi la toate premierele, după aceea discutând în clasă asupra celor văzute. Clar lucru, pedagogii își făceau și în acest caz meseria, folosind discuţia și în scopuri didactice, adică urmărind să-i apropie pe copii de tot ceea ce ţine de spiritul omului, ce e cu adevărat frumos și valoros în viaţă. În acest context, nimic de mirare în faptul că în această școală funcţiona și un cerc dramatic. Și la fel nimic de mirare în alt fapt: că, până la urmă, și Paulina a început să frecventeze acest cerc dramatic, în care se lucra în mod foarte serios – desigur, sub îndrumarea pedagogilor, - montându-se și spectacole serioase, cu premiere în cadrul școlii, cu participare la diferite manifestaţii etc. Paulina a jucat, bună-oară, în „Soacra cu trei nurori” după Ion Creangă și în „Lanţul slăbiciunilor” de Ion Luca Caragiale. Să ne imaginăm – Caragiale nu făcea parte din programa

școlară de atunci, iar elevii de la Școala nr. 1 jucau un spectacol după o piesă a lui! În acest spaţiu – unul mic, chiar dacă era vorba despre o școală un pic mai mare în comparaţie cu altele, - Paulina Zavtoni a făcut primii săi pași spre scena profesionistă. Încurajată de aceiași pedagogi, care au întrevăzut în fată acel ceva care o deosebea de alţii, a mers la „Moldova-film”, unde activa un studiou teatral pentru tineret și unde a cunoscut-o pe regizoarea Nadejda Aroneţchi. Acest episod a fost fericita întâmplare care, ulterior, a predeterminat destinul ei scenic, mai concret, locul unde va derula cariera ei actoricească – Teatrul „Luceafărul”.

Recunosc, totdeauna am fost printre fanii acestui teatru, chiar de la apari-ţia lui. Și iată cum s-a întâmplat. Eram atunci studentă, anul I, la universitate, iar unul dintre colegii de grupă se nu-mea Vladimir Caraciobanu. Odată ne-a zis să intrăm seara pe la el toţi cei care suntem doritori de o surpriză. Surpriza s-a dovedit a fi Dumitru Caraciobanu, care, să vedeţi, era verișorul drept al colegului nostru și la care veniseră cu niște felicitări cu prilejul zilei de naștere a acestuia. Comportamentul firesc și umorul care ţâșnea din fiecare cuvânt rostit de actor a făcut să se împrăștie

Suntem din aceeași generaţie, chiar dacă eu am apărut pe lume un pic în urma lor. Până să plec „mai de-parte la școală”, la paisprezece ani încă neîmpliniţi, nu am văzut nici un spectacol de teatru. Arta uneori venea și „în mijlocul poporului” de la Ţânţărenii mei de pe malul Ră-utului, adică în timpul verii, cum se obișnuia pe atunci, venea pentru o seară câte un grup de artiști de la

Teatrul „Pușkin”. Ceea ce era mare eveniment pentru tot satul. La spectacol se aduna atâta lume, câtă încăpea în club, iar cel mai des se improviza o scenă chiar în curtea clubului, unde putea să încapă mai mulţi oameni. Eu însă aveam câţi-va fraţi și surori mai mici și dato-ria să le port de grijă, așa încât nici nu îndrăzneam s-o rog pe mama să-mi dea „seară liberă”...


SIMBOLURI

sfiala de care am fost cuprinși chiar din clipa când l-am văzut, așa încât, până la urmă, toţi cei prezenţi ne-am ales cu o invitaţie de a veni la orice spectacol în calitate de prieteni ai lui, altfel spus, cu dreptul la un bilet de favoare... În felul acesta i-am cunoscut pe legendarii lucefe-riști, cei care au pus temelia unui teatru cu un suflu absolut nou, suflu ce-a animat întreg Chiși-năul și nu numai, – pe parcursul evoluării lui, întreaga Uniune So-vietică, cei mai cunoscuţi critici moscoviţi au vorbit și au scris despre Teatrul „Luceafărul” din Republica Moldova ca despre un fenomen singular, unic în în-treg spaţiul ţării. Paulina Zavtoni a fost și ea, tot de la începuturi, un constituent al acestui feno-men, chiar dacă nu a făcut studii la Moscova, împreună cu ceilalţi actori. Se întipărise în memoria Nadejdei Aroneţchi încă de pe când a văzut-o la studioul teatral de la „Moldova-film”, așa încât, la ora cuvenită, și-a amintit de ea, pentru ca s-o invite la locul cuvenit, adică la Teatrul „Luceafărul”.

Din acele spectacole de început, o ţin minte mai ales în rolul Zinei Capustina din „Două culori”, chiar dacă nu a fost unul în care ar fi strălucit în toată pute-rea talentului său. Intra în scenă cu faţa scăldată în lacrimi, cu un plânset care-i cutremura tot corpul, și de asta mi-a rămas în memorie, pentru că mă gân-deam atunci: „Doamne, cum de poate oare să plângă așa?”. Mai târziu, când am cunoscut-o, am îndrăznit s-o întreb acest lucru și am primit un răspuns pe care nici nu am putut să-l presupun: înainte de a ieși în scenă, stătea un timp în culise, imaginându-și că a murit mama, că cineva i-a adus vestea acum câteva clipe... Chiar fiind tânără de tot, conștientiza faptul că, desigur, nu e bine să-și insufle un asemenea gând; pe de altă parte, pentru ea nu ar fi existat o durere mai mare decât aceea de a o pierde pe mama, și iată de ce lacrimile pe care le vedeau spectatorii pe faţa ei

nu păreau, ci erau de bună seamă ca și cele adevărate, și acest lucru se impri-ma, desigur, asupra întregului rol, cap-tivând spectatorul prin veridicitate. Cu mama erau ca o fiinţă, pe tata avându-l doar în inima lor, pentru că l-a înghiţit războiul înainte ca Paulina să apară pe lume. Și mama i s-a consacrat ei în to-talitate. Este, după mine, o tragică, dar, totodată, și înălţătoare circumstanţă de viaţă, care nu se putea să nu marcheze constituţia psihologică a Paulinei Za-vtoni și care, indiscutabil, a determinat forţa și profunzimea capacităţii ei de trăire interioară a tuturor sentimentelor specifice omului. Pe aceasta din urmă a investit-o în totalitate în multele și di-feritele ei roluri scenice, dintre care le voi numi pe cele ce le ţin minte, pentru că le-am văzut în majoritate: Luluţa în „Chiriţa în provincie” de Alecsandri, Zoe în „O noapte furtunoasă” de Caragiale, Natalia în „Trei surori” și Șarlota Ivanovna în „Livada cu vișini” de Cehov, Turusina în „Înţeleptul” și Evlampia Andreevna

în „Nevolnicele” de Ostrov-ski, Vera în „Vânătoarea de raţe” de Vampilov, Helen Alving în „Strigoii” de Ibsen, Yvonne în „Părinţii teribili” de Cocteau, Gafinca în „Testamentul” de Urschi.

Când mi-a spus că o va juca pe Doica în „Ro-meo și Julieta,” – dar ce încântătoare Julietă ar fi putut fi, dacă s-ar fi întâm-plat ca acest spectacol să fie înscenat în anii ei tineri! – eram, desigur, mai mult decât curioasă s-o văd, pentru că, până la acesta, a avut roluri de cu totul altă factură, în temei, principale. Doica a avut și ea un co-pil, care s-a născut odată cu Julieta, dar a murit, și femeia a alăptat-o pe Juli-eta ca pe copilul său, cul-tivându-i fetiţei sentimente asemănătoare cu ale unei mame adevărate. Totuși, rămâne a fi pentru totdeau-na obsedată de tragedia

maternităţii pierdute, pe care continuă s-o trăiască zi de zi, ceea ce se între-vede în toate, îndeosebi în păpușa pe care o poartă în braţe atunci când nu e Julieta cu ea. Se întrevede, întâi de toate, în faptul cum o poartă. O ţine grijuliu, ca pe un copil viu, din când în când o leagănă, o privește cu duioșie, îngânându-i ceva deslușit doar de ea; la un moment dat, pe faţă i se așterne o tristeţe sfâșietoare și, probabil, atunci conștientizând lipsa copilului, lasă pă-pușa în jos și o târâie după sine... Și în acest rol Paulina Zavtoni și-a clădit, de-sigur, parte din propria fiinţă: dragostea până la sacrificiu pentru cei doi copii ai săi, pe care i-a dăruit Dumnezeu – fiul Constantin și fiica Lucia, și pentru copiii acestora, adică nepoţii Liliana, Anatol, Dumitru și Daniel. Cu fiica sunt colege „de profesorie” la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, iar cu fiul - colegi de breaslă, Constantin Haret fiind unul dintre cei mai populari actori din trupa Teatrului Rus „A.Cehov”.


SIMBOLURI

Desigur, deși mai rar, în anii de studenţie treceam și pe la Teatrul „A. S. Pușkin”, se jucau și acolo spectacole interesan-te. După ce mi-am întemeiat o familie, deseori mergeam de dragul soţului, care a fost bun prieten cu regretatul re-gizor Andrei Băleanu. De ace-ea și s-a întâmplat că am fost și la premiera spectacolului „Revizorul” după N. Gogol. Doamne, cât de demult s-a întâmplat! Pare-se, în 1972 sau în 1973... Și totuși, îl ţin minte pe Hlestakov al lui Vitalie Rusu. Ba mai mult, cred că îl ţin minte foarte mulţi dintre acei care l-au văzut atunci. De cum apărea, aveai impresia că începe un act de vrăjitorie, și farmecele pe care le urzeș-te el în scenă îi acaparează atât pe partenerii săi, cât și pe spectatori, cu toţii împreună simţindu-le magia până în clipa când cădea cortina. Că a fost un eveniment în viaţa teatrală a Chișinăului, e puţin spus. Se mergea nu la „Revizorul”, se mergea la Vitalie Rusu. Acest Hlestakov a uluit nu numai Chișinăul, ci, peste puţină vre-me, și răsfăţata Moscovă, unde teatrul nostru, alături de încă aproape o sută de teatre din fosta Uniune Sovietică, a fost invitat să participe la o manifesta-re jubiliară dedicată lui Nicolai Gogol. Toate teatrele au prezentat anume „Revizorul”. Și, imaginaţi-vă, dintre toţi Hlestakovii scenici, al nostru a fost cel mai apreciat!

Am găsit la nu mai ţin minte care filozof spusa că pentru orice talent vine un timp prielnic. Privitor la Vitalie Rusu, pare-se, anume Hlestakov i-a dat acea încredere, de care avea nevoie ca, ulterior, să poată sclipi în orice rol ar fi jucat: Pedro în „Un interviu la Buenos Aires” de G. Borovik, Teatin în „Kir Bu-lâciov și alţii” de Gorki, Alecu în „Iașii în carnaval” de Alecsandri, Gheorghe în „Soacra cu trei nurori” de Crean-gă, Mercuţio în „Romeo și Julieta” de Schakespeare, Rico Venturiano în „O

noapte furtunoasă” și Ion în „Năpasta” de Caragiale, Cezar în „Lupoaicele” de Valgard, Ștefan cel Mare în „Oltea” de Strâmbeanu, profesorul Andronic din „Ultima oră” de Sebastian, Cicikov din „Suflete moarte” de Gogol, Ionel, băiatul în „Tache, Ianke și Cadâr” de V.I. Popa ș.a. În „Cântec de leagăn pentru bunici” de Matcovschi joacă rolul bă-trânului pedagog Teofil Augustinovici, unul deosebit de drag, pe care l-a con-sacrat memoriei tatălui său. Pentru că a fost tot pedagog, un pedagog foarte bun pentru vremurile sale, actorul a preluat de la el multe calităţi pentru ero-ul său, la fiecare evoluare emoţionând cu adevărat spectatorii.

Acumulând o mare experienţă scenică, Vitalie Rusu n-a putut rezista ispitei de a încerca regia, înscenând „Bastarzii” de D. Matcovschi” (2004) și „Flori de măr” de V. Ţurcanu (2006). Iar în 2008 a fost iniţiatorul ideii ca, în memoria lui Valeriu Cupcea, primul lui regizor, spectacolul „Tache, Ianke

și Cadâr” să fie readus în repertoriu, montându-l el însuși într-o nouă regie, în care de data aceasta îl joa-că pe evreul Ianke.

Cât mă privește, într-un fel deosebit mi-e drag Vita-lie Rusu în cinematografie, mai ales în rolul lui Fimca din „Troiţa” regizorului Vic-tor Bucătaru. Am revăzut-o chiar nu demult la Moldova I. Acest Fimca întrunește în felul său de a fi tot ceea ce poate fi mai de preţ în om, întâi de toate, curajul de a fi așa cum ești, adică sin-ceritatea. Acea sinceritate care provine din bunătate și puritate, din bună-cuviinţă și cumsecădenie, din simţul frumosului și dragostei de oameni. Dragostea despre care ne vorbesc poruncile dumnezeiești...Vitalie Rusu fiind el însuși om cu Dum-nezeu în suflet, a reușit să intuiască în toţi eroii săi, in-clusiv cei negativi, tot ceea

ce aveau ei mai bun, dându-le o lecţie celor care vin la teatru, pentru că au nevoie nu de o distracţie, ci de un leac pentru suflet...

Aceşti doi mari actori dragi mie şi, la sigur, dragi numeroşilor iubitori de teatru din ţară, ambii Artişti ai Popo-rului din Republica Moldova, au ajuns la o frumoasă aniversare. Bucuria cea mare pentru ei şi pentru noi este că sunt şi astăzi în scenă, la teatrele de unde, cu ani în urmă, şi-au luat semeţ zborul spre bolta artei teatrale şi unde, prin munca şi talentul lor, au reuşit să devină stele de primă mărime. Îmbrăţi-şându-i imaginar, le transmit ruga mea, care poate fi atestată şi ca o urare din partea tuturor iubitorilor de teatru: Să trăiţi și să înfloriţi! La mulţi ani!


SIMBOLURI


CÂNTĂREAŢA BLONDĂ

TATIANA COJOCARU PÂNĂ LA LACRIMI ÎI ESTE DRAGĂ VIAȚA

ANASTASIA LAZARIUC: „DUMNEZEU A VRUT SĂ MĂ NASC ÎN MOLDOVA, DECI SUNT MOLDOVEANCĂ”

TATIANA OJO ARU. – Cum aţi ajuns prima dată în România? Era prin 1989 ...

ANASTASIA AZARIU . – Da, pe atunci se degajase graniţa dintre Ro‑mânia şi Republica Moldova, începuse un schimb cultural între artiştii acestor două ţări. Faptul că am fost una dintre primele interprete care a reuşit să ajun‑gă în România, e o întâmplare. Desigur că îmi doream acest lucru foarte mult, călătorisem prin lume, însă în România, care se afla atât de aproape nu fuse‑sem, deşi părinţii mei erau români de origine. Tatăl meu, Vasile Lazariuc, deşi se născuse pe teritoriul austro‑ungar, în Ucraina de atunci, ulterior s‑a mu‑tat împreună cu mama în Basarabia. El deseori povestea despre locurile pitoreşti din România, pe care îmi do‑ream să le vizitez într‑o zi pentru a le vedea cu ochii mei, or el le descria aşa

de frumos. Şi iată că am ajuns. Eram deja o cântăreaţă consacrată în ţară, şi mare a fost uimirea când ajunsesem în România, că oamenii mă cunoşteau, mai ales cei din Moldova, căci acolo am plecat prima dată. În primavara anului 1989, am fost invitată de cineva din Botoşani să fac un turneu în toată Moldova românească. Mi s‑a propus să aduc şi un invitat român. Eu l‑am chemat pe Mihai Constantinescu, pe care tocmai îl cunoscusem la Chişinău, căci noi, basarabenii, începusem să mergem în România,iar artiştii de aici veneau la noi, în Basarabia… Astfel a fost pentru prima oară când doi ro‑mâni, unul din stânga, altul din dreapta Prutului, făceau un turneu împreună. La sfârşitul spectacolului, am cântat în duet o melodie de‑a lui Mihai – „Avem nevoie de puţină dragoste în plus”. Cam o lună şi jumătate a durat turneul meu. Pe atunci eram însoţită şi de for‑maţia mea–„Amor” şi aveam cam câte trei concerte pe zi. Destul de obositor, însă palpitant pentru un artist, căci publicul român venea cu mult drag, curios să asculte pe viu artiştii pe care îi vedea la televizor. Televiziunea din Chişinău ne difuza continuu. Oamenii adunaţi la concert cântau cu mine, îmi cunoşteau până şi biografia. Dar cel mai sentimental era că vorbeau aceeaşi limbă ca a noastră, cea de la Chişinău.T. T..T – Atunci v‑aţi decis să vă sta‑

biliţi cu traiul în România?T. T..A – Nu, deloc

nu mi‑am dorit să rămân în România. Puteam să mă stabi‑lesc în America, unde fusesem şi care era visul tuturor. Şi acum, de fapt, este visul atâtor oameni, însă, probabil, conjunctura în sine a fost una care m‑a determinat să mă stabilesc la Bucureşti cu traiul. Se formase o legătură între mine şi casele de producţie de aici, impresarii mă asal‑

tau cu propuneri interesante, iar la noi începuse problema cu Transnistria, de asemenea, schimbul banilor şi multe altele care s‑au întâmplat... Viaţa de‑venise grea, mai ales pentru un artist, şi astfel m‑am decis să mă strămut încoace. Era mult mai uşor să colabo‑rez cu România, decât cu Moscova, distanţa era mai mică. Nu‑mi trecuse prin gând să rămân aici, însă mama se simţea deja tot mai rău, puterile îi slăbeau şi mi‑a zis: „ Ori te stabileşti aici, ori îţi iei şi copiii cu tine acolo”. Andrei şi Ileana erau la o vârstă critică şi aveau nevoie de părinţi, iar aşa cum eu eram şi mamă şi tată, a trebuit să mă decid. Am adus‑o pe Ileana mai întâi, prin 1992, după primele 5 clase făcute în Moldova, iar pe Andrei l‑am lăsat să termine liceul, aşa mă rugase el. Mai târziu, în 2001, a venit şi el în Bucureşti, unde locuieşte, în prezent, împreună cu soţia sa, Nataşa, şi cu fiicele Beatrice şi Anastasia.T. T..T – În Moldova aţi mers tot mai

rar, după ce v‑aţi stabilit în Bucu‑reşti?T. T..A – După ce ne‑am mutat în Bu‑

cureşti, evident că am plecat tot mai rar ln Moldova,‑‑ viaţa s‑a complicat, mama nu a vrut să vină încoace. I‑am dat dreptate, pentru că la vîrsta de 80 de ani era imposibil să se adapteze la bloc, să privească oamenii de sus, să urce la etaj, oricât de bune condiţii i‑aş fi oferit eu aici. Şi atunci am încercat să mă împart între România şi Moldova, unde a rămas mama.T. T..T – Cât de des se întîmpla acest

lucru?T. T..A – Mi‑e foarte greu să spun,‑‑ via‑

ţa unui artist nu decurge conform unui grafic stabil, şi totuşi încercam să mer‑gem în Moldova destul de des. Copiii au preferat mereu să petreacă vacanţa de vară la bunica, eu însă deseori con‑certam vara pe litoral. Acum nu mă mai duc, nu‑mi place stilul şi calitatea spectacolelor organizate acolo.T. T..T – Câte concerte susţineţi în

prezent la Chişinău?T. T..A – Atâtea, pe cât este posibil,

pentru că orice spectacol pe care îl faci pe cont propriu este costisitor, nu mai

Tatiana COJOCARU



e nici un secret. Şi mai este şi vorba veche, de care deseori ţin cont: mai ră‑ruţ, dar mai drăguţ. E foarte important pentru un artist calitatea interpretării. Există unii care de abia au sclipuit 10 piese şi îşi fac seară de creaţie, ba şi se simt aşa de mândri de această realizare, considerându‑se mari artişti. Eu însă cred că e nevoie de mult mai mult, este nevoie de o prezenţă con‑stantă în viaţa artistică; să străluceşti o clipă, nu e suficient, trebuie şi să te menţii. Aştept cu drag invitaţiile celor de la Chişinău, care mă vor prezentă, indiferent de ce eveniment este vorba. Dacă înainte consideram că a merge la o nuntă e o umilinţă şi ezitam să fac acest lucru, în prezent, accept şi eu să cânt la petreceri, îndeosebi dacă îmi sunt respectate cerinţele. Până la urmă un artist rămâne artist oriunde ar fi. Şi în toată lumea, marii artişti au cântat şi prin restaurante, la diferite petreceri.T. T..T – Ce emoţii v‑au încercat în

momentul când aţi primit Ordinul de Onoare şi aţi devenit Cetăţean de Onoare al Republicii Moldova?T. T..A – Mereu am crezut în aprecierea pu‑

blicului, care este cel mai sincer, nu are nici un interes să te aplaude, să‑ţi aducă anumite complimente dacă nu le meriţi. Si‑gur că am fost emoţionată. Au trecut mulţi ani până cei de peste Prut şi‑au amintit de mine, nu‑i condamn, pentru că fiecare a înţeles diferit depărtarea mea de Moldova, nu pot spune „plecarea mea din ţară”, deoarece revin destul de des la Chişinău. Unii m‑au judecat că aş fi trădat patria, alţii m‑au lăudat pentru meritele mele. De fapt, orice ţară trebuie să‑şi aibă reprezentanţii săi peste hotare, să se ştie despre aceas‑tă ţară. Dacă am sta toţi acolo şi fiecare va susţine că este cel mai tare, ne‑am ciocni unii de alţii, în schimb, plecând în lume, acumulând experienţă, putem deveni ambasadori ai ţării, or anume prin fapte concrete poţi să glorifici, sau să distrugi numele unei ţări. A fost o surpriză când mi s‑a înmânat această decoraţie, nu m‑am aşteptat, şi am fost plăcut surprinsă de această distincţie şi de titlul primit. Cel mai emoţionant moment a fost când toată lumea din sală s‑a ridicat în picioare, semn că e de acord cu această decizie.

– Mereu am crezut în aprecierea publicului, care este cel mai sincer, nu are nici un interes să te aplaude, să‑ţi aducă anumite complimente dacă nu le meriţi.



T. T..T – Care este reţeta succesului pentru Anastasia Lazariuc?T. T..A – Nu cred în succesul rapid, totul

ce vine repede, repede se şi trece. Eminescu a spus o frază genială: „Tot ce‑i val ca valul trece”. Cred că tot ce vine la timpul său, prin forţele proprii, este mai de durată decât ceea ce se obţine uşor, care se şi stinge la fel de repede, fie că este vorba de bani, de glorie sau alt lucru. Atunci când câştigi un ban greu, gândeşti mult înainte să‑l dai pe te miri ce prostie, îl preţuieşti şi ai satisfacţia că tu l‑ai obţinut prin propri‑ile forţe. Este inevitabil să nu treci prin aşa ceva, de fapt, viaţa prin asta este frumoasă, să cobori pentru a putea să te ridici. Dacă ar fi un drum lent, fără obstacole, fără urcuşuri, ne‑am plictisi. Munca este cea mai mare taină în a obţine succesul, în orice domeniu.T. T..T – Aveţi amintiri legate de casa

părintească din Moldova,amintiri ce vă fac să mergeţi acolo?T. T..A – Desigur, casa părintească în‑

seamnă pentru mine chipul mamei. De 3 ani de zile, de când mama s‑a stins din viaţă, mă consider un copil orfan, nu mai am nici tată, aveam 14 ani când a murit, şi nici mamă. E groaznic, nu‑mi imaginam că poate fi aşa de dureros, când îmi povesteau alţii, nu credeam acest lucru. Mama a fost pentru mine icoana vieţii mele, a fost omul pe care m‑am putut baza mereu, care m‑a înţeles şi care m‑a ajutat şi cu copiii foarte mult, a fost poate singurul om care a crezut în mine, în visul meu uşor nebunesc, în pasiunea mea pentru mu‑zică. Îţi imaginezi, un copil de la ţară, care afirmă că vrea să devină artist? Puţin cam apatic, dar totuşi mama m‑a susţinut. A fost o femeie foarte credincioasă şi un om cu o educaţie sănătoasă. Un spirit foarte uman, foar‑te blând şi bun.T. T..T – Aveţi şi o melodie „Mama...”

care atinge sufletul oricui...T. T..A – Da, este o melodie care mi‑am

dorit‑o foarte mult. M‑am bucurat că a ajuns repede la sufletul oamenilor. Este un cântec foarte cerut la posturile de radio atât din România, cât şi din Republica Moldova. De fiecare dată,

când mă întorc acasă, mă reîncarc cu energie. Merg la mormântul mamei şi simt că îmi revin. Asta este viaţa, sigur, nu e uşor să rezişti într‑o ţară, indiferent care ar fi, mai ales când trebuie s‑o iei de la capăt. Concurenţa este destul de dură, chiar dacă suntem basarabeni, fraţii noştri români nu ne iartă, – lupta de mii de ani pentru existenţă este prezentă mereu, fie că eşti mai bun, fie că eşti mai frumoasă, oricum trebuie să ai, în primul rând, forţă.T. T..T – De unde această forţă?T. T..A – Poate din credinţă, din educaţia pe

care mi‑au dat‑o părinţii, în special, mama. De câte ori îmi este greu, îmi spun că nu am voie să mă plâng; ei prin câte au tre‑cut – război, foamete, deportări, casă luată, schimbată, mulţi copii, însă au găsit forţă şi au supravieţuit. De fapt, forţă întotdeauna există în interiorul nostru, dar trebuie să credem, în primul rând, în noi înşine, să avem credinţă în forţa supremă, care, de fapt, ne‑a creat. Această credinţă ne poate ajuta enorm. T. T..T – Faptul că aţi avut ghinion în

căsătorie, aţi divorţat înainte de a pleca în România, a fost cumva un avantaj pentru cariera dvs.?T. T..A – Fiecare femeie doreşte să aibă

un sprijin în familie; un soţ bun poate fi o adevărată susţinere, însă dacă nu este, încerci să te descurci. Poate că pentru cariera mea a fost un avantaj, însă pentru copii, care au crescut fără tată – nu. Nu mi s‑au plâns niciodată, însă ştiu că au suferit. Acum ambii sunt

căsătoriţi şi sunt foarte buni familişti, atât Ileana, cât şi Andrei. Au fost recent la odihnă toţi, împreună cu familiile lor în Grecia, de unde s‑au întors foarte bucuroşi, bronzaţi. Eu tot nu mă pot obişnui cu postura aceasta de buni‑că, din care motiv nepoţelele îmi spun Anastasia.T. T..T – Apropo, cum este bunicuţa

Anastasia Lazariuc acasă?T. T..A – Destul de liniştită, sunt un om

mai retras, poate puţin mai ciudată pentru unii, eu nu vorbesc foarte mult, de aceea ei mă consideră un om rece, arogant, însă eu nu sunt genul de per‑soană care sare cu complimente, îmi place mai mult să ascult şi să vorbesc doar când sunt întrebată, nu întrerup pe nimeni, probabil, toate ţin de edu‑caţia pe care am primit‑o de la părinţi. Îmi place să merg în sânul naturii, să ascult muzică , să citesc, uneori prefer să ascult pur şi simplu liniştea, poate e firesc după o viaţă tumultuoasă. În momentul când copiii cer sonorul mai tare la muzică, eu zic: „mai încet, mai încet” şi îmi amintesc astfel de părinţii mei care strigau la fel după linişte. Roa‑ta vieţii se învârte...T. T..T – Călătoriţi mult, ceea ce e fi‑

resc pentru un artist. Ce destinaţie v‑a plăcut cel mai mult? T. T..A – Recent, m‑am întors de la

Roma, unde am avut un concert privat pentru nişte basarabeni stabiliţi acolo tot după 1989, care mi‑au povestit prin ce greutăţi au trecut ei. Am retrăit

S-A NĂSCUT ÎN SATUL BĂCIOI, situat la 10 km de Chișinău, într-o familie de oameni simpli și foarte săraci, fiind ultima din cei 11 fraţi și surori,

dintre care mai traiesc patru. După moartea tatălui său, pe când avea 14 ani, a trebuit să-și ajute mama și s-a angajat ca femeie de serviciu la școală, „funcţie” de care nu s-a despărţit până când a terminat zece

clase, lucrând jumătăte de normă, după ore. A iubit muzica dintotdeauna și soarta a fost darnică cu dânsa. S-a lansat cu piesele lui Ion Aldea -Teodorovici: "Până la lacrimi mi-e dragă viaţa", "Seară albastră", "Fuga, fuga"... A fost solista Filarmonicii din Cernăuţi timp de doi ani. Mai târziu, a fost angajată în calitate de solistă a Ansamblului Radioteleviziunii din Chișinău, unde a activat timp de 16 ani, iar în paralel a colaborat cu televiziunile din ţările fostei Uniuni Sovietice, mai ales cu cele din Moscova, Leningrad, Kiev, Minsk ș. a. A lansat mai multe albu-me de muzică românească la Casa de discuri "Melodia" din Moscova, a devenit laureată a multor concursuri și festivaluri din fosta Uniune Sovietică și a realizat numeroase turnee în ţară și în străinătate. În 1982, a primit titlul de Artistă Emerită a Republicii Moldova. Iar din 1989 destinul o strămută în România, unde, ulterior, s-a stabilit cu familia, adică cu cei doi copii ai săi – Ileana și Andrei. Totuși, continuă să menţină o strânsă legătură cu locurile nata-le și cu toţi cei dragi, realizând spectacole și interpretând piese ale compozitorilor și textie-rilor din Republica Moldova.

Albumul–„SINCERITATE”, lansat în 2007, s-a bucurat de un mare succes.


alături de ei momentele de acomodare în ţara adoptivă, i‑am înţeles destul de bine şi m‑am simţit ca acasă acolo. Totuşi, cred că India m‑a vrăjit, o ţară plină de contraste, extrem de intere‑santă. Nepal, care desparte India de China, iarăşi m‑a impresionat profund. Am văzut vârful Munţilor Himalaya, din avion bineînţeles, dar am luat masa la poalele munţilor, unde este foarte frumos. Sunt un om foarte norocos la acest capitol. Pentru oricine, călă‑toriile sunt nemaipomenite, ele prind bine mereu, cunoşti oameni diferiţi şi în diferite locuri ai ce învăţa nou. De ase‑menea, îţi dai seama că nu eşti buricul pământului şi că sunt atâtea locuri fru‑moase, atâtea lucruri pe care încă nu le cunoţti. Aceasta este o mare bogăţie a omului, căci cu asta vom pleca, în rest nu luăm nimic cu noi, nici maşina, nici casa... Averea e efemeră, cunoaşterea e veşnică! Anume călătorind devii mai înţelept, îţi dai seama cât de mic eşti. Cineva spunea o vorbă deşteaptă, pe care mai înainte nu prea o înţelegeam: „ Cu cât eşti mai deştept, cu atât eşti mai înţelegător”. Iar mama avea o vor‑bă ţărănească: „ O viaţă trăieşti şi tot prea puţine ştii”. T. T..T – Sau cel mai des auzim: „Toa‑

tă viaţa învăţăm”...T. T..A – Exact, când vezi câte culturi

există, câte obiceiuri şi tradiţii complet diferite, te minunezi, câte caractere de naţiuni, nu te mai poţi bate cu pumnul în piept să spui că eşti cel mai tare, că ai cea mai frumoasă ţară. Într‑adevăr, avem o ţară frumoasă, însă avem atâ‑tea încă de făcut!…T. T..T – Când mergeţi în diferite ţări

cu spectacole, cum vă prezentaţi? Că sunteţi din România sau din Mol‑dova?T. T..A – Eu, după accent, mă cunosc

că sunt din Basarabia şi nu mi‑e ru‑şine de acest lucru. Când venisem în România, îmi spuneau „ rusoaica”, mă deranja puţin, apoi m‑am obişnuit. Important e să ştiu eu cine sunt şi să nu uit de unde am pornit. De fapt, eu mă simt ceea ce sunt, chiar dacă sunt momentan în România, ceea ce a fost o întâmplare a vieţii, Dumnezeu a vrut

să mă nasc în Moldova, înseamnă că sunt moldoveancă sau cum se spune mai des acum, basarabeancă.T. T..T – Viaţa de cântăreaţă cere

multe sacrificii. Mereu sunteţi pe drumuri. Dacă ar fi s‑o luaţi de la capăt, aţi alege altă cale? T. T..A – Nu ştiu care ar fi această altă

cale, eu nu regret nimic din viaţa mea. Mulţumesc mereu lui Dumnezeu că nu s‑au întâmplat lucruri grave, care mi‑ar fi afectat sănătatea mea şi a celor din jurul meu. Sigur că probleme au existat, însă nu mă plâng, ele fac parte din viaţa fiecărui om. Oricine se loveşte de greutăţi, important să avem putere, înţelepciune şi răbdare de a trece peste ele. Eu cred că răbdarea este cea mai de preţ, poate chiar şi cel mai important lucru pe lumea aceasta. Dumnezeu le aranjează pe toate, dacă avem răbdare. Când suntem tineri, le vrem pe toate odată, însă nimic nu este întâmplător, şi acest lucru ne demon‑strează că numai bunul Dumnezeu le poate rezolva pe toate. Când te aştepţi cel mai puţin, se întâmplă parcă de la sine lucruri uimitoare pe care le vrea destinul.T. T..T – Credeţi în destin?T. T..A – Cred. Odată ce cred în Dumne‑

zeu, cred şi în destin. Mi s‑au întâmplat atâtea lucruri, cărora, fără credinţă, nu cred că le făceam faţă. Recunosc că am reuşit multe să fac, însă poate aş fi putut mai mult, dar asta e. Dacă pun în balanţă viaţa mea, totuşi am făcut mult, iar cel mai preţios lucru care a putut să mi se întâmple, sunt copiii mei. Cariera şi tinereţea trec, însă copiii rămân ca o comoară fără de preţ. Anume la o vârstă matură îţi dai seama că ei sunt sensul adevărat al vieţii.T. T..T – A fost greu să educaţi copiii

de una singură?T. T..A – Nu a fost dificil, ei au luat lecţii

de viaţă de la mine, de la unele mo‑mente reale care i‑au călit pentru ul‑teriorul drum propriu în viaţă. Am fost oglinda lor, cred că tot ce vede copilul

la părinţi este foarte important. Am făcut tot posibilul să am mereu copiii alături de mine şi să comunic cu ei, iar asta ne‑a ajutat să avem o relaţie bună. Ei au fost martorii tuturor necazurilor mele, şi atunci au participat la toate episoadele dificile din viaţa noastră. Eu le povesteam, le explicam de ce am anumite supărări şi neplăceri, iar ei m‑au ajutat mult. Apoi, cărându‑i după mine în turnee, ei s‑au maturizat mai repede decât alţi copii, au luat viaţa în piept devreme. Uneori intenţionat îi lăsam să se descurce singuri, intuitiv îi îndrumam pe la spate, fireşte că îi protejam mereu, însă doream să devi‑nă responsabili pentru faptele lor, dacă eu mâine nu voi putea să‑i mai ajut. În mijlocul unei situaţii concrete copilul învaţă multe. Ilenei i‑a fost benefică această “şcoală”, pentru că apoi, când a devenit cunoscută, a ştiut să se des‑curce mai bine în lumea artistică. Sunt mândră de modul cum i‑am educat. Şi consider că părinţii trebuie să‑şi înveţe copiii să se descurce, începând cu lu‑crurile mărunte până la cele complexe, să nu fie dependenţi de părinţi toată viaţa. Sigur, este de durată educaţia copiilor, trebuie să avem foarte multă răbdare. Nici eu n‑o credeam pe mama când mă învăţa ceva, dar, mai apoi, i‑am mulţumit pentru multe sfaturi pe care mi le‑a dat. Când copiii văd că tu eşti un părinte bun, că faci eforturi să le fie bine, că eşti corect şi drept cu oamenii din jur, nu au cum să nu‑şi dorească să fie la fel. Să realizeze ceva în viaţă, să muncească, să trăiască frumos, să fie respectaţi şi respectuoşi. T. T..T – Cum s‑au acomodat Ileana

şi Andrei în Bucureşti?T. T..A – Copiii se obişnuiesc repede cu

mediul. La început, Ileana avea emoţii că va fi greu la şcoală, dar s‑a aco‑modat uşor. Iniţial, am stat la găzdă, apoi statul român oferea spaţiu locativ repatriaţilor, eu fiind printre aceşti oa‑meni, de rând cu Doina şi Ion Aldea‑Te‑odorovici, Grigore Vieru şi mulţi alţii din



– NU CRED ÎN SUCCESUL RAPID, TOTUL CE VINE REPEDE, REPEDE SE ŞI TRECE. EMINESCU A SPUS O FRAZĂ GENIALĂ: „ TOT CE‑I VAL CA VALUL TRECE”.

pleiada aceea. Deşi credeam că totul va fi temporar, ulterior copiii au crescut şi s‑au obişnuit aici, să pleci la Chişi‑nău era mult mai uşor ca înainte şi mă bucur că am putut face pentru ei ceva. Totuşi, consider că puteam face mult mai mult şi pentru carieră, dar poate atât s‑a putut, cine ştie!T. T..T – Care este secretul tinereţii

dvs.?T. T..A – Orice femeie care se respectă

are grijă de ea, îndeosebi dacă eşti artist trebuie să te îngrijeşti pentru tine şi pentru oamenii care te admiră. Sunt atentă la ce mănânc, mai ales că şi metabolismul se schimbă, cu vârsta. Mănânc mai multe legume şi fructe, consum multe lichide. Viaţa în turnee nu e deloc uşoară, e dificil să ţii şi regim, în special, când copiii îmi erau mici, numai de regim nu îmi ardea. Se‑cretul este să mănânci mai puţin, atâta cât îţi trebuie să te întreţii.T. T..T – Există şi o frază celebră des‑

pre principiul: a mânca pentru a trăi şi nu a trăi pentru a mânca....T. T..A – Exact, eu am ales să mănânc

pentru a trăi şi nu invers. De fapt, s‑a şi demonstrat că omul poate trăi fără să mănânce multă vreme, şi dacă ar ajunge la un mod de concentrare su‑premă, s‑ar putea alimenta cu energia Universului. Dar pentru acest lucru e nevoie de un echilibru interior, de o ar‑monie totală, fără stresul cotidian ca să existe posibilitatea de a se concentra, de a medita fără nici o barieră.T. T..T – Nu v‑aţi dorit niciodată să

vă refaceţi viaţa personală? Să vă recăsătoriţi, de exemplu?T. T..A – Intenţionat nu m‑am recăsă‑

torit, nu mi‑am dorit acest lucru cât timp copiii au fost mici. Am gândit simplu şi poate banal: dacă tatăl lor nu a fost în stare să fie demn de a fi în viaţa lor, cum ar putea un alt bărbat străin să facă ceva pentru copiii mei? Am preferat să fiu sin‑gură. Şi Dumnezeu m‑a ajutat de i‑am crescut, i‑am pus pe picioare de una singură.T. T..T – Deşi mi‑am zis că n‑am să

vă întreb, totuşi, nu mă pot abţi‑ne... Care a fost adevărata relaţie

– Concurenţa este destul de dură, chiar dacă suntem basa‑rabeni, fraţii noştri români nu ne iartă, – lupta de mii de ani pentru existenţă este prezentă mereu, fie că eşti mai bun, fie că eşti mai frumoasă, oricum trebuie să ai, în primul rând, forţă.



cu Mihai Constantinescu?T. T..A – L‑am cunoscut prin 1988, la

Palatul Național din Chişinău, la o seară de creaţie a maestrului Eugen Doga. Pentru prima oară în viaţa mea, de altfel, vedeam în carne şi oase artişti din România... La acel spectacol Mi‑hai a avut un mare succes cu melodia „Sus, în deal, e‑o casă”. L‑am rugat să compună şi pentru mine... apoi l‑am invitat la primul meu turneu în România şi aşa a început colaborarea noastră. A fost o prietenie între noi, e adevărat că Mihai a fost îndrăgostit de mine, a şi recunoscut acest sentiment. Nu‑i nimic nou sub soare, sunt lucruri nor‑male. Recunosc că Mihai m‑a ajutat foarte mult, era singurul om pe care îl cunoşteam când am venit în România, mă puteam baza pe el, am avut multă încredere şi eram într‑o perioadă în care aveam nevoie de cineva, care să mă sprijine din umbră, să mă susţină cu un sfat. Nu m‑a întreţinut, nu la asta mă refer, ci mi‑a şoptit unde şi când să merg,– e mare lucru într‑o ţară (totuşi) străină. Nu ştiam pe cine să ascult, cine e rău, cine e bun. La un moment dat, relaţia noastră s‑a răcit, au in‑tervenit anumite lucruri şi persoane. Dar am rămas prieteni, ne salutăm, ne respectăm reciproc.T. T..T – S‑a zvonit că aţi fi locuit o

perioadă împreună?T. T..A – Nu am stat la el. A fost o întâm‑

plare, când mă întorceam împreună cu Mihai şi un alt domn cu automobilul personal al acestuia şi, aşa cum ajun‑sesem prea târziu în Bucureşti, după miezul nopţii, Mihai a propus să înnop‑tăm la el, căci era mult mai aproape. Deşi refuzasem iniţial, am acceptat, ştiind că fiecare va dormi în camera sa. De fapt, şi Mihai s‑a oprit la mine, în Moldova, de atâtea ori, fără nici o problemă, că de aia eram prieteni.T. T..T – Ce vă mai doriţi de la viaţă?

Există un vis, pe care încă nu l‑aţi realizat? T. T..A – Ciudat, dar nu‑mi doresc nimic

mai mult. Parcă tot ce mi‑am dorit, s‑a împlinit. Ritmul vieţii mele pe cât de alert a fost, pe atât de lent a devenit, încât savurez fiecare clipă. Chiar mă

– Cred. Odată ce cred în Dumnezeu, cred şi în destin. Mi s‑au întâmplat atâtea lucruri, cărora, fără credinţă, nu cred că le făceam faţă. Recunosc că am reuşit multe să fac, însă poate aş fi putut mai mult, dar asta e.



gândesc cum e mai bine să‑ţi trăieşti viaţa, într‑un ritm liniştit sau agitat. Pri‑ma mea tinereţe, poate nu din propria mea dorinţă, a fost plină de agitaţie, însă mă uit la unii tineri de azi, îşi trăiesc viaţa liniştit, fără să se grăbească. Ce‑o să facă ei mai târziu?! Probabil, totul se completează, poate la bătrâneţe ei vor fi mai agitaţi, cine ştie?! Eu cred în echilibrul din Univers. Dumnezeu are grijă să dea tuturor ritmul necesar şi toate să vină la timpul lor, dar asta nu înseamnă că trebuie, pur şi simplu, să aşteptăm, ci să muncim. Dumnezeu îi iubeşte şi îi respectă pe oamenii care îşi doresc ceva frumos în viaţă, care au un scop bun. Am fost o norocoasă, mă simt o femeie împlinită, am tot ce mi‑am dorit, doi copii frumoşi, admi‑raţia atâtor oameni, am ajutat pe cine am putut, iar dacă nu am reuşit s‑o fac, nu am încurcat pe nimeni, nu am făcut rău intenţionat nimănui. Nu ştiu ce este ura, invidia. Nu i‑am înţeles pe acei oameni, care mi‑au purtat ură şi invidie, cu aceste sentimente nu ajungi nicăieri. Dar nu poţi fi pe placul tutu‑ror, nu poţi să împaci pe toată lumea. Este bine să trăieşti aşa cum simţi tu, pentru propria ta persoană. Şi este util să înveţi din greşelile proprii. Dacă repetăm aceleaşi greşeli, înseamnă că le merităm, că nu ne‑am învăţat lecţia şi rămânem repetenţi.T. T..T – Unii învaţă din greşelile lor,

alţii ‑ din ale altora.T. T..A – Da...aşa este, dar uneori pro‑

priile eşecuri sunt adevărate lecţii de viaţă. Nu ştiu ce‑mi mai rezervă viaţa, nu ştiu ce se mai poate întâmpla, dar deocamdată sunt bucuroasă de reali‑zările mele, mai întâi de toate de copiii mei. Dar momentul cel mai frumos este când cineva îmi spune: „ Aveţi o fată foarte frumoasă, dar şi extraordinar de educată” sau: „Un băiat foarte bine educat”. Sunt mândră de ei, pentru

că este rezultatul tuturor eforturilor pe care le‑am făcut eu şi mama mea. Plus că, există o altă vorbă din popor, că aşchia nu sare departe de trunchi, probabil că există o genă, un anumit fel de a fi, de a te comporta, care s‑a transmis din familie şi către Ileana, şi către Andrei. Multă lume, după ce a cunoscut‑o pe Ileana, mi‑a spus: „Credeam că e cu nasul pe sus, dar e foarte de treabă”. Şi aşa sunt amân‑doi. Andrei nu a vrut să devină per‑soană publică, a ales să facă afaceri, a lucrat o perioadă la Lukoil, apoi s‑a apucat de propriul lui business, iar noi i‑am respectat decizia.T. T..T – Ce vă face să zâmbiţi? T. T..A – Sunt atâtea lucruri frumoase,

aparent banale, dar care ne pot face să zâmbim. Noi, oamenii, de obi‑cei, găsim numeroase motive să ne plângem, însă Dumnezeu ne‑a oferit atâtea bucurii mici pe care trebuie să învăţăm a le aprecia. Uneori căutăm fericirea departe, iar ea este chiar sub picioarele noastre. Când ajung la graniţa Moldovei, parcă aerul e mai curat, parcă soarele e mai frumos, parcă verdele e mai verde. Mă simt altfel, totul este mai deosebit. Mi se pare că este un pământ binecuvântat şi sper ca ţara noastră să aibă parte şi de noroc. Tare a mai fost văduvită

ţărişoara noastră de mult bine. Sper să se liniştească şi acolo lucrurile.T. T..T – Clipa când aţi oferit primul

autograf, a fost plină de emoţie. Ce simţiţi azi, când oferiţi autografe? Nu vă vine să ziceţi: „ Doamne, ce m‑am săturat!..”T. T..A – Nu, Doamne fereşte. Şi acum

îmi place să dau autografe, însă când se îmbulzesc foarte mulţi oameni, după spectacol, e dificil. Poate e chiar uşor deranjant, când lumea se înghesuie şi tu încerci să scrii pe te miri ce un gând frumos. Totuşi, e un lucru minunat să mergi pe stradă şi să te recunoască oamenii, chiar şi atunci când nu îţi do‑reşti să fii recunoscut. Dar e riscul me‑seriei, şi această pecete ne‑am ales‑o singuri s‑o purtăm. Aceasta e viaţa de artist.T. T..T – Vă mulţumesc, în numele ci‑

titorilor revistei „Moldova”, pentru acest dialog minunat şi pentru tot ce aţi creat pentru neamul nostru. Le mulţumesc şi domnişoarelor care v‑au însoţit. Să vă dea Dumnezeu sănătate şi linişte. T. T..A – Şi noi vă mulţumim.

– DE FAPT, EU MĂ SIMT CEEA CE SUNT, CHIAR DACĂ SUNT MOMENTAN ÎN ROMÂNIA, CEEA CE A FOST O ÎNTÂMPLARE A VIEŢII, DUMNEZEU A VRUT SĂ MĂ NASC ÎN MOLDOVA, ÎNSEAMNĂ CĂ SUNT MOLDOVEANCĂ SAU CUM SE SPUNE MAI DES ACUM, BASARABEANCĂ.




DRAGOSTEA, MARE LUMINĂ

Nu răscoli somnul în care creşte copilul!Pleoape – frunză pe ram.Aşa creşte cuvântul în grai.Aşa visează omenia în neam.

Pasăre albă, care ţi-e numele?Aripa aşterne-o căpătâi,Să doarmă pe ea copilul ce creşteÎn visul lui mai întâi.

Ce multă mi-e setea pe buze!Aerul îmi picură firea.Mă uit la somnul copilului:El îşi visează iubirea.

Tăcute lebede-n ochii închişiTrec depărtarea în zbor,Aşa doarme doar limpede apaÎn murmur adânc, la izvor.

Te apăr, copile, cu dragostea,Cântecul ei ţi-l repet.Dragostea e Mare LuminăŞi se varsă din raze încet.

Auguriada

ION VATAMANU



SUFLETUL CE-L AM

De-aş fi un ram,Ţi-aş creşte mereSau trandafiri,Petale roşii de răsură,Şi-ar avea atunci iubireaCuloare şi măsură.

De-aş fi o apă,Ţi-aş da să beiDin pieptul meu,Din ochii mei,Când ţi-e setoasăŞi aridăŢărâna ta, iubito.

De-aş fi de veci,Mai mult ca tine,Te-aş feri de clipe reci,Te-aş înveli cu mine.

Dar pun pe talerStrop din stropiRotunzi ca ploile în ram,Şi-aştept din trupu-mi să dezgropiSufletul ce-l am.

Auguriada

ION VATAMANU


ARIADNA ŞALARI: „SUNT FIICĂ DE PROFESORDE GREACĂ ŞI LATINĂ”

VICTOR PROHIN: – Unul dintre iluş-trii pedagogi afirma că, de la naştere până la vârsta de cinci ani, fieca-re dintre noi află despre oameni şi lumea care îl înconjoară mai mult decât în tot restul vieţii... În ce re-laţie se află primii cinci-şapte ani ai Ariadnei Şalari cu ceilalţi, trăiţi până acum?

ARIADNA ŞALARI: – Mi-au rămas în memorie, din acei ani infantili, pofta de drumeţie şi nesaţul pentru izul amărui şi zbuciumul neostoit al valu-rilor mării, risipindu-se pe malul fier-binte unde-mi clădeam cu lopăţica cetăţi de nisip. Îmi stăruie şi astăzi în faţă imaginea tatălui vitreg, inginer-agronom de profesie, strămutat, în interes de serviciu în Dobrogea, întâi la Hârşova (pe malul Dunării), apoi la Mangalia şi după aceea la Constan-ţa, spre disperarea mamei care nu mai sfârşea cu împachetatul şi des-pachetatul lucrurilor, şi spre marea mea bucurie, căci îndrăgisem aceste călătorii în „lumea mare”. Abia după cinci ani de asemenea peregrinări prin Dobrogea, tata izbuti să capete transferarea în Basarabia, de unde ambii părinţi erau originari şi unde mă născusem şi eu, la Cetatea Albă, rod din prima căsătorie a mamei cu Nicolae Şalari, profesor de greacă şi latină la liceul unde predase aceste obiecte, şi viitoarei sale soţii, cu vreo douăzeci de ani mai tânără ca dân-sul. Pe tatăl meu drept mi-l amintesc foarte vag, de aceea prima lume a copilăriei mele, sedimentată intim şi indisolubil în fiinţa mea, e legată de


CERCURILE DESTINULUI

VICTOR PROHIN TĂCERI RĂSCOLITE

tatăl vitreg şi începe din Dobrogea, de la nisipul fierbinte de pe plaja darnică a mării, de la zarea îndepărtată ce îngemăna apele sărate cu cerul albastru, adică de tot ce se afla în relaţie cu valurile paşnice sau zbuciumate ale Mării Negre.V. V..V – De la o vârstă, când nu ne gândim nici la be-

neficii materiale, nici la ceea ce numim glorie literară, lăsăm joaca, ne izolăm şi începem să scriem...V. V..A – Cred că scrisul, ca orice alt proces artistic infantil,

este o continuare a jocului. Copilul creează jucându-se. În special celor timizi un asemenea joc le compensează nevoia de o lume a lor, care să fie precum şi-o doresc. Această proprie lume, alimentată de lecturile ce le stimulează imagi-naţia, o dobândesc singuri, izolându-se. Prin forţa magică a cuvântului scris care li se oferă ca lampa lui Aladin ce le deschide calea spre peştera fermecată. V. V..V – Până la 28 iunie 1940, Bolgradul, târg din sudul

Basarabiei, a cunoscut o intensă viaţă literară. Iar Ce-tatea Albă...? V. V..A – Din păcate, nu pot spune acelaşi lucru şi despre

orăşelul meu natal. Bănuiesc însă că şi în mediul său dos-peau capacităţi neordinare. O probează acele câteva nume de rezonanţă culturală autohtonă: multregretatul pictor Mihai Grecu (a absolvit Şcoala Normală din Cetatea Albă), poetul Kiril Kovalgi (stabilit, de câteva decenii, la Moscova), pro-fesorul de chimie anorganică, primul decan al Facultăţii de Chimie a Universităţii de Stat din Chişinău, academicianul Anton Ablov. Posibil, mai sunt şi alte nume ce s-au impus ulterior printre cei ce s-au refugiat peste Prut sau au fost deportaţi în Siberia...V. V..V - Cine v-a binecuvântat întâii paşi pe tărâmul

scrisului? Ce autori v-au fost stele călăuzitoare? V. V..A – Am îndrăgit scrisul, fiindcă mi-a fost altoită din co-

pilărie dragostea pentru lectură. M-o fi binecuvântat mama,

Printre proiectele mele de lucru a fost și acela de a realiza un dialog cu Ariadna Șalari. Intenţia îmi era motivată de câţiva factori. Fiind o prezenţă activă în procesul literar de la noi mai bine de patru decenii, autoarea romanelor „dur-realiste” (M. Cimpoi): „Oameni și desti-ne”, „Valul lui Traian”, „Labirint”, a numeroaselor cărţi pentru co-pii, prefera să rămână într-un plan mai distant: n-am auzit-o nicio-dată vorbind la vreo adunare sau ședinţă, nu prea am citit dialoguri cu dumneaei, n-am văzut-o nici la televizor, nici în prezidii. Avea în-totdeauna o ţinută intelectuală dis-tinsă ce nu-i permitea să coboare în acele subterane indispensabile unui mediu literar în care colcăie

bârfa, invidia, setea de glorie și riva-litatea. A muncit, în câmpul prozei, cu un stoicism comparabil cu cel al eroinelor islandezului Halldor Laxness, urcând, fără grabă, sca-ra valorilor, de la carte la carte. În „Venetica”, după mine, unul dintre cele mai serioase romane de la noi, publicate de la proclamarea Inde-pendenţei încoace, descopeream o altă scriitoare, versată în materie de � lozo� e, din epocile vechi până la cea modernă. În această pânză epică, autoarea analizează la mo-dul obiectiv – fără entuziasm, dar și fără regret – acei fermenţi care au cauzat prăbușirea colosului po-pulat de peste o sută de seminţii ce ocupa a șasea parte a uscatului de pe glob.

bârfa, invidia, setea de glorie și riva-litatea. A muncit, în câmpul prozei, cu un stoicism comparabil cu cel al eroinelor islandezului Halldor Laxness, urcând, fără grabă, sca-ra valorilor, de la carte la carte. În Laxness, urcând, fără grabă, sca-ra valorilor, de la carte la carte. În Laxness, urcând, fără grabă, sca-

„Venetica”, după mine, unul dintre cele mai serioase romane de la noi, publicate de la proclamarea Inde-pendenţei încoace, descopeream o altă scriitoare, versată în materie de � lozo� e, din epocile vechi până la cea modernă. În această pânză de � lozo� e, din epocile vechi până la cea modernă. În această pânză de � lozo� e, din epocile vechi până

epică, autoarea analizează la mo-dul obiectiv – fără entuziasm, dar și fără regret – acei fermenţi care au cauzat prăbușirea colosului po-pulat de peste o sută de seminţii ce ocupa a șasea parte a uscatului de pe glob.



– COPILUL CREEAZĂ JUCÂNDU-SE. ÎN SPECIAL CELOR TIMIZI UN ASEMENEA JOC LE COMPENSEAZĂ NEVOIA DE O LUME A LOR, CARE SĂ FIE PRECUM ŞI-O DORESC. ACEASTĂ PROPRIE LUME, ALIMENTATĂ DE LECTURILE CE LE STIMULEAZĂ IMAGINAŢIA, O DOBÂNDESC SINGURI, IZOLÂNDU-SE.

fără s-o ştie, alegându-mi cărţile după gustul ei. Printre acestea: Vieţile Sfinţilor, romanul Quo vadis?, de la care nu mă puteam rupe, tulburată de soarta primilor martiri creştini. Dacă aş fi continuat în acest gen, poate c-aş fi ajuns la mă-năstire! Norocul meu că la biblioteca orăşenească era multă literatură laică. Aşa că degrabă am ajuns să mă pasioneze orice lectură nouă: Mizerabilii lui Victor Hugo, Omul invizibil de Wells, dar mai ales Medelenii lui Ionel Teodoreanu, al cărui stil înflorat îl imitam până şi în compunerile şcolare.V. V..V – Cu toate acestea, aţi ales chimia. V. V..A – Nici prin cap nu-mi trecea că viitorul o să-mi hă-

răzească un destin literar. Cei din jur îmi sugerau: trebuie să-ţi alegi o profesie serioasă! Că prezentul nostru aparţine mileniului tehnicii şi industriei. Şi chiar dacă în orăşelul meu paşnic, aureolat de gloria străvechii Cetăţi Albe, magnaţii apuseni nu se prea îmbulzeau pentru a-şi investi capita-lurile, părinţii mei planificau cum să fructifice mai bine cele zece hectare, ce-mi reveniseră drept zestre de la tatăl meu drept, or cel mai rentabil, chibzuiau ei, era să investească într-o farmacie.V. V..V – Deci... V. V..A – Înarmată cu diploma de bacalaureat, în plin război,

după eliberarea Basarabiei de armata lui Antonescu, am

plecat la Bucureşti, să mă prezint, precum hotărâse mama, la concursul de admitere la Farmacie. Dar, la faţa locului, m-a ademenit Politehnica. Temându-mă însă să n-o supăr pe mama, am înaintat fotocopiile actelor (aşa se cerea) la ambele facultăţi, decizând în sinea mea: unde reuşesc, acolo intru. Şi ca să vezi culmea ironiei: am trecut la ambele concursuri. Ce să fac? S-o ascult pe mama? Când eram deja fascinată

de imaginea cuplului Marie şi Pierre Curie şi vroiam să devin numaidecât chimistă?... A fost ca o predestinaţie acel glas lăuntric ce mă chema, anume la Chimie. Fiindcă şi ulterior, oricât ar părea de bizar, tot acest glas mi-a rânduit şi celălalt destin – literar. Căci m-a ajuns din nou în vremea experienţelor

– Primele mele basme-alegorii, apreciate şi publicate la revista bucureşteană Orizont (redactor-şef Saşa Pană) s-au închegat la focul acestui zeu omnipotent ce-mi dirija munca de laborator.

Elevă



de laborator, când, la un moment dat, limbajul creuzetului (în care îmi calcinam substanţele) şi al retortei de pe baia de aburi, ce-mi bolborosea ore în şir până să-mi ofere reducerea aşteptată, au devenit un timp psihologic atât de vast, încât nu-i puteam rezista decât stimulându-mi imaginaţia. Primele mele basme-alegorii, apreciate şi publicate la revista bucu-reşteană Orizont (redactor-şef Saşa Pană) s-au închegat la focul acestui zeu omnipotent ce-mi dirija munca de laborator. Muza pătrunsese sub plafonul vid al încărcăturilor eterice ce-şi aşteptau produsul final, şi acolo mi-a aşternut ceva asemănător cu o nebuloasă poetică, al cărei ritm era între-ţinut de elementele din tăbliţa lui Mendeleev. În curând a trebuit să înţeleg că procesele chimice de durată capătă, prin mine, o altă revărsare, gata să-mi umple câmpul psi-hologic disponibil cu o altă esenţă, integrându-mă într-un imperiu mult mai captivant, care până la urmă a triumfat!...V. V..V – În romanul „Labirintul”, întâlnim, printre perso-

naje, mai multe nume notorii din literatura română... V. V..A – Iată-mă colaborând la revista Orizont, iar după ce

am luat diploma de inginer-chimist, sunt angajată la săp-tămânalul Flacăra, abia fondat, unde îmi încep ucenicia de jurnalistă. Aici mi-a fost dat să-mi cunosc îndrumătorii, atât marxişti, cât şi pe cei ce mai încercau să oprească ori mă-car să frâneze evidentul proces de ideologizare comunistă a culturii române. Partidul Comunist tocmai se pregătea de campania electorală (sub sigla „soarelui”, ce reprezenta Frontul Democraţiei Populare), prin urmare, acest prim an de apariţie a revistei Flacăra a fost un an nestandard. În redac-ţie, domnea o atmosferă viabilă, veselă, operativă, ideologii se purtau cu mănuşi, căutau să cimenteze în conştiinţa colectivului nostru tânăr încrederea în corabia noii vieţi ce se pregătea de marea încercare în bătălia alegerilor pentru Marea Adunare Naţională. A fost o perioadă activă şi relativ îngăduitoare. Dar, încă de pe atunci, pentru un ochi ager şi atent, începeau să se vădească formele camuflate ale aşa-zisului „cult proletar”. Poate de aceea, chipul lui Marin Preda, când ne vizita redacţia, arăta tot mai posac, deşi ar fi fost firesc să se lumineze, căci tocmai atunci îi ieşise de sub tipar prima culegere de nuvele Întâlnirea din pământuri şi fusese deja elogiată de criticul Ovid Crohmălniceanu în paginile Contemporanului, considerată drept o proză res-pirând o „autentică umanitate”. Dar autorul acestui buchet inspirat de nuvele parcă presimţea ce va urma. Căci imediat este straşnic criticat chiar de revista Flacăra, acuzat de „na-turalism”, de „anacronism”, de lipsă de viziune a noului şi de o sumedenie de alte păcate. Mi s-au întipărit din perioada aceea multe figuri şi personalităţi culturale inconfundabile, pe care le-am descris, de altfel, în Labirint. Odată şi odată, sper, acest roman-cronică (cum îl consider) va vedea lumi-na tiparului cu grafie latină, iar cititorul va avea ocazia să străbată acea frământată epocă şi să cunoască o galerie de individualităţi neordinare ce au marcat perioada totalita-rismului în varianta sociologicului proletar român. N-am vrut să ponegresc pe nimeni, pentru că acei oameni, aserviţi unei

– NICI PRIN CAP NU-MI TRECEA CĂ VIITORUL O SĂ-MI HĂRĂZEASCĂ UN DESTIN LITERAR. CEI DIN JUR ÎMI SUGERAU: TREBUIE SĂ-ŢI ALEGI O PROFESIE SERIOASĂ! CĂ PREZENTUL NOSTRU APARŢINE MILENIULUI TEHNICII ŞI INDUSTRIEI.

Cu mama



idei utopice, credeau în ea. Istoria le-a condamnat idealul, iar istoria are oricând dreptate.V. V..V – Urmărind ceea ce aţi publicat în anii de la urmă,

mi-am dat seama că aţi studiat multă filozofie. De unde această pasiune, oarecum neaşteptată pentru un cititor care vă cunoaşte de la cartea despre băieţii şi fetele de la Măgura Nouă până dincoace de „Valul lui Traian”? V. V..A – Amintiţi-vă că m-am născut şi am fost educată într-o

ţară liberă, cu regim burghez democratic. Am avut şansa să învăţ la liceu, unde ni se predau, ca obiecte de studiu, logica, dreptul, psihologia, nu mai vorbesc de religie, care, în clasele superioare, aborda aspectul apologetic al creşti-nismului, argumentat prin filozofi de talia Fericitului Augustin, Toma de Aquino, şi cei moderni: Pascal, Spinoza, Leibniz, Kant... Asemenea lecţii constituiau cea mai frumoasă măr-turie în sprijinul Divinităţii, care „a creat cea mai bună lume din toate lumile posibile” (Leibniz). De aici, poate, mi s-a tras nu numai dragostea pentru lucrurile sacre, ci şi interesul pentru adevărul filozofic. După repatriere, aranjată la lucru ca inginer-chimist, în suburbia Moscovei, la uzina de bacuri pentru acumulatoare din Podolsk (anii 1950 – 1951, acolo muncea fratele), primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă înscriu... la Universitatea serală de marxism-leninism...V. V..V – Fără a fi membru de partid? V. V..A – Fără... M-am înscris, deoarece vroiam să cunosc

pe ce fundament filozofic se întemeiază doctrina proletară. În Venetica, roman apărut şi într-o variantă comprimată în revista Basarabia, descriu cum îmi elucidam, cu mentali-

– CÂT PRIVEŞTE REALIZĂRILE ARTISTICE DE PE MERIDIANUL LATINO-AMERICAN, ELE, NICI VORBĂ, AU REUŞIT SĂ REANIME ALCHIMIA UNUI ORIGINAL ESTETIC, INSPIRAT DIN MITURILE ŞI FOLCLORUL BĂŞTINAŞ, DAR ACEST IZVOR NU ESTE INEPUIZABIL, MAI ALES CÂND SE APLICĂ UNOR GUSTURI CE SE SCHIMBĂ MEREU.



– N-AM PREA AVUT PROBLEME CU SOŢUL, POATE DATORITĂ FAPTULUI CĂ AMBII ERAM PREOCUPAŢI DE CREAŢIE. LA VREO ZECE ANI DE CĂSĂTORIE, S-A ÎNTÂMPLAT UN MIRACOL LA CARE NICI NU ÎNDRĂZNEAM SĂ MAI SPERĂM. NE-A BINECUVÂNTAT PRONIA CEREASCĂ CU CEA MAI AUTENTICĂ CREAŢIE: UN FECIORAŞ, SĂ NE PERPETUEZE NEAMUL.

tatea unei proaspete repatriate, în ce constă materialismul dialectic, unica doctrină filozofică recunoscută de marxişti.V. V..V – Nu regretaţi că aţi pierdut o groază de timp? V. V..A – Azi mă gândesc că, de fapt, urmam un drum fi-

resc, deoarece numai prin filozofie poţi înţelege respectiva ideologie. Căci numai dezghiocând acel îngust materialism dialectic, mi-am dat seama ce rol joacă acesta în converti-rea (în special a oamenilor de creaţie) la realismul socialist, atribuit vastei personalităţi a lui Maxim Gorki, despre care Albert Camus spunea că este „socialist exact în măsura în care nu-i realist”. Pe de altă parte, ştiind că şi în Occident noile curente artistice au distrus toate canoanele tradiţionale spre a-şi impune noul model de realitate (o pseudo sau suprarealitate!), m-am întrebat, la un moment dat, dacă modelul de esenţă comunistă, sub denumirea de realism socialist, născocit conform etalonului ideologic proletar, nu-i oare şi el o confirmare că, şi în spaţiul de după cortina de fier, s-a realizat o artă fără obiect real, prezentând o varietate la suprarealismul occidental?V. V..V – Nu vă sunt străine nici căutările artistice ale

prozatorilor care nu se înscriu în albia tradiţională a realismului? V. V..A – Mă delectează la fel lectura operei Maestrul şi Mar-

garita de Mihail Bulgakov, ca şi un roman de Gabriel Garcia Marquez (bunăoară, Un secol de singurătate).V. V..V – Cum priviţi necesitatea integrării literare în Eu-

ropa, integrare despre care se vorbeşte la noi atâta, în timp ce unii intelectuali din Apus, bunăoară în Franţa,

Cu soțul, scriitorul Ion C. Ciobanu, și fiul Constantin



afirmă că, în planul resurselor artistice, Europa şi-a epuizat potenţialul de prospeţime, nu mai e aptă să dea ceva cu adevărat inedit, iar axa de gravitaţie a noilor căutări şi realizări s-a mutat pe continentul american? V. V..A – Şi totuşi, mă bate gândul că bătrâna noastră Europă

îşi trăieşte perioada de maturitate. De ce afirm acest lucru? E ştiut că estetica modernistă a apărut şi a rezonat în unison cu ştiinţa contemporană ce a declanşat progresul industrial, dar care, impunându-şi supremaţia pragmaticului, a lucrat împotriva umanului, îndepărtându-l de idealul umanist. Era firesc deci ca şi tratările estetice să sufere o mutaţie tehno-logică ce s-a subscris unor gusturi elitare de transgregare formală, care, în numele unor noi formule creative, tindeau să „dezumanizeze” orice conţinut artistic.V. V..V – În acest context, în 1925, Ortega Y Gasset scrie

eseul „Dezumanizarea artei”. V. V..A – Astăzi, în Europa, se simte, dimpotrivă, o tot mai

vădită orientare de întoarcere a experienţei estetice către o conjuncţie cu ignoratul Real. Cum va arăta această con-juncţie ce abia se conturează, e greu de prezis. În tot cazul, e cert că aşa-zisul „post-modern” va arăta altfel de cum arată, fie că se va realiza în avantajul „formelor pure”, fie că va deveni tot mai îngăduitor faţă de structurile orientate către „realitatea sensibilă”. Dar, întrucât realitatea în cauză e însăşi viaţa – infinită, multiplă, variată, – este evident că această sursă nu-şi va epuiza niciodată potenţialul modelelor sale creative. Va constitui deci o şansă pentru spiritualitatea umană, care s-a săturat de propriul negativism, indiferent de unde vine: din politică, ideologie, ştiinţă sau cultură. Căci astăzi lumea, mai mult ca oricând, are nevoie de certitudine, de stabilitate, de echilibru, de ordine, adică de un alt soi

de experimente creative, ce se justifică pe sine şi ca ideal normal uman. Cât priveşte realizările artistice de pe meri-dianul latino-american, ele, nici vorbă, au reuşit să reanime alchimia unui original estetic, inspirat din miturile şi folclorul băştinaş, dar acest izvor nu este inepuizabil, mai ales când se aplică unor gusturi ce se schimbă mereu. A demonstrat-o şi precedentul european, unde formulele estetice, destinate doar iniţiaţilor, cu toate că şi-au avut reprezentanţii lor de elită, au dezamăgit publicul care, până la urmă, s-a dezis de ineditul unor esenţe spirituale cu care nu poate comunica.

Iar ultimele decenii de înstrăinare dintre artă şi public au demonstrat că tot ce se prelungeşte prea mult, e semn c-a intrat în declin. Ne putem mângâia însă că declinul încă nu-i sfârşitul, ci doar un semnal că Europa s-a maturizat, fiindcă şi-a dat seama: ea nu mai poate miza pe performanţele literar-formaliste. E de bănuit că ceva latent a şi început

– Am avut şansa să învăţ la liceu, unde ni se predau, ca obiecte de studiu, logica, dreptul, psihologia, nu mai vorbesc de religie, care, în clasele superioare, aborda aspectul apo-logetic al creştinismului, argumentat prin filozofi de talia Fericitului Augustin, Toma de Aquino, şi cei moderni: Pascal, Spinoza, Leibniz, Kant...

Cu mama și fiul Constantin



să germineze, undeva în sânul bătrânei şi multîncercatei Europe, sorgintea şi leagănul atâtor revelaţii culturale. S-ar putea să fie un colte autentic sub înveşmântarea cea mai modernistă şi strălucind prin conţinutul cel mai realist. Ar fi o surpriză benefică de sublim sănătos şi la trup, şi la minte, în care umanul să se recunoască şi, recunoscându-se, să înţeleagă că numai într-o asemenea Europă el se va simţi bine integrat. V. V..V – A spune despre un prozator sau un dra-

maturg de la noi că scrie de parcă ar fi de la Bu-cureşti, Paris sau Buenos Aires ar însemna să-l lauzi ori dimpotrivă? V. V..A – Cât mă priveşte, aş prefera să fiu apreciată

printr-un scris care să-mi aparţină numai mie. Deci, nu i-ar imita nici pe cei de la Bucureşti, nici de la Paris, nici de la Buenos Aires. V. V..V – N-aţi lucrat nici la o editură, nici la

vreo revistă literară, nici în aparatul Uniunii Scriitorilor...V. V..A – Dacă ţinem cont de faptul că Uniunea

Scriitorilor, în timpul când m-am stabilit cu traiul la Chişinău (în toamna anului 1951), număra la vreo duzină de scriitori, iar discuţiile asupra manuscriselor se făceau în comun de toată această mică breaslă de condeieri, vă daţi seama că tot ce se scria şi se publica pe atunci era citit şi discutat de toţi! Aşa că împărţeam şi eu cu Ion C. Ciobanu (abia căsătoriţi) rânduiala tovărăşească. Această tradiţie s-a păstrat şi când lucram la re-vista elevilor Scânteia leninistă, unde am fost angajată de regretatul redactor-şef Vladimir Rusu. Îmi aduc aminte cum am descoperit în sertarul biroului meu un ca-iet, de-acum prăfuit, cu miniaturi pentru copii, semnate de Raisa Lungu. Am ales două şi le-am publicat în paginile revistei, creându-i proaspetei autoare (care trăia pe atunci la ţară) debutul. Fiind secretară a comisiei de literatură pentru copii (Vl. Rusu era preşedinte), organizam discutarea manuscriselor, ca să poată fi recomandate editurii Şcoala sovietică, mai târziu Lumina. Ţin minte că discuţia primei culegeri de poezii a lui Grigore Vieru, Alarma, nu ştiu de ce se tărăgăna şi a trebuit să apelez la Em. Bucov, cuvântul căruia avea greutate. Am izbutit ca manuscrisul să fie discutat şi recomandat.

Mai târziu, când numărul scriitorilor crescuse conside-rabil, acea atmosferă de coeziune intimă s-a scindat. Au început să apară tot felul de bisericuţe, cu micile lor interese de clan; scriitorii dornici să-şi vadă operele în planurile edito-riale de la Moscova făceau uz de orice mijloace pentru a-şi crea relaţii acolo, sus, în râvnitul Olimp de vocabulă rusă.

Singurul care mai încerca să întreţină integritatea frăţească era doar puţin ambiţiosul Lică Cosmescu,- el n-avea nimic de împărţit cu Moscova, de vreme ce trecuse la traduceri. Aceste dragi şi amare reminiscenţe le-am zugrăvit în Amintiri din casa umbrelor, scrise şi publicate la declinul vieţii mele, în revista Basarabia (anul 1994). V. V..V – Într-o schiţă la portretul Verei Malev, afirmaţi:

„Printre rânduri, indiferent din ce viaţă sunt inspira-te, trăieşte, în primul rând, artistul”.

Dacă foarte mulţi

dintre noi suntem gata să ne dezicem, astăzi, de o întreagă epocă literară – bună, rea, cum a fost – nu înseamnă oare aceasta că am lipsit, ca oameni, în cuprinsul cărţilor pe care le-am scris ori am fost neputincioşi ca artişti?V. V..A – Nu m-am gândit la această concluzie. Mă refeream

la acel glas al artistului ce trăieşte printre rândurile scripturii sale, asemeni unui gol rodnic, în care încape tot ce n-a fost

maturg de la noi că scrie de parcă ar fi de la Bu-cureşti, Paris sau Buenos Aires ar însemna să-l

– Cât mă priveşte, aş prefera să fiu apreciată printr-un scris care să-mi aparţină numai mie. Deci, nu i-ar imita nici pe cei de la Bucureşti, nici de la

– N-aţi lucrat nici la o editură, nici la vreo revistă literară, nici în aparatul Uniunii

– Dacă ţinem cont de faptul că Uniunea Scriitorilor, în timpul când m-am stabilit cu traiul la Chişinău (în toamna anului 1951), număra la vreo duzină de scriitori, iar discuţiile asupra manuscriselor se făceau în comun de toată această mică breaslă de condeieri, vă daţi seama că tot ce se scria şi se publica pe atunci era citit şi discutat de toţi! Aşa că împărţeam şi eu cu Ion C. Ciobanu (abia căsătoriţi) rânduiala tovărăşească. Această tradiţie s-a păstrat şi când lucram la re-

, unde am fost angajată de regretatul redactor-şef Vladimir Rusu. Îmi aduc aminte cum am descoperit în sertarul biroului meu un ca-iet, de-acum prăfuit, cu miniaturi pentru

Ţin minte că discuţia primei culegeri de poezii a lui , nu ştiu de ce se tărăgăna şi a trebuit

Dacă foarte mulţi

dintre



spus până la capăt. Depinde însă de harul creatorului de a fi ştiut să încarce cu ceva infinita potenţialitate a golului inefabil, ca să vorbească fiecărui cititor în limba sa. V. V..V – A devenit banală fraza că literatura e hrana

noastră spirituală, inclusiv a scriitorului.V. V..A – Dacă aveţi în vedere literatura care se scrie dincolo

de Prut, urmăresc ceea ce ajunge până la mine, adică ceea ce îmi pot procura. Recitesc, în schimb, cu plăcere clasica română şi cea străină (tradusă în România). Mă atrage şi proza documentară, memoriile, gândirea estetică, literatura filozofică, chiar de tipul Strategiilor fatale de Jean Baudrillard. Urmez exemplul Virginiei Woolf, revenind adesea la Dialogu-rile lui Platon, care-mi servesc de antidot în unele momente dezoptimizante.V. V..V – În spaţiul nostru teritorial-administrativ, de la

Naslavcea până la Giurgiuleşti, câţi cititori trebuie să ai pentru a-ţi mângâia orgoliul că eşti citit şi cunoscut? V. V..A – Nu-mi fac iluzii, sunt realistă. Vremea Civilizaţiei

Cărţii a trecut. Progresul contemporan a transformat cartea într-o marfă de consum, dar fără consumator. Civilizaţia Eterului e mai comodă. Te tolăneşti într-un fotoliu, apeşi pe un buton şi eşti la discreţia serialului televizat, transportat în lumea celor mai fascinante aventuri şi obscenităţi gratuite. Aşa că nu mă mai mir când aflu de la Baudrillard că binele nostru străluceşte prin toată puterea răului şi poate fi atribuit doar unui Dumnezeu pervers, care a creat lumea ca pe o provocare, somând-o să se autodevoreze.V. V..V – În ce ore ale zilei v-aţi scris romanele? V. V..A – Scriu când sunt inspirată. Şi sunt inspirată când

invaliditatea vârstei mă cruţă şi-mi permite să mă desprind cu gândul de efemerul nostru trecător şi să visez. V. V..V – Am citit undeva că aţi lucrat şi la şcoală... V. V..A – Timp de doi ani, am predat chimia, fizica şi france-

za la Şcoala nr. 13 din suburbia Băcioi a capitalei. Treptat, căsuţele suburbiei au fost şterse din văzul şi memoria oa-menilor de blocurile sectorului Botanica.V. V..V – În ce limbi v-au fost traduse scrierile? V. V..A – Au apărut în majoritatea republicilor unionale din

fosta U.R.S.S. – la Moscova, Kiev, în Ţările Baltice... Câteva cărţi au văzut lumina tiparului în Bulgaria şi în Cehia. Urma să-mi apară în traducere una şi în Tadjikistan. Dar s-a des-trămat Uniunea Sovietică şi nu ştiu până acum dacă a văzut lumina zilei traducerea în tadjică.V. V..V – Câte cărţi cu grafie latină aţi editat? V. V..A – La Bucureşti, în anii 1948-1949, când lucram la

redacţia revistei Flacăra, mi-au apărut trei cărţi semnate cu pseudonimul Maia Radovan: o carte pentru copii – Carnetul unui şcolar, culegerea de povestiri Ilie îşi croieşte o viaţă nouă şi nuvela Costea s-a luminat. Din păcate, prima mea

– AR FI O SURPRIZĂ BENEFICĂ DE SUBLIM SĂNĂTOS ŞI LA TRUP, ŞI LA MINTE, ÎN CARE UMANUL SĂ SE RECUNOASCĂ ŞI, RECUNOSCÂNDU-SE, SĂ ÎNŢELEAGĂ CĂ NUMAI ÎNTR-O ASEMENEA EUROPĂ EL SE VA SIMŢI BINE INTEGRAT.

– Vremea Civilizaţiei Cărţii a trecut. Progresul contemporan a transformat cartea într-o marfă de consum, dar fără consumator. Civilizaţia Eterului e mai comodă.



culegere de basme-alegorii, găzduite în paginile revistei Ori-zont (1946), în timpul studenţiei, mi-a fost ulterior respinsă ca necorespunzătoare ideologicului proletar. După ani de aşteptare, în 1998, la Editura „Cartea Moldovei” a văzut lumina tiparului romanul Venetica. V. V..V – E greu să fii soţie de scriitor?V. V..A – N-am prea avut probleme cu soţul, poate datorită

faptului că ambii eram preocupaţi de creaţie. La vreo zece ani de căsătorie, s-a întâmplat un miracol la care nici nu îndrăzneam să mai sperăm. Ne-a binecuvântat pronia ce-rească cu cea mai autentică creaţie: un fecioraş, să ne per-petueze neamul. E acel Ticuşor care mi-a populat multe din povestirile şi nuvelele adresate copiilor, scrise, în primul rând, pentru dânsul. Astăzi, suntem bunici: avem două nepoţele. V. V..V – Lecturile...în ce măsură îşi lasă ele amprenta

asupra paginilor ce le scrieţi?V. V..A – Ştiu că tot ce ai citit se sedimentează atât de indi-

solubil în subconştientul fiinţei noastre, încât nu mai poţi de-osebi unde sfârşesc alţii şi unde începem noi. Dar poate că anume aceste reflexe de sublim, acumulate în eu-l nostru, ţâşnind de acolo ca o explozie inopinată, constituie ceea ce

ne catalizează inspiraţia şi ne mobilizează la masa de scris?! V. V..V – Ce întâmplare a făcut să purtaţi numele fiicei

regelui Minos al Cretei?V. V..A – Numele pe care-l port aparţine, de fapt, surioarei

mele, tot Ariadna, decedată odată cu mama ei (prima soţie a tatălui meu drept) în epidemia de febră tifoidă din anii Pri-mului Război Mondial. Întru amintirea acelei fetiţe, tatăl meu, recăsătorit, m-a botezat şi pe mine Ariadna. Iar preferinţa sa pentru numele din mitologia antichităţii e explicabilă: doar era profesor de limbi clasice – greacă şi latină.V. V..V – Vă mulţumesc, stimată Ariadna Şalari, pentru

mărinimia cu care mi-aţi acordat acest interviu. V. V..A – Şi eu vă mulţumesc.

– SCRIU CÂND SUNT INSPIRATĂ. ŞI SUNT INSPIRATĂ CÂND INVALIDITATEA VÂRSTEI MĂ CRUŢĂ ŞI-MI PERMITE SĂ MĂ DESPRIND CU GÂNDUL DE EFEMERUL NOSTRU TRECĂTOR ŞI SĂ VISEZ.

La o discuție cu Andrei Lupan, Vera Malev și Irina Stavschi. 1954




ÎNĂLŢIMILE IUBIRII

Multe câte văd şi trec,Cu-al lor creier, cu-a lor gurăLe şoptesc, apoi le uitC-o mai tânără măsură.

Că-i puţin să vezi în casăMarea, steaua,– ele-s reci,Dacă lumii care-o cauţiLoc în suflet nu-i găseşti.

Cât o vezi şi care este?Ai cuprins-o mult cu gândul?Toate vin să se afirme,Arătându-se mai mândru.

Peste vreme şi câmpie,Vor sosi adevărateGeneraţii tot mai noiLa gândire şi la fapte.

Tu să vii atunci cu ele,Mult mai tânăr peste vremi,De-al lor farmec să te umpli,Cu-a lor voce să te chemi.

Ca un suflet peste ţară,Rămânând cu-a ta simţire,Să desfaci aripa-n zborLa-nălţimile iubirii.

Poate-atunci abia-mpăcatVei primi curat destinul,Nu-n zadar în zbucium viaţaŞi-a trecut întreg seninul.

Astfel ţării de folos,Fiu al ei, fecior de neam,Vei întinde din ţărâneRădăcinile spre ram.

Auguriada


ION VATAMANU


O, MAMĂ, OCHII TĂI…

Bate roua-n geam cu picătura ei,Sunt ochii tăi, o, mamă, ochii tăi,Ce veste ne-ai adus: de apă ori de lut,Ori chipul aşteptării pe care l-ai născut?

De urma noastră, mamă, tot un drum se ţine –Că nu mai ştiu ce pleacă şi nu mai ştiu ce vine,Un soare-aşa de mândru se lasă către searăCă n-o să-l mai găsesc nicicând a doua oară.

Apleacă-te din gânduri, te scutură din pleoape,Că-n toamna ta se-adună, în vara mea nu-ncape.Împreunaţi de viaţă, sortiţi de-acelaşi zbor,Cocoara care pleacă şi-n urma-i un cocor.

Auguriada


ION VATAMANU

De fapt, teatrul iulian nu este doar un teatru al spectatorilor începători. Glanda lui de teatralist experimentat secretea‑

ză, fără patetice sugrumări ale vocii, jeturi de sarcasm şi grotesc, atât la nivelul situaţiilor, cât şi la nivelul limba‑jului. Secretând, autorul nu este încrân‑cenat şi nu insultă cititorul, spectatorul şi hârtia. Ironia muşcătoare a satirelor nu este numai o calitate a textului, ci şi un mod de lectură, iar caracterele plastice, portretele parodice, lucra‑te minuţios în manieră pamfletară, nu nasc tărăboi. Cu surâs zeflemitor, cu veselă înflorire barocă a replicii, prin lumină şi culoare – dramaturgia iuliană e picturală în esenţă, o humorescă plină de ambiguităţi şi paradoxuri – filtrează critic realitatea. Genul de scriitură grav ironică ocoleşte cu dibăcie politicul co‑tidian sterp: în politică, spunea nu ştiu cine, dacă desenezi draci pe pereţi, ai şansa ca ei, dracii, să coboare şi să devină vii.

Prin optica ridiculizării, prin curajul intelectual, condiţionat de talent, cu tact şi cu Dumnezeu în inimă, detaliind binele şi răul, practică cu pioşenie cul‑tul valorilor perene (Tâmpenie cuminte! /am ajuns să rătăcim /strict înainte). Iulian Filip îşi creează regulile din mers, lăsând toată iniţiativa cuvintelor. Cu‑vinte cu necesară şi suficientă auto‑nomie. Sofianul năzdrăvan (aidoma eroilor basmelor sale) ştie când trebuie să se oprească, ştie de ce trebuie să se oprească, lăsând loc paradoxului dintre libertate şi răbdare. În satire el

PAVEL PROCA PĂRINŢI ŞI COPII

CALUL IULIAN


UN ORACUL VORBIND ÎN VERS

nu caută mankurţi, pentru că l‑a citit pe Aitmatov. Nu se caută pe sine în gulag, pentru că l‑a citit pe Soljeniţân. Nu se deghizează în disident, pentru că l‑a citit pe Saharov. Nu‑şi pune obrăzar de mucenic, pentru că a citit Biblia. Iulian nu caută. Iulian găseşte. A găsit un Cal Alb cu Trei Iezi, ţopăind alături. Opo‑nenţii multianuali (cărora nu le‑a fost oportună naşterea şi paşterea lor în parcurile capitalei), într‑un bâlbâit limbaj democratic, nu‑i iartă neascultarea.

Om neobosit de teatru – e omul de care ai nevoie! – înzestrat cu fler fără greş al oportunităţii, cu un simţ viu al contextului, cu urechea mereu ciulită şi cu ochiul la pândă, prinzând din zbor idei şi teme ce îl echipează cu un consistent bagaj de informaţie, Iulian

Filip e la curent cu tot ce se întâmplă în republica literelor de aici şi din alte părţi ale lumii cuvintelor. Făcând parte din categoria decisivă a ducătorilor de cruce, nu are timp pentru supărări – cea mai naţională boală moldovenească, precum a calificat‑o el însuşi. Nu‑şi revede principiile şi valorile (nu fac refe‑rinţă la boscorodeala parlamentarilor) şi nu acceptă opţiunile aproximative. IEZII lui Creangă l‑au adus la primărie. IEZII lui Creangă l‑au dus de la primărie. A trecut cu cei TREI IEZI prin toţi preşe‑dinţii, până când IEZII au fost păpaţi de astă dată nu de lup. Hulubul în Chişi‑nău s‑a aciuat în Casa Greierului: Când ai aer şi atâta cer,/ ce mai cerşeşti pe trotuare/ fărămituri de trai mizer/ chiar celor ce nu ştiu să zboare?

Din credinţă şi din puterea minţii, cu simţul netulburat al măsurii, neviciat de ambiţii deşar‑te, dintr‑o perspectivă înnoitoare s‑a apropiat cu smerenie de cel mai dificil scriitor al nostru, Ion Creangă, pe care amatorii în ale scrisului şi cititului îl consideră simpluţ. Prin cuvinte‑ve‑dete, prin cuvinte‑semnale, prin cuvinte inves‑tite cu sarcină de basm Iulian Filip salvează de la naufragiu copilăria copilăriei, cristalizând duhul crengian asemenea stalactitei în grote.

IULIAN FILIP ÎŞI CREEAZĂ REGULILE DIN MERS, LĂSÂND TOATĂ INIŢIATIVA CUVINTELOR. CUVIN‑TE CU NECESARĂ ŞI SUFICIENTĂ AUTONOMIE.



CÂNTĂ ŞI ASTĂZI LA PIANUL DĂRUIT CU MĂRINIMIE DE AURELIAN DĂNILĂ. FĂCÂND SERIOASE PROGRESE ÎN ALE CLAVECINULUI MODERN, NU UITĂ DE SERIOASA PATIMĂ A CULORILOR (CHIAR ŞI ÎN GRAFICĂ, ŞI ÎN CRIPTICELE AUTOGRAFE ALBUL ŞI NEGRUL SUNT CULORILE MISTERULUI). ARE MÂNĂ ŞI OCHI ATENT CARE APRECIAZĂ CORECT DISTANŢA ŞI BOIALA.

Fiind 16 ani bătuţi pe muchie mi‑nistrul culturii capitalei, nu l‑a îngropat pe Sandu Grecu în maldăre de piese, deşi ar fi avut dreptul administrativ s‑o facă. La Satiricus i‑a fost montată, în îndepărtatul an 1997, doar Care‑s sălbaticii? Şi atât. Ce‑i drept, Teatrul Ginta Latină şi‑a deschis cortina, în 1991, cu rock‑opera Mioriţa. Adică cu textul lui Iulian Filip. Şi Teatrul Li‑curici şi‑a inaugurat noua clădire, tot în 1991, cu Cenuşar‑Voinicul şi Cenu‑şăreasa‑Mireasa. Hăt în 1981 pe sce‑na fostului Academic a văzut luminile rampei Moara cu plăcinte. Regretatul Victor Ştefaniuc i‑a montat la Teatrul Guguţă poveştile: Pâinică de la iepure şi Comoara tâlharului. Toţi regizorii dau

buzna la desaga cu legende şi basme, uitând de pamfletele şi satirele iuliane (sau iuliene?).

Începându‑şi studiile la facultatea de fizică şi matematică, la fel ca Andrei Vartic şi Vlad Zografi, ajunge până la urmă pe scenă, ca Andrei Vartic şi Vlad Zografi. Şi‑a ocupat locul său, nu loc străin, alături de Galateea de pe lângă butoiul lui Diogene. Capabil să priveas‑că peste umăr, la pornire, când a sărit din accelerat, visa revenirea pe un Cal Alb al împlinirilor, călcând pe urmele frumoase ale altor mergători. Ştiind din proprie experienţă că, Cobaiul nu triumfă, continuând şirul îngrijorătorilor, implicat pe segmentul de unde îşi ia calea binele şi răul, se face luptător cu



răul, pentru că răii sunt mai organizaţi şi se plodesc mai uşor.

Retras în bârlogul academic pen‑tru cercetarea folclorului – un remediu celest în enigma dramatică a golu‑lui – caută numitorul comun între artistul modern şi artistul clasic, întrebându‑se consternat: Când pe morţi îi strâng pantofii, cum e mersul celor vii? Putea ajunge şi la Ştefan Neaga cu acorde‑onul burghez Firotti în braţe, că mu‑zica nu l‑a slăbit nici pentru o clipă: a cântat şi în anii studenţiei, şi în cei de academie, şi în cei de primărie. Cântă şi astăzi la pianul dăruit cu mărinimie de Aurelian Dănilă. Făcând serioase progrese în ale clavecinului modern, nu uită de serioasa patimă a culori‑

lor (chiar şi în grafică, şi în cripticele autografe albul şi negrul sunt culorile misterului). Are mână şi ochi atent care apreciază corect distanţa şi boiala.

Prin dramaturgia impresiei, sponta‑neităţii şi hazardului, unde orice cuvânt nu e decât o rană a tăcerii, dramaturgie cu luciditate tăioasă, scrisă în ţara în care nebunii mor de inimă, Iulian Filip se desparte total de plăsmuitorii de piese politicianiste. Mai concret spus, de necunoscuţii de bună ‑ credinţă care, presupunând că au ce spune, nu prea mai au pentru cine scrie. Premiul Nobel pentru semănătorii reduşi îl lasă absolut rece. De pe marginea gropii mele aruncă replica singurătăţii: Încă‑i viu... E viu cel de pe Cal Alb, încărunţit

spre pornitul de la urmă: Calul Alb, când a ajuns/ alb ca să devină, /răz‑bătea pe‑un drum ascuns,/ năzuind lumină...

P.S. Citind exelenta „Răscrucea întâmplărilor predestinate”, un dialog răscolitor cu Aurelian Dănilă, am îm‑prumutat de acolo cuvinte, replici, du‑reri, bucurii, tânguiri, speranţe şi ironii. Care‑s ele şi unde le‑am găvozdit, unul Iulian Filip mai ştie. Un devotat, care ia foc atunci, când alţii se sting.

ŞI‑A OCUPAT LOCUL SĂU, NU LOC STRĂIN, ALĂTURI DE GALATEEA DE PE LÂNGĂ BUTOIUL LUI DIOGENE. CAPABIL SĂ PRIVEASCĂ PESTE UMĂR, LA PORNIRE, CÂND A SĂRIT DIN ACCELERAT, VISA REVENIREA PE UN CAL ALB AL ÎMPLINIRILOR, CĂLCÂND PE URMELE FRUMOASE ALE ALTOR MERGĂTORI.











Dacă vi s-ar povesti despre un bărbat care visează la tranda-firi de culoarea cerului, ce aţi zice?! Că e un vis cam straniu pentru un bărbat și că, pe deasupra, poate doar să viseze la așa ceva, deoarece, e lucru știut, astfel de trandafiri nu există. Parţial, veţi avea dreptate.


PUBLICITATE

BĂRBATUL ȘI TRANDAFIRIIALBAȘTRI

DRAGOSTEA LUI CEA MARENICOLAE USTUROI

Dacă vi s-ar povesti despre un bărbat care visează la tranda-firi de culoarea cerului, ce aţi zice?! Că e un vis cam straniu pentru un bărbat și că, pe deasupra, poate doar să viseze la așa ceva, deoarece, e lucru știut, astfel de trandafiri nu există.

ACUM, CE ZICEŢI DESPRE BĂRBATUL CARE VISEAZĂ LA TRANDAFIRI DE CULOAREA CERULUI?!


PUBLICITATE


NIMIC MAI SĂRAC...

Nimic mai sărac ca risipa!Risipitorule!Nu risipi dimineţile tale,Că risipitele dimineţiSe prefac în amurguri timpurii...Risipitorule!Adună focul în vatrăŞi luminează-ţi chipulCu taina văpăilor...Risipitorule!Pe masă e o pâine acum,O singură pâinePentru mai toate gurile,Rotundă ca Pâinea-Pământ...Risipitorule!Şi cuvântul spărgător de linişti,Şi cuvântul ca o întârziată săgeată,Ce te-ajunge din urmăCu un venin întârziat...Şi cuvântul ce-l risipeşti...Risipitorule!Nu căuta moştenire în amurg,Ci-n dimineţile zorite o caută,Înainte de a răsări soarele,

Ca pe-o-nfăţişare a părinţilorÎn haine de foc trecut...Risipitorule!Mai ales cinstea şi nădejdea vremiiCare nu te mai caută,Risipită...Nimic mai sărac ca risipa!

Auguriada

/ MOLDOVA / AUGUST – OCTOMBRIE / #05

ION VATAMANU


CĂTRE PASĂRE

Tu, pasăre, pe unde treciSă tot spui de mine,Pământul meu ce din poveşti,Poveste tot rămâne.

Tu lumilor să spui ce vezi,Cum ai simţit cântareaÎnmiresmatelor livezi,Cât ţine cerul, marea...

Tu, pasăre, pe unde-ajungiSă tot spui înainteIubirea care-o chem în prunciCu suflet de părinte.

Să spui pe-acolo-n calde ţări,Că m-ai văzut ferice,De-i lungă calea-n depărtări,–Mai lungă-i până-aice...

Auguriada

#05 / AUGUST – OCTOMBRIE / MOLDOVA /

ION VATAMANU

Poet și prozator, pe-dagog, actor și dra-maturg, traducător și publicist, regizor, critic de teatru și de cinema, autor de emisiuni ra-dio și TV, Emil Nicu-la (1939 – 1999) este în toate manifestările sale literar-artistice și eseistice și nu numai, o personalitate vădi-tă, cu vocaţii multiple, polivalentă, a spaţiului nostru cultural din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea.


UN GLAS DIN ETERNITATE

TUDOR PALLADI PORTRET

ARCAŞUL SOARELUI SAU PERSONALITATEA POLIVALENTĂ A LUI EMIL NICULA

Om de spirit și trăitor aie-vea în cuvânt decenii la rând în diferite ipos-taze de creator, auto-rul a avut întotdeauna

simţul valoric al celor făcute. „Unele scrieri, zicea Domnia sa, n-au nevoie de parodiere, ele însele fiind ... parodii”. Este mai mult decât adevărat că numai un scriitor autentic cinstește doar ce-i divin și firesc, de acasă și pentru casă sau de la și pentru pământ. Fire ironică și echilibrată, întotdeauna cu cuvântul pe vârful limbii și cu cel mai blajin zâm-bet împărătesc, leonin, pe faţă, Emil Nicula era mai mult decât un cavaler al nobleţei și al bunului comportament, de gală. El făcea faţă oricărei situaţii neprevăzute cu o repeziciune fulge-rătoare printr-o privire încurajatoare și plină de responsabilitate salvatoare. Puţin editat în timpul vieţii mai mult din

cauza activităţilor diverse și diferitelor domenii îmbrăţișate care-i consumau absolutamente tot timpul liber. Poezia despre și pentru copii, ca și proza sau publicistica umorist-ironică și satirică, nemaivorbind de epigrame în care stră-lucește socratic nu numai expresiv-me-ditativ, dar și ideatic, sarcastic, polemic (scris – Poetului V. Rusnac ): „Cartea Dumnealui cu drag / O citesc și reci-tesc. / Deși V-eul e ... Rusnac, / Scrisu-i este românesc”. Plastic și metaforic e și-n poezia propriu-zisă, meditativ-li-

rică, profundă prin universul ideatic cultivat cu multă dăruire și limpe-zime verticală (ca atunci când îi cere Celui Atotputernic „Nou Duh

de mântuire” din piesa „Calvar” sau atunci când invocă... „Sacra dezlega-

re / De leagănul păcatelor lumești...” din poemul „Dezlegare”.)

Alte piese, între care antologice-le: „ Artistul” („În timp și spaţiu – foc și meteor, / Antena receptivă-n ţara „Dor”, / Un ghem de gând și de emo-ţie... /Artistul e artist atunci când e!”); „Zbor” ( „Și zbor spre steaua unicu-lui vis! / În mine cântă iar privighe-toarea, / Pădurea verde poarta și-a deschis!”); „Frunza”, „Metamorfoză”, „Clocot”, „Inel”, „Clipă” etc., dezvăluie din interior prin toată puterea lor de gheizer metaforic vocaţia poetică a personalităţii lui Emil Nicula, a acestui Arcaș al Soarelui pe care Domnul l-a înzestrat cu harul luminos al cuvântului polemic și ideatic, vibrant și recalci-trant, imnic și deic.

Ciclul de versuri pentru copii „Pici-pitici” din volumul colectiv „Soa-re-n floare” (1983), „Vine-un tren cu voinicei” (1989), cel ironic „Ţinta. Vo-cabular satiric în dezordine alfabeti-că” (1999), precum și cunoscutul „Arc întins” (2008) și cel de „Scrieri alese” (2009), celelalte, din păcate, mai aș-

teptându-și editorii și cititorii pentru care au fost pregătite, încununate și de un titlu inspirat și sonor – „Dansul culorilor” ( zece cărţi într-o carte) expri-mă un scriitor notoriu care a plătit ce a așternut pe hârtie cu simţul măsurii

și al harului cu care l-a înzestrat Cel de Sus întru „mântuirea prin Duh Sfânt”, vorbind în propria-i metaforă, deică.

ESTE MAI MULT DECÂT ADEVĂRAT CĂ NUMAI UN SCRIITOR AUTENTIC CINSTEȘTE DOAR CE-I DIVIN ȘI FIRESC, DE ACASĂ ȘI PENTRU CASĂ SAU DE LA ȘI PENTRU PĂMÂNT. ESTE MAI MULT DECÂT ADEVĂRAT CĂ NUMAI UN SCRIITOR AUTENTIC CINSTEȘTE DOAR CE-I DIVIN

re / De leagănul păcatelor lumești...” din

Alte piese, între care antologice-le: „ Artistul” („În timp și spaţiu – foc și meteor, / Antena receptivă-n ţara „Dor”, / Un ghem de gând și de emo-ţie... /Artistul e artist atunci când e!”); „Zbor” ( „Și zbor spre steaua unicu-lui vis! / În mine cântă iar privighe-toarea, / Pădurea verde poarta și-a deschis!”); „Frunza”, „Metamorfoză”, „Clocot”, „Inel”, „Clipă” etc., dezvăluie din interior prin toată puterea lor de gheizer metaforic vocaţia poetică a

, a acestui Arcaș al Soarelui pe care Domnul l-a înzestrat cu harul luminos al cuvântului polemic și ideatic, vibrant și recalci-








FRATE DE SÂNGE

ȘTEFAN SUSAI, MOLDOVEANUL DE DINCOLO

ULTIMELE CASE DIN UNIVERS NICOLAE ROȘCA

1

Ciudată poveste, asta cu istoria suferinţelor noas-tre. Uneori ai impresia că nici nu se mai mani-festă. Că pe nimeni nu-l

mai doare nimic. Că toate ne sunt bune şi frumoase. Că parul nu e înfipt în inima neamului şi că inima asta nu sân-gerează, iar Ţara Moldovei, aceea care a stat stavilă în calea tuturor furtunilor ce băteau dinspre marile puteri conti-nentale, este şi azi teafără şi întreagă, ca până la 1711, când i s-a aplicat pri-

ma lovitură în inimă şi când a fost luat de aici cel mai înţelept moldovean (şi român!) al tuturor timpurilor – Dimitrie Cantemir... Sau cel puţin aşa, cum era cu o sută de ani mai târziu, când parul lui Petru cel Mare şi-a făcut efectul, despicând în două, ca pe o stâncă de granit, frumoasa şi atât de paşnica Ţară a Moldovei. Şi-atunci, oare e atât de important să se ştie exact cine şi când a înfipt parul în chiar imima noastră – cu o sută de ani mai înainte sau cu o sută de ani mai târziu? Acum, important e şi altceva - să vedem ce facem cu parul ăsta.

Peste puţină vreme vine anul 2012 să ne amin-tească de parul în� pt în inima noastră... De câte secole îl purtăm? De două? De trei? Nu sunt niște întrebări aiurea, pentru că, dincolo de adevărul că moldovenii adesea nu-și prea cunosc propria lor istorie, se dovedește, iată, că uneori nu-și cunosc nici măcar istoria propri-ilor suferinţe... Iar parul cela, fraţii mei, atunci când a fost în� pt de unul din cei mai sângeroși împăraţi pe care i-a avut Rusia și chiar Europa, - parul cela, zic, a produs mare durere. Glumă e! – a fost în� pt exact în inima unui popor, care de atunci a și încetat să mai � e popor în adevă-ratul înţeles al cuvântului...

Foto: Ion Dogaru


FRATE DE SÂNGE

Oare a adoptat neamul nostru, ca pe ceva firesc, dat de Sus, acest par din inimă? Oare ne-am deprins într-atâta cu dânsul şi cu straşnica durere pe care ne-o provoacă, încât nu ne mai revoltăm şi să nu ne mai dorim să-l scoatem din trupul nostru?

Sigur că nu e aşa! Ne doare şi vrem să-l scoatem de acolo. Şi, cu siguranţă, îl vom scoate. Întrebarea cea mare e – atunci când va fi scos şi când vom redeveni iarăşi ce am fost - un popor unit şi unitar -, oare în ce hal vom regăsi inima noastră, care a sângerat atâtea secole? Este important să începem a ne gândi de pe acum la starea inimii neamului, pentru că, în viaţa noastră ce va urma, vom avea nevoie, înainte de toate, de o inimă sănătoasă...

Istoria ne spune că atunci când s-a rupt Moldova în două, primele lucruri pe care le-au văzut cele două comunităţi de fraţi, una rămasă în dreapta Prutului şi alta în stânga lui, erau nişte case.

– Sunt ultimele case din Europa,

ziceau străbunii noştri, acum 200 de ani, privind dinspre Est spre Vest.

Şi cu toate că aceste case ar fi putut fi „primele din Europa”, ei ziceau totuşi că sunt ultimele.

De dincolo, moldovenii care pri-veau dinsre Vest spre Est, vedeau şi ei nişte case, şi de asemenea apreciau:

– Sunt ultimele case din Imperiul Rus, deşi ar fi putut fi şi acestea pri-mele.

Aşa s-a rupt în două mai întâi Mol-dova, apoi România, apoi Europa, apoi Lumea. Iar pe fiecare din cele două margini de lume am rămas noi, moldovenii, care, după plecarea în Est a primului exilat moldovean, el fiind chiar marele Cantemir... de atunci nu mai putem vedea oamenii, deşi îi aş-teptăm... Vedem doar case...

Stăm şi azi ca nişte santinele uitate de Dumnezeu la cele două margini ale Universului, şi dacă n-ar fi fost şi dragostea noastră ruptă în două, ca şi ţara, poate că Universul s-ar fi prăbuşit de mult în Haos. Ce altă forţă magnetică ar mai fi putut să-i menţină

echilibrul, dacă n-am fi fost noi, mol-dovenii, cu iubirea noastră nestăvilită!?

Dar, slavă Cerului, există dragostea noastră fraternă, care e atât de puter-nică, încât uneori reuşeşte să mistuie şi apele Prutului, şi atunci ultimele case din Europa se amestecă cu ultimele case din Imperiul Rus, şi falnica Ţară a Moldovei, aceea care s-a întins şi care se va întinde mereu de la Carpaţi şi până la Mare şi de la Hotin până la Chilia şi Cetatea Albă, îşi recapătă sta-tutul primar de reazem al Universului...

2

...Este la Iaşi un om, Ştefan Susai, căruia la Chişinău i se zice „moldo-veanul de dincolo”. În aprecierea asta sunt cel puţin două lucruri adevărate: că e moldovean – unu, şi că e de dincolo - doi. Alt adevăr e că Susai nici nu ar fi putut fi altcineva, decât moldovean, indiferent de unde ar fi fost – de dincolo sau de dincoace. La prima vedere ai impresia că l-ai mai


FRATE DE SÂNGE

văzut, şi de multe ori. Poate că într-o operă sadoveniană. Seamănă cu Tudor Şoimaru! Sau cu Lipan... Sau... În definitiv, nu prea are importanţă cu cine seamănă. E moldovean – asta importă. Şi nu doar la chip - ci şi în simţire şi exprimare.

Întotdeauna dă impresia că se în-toarce de undeva de departe şi vine mereu către casă. Ca şi Şoimaru. Ca şi Lipan. Îl apasă dorul, şi starea asta se simte clar. În fapt, chiar aşa este: mereu se întoarce acasă, mereu vine de departe...

Susai este unul din reprezentanţii neamului nostru, care a descoperit semantica profund moldovenească a ultimelor case din Europa şi a celor din Imperiul Rus, ultimele şi ele. Iar odată descoperindu-le, a tot încercat să desluşească ce putere ostilă nouă a putut să rupă exact în două o ţară şi un popor, implantând acest par în inima lui. Ca să-şi răspundă la mul-tiplele întrebări, a colindat mai întâi Ţara Modovei dintr-o zare în alta, iar când i s-a părut că trebuie să mear-gă, în căutarea adevărului, spre Est, pe urmele legendarilor exilaţi moldo-veni care i-au urmat lui Cantemir şi lui Milescu Spătaru, n-a ezitat să o facă.

Aşa a ajuns să se transforme, dintr-un moldovean suferind de atât de moldoveneasca meteahnă zisă curiozitate, într-un cercetător al des-tinului neamului. Spre onoarea sa şi spre bucuria noastră, Susai nu s-a mulţumit doar să treacă prin lume de la un capăt al ei până la celălalt, ci, urmând pildele vrednicilor noş-tri înaintaşi, şi-a transpus studiile şi cercetările pe hârtie, publicându-le în diverse ziare şi reviste de la Iaşi şi Chişinău, iar mai apoi adunându-le între copertele unei minunate cărţi.

„Ultima casă din U.R.S.S.” se in-titulează cartea lui Ştefan Susai şi este, cum vă spuneam mai sus, o încercare curajoasă de a găsi răs-punsuri exhaustive la cea mai sacra-mentală dintre toate întrebările care ne preocupă pe noi – CINE A RUPT MOLDOVA ÎN DOUĂ? Chiar dacă, în aparenţă, el vorbeşte despre altceva,

în esenţă se dovedeşte că ceea ce îl interesează este Moldova şi moldo-venii. Adică, noi şi destinul nostru.

La un moment dat Susai ne anunţă că a făcut o descoperire copleşitoare: pe lume sunt două Moldove! Una e cea de dincolo, iar cealaltă e... e ace-ea, de dincolo şi ea. În mod firesc apar moldovenii de dincolo şi de... dincolo. Chiar dacă şi unii, şi ceilalţi vorbesc aceeaşi limbă, cred în acelaşi Dumne-zeu, au aceiaşi părinţi şi origini, Susai ne impune prin puterea cuvântului său să vedem o realitate care nu poate să nu deranjeze: aici, toate sunt rupte în două... Mai întâi – pământul, prin care trece Prutul mereu grăbit. Apoi cerul, în care se reflectă chipul acestei ţări minunate. Apoi arborii, care îşi întind crengile ca să prindă păsările din zbor. Apoi păsările acestea, care încă nu au înţeles pentru care din cele două Moldove trebuie să-şi cânte trilurile. Apoi oamenii...

Dar, nu! Este ceva esenţial, care încă nu a fost înjumătăţit. Ştefan Susai ne arată lucrul acesta minunat, rămas intact de la facerea lumii şi până azi: e sufletul moldovenilor! Adică, Emi-nescu. Adică, Alecsandri. Creangă. Milescu Spătaru. Cantemir. Vicovean-ca. Druţă. Loteanu. Doga. Vieru... Şi, desigur, noi toţi ceilalţi.

Iar asta înseamnă că tot ce se cheamă istorie şi viaţă la moldoveni, nu se sfârşeşte aici, ci urmează...

3

Peste câteva săptămâni vine anul 2012, care ne va anunţa, prin-tre altele, că la Moscova se încear-că relansarea oficială a proiectului „U.R.S.S.-2”. Noutatea asta ar trebui să ne facă să ne doară nu doar inima neamului nostru, ci şi parul din ea. Atât timp cât nu suntem în stare să-l smulgem, colosul din Est ar avea şanse să instaleze o nouă cortină de fier între lumea din Vest şi cea din Est. Adică, să separe iar casele din Vest de cele din Est...Cortina în sine aproape că nu mă interesează, fiind-

că acum lucrurile nu mai stau cum au stat în 1711 sau în 1812.

Ceea ce mă deranjează este parul cela de demult, care tot în inima noas-tră va rămâne. Şi dacă în atâtea secole nu a crescut din el un arbore frumos, înseamnă că e un lemn al Necuratu-lui. Prin urmare, trebuie stârpit. Adică smuls, ars, aşchiat, făcut praf şi pulbe-re şi arunat în toate cele patru zări. Este important să se înţeleagă că nimeni nu va putea face lucrul ăsta pentru noi. Iar dacă îl vom tot amâna de azi pe mâine, s-ar putea întâmpla că nici chiar noi să nu-l mai putem face...

Alt lucru care mă deranjează este că Ştefan Susai şi încă şapte milioane de moldoveni din emisfera dreaptă a Moldovei vor continua să fie, pentru noi, moldoveni de dincolo. Iar alte patru milioane de moldoveni din emisfera stângă vor fi moldovenii de dincoace... Din perspectiva lui Dumnezeu şi a lo-gicii cereşti, starea asta de lucruri nu este corectă.

Şi, oare, ne dorim noi să-l supărăm pe Cel de Sus?

Desigur că nu!

P. S. Am o sugestie pentru priete-nii revistei noastre: citiţi, vă rog, car-tea lui Ştefan Susai „Ultima casă din U.R.S.S.”. Vă veţi convinge: acela care a spus că la moldoveni „sângele nu se face apă” a avut dreptate...


FRATE DE SÂNGE


CU-NTÂIA FRUNZĂ DE TOAMNĂ

Dintr-un ritm în altul am ieşit ades,Să fiu mai auzit şi-un pic mai înţeles,Căci am purtat în ochi lumină gânditoare,Venind a vă uni c-un suflet şi-o cântare.

Să mă ridic cu voi în carte şi la plug,Puţin pe cât am fost, mai mult să vă ajung,Cocoarele se duc şi gândul mi-l întrec,C-o aripă de-a lor prin pieptul vostru trec.

Vă las să m-aşteptaţi din nou în primăvară,Sosind pe muguri noi, îndrăgostit de ţară,C-am legănat în grai şi-am sfătuit cuminteCopii ce vor găsi în mine un părinte.

Auguriada


ION VATAMANU


AMINTINDU-MI FULGII

Mi-am amintit de fulgii iernii tinere,Când viaţa noastră se juca cu visul.De-a dreptul când vorbeam cu cerul,Cu deschisul,Şi ne-auzeau grădinile în noi.

Ca aerul în zorii nedormiţi,Mai simplu poate,Făr”să se-aleagă, întreg ne-nsenina.Eu alergam ferice-n dimineaţa ta,Pe unde se sfieşte azi drumul meu să treacă.

Fără cântar în tinereţe-s toate.Şi nu trăiam în viaţă, ci-n iubire.Azi chipul mai senin se face-n amintire,Când îţi adun cu sufletul oglinda.

E altă iarnă azi şi alţii fulgii ei,Ce trec acum oraşul peste o altă casă.Oprindu-se asupra luminii de pe masă,Se scutură ca floarea peste copiii tăi.

Auguriada


ION VATAMANU

Filozoful antic Democrit vorbea despre om ca despre o măsură a tuturor lucrurilor. Bineînţeles, avea în vedere, în primul rând, lucruri-le bune, dar, în al doilea, și pe cele nu prea bune, omul � ind capabil și de unele, și de altele. Prin fapte demonstrezi cine și cum ești – ce-lor din jur, dar și ţie totodată. Așa-i omul, că pentru unul este impor-

tant ce crede și ce vorbește lumea despre dânsul, iar pentru altul cel mai mult contează ce crede el însuși despre sine, ce simte atunci când își pune în faţă propria � inţă, pentru a o vedea cu ochii larg deschiși, fără a scăpa nici un punctișor din con-� guraţia ei morală. Eroul notiţelor mele, domnul Leonid Istrati, pare să � e dintre cei de-ai doilea.

Viaţa fiind cu el dură chiar de la început, l-a făcut să conştientizeze foar-te devreme că, pentru a rezista, ea totdeauna îi

va cere să fie prudent, cugetat în toate, puternic, în orice situaţie mizând doar pe sine. De sprijinul tatălui nu i-a fost dat să aibă parte. Ultima dată i-a şezut în braţe pe când avea vreo cinci ani, doar timp de trei minute - atât li s-a dat voie să stea cu el atunci când au venit cu mama în lagărul de la Bălţi să-şi ia rămas bun, ştiind că de aici va fi trimis undeva departe, dar fără să ştie că nu-l vor mai vedea niciodată. De acolo, a fost dus la tăiat pădure în Komi, unde s-a prăpădit, fără a lăsa vreo urmă, în unul din numeroasele lagăre staliniste.

Pentru ce faptă o asemenea pedeap-să? Când a început al Doilea Război Mon-dial, ca şi multe alte mii de moldoveni, Vasile Istrati din comuna Duşmani de prin părţile Glodenilor a fost mobilizat de guver-

nul român în armata de pe aşa-numitul front al muncii. În 1944, când România a anunţat că rupe alianţa cu Germania, aceşti oameni au fost lăsaţi să se întoarcă pe la casele lor. Şi ei au pornit, oameni paşnici, care nici straie militare nu purtau. În drum, mulţi dintre ei au fost arestaţi. În felul acesta, Va-sile Istrati a nimerit în lagărul de la Bălţi, ca „trădător de patrie”; de atunci încolo fiul lui, Leonid Istrati urmând să poarte stigmatul de „fiu de trădător de patrie”... Generaţiile mai în vârstă ştiu bine ce a însemnat acest lucru în anii regimului sovietic. Omului i se punea stavilă pe orice drum de viaţă ar fi vrut să pornească. În cazul lui Leonid Istrati n-ar fi avut de ales altceva decât ceea ce i-a dat conducerea colhozului, când a absolvit şcoala de 7 clase din sat: un car cu doi boi şi tot ceea ce i s-ar fi cerut să lucreze cu acel car cu doi boi. Dar s-a întâmplat că din acest car a ajuns – pentru 14 ani! – în fo-toliul de preşedinte al gospodăriei din satul de baştină, care pe atunci purta pateticul

nume „Drumul nou”. Şi, fiindcă în acest răstimp s-a manifestat ca un om onest şi harnic, cu evidente calităţi organizatorice, bun cunoscător al agriculturii, a continuat să avanseze în carieră. Ulterior, a devenit preşedinte al Consiliului raional al colhozuri-lor, apoi şef al Direcţiei agricole raionale, ba chiar, oricât ar părea de incredibil, a ajuns să fie şi funcţionar în „aparatul” partidului. În anii 1990-1999 a fost Preşedinte al Co-mitetului Executiv raional, rămânând şi în aceste vremuri omul integru dintotdeauna şi făcând faţă noilor rigori în modul cel mai responsabil şi competent. Dovada o face ordinul „Gloria Muncii”. Printre altele, şi autorităţile sovietice n-au putut să nu-i aprecieze munca, făcându-l cavaler a două ordine: „Drapelul Roşu de Muncă” şi „Revo-luţia din Octombrie”, precum şi al medaliei „Insigna de onoare”. Şi, fiindcă vorbim de aprecieri, e cazul să mai spunem că Leonid Istrati e membru a două academii internaţi-onale de economie şi finanţe, iar în S.U.A. a

tant ce crede și ce vorbește lumea despre dânsul, iar pentru altul cel mai mult contează ce crede el însuși despre sine, ce simte atunci când își pune în faţă propria � inţă, pentru a o vedea cu ochii larg deschiși, fără a scăpa nici un punctișor din con-� guraţia ei morală. Eroul notiţelor mele, domnul Leonid Istrati, pare să � e dintre cei de-ai doilea.


PUBLICITATE

FAPTA – SCUTUL ȘI CHEZĂȘIA LUI

DESTINENICOLAE USTUROI

fost onorat cu insigna „ Făclia Birmingham”, instituită de primul preşedinte al Americii George Washington, pentru oameni din întreaga lume care obţin performanţe în condiţii dezavantajoase pentru ei.

Acest destin e ca o minune, dar s-a întâmplat de bună seamă. Probabil, pentru că Leonid Istrati a îndrăznit să se pună de-a curmezişul celor ursite lui, iar Dumnezeu, văzându-i cutezanţa, i-a trimis din ceruri sprijinul său. Doar aşa poate fi explicat şi un alt lucru aproape neverosimil: el a reuşit nu numai să facă studii la Tehnicumul Agricol de la Cucuruzeni, apoi la Institutul Agricol din Chişinău, ci, mai târziu, şi la Şcoala Superioară de Partid de la Rostov (Rusia), unde nu nimerea oricine, ci doar „persoane demne de încrederea partidului”. A cucerit bastioanele acestei „fortăreţe”, având - şi la propriu, şi la figurat - scutul şi chezăşia faptei bazată pe muncă neprecupeţită, cu o adevărată jertfire de sine.

Şi totuşi, într-un context sau altul, auto-rităţile nu ratau prilejul să-i amintească „cine i-a fost tata”... De exemplu, pe când lucra

în calitate de secretar al C.R. al partidului, a apărut perspectiva să fie avansat într-un post înalt, analogic cu cel de viceministru. În timp ce se afla „la convorbiri” în biroul lui I. Bodiul, pe atunci secretar al P.C.M., a intrat un bărbat în haine militare şi, fără a spune un cuvânt, a dat din cap a deza-probare. După care i s-a spus că nu este acceptat la respectiva funcţie. Iar foarte curând după aceasta a fost transferat la alt lucru, cum deseori se proceda cu persoa-nele despre care se considera că au vreo „vină în faţa partidului”...

...Acum, intrat în al optulea deceniu, trăieşte cu ceea ce i-a defalcat viaţa şi pen-tru aceşti ani – casă frumoasă şi comodă, familie, altfel spus, copii şi nepoţi, plus o cotă de un hectar de pământ, pe care o lucrează cu drag şi plăcere, bineînţeles, după toate regulile agriculturii, iar pământul, la rândul său, îi răsplăteşte munca din plin, fără nici o rezervă, cu produse ecologic pure. Cele pe care el le consideră o şansă a Moldovei de a răzbate în piaţa europeană, poate chiar şi mai departe, şi pe care ea, cu

regret, o ratează, întârziind să revitalizeze şi să modernizeze sectorul agricol.

Şi dacă i se mai întâmplă o minune: vine ziua de astăzi la el să-l întrebe ce ar trebui să facă ea pentru ca să devină mai bună? Nu i-ar spune altceva decât un lucru foarte simplu, cunoscut de când lumea: că doar oamenii pot s-o facă mai bună. Nu cu vorba, ci cu fapta. Adică, muncind zi de zi, fiecare la locul său, - fie că e „sus”, fie că e „jos” – în mod conştiincios. El personal anume aşa a muncit întotdeauna, ceea ce îi dă dreptul să spună acum că, desigur, nu e uşor, dar e posibil. Cu o condiţie: să doreşti cu adevărat să munceşti anume aşa.

P. S. Tatăl meu, Vasile Usturoi, a avut un destin similar cu cel al lui Vasile Istrati, fiind şi el luat în prizonierat de către tru-pele sovietice şi înfundat, rând pe rând, în mai multe lagăre staliniste, inclusiv în unul din Siberia. Eu însă am fost mai norocos, pentru că, peste 10 ani, tata a revenit acasă...

N. U.

În fotografie: soții Leonid și Georgeta IstratiFoto de autor


PUBLICITATE

Anno Domini 1972

Mai întâi și întâi, pedagogii în școli, din primele clase, trebuie să le vorbească elevilor despre dificila artă de a trăi... Ceea ce atât de mult mi-a lipsit mie și îmi mai lipsește și astăzi.

* * *„Silește-te să iubești tot omul. Iar dacă nu poţi încă, cel

puţin să nu urăști pe nimeni”. Anume această înţelepciune mi-au insuflat-o părinţii mei încă de mic copil.

* * * Zi de zi, iar uneori și nopţi lungi mă aflu printre oameni

suferinzi. În cazul când și eu sufăr de ceva, totul mi se pare secundar în comparaţie cu suferinţele pacienţilor mei, mai ales ale celor aflaţi după intervenţii chirurgicale. În unele cazuri, când se întâmplă, ca printr-o minune, să-i scot din gura hulpavă și nesăţioasă a morţii. Citindu-l și recitindu-l pe Albert Camus (suferind și el de o tuberculoză pulmonară), care a putut să scrie următoarele: „Boala este o mănăstire

ce are disciplina sa, asceza sa, tăcerile și inspiraţiile sale.” Măcinat încet-încet, în cazul lui de o suferinţă care l-a făcut să mediteze, să cugete, să scrie, să spună ce poate nu au spus alţii pe parcursul civilizaţiilor precedente. Am cunos-cut și eu astfel de bolnavi în spitalele unde am practicat medicina ani de-a rândul. Sufletul mi-a rămas marcat de rumoarea lumii bolnave. Am stat în preajma lor ore întregi, am discutat cu ei, i-am încurajat, știind că oricum nu mai au mult timp de suferit, până îi va înghiţi pământul. Doctorii... doar lungindu-le pe cât se poate viaţa, dar și suferinţa, dar și tristeţea lor de a nu fi ca ceilalţi confraţi ai lor – sănătoși, activi, veseli, zbuciumaţi, aparent fericiţi, până când și peste dânșii dă vreo suferinţă, alta, nu neapărat tuberculoza.

* * * Trebuie să înfrunt în continuare toate greutăţile de a trăi

în această lume! Trebuie!! Dar ele sunt atât de grave... și atât de multe... Apropo de tăvălugul istoriei moderne sub care se desface ghemul vieţii noastre. Deocamdată nici eu și nici o bună parte din rudele mele apropiate nu au fost distruse și târâte în noroi de dușmanii noștri, fiindcă bestialitatea umană, care stă mereu la pândă oricând ar mai putea să o facă... Exact așa, precum a făcut-o cu atâţia în anii din timpul războiului și după... Nu cred să ni se ia dreptul ce-lora care dorim să scriem și despre ciudata jivină care se numește om.

* * * „Binecuvântat să fii tu, Tată Sfânt, rege al Universului,

pentru că n-ai permis să fim distruși și târâţi în noroi de dușmanii noștri!”

* * * Niciodată nu mi-am putut explica de ce am început

să scriu. Probabil, dintr-o necesitate de a-mi despovăra sufletul. Serile, oricât de obosit aș fi, după o zi de muncă trăită printre suferinzi, simt o necesitate imperioasă de a citi, de a-mi nota câte ceva, până mă doboară oboseala, dar și somnul.

* * * La o oră târzie, aproape de miezul nopţii, cu nisipul

oboselii în ochi, cât mai departe de casa unde locuiam, am ars o parte din manuscrisele pe care am convingerea


DULCI ILUZII, AMINTIRI...

ANDREI BURAC CAIETE

MERGI PÂNĂ SE TERMINĂ DRUMUL...

că nicicând nu le voi putea publica. Ba, cine mai știe pe mâinile cui mai pot nimeri. Am făcut acest lucru pe furiș, ca nu cumva să afle Elena.

* * * Sărmanii oameni... Unii abia când sunt aduși la spital,

uneori cu targa, încep să-și asculte nesăţioasa sete de viaţă. Deseori observ printre bolnavi că unii habar nu au măcar de câteva elementare cunoștinţe legate de cultura sanitară. Motivaţia lor este că o duc greu, în munci istovitoare, epu-izante până la ultima picătură de sănătate.

* * * Deseori aud de la rude, prieteni, cunoștinţe, dar și de la

oameni necunoscuţi: ”Viaţa e prea scurtă ca omul să bea un vin prost!” Oare sărmanul om știe el măsura, cam cât vin poate să bea, fie și din cel bun?

* * * Albert Camus: „Medicul este duşmanul lui Dumnezeu:

el luptă împotriva morţii.”Același Camus: „Balzac scrie bine nu în ciuda greşelilor

sale de franceză, ci datorită lor.”

* * * Prin scris,doresc să spun lucruri deosebite în puţine

cuvinte. Să nu folosesc cuvinte pompoase. Fără experienţa mea de medic niciodată nu aș fi aflat atâtea lucruri despre natura omenească, pe care, sper, cu timpul le voi descrie în viitoarele pagini. Și încă ceva. Nu bănuiam că mă poate bucura atât de mult bunătatea altuia. Și... să nu doresc lucruri care nu depind de mine.

* * * Astăzi, în plin centrul Chișinăului, întâlnesc un consătean,

un fost coleg de școală. Îl întreb cum o mai duce acolo, la baștina noastră, cum o mai duc alţi consăteni. Și el îmi răspunde următoarele: „Noi, toţi ţăranii, cum ne trezim di-mineaţa, cum ne apărăm de moarte.”

Din vechile înţelepciuni: „Cu cât omul mai mult călăto-rește, cu atât devine mai bogat sufletește.”

* * * „Simplitatea este o artă de-a părea lipsită de artă.”

Cicero.

* * * Din Ecleziast: Înţelepciunea. Iubirea. Dorul. Compasiunea.

* * * Un scriitor adevărat nu scrie cu limba cea pe care o

cunoaște bine, a învăţat-o din născare, ci cu o altă limbă, cu una din interiorul celuia care scrie. Albert Camus: „Primul lucru pe care trebuie să-l înveţe un scriitor este arta de a transpune ceea ce simte în ceea ce vrea să simtă alţii.”

* * * De la vârsta de treisprezece ani, de când am plecat din

casa părintească, din satul natal la studii în orașul Bender, m-am obișnuit să fiu mulţumit cu un munimum necesar în cele trebuincioase zi de zi. Nu numai mulţumit, dar și fericit. De unde puteam eu ști în copilăria și adolescenţa mea că în afară de moarte și o sărăcie desăvârșită mai poate exista în lumea aceasta și un lux, și o bogăţie.

* * * O mare și unică dragoste poate fi și fără suferinţe?Dar poate o fi având dreptate și acela care a spus că

„iubirea are săgeţile pline de otravă?”

William Carlos Williams:FAPTA

Acolo erau trandafirii, în ploaie.Nu-i tăia, îi apăram eu.N-o să dăinuie, zicea ea.

ZI DE ZI, IAR UNEORI ȘI NOPŢI LUNGI MĂ AFLU PRINTRE OAMENI SUFE-RINZI. ÎN CAZUL CÂND ȘI EU SUFĂR DE CEVA, TOTUL MI SE PARE SECUNDAR ÎN COMPARAŢIE CU SUFERINŢELE PACIENŢILOR MEI, MAI ALES ALE CELOR AFLAŢI DUPĂ INTERVENŢII CHIRURGICALE.



Dar sunt atât de frumoşi acolo unde sunt.Ah, toţi au fost odată frumoşi, zice ea.Şi i-a tăiat şi mi i-a dat mie în mână.

* * * Douăzeci și patru de ore între pereţii spitalului de gardă

de urgenţă medicală pe întreg orașul Chișinău, fără odihnă și somn. Câteva intervenţii chirurgicale grele, dar toate reușite.

Proverbe japoneze: „Ceea ce nu se spune este floare”.„Lucrurile lungi sunt învingătoare”.

* * * Răsfoiesc un album de artă. Paul Klee – pictor și dese-

nator german de origine elveţiană, pe care Elena îl preţu-iește destul de mult. Un mare artist plastic al purităţii, dar și al viselor nematerializate. Reproduc în aceste caiete un fragment din jurnalul lui: „Sunt debitorul vieţii mele, pentru că am făcut promisiuni. Cui? Mie însumi, ei, prietenilor. Îngrozit, mă ridic din pat tresărind, lupta reîncepe în fiecare zi. Amărăciunea revine. Nu sunt zeul Pan în mijlocul tres-tiilor, nu sunt decât un om și vreau să mă ridic doar câţiva centimetri, într-adevăr, să mă ridic... Dar nu există pace. Tu ca individ nu servești nimănui, tu ești inutil! Trebuie să știi să-ţi creezi scopuri utile: joacă-te, fă-ţi iluzii pentru tine și pentru alţii, fii artist!”

* * * Nu știu dacă am talent întru a scrie. Scriu fiindcă vreau

să-mi curăţ sufletul de niște lucruri care mă chinuie... Un lucru știu cu siguranţă - am o tărie sufletească căpătată printre suferinzi.

* * * Tot de acasă, tot de la ai mei am învăţat mai întâi și întâi

în orice om să caut, să văd ce-i bun, ce-i adevărat, ce-i autentic. Să mă strădui să fiu liber pe cât pot în interiorul meu. Iar omul suportă exact atât cât poate... ca, apoi, să vină și moartea... ca o salvare.

* * * Novalis: „Încotro ne îndreptăm? Către casă, mereu”.

A mai apărut o posibilitate de a pleca să-mi revăd părinţii, surorile. Să-mi revăd casa părintească, unde pentru prima oară a văzut lumina zilei tata, dar și bunelul, și străbunelul, să-mi revăd rudele, ca pe cea mai mare și posibilă avere. Iar la despărţirea de ele să-mi iau, ca de fiecare dată, bine-cuvântarea lor profundă pentru a supravieţui în continuare printre străini.

NICIODATĂ NU MI-AM PUTUT EXPLICA DE CE AM ÎNCEPUT SĂ SCRIU. PROBABIL, DINTR-O NECESITATE DE A-MI DESPOVĂRA SUFLETUL. SERILE, ORICÂT DE OBOSIT AȘ FI, DUPĂ O ZI DE MUNCĂ TRĂITĂ PRINTRE SUFERINZI, SIMT O NECESITATE IMPERIOASĂ DE A CITI, DE A-MI NOTA CÂTE CEVA, PÂNĂ MĂ DOBOARĂ OBOSEALA, DAR ȘI SOMNUL.

LA O ORĂ TÂRZIE, APROAPE DE MIEZUL NOPŢII, CU NISIPUL OBOSELII ÎN OCHI, CÂT MAI DEPARTE DE CASA UNDE LOCUIAM, AM ARS O PARTE DIN MANUSCRISELE PE CARE AM CONVINGEREA CĂ NICICÂND NU LE VOI PUTEA PUBLICA. BA, CINE MAI ȘTIE PE MÂINILE CUI MAI POT NIMERI. AM FĂCUT ACEST LUCRU PE FURIȘ, CA NU CUMVA SĂ AFLE ELENA.

Portr

et d

e V.

Rus

u – C

ioba

mu

Pict

or: D

umitr

u Pe

icev



* * * Unul dintre cele mai grele lucruri este pentru un om să

cunoască alt om.

* * * Să nu cer de la nimeni mai mult decât îmi poate da. Să

nu cer!Să învăţ, să învăţ în continuare să fiu tolerant cu oamenii.

* * * Rene Char: „În casa noastră era o prăpastie”.

* * * Dorinţa noastră mare de a trece peste râu, peste pod.

Speranţele noastre de dincolo.

* * * Noaptea trecută m-am visat în Egipt. În pustiul Sahara.

Uitat acolo de lume. Și se făcea așa că mă vedeam din altă parte cum zâmbesc. Și nu prea știu de ce mă bucur de ceea ce s-a întâmplat cu mine în această noapte.

Tălmăcind visul... cam știu de unde mi se trag rădăci-nile lui. În anul 1968 am avut marele noroc de a vedea și cu ochii, nu doar ai minţii, minunile enigmatice ale acestei antichităţi – Egiptul.

* * * Miguel de Unamuno: „... ceva ce nu e muzică e poezia, doar cea gândită, numai ea rămâne”.

* * Astăzi am trăit o zi grea, cu mult năduf și sângerare.

Trebuie... Trebuie să înfrunt totul cu mai mult curaj.

* * * Saul Bellow: „Suferinţa e singurul fel de viaţă de

care oamenii sunt siguri, şi dacă scapă de ea uneori, se tem că nu le mai rămâne nimic altceva”. Știu. Nu e bine să mă supere atât de tare răutatea altora, precum s-a întâmplat astăzi. Și totuși mă macină o singurătate cumplită printre oameni, dar și printre „prieteni”. Mă simt singur alături de alţii și mai singuri. E timpul să mă duc din nou la ţară, la ai mei.

* * * Zicală: „Ce-i prea mult, nu-i sănătos”.

* * * Profund, iar și iar, impresionat de picturile și viaţa artis-

tului Van Gogh, care scrie: „Aripi să zbor deasupra vieţii!”

* * * Edvard Munch: „Arta e rezultatul unei insatisfacţii pe

care ţi-o dă viaţa”.

* * * Atelierul maestrului Mihai Grecu. La o cafea, îmi citește

ceva din Paul Valery: „Desenul nu e forma, el e maniera de a vedea forma”. Mihai Grecu, fiind un desenator/ portretist dintre cei mai buni în Moldova din generaţia lui, începe să practice o artă abstractă cu niște „dohoturi” spre ura și dușmănia celora de la putere.

* * * Pilat din Pont: „Aceşti mizerabili neliniştiţi!”

PRIN SCRIS,DORESC SĂ SPUN LUCRURI DEOSEBITE ÎN PUŢINE CUVINTE. SĂ NU FOLOSESC CUVINTE POMPOASE. FĂRĂ EXPERIENŢA MEA DE MEDIC NICIODATĂ NU AȘ FI AFLAT ATÂTEA LUCRURI DESPRE NATURA OMENEASCĂ, PE CARE, SPER, CU TIMPUL LE VOI DESCRIE ÎN VIITOARELE PAGINI.

DE LA VÂRSTA DE TREISPREZECE ANI, DE CÂND AM PLECAT DIN CASA PĂRINTEASCĂ, DIN SATUL NATAL LA STUDII ÎN ORAȘUL BENDER, M-AM OBIȘNUIT SĂ FIU MULŢUMIT CU UN MUNIMUM NECESAR ÎN CELE TREBU-INCIOASE ZI DE ZI. NU NUMAI MULŢUMIT, DAR ȘI FERICIT.



* * * Iisus Hristos:„Daţi Cezarului cele ce se cuvine Cezarului şi lui Dumne-

zeu cele ce se cuvine lui Dumnezeu!”

* * * Și astăzi am citit în ochii câtorva pacienţi de-ai mei potoli-

rea, iar la unii chiar și lipsa suferinţei, egală cu bucuria, uneori și cu fericirea lor, dar și a mea, de ce nu aș recunoaște-o?!

* * * Frumosul e acolo, unde e și poezia. Fie uneori și iluzia că

poezia folosește sufletului. Și totuși poezia, dar și muzica, înfrumuseţează lucrurile ce ne înconjoară. Când muzica mă pătrunde cu adevărat, încep să zbor. Melodia e ca un fel de evadare. Muzica – primul alfabet al lumii, după care vine desenul, și abia după ele -- vorbirea și scrisul. O, acest mister al procesului de creaţie spre care-mi tânjește sufletul! În anii de după război, imediat ce am început să merg la școală, nu puteam citi decât două-trei manuale și câteva cărţi pe care le găseam în biblioteca școlii. Cărţi semnate de scriitorii transnistrieni proletcultiști. Astăzi, slavă Domnului, copiii au la îndemână și câţiva clasici ai literaturii noastre, și multă, multă literatură străină.

* * * Aproape zilnic, cineva mă descurajează să nu mai scriu.

Unii chiar mă și ameninţă...

* * * Ezra Pound:„Va dăinui doar ce-ai iubitcu adevărat,– cenuşă-i restul”.

* * * Nu cuvintele sunt importante, ci cum le înţelege cel care

le folosește, ce sens pune în ele.

* * * A fi izolat de comunitatea oamenilor care se ocupă

sau vor să se ocupe de literatură, de arta scrisului... Am cunoscut-o și pe asta... după ce mi-a fost respinsă de o editură prima mea carte de poezie („Orizont vertical”). Mai întâi, manuscrisul a fost citit și răscitit la Editura „Cartea Moldovenească”. Vreo doi ani. Mai apoi, ca argument cât mai convingător, dar și scandalos, pentru a o respinge, i-a fost comandată o „recenzie închisă” unui scriitor consacrat cu o biografie începută înainte de război – Nicolai Costenco. Reproduc un fragment din această „recenzie închisă”: „An-drei Burac e un intelectual, un om cu spirit novator, cel puţin, pentru poezia noastră contemporană. Poate e înrâurit prea vădit de poezia de astăzi propagată de presa din România... Felul cum a alcătuit autorul culegerea „Orizont vertical” ne spune că preocupările sale lirice au o constantă ce-i apar-ţine. Și acesta e un neajuns. Pe mine nu mă neliniștește abundenţa metaforelor, chiar stridenta împerechere a noţiu-nilor, mă pune în cumpănă dezaxarea acestor „declaraţii” liri-ce. Arta poetică presupune gândire în imagini. Iată, această gândire la tov. Burac n-o pot sesiza. Magma lirică se revarsă haotic și-mi amintește de acel anarhism poetic promovat de

FRUMOSUL E ACOLO, UNDE E ȘI POEZIA. FIE UNEORI ȘI ILUZIA CĂ POEZIA FOLOSEȘTE SUFLETULUI. ȘI TOTUȘI POEZIA, DAR ȘI MUZICA, ÎNFRUMU-SEŢEAZĂ LUCRURILE CE NE ÎNCONJOARĂ. CÂND MUZICA MĂ PĂTRUNDE CU ADEVĂRAT, ÎNCEP SĂ ZBOR. MELODIA E CA UN FEL DE EVADARE. MUZICA – PRIMUL ALFABET AL LUMII, DUPĂ CARE VINE DESENUL, ȘI ABIA DUPĂ ELE -- VORBIREA ȘI SCRISUL.



Pict

or: L

ică

Sain

ciuc

o cohortă de poeţi moderniști, în perioada dintre cele două mari războaie mondiale, în România. Dar: perioada aceea era o perioadă a dezechilibrului social, o perioadă a lipsei de gândire a mediului burghez în descompunere. Atunci poezia, în felul ei anarhic, individualist, se putea înţelege ca un protest împotriva formelor statale coercitive; astăzi, o asemenea poezie denotă detașare de formele obiective ale realităţilor noastre, o poezie de neparticipare la lupta ideologiei noastre cu infiltratul ideologiei dușmănoase nouă ca clasă, pare ciudat, steril și străin, chiar înţelegerii noastre.

Tov. Burac caută un cititor cult, avansat în înţelegeri psi-hologic alambicate. Îl va găsi, poate. Dar bizareriile d-sale pot cășuna un rău, mai ales tineretului. Îl pot deruta, pot confecţiona un bagaj de reprezentări străine poeziei noastre sovietice, de la noi, și din Uniunea întreagă”. Nicolai Cos-tenco. 28 octombrie 1968.

După ce mi-a fost înmânată „recenzia”, în seara aceleiași zile, acasă:

ELENA (deschizându-mi ușa): Iar cu mutra schimonosi-tă... Iar ai bolnavi gravi...

EU: Salut!ELENA (aproape radioasă, enigmatică, după o pauză):

Hai, liniștește-te, că azi eu am o veste bună.EU: Bună?ELENA: Da.EU: Și care-i vestea?ELENA: În sfârșit, am și eu o comandă de portret.EU: De la cine?ELENA: Muzeul vostru de literatură. Portretul scriitorului

pe care l-au ţinut în Siberia vreo cincisprezece ani, ca și pe familia mea.

EU: Costenco?…ELENA: Exact. Nicolai Costenco. Scriitorul pe care-l

pomenește și George Călinescu în „Istoria literaturii române”. Că doar tu mi-ai arătat.

EU: Poate...ELENA: Nici un fel de poate. Doar știi că cei de la Minis-

terul Culturii nu mă înghit. Nici nu-mi mai amintesc de cât timp nu mi-au mai achiziţionat vreo lucrare. Măcar cu ocazia asta voi câștiga și eu ceva în casă.

Îmi amintesc bine cum tocmai în acea zi citisem undeva că durerea, suferinţa nu-l înnobilează pe om, ci dimpotrivă. Și încă ceva. Notez despre cele întâmplate cu mine în acest caiet fără vreun sentiment periculos de ură și răzbunare, de care sunt total străin.

De această etapă întru a scrie poezie mi-am amintit nu întâmplător. Astăzi suntem în ziua de 21 decembrie a anului 1972. Iar în ianuarie 1973 va avea loc discuţia manuscrisului meu de proză „Ștefana”. Cu o posibilă recomandare din partea Uniunii Scriitorilor, pentru a fi editat la aceeași Editură „Cartea Moldovenească”.

* * * O zi de duminică fără jugul realităţii. O zi petrecută la

patinaj cu bucuria vieţii în suflet. Nimic mai îmbătător, mai odihnitor decât natura iernii, care pentru mine durează atât de puţin.

Seara am citit până târziu proza lui Edgar Allan Poe și despre cele patru condiţii ale fericirii: 1. Viaţa în aer liber. 2. Iubirea unei singure fiinţe. 3. Detașarea de orice ambiţie. 4. Creaţia.

NU ȘTIU DACĂ AM TALENT ÎNTRU A SCRIE. SCRIU FIINDCĂ VREAU SĂ-MI CURĂŢ SUFLETUL DE NIȘTE LUCRURI CARE MĂ CHINUIE... UN LUCRU ȘTIU CU SIGURANŢĂ - AM O TĂRIE SUFLETEASCĂ CĂPĂTATĂ PRINTRE SUFERINZI.



Portr

et d

e G

. Sai

nciu

c


PLOILE TALE, MOLDOVĂ

Până şi ploile tale sunt altfel de ploi,Au daruri mai multe şi cântă ca noi,Încep undeva cu ceruri şi vânt,--Cu dansul acesta intră-n pământ.

Fac cuiburi aici şi pui încălzesc,Din muzica apei copaci înfrunzesc,Pe căile frunzei porneşte-napoiTot ce-i mai trist în ploaie şi-n noi.

Şi râdem atunci, şi-ncepem un joc,Da-n horă suntem şi ploaie şi foc,Obosiţii din torţe, iubită şi mamă,Cu ploile tale se trec şi se-ndeamnă...

Auguriada


ION VATAMANU


O PRIVIRE LA CAPĂTUL ZILEI

Mângâie-mi auzul cu vocea ta blândă,Cu versul sufletului tău, într-un grai de-nserare,Căci eu te rog obosind şi te mai rog zbuciumatC-o privire la capătul zilei.

Când pieptului meu vei lipsi dintr-odatăŞi inimii mele i se vor înfăţişa tristeţi,Chiar atunci voi cunoaşte mângâierea de- acum,Într-o rază la capătul zilei.

Şi bucurii voi cunoaşte, împrăştiindu-le ţie,Cuprins de tăceri, căci va fi să şi tac,Scuturat pe neprins de veste, subit,De-un vânt la capătul zilei.

Peste noapte, apoi, uşor suflate de toamnă,Se vor face auzite frunze căzând,Şi ce linişte! Şi ce linişte!Se va desluşi pentru cine cunoaşte...

Mângâie-mi auzul cu vocea ta blândă,C-o privire la capătul zilei.

Auguriada


ION VATAMANU

ALEKSANDR SOLJENIŢÂN CA PERSONAJ AL LUI ION MORARU

IURIE ROȘCA DEBUT LA „MOLDOVA”

Închisorile au rămas în urmă, a început ispășirea pedepsei. Pe la mijlocul lunii ianuarie am ajuns în Osobo strogo rejimnâi pes-ceanâi Karlag, un lagăr cu un regim deosebit de aspru din regiu-nile nisipoase ale ţinutului Karaganda.


STRIGĂT DIN GULAG...


STRIGĂT DIN GULAG...

Dedic aceasta povestire fetelor din Basarabia, care au îndurat calvarul represiunilor staliniste

Foto

: Ion

Dog

aru


ION MORARU






NATALIA KEŞCU, BASARABEANCA SUVERANĂ A SERBIEI

Ne-am obişnuit ca fru-moasele poveşti despre prinţi şi prinţese să aibă un sfârşit fericit. Amin-tiţi-vă de „Povestea lui Harap-Alb” şi despre alte mii de exemple din lite-ratura universală.Basarabenii au avut şi ei o regină. O descendentă dintr-un neam basara-bean a ajuns să fie Regi-na Serbiei, dar destinul ei, contrar previziunilor din poveşti, a fost tragic.

NASC ŞI LA MOLDOVA REGINE...IURIE COLESNIC


COPIII BAL ANILOR

Probabil că explicaţii privi-toare la acest destin vom găsi nenumărate. Presa vremii a ţinut-o în centrul atenţiei ani de zile. Un

singur moment au scăpat ziariştii şi cronicarii acelor vremuri: ieşirea ei din scenă, mai bine zis, dispariţia ei fizică. După ce au anunţat că la Nisa, în anii ’30, secolul trecut, a decedat fosta regină a Serbiei, în 1941 ziarele au revenit la temă, anunţând încă o dată decesul ei. Abia anul acesta, cu con-cursul scriitoarei Maria Hâncu, stabilită în Franţa, am reuşit să găsim cimitirul în care a fost înhumat, după mai multe peregrinări, sicriul reginei Natalia. A fost înmormântată ultima dată în cimitirul vechi al orăşelului Ville de Lardy din Franţa.

S-a născut în 1859, la Florenţa, fiind descendentă şi ultima reprezentantă a familiei Keşcu.

În cartea lui Constantin Sion Arhon-dologia Moldovei, la pag.116, citim:

„Keşcu, moldoveni şi vechi boieri; au fost un stolnic Ioan Keşcu, ce au avut moşia Svoriştea de la ţinutul Su-cevei, şi la 1813, au schimbat-o cu Moruzeştii, au luat alte moşii în Basa-rabia şi au trecut acolo.” La aceeaşi pagină, o notă a lui Ştefan S. Gorovei precizează: „Keşco, veche familie – al cărei nume iniţial era Cazacul – din Ţara de Sus a Moldovei, cu puternice legături de rudenie în boierimea bu-covineană. Stolnicul de la Zăvoriştea,

mort la 12 august 1917 în Basarabia, a fost străbunicul Nataliei P. Keşcu, soţia (1875) prinţului Milan Obrenovici, mai apoi (1882) rege al Serbiei”.

Viţa ei basarabeană o putem urmări în documente, începând cu biografia unui mare magnat – fostul porucic Ivan Ivanovici Keşcu. Era foarte ambiţios şi orgolios. În momentul când Sfatul Suprem al Basarabiei a fost completat de oameni mai puţin bogaţi, el a pără-sit acest for. Era foarte zgârcit, umbla într-o căruţă aproape simplă şi-i vorbea de rău pe boiernaşii care îşi permiteau să-şi cumpere carete.

A fost ales mareşal al nobilimii în ju-deţele Chişinău şi Orhei (1850 – 1853), apoi al judeţelor Soroca şi Iaşi. Lista moşiilor pe care le poseda este impu-nătoare – Bujor, Corjăuţi, Copăceni, Hânceşti, Sângerei, Călineşti, Pănă-şeşti ş.a. Vara o petrecea la moşia Bu-jor, iar iernile – la Viena sau la Odesa.

A murit în 1863 la Odesa, unde a şi fost înmormântat.

A fost căsătorit de două ori. În pri-ma căsătorie a avut-o de soţie pe fiica lui Iordache Balş, care i-a născut un fiu – Petre. Cea de a doua soţie a sa a fost Zamfira Calmuţchi, care i-a dăruit o fată (căsătorită Inglezi).

Petre Keşcu s-a născut la 10 aprilie 1831, a fost ofiţer în Regimentul Husari Ahtârski, ajungând la gradul de colonel. Avea o faimă de om al aventurii, una dintre cele mai scandaloase istorii fiind chemarea la duel a lui N. Martânov,

VIŢA EI BASARABEANĂ O PUTEM URMĂRI ÎN DOCUMENTE, ÎNCEPÂND CU BIOGRAFIA UNUI MARE MAGNAT – FOSTUL PORUCIC IVAN IVANOVICI KEŞCU. ERA FOARTE AMBIŢIOS ŞI ORGOLIOS. ÎN MOMENTUL CÂND SFATUL SUPREM AL BASARABIEI A FOST COMPLETAT DE OAMENI MAI PUŢIN BOGAŢI, EL A PĂRĂSIT ACEST FOR.

TREBUIE SĂ RECUNOAŞTEM CĂ FRUMUSEŢEA, INTELIGENŢA, BOGĂŢIA EI, AU FĂCUT-O ÎN SCUR-TĂ VREME FOARTE POPULARĂ LA CURTE ŞI CHIAR ÎN VIAŢA BELGRADULUI.


COPIII BAL ANILOR

prietarul moşiei Dănuţeni din preajma Ungheniului, care-i era unchi. Aici, la acest conac, Natalia a petrecut mai multe veri frumoase. De aici, merge la Iaşi, Chişinău, Odesa şi Viena.

A fost educată într-o mănăstire ca-tolică şi lansată în lumea mondenă la Viena, unde apariţia ei a produs im-presie, şi prinţul sârb Milan Obrenovici „a pus ochii” pe ea. Mai târziu, gurile

rele afirmau că, de fapt, l-a vrăjit nu frumuseţea basarabencei, ci bogăţiile ei nenumărate. Oricum, ea a devenit regina Serbiei, iar regele, filoaustriac, şi-a consolidat poziţiile financiare.

Logodna lor a avut loc la Viena, ”iar într-o duminică – la 17 octombrie 1875 – în Catedrala din Belgrad, s-a oficiat cununia Domnitorului Serbiei. Mireasa

când acesta l-a împuşcat, după cum se ştie, în duel, pe poetul Mihail Ler-montov. Petre Keşcu, în comparaţie cu Martânov, era un ţintaş foarte prost, dar destinul a vrut ca el să tragă primul, să-şi nimerească adversarul în braţ şi în felul acesta să scape cu viaţă. A fost aghiotantul generalului Gorceakov în timpul războiului din Crimeea. A fost rănit la Silistra şi evacuat la Iaşi, în casa vistiernicului Nicolae Rosetti-Roznova-nu. Aici a cunoscut-o pe Pulheria, ne-poata voievodului Ioniţă Sturdza, fiica lui Nicolae Sturdza – deşi era bolnavă de tuberculoză, Petre s-a căsătorit cu ea şi tânăra pereche a plecat la Floren-ţa, unde Pulheria s-a vindecat.

Rudolf Şuţu, în volumul II al lucrării „Iaşii de odinioară” (Iaşi, 1928) descrie nunta lor:

„Când colonelul Keşcu s-a căsătorit cu fiica coanei Marghioliţa, fiind foarte bogat şi iubind mult luxul, şi-a făcut o nuntă cu mare fast, care a avut loc la ţară şi, deşi acest eveniment s-a petrecut în toiul verii, totuşi mireasa a

OBIECTUL CERCETĂRII NOASTRE ÎL CONSTITUIE DESTINUL NATALIEI. EA ŞTIA CĂ VA FI REGINĂ. ÎNCĂ DIN COPILĂRIE, LA TOATE ÎNTREBĂRILE, RĂSPUNDEA LA FEL: „VOI CREŞTE MARE ŞI VOI FI REGINĂ”.

LA FLORENŢA, S-AU NĂSCUT ODRASLELE FAMI-LIEI KEŞCU: NATALIA, PORECLITĂ DUDU, ION, MARIETA, CĂSĂTORITĂ CU PRINŢUL GRIGORE I.GHICA (1847 – 1911), ŞI ECATERINA (N.1840), CĂSĂTORITĂ CU EUGEN N. GHICA.

fost condusă de la conacul moşiei la biserică într-o sanie în formă de scoică, trasă de şase cerbi cu coarnele aurite, iar sania aluneca pe o pătură – groasă de aproape un metru – de zahăr, care după nuntă a făcut deliciul numeroşilor săteni adunaţi la nuntă”.

Cineaştii de astăzi folosesc şi ei un procedeu similar, când au nevoie să imite zăpada, doar că în loc de zahăr împrăştie sare...

La Florenţa, s-au născut odraslele familiei Keşcu: Natalia, poreclită Dudu, Ion, Marieta, căsătorită cu prinţul Gri-gore I.Ghica (1847 – 1911), şi Ecate-rina (n.1840), căsătorită cu Eugen N. Ghica.

Revenind din Florenţa, se stabilesc la moşia Bujor, unde, treptat, se aco-modează la viaţa boierimii basarabene.

Despre viaţa lor a scris foarte fru-mos prozatorul Dumitru C. Moruzi. Gheorghe Bezviconi, în revista Din trecutul nostru, face trimitere la roma-nul basarabeanului Dumitru C. Moruzi Pribegi în ţară răpită (Iaşi, 1912) şi fo-loseşte mai multe citate din această lucrare.

Portretizarea acestei familii o re-producem şi noi după sus-numita ediţie: „Perechea aceasta era atât de frumoasă în gingăşia şi strălucirea ei, încât chiar în mijlocul protipendadei moldoveneşti, atât de bogată pe atunci în frumuseţi de tot felul, părea coborâtă din lumea basmelor”.

Obiectul cercetării noastre îl con-stituie destinul Nataliei. Ea ştia că va

fi regină. Încă din copilărie, la toate întrebările, răspundea la fel: „Voi creş-te mare şi voi fi regină”. Dar, destinul unei regine nu întotdeauna este dulce ca în poveste şi tot ea, peste ani, va recunoaşte: „Coroana nu mi-a adus fericire!”

A rămas, de mică, orfană. Tutorele ei a fost prinţul Constantin Moruzi, pro-

A fost educată într-o mănăstire catolică şi lansată în lumea mondenă la Viena, unde apariţia ei a produs impresie, şi prinţul sârb Milan Obrenovici „a pus ochii” pe ea.


COPIII BAL ANILOR

s-a prezentat într-o rochie albă, închi-să, purtând în păr o mică coroană de mărgăritare. O însoţeau familiile Moruzi şi Catargi, de faţă fiind şi o delegaţie specială, trimisă din România. Serviciul divin s-a lungit. Când soţii urmau, în timpul ceremoniei, pe Mitropolit, trena Domniţei s-a încurcat, din cauza unui servitor neîndemânatic; sora mai mică a Nataliei a scos lumea din încurcătură: a eliberat trena rochiei şi cu mândrie a

dus-o mai departe. Totuşi, s-a observat acest semn prevestitor de nenoroc pentru Domniţă. În palat, prinţesa Ta-mania prezenta tinerei Suverane pe doamnele de la Curte. Bătrână de 85 de ani uitase numele tinerelor doamne, provocând ilaritate în asistenţă.

Aşa s-a terminat acea zi fericită din viaţa moldovencei Natalia Keşcu, ajunsă Suverana Serbiei...” (Gheorghe Bezviconi, Profiluri de ieri şi de azi, 1943).

Trebuie să recunoaştem că frumu-seţea, inteligenţa, bogăţia ei, au făcut-o în scurtă vreme foarte populară la curte şi chiar în viaţa Belgradului. Prin spiritul format în Apus şi prin orientarea filo-rusă, atrăgea de partea ei foarte mulţi simpatizanţi şi partizani.

Natalia a ajuns regină în 1882 şi, în scurtă vreme, a început să-l eclipseze chiar pe rege. Pornind de la această rivalitate şi de la infidelitatea regelui Milan, au ajuns să se duşmănească. Viaţa lor de familie a devenit o temă salvatoare pentru publicaţiile europe-ne. Nici chiar naşterea, la 11 august 1876, a prinţului Alexandru, n-a reuşit să aducă pacea în familia lor. Duş-mănia, crescând pe verticală, face ca la 1887 Natalia, împreună cu fiul, să părăsească Serbia. La 12 octombrie 1887, divorţul ei a fost confirmat de

către mitropolitul sârb Teodosie. Dar necazurile nu s-au terminat aici. La 30 iunie 1888, la Wiesbaden, generalul Frotici l-a răpit pe prinţul Alexandru şi l-a adus acasă. La 22 februarie 1889, regele Milan a abdicat, cedând tronul fiului său minor, Alexandru. Natalia, care se afla pe atunci în Rusia, a trecut prin Basarabia şi s-a dus la Belgrad. În 1890, ea cere anularea divorţului. Par-lamentul a fost împotrivă, iar Sinodul a consimţit.

Intrigile însă au continuat. Trebuie să ştim că aici era implicată nu numai familia Obrenovici, dar şi o altă familie princiară concurentă, care pretindea la tronul Serbiei – Caragheorghe. Si-tuaţia era foarte încordată, totul părea să conveargă spre o răscoală armată, dar, în noaptea de 6 mai 1891, regi-na Natalia a fost expulzată. În 1893, regele Alexandru o readuce în ţară, îi redă drepturile, şi influenţa ei sporeşte extrem de mult. Dar, lovitura vine din altă parte. Regele Alexandru, căsătorit cu o favorită mai în vârstă decât el – Draga Maşin, şi-a găsit, împreună cu ea, tragicul sfârşit în luna iulie 1903. Acest moment este consemnat şi în cartea lui Gh. Bezviconi Profiluri de ieri şi de azi: „...O conspiraţie se formează în mijlocul ofiţerimii. Într-o noapte de iulie a anului 1903, conspiratorii for-

NATALIA A AJUNS REGINĂ ÎN 1882 ŞI, ÎN SCURTĂ VREME, A ÎNCEPUT SĂ-L ECLIPSEZE CHIAR PE REGE. PORNIND DE LA ACEASTĂ RIVALITATE ŞI DE LA INFIDELITATEA REGELUI MILAN, AU AJUNS SĂ SE DUŞMĂNEASCĂ. VIAŢA LOR DE FAMILIE A DEVENIT O TEMĂ SALVATOARE PENTRU PUBLICAŢIILE EUROPENE. NICI CHIAR NAŞTEREA, LA 11 AUGUST 1876, A PRINŢULUI ALEXANDRU, N-A REUŞIT SĂ ADUCĂ PACEA ÎN FAMILIA LOR.


COPIII BAL ANILOR

ţează porţile palatului, găsesc cu greu pe rege şi regină într-o garderobă, şi-i omoară în mod sălbatic...

La Biarritz ( Franţa), din balcon, povesteşte Monseniorul Vladimir Ghica — regina Natalia aude strigătul vânză-torului de ziare. Iată, în faţa ei, în salon, acest vânzător îi întinde gazeta. Încă doi paşi, şi regina cade zdrobită de durere. De atunci, ea n-a mai venit la «Sachino». A trecut la catolicism, re-trăgându-se într-o căsuţă: «Solitude», din Mănăstirea Notre-Dame de Sion din strada Assas, 84, din Paris. Cra-hul băncii Rotschild i-a redus simţitor averea. Din ceea ce i-a rămas, ajuta pe săraci şi pe refugiaţi. Trăia singuratică, vizitând-o doar pe vechea sa prietenă, Maria Manuc Bei...”

Trebuie să recunoaştem că Natalia n-a pierdut timpul în zadar şi, în clipele ei de refugiu, a scris proză, memorii, pe care le-a şi editat. La Paris, a tipărit Memoires de Nathalie, Reine de Ser-bie, iar la Petersburg – nuvela Mama.

„...Natalia Keşcu nu putea să nu-şi iubească patria strămoşilor – Basa-rabia. Ogorul părintesc – Bujor, unde şi-a petrecut copilăria, Dănuţenii – co-nacul Moruzeştilor din valea Prutului în faţa moşiei moşului Roznovanu, în fine, moşia Sângerei, unde – în vizită la vărul ei, Egor Calmuţchi – regina, cu fiori de dragoste, asculta cântecele moldoveneşti ale neuitatului lăutar Le-meş... Aici, în Basarabia, spera să-şi sfârşească zilele.

Regina Natalia a ţinut întotdeauna la Rusia, visând să-şi vadă fiul însurat cu o mare ducesă a dinastiei imperi-ale. Căsătoria ruşinoasă a lui Alexan-dru atrase urgia împăratului Nicolai II. Aceasta grăbi tragicul deznodământ. Regina nu mai simţea nevoia să vină la Chişinău, unde antreprenorul Pronin îi clădise în Str. Viilor un palat”. (Ghe-orghe Bezviconi, Din trecutul nostru, 1936)”.

În luna octombrie 2000, la Târgul de Carte de la Frankfurt, chiar în veci-nătatea standului nostru, era amenajat şi un mare stand al editorilor din Novi Sad. Printre alte cărţi, mi-a atras aten-ţia o frumoasă ediţie bilingvă, care în

franceză se numeşte Jurnal de Ser-bie, semnată de Albert Malet. Din sâr-bă, denumirea cărţii am putea-o citi printr-o formulă aproape autohtonă – Cronica Curţii sârbeşti. Această carte reprezintă, de fapt, jurnalul unui francez care, din 1892 până în 1894, a fost profesor de Curte, ocupându-se de educaţia principelui Alexandru, viitorul rege al Serbiei. Ca orice jurnal, scrie-rea abundă în detalii importante şi mai puţin importante. Noi însă am selectat acele rânduri care ne permit să ne for-măm o părere justă despre caracterul şi felul de a fi al reginei Natalia:

„Înainte de a sosi la Belgrad, el (Ma-let) era, evident, bine informat despre recentele evenimente din Serbia. Via-ţa de la curtea Serbiei şi scandalurile cuplului regal Obrenovici erau înscrise deja în cronica europeană. Divorţul

dramatic al regelui Milan şi al reginei Natalia, peregrinările acesteia din urmă prin Italia şi Germania în compania fiului său Alexandru, despărţirea de copil la Wiesbaden, abdicarea regelui Milan, exilul reginei departe de Belgrad, des-părţirea de copilul său, relaţiile regelui Milan cu metresa sa, risipa sa şi, în sfârşit, instalarea regelui Milan la Paris şi cea a Nataliei la Biarritz, – toate acestea erau bine cunoscute şi poves-tite de jurnalişti şi de către actorii înşişi. Împărţind simpatiile sale, după divorţul cuplului regal, Franţa ia foarte curând partea reginei, dar nu şi le manifestă, rămânând prudentă în relaţiile sale cu regele Milan, a cărui influenţă era mai importantă în Serbia” (pag. 18)”.

„Simpatia lui Malet pentru Alexan-dru se dezvoltă cu timpul. Fizic, Ale-xandru era un băiat mare, având pro-


COPIII BAL ANILOR

bleme cu vederea. Programul său de studii este departe de a fi modest. Pe parcursul anului şcolar 1890 – 1891, el studiase şi trecuse examenele la istoria Serbiei, istoria universală, geometrie, algebră, fizică, chimie, armament, tac-tică, religie, latină, germană, franceză şi engleză. El primea de asemenea o instrucţie militară. Regele începuse să ia băi reci; la începutul verii, citeş-te: Exerciţii de artilerie, Un soldat sub ploaie etc. Pe parcursul anului şcolar următor, regele studiase în aceeaşi măsură Enciclopedia dreptului”.

„În ian. 1893, în jurnalul său, Malet îşi concentrează atenţia asupra recon-cilierii regelui Milan cu regina Natalia”.

„… când Malet vede fotografia re-ginei Natalia, el se miră că ea nu este «frumoasa fată», acea reprezentată pe ilustraţiile revistelor, şi subliniase mai

târziu eleganţa sa feminină; or, Outis o găsea pe Natalia un pic ţigancă, îmbră-cată fără prea mult gust, şi acesta fiind unul din rarele vicii pe care i le atribuie. Se putea crede de asemenea că Malet fusese uimit de propria sa înşelăciune”.

„Octombrie 1892 …nici o aluzie la Milan şi la regina Natalia”.

„Regele este inteligent, foarte in-teligent, serios, studios, sârguincios. El lucrează de dimineaţă până seara, toată ziua” (pag. 64)”.

„…Regina detestând germana şi tot ce este german”.

„Vineri, 20 ian. 1893.Noutate mare: regele Milan s-a îm-

păcat cu regina la Biarritz”.„În această dimineaţă, regele a ieşit,

într-o maşină decapotabilă, sub puter-nicele căderi de zăpadă, fără escortă, şi aclamaţiile din străzile întunecate ale

lumii n-au încetat un minut; erau 80 la sută persoanele care vedeau regele pentru prima dată!” .

„9 sept. 1893.Audienţa reginei Natalia de la 5 la

7. Surprinzător de tânără, frumoasă, rochie albă din mătase... cu o trenă lungă, voce plăcută, zâmbet drăguţ, relevând mult dinţii albi şi fini. Ea vor-beşte cu accent absolut impresionabil, un pic melodios, pe jumătate rusesc. Regina este mare, cu şolduri puternice. Regele îi seamănă în mod uimitor”.

„Milan primeşte de la fiul său 360.000 de franci pe an; aceasta nu e suficient pentru unul care a cheltuit un milion pe an, care face înconjurul Străzii Regale cu diferenţe de 100000 franci într-o noapte. Se vrea căsătoria micului rege cu o prinţesă germană”.

„Un cuvânt de-al regelui Milan m-a frapat. El îmi zicea: «Radicali, liberali, progresişti, eu aş fi putut să le rup şa-lele dacă aş fi dorit»” (pag. 185).

„În sfârşit, în această dimineaţă, o scrisoare de la domnul Vernecann; el trebuia să plece pentru a o vedea pe regina Natalia; ea era bolnavă în acea zi; el i-a scris; ea a răspuns: «Eu voi fi cea care va veni», şi ea a venit, încântând toată lumea. «Ea mi-a vor-bit de timpul trecut, de părinţii săi, de instalarea fiului său la Biarritz»”.

La Chişinău, pe str. S. Lazo, 24, se mai păstrează un fragment din conacul urban, sau Palatul, cum i se mai zice, al reginei Natalia. Nimeni nu poate să spună clar cât timp a locuit ea în acest conac, se ştie doar că el era proiec-tat ca loc de refugiu pentru regină în clipele grele ale vieţii. Chişinăul n-a avut curajul să păstreze nici parcul, nici multele clădiri-anexe (preferând să construiască pe acest loc o fabrică de bere), ci doar o aşchie de clădire – pe care este imprimat, mai bine zis, cioplit în piatră anul în care a fost înălţată: 1856 – , simbolul unui monument de neclintit în memoria acelei basaraben-ce, Natalia, care a fost Regina Serbiei.


COPIII BAL ANILOR

Foto de autor


PUBLICITATE

De când Viorel Albu a devenit director al gospodăriei agrico-le „Albvior” S.R.L., în � inţa lui ca și cum există concomitent doi oameni: unul e cel care a fost până la asta , iar al doilea - cel care trebuie să � e în această nouă ipostază, pentru a face faţă misi-

unii ce i-au încredinţat-o oame-nii din sat, de altfel, nu fără con-simţământul lui. În de� nitiv, ar � putut refuza, pentru că, cel puţin în linii generale, își dădea bine seama de mulţimea di� cultăţilor care, știa foarte bine, le va avea de înfruntat.

unii ce i-au încredinţat-o oame-unii ce i-au încredinţat-o oame-nii din sat, de altfel, nu fără con-simţământul lui. În de� nitiv, ar � nii din sat, de altfel, nu fără con-simţământul lui. În de� nitiv, ar � nii din sat, de altfel, nu fără con-

putut refuza, pentru că, cel puţin în linii generale, își dădea bine seama de mulţimea di� cultăţilor care, știa foarte bine, le va avea de înfruntat.


PUBLICITATE


BRANDURI CELEBRE

N-ai zice că Moldova este, cel puţin în aceas-tă ordine de idei, o ţară de poveste, dar drumurile noastre sunt totuşi din cale afară de proaste. Dacă ţi se face dor de Ileana Cosânzeana şi vrei să te duci la dânsa,

rişti să-i rupi picioarele bietului cal. Iar dacă ai maşină şi îţi vine să urci la volanul ei, rişti să o transformi într-o grămadă de metal. Pentru că... te vei deplasa pe drumurile noastre. Care – n-or fi ele chiar cele mai rele din lume, dar printre cele mai rele, sunt...

Prin urmare, era de aşteptat să apară la un moment dat un Făt-Frumos autohton, unul care cunoaşte până în cele mai mici amănunte realitatea noastră, şi să zică răspicat:

– Atâta a fost! De acum înainte vom construi dru-muri, după ultimul cuvânt al ştiinţei şi tehnologiei de dome-niu.

Întâmplarea asta s-a produs exact cu 10 ani în urmă, când un grup de tineri specialişti cu o pregătire teoretică excepţională au înregistrat o întreprindere ce şi-a propus să reanimeze un domeniu, care la acea vreme nu prea da semne de viaţă. Proaspăta întreprindere era „Rutador”, iar domeniul în care şi-a propus să activeze erau drumurile.

Sigur, e uşor să zici „hai să construim drumuri foarte bune”, dar nu e deloc simplu să o şi faci. Grupul de tineri care a constituit „Rutador”-ul cunoştea acest adevăr şi, ca nişte băieţi cu mintea la locul ei, s-au gândit să se grăbească încet.

La început şi-au propus obiective mai modeste, respec-tiv, mai uşor de atins. Iată ce făceau el la acea vreme:

• reparaţiidrumuri-capitaleşicurente;• construcţiişireparaţiipoduri;• confecţionărişiinstalărisemnedecirculaţie;• confecţionărişiinstalăriparapetedeprotecţie;• aplicaremarcajrutier.Dar, desigur, visul lor cel mare îl constituiau drumurile.

La acea vreme, pe ici-colo se efectuau lucrări de reparaţie a drumurilor (la Orhei şi aiurea), dar specialiştii autohtoni nu

erau lăsaţi să se apropie de aceste şantiere – nici măcar în calitate de spectatori.

– De ce? se mirau specialiştii noştri?– Pentru că voi...nu vă descurcaţi.Desigur, motivul era cu totul altul, şi tinerii rutadorişti îl

cunoşteau perfect. Dar deocamdată trebuia să-şi aştepte norocul. Însă nu-l aşteptau cu mâinile în sân. În scurt timp ei au reuşit să achiziţioneze toate maşinile şi utilajele, de care are nevoie o întreprindere dominată de ideea de a construi drumuri ideale. Desigur, toate aceste maşini şi utilaje erau de producţie străină (în special – germană) şi i-a costat sume uriaşe de bani, însă rutadoriştii au făcut rost de mijloace financiare, ceea ce nu e deloc simplu. În paralel şi-au culti-vat, la instituţiile din ţară şi de peste hotare, un personal cu o pregătire pur şi simplu impecabilă.

Şi iată că în 2006 vine şi prima comandă cât de cât ono-rabilă: li se încredinţează să construiască un mic sector de drum pe traseul Chişinău-Leuşeni. E de prisos să spunem că această primă comandă a fost executată la termen, iar de calitatea lucrărilor se minunau chiar şi specialiştii străini, care, printre altele, au început să înţeleagă că moldovenii, când vor, pot face lucruri pur şi simplu minunate.

Un an mai târziu, li se încredinţează construcţia unui segment de 35 de kilometri, pe acelaşi traseu Chişinău-Leuşeni. Comandă executată cu brio!

În 2008 construiesc „centura” de la Giurgiuleşti, aceea care uneşte portul cu restul lumii. Şi în acest caz comanda este executată cu brio!

Tot în 2008 echipa rutadoriştilor repară drumul L 551 (Taraclia-Ciufleşti ) – cu brio, desigur!

În acelaşi an construieşte un pod peste Răut, cel de la Ţânţăreni, Teleneştri. Cu brio!

Este reparat drumul L 568 (Lăpuşna-Cărpineni-Voi-nescu). Fără pretenţii!

Este reparat drumul R-18 (Floreşti-Nicolaevca-Sângerei). Toată lumea e mulţumită!

Este reparat şi drumul L 399 (Bahu-Budăi plus tronso-

În poveştile tuturor popoarelor regăsim numaidecât motivul drumului. De cele mai multe ori, pe drumurile din poveşti apar tot felul de obstacole, unele mai cum-plite decât altele – gropi, prăpăstii, cascade de apă, guri de foc... şi toate pentru a-l împiedica pe bravul luptător Făt-Frumos să ajungă unde s-a pornit.


BRĂŢARA DE AUR

„RUTADOR”, FĂURITORUL DE DRUMURI MODERNE

nul Băgzeşti- Crăsnăşeni) – mană cerească pentru localnici!

Urmează un segment de aproape 67 de kilometri a dru-mului R 30 (Anenii Noi-Căuşeni-Ştefan-Vodă), care a fost reparat în stilul propriu echipei de la „Ru-tador”, adică excelent!

Desigur, toate aceste comenzi nu au picat „din pod”, ele au fost câştigate într-o concurenţă acer-bă. Însă cel mai important lucru care s-a produs în această peri-oadă de timp, a fost că lumea a înţeles un adevăr: în ţara noastră a apărut un trust (azi „Rutador” în-truneşte toate caracteristicile unui adevărat trust!) capabil să con-struiască drumuri excelente ori-unde pe Pământ. Desigur, aceşti minunaţi tineri de la „Rutador” înţeleg că mai au mult de muncit acasă, dar dacă „patria le-o va cere”, ar putea costrui oriunde.

Acel victorios an, 2008, a avut un final de-a dreptul satisfăcător: Executivul moldovean a desemnat colectivul de la „Rutador” învin-gător în competiţia cu celelalte colective de profil, autohtone şi străine, care activau la acea vre-me în Moldova. Se pare că chiar i-a decorat cu o diplomă...

Foarte curios, însă atunci nu s-a înnecat nimeni în şampanie! E şi asta, dacă vreţi, o nouă tradiţie moldovenească.

– Victoriile de până acum sunt înmagazinate cu grijă şi vor consti-tui, poate, piese de muzeu, atunci când nepoţii noştri vor întemeia un muzeu al „Rutador”-ului. Acum ne dorim alte victorii – tot atâtea, câte drumuri mai are de construit şi de reparat ţara noastră, zic spe-cialiştii de la această întreprindere de succes.

Şi anul 2009 începe cu drep-tul: li se încredinţează un şantier deosebit de important - 14 kilo-metri pe drumul R 3 (şoseaua Chişinău – Hânceşti). Doi ani mai târziu, când lucrările pe acest seg-ment au luat sfârşit, experţii în ma-

terie au fost unanimi în aprecieri: este cel mai bun drum care a fost construit vreodată în Moldova... Iată de ce, comanda care a ur-mat imediat, a fost pur şi simplu firească: „Rutador” va construi alte câteva tronsoane de drumuri, unul pe aceeaşi direcţie Chişinău-Hânceşti, iar altul pe direcţia Chi-şinău-Sărăteni (Teleneşti)...

Se poate spune că „Rutador” şi-a atins obiectivul, pe care şi-l propunea cu zece ani în urmă, când se constituia şi când îşi do-rea să devină jucătorul principal în acest domeniu atât de complex. Cu siguranţă că se poate spune aceasta. Numai că în acest răs-timp în ţara noastră a apărut un număr mare de colective, care au devenit lideri în domeniile în care activează, ceea ce nu este neapărat o performanţă, dacă aceste colective nu corespund unor binecunoscute standarde internaţionale.

„Rutador” corespunde. Printre altele, lucrările de la mai multe şantiere, gestionate de „Rutador”, au fost finanţate din exterior (de Banca Europeană pentru Investi-ţii, de exemplu). Tinerii specialişti moldoveni au fost monitorizati de specialişti din Europa – într-un caz, de drumari din Finlanda, iar în altul – de constructori portughezi.

– „Rutador” ist wery foarte bun, zic ei, confundând româna cu engleza.

Însă nu confundă esenţialul: acela că „Rutador” s-a autopro-pulsat cu puterile proprii către obiectivul vieţii lui – acela de a făuri în patria noastră drumuri mo-derne şi de cea mai bună calitate.

Trebuie să constatăm şi noi, alături de specialiştii străini şi de cei autohtoni, că au reuşit. Ei sunt deja un simbol naţional.

terie au fost unanimi în aprecieri: este cel mai bun drum care a fost construit vreodată în Moldova... Iată de ce, comanda care a ur-mat imediat, a fost pur şi simplu firească: „Rutador” va construi alte câteva tronsoane de drumuri, unul pe aceeaşi direcţie Chişinău-Hânceşti, iar altul pe direcţia Chi-şinău-Sărăteni (Teleneşti)...

şi-a atins obiectivul, pe care şi-l propunea cu zece ani în urmă, când se constituia şi când îşi do-rea să devină jucătorul principal în acest domeniu atât de complex. Cu siguranţă că se poate spune aceasta. Numai că în acest răs-

AU

GU

ST –

OC

TOM

BR

IE /

2011

MO

LD

OVA

www.hyundai motor.mdinfo@hyundai motor.md

PACIFIC MOTORS MOLDOVA SRLCHISINAU, STR. CALEA MOSILOR 5/1

TEL/FAX: 27-90-20

Documents

Revista moldova nr