Revista nouă 6 2015

În acest număr semnează:Ani BRADEA * C. TRANDAFIR * Gherasim RUSU

TOGAN * Mioara BAHNA * Viorel CERNICA *Ionel NECULA * Diana TRANDAFIR *

Codruţ RADI * Monica ZAMFIR * Florin DOCHIA* Iulian MOREANU * Florin Severius FRĂŢILĂ *

Ion OCHINCIUC * Andreea CHIUARU * Eliza LIŢĂ* Angi CRISTEA * Maria NICOLAI *

Traian VASILCĂU * Marian HOTCA * Baki YMERI* Emilia ZĂINEL * Valeriu Marius CIUNGAN *Ionela-Violeta ANCIU * Miruna MUREŞANU *

Tudor VOICU * Alin Daniel CIUPALĂ * Serghie BUCUR * Cristina OPRIŞENESCU *

Andreea ŞTEFAN * Adrian SIMEANU * Vasile BADIU * Ionuţ DRĂGOI * Ştefan AL.-SAŞA

* Adrian BRAD * Liliana ENE

Revista Nouă

Fo n d a t ă d e B o g d a n Pe t r i c e i c u H A S D E U l a 1 5 d e c e m b r i e 1 8 8 7S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e rc u l L i te ra r « G e o B o g za » d i n a p r i l i e 2 0 0 4

Anul XII nr. 6 (91) / 2015 http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

- apare de şase ori pe an -

Cercul Literar «Geo Bogza»al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista NouăFlorin DOCHIA (redactor-şef)

Ştefan Al.-Saşa (secretariat)Iulian MOREANU (corectură)

Acest număr apare cu sprijinul financiaral Consiliului Local Câmpina

5 lei ISSN 1223 - 429X

Textele propuse spre publicare se trimit înformat digital, cu menţiunea «Pentru RevistaNouă» prin e-mail [email protected] sau

[email protected]ă de corespondenţă:

Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza»,str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600

Câmpina, jud PrahovaROMÂNIA

DTP: Florin DOCHIAMaterialele nepublicate nu se înapoiază.

Responsabilitatea pentru conţinutul texteloraparţine în exclusivitate autorilor.

Cuprins: eu şi lumea - Ani BRADEA, Patriotismul adolescentin şi condiţia de «corcitură» / 3 * a

trecut un an... - Cum Gheri e încă în viaţă (C. Trandafir) / 7 * poeme inedite -Gherasim RUSU TOGAN / 8 * cronica literară - Mioara BAHNA, Daniela Zeca: Istoria

romanţată a unui safari / 9 * cronica literară - Mioara BAHNA, Tentaţiamonahismului: Cornel Galben în Ultima sută şi Primul prag / 14 * cronica literară -

Viorel CERNICA, Înnodarea liniilor / 18 * note de lectură - Ionel NECULA,Experimentul poetic Codruţ Radi / 21 * note de lectură - Ionel NECULA, Marian

Ruscu – replierea în lirism / 23 * note de lectură - Diana TRANDAFIR, Marian Ruscu -Apă şi foc / 25 * note de lectură - Codruţ RADI, «Sunt eu, acelaşi, dar altul mereu.» /

28 * note de lectură - Monica ZAMFIR, Povestiri cu un copil / 30 * eseu - FlorinDOCHIA, Kafka: Spectacolul şi Textul / 32 * proză - Iulian MOREANU, Amintiri din

salonul 23 / 38 * istorie recentă - Florin Severius FRĂŢILĂ, Pacienţii politici (7) / 46 *interviu - Ion OCHINCIUC: «Am ales Câmpina pentru climatul agreabil şi pentru

colonia culturală de aici» (Andreea CHIUARU) / 54 * gaudeamus - Codruţ RADI, Deprin târg (II). O zi cât viaţa... / 57 * eseu - Diana TRANDAFIR, Drumul / The road / 60 *

atitudini - Eliza LIŢĂ, Noi nu mai creştem blană, ci scriem poezii / 62 * poezie - AngiCRISTEA, Maria NICOLAI / 64; Traian VASILCĂU / 65; Eliza NIŢĂ / 66; Codruţ RADI / 68;

poezie română şi în albaneză - Marian HOTCA (Traducere de Baki YMERI) / 70 *poezie - Emilia ZĂINEL, Valeriu Marius CIUNGAN / 73; Ionela-Violeta ANCIU / 74;

Miruna MUREŞANU / 76; Tudor VOICU / 78 * istorie locală - Alin CIUPALĂ, Câmpinenicare fac cinste oraşului: Aurel Nestor / 79 * reflectări - Codruţ RADI, Când muzica ia

locul timpului / 83 * reflectări - Serghie BUCUR, Emblemă românească înUniversalitate: George Enescu / 86 * arte vizuale - Cristina OPRIŞENESCU: „Am un visfrumos! Să pot deschide o expoziţie chiar la Neverland, în casa aceea, acum goală şi

pustie, a lui Michael Jackson!” (Andreea ŞTEFAN) / 90 * actualitate - AdrianSIMEANU, Muzica zilelor noastre / 93; Evenimente culturale / 96; Teatrul zilelor

noastre / 97 * eveniment - Vasile BADIU & Ionuţ DRĂGOI, 65 de ani de existenţă aiICPT Câmpina / 99 * Parodii de Ştefan Al.-Saşa - Adrian Suciu / 103 * ultima oră -

Concusul «Cartea anului 2014» (Adrian BRAD) / 104 * extras din Antologia premiată- URMUZ No 2 /2014 (tălmăcire de Liliana ENE & Florin DOCHIA) / 107

Cred că primele zvâcniri depatriotism sincer, pornit din propriileconvingeri şi nu impus - m-am născut şiam copilărit în plină „epocă de aur” - le-am avut pe la şaisprezece ani. Eram înclasa a unsprezecea, treapta a doua deliceu, cum era atunci, şi tocmai„aterizasem” într-un colectiv completstrăin, nu cunoşteam pe nimeni şisufeream din cauza faptului că părinţiimă obligaseră să aleg un liceu departede casă, unde nu venise niciun colegdintr-a zecea. Plus că eram într-o clasăcu mulţi etnici maghiari, nu aveam nimicîmpotriva lor, dar nu eram obişnuită şinu le cunoşteam limba. Încă din primelezile, s-a apropiat de mine o fată veselă,emana bună dispoziţie prin toţi porii,avea nişte cercei mari de aur, în formăde inimi, pe care-i zornăia la fiecareacces de râs, şi sarafanul scurtat,transformat în minijupă, detalii clare aleunei firi rebele. O invidiam pentruuniforma modernizată, aş fi vrut şi eu unsarafan care să-mi urmeze fidel liniatrupului şi să se oprească ceva mai susde genunchi, dezvelindu-mi picioarele,dar nu îndrăzneam. Am fost mereu uncopil ascultător, care respecta regulile,şi-apoi mai era mama, un zbir înasemenea privinţe, cu siguranţă că mi-arfi aplicat o corecţie zdravănă pentru oaşa îndrăzneală.

Ildi, sau Ildiko (cum îi spunea toatălumea), a fost atrasă, probabil, de felulmeu diferit de manifestare, de contrastulpe care-l crea alăturarea noastră. Nu ştiusigur, n-am întrebat-o niciodată. Cert ecă, în scurt timp, am devenit prietenenedespărţite. Ea se exprima cu dificultateîn limba română, făcuse zece clase înmaghiară şi se adapta greu la nouaprogramă. În scris era şi mai rău,dezacordurile erau şi mai vizibile. Oajutam la teme, în schimb ea deveniseîngerul meu păzitor. Orice se vorbea îngrupul celor de etnie maghiară, fie căavea sau nu legătură cu mine, era tradusautomat de Ildi. Le bârfea pe celelaltefete unguroaice, spunând că maghiaralor e plină de greşeli, că, dacă s-ar duceîn Ungaria, probabil nici n-ar fi înţelese,aşa era de stricată exprimarea lor. Ea, şispunea asta cu o vădită mândrie, care ise întindea pe tot chipul, era unguroaicăpură. Chiar aşa, accentua ea, pu-ră! Dinfamilie veche de unguri, care au vorbitdintotdeauna numai ungureşte. Deaceea a şi mers la şcoala maghiară, doarcă nu erau acolo decât zece clase, aşa căn-a avut încotro, dacă a vrut să continuestudiile. Pe lângă avantajele reciproce aleprieteniei noastre, pe care le-ampomenit deja, mai era unul, în favoareaei. Era îndrăgostită de un român, dinsatul ei, militar în termen undeva prin

Revista Nouă nr. 6 (91) /2015 3

Ani BRADEAeu şi lumea

Ani BRADEA

Patriotismuladolescentin şi condiţia

de «corcitură»

4 Revista Nouă nr.6 (91) /2015

Moldova. Şi, cum ne aflam în erascrisorilor pe hârtie, de altfel, singurulmod de comunicare, în asemeneacondiţii, între ei circulau săptămânalepistole înfocate. Mai mult din partea lui,care scria mult şi destul de corectgramatical, după cum am putut vedeaulterior, în vreme ce ea scria puţin şichinuit, într-o română stâlcită, careabunda în „te iubesc” şi, mai spre final,strecura câte un szeretlek, că doar atâtapricepea şi el. Într-o zi, şi-a luat inima-ndinţi şi m-a rugat să o ajut să scrie oscrisoare pentru iubitul ei. Eu, cu ochiimăriţi de o aşa propunere, nu puteamînţelege cum, cu toată prietenia noastră,aş putea îndrăzni să intru în intimitatealor, în sanctuarul suspinelor scrise şi aldorinţelor sugerate (pe-atunci nimeni nuîndrăznea să scrie totul „pe şleau”). Numă vedeam în stare să fac aşa ceva!Încet, încet, Ildi m-a convins şi am ajunspână acolo încât nici nu-i mai dictam ei,sau să o corectez, ci scriam eu, pur şisimplu, pe baza unui plan de idei al ei:cam asta vreau să-i zic! Sigur, ea transcriaapoi totul (îi lua destul de mult!), pentrucă iubitul apucase să-i cunoască scrisul.Între timp, scrisorile îi deveniseră tot mailungi, mai pline de miez, ajunsesem sămă implic foarte mult în corespondenţaasta, ba chiar, la un moment dat, amcompus pentru bravul soldat un poem dedragoste. Ildi era în delir, iubitul,impresionat până peste poate, nucontenea să o laude pentru uimitoareleprogrese făcute în domeniul limbiiromâne. Săptămânal, prietena meaaducea scrisoarea iubitului său la şcoală.În pauza mare, cocoţate pe spătarul uneibănci din parcul liceului, o tălmăceam.Apoi schiţam, în linii mari, răspunsul. Ne

făcuserăm obiceiul de a împărţi şipacheţelul cu mâncare, deşi al meu eraaproape întotdeauna sărăcăcios, încomparaţie cu al ei. Locuiam la internat,în primele zile ale săptămânii aveam câteceva adus de-acasă, dar apoi doar ceîncropeam de la mesele luate la cantină,foarte rar, când primeam bilet de voie dela pedagogă, aduceam ceva cumpăratdin oraş. Ildi, în schimb, locuia în gazdă,la o mătuşă care deţinea un documentmai scump decât aurul: un paşaport demic trafic. În zonele de graniţă sepractica acest negoţ, etnicii maghiari, înspecial, care invocau legături de rudenieîn imediata apropiere a frontierei, înUngaria, obţineau un astfel dedocument, în baza căruia, periodic, cu untren anume destinat, treceau graniţa şifăceau cumpărături. Aduceau produsealimentare şi cosmetice. Săpunurile„Amo”, cu arome de măr şi flori, erau lamare căutare. Aveam şi eu două, dăruitede Ildi, pe care le ţineam (după obiceiulvremii) în dulap, printre haine, pentru ale împrumuta parfumul. Nu se auzise,pe-atunci, de balsamul de rufe.

Pacheţelele cu mâncare ale prieteneimele erau adevărate răsfăţurigastronomice. Ea, însă, nu pierdeaocazia, de fiecare dată, să-mi punctezecalitatea produselor, în comparaţie cu cese găsea prin alimentarele noastre.Spunea, de pildă: îţi place pateul deficat? nu-i aşa că e foarte bun, şi fin? darbrânza topită? sau untul? unde maigăseşti unt la noi? şi oricum nu aşa debun! Insista pe calitatea pâinii: uite cealbă e! ai mai mâncat aşa ceva? E drept,pâinea albă era atunci un lux, se găseadoar varietatea semi, sau neagră. Ildiîmpărţea cu mine totul, cu multă

Ani BRADEA Ani BRADEA


generozitate, dar tot generoasă, ba chiarexagerată din punctul meu de vedere,era şi în privinţa laudelor. Eu tăceam, nureacţionam în niciun fel la „provocări”.De altfel, acestea erau singurele eimanifestări etnice. Asta până într-o zi,când, tot lăudând pâinea unsă cu ocremă de unt, cum nu mai mâncasemniciodată, mi-a zis: Ştii ce cred eu? Maibine ne-ar ocupa ungurii, aşa am mâncaşi noi mereu bine, şi-apoi pământurileastea sunt oricum ale lor. Afirmaţiile eiîndrăzneţe au pus capac tăcerii mele. S-atrezit în mine conştiinţa unui întreg neamde strămoşi! Clocoteam de furie! Amaruncat sandviciul, din care luasem doaro înghiţitură, şi am început o adevăratăpledoarie pentru rădăcinile noastre înacest pământ, înfierând cotropirile lor capopor migrator la origine, şi câte şi maicâte, că nu-mi explicam nici eu de unde-miveneau toate vorbele alea şi cum de lepotriveam atât de bine. Ildi a rămas cugura căscată, nu atât din cauza lecţiei deistorie (la care nu prea avea argumente),cât, mai ales, din cauza reacţiei mele. Nu-ivenea să creadă că eu, liniştita, cuminţica,tăcuta, eram în stare să sar ca o leoaicăla gâtul ei de unguroaică pură,apărându-mi ţara! Ei bine, chiar astasimţeam că fac! Îmi amintesc cu precizie,parcă ieri s-ar fi întâmplat toate, căsuferinţa mea era aproape fizică. M-aş fisufocat dacă nu spuneam ce aveam despus, aşa de mare era fierberea în mine.Nici nu mă mai adresam ei, ci tuturorvrăjmaşilor României mele, din toatetimpurile! A fost prima dată când amsimţit acut că aparţin unui neam(patriotismul impus nu îmi provocadecât iritare) şi că trebuie să fac şi euceva ca să-l apăr, măcar de batjocură.

Două săptămâni nu am vorbit cu Ildi,ne evitam, dar de suferit, sufereamamândouă. Odată patima potolită, amsimţit tot mai mult că îmi lipseşteprietenia ei. Încercam să-i găsescjustificări (mai târziu am aflat că aşagândea şi ea). În fond şi ea simţea căaparţine unui neam şi tot ce spunea,toate afirmaţiile de genul: „la ei segăseşte”, „ei au”, erau făcute în spiritulunui sentiment de mândrie că aparţineunui popor descurcăreţ, zicea ea, care agăsit soluţii şi în vremuri grele. Decealaltă parte, Ildi suferea, mai ales, cănu-i mai putea răspunde iubitului lascrisori. După epistolele mele atentelaborate, nu mai îndrăznea să-i trimităpropriile scrisori. Mi-a spus, mai apoi, căi-a trimis vreo două vederi în perioadaasta, să nu cadă în depresie soldatul, sausă-şi închipuie, Doamne fereşte, că l-ar fiuitat. Într-o zi, tot în pauza mare, Ildi avenit la mine cu ochii în pământ şi şi-acerut iertare. Cuvintele au fost puţine,oricum ne duceam, reciproc, dorul, aşa căam pufnit în râs, iar Ildi şi-a zornăit cerceiiei de aur şi hohotele i-au răsunat în totparcul. A fost ceremonialul nostru deîmpăcare, nu ne-am mai certat niciodată.

După vacanţa de iarnă dintr-adouăşpea, mi-am regăsit prietena înecatăîn lacrimi. Ceva cu totul neobişnuit,veselia ei, chiar şi în cele mai delicatemomente, era proverbială. Am crezut căse întâmplase o nenorocire, că-i murisecineva, într-atât suspina şi nu putea să-mispună. Am aşteptat să se mai linişteascăşi, după alte câteva accese de plâns, mi-aspus, cu o voce care prevestea parcăsfârşitul lumii: sunt corcitură! Ce eşti? –am întrebat eu. Corciturăăăăă, a ţipat eaşi s-a pornit iar pe plâns. Nu înţelegeam,



aşa că am aşteptat iar să se potolească şi,în final, mi-a dezvăluit toată povestea. Desărbători, îi venise iubitul în permisie şinu prea i-a mai stat în putinţă să seascundă de maică-sa. O femeie care ocrescuse singură, repetându-i mereu căniciodată, sub nicio formă, să nu seîncurce cu un român! Părinţii ei eraudivorţaţi, pe tată nici nu-l cunoştea,maică-sa refuza să-i vorbească despre el.De când se făcuse domnişoară, aveaaceeaşi obsesie: să o forţeze să-i promită,iar şi iar, că nu se va mărita cu un român.De ce îi cerea asta, n-a vrut să-i spună.Când a auzit de legătura cu soldatul, pecare-l cunoştea, ca şi pe familia lui deromâni de asemenea, a făcut o adevăratăcriză. I-a interzis să-l mai vadă,ameninţând în fel şi chip, ţipând, ba chiarplesnindu-şi fata care o ştia pe a ei: îliubea şi gata! Ildi a cerut iar o explicaţiepentru interdicţia drastică, dar fiindcămama refuza să i-o dea, a ameninţat căfuge cu soldatul. Femeia a cedat şi i-aaruncat în faţă, ca o sentinţă, cruduladevăr: pentru că românii sunt neserioşi,ştiu asta, tatăl tău este român! Cuvintele

astea: „tatăl tău este român” au căzut caun trăsnet în capul fetei, mândră dedescendenţa ei de „rasă pură”!

Câteva zile Ildi a fost debusolată, i seştersese veselia de pe chip. Tristeţea însănu o putea birui pe ea pentru multăvreme. Râsul ei sănătos, care-i dezveleadinţii albi, strălucitori, şi-i zornăia cerceii,a revenit, şi aşa ne-a prins bacalaureatul:vesele ca două prepeliţe japoneze, cumzicea ea, habar nu am de unde nebotezase astfel. La proba de limbaromână scris, în sala ei s-a copiat perupte, supraveghetoarele au „ţinut deşase”. La noi n-a mişcat nici musca. Aşase face că Ildi, cea care nu putea să-şiscrie singură, în limba română, scrisorilepentru iubitul ei, a luat o notă mai maredecât mine. Atunci m-a durut, acum,amintindu-mi, mă amuză teribil!

Am revăzut-o pe Ildi peste nişte ani,absolut întâmplător, într-un magazin dinOradea. Ţinea un băieţel frumos demână şi se pregătea să-l nască pe aldoilea. Se căsătorise cu românul şi eratare fericită şi mândră de „corciturile” ei!

1 Decembrie 2015



Cum Gheri e încă în viaţă

Am o stare pe care nu pot s-odefinesc când cineva foarte apropiat seduce în lumea lui Dumnezeu: îmi pierdcontrolul logic, sunt într-un fel de plutirerea, de prostraţie. Întâi, nu cred ce/că s-aîntâmplat, că nu putea să se întâmpleniciodată atâta timp cât eu trăiesc. Numă uit la chipul dispărutului, nu suport,vreau să-mi rămână în amintire cum îlştiu – vieţuind. Nu stau la priveghi, lacăpătâi, nu dorm. La ţară, asemeneaatitudine e condamnabilă. Numai lamama m-am uitat, mult. Nu-i oînchipuire, era mai frumoasă decât vie.Avea ceva liniştit de icoană. În legăturăcu moartea sunt bine informat. Din viaţăşi din literatură, de la Ghilgameş pânădeunăzi. Doar atât: oamenii care trăiescprofund nu se tem de moarte. Cu toateacestea, e mare păcat să-ţi moarăpărinţii, fraţii şi prietenii. De la o vreme,am început să am o stare de amărăciunecând văd filme şi spectacole de orice felfăcute cu ceva ani în urmă şi văd fiinţe viicare, de fapt, nu mai trăiesc.

Şi mă gândesc la Gherasim. Ziceamcă el e din fibră ţărănească şi e durabilca atare. Nu-mi vine să cred nici acumcă nu mai e printre noi decât cu cărţilelui, cu amintirea lui. Îmi aduc amintede veseliile noastre, de întâmplărilenoastre, care erau spectaculoase. Cumam scris noi împreună un scenariu defilm şi a fost premiat la Casa de film nr.5. Cum ne-am dus la Bucureşti şi ce ne-a spus Sergiu Nicolaescu, că sunt aşade mari restricţii la filme istorice, că

nu-i nici o speranţă. Era pe vremeacând se făceau economii drasticepentru plătirea datoriilor „esterne”.Cum ne-am dus la Casa Scriitorilor (labirtul de acolo), ce minunăţii am văzut,ce de scriitorime aghezmuită am văzut.Cum i-am imitat şi a trebuit să neîntoarcem acasă cu „naşul”, cum i-amdat stiloul meu care nu făcea doi bani…Cum am reconstituit Cenaclul literarimediat în decembrie 1989 şi am editatimediat revista Evenimentul social şiartistic, cum îl difuzam într-unentuziasm vecin cu euforia. CumGherasim m-a îmboldit să facem olibrărie, cum eu am fost sceptic. Cum…

Eu aşa îl ştiu şi aşa este pentru mine.

C. Trandafir

a trecut un an... Gherasim RUSU TOGAN


Gherasim RUSU TOGAN

Îndemn

Tu uită de mineE ceasul târziuE gol de cuvinte

De răuÎn de bine

Sunt dus prea departeŞi încă sunt viu,Ucise mi-s viseleTu uită de mine!

[Strigătul zorilor]

Strigătul zorilormi te-a adus luminăşi eşti aşa departeşi atât de aproape de inima meaNestrigatărevii ca un gând obsedantChematăalergi dincolo de osia gânduluişi totul rămâne pustiu şi uscatca după brumacăzută pe suflet.De undeva, de departeŞopteşte-mi un gândsă-l trec peste minea flamură.De undeva,te aştept şi nici creanga nu mişcăe totul încremenit de nevenirea tadă-mi mânasă-mi mângâie sufletul

mai mult decât visulce mi-a tăiat noaptea în douăîmpărţind-o rătăciţilorca o felie de pâine.

Ruse, Bulgaria, 17.08.1982

Litanie

Eu nu-ţi aştern litanii pe cărareşi nici surâs n-oi semăna plângândmi-oi deşerta durerea la picioareşi regretări n-oi deşira nătâng

Nu ţi-oi grăi de ceasuri de iubirenici cât s-a-nsăilat de noi povestevei şterge cât a fost ea, fericire,prin ani vei căuta ce nu mai este.

O lume ţi-a-ntinat cu vorbe-n vânttot ce-ai găsit în tine de comoarăşi tu-ai ales ce sunt din ce nu suntsă nu-ţi mai zică vântul – domnişoară

Cine-i grăbit din van prinde pustiuldin ce se vrea nimic nu rămâneel te-a ştiut întâia din întâiulşi mi te-a vrut, un dor să nu amâne…

1 martie 1979

Pentru Carmen

Tămăduire mi-e rostul,uitare mi-e timpul,

Strigare mie viaţa,uscat că mi-e chipul,

Mereu în de dormă adun întrebare -

De unde se cerne un timp de uitare?

poeme inedite Gherasim RUSU TOGAN


O descindere de câţiva ani în lumeaurmaşilor eroilor din Halima poate ficonsiderat romanul Danielei Zeca, o feerie,urmărind paşii personajului central, printr-o valorificare a ficţiunii străinului: o tânărădin Europa, femeie de succes, angajatăîntr-o companie multinaţională, rămâne înMagreb, în Tunisia, unde ajunge în interesprofesional, fascinată de Africa, demiresmele şi culorile ei, toate luând unsingur nume, Mehria – Mehria era un arabbogat –, arabul de care se îndrăgosteşte, înurma unui adevărat coup de foudre şi care,la rându-i, este trăsnit de tot ce înseamnăfiinţa ei, prin frumuseţe, inteligenţă,siguranţă de sine, prin tot ce o deosebeştede femeile din lumea lui.

Înscriindu-se în romanul exotic, Istoriaromanţată a unui safari – Editura Polirom,Iaşi, 2011 – a Danelei Zeca este o carteseducătoare prin toate componentele ei.Acţiunea se derulează în zilele noastre, iarnaratorul auctorial îi oferă cititorului operspectivă a unei lumi despre care şi unulşi celălalt ştiu multe, graţie, mai ales,informaţiilor din mass-media, însă, alăturide personajul adus în atenţie încă de laînceput, se pătrunde într-un teritoriu care,aşa cum se demonstrează, niciodată nu-şiepuizează rezervele de mister prin care îiatrage pe cei din alte spaţii, dându-le, nude puţine ori, iluzia că-l pot cuceri.

O particularitate vizibilă pe tot parcursulcărţii şi explicabilă, întâi de toate, prin

dorinţa de înţelegere pe care o pune în totce face personajul – care niciodată nu-şideclină adevăratul nume, naratorul însuşipreluându-l pe unul dintre cele care i sedau aici, Darrielle, fiindcă îi ziceau Bhaar şi,câteodată, Bahhar, care însemna a umblape mare şi în niciun caz nu era un nume.Uneori îi spuneau doar Bab, care în arabăînsemna poartă şi care, oricum, nu aveavreo noimă. Dar bătrâna bucătăreasă ostriga Darrielle, un nume de asemeneainventat... însă, în secret îi spuneaul’Errante du golfe – este apelul lacomparaţie: imaginile, senzaţiile, tot cereceptează simţurile cuiva venit dintr-ununivers în foarte mare parte diferit de celpe care-l întâlneşte, trebuie să intre într-ologică, într-un areal ştiut, pentru a se putea,măcar în parte, adapta. În plus, Darrielleeste dotată cu un aparat senzorial deosebit,pe seama căruia chiar se pune, uneori,rămânerea ei în Tunisia. Astfel, dinspre ea,în decembrie, măslinele păreau lacrimi deonix şi smarald, scufundate în sare, eraulimpezi ca nişte irisuri prin care Africastătea trează, în timp ce nopţile africaneaveau stelele până la pământ ca niştebaldachine brodate, iar poarta casei era cao pleoapă fardată a unei cadâne care râdeîn somn, sfârşitul de vară era ca siropulcurs, cheag de soare şi piatră, într-o linişteîn care apa şi golful nu se mai presimţeau.

Observaţia atentă a tot ce compuneacest tărâm – unde scriitoarea îşi pune

cronica literară Mioara BAHNA

Mioara BAHNADaniela Zeca:

Istoria romanţatăa unui safari


personajul să trăiască şi să descopere cunerăbdare orice îi poate amplificainformaţiile, cu o satisfacţie venind dinfirea deschisă spre nou, spre semeni,indiferent cine ar fi – creează o imaginemonografică, densă în informaţiiverosimile şi, totodată, la fel de captivanteca şi povestea de dragoste care constituie,într-o anumită măsură, pretextul romanesc.

Dotată, aşadar, cu toate ingredientelepentru a-l atrage pe cititor, încă din titlu,cartea Danielei Zeca nu vizează, totuşi, aşacum arătam mai sus, numai acest aspect.

Fastul oriental, pe de o parte, şisimplitatea, sinonimă cu sărăcia cruntă, pede altă parte sunt direcţiile în care sepolarizează lumea în care vine Darrielle fărăsă premediteze nimic, în care trăieşte doar,cu toată ardoarea, clipa, încercând să seimpregneze de toate aromele africane, ca uncopil, de cele mai multe ori: Îşi lăsase viaţa înurmă pentru aceste mirosuri, pentrucoriandru şi pentru mireasma de iasomie,pentru izul înţepător de ghimbir şi pentruaburul de mentă sălbatică opărită în ceainice.

Lumea Africii de Nord este însăreceptată şi prin ochii lui Darrielle, dar şiprin ai altei tinere – a cărei viaţă sesfârşeşte prematur, atinsă de un blestemneştiut –, prietenă cu ea, venită dinProvence şi căsătorită aici, ca şi alte femeidin alte spaţii, atrase de mirajul arab,Rhyme, înzestrată cu talentul de a îmbinaculorile, de a-şi spune prin ele gândurile,sentimentele. Prin mise en abîme, lumea încare s-au oprit cele două femei, dar şialtele ca ele, se desfăşoară în text, graţie,de pildă, culorilor cu care ea acoperăpoarta casei lui Mehria: sosi verdele oxidatîn bulbii de chitră şi albul catifelat alpetalelor de Neroli, lângă cenuşiul umbrosal cedrilor de Liban. De acolo, din golf, petoată spinarea muntelui Şarra, a Atlasuluişi a coasteelor care traversau în Maroc, ea

pictă acest zvon al verdelui-negru şi alverdelui ceruit, care sfida uscăciuneaMarelui Erg şi biciul nisipurilor.

Sosită în opulenţa lumii arabe, tânăradin Europa nu este însă Cenuşăreasa: areîn spate o carieră de succes, este omondenă, în acelaşi timp, iar, pe deasupra,beneficiază şi de o înfăţişare despre carenaratorul precizează că o face confundabilăcu stelele ecranelor. Sunt atuuri care osusţin în apropiere de lumea arabă care,prin Mehria – bogatul musulman sunnit,alături de care trăieşte o poveste dedragoste ca în filme –, trăieşte faţă de eaun sentiment cât se parte de complex: toţio admiră aşa cum este, dar ar dori, înacelaşi timp, să devină ca ei, aşa cumiubitul ei o adora şi ar fi ucis-o, tocmaifiindcă trebuia s-o adore.

În acest contact dintre civilizaţii, la scarăindividuală, fiecare latură exercităfascinaţie asupra celeilalte, fiindcă dacăDarrielle este atrasă de tot ce vede, de totce simte şi vrea să se impregneze de tot cenici măcar nu a visat – cu toate că, uneori,înclina să creadă că şi spaţiul acela era dintrecut şi că ea locuia într-o promisiune – ,femeia albă, la rândul ei, este devorată dinpriviri de toţi şi nu doar în primelemomente ale întâlnirii lor, când ochiibărbaţilor o urmară, ca un roi de ţânţari, întimp ce femeile... o primiră speriate...

Mai mult chiar, ca o nouă Şeherezadă,mutatis mutandis, adună poveşti alemultora dintre cei cu care vine în contact,prin care farmecul asupra ei al acestorţinuturi sporeşte. Aşa, de pildă, este istorialui Abrah Sabir – cu studii la Cairo, unnabab şi el, ca multe dintre personajele pecare le întâlneşte Darrielle aici, ieşind înlume cu un şoim pe umăr, unchiul dinspretată al lui Mehria – şi a lui Sousse Anne –andaluza care şi-a părăsit soţul, uneuropean important, care lucra în America,

Mioara BAHNA Mioara BAHNA


alături de care l-a cunoscut pe cel alăturide care a rămas, apoi, şi despre care sespunea că ea stăpânea puterile lui Sabir, pecare i le dădea înapoi doar atunci cândvenea să o caute şi care-şi părăseşte soţul- care se ocupă cu restaurarea uneitapiserii şi spune că aici e toată povesteadeşertului (încă o formă de mise en abîme,în roman), devenită prietena cea mai bunăa personajului central.

La fel de bine cunoaşte Darrielle şi oaltă familie învecinată – a Meherziei,mama lui Azmir, Bellet, dar şi a fetelor dina doua căsătorie, Karima şi Monia, şisoacra lui Rhyme –, de care se apropie şiprin intermediul dramatismului căreia,instalat prin moartea la naştere a luiRhyme, descoperă că lumea arabă estefoarte ataşată de tradiţii, că putereacredinţei are rol decisiv în viaţa acestoroameni, fiindcă, spre exemplu, printr-olege nescrisă, fiecare neam caută să seperpetueze şi face eforturi în acest sens,trecând peste orice, aşa cum Meherzia,aflând, în urma controlului medical pe careşi-l face, nu nora este cea din pricina căreia

nu se nasc în familia fiului copii, mijloceşteeliminarea acestui neajuns cu ajutorul luiMehria, în timpul unei petreceri pe care oorganizează acesta. În ce-l priveşte,bărbatul are de mult convingerea,împărtăşită şi iubitei lui, că femeile careaduc pe lume copii din stirpea lui suntblestemate să moară la naştere, ceea ce seîntâmplă şi cu Rhyme, dar adevărul acestacumplit nu-l ştiu decât ei doi, Mehria şiDarrielle.

În comunitatea pe care o frecventeazăDarrielle se mai află o altă femeie din afaralumii arabo-berbere, Eglantine, mamă a doicopii, de care, de asemenea, se ataşează.

Deşi interesul lectorului este direcţionatcătre lumea arabă pe care o investigheazăpersonajul central, prin mail-urile pe carele primeşte dispăruta pământului,Darrielle, de la cea care numeşte aşa, într-un e-mail, prietena ei din firma în carelucrase înainte de a rămâne în Tunisia, seaduc, de câteva ori, în prim-plan,convulsiile unui alt mediu, cel al firmelormari, al corporaţiilor, cu viaţa lor dominatăde dorinţa artificială de a se crea o osmozăîntre angajaţi şi, în acelaşi timp, paradoxal,o continuă competiţie între aceştia şi întrecompanii, fiecare vizând întâietatea, uneoricu orice alt risc / sacrificiu.

În casa lui Mehria, Darrielle trăieşte caîn paradis, fiind admirată, iubită, ocrotită şide stăpân, dar şi de oamenii lui, un fel defamilie extinsă, unde femeia, deşi nu ştielimba arabă, se apropie, mai ales, de doicalui, trecută de mult de nouăzeci de ani,care, în cele din urmă, moare făcând, ca deobicei, pâine pentru toţi ai casei, Zaouf, darşi de Hafa şi de ceilalţi.

Pasiuni puternice, jurăminte decredinţă ori asumări tacite aleconsecinţelor unor fapte, orgolii, renunţări,speranţe etc., de toate descoperăpersonajul Danielei Zeca în Magreb, pentru



că tânăra femeie vrea să cunoască, săînţeleagă lumea unde s-a oprit din mersulei şi, de aceea, oraşul este străbătut de eaîn lung şi în lat, stă de vorbă cu vânzătorii,cu stăpânii de magazine, cu fel şi fel deoameni – aproape toţi vorbesc franceza,iar dintre cei mai tineri sau copiii, o rupdestul de bine şi în engleză – şi află că, deexemplu, spre douăzeci de ani, cei maimulţi tineri începeau să se intereseze debani pentru călătorii, pentru studii saupentru însurătoare.

Cei care făcuseră ceva şcoală aveaucâte un motor vechi şi erau nişte inşiglobali: mestecau cuvinte din două-treilimbi, în afara francezei şi arabei – şiştiau să se poarte cu oamenii care leintrau în dughene. Ca în toate culturile,unii dintre tineri, şi aici, simt tradiţia cape o povară, li se pare perimată, se simtapăsaţi de ea. De pildă, un tânărvânzător, la întrebarea lui Darrielle „Aiceva cu tradiţia, să înţeleg?”, îi răspundeimediat: „Sigur am, o dispreţuiesc!”

Dincolo de firea, în acelaşi timp,puternică şi sensibilă, eroul lui Darrielle,Mehria, trăieşte, alături de ea, şi el, altfeldecât până atunci. Cele două femei, iubitaşi doica, fie şi pentru scurt timp, îlîmblânzesc şi chiar el recunoaşte, într-unmoment de pace domestică: Uite cum măjoc de-a motanul pentru voi două, suntde-a dreptul nebun!

În universul ei magrebian, pe care l-aales, renunţând, aşa cum i-a promisbărbatului cu care rămâne, la tot (da,rămân şi renunţ la tot pentru tine fiindcăera fericită cu el şi atâta tot), prezenţa luiDarrielle este cel puţin le fel atrăgătoarepentru ceilalţi, cum este pentru ea spaţiulacesta cu tot ce cuprinde, de la datelegeografice, la cele sociale, culturale etc. Şi,totuşi, întrebarea pe care i-o punea, încopilărie, mama, observând că, spre

deosebire de alţi copii, se plictisea repedede orice („Există un lucru care să-ţi placăpână la capăt?”, la care ea avea unrăspuns invariabil: parfumul!) estesimptomatică pentru etapa din existenţapersonajului pe care o străbate, dar şipentru faptul că, în pofida a tot ce trăieşte(dar şi a convingerii că Mehria îi e une âmesœur, cum ziceau musulmanii traducând înfranceză), renunţă, după aproape doi ani,deşi, luându-şi rămas-bun de la Mehria, însinea-i constată că nu-i vine să creadă că s-a sfârşit povestea. Iar ultimul capitol, încare vânătorul, îmblânzit prin dragoste, substropii din cer ai ploii, adoarme şi viseazăcă pluteşte şi că Darrielle, ca un nufăruriaş, aştepta să îi nască fiul, poate fi opromisiune de împlinire ori de salvare afemeii care numai în vis îi poate aduce pelume un fiu, fără ca ea să dispară.

În acest perimetru, unde are uneorisenzaţia că timpul stagnase, personajul dinaltă lume are un vis: să vadă Sahara, iardacă Mehria amână să i-o împlinească, lamirajul Sahelului ajunge cu Sousse Anne –care-i prilejuieşte trăiri de excepţie (erafericită, năucă), fiindcă, spre exemplu,pentru ea, Mediterana părea de satin, purşi simplu se unduia cum n-o mai văzuse, caun veşmânt greu, de brocart, cu multegăteli –, dar în deşert ajunge cu AbrahSabir –, care o îndrăgeşte ca pe o nepoatăadevărată şi, având încredere în calităţile eidemonstrate înainte de venirea în Tunisia,ca negociator şi specialist în marketing, îicere să-l însoţească şi să-l reprezintepentru a cumpăra un hotel extrem descump, pe care, apoi, o desemnează să-lconducă, lucru pe care-l şi face, cu succes,până când Mehria vine, cu toată dragostealui năvalnică şi o ia acasă –, întâlnirea cudeşertul fiind, apoi, premiul oferit de el,pentru încheierea afacerii la care îi este deajutor decisiv.



Cu toate că păstrarea tradiţiilor este, înlumea arabă, sfântă, obţinerea succesuluiîn afaceri se realizează, nu de puţine ori, şiprin eludări ale cutumelor. Aşa gândeşte,de exemplu, Mouradi, cel cu care Sabirîncheie afacerea cu hotelul ultramodern şigrozav de scump: ...Sabir, totulfuncţionează! Dar ştii ce lipseşte? Unmanager ca Darrielle! Îţi dai seama? Unhotel arăbesc, condus de o femeie! Amavea rezidenţi doar ca să o vadă!

Acolo, în deşert, are sentimentul că sealege drumul ei mai departe: Auzi cuvintelelui Zaouf, în arabă, care o îndemnau: „să nupleci!” şi-ale mamei ei, care mai trăia şi-ispunea fără vorbe: „să vii acasă!”, fiindcăDarrielle percepe existenţa unor duhuri alenisipului şi o faună a neliniştii...

Deşi interesul lectorului este direcţionatcătre lumea arabă pe care o investigheazăpersonajul central, prin mail-urile pe care

le primeşte dispăruta pământului,Darrielle, de la cea care o numeşte aşa,prietena ei din firma în care lucrase înaintede a rămâne în Tunisia, se aduc, de câtevaori, în prim-plan, convulsiile unui altmediu, cel al firmelor mari, al corporaţiilor,cu viaţa lor dominată, pe de o parte, dedorinţa artificială de a se crea o osmozăîntre angajaţi şi, în acelaşi timp, paradoxal,existenţa unei continue competiţii întreaceştia, între companii, fiecare vizândîntâietatea, uneori cu orice risc / sacrificiu.

Aşadar, cartea Danielei Zeca estetranspunerea artistică a unui vis. Frumos,deşi este fără happy-end: personajulpleacă, aşa cum arătam mai sus, înapoi, înlumea sa, însă nu cu entuziasm,dimpotrivă, lăsându-şi mare parte dinsuflet aici, unde oamenii sunt mult maiaproape de firesc, mult mai naturali decâtcei de unde venise.



Cele două cărţi ale scriitorului băcăuanCornel Galben, Ultima sută – Editura Pim,Iaşi, 2013 – şi Primul prag – EdituraCorgal Press, Bacău, 2014 –, cuprindpagini de jurnal, scrise de la 1 iunie 2012şi până în ultima zi a anului următor,2013, care, deşi sunt tipărite ca volumedistincte, alcătuiesc un întreg, de-a lungulcăruia, în privinţa abordării materialuluicare face obiectul preocupărilorautorului, deosebirile sunt doar denuanţă, pentru că, pe tot parcursul celorcirca două sute de pagini, cât auînsumate, sunt prezentate frământărilecvasicotidiene (cu toate că e jurnal, dinvarii motive, nu este, totuşi, ţinut custricteţe, încât să se respecte sensuletimologic al termenului), ale unui omlegat puternic de realitatea unde a trăitprimele şase decenii din viaţă, mai ales delumea culturală, de activitatea dejurnalist, publicist, editor, scriitor, care îşipropune, la un moment dat, să facă pasulspre o altfel de viaţă, cea monahală.Punerea în practică a insolitei opţiuni nueste însă lipsită de dificultăţi, care sunt nuatât de ordin exterior, ci, mai ales, vin dinlăuntrul celui care se află la o răscruce pecare singur şi-a construit-o.

Primul volum, cuprinde paginilereferitoare la perioada care precedăşederea la mănăstire, în care se oferă operspectivă asupra vieţii culturale

băcăuane şi a locului scriitorului în cadrulacesteia, panoramată cu sinceritate,numele reale ale celor care fac obiectulnotaţiilor autorului fiind o garanţei însensul amintit.

Pe fundalul atmosferei Bacăului locuitde Cornel Galben, sunt prezentate, cuacribie, planuri, nelinişti, realizări,momente din viaţa cotidiană a celui carese destăinuie într-un document ce pare afi scris nu pentru a fi publicat, ci, maidegrabă, cu intenţie cathartică, darjurnalul acesta, indiferent cu ce scop ar fifost întocmit, este un sui-generisfragment de istorie literară ori, mai precis,de culise ale istoriei literare, unde un locaparte ocupă relaţiile dintre scriitori sau,măcar, autori de cărţi.

De reţinut sunt şi datele de sociologieliterară, dar, în special, portretelepsihologice, indirecte pe care lesugerează autorul cărţii, când, sub pretextcă doreşte să păstreze dedicaţiile de pe oseamă de cărţi – de care alege să sedespartă, donându-le unor biblioteci (depildă, celei din Moineşti), tot în cadrulpregătirilor pentru plecarea la mănăstire–, le copiază în jurnalul său. Sunt cuvinteconjuncturale, formule clişeizate, demulte ori, dar prin care fiecare autorcaută să stârnească interesul celui căruiaîi oferă cartea, determinându-l şi astfel peprimitor / destinatar să scrie, la rândul

cronica literară Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

Tentaţia monahismului: Cornel Galben în Ultima

sută şi Primul prag


său, chiar şi alte cuvinte conjuncturale,dar care, neapărat, să fie publicate în vreorevistă, pentru ca „donatorul” să sealeagă, astfel, cu încă o „bilă albă” în CV.

În acest context, ca o provocareoarecum ludică, unul dintre cei care-idăruiesc isprăvile lor mai mult sau maipuţin literare, îi scrie: „Lui Cornel Galben,această carte pe care nu o va citi”. Iarscriitorul, gratulat prin atâtea cărţi,mărturiseşte că pe destule dintre ele nule-a citit, că despre altele nu a scris, dar,ca să-şi atenueze acest „păcat”, îşiexprimă speranţa că, la bibliotecă, undevor ajunge, îşi vor găsi, în fine, cititorii pecare-i aşteaptă.

Cât priveşte viaţa la mănăstire, paginilede jurnal oferă perspectiva asupra ei aunui ins lucid, echilibrat, nici bigot, niciateu, care – ajuns benevol la aceastărăscruce, hotărât să se integreze în noulunivers, care nu-i e cu totul străin, devreme ce propriul fiu este călugăr ori chiarstareţ al mănăstirii, părintele Casian –face eforturi foarte mari spre a trece pestegreutăţile deloc puţine, pe care leîntâmpină, cu dorinţa necurmată de amerge mai departe pe drumul pe care aplecat, crezând că poate să armonizezepreocupările lui dinainte (cititul, scrisul,pregătirea pentru tipar a unor cărţi) cusarcinile care i se dau, ca şi întregii „obşti”,în care caută să se integreze pe deplin.

Îmbinând limbajul lui mirenesc,dinainte de mănăstire, cu limba credinţei,Cornel Galben vorbeşte despre sine,mereu nemulţumit de progreseleinsuficiente pe care le face în a seconverti într-un slujitor desăvârşit al luiDumnezeu. De aceea, consideră, de pildă,că el, nevrednicul, a primit, într-unanumit moment, nemeritat SfântaÎmpărtăşanie.

În noua lui locuinţă temporară, chiliade la mănăstire, înfruntă frigul (5-10grade, în cameră), citeşte mult, adesea lalumina lumânării sau a lanternei, dar econvins că, indiferent de condiţii, lectura(...) va rămâne preocuparea de bază,fiindcă-şi impune, dincolo de îndemnulpărintelui Steinhardt, pe care-l citează(„Citeşte orice, numai citeşte, cuvântul îţiva dăltui spiritul, formându-l”), să seiniţieze în literatura patristică, pentru aajunge la cărţile cele mari ale ortodoxiei.

În consecinţă, experienţa lui CornelGalben este o aventură a cunoaşterii, încare scriitorul se lansează nesilit denimeni, sincer, cu toată energia de caredispune, dar, după mutarea la mănăstire,se scindează sufleteşte, pe de o partevrând „să facă ascultare” şi, pe de altăparte, dorind să-şi păstreze un minimumde obişnuinţe din viaţa lui dinainte.

Autorul jurnalului se introspectează şi,din punctul de vedere al canoanelor, aremereu sentimentul că e păcătos, că nu seridică la înălţimea cerinţelor vieţiimonahale, deşi face continuu eforturi înacest sens.

Primul volum se încheie cu planurilepe care şi le face scriitorul, pentru anulurmător, 2013, inclusiv în privinţa feluluiscrierii jurnalului, unde-şi propune săconsemneze doar impresii legate decărţile pe care urmează să le citească:Încheindu-se mâine anul, voi punetocmai de aceea punct şi acestorînsemnări, urmând ca, în 2013, să notezdoar trăirile mai importante, impresiilede lectură şi eventualele notaţii pemarginea unor lucrări sau întâmplări.

Ultima sută este, aşadar, o imagine aneliniştilor trăite de un om, în tentativade a-şi schimba traiectoria vieţii,alegând să treacă la un mod de a trăi



pentru care are unele afinităţi, dar caresunt, totuşi, departe de austeritateacare i se cere, ceea ce-l face să-şi simtălimitele şi să sufere.

Continuare, aşa cum am arătat de laînceputul acestor rânduri, a volumuluidespre care am vorbit, Primul pragîncepe tot printr-un cuvânt-înainte alautorului, cu precizări referitoare la nouldemers care, pus sub semnul cuvintelorlui Constantin Noica, din motto, începe cuevaluarea pe care şi-o face scriitorul cuprivire la timpul din viaţa lui petrecut laMănăstirea Sfântul Ioan Casian, dinDobrogea, făcând referire la tulburareaintensă pe care a trăit-o: un zbuciumpermanent între dorinţa de a măînduhovnici şi cea de a rămâne ancoratîn proiectele mele, între aspiraţia de aaccede la înaltele trăiri duhovniceşti şicea de a nu mă rupe definitiv de lume,între orgoliul de a-mi păstra statutul de

scriitor şi ziarist profesionist şiîncrederea că numai renunţând la el şismerindu-mă mă voi putea elibera detarele deşertăciunii.

O circumstanţă deosebită pentru celce-şi dezvăluie aceste experienţe –spirituale, mai ales – o constituie faptulcă, în mănăstire, Părintele Casian, faţă decare trebuie să facă, de asemenea,„ascultare” este, aşa cum am spus, chiarfiul său, iar relaţia de rudenie nu trebuiesă greveze asupra bunului mers al vieţiimonahale în care sunt implicaţi amândoi,părinte şi copil.

Un aspect care, de asemenea,trebuie reţinut e că, şi în acest volum, caşi în precedentul, autorul îşi dezvăluiepărerile, oricât de incomode sunt, înlegătură cu toţi cei la care face referire.De pildă, despre scriitoarea Irina Petraş– punând faţă în faţă un articol al ei dinrevista Pro Saeculum şi unul al lui Ioan



Enache, din Credinţa ortodoxă, pe care leciteşte la mănăstire –, notează:Impresionantă smerenia lui Ioan Enachedin editorialul ultimului număr al primeipublicaţii [Credinţa ortodoxă – n.n.], încontrast cu lăudăroşenia ce transparedin mărturisirile Irinei Petraş, publicateîn paginile revistei focşănene, pe care nuo interesează decât să lase... urme. Şicontinuă: Acaparată de acest crez, deşinu uită nicio clipă că este muritoare, nu ointeresează ce se va întâmpla cu sufletulei la Marea Judecată (...). Nu scapă însăde critică nici propriile manifestări. Defapt, paginile conţin îndeosebi autocriticascriitorului, nemulţumit de viteza paşilorpe care-i face pe drumul ales, al lepădăriide toate cele lumeşti.

Primul prag, aşa cum şi-a propusautorul, se dedică îndeosebi cărţilor şivieţii din mănăstire şi dă la ivealădevotamentul său faţă de actul cultural, lacare contribuie, în primul rând, prineditarea unor cărţi şi prin întocmirea unorlucrări de amploare, aşa cum suntdicţionarele care-i au în vedere peoamenii de cultură băcăuani. Înarmat cuvoinţa de a se schimba, de a merge, adică,definitiv pe calea credinţei, scriitorul îşipune aproape continuu întrebări, la careştie că, oricât s-ar grăbi, nu poate să aflerăspunsul, decât odată cu acumulareaexperienţei prin vieţuire. Dar, indiferentcum ar formula întrebările, îl bântuiedorinţa de a afla ceva ce pentru el pare afi vital: Pe ce mă voi concentra, aşadar?Pe urme sau pe zidirea sufletului? Ca săafle răspunsul, trebuie să lupte însă atâtcu sine, cât şi cu vrăjmaşul.

Referitor la viaţa din mănăstire, văzutăprin ochii celui care o alege, estefascinantă şi contrariantă, totodată, prindestule aspecte, iar ideea de „ascultare”

necondiţionată, din afară, este uluitoare,fiind vorba de o „obşte” robace, supusă,urmărind acelaşi ţel: mântuirea sufletuluiprin credinţă.

În consecinţă, o răbdare şi o tenacitateexcepţionale în a nu se abate de la caleapropusă fac din Cornel Galben unadevărat erou, un personaj chiar, cu darulmuceniciei. Cele două cărţi ale sale suntfragmente ale unui drum iniţiatic, asumatbenevol, de un om care demonstrează oextraordinară energie spirituală,coroborată cu un dinamism, de aceeaşifactură, remarcabil, astfel încâtexperienţa monahală nu este pentru el unrefugiu din faţa lumii, ci o formă decunoaştere şi, cu deosebire, de întregire asinelui după care tânjeşte.

Convertirea pe care şi-o propunescriitorul este derutantă, din afară, însăscriitorul-monah, cel puţin pentru ovreme, pare convins să meargă înainte, săse lepede de toate deşertăciunile lumii,numai că demonul mulţumirii de sine,sinonimă cu mândria, îi dă – spredisperarea monahului –, când şi cândtârcoale, aşa cum se întâmplă şi în cazul,minor de altfel, al descoperirii unui profilminiatural, întocmit de un autor, parcăbăcăuan şi el, pe care îl reproduce înPrimul prag, cu toate că afirmă că nu ede acord cu tot ce se menţionează acolo:unul dintre cărturarii Bacăului,enciclopedist de formaţie, publicist,scormonitor întru aducerea la lumină apersonalităţilor băcăuane, poet pătiminddupă Bacovia (...).

Finalul acestui demers este deschis,pentru că „personajul” lui Cornel Galbeneste încă pe drum şi pare a nu se fi decisîn ce direcţie să se îndrepte, câtă vremeface paşi înainte şi înapoi, justificându-şi,de fiecare dată, sensul în care a apucat...



Am observat, demult, că liricafeminină este, în privinţă metaforică,mai bine articulată spaţial decât cea„masculină”, de aceea, mai greu de urnitdin forma pe care poetul o caută de labun început şi o găseşte cu uşurinţă; darcă, în schimb, timpul şi culoarea suntelementele de construcţie imagisticămai fluide, mai active în sens poetic:până la urmă, cele mai expuse trădăriipoetului, odată aduse la cuvânt. Maimult, „autoarele” însele, deseori,întreţin această întâmpinare„bărbătoasă”, croşetându-şi poemele dincuvinte de timp şi culoare. Este şi cazulDianei Trandafir, care, în Discurs în roşuşi alb1, ne arată, din titlu, calea sa,cuvântul său: suntem chiar înainteaclipei surghiunului, la Cină, când (şiunde) lucrurile sunt făcute: timpul avenit, iar lucrurile (însele) sunt colorateasemenea vorbelor ce mai pot fiaruncate: în roşu şi alb. Aşadar, în roşu şialb, cum e firesc pentru clipa de faţă,deşi mai poţi zări, ici, colo, o patăneagră, un colţ de draperie „din catifeaarămie ...” (dincolo se aude o femeietrebăluind), un tavan decolorat etc.

Dar ce acoperă, de fapt, culorileacestea, roşu şi alb? La prima vedere,chiar ceea ce ele acoperă îndeobşte:puritate şi suferinţă, adunate într-unsingur „individ”: căci tocmai acesta

rămâne „miza” (copci). La drept vorbind,în acest „discurs în roşu şi alb” ele nusunt, încă, ele însele; doar se chinuie săfie; iar poetul le tot întoarce pe toatefeţele, doar, doar, vor intra, ca atare, într-oformă. Nu le lasă, pentru a fi şi ele caatare, liniile (drepte, curbe etc.). Da,liniile ori compuşii din linii: de la tavane,la rafturi, de la dulapuri, la „cetăţi deoase”: Pieţele publice n-ar trebuiinventate / fiindcă n-au fost construitedoar pentru noi / ar fi putut fi numitecetăţi de oase şi ar muşca din ferestre /cu năframe şi sori plini de pete / doar aşas-ar sfârşi pânda dintre generaţii /înainte de a începe propria noastrăpândă / aceea care sugrumă vlăstarul //tu continuă să dai şuturi pline în gol /consecinţele nu pot fi omise / cum nu potfi dispreţuiţi nici lupii suri care urlă / cudinţi sclipitori din reclame / şi vociîmprumutate direct din icoane”. Noduride linii, care se chinuie, desfăcute,refăcute, răsfăcute de către poet, să se„întrupeze”. Dar cum ar putea? Cum li s-ar putea întâmpla aşa ceva, de vreme ceele, odată intrate – în sfârşit! – într-oformă, ar fi de-o seamă cu „individul” şiar suporta surghiunul, întăinuirea,moartea? Ne-am putea întreba, cu unton poetic, nu „critic”: ce ascunde poetulsub roşu şi alb, ferindu-l astfel deîntăinuire? Dar şi de toate celelalte care

cronica literară Viorel CERNICA

Viorel CERNICA

Înnodarea liniilor


ar putea urma acesteia? Pe cine nu vreasă aducă în chip, turnând peste el roşu şialb, atâta vreme cât el, poetul, ştie că„miza rămâne tot individul” (copci)?

Mi-a fost clar de la bun început, citindvolumul de poezii al Dianei Trandafir, căpoetul trebuie căutat nu în roşu şi alb(culorile care, odată aduse la formă, s-arface „individ”), adică în culorilediscursului său, ci mai degrabă în liniileînnodate, atât de clar „formate”(„formatate” discursiv), care prind într-un chenar un fel de vid al oglinzii, unnevăzut, mai bine spus, dar unulparadoxal, al oglindirii; sau, poate, un„niciunde” acum întruchipat: ne-amîntâlnit la o intersecţie / omida e formatădin cercuri concentrice finanţate directde la sursă / urcă lent pe zidul răcit / numai suspina în neştire (vara ninge caiarna); sau privesc spre raftul de sus /

până unde oasele mele pot face podul /drumurile care urcă-n tavan se opresc totla tine / prima amintire e despre tine şistrăzi // şi e tot dureroasă (aşezată pecoate îmi pândesc gleznele); sau, poate,un „corp fără cap” (mai puternică decâtmine este teama noastră de moarte).

Indicii (verbali ai) spaţiului sunt ceimai activi „operatori” de imagine înpoemele acestui volum. Ei doar, şi nu ceiai timpului etc., sunt structuraţi – edrept, aproape temporal, fiindcă dauseamă de un ideal înscris în linii înnodate– şi puşi într-o ordine ierarhică; pentru căpoetul e continuu cu privirea către sus. Eise înnoadă (verbal) pentru a deveni maiactivi decât sunt: vântul împrăştie spaţiulrisipit pe podea (ne căutăm în agenda cucoperţile roşii); pentru că tocmai ei suntrăspunzători şi de timp, şi de culoare. Iarpoetul ştie aceasta şi îi re-înnoadă, cupricepere, în cuvinte poetice de ofrăgezime aproape solidă. Desigur, lanivel de cuvânt, el „vede”; dar, în fapt,adică dincolo de cuvinte, el este atins şiatinge în acelaşi timp. Aşa îşi capătătrupul! Dar aceasta nu înseamnă cămetafora spaţială a înnodării liniilor nurămâne în centrul poetic al „discursuluiîn roşu şi alb”: tu încerci rezistenţamătăsii în şoaptă / stăm pe spate privimîn tavan printre oglinzi / neîntoarse liniicurbe / curenţi (la etaj se sărbătoreşte unbotez ori o naştere).

Rar te întâlneşti cu o poezie atât de„solidă”, făcută dintr-o metaforă atât de„spaţioasă” şi pusă într-o formă atât de(bine) „înălţată”, cum sunt poemeleDianei Trandafir din Discurs în roşu şi alb.Desigur, cititorul refuză „mesajul” acestaatât de clar încarcerat în metafora tactilăa „dublei senzaţii”: nu poţi nici tu să fii

Viorel CERNICA Viorel CERNICA


„individ”; mai bine rămâi în această clipădinaintea surghiunului chiar dacă artrebui să-ţi spui, după poet: greu s-afăcut trupul meu / greu ca un mort (altăscufundare identică). În fond, de ce sătreci dincolo, înspre Cină?

O rugăciune spusă cu trupul (tactil, înregistrul „dublei senzaţii”), cu o măsurăde metaforă cum rar mai putem întâlniastăzi: iată ce întâlnim în poezia acestuivolum. Totodată, un experiment poetictrăit de-a dreptul în cuvintele cele maipotrivite. Nu este vorba, desigur, despreo „poezie filosofică” (dacă aşa ceva o fiexistând!), aşa cum s-ar putea înţelegedin unele cuvinte folosite de mine. Către

o poezie „curată”, rostită printr-o„gândire” asemenea oglinzilor fidele încare sunt înnodate liniile trupului, neîndeamnă poetul. Cine-i urmează calea,are curajul să încerce el însuşidescompunerea în linii înnodate. Dar cepoate fi mai frumos – şi mai nobil – decâtincantaţia de re-compunere (de sine) pecare o poţi auzi din versurile unui poet,atunci când capul ţi-e pătrat, inima, opiatră, picioarele, ca nişte trunchiuri decopaci? E vorba, aici, şi de un adevăr:trupul poetului, o înnodare de linii!

___________Diana Trandafir, Discurs în roşu şi alb,

Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2013

Viorel CERNICA Viorel CERNICA

Lansarea volumului de proză scurtă „Povesiri cu un copil”, de Iulian Moreanu, la Biblioteca dinorașul Moreni, Dâmbovița. C. Trandafir, Ştefan Al.-Saşa, Iulian Moreanu, Florin Dochia


Dacă-i adevărat, şi nu cred că suntmotive de îndoială, că evoluţia unuiscriitor şi împlinirea lui literară reclamă onecurmată râvnă în experimentareaunor noi şi laborioase experienţescriitoriceşti, atunci Codruţ Radi chiarmerită o atenţie specială. A făcut dinpoezie un mod de viaţă şi fiecare nouăplachetă de versuri se revendică dintr-oaltă stare emoţională şi statuează o altăexperienţă lirică.

În..treimea ocultă (Editura Arania,Braşov, 2014) ne propune, la fel, un altdemers liric, inedit ca modalitate,nebătătorit vreodată de travaliul altorconfraţi. Măsura lumii, spune într-unvers ce-l complineşte pe Protagoras,este înlăuntrul meu şi versul acesta,decupat dintr-un lung poem ce deschideplacheta şi ţine loc de prefaţă,postulează această năzuinţă, de ascotoci prin interioarele Eului, şi de a daseama de ceea ce întâlneşte în cadrulacestei ontologii subiective.

Cum să dea seama? Este, într-adevăro problemă pentru că poezia, cumspunea Lessing şi nu numai el, dă seamade esenţa lucrurilor şi nu-i dispusă ladesfăşurări generoase. Intenţia poetuluieste să-şi concentreze faptul poetic într-un haiku, dar formula i se pareneîndestulătoare şi atunci recurge la oorganizare sui generis, la dispunerea lor,

a catrenelor, în formaţiuni tripticegrupate tematic, şi-n suite lirice de omare varietate tematică.

Spuneam că poetul îşi alegesubiectele din explorarea Sinelui – unSine aferat, matlasat cu zbateri euforiceşi cu o mare diversitate de stări de spirit.Ceea ce surprinde la poezia lui CodruţRadi este expresia tăiată, reprimareavoluntară a judecăţii şi preferinţa pentrucomunicarea conceptuală, neprelungităîn raţionament. În economia lirismuluisău mandolinar, verbele predicative suntprohibite sau ţinute într-o condiţienepredicativă – la infinitiv, gerunziu,participiu şi, mai rar, la supin. Colţuri deglie/ tristeţi vegetale/ răstimp renegat,//Pădurea vie/ altui roi scorburi goale/ploii înecat// Cauză pustie/ floare fărăpetale/ zadarnic păcat (Colţuri de glie)

Se vede bine că autorul este interesat,cu precădere, de sugestia faptului liric şimai puţin de procesarea logică a stărilorde spirit încercate. Clasicul binom minteşi inimă are cumpăna aplecată spretermenul secund, iar raţiunea, când nueste suspendată, putem spune, seconsolează în ipostaza de slujnică aafectului. Mi se pare că poetul nostruchiar urmează cu fidelitate sfatul luiEminescu, care postula într-un manuscrisdin vremea studiilor universitare, căadevărul este în inimă, creierul nu este

note de lectură Ionel NECULA

Ionel NECULA

Experimentulpoetic Codruţ Radi


decât lacheul inimei. Ar mai fi ceva. Dispunerea sub formă

de triptic a versurilor conferă poeziei luiCodruţ Radi o formă oarecum silogistică.Dacă primele două strofe reprezintă celedouă premize, ultima din triptic exprimă,sau ţine loc de concluzie. Iată, bunăoară,cum este transfigurat sentimentul deînsingurare al omului modern, trăitor înmetropole aglomerate şi zgomotoase,dar închis şi izolat ca-ntr-o insulăsinguratică. Obloane-nchise/ înăuntru deteamă/ fără lumină// Nopţi dezise/penumbrelor prin seamă/ fără pricină,//Ţarcuri promise/ între iad şi vamă/ fărăgrădină (Obloane-nchise).

Nu mai insistăm. Se vede de departecă poetul nostru a acumulat deja obogată experienţă poetică şi se profileazăca o voce distinctă în peisajul liriccontemporan. Eu îl citesc cu plăcere şi-lcreditez ca promisiune pentru altemeritate recunoaşteri publice.

Ionel NECULA Ionel NECULA

Lansarea volumului de poezie „Cântece pentru Inana / Chansons pour Inanna”

Laura Şerban (traducător), Florin Dochia (autor), Lidia Nicolae (grafician)


Abia mă obişnuisem cu ipostazade prozator şi de romancier bineaşezat în structurile imaginaruluinarativ că Marian Ruscu mă obligă,iată, la o repliere în siajul poeziei, adragostei dintâi, cea care i-a furnizatdeja atâtea recunoaşteri publice dinpartea criticii şi a confraţilor dinbreasla scriitoricească. Prevăzut cubronhii duble, circulă cu lejeritate şirespiră cu aceeaşi dispoziţie vitalăoxigenul ambelor medii spirituale, aleprozei şi poeziei şi-nţeleg că e greu săse hotărască pentru unul sau altuldintre ispitele verbului în lucrare, încurgere, în condiţie de raportare.Oricum, raţionamentul disjunctiv, bagseama, îi produce oroare şi-i bine căse-ntâmplă aşa, că se-ndeamnă peambele versante, pentru căamândouă îl revendică şi-l reclamăcu egală îndreptăţire.

Noul său volum de versuri Apă şifoc (Editura Emia, Deva, 2015)furnizează cititorului imaginea unuiscriitor tot verde, tot activ şi cusângele-n clocot, tot plin de doriri,de aţâţări şi de zburdălnicii afective.Îmi imaginez cât de cumplit s-armanifesta arderea, pojarul, focul, denu le-ar stinge cu apa izbăvitoare.

Braţ la braţ, Thales şi Heraclit trecprin registrele poetului cu pasimperial, complinitor, simbiotic, darşi cu stânjeniri reciproce. Combinaţiadintre apă şi foc, chiar spune într-omeditaţie inserată pe ultima copertăa cărţii, nu mai vascularizează viaţa,nu-i mai conferă consistenţă,conţinut, empirie, ci o volatilizează, oevaporă, o anulează. Când apa şifocul se întâlnesc, ia naştere opasiune tensionată, o tensiunepasională de o aşa încleştare încâttotul se isprăveşte în abur şi fum.Lupta dintre cele două elemente setransformă din autodistrugereacceptată, în una dorită. În aceaînrudire temporară se contopeştesenzaţia cu satisfacţia, senzaţie achinului, dar şi satisfacţie aîmplinirii, eliberării, naşterii unuitărâm imaterial.

Nu ascund c-am fost din totdeaunapartizanul poeziei semnată de MarianRuscu. În condiţiile când mulţi dintreconfraţii săi se exhibă în imaginiabstracte, izolate şi deşucheate,neaşezate în rost, Marian Ruscuoptează pentru un demers liricconsistent, logic, pentru primatul ideiişi pentru reabilitarea senzaţiei ca

note de lectură Ionel NECULA

Ionel NECULA

Marian Ruscu –replierea în lirism


purtătoare de mesaj. Viitorul îţi dămereu de înţeles,/ îţi trimite semne/coduri pe care nu totdeauna ledecriptezi// Viitorul te-a scanat demult/ eşti în fiece secundă/ subacoperământul lui,/ el îţi finiseazăprezentul/ în timp ce tu/ nu mai poţi/de dragul trecutului,/ ca un netot.//Viitorul e un grefier pedant,/ îţi ştergede praf dosarul,/ completează foilegoale/ cu vrutele şi-avutele tale,/ apoiîl pune la păstrat până hotărăşte/ căa venit momentul/ să ţi-l aşeze înfaţă.// nu poţi înţelege/ sensulsemnelor sale,/ nu ţi-e dat,/ eşti unnerod (Semnele viitorului).

Nu lipsesc din galanteria lirică apoetului, dialogul cu transcendenţa,cu divinul, mai ales că poetul a trecutprin momente când i-a simţitprezenţa, bunătatea şi îndurarea. Nuface o poezie creştină, dar nici nu-iignoră atotprezenţa şi veghea asupratotului existent pe pământ şi întainele destinului uman. Ştie că de laEl vin toate cele ce ţin de episodicanoastră trecere terestră, El neînzdrăveneşte-n speranţă când toatepar c-au ajuns pe buza prăpastiei, şi ahăului fără fund şi flămând de destineefemere. Refuzasem să mai înot/printre lumini, cărări şi cuvinte/ eracald/ mă implorai să fiu, atât, să fiu/Doamne, cât de ingrat am fost!//golgota mi se părea un nonsens,refuzasem să-mi car crucea,/acceptasem ca umbra să mă şteargă(Doamne, cât de ingrat am fost)

A fost o vreme când poezia luiMarian Ruscu se revendica din

nevolniciile tranziţiei noastrebezmetice, din noianul ticăloşiilorendemice abătute peste firava noastrădemocraţie din acea perioadă de nouînceput, când toate trebuiau să capeteo altă înfăţişare, iar degradarea moralăproiecta o cumplită disperare. Sigur,între timp a trecut într-un alt registrutematic iar disperările de altădată suntconvertite în flagelări ale Eului, dar estevorba despre un Eu singuratic, decupatdin vălmăşagul social, imun la toatedisperările lumii.

Mă opresc aici, deşi ar mai fi multede adăugat asupra noului volum cucare poetul m-a gratulat. Îimulţumesc pentru dar şi-o recomandtuturor iubitorilor de poezie, ca pe oterapeutică la disconfortul acestorcumplite vremi.

Ionel NECULA Ionel NECULA


Marian Ruscu este un scriitor prolific.Apare succesiv când cu un volum deversuri, când cu un nou roman, când cu ocarte de memorii, totdeauna denunţândo rară vitalitate creatoare, mai ales căînsăşi scriitura sa, de orice gen, are odinamică specifică. Cert este că nuaţipeşti cu cărţile dânsului în mână...Marian Ruscu a vegheat cu ceva vreme înurmă cu ochi ager, de estet, la debutulmeu poetic şi chiar de atunci amremarcat faptul că în ale literaturii dânsuleste un foarte bun cunoscător. Nici mienu mi-a scăpat aproape nimic din scrisulsău, de valenţele căruia, cu foarte micirezerve, am fost cucerită total.Menţionez că mi-au plăcut deopotrivă:Schimbare de destin, În lumea luimereu-niciunde, Viul de altădată, Târziuîn labirint, În jurul grotei sau Fiulvampirului (şi am numit numai o partedin scrierile lui Marian Ruscu). În prozăcreează personaje puternice,memorabile, iar în versuri cucereşte prinsinceritatea afişată şi prin patosultrăirilor. Când însă poetul simte cădevine mult prea patetic, răsare cenzuraimaginarului, ce salvează zicerea liricădin prezentul rudimentar. Trăindu-şi cuparticipare intensă atât crizeleexistenţiale (şi implicit intelectuale), câtşi biruinţele (cele care i-au fostdestinate), Marian Ruscu le aduce pe

toate sub acolada artei literare. În volumul Apă şi foc, cel mai nou,

apărut la editura Emia din Deva (2015),valurile caută să se tempereze reciproc,dar de fapt se întâlnesc într-o tensiune a„senzaţiilor şi satisfacţiilor”. Metaforele,oximoronice de regulă, nu reuşesc sădomolească pasiunea mai sus amintitănici când se supune ritmului idilic-elegiac: „o idilă e o poezie/ o poezie apoeziei/ deopotrivă ardere şi suspinpăgân,/ de multe ori ascuns/ în spateleunui caşeu.// iubirea-i fecundă/ scoatela viaţă, viaţa,/ dar o aţâţă şi cu nostalgiinerevendicate,/ cu negândite căinţe. // unpacient şi eu, în felul meu,/ pe sinele-minu mai sunt acelaşi stăpân” (o idilă epoezia). Ca în Pacientul englez al luiOndaatje (cel care spune: „o poveste deiubire este o mistuire a sinelui şi atrecutului”, citează poetul, anunţând câtde productivă e paradigma livresculuichiar în poezia de dragoste). Căci acestvolum stă sub semnul unui Eros neliniştit,ce pendulează între chin şi împlinire, stăricare plăsmuiesc un tărâm misterios.

Ondine şi alte închipuiri se numeşteprima secţiune. De mult n-am mai citito poezie de dragoste atât de vibrantă şide sinceră, în care melosul şiritmicitatea sunt bine ţinute în frâu,creând sacadări uneori neliniştitoare,alteori blând-seducătoare. Se scrie mult

note de lectură Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR

Marian Ruscu -Apă şi foc


astăzi despre iubire, însă ori se creeazăo impresie de afectare puerilă, oriintimistă, ori uneori de-a dreptulvulgară. Poetul Marian Ruscu scriedintr-o simţire vie şi matură, niciodatăartificială. Ardoare („de aceea ard,/ ardmai rău decât sudura”), incertitudine(oare cum îl vede iubita, „un elf sau ohologramă?”), speranţă, „stingher detine”, „înlănţuit cu tine”, lumea din jurnu mai e: „eşti unică,/ sunt unic/ şi nune putem divide decât împreună,/ ca unetern doi răsfăţat de Divin/ - vă rog, nupuneţi egal între neegali!” (în lumeaterţului inclus). Iubita este o unicitateasociată doar cu mitologicul: Afrodita,Ondina, Electra, regina, „mirificanirvană” (o privesc cu teama/ de a nu-şiînveli formele de zeie,/ aşa o văd eu ,zeie”). Iubitul poartă lampa lui Aladin casă se deschidă sesamul, să treacărubiconul, strigând imperial „alea jactaest” şi ar fi vrut să muşte ca dintr-o„pită frământată de mâini de bună”,„din coca sânilor” ei, ca îndrăgostitularghezian adus într-un cadru livrescpostmodern, recuperator şi cotidian: „înnever ending story”, să suprime astfeldemarcaţia dintre vis şi realitate„schengen mai abitir decât styx-ul”. Unvis niciodată încheiat, mereu „athousand kisses deep”, e „prometeudezrobit/ de potopul dezlănţuit de tine”.Cu tot patosul, se întrevede un modpropriu de relativizare prin cele de maisus amintite şi printr-un mod special defolosire a paronimelor, ambiguităţilor, aoralităţii şi a jocului de cuvinte: „mirosuldulce al trandafirilor,/ ivit pe şest”, casăde „vise neînvinse”, „neînserat darînsetat”, zgârcită zbârcită”, „cucii şinăucii”, „romances nescrise sau

proscrise” moşul ene „la una mică s-a-ncurcat”, „în jurul meu lume-lume, sorolume”, „viaţa îmi tot scoate ochii”,„sărăcan de mine”. Poetul Ion Stratanobserva undeva şi el, în acelaşi registru,că Marian Ruscu „construieşte unexerciţiu continuu de etalare a rostiriirupte, lovite de limitele lumii, cutermeni deconstruiţi sintactic, dislocaţişi cu suflu al sincerităţii”.

Partea a doua, numită chiar Apă şifoc, ce dă titlul volumului, reclamă tememai noi sau mai vechi: destinul, viaţa şimoartea, iubirea, creaţia. Limbajulrămâne instrument de sondare aemoţiei, prin prisma vârstelor proprii saua vârstelor poeziei, ca spaţiu al iluzieigratuite: „ce tupeu de puşlama sadea,/de clovn de mâna a doua!-/ parcă nu ehaosul meu/ acela pe care-l hrănesc... ”(când aproape reuşisem să mă conving).Este adevărat că poezia poate ficonsiderată, dacă nu neapărat expresie ahazardului, măcar consecinţă a unei arscombinatoria. În poemul citat,exuberanţa este transpusă în cheiederizorie, aproape parodică, în stilasumat postmodern, susţinută fiind debucuria formelor himerice: „îmi zic toateacestea,/ cu tupeul de care pomeneam-/tocmai acum,/ când aproape reuşisem sămă conving/ că da,/ lumea poate fi şifrumoasă” (idem).

Umbra şi frigul apar, în mod antitetic,ca opuşi ai luminii, ca poli ai universuluiuman şi poetic, simboluri ale tristeţii, alesolitudinii, ale visului. Aventura poeticărezidă într-o intuiţie abisală acontingentului. E un spaţiu dincolo deviaţă şi moarte, în extensie fantastică,somptuos ornamentată cu fel de fel denelinişti: ,, da, mi-e frig, tremur, de unde

Diana TRANDAFIR Diana TRANDAFIR


ştii?/ şi gândurile nu mai sunt ale mele,/nu pot fi ale mele...”. Harper Lee,binecunoscuta scriitoare, autoare aromanului Să ucizi o pasăre cântătoare,oferă cheia în care trebuie citite poemeledin cea de-a treia parte a volumului luiMarin Ruscu, secvenţa finală a cărţiiintitulându-se, cu totul inedit, eu nu suntharper lee. Poetul se întreabă parcă aicidacă pasărea iluzorie (fantasmă a poezieisau fantoşă a existenţei) ce defilează cunonşalanţă în voluptatea formelor salemultiple, proiectând imanentul în spaţiulmetafizicii, va fi oare sau nu va fi ucisă:„o lume s-a sfârşit,/ acum începe alta/ şiea, cu neliniştea ei./ deodată s-apulverizat totul./ s-a ales praful de prafulde stele./ mintea-mi se joacă cu scânteilepe frunte.” Observăm cum în textele dinaceastă secţiune, de data aceasta lipsite

de titlu, atitudinea primează, luând loculpătimirii şi sentimentelor. Poetul îşideplânge în mod mascat, inconsistenţaontologică: „deodată totul s-apulverizat./ un fum dens/ s-a aşezat încetpeste jur-împrejurul./ explozia a produsun crater impunător şi grav,/pe care nu-lpot astupa./ va rămâne aşa toată viaţa,/o falie san-andreas adâncită-n adânculmeu./ nici sedimentele/ nicisentimentele/ nu o vor nivela vreodată”.

Fireşte că pentru un creator caremeditează la identitatea poeziei pentrua-i surprinde esenţa, a scrie este sinonimcu a trăi. Este şi cazul poetului dinPloieşti, un poet care îşi conturează princuvânt fiinţa şi care pledează permanentpentru cuvântul ca fiinţă. Căci MarianRuscu convieţuieşte cu poezia, respiră, înloc de aer, doar poezie...



Am citit această carte printreamintiri, închipuindu-mi că însuşiautorul a înfăptuit-o redescoperindu-seîntre copilăria reală şi una imaginară,supraîncărcată din perspectivaînţelesului aprioric. O colecţie depovestiri cu un copil, acelaşi capersonaj, fără nume, dar mereu altul, înformare, oprit nu întâmplător, pare-se,după tot periplul prin copilărie, cuexperienţe comune, fireşti, cotidiene, laporţile unui liceu militar. Ca mai toatepersonajele scriitorului Iulian Moreanu,venite de niciunde până când nu se maiidentifică cu sinele.

Nu te-ai fi aşteptat la o asemeneaopţiune, decât respectândambiguitatea, în cazul copilului căruiaautorul a avut grijă să-i pună în cârcătoate grijile semnificative, posibile sauînchipuite, ca să-i fie trecerea prinşcoală treaptă a vieţii.

Povestirile curg, invariabil şiparadoxal, aproape contrar unui cursnormal, spre margini, stingându-seca valurile pe un ţărm şi el mişcător,la graniţa imaginarului. Remarcabilmi se pare faptul că acestepovestioare se leagă între ele,creând unitatea unui roman, precum„Romanul adolescentului miop” al luiMircea Eliade, cu care, altfel are şialte similitudini.

Pe măsură ce creşte, copilul îşipierde lumea primordială, inocentă,orice întâlnire cu adevărul (şiadevărul, pentru autor, este caîntotdeauna, pe cât de imediat, peatât de complex în determinările şiconsecinţele sale), orice întâlnire cuadevărul, deci, îl va îndepărta nunumai de trecut ci şi de viitor.

Contextul ales şi personajele, toateauxiliare de fapt, în afara „Copilului”, suntcontradictorii, cu apariţii sporadice,uneori regăsindu-se în mai multepovestiri, fără legătură, aparent. Eleîntruchipează mediocritatea şi dizolvareaîn această mediocritate a oricărorîncercări de depăşire a acestei stări.Nimeni nu evoluează, nu se ridicădeasupra condiţiei prestabilite, parcă, deautor, personajele sunt supuse uneiintrospecţii nemiloase şi împinse spreobscur. Mediul în care „Copilul” ia contactcu viaţa este, mai degrabă, suburban,într-o deplină expansiune urbană, care nuconservă neapărat, pentru că nici nu estenecesar, partea infimă de valoare dintr-un lucru. De fapt, aceste frânturi carerăbufnesc rareori, controlat, în context,vor fi minimizate brutal, ca şi cumsubconştientul marcat iese de subincidenţa înţelegerii deodată cu ea.

Personajele pare-se a fi doar decorulpentru înstrăinarea umană, într-un plan

note de lectură Codruț RADI

Codruţ RADI

«Sunt eu, acelaşi,dar altul mereu.»


paralel, ele nu trăiesc prin ceea ce sunt,ci prin ceea ce fac. Iar percepţia acestorgesturi, la început strict senzorială, vaproduce declicul mental de mai târziu al„Copilului”. Întâlnirea cu bătrânaînvăţătoare, în prima zi de şcoală, îiinoculează ideea de educaţie prinlibertatea de alegere, într-o zonă aimposibilităţii ei, altfel, în timp cefrumoasa şi tânăra titulară a postului,victimă permanentă a alunecărilorcotidiene, nu-i poate sensibiliza decâtinstinctele primare, eventual o nuanţareestetică. Întâlnirea cu moartea, într-oaltă povestire, asociată bătrâneţii cuteamă şi smerenie, va apărea mai târziuca ceva banal, firesc, precum sfârşitulpovestirilor, unde se pare că totul s-artermina pentru un alt început, pe care,probabil scriitorul nostru l-a gândit deja.Fiecare povestire are tâlcul ei, care,

evident, în spiritul scrierilor lui IulianMoreanu, se dezvăluie parţial, la unmoment dat prin context sau, în câte oreplică, nici ea dusă până la capăt. Amremarcat câteva, în acest sens: „om şidobitoc, nici o diferenţă”, „până şioamenii bătrâni pot să mintă”, „când seva face mare, va scrie cărţi numaidespre copii fericiţi”, derivată parcădintr-o replică anterioară „doi copiiamărâţi, poate nu singurii”. Pentru căsindromul de fericire lipseşte cudesăvârşire din paginile acestei cărţi, bachiar pare să fie o povară existenţialăîntre ambiguu şi absurd.

Dezorientarea, într-o lumeneînţeleasă suficient, aduce după sinedezamăgire, ca şi perceperea eronată aacesteia. Ori impactul, supralicitatuneori, cu întâmplări care n-ar fi trebuitsă vină vreodată, cu medii care inhibă la

vârste timpurii. Precum cel „proletar”,prezent invariabil ca habitat sau caefect, pentru orice eveniment din viaţafiecărui copil, atât de bine pus înevidenţă încât oricine dintre cititori îşipoate crea un tabu din acesta.

Totodată, cu trecerea în claselesuperioare, „Copilul” nostru ajungepreocupat mai mult de extraşcolar,răspunsurile la întrebări tot mai diversesunt grave, interpretarea dimprejuruluidevine o problemă serioasă, cu maimulte necunoscute descifrabile, dartriste. Ultimele povestiri din carte se-nvârt în jurul fiorilor dragostei, aşa cumeste resimţită la această vârstă, timidă,ruşinoasă chiar, oarbă de n-o poţi priviîn ochi, neliniştită, dar plină de inocenţaregretată mai târziu. Neîmpărtăşită, oriîmpărţită cu alţii, este prim-planulpentru cititul unei cărţi, scrierea însecret a unei poezii, visul cu ochiideschişi, printr-o aceeaşi lume neutră şiindiferentă, chiar fiind vorba dealegerea unui liceu, într-una dinrăspântiile cruciale ale vieţii.

Autorul, Iulian Moreanu, ne dă deînţeles, într-un final de prezentcontinuu, că nici dragostea aceastacrudă, încolţită în copiii care nu maisunt puşti, nu-i va lega suficient delumea înconjurătoare. Drama lor trecemai departe, într-un alt plan, acela alconştientizării.

„Sunt eu”, spune într-un ultimmonolog „Copilul”, dar nici el nu maicrede asta, copleşit de singurătate.„Sunt eu, acelaşi, dar altul mereu!”

________„Povestiri cu un copil”, de Iulian

Moreanu, Editura Fundației CulturaleAntares, Galați, 2015

Codruț RADI Codruț RADI


O scriere despre copilărie este un faptde maturitate artistică a scriitorului.

A simţi nevoia să scrii despre copilăriata reprezintă un act destul de riscant dinpunct de vedere literar: nu poţi scrieoricum, nu poţi scrie orice. Nu te poţiscrie pe tine decât în măsura în care aideprins deja uşurinţa expresiei, fluenţafrazei, viziunea clară a totului unitar.Aceasta însemnând nu doar textulrespectiv, fie el povestire sau roman, ciîntreg corpusul de texte.

Iulian Moreanu debutează în volumeleRuleta mincinoasă şi Cerbul însetataruncându-şi un ochi mai întâi în ogradarealităţii imediate, din care culege chipurişi identităţi, dar mai ales de unde deprindeplăcerea descriptivă a detaliului realist şipitorescul oralităţii neaoşe.

Îndrăzneşte apoi să se transpună înroman; semn că autorul deprinsese dejadin solfegierea prozei scurte mecanismelefrazării şi bunul mers al firelor narative. ÎnNăvala norilor, scriitorul construieşte dejaun personaj corespondent al propriului eu,înzestrat cu toate frământările, viziunile,pasiunile şi intuiţiile personale suficient debine voalate în spatele persoanei a III-a.

Este, prin urmare, un moment prielnicîn maturitatea literară a scriitorului IulianMoreanu să probeze sinceritatea,naivitatea şi gustul intim al proprieicopilării, ce-i drept alegând aceeaşiformulă narativă a distanţării faţă de

personajul-EU prin intermediul unui destulde obiectiv EL: COPILUL.

Percep Povestirile cu un copil drept unroman al anamnezei, în care stau aşezateîntr-o ordine aparent riguroasă – Primapovestire..., A două povestire... şi aşa maideparte – microsertare cu evenimentepreţioase, a căror deschidere succesivăeste absolut necesară pentru procesulîndelungat al unei dificile vindecări:acceptarea sinelui.

Să treci prin viaţă înseamnă să înveţi săte accepţi, iar volumul de faţă reprezintăun gest clar de asumare a copilăriei, cutoate naivităţile, cu măruntele tragediipersonale, cu toate micile secreteobservate pe furiş sau pur şi simplutraversate ca experienţe. Vocea narativăare acea tonalitate sinceră. Arhitecturasimplă a fluxului narativ transcrie în modclar percepţia, viziunea COPILULUI.Prezentul narativ folosit alternativ cutrecutul este un semn evident că vârstaaceea cuprinsă între seninătatea primeizile de şcoală şi aerul dens, încărcat alclasei a VIII-a nu este un dosar pe deplinclasat în arhiva personală a autorului.

Maturitatea autorului pare, aşadar, oboală pentru a cărei vindecare estenecesar acest proces complex deanamneză a copilăriei.

Autorul îşi transcrie astfel fişa clinicăprintr-un set de 21 de studii de caz, ca şicum fiecare dintre acestea i-ar servi la

note de lectură Monica ZAMFIR

Monica ZAMFIR

Povestiri cu uncopil


problematizarea câte unei crize existenţialea individului matur, nevoit în cele din urmăsă se acomodeze cu sine. Suficient săamintesc aici doar câteva frame-uri, caretrebuie să recunoaştem că se găsesc expusepe zidul memoriilor din copilărie al tuturor:prima zi de şoală şi imaginea învăţătoarei,prima incursiune în spital pentru renumitaoperaţie de apendicită, prima întâlnire cufemeia-tabu pe care nu o poţi privi altfeldecât cu ochii holbaţi şi gura căscată şi alteastfel de prime experienţe modelatoarepentru caracterul fragil al oricărui COPIL.

Copilăria devine în Povestiri cu un copilun dosar de observaţie, în care autorul iadistanţa cuvenită observându-l pe COPIL, iaracesta, adesea aşezat în ipostaza depersonaj-martor, contemplă la rândul săuunele dintre cele mai ciudat de simple figuriumane, aşezate prin observaţia atentă,detaliat consemnată, la statutul histrionicde EROI. Mă refer aici, de pildă, latractoristul şantajist şi profitor dinPovestirea a cincea, care îl specula pe COPILzilnic de câte un „sân de mere”, primind înfinal din partea tatălui apostrofarea: „ Bine,măi, Pârvule, ... Ce dracu, să-ţi baţi joc de uncopil în halul ăsta?... Las-o-n mă-sa detreabă!...” Ori femeia aceea cu trăsături

lascive din cea de A opta povestire, cea cusavarina de la cofetărie, cea despre careCostel atotştiutorul, care se vede treaba căîşi cam pierduse inocenţa copilăriei, îideconspiră naivului COPIL că: „e d-aia... Lacare te duci cu bani ca s-o...” şi care, tocmaiîn ciuda acestui fapt, COPILULUI „i se parepur şi simplu frumoasă”.

Volumul propune, aşadar, o viziuneinedită asupra copilăriei aşezate temporalîn perioada destul de îndepărtată acomunismului.

Pentru cei care au experimentat epoca[sic!], cartea este un act clar derememorare cutremurător de detaliată,populată cu „tovarăşe învăţătoare”,„sacoşe de un leu”, „spirale, caramele şiEugenia”, „televizoare Rubin102”,„savarine cu strat generos de frişcă de oalbeaţă ireală”, cofetării cu limonadeapoase de fructe...

Pentru toţi ceilalţi, este un exerciţiuşocant de simplitate existenţială, în care unCOPIL se poate juca doar cu un fir de paiuscat cu care înţeapă băşicile de mâzgăformate deasupra apei din şanţ, fiindcapabil de adevărate acte de eroism atuncicând fură de acasă o juma’ de litră din„carcaletele” babacului, ca să „tragă” din elsus pe deal, experimentându-şi în felulacesta propria maturitate.

A scrie despre COPILUL pe care încă îlmai păstrezi în tine fără să cazi în ridicolsau, mai rău, în patetism ieftin, a scrie fărăfrustrări şi resentimente, fără să te judecisau, mai rău, să te (psih)analizezi, a scriedespre tine de atunci ca şi cum ar fi UNCOPIL, oricare copil, înseamnă un gestevident de conştientizare şi asumare apropriei maturităţi, biologice şi literaredeopotrivă. Se întâmplă în cazul lui IulianMoreanu în «Povestirile cu un copil»(Editura Fundației Culturale Antares,Galați, 2015).

Monica ZAMFIR Monica ZAMFIR


Reflecţia critic-ironică asupra sinelui şiasupra propriei vocaţii estetice e unadintre caracteristicile modernităţii, deunde prezenţa evidentă a atitudinilorsarcastice şi autodepreciative care-iîmprumută autorului trăsături de bufon,saltimbanc, clovn. E una dintremetaforele menite a contribui laregândirea rolului şi rostului artei şi alartistului în epoca modernă – aceea acircului, a sideshow-ului, a secundarizăriiliniei principale a discursului creator.Chiar dacă lumile ficţiunii, precum aceleapropuse de arte, în general, „suntconstruite, în mare măsură, prinprocedee non-literare, cum ar fimetafora” (1), şi utilizează imagini sausimboluri aparţinând de sisteme non-lingvistice, ele nu lărgesc mai puţincunoaşterea şi înţelegerea în interiorullumilor reale şi se pot constitui într-ofilosofie a artei concepută ca o parteintegrantă a metafizicii şi epistemologiei.În fapt, metaforele, alegoriile sunt înmăsură, la fel ca noi termeni ştiinţifici, săreorganizeze „lumea noastră familiară,alegând şi subliniind cu titlu de genpertinent o categorie care întreruperutinele cele mai rodate.” (2)

Jean Starobinski descrie fenomenulîn celebrul său studiu Portretul artistuluica saltimbanc (1970), denumindu-l„epifania derizorie a artei şi a artistului”,

o situare deliberat subversivă aautorului pe o poziţie derutantă, ahiperbolizării caricaturale, a parodierii,până acolo unde arta însăşi devine ochestiune parodică, iar Clovnul devineRegele. În fond, artistul se lasă în voiareflecţiei contemplative, a melancoliei,iar „pentru melancolic, lumea e ostilă,mascată, lipsită de viaţă” (3). Lumea dincare vine artistul şi pe care o schimbăpentru a o salva îşi pierde gravitateasensului, devine locul unui joc laimaginilor, al alegoriilor din care,adesea, rostul a fugit. În analiza opereiunui autor contemporan din aceastăstirpe, se spune că, „în raport cuartistul, ce descoperă în saltimbanc unmicrocosmos complex de semnificaţii,reducerea societăţii la dimensiuneaunui muşuroi de furnici stârneşte râsul,prin micime şi lipsa unei pluralităţi desensuri a acestei alegorii.” (4)Reducerea lumii la relaţia individului cusistemul birocratic/totalitar/opresor,care-l înstrăinează şi îl respinge fără să-lelibereze, este, de asemenea, un primmod de a propune o altă coerenţă, nuneapărat care să ilumineze soluţii, ci sămultiplice întrebările posibile.

Scriitura lui Franz Kafka oferăconstant materie de reflecţie asupraacestor aspecte, ea e extraordinar devizuală şi, deci, reflexivă; chiar cea dintâi

eseu Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

Kafka: Spectacolulşi Textul


culegere de scurte povestiri se numeşte,deloc la întâmplare, Betrachtung,(Contemplare). A povesti o întâmplareînseamnă a expune imagini, nimicaltceva decât imagini, dar nu simpleimagini fotografice, ci imagini imaginate.„Povestirile mele sunt o modalitate de aînchide ochii”, spune cel pasionat defotografii, obsedat să le colecţioneze şicerându-le de la aceia cu carecoresponda. „Condiţia prealabilă aimaginii este să o vezi”, îi spune, prin1921, Gustav Janouch lui Kafka şi acestareplică: „Se fotografiază lucrurile pentrua li se vâna spiritul”. Şi continuă, ca nimicsă nu rămână nelămurit: „Fotografialeagă privirea de suprafaţa lucrurilor şicamuflează natura lor ascunsă, care nureuşeşte să filtreze ca un clar-obscurmişcându-le fizionomia. Lentilele celemai precise nu au cum sesiza asta. Doarsensibilitatea poate, tatonând. Saucredeţi că insondabilul realităţii, cu care,pe parcursul epocilor trecute, legiuni depoeţi, de savanţi, şi de alţi magicieni s-auconfruntat, în angoasa dorinţelor lor şisperanţelor lor… că această realitate,care se schimbă fără încetare, vomajunge să o înţelegem doar prin apăsareabutonului unui mecanism de doi bani?...Mă îndoiesc. Acest aparat automat nureprezintă o îmbunătăţire a ochiuluiuman, el reprezintă numai o simplificaredramatică a ochiului unei muşte.” (5)

Kafka apare ca unul dintre autoriimoderni prin excelenţă şi care sesituează, fără îndoială, printre aceia caredetronează artistul şi îi oferă masca oritrăsăturile saltimbancului. Ficţiunea luievocă situaţii bizare: un comis-voiajor etransformat într-o insectă, un funcţionarde bancă e arestat de către o instanţă

misterioasă, un artist se condamnă lamoarte prin înfometare în numele artei,un şoarece cântând devine eroul naţiuniilui. Imaginile circului şi ale muzic-hall-ului constituie o tematică recurentă de-alungul ansamblului operei lui Kafka, dela primele scrieri de tinereţe, la ultimeletexte cunoscute. Ele aduc în prim-plancorpul exhibat al artiştilor şi pot fi cititeca ultim refugiu al unui mod de viaţăcare nu neagă adevărul corpului, învreme ce romanele şi povestirile aratăcel mai adesea alienarea într-o lumedominată de tehnică şi de birocraţie.Dacă ansamblul imageriei împrumutatedin lumea circului nu a fost încă studiatîn raportul său metaforic cu viaţaartistului, e pentru că nu a părutcriticilor necesar să înţeleagăfuncţionarea semiotică a spectacolelorpopulare în ceea ce ele aduc profitpentru a aprecia felul în care Kafkareutilizează limbajul lor sau sistemul desimboluri pentru a se referi la o lumeintimă care lor le era străină.

Spectacolul de circ se bazează pe unsupercod ce pune în joc coduri şi sub-coduri, care poate fi descifrat, la nivelulprogramului şi al punerii în scenă anumerelor, după modelul comunicăriiverbale dezvoltat în lingvistică de RomanJakobson, definindu-l ca un limbaj cudublă articulare, într-un ansamblu deconstante şi reguli susceptibile a generao infinitate de mesaje ori de spectacole.Printre constantele care constituiestructura de bază a circului, ar fi arenacirculară înconjurată de tribune şi pasajulcare permite intrarea şi ieşirea artiştilorşi animalelor. Spectacolul însuşi ecompus dintr-o suită prestabilită denumere ce implică, în mod tradiţional,

Florin DOCHIA Florin DOCHIA


acrobaţi, clovni şi animale dresate, cuacompaniament muzical şi efecteluminoase. El se adresează unorspectatori care au plătit la intrare. (6)

Clovnii sunt total absenţi în opera luiKafka (dacă excludem gardienii şi călăiilui Joseph K., ei fiind numai personajeclovneşti), însă găsim destule urme lastructurii de bază a spectacolului de circ.Scriitorul jonglează cu aceste diverseelemente în funcţie de nevoile uneipovestiri sau ale uneireflecţii al căror subiectpoate fi cu totul altul.Structura de bazăa circului nu estenicăieri mai binedescrisă de Kafkadecât într-unfragment dintr-untext-parabolă lapersoana întâi, încare naratorul îşicompară naturacontradictorie cusituaţia unei persoanecare încearcă să vadă unspectacol de circ fără săplătească la intrare. E vorbade Es ist ein Mandat (E unmandat), din 1920. „Astfel, deexemplu, circul e acoperit cu o prelatăîntinsă şi în jurul lui şi, în consecinţă,orice persoană care nu e sub aceastăprelată nu vede nimic. Dar iată căoarecine găseşte o gaură mică şi ajungesă se uite din exterior. Bineînţeles, artrebui să fiu tolerat în acest loc. Noi,ceilalţi, suntem, astfel, toleraţi o vreme.Bineînţeles - al doilea «bineînţeles» -, nuse vede, în general, de aici, decât spatelespectatorilor care se plimbă. Bineînţeles -

al treilea «bineînţeles» -, se aude muzicaşi, întrucâtva, se aud urletele fiarelor.Până când cazi, în fine, într-un leşin despaimă, în braţele agentului de poliţie pecare serviciul îl obligă să patruleze înjurul circului şi care te bate uşor pe umăr,ca să-ţi aducă aminte că e nepotrivit săse uite cineva cu atenţie aşa de susţinutăla un spectacol pentru care nu ai plătit

nimic.” Comentatorii sunt unanimi îna situa sursa subiectului acestui

text în relaţiile (şiconflictele) din aceavreme dintre angajat şi

angajator, în cazulasigurărilorpentru accidente,cuvântul cheiefiind „mandat”(dat unuireprezentantales), într-un

sistem de care nu aaparţinut niciodată

– încă un motiv defrustrare, printre atâtea

altele. El este acela rămaspe dinafară, ca un spectator

de circ care nu a plătit bilet şipriveşte printr-o gaură din

prelată şi este admonestat pentruasta. Kafka proiectează scenariul pentrua ilustra contradicţia existenţială dintrefiinţa socială şi decizia morală şi situaţiade excludere a celor care nu seîncadrează în sistemul impus. Opoziţia luiKafka este manifestă. „Eu nu-mi potaccepta natura, doar pentru un mandatpe care nimeni nu mi-a dat. În opoziţie,întotdeauna doar în opoziţie pot trăi.“ (7)

Exemplul circului trebuie să permităînţelegerea paradoxului ontologic



revendicat de naratorul care are nevoie,ca să trăiască, să deţină un mandat pecare nimeni nu i-l dă şi care rezumăaceastă contradicţie a existenţei printr-unaforism conform căruia «trăind semoare, murind se trăieşte». Expresie cear fi putut fi o abstragere à rebours din«Man stirbt, wie man lebte; das Sterbengehört zum Leben, nicht zum Tod» («Semoare aşa cum se trăieşte. A muri esteparte din viaţă, nu din moarte»), aforismal filosofului, contemporan cu el, LudwigMarcuse. Cert este că, după fenomenulNietzsche, reflecţii de acest gen circulă înepocă. Situat la limita între interior şiexterior a circului, eroul scenei de maisus se vrea sub prelată, urmărindspectacolul care-i rămâne interzis. Şi astase aseamănă tare bine cu ţăranul care-şipetrece viaţa toată încercând să vadăinteriorul Legii, sau cu Joseph K. voindneapărat să vadă un basorelief în beznacatedralei. Din punct de vedere semiotic,acestea sunt, aşadar, semne dificil deperceput, coduri estompate şi mesajeindecidabile emanând din interiorulprelatei care-l cheamă sub ea pespectatorul viclean. Pentru eroul luiKafka, limbajul multiplu al circului este,fără îndoială, purtătorul unui mesaj pe-atât de virtual, pe cât de indescifrabil,pentru că spectatorul nu e în poziţia caresă-i permită receptarea tuturorcomponentelor supercodului. El nu sebucură de vederea imaginii ansamblului,ci sesizează una sau alta dintre fărâmelede sub-coduri, în principal auditive,precum muzica şi răgetele animalelor.

Faptul că eroul se întoarce spreinterior, faţă de arenă, este în favoareaipotezei că el este fascinat de ceea ce,metaforic vorbind, putem numi „circul

din mine”. Or, această alegere este vitalăşi fatală, căci îl obligă pe spectator săîntoarcă spatele mesajelor care-i solicităatenţia din exterior. Cum nu şi-a plătitintrarea, el nu este protejat de prelată,dar este în măsură să interacţioneze cupoliţistul care-l interpelează şi-l bate uşorpe umăr. Din punct de vedere semiotic,acestea sunt mesajele clare ale primuluiagent de poliţie care pare a fi venit ca să-l elimine. Mandatul care i-ar permite săajungă sub prelată nu este, în definitiv,altceva decât imperativul de a secunoaşte pe sine, dar acest mandat esteatât de acaparator încât pune în pericolsupravieţuirea socială a protagonistului.O scurtă privire asupra folosirii uimitoarea pronumelor personale în acestfragment confirmă, în întregime, aceastăconstatare. Există un „eu”, care-şianalizează natura, se trece la „oricepersoană” şi „oricine”, apoi la „se”,desemnare globală care nu-l exclude pe„eu”. „Orice persoană” şi „oricine” dinexemplu reprezintă în egală măsurănaratorul autodiegetic a cărui implicare ereafirmată prin cea dintâi persoană apluralului („noi”) introdusă inopinat, şicare iniţiază seria de „se”: se vede, seaude, se uită – apoi, subit apare „tu”,persoana a doua, interlocutorul, înacelaşi timp cu poliţistul, căci e scris că„te bate uşor pe umăr, ca să-ţi aducăaminte că e nepotrivit să se uite cinevacu atenţie aşa de susţinută la unspectacol pentru care nu ai plătit nimic”.Dar acest „tu”, „într-un leşin de spaimă”,nu e, finalmente, un prezent al spirituluicare să-şi asume rolul de agent social.

Acrobaţii, mai exact trapeziştii, apar îndouă povestiri datând din 1917 şi 1922.Perspectiva narativă este diferită. În



„Comunicare la Academie” sunt văzuţi deun maimuţoi savant, iar în „Cea dintâisuferinţă” protagonistul care nu-şipărăseşte niciodată trapezul e urmăritîndeaproape de impresarul său.Maimuţoiul savant nu prea apreciază artatrapeziştilor. El socoteşte că, în măsura încare arta pretinde atingerea sublimului,din perspectiva oamenilor sentimentulsublim se numeşte „libertate”, ceea ce eo formidabilă înşelătorie. În ceea ce-lpriveşte, el nu caută libertatea, ci numaio modalitate să iasă din cuşcă şi să sebucure de spectacolul de music-hall şi deo existenţă cât de cât tolerabilă. Asta ar fiurmarea educaţiei şi progresului oferitede „câştigurile culturii medii a unuieuropean”. Avantajul evident almaimuţoiului faţă de acrobat îi permitesă numească obiectiv comportamentuldinamic acrobatic de felul aceluia pecare-l găsim descris doar aici, în opera luiKafka: „Am văzut, în music-hall-uri,înainte de numărul meu, artişti lucrând latrapez zburător, se lansau, se balansau,săreau, zburau din braţele unuia în alealtuia şi unul din cei doi îşi purtapartenerul ţinându-l cu dinţii de păr.«Asta este libertatea umană, gândeam,asta e mişcarea suverană.» O, batjocură asfintei naturi! Nici un bastiment nu arputea opri râsul poporului de maimuţe lavederea acestui tablou!” Vedem, înaceastă descriere, enumerarea mişcărilorcorpului în întregime, prin mijloacireaverbelor de acţiune, în care numai „azbura” este întrebuinţat în sens figurat.Părţile corpului implicate nu sunt numitedecât atât cât este necesar. Rapiditateafrazei mimează sumar pe aceea aspectacolului descris. Ca şi în multe altelocuri, se constată o verbalizare a

gestului, o trecere a spectacoluluitrupului în spectacol al textului.

Pe de altă parte, ceea ce se poatenumi, metaforic, circul vieţii celibatare -esenţial la scriitorul praghez - îşi găseşteexpresia ce mai completă în douăpovestiri din 1922, amintita „Cea dintâisuferinţă” şi „Un artist al foamei”, ultimaneavând nimic de-a face cu acrobaţia,dar dezvoltând o idee la cărei germenapăruse alături de prima menţionare aunui trapezist, în jurnalul anului 1910,căci omul trăind într-un spaţiu atât derestrâns ca trapezistul, pe deplin angajatîn suferinţa lui, este şi „înfometat”. Dinpricina dorinţei de perfecţiune care-ianimă, trapezistul şi artistul foameiconsimt să-şi limiteze la minimum spaţiulvital. Unul îşi petrece viaţa pe un trapez,celălalt într-o cuşcă. Amândoi suntîncurajaţi de un impresar atent.Îngrijorarea primului consistă într-oîntrebare care rezumă toată angoasa luiexistenţială: „Această bară unică înmâini… ce e viaţa?” Impresarul îi totpromite artistului un al doilea trapez, darse teme, totuşi, de pericolul de moarteinerent, spaima nu-l părăseşte şi vede pechipul protejatului său primele riduri.Soarta artistului foamei este şi maidramatică, pentru că nu e înţeleasă detoţi. Asceza sa e de aşa natură încât arputea trece de cele patruzeci de zileprevăzute de impresarul său. Nu aretragere de inimă să iasă din cuşcă pentruun repaus de sănătate care i se oferă lasfârşitul perioadei. E un moment patetic,în care povestirea lui Kafka se dezvoltă caun formidabil spectacol ale cărui detaliimorbide sunt apreciate de toată lumea,cu excepţia celui ce ajunează, desigur. Cutoate acestea, publicul se întoarce puţin



câte puţin de la acest fel de expunere şiartistul foamei îşi încheie zilele într-omenajerie de circ, chiar lângă grajduri. Sesimte foarte rău, dar nu se plânge, căcieste interesat de animale un potop devizitatori. După moartea sa, o panterătânără, plină de viaţă îi ia locul, în aceeaşicuşcă. Spre deosebire de performanţeletrapezistului, care sunt abia menţionateîn „Cea dintâi suferinţă”, expunereaartistului foamei este descrisă cuminuţiozitate, de mai multe ori. Este ca şicum mobilitatea redusă, lipsa deechilibru şi buna-credinţă a celui ceajunează merită mult mai multă atenţiedecât priceperea înşelătoare atrapezistului. În ciuda comicului desituaţie produs de un comportament atâtobsesiv, cât şi insolit al trapezistului şi alartistului foamei, circul lor este, într-adevăr, destul de sinistru, deoarece aratădegradarea biologică, în loc să exaltesupravieţuirea şi superioritatea biologică,precum orice spectacol de acrobaţietradiţional. Tragedia lor este de a fi om şide a fi fără un partener, căci impresarulnu poate juca acest rol. Dacă ar fi fostanimale, ei ar fi găsit demult o cale, camaimuţoiul Peter le Rouge, care a scăpatdin cuşcă şi a găsit, noaptea, în culcuşullui, o femelă cimpanzeu. Pentru el,music-hall-ul nu este o vocaţie, ci oschimbare pe care conştient a ales-o,pentru a evita menajeria şi cuştile sale. Înacest fel, cariera sa este diametral opusăaceleia a artistului foamei, care a trecutde la scena teatrului la menajerie.

În scrierile sale, Kafka a încercat sărăspundă propriului comandament:„Imagine, nimic altceva decât imagine”,dar ştia, de asemenea, că ea ar trebuipusă în circulaţie. Forţa ficţiunilor sale

rezidă, fără îndoială, în capacitatea sa dea pune în valoare reţeaua de imaginicoerente, precum aceea a circului şi amusic-hall-ului, de exemplu, pentru căele constituie o lume. E vorba, în primulrând, de imagini vizuale, care (veziGoodman) sunt semne dense a cărorschemă de interpretare nu e bazată peunităţi discrete numărabile. Semnul densgenerează, din contră, un maximum desemnificaţii în interiorul spaţiului care îieste propriu – în acest caz, reţeauaobservată. Bogăţia de semnificaţii e celmai bine relevată de lectura metaforică apasajelor referitoare la acrobat, ca figurăde viaţă şi de scriitură a artistului.

În timp ce ideologia modernă găseşteo mie de moduri de a pune în cauzăvocaţia artistică, lumea astfel construităde Franz Kafka afirmă, în ciuda tuturor,vigoarea incontestabilă şi spectaculoasăa scriiturii înseşi.

___________1. Nelson Goodman, Manières de faire

des mondes, Gallimard, 20062. idem 3. Jean Starobinski, interviu în Cultura,

Nr. 40/2006 4. Alice Buzdugan, Estetica clovnescă, în

Vatra, 56/2011, Norman Manea, Variantela un portret

5. Gustav Janouch – Conversations avecKafka, Texte français, introduction et notesde Bernard Lortholary. Éditions Les lettresnouvelles / Maurice Nadeau., 1998

6. Paul Bouissac, la Mesure des gestes.Prolégomènes à la sémiotique gestuelle,The Hague, Mouton, 1973

7. „Ich kann meiner Natur nach nurein Mandat übernehmen, das niemandmir gegeben hat. In diesem Widerspruch,immer nur in einem Widerspruch kannich leben.“



Era într-o zi de luni şi, nu ştiu cum s-afăcut, că în salonul 23, cu cinci paturi, ne-am regăsit cei cinci inşi care numai cu unsfert de oră înainte ne întâlnisem într-un„vestiar” destul de strâmt şi mirosindputernic şi descurajant a formol; nedezbrăcasem fără jenă, ca-ntre bărbaţi, şiîncercam să părem fiecare în parteindiferent – ei şi, ce, eram primii sau ultimiioameni care ne internam?; omul maitrebuie ca, din când în când, să se maiîngrijească şi de sănătate - dar, după cene-am trezit într-un fel de pijamale „stas”(adică şifonate la modul absolut, fără oculoare precisă şi stând pe noi ca pe gard)şi papuci împerecheaţi după teoriaprobabilităţilor, iar infirmiera a dispărut înaltă încăpere cu hainele noastre înghesuitefără milă în nişte huse pline de praf, deparcă urma să le ducă la deparazitare,perspectiva vieţii de spital a devenit dintr-odată alta şi mult mai cert-sumbră: gata, de-acum încolo, fiecare-n parte şi pe diferitetermene, nu mai eram de capul nostru, nune mai eram stăpâni şi alţii aveau să decidăce să facem, când şi ce să mâncăm saudacă mai aveam voie să fumăm şi eventualunde anume.

Ne-am întrebat degeaba ce patpreferam fiecare, pentru că deja fiecare seaşezase în câte unul, la întâmplare, şi aşam-am ales cu cel care avea cea mai proastăpoziţie, fiind situat exact lângă uşă; şipoate că nu ar fi constituit nici un

dezavantaj acest lucru, dacă uşa s-ar fiînchis etanş şi dacă pe sub ea nu s-ar fistrecurat în permanenţă un curent de aerfoarte rece care nu găsea un loc mai bunde popas decât fix în patul meu.

În acea primă zi nu ne-am dat jos dinpat niciunul (parcă eram într-o prelungităconvalescenţă) decât pentru a merge pânăla „sala de mese” de unde ne-am întorsimediat cu nasul într-o parte, preferânddeocamdată să mâncăm ce ne adusesemfiecare de acasă; inutil să spun că,începând cu a doua zi, mâncarea de spitalam calificat-o ca fiind excelentă!

Tot de a doua zi, aveam să necunoaştem destul de bine unul altuiabiografiile, inclusiv beteşugurile de caresufeream şi pe care, cu psihologiaobligatorie a bolnavilor le exageram pânăla cea mai mare gravitate. Dintre toţi, sepărea totuşi că eu stăteam cel mai bine –un flegmon amigdalic („banal” sau parcă„benign”, cum naiba spusese doctorul?),care însă mă făcea să vorbesc mai multprin semne. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi:un bătrân la peste şaizeci de ani (dar subşaptezeci), spunându-ne ce-l supăra, maimult înjura de mama focului nişte

proză Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

Amintiri dinsalonul 23


„demoazele” (cam un sfert de dicţionaronomastic) dintr-un bordel din Bucureştiianilor ’30 de la care era sigur că i se trăgea„chestia asta nenorocită” (nenumind-o,totuşi) ce îl făcea să nu mai „iasă” calumea, decât cu dureri îngrozitoare (ziceael - o făcea însă, al naibii vulpoi, fără preamare convingere, în orice caz cu un fel denostalgie din care nu era greu să tragiconcluzia că nu-şi regreta deloc tinereţea şică, dimpotrivă, chiar de mâine ar fi în stares-o ia din nou, la fel, de la capăt, dacălucrul ăsta ar mai fi posibil, sub toateaspectele); al doilea şi cel mai scurt înprezentarea bolii era un anonim (pentrumine, nu şi pentru alţii, cum aveam săconstat curând) fotbalist de divizia „C” –avea o entorsă la glezna dreaptă şi îl dureamai mult faptul că în duminica următoarenu putea să „intre în teren”, pierzând astfel„partea” care i se cuvenea ca urmare avânzării meciului („frate-miu, rezultatele,cine pe cine bate, când şi cu cât, vax!, toateastea e aranjate de mult, noi nu trebuiedecât să executăm ce ni se spune – ne-amai dat el şi câteva amănunte despreculisele sportului rege, cel puţin la nivelul„C”-ului); un tip la treizeci şi ceva de ani n-a prea reuşit să ne explice ce avea, şi astanu pentru că ar fi fost mut, dar era, săracul,nu doar peltic, ci şi bâlbâit, şi te apucautoţi dracii dacă încercai să-i înţelegi uncuvânt – am priceput însă până la urmă,mai ales în următoarele zile, că n-o duceadeloc pe roze cu stomacul, pentru că beatot timpul la bariu şi făcea raze de care eranu numai sătul dar şi speriat, fiindcă mereufăcea nişte semne plastic-expresive, adicăaleluia, s-a isprăvit, de-acum, cu femeile,mai moale!; şi, în sfârşit, cel care la începutpărea bolnavul-bolnavilor, era un soldatcare n-avea nici pe dracu’, ne-a spus astadupă vreo trei zile (după ce în primareuşise să-l convingă şi pe medic că are o

cumplită „colică renală”) – „dom’le, n-amnici pe dracu’ şi niciodată n-am suferit denimica, n-am luat în viaţa mea o pastilă,da’ mai am două luni de armată şi mi s-aacrit, mai bine prefer să-mi facă curu’poligon, decât să stau degeaba în cazarmăşi să număr la zile, amere…; şi, într-adevăr,îndura cu un stoicism eroic, demn de toatălauda dozele duble de injecţii, spreexasperarea medicului curant care nu maiştia ce să creadă, întrucât durerile nucedau, şi nu scădea nici o „febră” suspectă,care în mod normal n-are nici în clin nici înmânecă cu „colica renală”. Dar de treabaasta avea el grijă în fiecare seară şidimineaţă, frecând termometrul de păturăpână-l ridica la treizeci şi opt de grade cucâteva linii, treizeci şi nouă, iar când venea„vizita”, mai-mai să crezi că nu mai aremult şi-şi dă sufletul.

Soldatul (parcă-l chema Popa Vasile,sau Popa Viorel, dar noi îi spuneam„Tilică”, aşa cum ne îndemnase chiar el,acesta fiind de altfel un apelativ curentpentru soldaţii cam prostuţi şi neinstruiţi)a fost primul dintre noi care a părăsitsalonul; şi spitalul. Și asta numai datorită(mai degrabă „din cauza”!) uneiimprudenţe de-a lui, pe care nu ştiu cât decurând şi-o va fi iertat, şi numaibunăvoinţa medicului l-a scutit de alteneplăceri la unitate. Imprudenţa (care lafel de bine ar putea fi taxată şi dreptprostie) a constat în aceea că în a opta zide spitalizare, dimineaţa, asistenta arevenit mai devreme în salon pentrucitirea şi înregistrarea temperaturilor şi l-asurprins tocmai când freca de zortermometrul şi exclama, fericit că avea sămai rămână încă o zi în spital: „Hai libi!...”

Asistenta, o fată bătrână despre care sevorbea printre bolnavi că dăduse o viaţăîntreagă la Medicină şi că în fiecare an, ceghinion! „reuşise fără loc” (nu-mi dau

Iulian MOREANU Iulian MOREANU

seama totuşi ce legătură putea fi întreacest şir de tentative eşuate şi răutatea pecare parcă ţinea cu tot dinadinsul să şi-oafişeze în permanenţă, începând de lamersul legănat şi cam crăcănat ce nuinspira nimic „pozitiv” şi terminând cuhalatul scorţos ce foşnea mereu anemulţumire – ca să nu mai zic nimic defigura-i la care nu te puteai uita decâtatunci când îţi făcea injecţia şi, voiai – nuvoiai trebuia s-o priveşti ca pe BrigitteBardot în plină perioadă de glorie,implorând-o în acelaşi timp să nu-ţi bageacul „pân’ la fund”), cât pe ce să facă unatac de cord: „Ce faceţi, tovarăşe bolnav-soldat, induceţi cadrele medicale îneroare?... Nu vă e puţină ruşine?... Aşa văeducă în armată?...” Nu ştiu ce i-arăspuns Tilică (dacă o mai fi avut putereasă-i răspundă ceva) pentru că mi-amînfundat capul sub pernă şi aşa am rămaso bună bucată de vreme, ca nu cumva săfiu acuzat de complicitate la tăinuireaunui fals bolnav. Care complicitate însătot ne-a fost imputată mai apoi de doctor,mai în serios la început, mai în glumă lasfârşitul vizitei, pentru ca în final să nespună că „ne înţelege” şi că în loculnostru ar fi procedat la fel (!?).

Dar, până atunci, asistenta a făcut untămbălău de toată pomina, de la ducereamâinii la inimă, simulând o inevitabilă crizăcardiacă până la intenţia clară de a-l batepur şi simplu pe Tilică (ce se şi vedea,poate, sărmanul, la „bulău”, fără centură şifără şirete la bocanci), s-a plâns în stângaşi-n dreapta, adică deopotrivă infirmierelorşi medicului de gardă (cu toţii neluând-o înseamă, având ochii umflaţi de somn şinedorind altceva decât să li se termine turaşi să pleca odată acasă), a consemnat„evenimentul” în raportul de gardă şi, înfinal, soldatul-chiulangiu a fost trimis launitatea sa, la prima oră a externărilor.

Când, după ce s-a echipat, a venit însalon ca să-şi ia rămas bun de la noi, pefaţă i se putea citi o suferinţă amarnică –de parcă, Doamne fereşte! izbucniserăzboiul sau fusese înştiinţat că trebuia săplece într-o misiune de comando prin cineştie ce junglă. Ne-a spus că auzise căplutonul său (ca de altfel aproape întreagaunitate) fusese trimis într-o campanieurgentă de culegere a porumbului, urmândca liberarea să se amâne, nu se ştie pânăcând, oricum, până la terminareacampaniei de recoltare la nivelul întregiiţări nu era nici o speranţă, apoi, ne-asalutat global, ducându-şi mâna dreaptă lacăciulă şi luând o ireproşabilă poziţie dedrepţi – nu ne-a întins, însă, mâna,considerându-ne probabil „superiori”, şine-a părăsit făcând un strânga-mprejurperfect. „Hai libi!...” l-am auzit apoi peculoar, iar ecoul celor două cuvinte s-amenţinut parcă un sfert de oră.

Adevărul este că i-am simţit lipsa,pentru că ne întreţinea optimismul şi bunadispoziţie în fiecare zi (lui îi convenea,desigur, că doar era cel mai sănătos din totspitalul), povestindu-ne o mulţime deîntâmplări picante (cred că mai şi inventa,era imposibil să le fi trăit chiar pe toate),râdeam cu toţii pe înfundate şi cum ne lăsaboala, ai fi zis că Tilică nu era altul decât„Moş Teacă” degradat şi la tinereţe, revenitdin cartea lui Bacalbaşa în zilele noastreprin cine ştie ce minune; de asemenea,lipsa i-am resimţit-o şi mai acut după ce înlocul lui a venit un pensionar („sunt DreptuStelică, avocat-pensionar, care pat e liber?”– atâta a zis, s-a „prezentat” şi a pusîntrebarea asta total inutilă, pentru că doartoţi eram în paturile noastre, în rest n-amai scos niciodată o vorbă, tot timpulstând cu nasul înfipt într-o „Biblie”ferfeniţită) care, când dormea – după unprogram riguros, de la opt seara până a



doua zi la şase – ,sforăia de tremuraugeamurile; ce somn de plumb şiinstantaneu, fără nici o răsuflare avea înschimb Tilică! În plus, veselia din salonulnostru s-a dus de râpă, şi acum arătam lafel de bolnavi ca în prima zi.

În prima zi de vizită, duminică (cea dejoi fusese „suspendată”, n-am aflat de ce),doar la mine şi la fotbalist n-a venitnimeni. La mine – pentru că nu avea cine,fiind de puţin timp detaşat la un şantierdin localitatea asta total necunoscută pânăatunci şi neavând timp să mă împrietenescmai bine cu cineva, şi de altfel nici să-icunosc prea bine pe cei cu care lucram(vreo săptămână, chiar, un maistru m-a totbârâit zilnic cu întrebarea: „Dumneata, cuce treburi p-acilea?”, „Sunt inginerul…”,„A, da, mă scuzaţi, să trăiţi!”), iar lafotbalist, pentru că acesta fusese „învoit”de cu seară, se părea că echipa avea totuşimare nevoie de el pentru acel „mecirestanţă” de care se văicărise atâta că-l„pierde”, şi de care depindea mult„clasamentul de iarnă”.

A intervenit pentru el o delegaţie de (i-am numărat) zece inşi, ni i-a spus pe toţipe nume şi funcţii, dar n-am reţinut preamult: şeful restaurantului „Căprioara”,domnul…; directorul O.C.L.-ului, tov…;preşedintele Asociaţiei Sportive, tov.inginer-director…; contabilul-şef de laîntreprinderea… tov…; preşedinta Comisieide femei de la fabrica…, tov…; şi încă, pânăla zece. S-a întors pe la 11 noaptea,cherchelit bine şi fericit, încasase şi „primade joc” şi „restul” – „frate-miu, nu m-amcerut să joc, da m-a băgat dom’ director…în ultimele şase minute şi mi-am făcut şidatoria, am dat autogolul care mi s-acerut…”, a vrut să mai adauge ceva, dar l-aprins subit somnul şi aşa a dormit până adoua zi dimineaţa, în „haine civile”.

Pe la patul lui Tilică s-a perindat în cele

două ore de vizită cam efectivul uneicompanii, nu stăteau prea mult, doarcâteva minute, îi lăsau ceva ţigări şiînchinau în sănătatea lui câte un gât delichior de mandarine, apoi plecauadresându-i invariabila urare: „Hai, libi!”

La bâlbâit s-au prezentat şapte copii dediferite vârste şi înălţimi, însoţiţi de mamalor (nevastă-sa), o femeie îmbătrânită preadevreme, când a apărut în uşa salonuluiîncărcată de o sumedenie de pacheteaşezate de-a valma în vreo cinci pungi deplastic de un leu şi cu basmaua trasă pestegură ai fi zis că e muta-mutelor, dar imediatce s-a dezbrăcat şi s-a aşezat pe pat (poateam eu prea multă fantezie, dar am avutimpresia că uitase unde se afla şi era cât pece să se dezbrace de tot) iar plozii s-au puspe mâncat conţinutul pachetelor, a începutsă-l boscorodească, o clipă nu i-a stat gura,îi dădea în sus şi-n jos cu mahorca şi cuţuica, ea ştia ce spunea şi desigur bărba-su,care n-a zis nici pâs, se topise de tot subpătură, doar nasul şi ochii i se mai vedeaude sub ea, altfel n-ai fi crezut că în pat maiera cineva.

În schimb, fostul june-prim afemeiat alBucureştilor anilor ’30 s-a întreţinut cordialşi pe diferite teme, pe rând, cu şase dame(între treizeci şi cinci şi şaptezeci de ani),câte un sfert de oră cu fiecare, parcă leprogramase din timp, conducea una şi seîntorcea cu alta, protocolar, dacă n-ar fiavut pijamaua pe el ai fi zis că era undiplomat ce avea zi de audienţe – şi decare, de fiecare în parte, la sfârşitul vizitei,ne-a vorbit sub forma unei ciudate şiîntortocheate încrengături genealogice,începând de la nepoată până la bunică (!?),sărind însă, din neatenţie (?), peste „soţie”.I-am ascultat toată această explicaţienecerută (la care nu ştiu de ce s-a simţitobligat) încercând să ne prefacem căînţelegem şi dezlegăm „situaţia” („asta-i




situaţia, nu se înghit deloc una pe alta şid-aia au venit pe rând, eu le-am zis aşa, casă evit…” – ce să evite, n-a mai zis, şi-a luatpachetul de Kent pe care i-l lăsase„nepoata” şi a plecat la „fumoar”, adică laW.C.) – mai eram în salon eu şi Tilică,bâlbâitul, după ce i-a dispărut trupa adispărut şi el vreo două ore, timp în carecred că a dat gata trei pachete deMărăşeşti, iar fotbalistul, poate că tocmaiîn acele minute îşi făcea „datoria” – şibineînţeles că nu am crezut o iotă.

După Tilică, al doilea care ne-a părăsita fost bâlbâitul, dar nu pentru a plecaacasă ci pentru a se muta cu un etaj maisus, la secţia chirurgie. Când i s-acomunicat vestea (cu o zi în urmă tocmaiplecase Tilică) – starea sănătăţii i seînrăutăţise brusc, de neînţeles chiar şipentru medicul curant ce încerca să-lsalveze de „cuţit”, întrucât, până duminicădăduse toate semnele că „merge sprebine” – a făcut un adevărat atac de panică,se învârtea prin salon ca un animal depradă tocmai capturat şi aruncat într-ocuşcă din care nu mai avea scăpare, şi credcă dacă ar fi avut la îndemână o frânghien-ar fi pregetat să improvizeze un ştreangpe care să şi-l atârne chiar şi de propria-imână; „şi dacă mor”?..., „şi cu copilaşiimei ce-o să se întâmple?...”, „nu mă duc,domnule, la cuţit, să se ducă alţii, mai binemă spânzur!...”, „şi nevastă-mea, caretocmai acum mai aşteaptă unu’…” (?!?),„ce să se facă ei fără mine, care sunt capde familie?...”

A ţinut-o în tânguieli (parcă de fricăîncepuse chiar să vorbească mai clar) camo oră şi ceva dar, până la urmă, şi-a luatresemnat şi în această ordine: prosopul,câteva din borcanele cu magiun aduse denevastă-sa (şi, curios, lăsate întregi de ceişapte copii), săpunul şi ustensilele debărbierit, şi a părăsit încăperea (lăsând

de bună voie în sertarul noptierei ojumătate de calup de Mărăşeşti de careera sigur că de-acum încolo nu mai aveanevoie), urmând ca un mieluşel oinfirmieră ce nu sugera prea multăîncredere cu halatul ei plin de pete desânge, uitând cu desăvârşire de noi, parcănu ne cunoştea şi intrase în salonulnostru din greşeală. În locul lui, până săplec şi eu, n-a mai venit nimeni.

Ne-am dus să-l vedem, eu şi bătrânul,peste două zile, era la rezerva 2 –reanimare, şi, deşi vizita de joi era încontinuare suspendată (din aceleaşimotive necunoscute), nevastă-sa era lael, stătea la capul lui şi-i tampona buzeleuscate cu o felie subţire de lămâie. Cândl-am văzut, m-am cutremurat, nu maivăzusem niciodată un om operat cu o ziîn urmă, şi nici nu mi-aş fi putut închipuicum ar putea arăta - parcă era uncadavru şi, preţ de o secundă, efectiv l-amvăzut întins în coşciug şi cu lumânăriarzându-i la căpătâi.

S-a uitat la noi, dar nu cred că ne-arecunoscut; apoi a închis ochii. Nevastă-sa,în schimb, ne-a salutat dând uşor din cap şia căutat cu privirea nişte scaune pe care săne aşezăm şi noi, şi care scaune de altfel nuexistau. Am rămas deci în picioare, muţi şineliniştiţi, neştiind ce să facem sau săspunem. „Și ce credeţi, scapă?”, ne întrebăîn şoaptă femeia, cu ochii aţintiţi la stativulpe care era fixat un flacon de sânge dincare, printr-un furtunaş steril, la intervaleregulate, anume stabilite cu ajutorul unuifel de robinet minuscul îi picuraubâlbâitului stropi mici şi vii de sânge într-ovenă umflată ca o lipitoare sătulă, şi în careera înfipt un ac gros cât o mină de creion.

Ca un laş, numai ca să nu fiu nevoit săzic ceva, m-am prefăcut că am nevoie săbeau puţină apă, m-am dus la chiuvetă şi,în timp ce sorbeam apa din pumn, l-am



auzit în spatele meu pe bătrân:„Bineînţeles, doamnă, nu trebuie să văalarmaţi, aşa e după orice operaţie,organismul este o vreme slăbit, căci omulnu e maşină, de aceea se şi repară, ca săzic aşa, ceva mai greu şi mai încet şi, înplus, şi cu ceva dureri…” Am mulţumit îngând cerului pentru intervenţia bătrânuluişi, întorcându-mă lângă pat, am observatcă bâlbâitul deschisese iarăşi ochii şi-idădea şoptit indicaţii nevestei ce să facă cuun „căzănel” de aramă, şi-i mai spunea săaibă grijă de „ăla micu’” în caz că el…;„bine, Culae, bine, aşa, cum zici tu,Doamne fereşte şi apără, nu te mai gândi laprostii, că te faci bine şi vii tu acasă şi learanjezi pe toate cum ştii tu…!”, repetanevastă-sa întruna, tăiase între timp altăfelie de lămâie şi-şi înghiţea lacrimile. Apoi,operatul închise ochii la loc, şi începu sămângâie cu câteva degete aerul în care el,poate, în acela clipe, simţea şi vedea niştecapete de copii.

Am mai stat câteva minute, după carene-am luat la revedere de la femeieurându-i soţului însănătoşire grabnică şi,încredinţând-o că o să mai trecem noi pe lael, am pornit-o spre salonul nostru. Eramcomplet distrus (într-un fel, oarecumparşiv, regretam că fusesem să-l văd pebâlbâit), nu puteam deloc să-mi revin,imaginea aia macabră nu-mi ieşea din cap,mă obseda crunt – nu ştiu ce vină îmigăseam în toată treaba asta, şi totuşi măîncerca un puternic sentiment de culpă -,şi-mi dădea nişte ameţeli care-mitulburaseră atât de mult echilibrul, încât lafiecare treaptă pe care o coboram trebuiasă mă sprijin de balustradă. „Ți-e rău?” m-aîntrebat bătrânul, pe care „întâmplarea”nu-l prea afectase, şi cred că era şi firesc,doar văzuse mai multe la viaţa lui decâtmine. „Nu”, i-am răspuns crezând că numai rezist mult şi mă prăbuşesc. „Atunci,

hai la o ţigară!” A zis-o ca şi cum n-ar fiobservat nimic altceva în purtarea mea şilucrul acesta m-a mai întărit, mai bine zism-a ajutat să încep să uit ce văzusem larezerva 2 – reanimare.

Ajunşi la „fumoar”, bătrânul a scos unpachet de Marlboro (primit, parcă, de la„bunică”) şi, în timp ce eu am fumat douăţigări, el a dat gata cinci (sau poate chiarşase). Tăceam amândoi, dar îl simţeam căavea ceva pe suflet şi nu ştia dacă era saunu cazul să mi se mărturisească. A făcut-o,totuşi, după şi-a mai aprins o ţigară, iar euam dat de înţeles că vreau să mă întorc însalon. „Domnule inginer, mai staţi o clipă,vă rog! Aş vrea să vă rog ceva. Ceva cu caresimt şi sunt sigur că numai dumneavoastrămă puteţi ajuta”.

Asta, da, pica şi mai bine – după relativacalmare pe care mi-o produseseră ţigărilelui tari şi fine -, un ajutor, o faptă bună pecare puteam (eventual) s-o fac pentru elmă puteau scoate şi mai repede din stareaaceea depresivă din care totuşi nu-mirevenisem pe deplin. „Cu plăcere, dacă-mistă în putere… despre ce e vorba?...”Bătrânul îmi întinse din nou pachetul deţigări care se înjumătăţise, mi-am maiaprins una de la a lui, apoi scoase dinbuzunarul halatului un plic destul de grospe care mi-l puse în mână.

Nici n-am apucat să-mi exprim uimirea– mă aşteptam la vreun sfat, o părere înlegătură cu orice, un comision pe care să i-lfac mai târziu, dacă aveam să ies din spitalînaintea lui ori cine ştie ce altceva, inclusivun ajutor bănesc (deşi nu părea omul caresă aibă nevoie de aşa ceva) pe care eramgata să-i spun că n-am cum să i-l onorez,dar un plic, şi încă, ce gros mi s-a părutdupă ce l-am privit mai bine! – pe care mil-a dat, ce anume ceva putea să însemne?

În secunda aceea în care el a făcut opauză mi-au trecut o mie de gânduri prin



cap în legătură cu respectivul plic, inclusivcă era destinat cine ştie cărui post de radiostrăin şi că mă va ruga ca în cazul în carevoi pleca vreodată în străinătate să-l punde-acolo. „Domnule inginer, zise, apoi tuşide câteva ori pentru că se înecase cu fumulde ţigară (sau numai se prefăcuse,încercând să-şi dea seama dacă eram atentşi dacă într-adevăr aveam figura omuluidispus să-i promită un ajutor înainte de aşti despre ce este vorba – şi dacă, deci, maiera cazul să continue sau să-mi trânteascăo gogoaşă şi să-mi ia plicul înapoi), domnule,îl deschizi numai dacă o mierlesc! O să afliaici, în plicul acesta toată viaţa mea şi,totodată, te fac, vrei – nu vrei, executorulmeu testamentar!”

Curios, dar nu am fost delocimpresionat. L-am întrebat, totuşi: „Dar dece, tocmai eu?” „Pentru că mâine urc şi euetajul, îl urc, domnule, serios îl urc, altfelnu se mai poate, şi adevărul-adevărat e cămi-e frică, mi-e al dracului de frică! Și, astae, că n-am ce mai ascunde: domnule, n-ampe nimeni pe lumea asta, pe nimeni nu maiam, cam de mult, n-am nici o nepoată şinici o bunică sau… alea erau… cred că aiînţeles de-atunci, de la vizită, că doar eştiom dezgheţat… Acum, azi şi mâine, nu temai am decât pe dumneata, aşa că, roagă-tela Dumnezeu pentru mine…”

Abia acum am simţit nevoia să măciupesc de obraz – şi chiar am făcut-o, ca şicum îmi zgândăream un coşuleţ -, ca să măconving că nu visez. Nu visam deloc, eramfoarte treaz, aproape, să zic, sănătos, eramîn WC-ul de la etajul I (bărbaţi), fumam oţigară Marlboro (scurt) şi ţineam în mânăun plic, în care plic, mi se spusese că… cemi se spusese. Atunci, ce se întâmpla? Deunde?… De ce trebuia ca toate astea să sespargă-n capul meu? De ce?... De cânddevenisem responsabil pentru destinulaltora?... Ce rău făcusem de trebuia să port

şi povara asta?... N-am zis nimic, nici el n-amai zis, am pus plicul în buzunarulpijamalei, am aruncat resturile de ţigări înpisoare şi ne-am întors, în sfârşit, în salon.

Fotbalistul tocmai se pregătea deplecare, deşi ora externărilor trecuse demult. Nu-i mai tăcea gura (până să apăremnoi vorbise desigur în vânt, pentru căpensionarul-avocat era cufundat în lectura„Bibliei”), era în al nouălea cer, fusesetransferat (cuvântul exact, cam pretenţios,pe care l-a folosit el a fost „cumpărat”, caşi cum juca prin cine ştie ce ligăenglezească sau de aiurea) la o echipă dineşalonul secund şi peste câteva zile urmasă plece în Iran (sau poate în Irak, nici elnu ştia prea bine, deocamdată) pentru treisăptămâni, într-un turneu de trei jocuri(dacă ăsta o fi fost adevărul, nu-mi pot daseama nici în ruptul capului cum un„turneu” poate să cuprindă numai treijocuri în atâta amar de vreme). Îşi totfăcea şi desfăcea bagajul, deşi nu avea mainimic la el, şi repeta, ca să ne intre bine încap, despre ce o să aducă de-„acolo”, ce-osă mai facă el pe-„acolo”, pe câte o să lereguleze el pe-„acolo” etc.

Începuse să mă urmărească din noufigura cadaverică a bâlbâitului peltic, şiîncă nu reuşeam să pricep ce amestecaveam eu în destinul lui, ca şi albătrânului, de altfel.

La plecarea fotbalistului, am datconvenţional mâna cu el, i-am uratneutru dar şi inconştient-invidios„succes” („geaba şaptişpe ani de şcoală,geaba examene cu duiumul şi zeci denopţi nedormite, că tot n-o să apucvreodată să văd nici Iranul şi mai mult casigur că nici altă ţară, de unde atâţiabani?, de unde paşaport? – poate doarBulgaria, la Ruse, într-o excursie de treizile cu autocarul, din care două pe drum,şi cu ce e-alegi, şi-aşa, decât cu două-trei



cartuşe de BT şi cafea pe care oricum lepoţi găsi şi aici, la preţuri de speculăapropiate de cele de acolo?... pe cândăştia, fără serviciuri, numai cu şcoalaprimară, şi eventual cu liceul la f.f….”) şi,ca să fie tacâmul complet, i-am tras şi oînjurătură în gând privindu-l înconsecinţă, şi m-am înapoiat singur la„fumoar”, unde am stat şi am fumat pânăn-am mai putut suporta mirosul de-acolo,negândindu-mă decât la faptul că a douazi aveam să rămân singur în salon, adicănumai eu cu „sunt Dreptu Stelică, avocat-pensionar, care pat e liber?” – deci singur.

Într-adevăr, aşa a şi fost – nemaivenindnimeni, de a doua zi am rămas în salondoar cu sus-amintitul, care continua săstea tot timpul cu nasul cufundat în„Biblia” lui şi mai ferfeniţită (între filelecăreia, nu ştiu de ce, un gând răutăcios,dus la extrem mă făcea să cred că aveaascunse, Doamne, iartă-mă! pozepornografice – că prea se holba ore întregila o pagină fără să o întoarcă). A fost unchin care a durat trei zile.

Luni, după două săptămâni de lainternarea în spital, una de la ieşirea luiTilică, şase zile de la operarea bâlbâitului(pe la care, cu toate promisiunile făcuteneveste-sii, n-am mai trecut), patru de la„urcarea” bătrânului la chirurgie şi cincide la plecarea fotbalistului – am părăsitşi eu spitalul.

Am coborât cele nouă trepte ale clădirii,am trecut fluierând pe lângă portar, caremi-a zis un „să trăiţi!” umil, aşteptând,probabil, ceva de la mine, şi, abia după ceam ajuns în stradă, mi-am adus aminte deplicul bătrânului – şi chiar şi de el, pe lacare uitasem, sau naiba ştie de ce nu mădusesem să-l văd „sus” – pe care-l lăsasemîn buzunarul bluzei de pijama, ce luase(cred) deja drumul spălătoriei.

Niciodată în viaţa mea nu m-a încercat

un sentiment mai grav, ca acum, devinovăţie absolută. Dar, ce era să mai fac?Nădăjduiam ca bătrânul să se facă bine, iardacă se va întâmpla să ne întâlnim vreodată,o să văd atunci ce minciună o să-i îndrug,dacă va avea pretenţia să-i restitui plicul.Și, cu bucuria omului vindecat, mă vaierta, cu siguranţă, pentru faptul de a-i fipierdut „viaţa”.

Am făcut un semn global de rămas bunspre toate ferestrele spitalului – de lacâteva mi-au răspuns cu semne mai multdisperate câteva figuri scofâlcite – şi amluat-o la pas, uşor, că doar nu mă grăbeanimeni, puţin ameţit de aerul tare şi curatde afară, cu care nu mai eram obişnuit.

După vreo zece metri m-am simţit bătutpe umăr. M-am întors, surprins de acestgest amical – era maistrul care timp de osăptămână nu ştiuse ce era cu mine peşantier şi mă tot bătuse la cap cu aceeaşiîntrebare: „Dumneata, cu ce treburi p-acilea?” „Tovarăşe inginer, eu, am fostdelegat, pentru ca, în numele colectivuluide muncă al… şi al Conducerii, să vă…”

Nu ştia ce trebuia să mai spună, uitase,parcă era un seralist pus în încurcătură deo întrebare ce-i întrerupsese lecţia învăţatăpe de rost, şi chiar îşi duse o mână lafrunte, încercând să-şi amintească ce maiavea de zis. Mi s-a părut dintr-o datăsimpatic peste măsură şi, ca atare, l-amscos eu din impas: „Bine, mulţumesc, lasăasta acum şi mai bine hai să bem ceva”.

Maistrul clipi din ochi-ii ca de viezure aaprobare, parcă aştepta propunerea asta,şi ne-am îndreptat spre (singurul)restaurant, petrecându-ne (la iniţiativamea) cu mâinile pe după umeri, ca doivechi şi nedespărţiţi prieteni. Uitasem cănu aveam un leu la mine…

1988 – din volumul„Ruleta mincinoasă” (2007)



Anul 2012 rămâne unul de referinţă înpolitica românească postdecembristă.Decăderea regimului portocaliu, patronatde Traian Băsescu şi apogeul (victoriazdrobitoare în alegerile locale şi parlamentare)alianţei social-liberale (USL) au adusimportante modificări în mentalul colectival societăţii româneşti. Divizaţi brutal deciocnirea celor două blocuri politice(manifestaţiile antibăsiste de stradă dinianuarie şi februarie, alegerile locale diniunie, referendumul de demitere apreşedintelui, alegerile parlamentare),românii au văzut doar ceea ce li s-a arătat,fără să poată înţelege în profunzimedimensiunea jocurilor politicianiste din culise.

Volumul „Pacienţii politici”, din carepublic aici o altă serie de fragmente-jurnal,îşi propune să scoată la lumină aspecteimportante din partea nevăzută a politicii:jocurile din jurul puterii, falselecamaraderii şi, pe alocuri, impostura, care,inevitabil, vor duce, în anii următori, laprăbuşirea eşafodajului.

7 septembrie 2012. În sfârşit amînţeles de ce a ales cercetătorul ştiinţificdoctor - hasdeolog Jenica T. să semnezeadeziunea şi să candideze sub flamura PP-DD!

Consemnez, în acest sens, cele maiinteresante declaraţii de presă: „Nu pot stadeparte de fenomenul politic. Se ştie foartebine că am fost membrul diverselor partidecare funcţionează în Câmpina. Nu mi-a

trecut niciodată prin minte că m-aş puteaîntoarce la vreunul dintre acestea, de undeam plecat total nemulţumită. Aşa am alessă intru în rândurile acestei grupări noi, PP-DD, din dorinţa de a face ceva bun pentrucomunitatea câmpineană şi prahoveană.(...) Politica pe care am făcut-o în toţi aniide când activez, din 1989 şi până azi, aratăcă nu am urmărit un interes personal, cidimpotrivă. Am propus proiecte care s-aumaterializat spre binele tuturor”.

Alt registru. Regrete şi proiecte: „Mi-aşfi dorit mult să fac parte din Consiliul LocalCâmpina, dar pentru că deţin o funcţie încadrul aparatului administrativ local,atunci nu am avut de ales decât să merg laConsiliul Judeţean unde consider că amexpertiza necesară pentru a propuneproiecte valoroase pentru cetăţeni”.

Alt registru. Limbă de lemn: „(...) Înceea ce priveşte cultele, îmi propun undialog constructiv cu reprezentanţiiacestora, pentru că este necesar acestlucru. Consider că în vremurile noastretrăim într-un haos, că este foarte greu săimpui ordine şi este şi mai greu să impuiproiecte care pentru unii nu vor fi la fel debine venite, dat fiind faptul că s-au obişnuitcu o anumită rutină care, după părereamea, nu duce la nimic bun. Acolo unde sunt

istorie recentă Florin Severius FRĂŢILĂ

Florin SeveriusFRĂŢILĂ

Pacienţii politici (7)


rezultate nu vom interveni deloc, dar acolounde constatăm deficienţe – acest lucru îlvom constata în urma demersurilor pe carele vom face în urma dialogului,informaţiilor pe care le vom primi, avizitelor pe care le vom face – vom avea unpunct de vedere. Eu promit că-l voi exprimafoarte clar în cadrul Consiliului Judeţean,pentru că nu o să merg la şedinţă să stau şisă ridic mâna la comandă”.

Pasajul ăsta îmi reaminteşte de unmoment celebru, dintr-o şedinţă din anii ’80a Uniunii Scriitorilor, surprins magistral înjurnalul lui M. Zaciu, în care culturnicaregimului ceauşist, Suzi Gâdea, spunea: „Înfaţa consiliului venim cu lecţia învăţată,tovarăşi! Merită o îmbunătăţire în acestsens... umila mea propunere... Deasemenea, o grijă deosebită pentru ceirespinşi. Valoarea să primeze! Nu că ebolnav, că e bătrân şi altele d-astea! Deaceea pana dumneavoastră scriitoriceascătrebuie să prindă... Trebuie o me-to-do-lo-gie puţin îmbunătăţită! De asemenea, s-aobservat, tot în aceste lucrări, nu prea multăfermitate în atitudinea ce o avem. Aceastăoscilaţie nu-i bună. (...) Am văzut îmbinareaconcepţiei tineretului cu oamenii care au oactivitate în spate, cu alţii acum nu am avutcunoştinţă că nu am putut să mă deplasez,dar acum mi-am format o părere proprie,nu mai iau rapoarte de la alţii. (...) Cumputem noi contribui la ridicarea niveluluicultural al poporului şi ce avem de făcutpentru creşterea experienţei educative amaselor? Că orice lucru mai slab arerădăcină în lipsurile pregătirii politice şi deaceea întreabă unii de ce asta şi nu ailaltă!Pregătirea politică bună trebuie să sereflecte în jos şi să răspundă la grija mare ceare pentru dumneavoastră toţi TovarăşulCeauşescu care vă aşteaptă să veniţi cuopere care dumneavoastră le creaţi pentruridicarea învăţământului, culturii şi ştiinţei”.

Alt registru. Alianţa conjuncturală USL –PPDD: „Noi am încheiat o alianţă, însă nune vom opune niciodată proiectelorconstructive, care vizează dezvoltareaeconomică, edilitară, culturală a oraşuluiori a judeţului. (...) La nivel naţionalpreşedintele nostru de partid, domnul DanDiaconescu, are motive să critice USL-ul,dar la nivel local avem nevoie demajoritate ca să ne promovăm proiectelepromise în campanie. Asta nu înseamnă căPP-DD se confundă cu USL. Nici pomeneală!”

Politică valahă în anul de graţie 2012.

8 septembrie 2012. Scrisoare dinGermania. Horst Gottfried, un neamţoctogenar care în tinereţe a trăit şi studiatîn Câmpina, îmi cere cu eleganţă, printr-oscrisoare foarte frumos caligrafiată, sămediatizez un eveniment rarissim prilejuitde împlinirea a 60 de ani de la terminareaȘcolii Tehnice de Petrol, promoţia 1952.Am acceptat imediat, din dorinţa de a nulăsa să treacă neobservată revederea uneigeneraţii, parte a civilizaţiei trecutuluicâmpinean. Printre absolvenţii prezenţi lastrigarea catalogului l-am găsit şi pe JustinCapră, inventatorul cu brevete recunoscuteîn plan mondial, încântat şi emoţionat declipele petrecute în compania foştilorcolegi. Am vrut să aflu povestea anilorpetrecuţi la şcoala petroliştilor şi nu amreuşit. Se grăbea să ajungă la ora fixată înlocul stabilit pentru poza de grup multaşteptată, ritualul de început al oricăreipetreceri organizate bătrâneşte, până laultimul detaliu.

Horst Gottfried, fost tehnician înprelucrarea ţiţeiului, s-a arătat în schimbmai dispus la vorbă: „În anul 1961 amplecat în Germania, Turingia, locul debaştină al mamei. Era perioada când statulcomunist dădea aprobare etnicilor germanimult mai uşor după anii grei de sub

Florin Severius FRĂŢILĂ Florin Severius FRĂŢILĂ


conducerea lui Dej. De atunci mi-a rămasinima aici, pentru că am trăit 30 de ani peaceste meleaguri. Vin în fiecare an şi măsimt foarte bine. Întâlnirea de azi este unpod peste timp, o legătură între amintiriletinereţii şi ceea ce suntem în prezent. Măbucur de fiecare dată când îi pot revedeape colegi, din nefericire tot mai puţini. Laabsolvire, promoţia avea exact o sută deelevi, fete şi băieţi, în trei clase. Acum maisuntem în viaţă vreo patruzeci şi cine ştiece ne mai rezervă viitorul”.

Consemnez cu mare plăcere amintirileşi trăirile acestor oameni încântători,cărora timpul le-a făcut cadou bucuria uneinoi revederi. Decenţa şi simplitatea lor măduc cu gândul la societatea câmpineană atrecutului, parte însemnată a blazonuluirămas moştenire în prezent.

9 septembrie 2012. De neacceptatpolitica lamentabilă a zilelor noastre. Cautfebril păreri avizate despre starea naţiei înscriiturile analiştilor politici ori alepubliciştilor lucizi, puţini la număr! Printreei, Andrei Pleşu, Christian Crăciun, MirceaVasilescu, C.T. Popescu şi Octavian Paler -omul scânteie, reperul moral de care măsimt foarte ataşat. Mă întorc la el defiecare dată când ajung în praguldisperării, pentru că vreau să înţeleg deunde venim şi încotro ne îndreptăm.Uneori mă limpezeşte, îmi arată drumul şicel puţin pentru o vreme - până cândajung din nou în mijlocul absurduluiromânesc, sursa nesecată de inspiraţie adramaturgilor exilaţi Caragiale, Ionesco -revin la linia de plutire.

Azi am primit la redacţie o scrisoarevenală, aplicată, rezonabilă, semnată deLiliana M., dovadă că mai sunt şi alţioameni lucizi aflaţi în căutarea echilibrului/adevărului: „Despre noroiul uscat dinpolitică – (...) În 2004, după instalarea

guvernului Tăriceanu, când am văzutnumirea lui M.R. Ungureanu la conducereaexternelor româneşti mi-am zisîncrezătoare, după un eşec în viaţapersonală care mă pusese la pământ, că sepoate (...) Dacă un tânăr de 36 de anipoate ajunge ministru, pot şi eu să fac cevacu viaţa mea! (...) Numai că atunci nuştiam nimic despre domnia sa şi am crezut,în naivitatea mea, aşa cum au crezut,probabil, mulţi conaţionali ai mei, căproaspătul demnitar MRU a fost ales deînţelepţii oameni politici ai PNL din pleiadade tineri intelectuali promiţători aigeneraţiei mele, pentru a fi crescut, încet şisigur, în preajma valorilor liberalismului.(...) În februarie 2012, scos din jobenulinspiraţiei băsesciene într-ale guvernării,MRU este aruncat în arenă, în chip deprim-ministru, salvatorul României în criză.Cu aerul său de intelectual frustrat, vorbindsfătos pe la antene, cu o detaşare versatilă,pre mulţi i-a făcut să ridice sprânceana şisă-şi pună speranţe în această nouă stea apoliticii româneşti. (...) Immaculataconcepţio a lui Băsescu – schimbarea PDL-ului la faţă – pentru alegerile din toamnănu se anunţă deloc imaculată. Cine e curiossă vadă cronologia evenimentelor dincarierele lui MRU şi ale lui Mihail Neamţu,cei doi apostoli ai noii ideologii băsesciene,poate descoperi multe coincidenţe aparentîntâmplătoare, dar care, într-o viziune maiepică, l-ar putea duce cu gândul la o teoriea conspiraţiei pusă la punct în detaliu. Preasunt şcoliţi amândoi pe afară imediat dupăce au ieşit de pe băncile facultăţii, preas-au învârtit numai pe la agenţiiguvernamentale şi prea sunt lustruiţiamândoi de multiculturismul elitist dinşcoala lui Andrei Pleşu! M-am născut,muncesc şi trăiesc în ţara asta şi ştiu că,geniu să fii, şi tot nu ţi se deschid uşileastea, aşa, numai pe deşteptăciune! MRU



se laudă cu cel mai mare ONG din ţară,Iniţiativa lui civică, dar cine a organizat înviaţa lui ceva, ştie cât de greu se strângeleu pe leu din donaţii şi sponsorizări pentruo acţiune pe plan local, darămite pe plannaţional (...). Mă întreb pe banii cui facetreaba asta? Că doar nu din salariu! (...)Cred că nu va trece mult şi în jurul acesteialianţe de centru-dreapta pe care o pune lacale vor începe să zboare moliile(...)”.

11 septembrie 2012. Nu le înţelegcodul, nu sunt orientat. Scriu de ani de ziledespre complicităţile celor care deţinputerea administrativă locală şi nu seîntâmplă nimic. Au început să apară semneevidente că nu m-am înşelat! La ultimaşedinţă a Consiliului Local am fostinformaţi oficial că societatea Cast dinBăneşti, câştigătoarea licitaţiei pentruexecutarea lucrărilor de modernizare laCalea Dacia, a trimis spre decontare laadministraţie, după încheierea socoteliloraferente construcţiei, o facturăsuplimentară de 89 de miliarde de leivechi. În primul moment am crezut că nuaud bine! Cum adică lucrări suplimentare(neprevăzute în proiect) de zeci demiliarde? Am cerut lămuriri şi am primitpriviri otrăvite din toate direcţiile.

Forţat de insistenţele mele, primaruls-a consultat în şoaptă cu viceprimaruloferind, în cele din urmă, puţine şiirelevante explicaţii: „Zilele trecute amprimit la Primărie o factură prin caresocietatea Cast solicită să le plătim, înafara celor 17 miliarde de lei vechiachitate deja conform contractului, 89 demiliarde, contravaloarea, spun ei, a unorlucrări efectuate în plus, care au înglobatşi mai multe materiale de construcţiidecât fusesese prevăzut iniţial. Este ofactură pe care noi nu o recunoaştem şinu o vom achita (...). Nu există nicio

modificare a proiectului care să justifice oasemenea cerere (...)”.

N-am crezut o iotă! Lucrarea se aflădeja sub lupa autorităţilor naţionale şieuropene, tocmai din pricina schimbăriiilegale a soluţiei tehnice. Afacerea nu estedeparte de sfera de influenţă a păpuşarilororaşului, dovadă şi scurta consfătuire a maimarilor din primărie care în astfel desituaţii uită că se duşmănesc, iar în restultimpului se atacă la baionetă. Încrengăturaîncepe să pută!

După o scurtă dezbatere de catifea, eraevident că majoritatea „parlamentarilor”locali nu sunt dispuşi să aprofundezesubiectul, conectaţi fiind, individual ori îngrup, la diferite zone de influenţă, astfel căprimarul Laurian a solicitat acordulConsiliului Local pentru angajarea unuiavocat specializat în litigii comerciale. Mis-a părut nejustificată cheltuiala publică,având în vedere că ar putea fi vorba de oposibilă vină individuală. În naivitateamea, am cerut colegilor să respingemsolicitarea primarului şi să trimitem speţaspre rezolvare la juriştii administraţieipublice locale, lefegii plătiţi să apereinteresele instituţiei. Mă gândeam că voi fisprijinit în acest demers de partenerii dinUSL. Nici vorbă! Unii dintre ei au fost chiarmai ostili decât susţinătorii primarului.Majoritatea covârşitoare a votat, fărăcomentarii, pentru angajarea unui avocatcu onorariu substanţial.

La berea de după şedinţă, o tradiţiede-acum, am primit sumedenie de sfaturidin partea „aliaţilor”, aceiaşi care defilaucu mâna pe sus la votul suspect de maidevreme. Printre sfătuitori şi viceprimarul,care s-a simţit dator să-mi explice limbajulcorpului şi al semnelor, adevărate arme înlupta politică subversivă: „Nu eşti orientat!Noi, ăştia mai vechi în Consiliul Local, neînţelegem prin semne, codificat. Dacă se



întâmplă ceva neprevăzut în timpulşedinţei te uiţi la mine şi îţi dai seama cumtrebuie să votezi. Toată lumea a înţelesnumai tu nu! Şi în plus mai faci şiatmosferă proastă. Pe viitor ar fi cazul să fiimai atent!”

Îl priveam stupefiat şi nu ştiam cum săreacţionez. În jurul meu, colegii cu statemai vechi în administraţie îşi dădeau coate.Singur doctorul T., între două felii de pizza,a remarcat penibilul situaţiei schimbândsubiectul discuţiei, ocazie fericită să scapde un eventual răspuns tăios.

15 septembrie 2012. Candidaţii de laCameră şi Senat. Se apropie a treia rundăelectorală din acest an, alegerileparlamentare. Am sentimentul că va fi maiurâtă decât tot ceea ce am văzut pânăacum, inclusiv în alegerile locale şi lareferendum. Se dă asaltul final pentruacapararea puterii. Divizată brutal de celedouă tabere politice (uselişti şi băsişti),societatea românească suferă la toatecapitolele. Administraţiile publice locale şijudeţene sunt ocupate de baronii celordouă grupări, care încearcă cu disperare sărămână la butoane. De victoria oriprăbuşirea lor se leagă viitorul grangurilorde la Bucureşti conectaţi fatalmente, prinrotaţie, la vârful puterii de 25 de ani. Trăimîntr-o grotă morală în care până şi interesulnaţional a fost privatizat. Băsescu,resuscitat după cele 7,5 milioane de palmeprimite de la electorat, croşetează tot soiulde variante politice, mai nou AlianţaRomânia Dreaptă, în speranţa că vaîntoarce mortul (PDL) de la groapă.

Ceea ce până ieri era doar un zvon,astăzi se confirmă. Alexandru, fiul învârstă de 30 de ani al lui Serghei,deputatul portocaliu, va candida pentruun loc în Camera Deputaţilor. Istoria se

repetă. În 2008, Serghei (PDL) candidaîmpotriva lui Ioan Simion (PNL), iar azi,Alexandru Anghel (ARD) intră încompetiţie cu Vigu (47 ani), ofertaliberalilor uselişti pentru Cameră.

Declaraţii interesante în presă dinpartea celor doi. Alexandru Anghel:”Candidatura mea este sigură, în acestsens exprimându-se atât conducerea PDLCâmpina, cât şi liderii conducerii judeţene.Ceea ce m-a determinat să intru în politicăşi să candidez pentru un loc în Parlamentnu are în niciun fel legătură cu obţinereaunor foloase materiale. Nu candidez pentruastfel de avantaje, am o situaţie financiarăfoarte bună şi stabilă. Sunt acţionarmajoritar şi administrator a două firme dindomeniul consultanţei în arhitectură şicomerţului. Candidez pentru că suntprofund revoltat şi indignat de abuzurilecomise de actualii guvernanţi USL înultimele cinci luni de când au ajuns laputere. Practic, USL încearcă să distrugăinstituţii fundamentale ale statului şi nupot sta deoparte. In această situaţie m-amgândit că nu-mi rămân decât douăvariante, să-mi iau familia şi să plec dinţară ori să rămân şi să lupt pentruapărarea statului de drept”.

Să mai zică cineva că tinerii din ziua deazi nu sunt pătrunşi de spiritul justiţiar/naţional întru salvarea valorilor neamului!

Vigu: ”Am fost desemnat de conducereaPNL, conform protocolului naţional USL, săcandidez pentru Colegiul 2 Câmpina -Camera Deputaţilor, aşa că eu cred că estefoarte sigură candidatura mea. (...)Candidez, în primul rând, din dorinţa de acontribui la redresarea economică aRomâniei. Economia românească este înmare suferinţă şi dacă nu o vom redresacât mai rapid, lucrurile vor lua oîntorsătură extrem de periculoasă pentruviitorul nostru şi al copiilor noştri. Pentru că



nimeni nu are voie să se joace cu viitorulacestei tări, mi-am zis că trebuie să măimplic mai mult şi să încerc să ajung înParlament, unde cred că pot fi de folos înelaborarea unor legi bune. Eu cred că suntun om responsabil şi voi încerca să ajut lastoparea declinului economic şi redresareaRomâniei”.

Idealuri măreţe de ambele părţi.Fiecare vrea să salveze câte ceva - unulstatul de drept, altul economia -, darniciunul nu explică concret cum vaproceda. Cred că la primăvară oriîntoarcem banii cu lopata, ori trăim ca înpolisul grecesc!

Oferta senatorială a partidelor nu estenici ea prea strălucită. USL-ul îl propune peBiţă (PSD), ajuns în Parlament în 2008 dinpartea PDL, iar ARD-ul pe Alexandru Matei,un alt chirurg câmpinean ce pare dispus să-şi agaţe bisturiul în cui.

18 septembrie 2012. Afaceriautumnale. Serbările Toamnei rămân încontinuare cele mai populare manifestăride stradă câmpinene. Cultura miculuistropit cu bere în talcioc nu poate fiînlocuită atât de uşor pe cât aş fi vrut eu.Am încercat, cu mari eforturi organizatoriceşi financiare, un alt concept, mai apropiatde tradiţia culturală a oraşului. Din păcate,lucrurile nu au ieşit aşa cum mi-am dorit,pentru că imediat după ceremonia oficialăde deschidere şi-a făcut apariţia, denicăieri, un adevărat regiment de ciori careau ocupat abuziv fiecare colţ din spaţiulpublic, oferind „servicii” dintre cele maidiverse. În scurt timp, spectacolul stradals-a transformat într-un autentic bâlci cudramatice accente suburbane. Numaiintervenţia energică a poliţiştilor locali acurăţat cât de cât locul, însă nu pentrumultă vreme. Ciorile apăreau şi dispăreauca în filmul lui Hitchcock.

În rest, o mare de oameni, care au adusbun profit proprietarilor de terasefumegânde, aleşi pe sprânceană deîncrengătura politică. Audienţa la poporeste justificarea perfectă pentru toatearanjamentele financiare din culise. Numi-a trebuit mult să înţeleg că tot ce seleagă de Serbările Toamnei este o afacere,de la contractele cu trupele de muzicieni,scene, logistică, până la vânzătorulambulant de popcorn, la care nu au accesdecât abonaţii/ preferaţii oligarhiei. Amvăzut toate aceste mişmaşuri şi am hotărâtca de aici înainte să mă ţin departe. Îmieste clar că nu le pot stopa, dar nici nudoresc să particip la ele. Am anunţat oficialcă pe viitor mă retrag din grupul deorganizare a Serbărilor Toamnei. Marebucurie pentru anumiţi colegi dinadministraţie!

25 septembrie 2012. Piraţiideghizaţi în şcolăriţe. Ieri am primit oscrisoare semnată de un cuplu decâmpineni, familia R., care au insistat să lepublicăm integral punctul de vedere îngazetă. Textul este un răspuns la oaroganţă portocalie, un mesaj politic ajunsîn cutiile poştale ale cetăţenilor.Semnatarii susţin că nu sunt membri orisimpatizanţi de partide, ceea ce e puţinprobabil într-o societate ca a noastră,subiectivă şi divizată de patimi politice.

Scrisoarea celor doi se referă punctual laultimele decizii din Consiliul Local, în urmacărora pedeliştii se plâng că sunt boicotaţi denoua majoritate USL - PP-DD (monstruoasacoaliţie, zic ei), dar şi la alte aspecte deinteres general. Surprinzătoare expertiza şiluciditatea celor doi semnatari: „Respingereapropunerii consilierilor PDL de către nouamajoritate este justificată. Dacă real s-ar fidorit de către PDL premierea elevilorcâmpineni prin burse de performanţă, s-ar fi



făcut din mandatele trecute, când era laputere. Astfel, iniţiativa este susceptibilă dea fi demagogică şi populistă, nefiindadoptată anterior. Cât priveşte blocareaanvelopării blocurilor, presupunem doar cămaterialele folosite nu aveau nimic de-a facecu standardul cost-calitate, cu atât mai multcu cât în alte lucrări similare realizate suboblăduirea consilierilor PDL, calitatea a lăsatde dorit, mergându-se până la exfolierealucrării. În altă ordine de idei nu există niciolege ce obligă administraţia locală săfinanţeze, ca asociat, un club sportiv,indiferent de natura clubului. Primăriapoate, cel mult, să premieze o performanţă,nu costurile de întreţinere a unui club. Maimult de atât, în eventualitatea că echipa arintra în primul eşalon fotbalistic, nu vedemcum ar finanţa Primăria lucrările la unstadion corespunzător standardelor. (...)Referitor la Serbările Toamnei, putem spunecă, pentru prima dată după nişte ani buni,administraţia s-a achitat corect de obligaţiilesale (...) Organizare bună şi tematicăinteresantă, dovadă şi numărul foarte marede participanţi. (...) Observând că PDL facetrimitere la transparenţă le amintim aleşilorcă inclusiv la spaţiile verzi în Câmpina seintră pe pile şi şpagă în mandatul lor. Înaceste condiţii politica ochi pentru ochi ...poate vă învaţă să nu mai faceţi la fel. (...)Felicitări pentru modul în care înţelegeţi săvă plângeţi de milă... în faţa cetăţenilor!”

Scurt şi la obiect! Din câte se vede,smiorcăiala izmeniţilor portocalii nu prindela toată lumea. Scrisorica celor opt pedelei,semnată de albu ca zăpada şi cei şaseneprihăniţi, cu primarul şapte, însăilată larepezeală şi în mare măsură mincinoasă,este expresia neputinţei unor oameni ceazi îşi primesc răsplata pentru ceea ce ausemănat în mandatul trecut prin maşinăriade vot pusă la cale în combinaţie cu Valjanşi oamenii lui.

Scurte pasaje semnate de corulbocitoarelor cu eşarfă portocalie: ”Stimaţicetăţeni, primarul Horia Tiseanu şiconsilierii locali PDL (7) doresc să vă aducăla cunoştinţă situaţia creată în ConsiliulLocal de către consilierii USL şi PP-DD, careînfiinţând o monstruoasă coaliţie au pornito acţiune distructivă axându-se mai multpe abrogarea vechilor hotărâri decât peiniţierea unor proiecte constructive pentrumunicipiul nostru. Cele mai importantedecizii negative ale monstruoasei coaliţii sereferă la retragerea finanţării şi statutuluide asociat din cadrul FC Unirea Câmpina(...) Respingerea propunerii de înfiinţare, încadrul Spitalului Municipal, a unor cabinetecu aparatură modernă (...)”

Piraţi deghizaţi în şcolăriţe ingenue!Durerea lor cea mare este că au pierdutaccesul la butoane şi la resurse. Cu toateastea, mă enervează faptul că nea Neluinsistă cu orice ocazie „să le rupem dinţiipedeleilor”, cu motiv sau fără, de control,din când în când, „să nu uite dumnealorcine e la putere”. Micuţul are impresia cămă poate folosi pentru răzbunările luiinfantile. Cât de curând „îi trag sfoara prindinţi”, că tot e vorba lui preferată.

29 septembrie 2012. Reaualuciditate. A mai trecut o şedinţă a„parlamentului” local. Mă simt împovăratde o luciditate rea care mă obligă săreafirm că aproape tot ceea ce se întâmplăîn administraţia publică locală poate fisocotit drept o lucrare de doctorat înipocrizie. Mai nimic din ceea ce se vede şieste servit pe tavă opiniei publice nu esteadevărat. Aşa-zisa activitate în serviciulpublic se măsoară în interese politice, bani,funcţii, putere şi influenţă. Cu mici excepţii,care întăresc regula. Oameni care fac partedin aceeaşi familie a intereselor - cum ar fiLaurian şi nea Nelu - se pălmuiesc în public



prin conferinţe de presă şi mai ales înlegislativul local, pentru ca mai apoi să sepupe şi să-şi împartă privilegii pe submasă, fără nicio reţinere. Rareori, muşcaţide orgolii personale, îşi arată muşchii uniialtora până la intervenţia „arbitrului”, înurma căruia se lasă liniştea. Măînspăimântă acest soi de decadenţă.

Peste două zile mă voi afla pe pământspaniol, în calitate de membru al delegaţieioficiale trimisă de administraţie într-unschimb de experienţă cu autorităţile dinMarbella - Costa de Sol, Spania. Nu stiuexact care este scopul real al acesteideplasări stabilite încă din mandatul trecut,însă ştiu cu certitudine motivele pentru caream acceptat să mă alătur celor care comit oastfel de aroganţă: îmi doresc de mult săajung în locurile în care au trăit Picasso,Gaudi şi Cervantes; vreau să văd cu ochiimei care este treaba aleşilor într-o astfel decălătorie. Am să scriu un raport amănunţit.

30 septembrie 2012. „După dealuri”.Avanpremieră a filmului regizat de CristianMungiu şi realizat, scenă cu scenă, laCâmpina. Lume multă în sala mare despectacole de la „Geo Bogza”. Pelicula aîmpărţit publicul în două categorii, aşa cums-a întâmplat şi la ultima ediţie aFestivalului de la Cannes, unde povestearomânească a câştigat anul acesta douăpremii foarte importante, pentru cel maibun scenariu şi pentru cea mai bunăinterpretare în rolurile principale. În presaromânească filmul a fost prezentat elogios,fără nicio umbră de reproş, dar în cadrulcelui mai pestigios festival internaţional defilm din Europa, cum este considerat cel dela Cannes, producţia a stârnit deopotrivălaude, dar şi critici, fiind şi huiduită de oparte a spectatorilor francezi. Sincer, măsimt oarecum solidar cu franţujiicontestatari. Filmul nu este pe gustul meu,

care mă consider un cinefil destul deavizat. Nu aceeaşi impresie au avut-o zecilede spectatori câmpineni, care au părăsitaparent încântaţi cinematografulimprovizat de la Casa de Cultură. Opublicaţie americană, The HolywoodReporter, nota că „filmul românuluiMungiu este cel mai puţin amuzant dintretoate filmele cu călugăriţe lesbiene şi fosteiubite psihopate”. Răutăcioşi, americanii!

Dincolo de scenariul antipatic,important rămâne faptul că scenelefilmului au fost turnate la Câmpina, îniarna 2011-2012, pe dealul Muscel, unde afost ridicată o mănăstire din lemn cu toateacareturile şi dependinţele necesare. Drepteste că fără a fi avizat de acest amănunteste practic imposibil de recunoscut zonacâmpineană în secvenţele filmate. Dupăproiecţie, autorităţile au înmânatregizorului câteva cadouri, mărunţişuriinsipide, un cub cu imagini din Câmpina şio plachetă simplă cu sigla oraşului. Suntemnepregătiţi, ca întotdeauna, pentru astfelde evenimente. La final, sesiune foto cumăicuţele din film, în realitate fete tinerecu nuri zglobii.



Locuieşte la Bucureşti, însă verile şi lepetrece de câţiva ani la Câmpina. IonOchinciuc (n. 1927) este autorul anumeroase romane şi opere dramatice.A fost şcolit de mari nume ale literaturiiromâne între care Tudor Vianu şi GeorgeCălinescu şi se poate chiar mândri că celde-al doilea roman al său a avut un tirajmai mare decât unul de-ale cunoscutuluiMarin Preda.

Jurnalist pentru mai bine de douăzecide ani, dl. Ochinciuc consideră că scrisul,ca orice altă meserie, se învaţă. Amdiscutat cu dânsul despre trecut şiprezent, despre tinerii scriitori de astăzi şice s-a ales de literatura română.

- Aţi cunoscut nume mari aleliteraturii române între care GeorgeCălinescu, Tudor Vianu, Iorgu Iordan. Ceamintiri păstraţi despre aceştia?

- Mi-au fost profesori. Am prinsaceastă pleiadă de mari cărturari. CuTudor Vianu, mare estetician, făceamistoria literaturii universale. Preda aşa defrumos, era fermecător. Bineînţeles c-amluat zece la el pentru că îmi plăceafoarte mult. În general, eu n-am luatzece decât la materiile care mi-auplăcut. Iorgu Iordan ne-a plimbat prinfilologie romanică; lua un cuvânt şi-lplimba în limbile italiană, spaniolă. Pe

George Călinescu l-am apucat numai untrimestru pentru că a fost scos de lacatedră. Dar am continuat să-l urmărescpe Călinescu. În 1941 a apărut „Istorialiteraturii române de la origini până înprezent” pe care am primit-o cadou dela tatăl meu.

- Dar despre scriitorii de astăzi cepărere aveţi? Se ridică sau nu la nivelulmarilor nume ale literaturii autohtone?

- Prea mult n-am citit pentru că,vorba unui coleg, „când scrii tu nu aitimp să-i citeşti pe alţii”. În perioada astaam scos în fiecare an câte-o carte. Decin-am avut efectiv timp, dar am mai cititdin când în când. Eram amator descience-fiction, romane de aventuri,fantasy. Dar ştii ce se-ntâmplă? Se scriefoarte mult şi se publică mai mult decâtse scrie. Însă, există totuşi o evoluţie. Darîncă nu s-au sedimentat apele. Sunttulburi apele în literatura română. Suntmulte influenţe. Eu sunt şi niţel mairetrograd. Nu-mi place poeziasuprarealistă. Poezia trebuie să aibă nunumai ritm şi rimă, ci şi muzicalitate. Eloc pentru toţi, timpul o să selecteze.

interviu Ion OCHINCIUC

Ion OCHINCIUC: «Am ales Câmpina

pentru climatul agreabilşi pentru coloniaculturală de aici»


- Trăim într-o perioadă în care oricinepoate fi autor pe blogul personal. Bapână şi debuturile literare se fac multmai uşor datorită numărului mare deedituri şi a standardelor relativ scăzute.Credeţi că este un lucru bun pentruliteratura română sau dimpotrivă?

- Din punctul meu de vedere nu-i unlucru rău. Şi înainte de Cel De-al DoileaRăzboi Mondial putea să publice oricine,oricât de prost. Plătea editura, ca şi-acum.

- Primul dumneavoastră roman –„Răzbunarea Ofeliei” - a fost publicat înanul 1967. Cum aţi descrie experienţadebutului literar?

- Am debutat în 1960 cu o piesă deteatru care se numea „Stânca miresei”.Am semnat-o cu pseudonim – IonDragomir. Era o dramă romantică. Eroiimei erau o doctoriţă care ajunsese într-un sat de plutaşi de pe Bistriţa şi uninginer minier care scormonea înmăruntaiele muntelui. Am scris despreamorul dintre ei şi viaţa izolată din sat. Aplăcut foarte mult şi a fost nominalizatăla Ministerul Culturii. M-am dus apoi, cuexemplarul respectiv, la RectorulInstitutului de Artă Teatrală, CostacheAntoniu. I-a plăcut piesa şi l-a chemat peIon Şahighian, un mare regizor. I-a plăcutşi lui Şahighian. S-a dus cu ea la TeatrulArmatei, actualul Nottara, şi-auacceptat-o. A intrat în repetiţie. Dar,între timp, s-a schimbat secretarulliterar, care-a spus că piesa nu-i pe liniapartidului, că nu doctoriţa trebuia să fieeroul principal, ci secretarul de partid.Deşi piesa era în repetiţii, a cerut să seschimbe. M-am dus la redacţie, amcerut un concediu de zece zile şi amrefăcut totul, pe linia partidului. A ieşit oporcărie, dar s-a jucat. Am avut o

deziluzie cumplită şi am renunţat ladramaturgie. Eram încorsetat. Totultrebuia să fie pe linia partidului, să facăpropagandă. Şi-atunci am găsit o portiţă:romanul de aventură şi poliţist. Şi-amers. Au plăcut foarte mult şi publicului,scoteam tiraje foarte mari. Cel de-aldoilea roman de-al meu „Îngerul negru”s-a scos în 140.000 de exemplare.

- Am înţeles că, la vremea respectivă, aţiavut un tiraj mai mare decât Marin Preda.

- Da, aşa e. El s-a dus să seintereseze la Direcţia Difuzării Cărţilorşi i s-a spus că avea 80.000 deexemplare. Nu mai ştiu din ce carte. Şi aîntrebat cine-i Ochinciuc şi dacă-i maibun ca el. Nu prea ştia „Moromete”cum e cu economia de piaţă. Ei scoteau140.000 de exemplare din cartea mea,dar mai scoteau şi pe lângă acestea.Când a apărut primul roman,„Răzbunzarea Ofeliei”, a venit un colegşi mi-a spus „Băi, cartea ta, o să aibăsucces! O fură tipografii.”

- Deşi locuiţi în Bucureşti, în fiecarevară veniţi la Câmpina. Ce v-a atras laoraşul nostru? Să fie oare viaţaculturală de aici?

- Am venit în Câmpina acum cinci anipentru că nu mai puteam să suportmuntele, umezeala şi frigul. Înainte săvin aici, am petrecut vreo patru saucinci veri la munte. În Munţii Rodnei, laVila Scriitorilor, apoi la Buşteni. Am alesCâmpina pentru că are un climat foarteagreabil, care-mi prieşte. Şi dacă tot amvenit aici, mi-am zis că trebuie săcunosc şi lumea culturală. Stăteam aici,în gazdă, şi voiam să cunosc pe cinevadin această colonie culturală care ştiamcă există aici. Am reuşit prin intermediullui Florin Frăţilă, care mi-a deschis

Ion OCHINCIUC Ion OCHINCIUC


inclusiv paginile ziarului Oglinda. Amfost foarte bine primit.

- Pe lângă cariera literară, v-aţidedicat şi jurnalismului. Aţi lucrat înradio pentru mai bine de douăzeci deani. Cum se îmbină cariera jurnalisticăcu cea literară?

- Experienţa jurnalistică este foarteutilă, mai ales pentru proză. Amcunoscut de la vlădică până la opincă,toate categoriile de oameni: simpli,tineri, bătrâni. Pentru mine, fiecare om,e o descoperire. N-ai să găseşti, în toatăpopulaţia, doi oameni cu aceleaşiamprente digitale. N-ai să găseşti doioameni identici. Eu cred că jurnalismuleste cel care m-a ajutat să am acest stil almeu mai sprinţar. Nu mai ştiu cine-a spuscă e bine să spui mai mult în cuvintepuţine, decât mai puţin în cuvinte multe.Iar eu mă străduiesc să scriu cât mai multîn cuvinte puţine. Stilul este maiconcentrat, dacă vrei, mai jurnalistic.După aceea, la radio, unde se lucrează

doar „cu vorba”, mi-am format dialogul.Asta mi-a folosit foarte mult şi în proză,dar şi în dramaturgie. Jurnalismul este,dacă vrei, o etapă spre proză; o ucenicie.Scrisul se-nvaţă, ca orice meserie.

- În încheiere, aş dori să aflu ce sfataţi oferi dumneavoastră unui tânărscriitor aflat la început de drum, care nua publicat încă.

- Să persevereze. Înainte să facFilologia, am făcut doi ani la Politehnică.Acolo aveam un profesor de chimie carene spunea următoarea anecdotă: „Doişoricei au căzut într-un vas cu lapte.Vasul era înalt, smălţuit, n-aveau cum săiasă. Au înotat ce-au înotat, iar unuldintre ei, resemnat, s-a dus la fund şi s-aînecat. Celălalt a dat din lăbuţe până şi-apierdut cunoştinţa. Când s-a trezit,plutea pe-o bucăţică de unt. Atât a bătutlaptele, până l-a făcut unt.” Asta vreau săle zic şi eu tinerilor scriitori: daţi dinlăbuţe pân-ajungeţi pe-o bucăţică de unt.

Andreea CHIUARU

Ion OCHINCIUC Ion OCHINCIUC


Am plecat, matinal, într-o sâmbătă denoiembrie văratică, împreună cuprietenii Maria Dobrescu şi FlorinDochia, spre Bucureşti, cap compastârgul Gaudeamus. Ne-a întâmpinat unfurnicar de lume, trecută dintr-o dată,parcă, din zodia facebook în cea reală.Prima întâlnire spectaculoasă, care s-alăsat şi cu primul autograf, a fost cu NicuAlifantis. Este adevărat că autograful l-am primit pe o carte de colorat, însoţităînsă de CD-ul ,,Şotron”, care cuprinde şicâteva melodii noi.

Unul din reperele escapadei era laînălţimea pavilionului. Drumul pânăacolo a fost presărat cu întâlniri la totpasul, memorabilă fiind cea cu RobertŞerban, căruia am încurcat „fetele”prezentate la târg, respectiv pe LuminiţaAmarie cu Camelia Iuliana Radu, ambeleîn ziua anterioară. M-am mulţumit cucartea Luminiţei, „Cărbune de fum”, fărăautograf, obţinut în schimb pe carteaCameliei „Norr”. Am ajuns la timp pentrulansarea cărţii „Plus/minus sentimente”a poetei Angi Melania Cristea, susţinutăsufleteşte şi cu profesionalism, în cadrulAsociaţiei Macedonenilor, SucursalaCraiova, de către prietenii poetei şi aiculturii Odilia Roşianu, Maria Tronea, IonMaria şi Puiu Răducan.

Am aflat, între timp, de lansarea cărţii„Braţe de apă” a prietenei Ioana Sandu,

colegă multă vreme la cenaclul „LucianBlaga” din Sinaia, cu o prezentare deEugenia Ţarălungă. Se întâmpla la standulediturii Brumar, unde ne vom reîntâlni cuRobert Şerban, susţinut de Florin Caragiu,Felix Nicolau şi Ion Maria, la prezentareacărţii Monicăi Patriche. Asta după unpopas prelungit la TracusArte, editurădragă mie, unde Mircea Bârsilă şi FelixNicolau au prezentat antologia de poeziecontemporană turcă „,Inserare peBosfor”, tradusă de Niculina Oprea, apoiHoria Gârbea, în maniera specifică, concisşi vertical, ne-a prezentat poetul optzecistMircea Drăgănescu şi cartea acestuia.Ne-am apropiat, astfel, de ora 14.00, orăla care urma să fiu alături de prietenulDănuţ Ungureanu, lansând, la edituraNemira, volumul „Mineral”, continuareacelui „Vegetal”, scris în colaborare cuMarian Truţă. Aici, am reîntâlnit colegii defacultate Mihaela Ştefan şi MarianŞtefănescu , pe cel din urmă chiar dupămai bine de 30 de ani. Părea să fie caatunci, sau asta am fi vrut noi, cred că şiDănuţ a avut o reacţie similară. În fine,legătura cu publicul le-a înlesnit-o autorilorcriticul Cătălin Badea-Gheracostea, dupăcare au urmat multe autografe. Nuînainte, însă, de intervenţia verbală,amicală, a părintelui SF-ului românescAlexandru Mironov, ca preambul laprezentarea almanahului „Anticipaţia”

gaudeamus Codruţ RADI

Codruţ RADI

De prin târg (II)O zi cât viaţa...


2015. Într-o nouă raită prin târg, am auzitvocea lui Mircea Dinescu, de văzut n-amreuşit, peste o masă de fani, sau, poate,doar curioşi, am remarcat „coada” pentruautografe la „Solenoidul” lui MirceaCărtărescu, căruia mă gândesc să-i dau decapăt în cinci ani pământeşti, şi aceeaşiţinută impecabilă, ca acum 20 de ani, adilematicului domn Andrei Pleşu. M-amoprit să cumpăr „Texte pentru Phoenix”de Şerban Foarţă, era unul dintreobiectivele zilei. Am fost îmbiat să iau şidiscul, m-am eschivat sub pretextul căprefer să ascult vinilurile. Aud mai multdecât muzica!

De mai multe ori, m-am oprit lastandurile editurii Paralela 45. Avem olungă şi bunicică relaţie de colaborare,dar abia astăzi îl recunosc personal peemblematicul Călin Vlasie, maiimpunător şi mai ancestral decâtînchipuirea mea. Tocmai se lansa, în seriade „Opere complete Mircea Nedelciu”romanul „Zmeura de câmpie”, la o a treiaediţie, cred. O prezentare impecabilă

făcută de Ion Bogdan Lefter, cuparticiparea Mirei Nedelciu, o altă vechecunoştinţă din lumea cărţilor. Îmi propunsă revin pentru lansarea unei cărţi apoetei Mariana Codruţ, poezia ei m-aimpresionat şi aş vrea să o cunosc. Alteîntâlniri mă abat însă de la aceasta. Doarîn treacăt, o salut pe Carmen MuşatComan, ca întotdeauna pe baricadeleculturii. Editura Herald îl promovează încontinuare pe sihastrul Vasile Andru. Aici

Codruţ RADI Codruţ RADI

Ioana Sandu & Florin Dochia

Codruţ Radi, Magda Mirea, Florin Dochia, Maria Dobrescu


o întâlnesc pe doamna Justina Scrima,colaborăm de ceva vreme fără să ne fivăzut până acum. Astăzi, este momentulrevederilor, cum spuneam, alpersonajelor coborâte de pe ecranelefacebook sau cine ştie ce blog-uri! Unimpozant Gellu Dorian, o reală AuroraLiiceanu sau Denisa Comanescu trec prinfaţa ochilor la fel ca prin gând. Ca şifantoma lui Ioan Matiuţ, care dispareinstantaneu „după perete”. Rămân

oricum cu cartea respectivă, dar fărăautograf, la ora lansării Domniei saletrebuie să fi ajuns la Câmpina. O văd,fugitiv, lansându-şi o carte, pe neobositabraşoveancă Petronela Rotar. Nu vreausă pierd reîntâlnirea cu Dănuţ Ungureanude la editura Tritonic, ultima programarea escapadei. „Viaţa şi faptele haiduculuiTănase Vlasia” este ultima carte căreia îiascult prezentarea făcută de autor şi deLeonard Oprea, ba a mai fost cineva,Bogdan Hrib, parcă... Schimb câtevaimpresii cu Horia Barna, despre oimposibilă librărie la Buşteni, întrucât euna la Sinaia. Reîntâlnesc, pe ultimaturnantă, prietenele mele Cezara Răducuşi Adriana Bulz, îmi iau rămas bun de laMaria Irimia Nicolai, Călin Derzelea,Christian Crăciun, Rodica Sarmas Furnea,împreună cu ei am alergat astăzi, poate şide la alţii, şi îmi iau tălpăşiţa, totodată,cu un „Aer de Bucureşti” în geantă şi unaltul obosit. Nu într-atât cât să nu scottableta pe drum!


Maria Dobrescu & Angi Cristea

Codruţ Radi cu vechi colegi de facultate


Uneori, viaţa bate filmul. Alteori, carteabate şi viaţa şi filmul... Romanul lui CormacMc Carthy, apărut în 2009 în colecţia RaftulDenisei a Editurii Humanitas este o ceea cese numeşte o distopie, prezentând oadevărată lume întoarsă pe dos, într-oodisee a supravieţuirii după un evenimentcatastrofal. Evenimentul apocaliptic nu arecauze precizate, însă nu asta contează îneconomia romanului. Cartea este scrisă cuforţă de evocare şi într-un un stil propriu,aspru, dur, cu totul original, aspect ce acontat la selectarea pentru decernareapremiului Pulitzer pentru literatură (în2007). Cormac Mc Carthy, autor născut în1933 în Providence, Rhode Island, nu şi-aterminat studiile, dar s-a înrolat în aviaţiamilitară şi s-a mutat pentru doi ani înAlaska, loc unde a început să scrie. Un maibine cunoscut roman al său este „Nocountry for old man”,apreciat de marelepublic şi ecranizat de fraţii Coen.

Nu mult mai târziu, „The road”(„Drumul”) a beneficiat şi el de oecranizare celebră, sub bagheta regizoralăa lui John Hillcoat. S-ar părea însă că filmulnu se ridică la forţa de sugestie a cărţii,unde cuvântul are întâietate şi poate tăiaca lama unui cuţit în conştiinţa cititorului.Subiectul e guvernat de descrierea lumiipostapocaliptice, într-o iarnă atomică încare nu mai există animale sau plante,singura prezenţă constantă fiind foamea.Foamea dusă până la extrem… De aceea

orice întâlnire între două fiinţe omeneştipoate sfârşi într-un act de canibalism.Decorul e definit fie prin absenţe tragice,fie prin prezenţe ameninţătoare. Prinpustietate călătoresc un bărbat fără numeşi fiul lui, încercând să ajungă la mare, într-un loc mai cald, ferit de primejdii extreme.Au un pistol cu două gloanţe, ceva resturide mâncare şi nişte pături vechi – şi, foarteimportant, se au unul pe altul.Supravieţuirea înseamnă însă amoralitate,după cum învaţă copilul studiindu-şi tatăl,a cărui dragoste pare a fi ultimul lucrurămas din lumea veche, ultima realitateconfortabilă şi ocrotitoare. „Suntemmorţii vii care bântuie prin decorul unuifilm de groază“ , aceasta este starea despirit în lumea lui McCarthy, pe care n-ocolorează decât foarte rare detalii de unumor nostalgic: ultima sticlă de Coca-Colasau singura inscripţie care a supravieţuitdezastrului nuclear. Sunt rămăşiţeleunei lumi semănând neliniştitor de multcu a noastră…

Mc Carthy nu a urmărit în acest romansă pună în prim plan exotismul acestei lumipost-apocaliptice, ci doar să scoată înevidenţă drama umană a personajelor, cadramă a umanităţii, în general. În modnormal, citind o carte cu acţiune post-apocaliptică, te aştepţi la ceva depresiv şişocant. De altfel, motivele pentru care demulte ori ajungem sa citim astfel de cărţieste tocmai faptul că sunt şocante. S-a

eseu Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR

Drumul/ The road


constatat că fascinaţia pentru morbid estemult mai uşor de satisfăcut prin lectură,decât prin filme. Ceea ce pare că depăşeşteputerea de a suporta nu trece de barierelecreierului atunci când individul citeşte, darîn faţa unui film nu îl mai protejează nimic.În plus, analiza psihologică, atât cât există,are mijloacele de expresie potrivite. Tatăleste măcinat în permanenţă de flash-backuri de pe vremea când lucrurile nuerau mai bune sau mai rele, ci pur şi simpluerau. Fiul, născut după evenimentulmisterios care a dus la pustiireaPământului, nu a cunoscut ce însemnă săfii copil înainte, dar măcar nu trebuie sătârască după el amintirile dureroase aleunei lumi care nu mai există, nu trebuie săcaute, în fiecare secundă, un motiv bunpentru care să nu-şi tragă un glonţ în cap.Pentru tată, motivul este chiar fiul, careînsă se luptă cu propriile lui dileme: ceînseamnă să fii bun şi ce înseamnă să fiirău într-o lume în care nevoia de asupravieţui scuză multe acte de cruzime.După primele pagini, ca şi fiul, cititorultrăieşte cu impresia ca e relativ simplăîmpărţirea: atât timp cât nu-i faci rău celuide lângă tine pentru a-ţi asigura propriasupravieţuire, eşti unul dintre cei buni. Darcând personajele sunt puse în situaţia dea-l pedepsi pe unul dintre cei care auîncercat să le facă rău, tocmai pentru căîncerca să supravieţuiască, linia, aşa cumeste ea percepută de fiu, devine din ce înce mai neclară.

Romanul lui Mc Carthy nu este, până laurmă, un roman despre cumsupravieţuieşte omul după apocalipsă, cidespre cum supravieţuieşte umanitatea, cutoate valorile sale morale, aflate în derivă.Este şi un discurs analitic despreredefinirea binelui şi răului şi despremotivele reale pe care le avem, fiecaredintre noi, să trăim, atunci când nu mai

rămânem cu nimic – la propriu. Scriitura saeste grea, apăsătoare, cartea fiindpunctată de momente în care singurătateacelor doi protagonişti se reflectă îndialoguri monotone şi repetitive. Lipseşteclasica liniuţă de dialog, ceea ce face careplicile protagoniştilor să se constituieparcă în lungi poeme înşirate pe verticală,într-o economie tulburătoare de vocabular.Psihologia personajelor se pliază perfect pedatele concrete date de mediu. Dupăevenimentul devastator, Pământul devineo planetă moartă, în care lumina soareluipătrunde rar şi anevoios din cauza norilorde cenuşă, plantele nu mai cresc din cauzalipsei luminii (cu excepţia unor ciuperci),animalele au murit (cu excepţia unor câini)din cauza lipsei plantelor şi omenirea estepe cale de dispariţie. Indivizii rămaşi auregresat spre o stare de primitivism.

Tatăl şi fiul imaginaţi de Mc Carthypleacă, în depistarea unui loc în care să segăsească ceva de mâncare, sau poate încăutarea unui miracol, chiar dacă bărbatulştie că nu vor ajunge niciodată într-unastfel de loc. Mai ştie, de asemenea, că anu te mişca înseamnă sinucidere curată.Drumul lor este şi o continuă căutare, oscormonire a celor doi după orice poateconţine substanţe nutritive: de la conserveruginite, până la un pumn de seminţeputrezite. În episodul în care bărbatuldescoperă doza de Cola, probabil ultimadin lume, si i-o oferă băiatului ca pe odelicatesă, într-un amestec de ironie şigingăşie, impactul este de-a dreptulimpresionant. Totuşi, se poate observacum cartea evită clar melodramaticul,ducând cititorul mai degrabă către omeditaţie amară. O lume fără oameni, oparabolă despre tot ceea ce poate fiinuman, natură şi oameni între violenţă şiduioşie… Un roman pe care greu îl uiţidupă ce i-ai închis filele…



Să zicem că suntem mai puţindecât oameni. Suntem nişte animale:unii lei, alţii căprioare şi alţii şerpi. Nevânăm fiecare mişcare şi greşeală.Noi, oamenii, am dus instinctul deprădător la următorul nivel şi nehrănim cu eşecurile din jur. Pentru asupravieţui într-o astfel de societatehaotică, avem nevoie să ne adaptăm.Și animalele normale se adaptează lamediu camuflându-se. Blana lesalvează de prădători.

Noi, oamenii însă nu creştemblană, noi scriem. E modul nostru dea evolua. Și ne salvează. Fiecare areceva de spus în ziua de azi, cândlumea e aşa de palpitantă încât neprovoacă să ne pliem ritmului ei.Suntem nişte figurine origamiînsufleţite şi modelate de nimicaltceva decât de nevoia săsupravieţuim printre noi. Se pare căsuferinţa e cea mai bună muză.Ideile care izvorăsc din nefericirecreează artă. Camuflajul e poezie şinoi o scriem ca prădătorii să sehrănească din ea.

Jungla în care alergăm ca nişteantilope crezând că alergatul e un felde „carpe diem” cu care ne consolămseamănă cu un reality show unde toţi

ştiu deja ce au de făcut. Singurarebeliune legală e poezia. Ne ieseprin piele ca o blană şi ne ţine decald. Ba chiar suntem vânaţi pentruea sau facem bani din ea, ca alţii să oîmbrace şi să şi-o însuşească.Spontanul e un colţ de fildeş,disciplina e un parazit. Scăpăm totuşifoarte uşor scriind. Pericolele aucrescut, e un prădător în fiecarecăprioară, deci orice poate fi poezie,pentru că orice poate crea suferinţă.Cel mai bun mecanism de apărare alcorpului uman e creierul, azi maipoetic ca niciodată şi mai vulnerabil.Cu cât poezia e mai bună, cu atâtfrica e mai mare.

Anxietatea e la modă, stresul e laordinea zilei, internetul e otelenovelă, best-seller-urile nu maidescriu aventuri, ci drame. Pe cea mailacrimogenă planetă din SistemulSolar, Homo Sapiens Sapiens nu maicreşte blană, ci scrie poezii cu care sepierde în mulţime.

OAMENI OAMENI LA CERERE

Clonarea umană este un subiecttabu chiar şi în zilele noastre, însăcercetătorii avansează tot mai mult înaceastă direcţie, formulând pestenoapte noi teorii despre „joaca de-aDumnezeu” pornită din curiozitate.

Crearea de copii a împărţit lumeaîn două categorii contradictorii. Pede o parte, încă din cele mai vechitimpuri este promovată unicitateaomului susţinută de umanistul

atitudini Eliza LIŢĂ

Eliza LIŢĂNoi nu mai

creştem blană, ci scriem poezii


Ludovico Ariosto care afirmadespre acesta „natura îl făcu şi apoisparse tiparul” şi care a devenitastăzi un adevăr general. Clonareaeste astfel considerată împotrivaeticii, căci lezează identitateaindividului. Pe de altă parte,progresul ştiinţific a determinatcercetătorii să îşi lărgească ariaintereselor până la controversata„joacă de-a Dumnezeu”.

Iniţial, copierea s-a realizatnumai la nivel celular, în scopulcercetării celulei stem, odescoperire revoluţionară pentrutratarea cancerului. Mai târziu, princlonare embrionară s-au obţinutperechi de gemeni identici cuaceeaşi structură genetică.

Oamenii de ştiinţă urmăresc săcloneze organisme umane şi pentru aavea „piese de rezervă” în cazul uneiboli incurabile suferite de original. Un

doctor din Marea Britanie esteconvins că singura şansă pentruanumite cupluri să aibă copii este totclonarea, la un nivel mult maiavansat, care a fost atins în 2002.Atunci s-a născut prima fetiţă-clonă aunui cuplu infertil. Acesta a fost doarînceputul. Copii concepuţi prinaceeaşi metodă continuă să se nascăpeste tot în lume.

Clonarea rămâne totuşi un subiectlitigios, care se aseamănă din ce în cemai mult cu o industrie, există„clienţi” ai clonării şi o organizaţiecare promovează acest procedeuştiinţific, CLONAID, formată dincercetători care efectueazăexperimente pentru a revoluţionaconcepţia de oameni traşi la indigo.

Într-o societate a paradoxurilor,suntem oare pregătiţi să nededublăm şi să devenim niştetranscrieri ale propriului sine?

Eliza LIŢĂ Eliza LIŢĂ


Angi CRISTEA

Sub Podul Suspinelor

existenţa se gustă ca un nectar/dulce de-amar/aerul în formă de pasăre roteşte galaxia liniştiiorele se zbat în turnul cu o sută de trepte/pene negre ale unui alb de destin/îţi parfumez cu fidelitate zborul ca un suspinandrogin

desculţ în trupul cuvintelormângâi pietrele ca într-un ultim exodvor suspina în ii de borangic brodate cutimpul închis în catedrală

nu mă voi confesa decât munţilor estropiaţirănile picioarelor hrănesc sufletul oraşului cugustde limonadă cu mentăhai să dăm o tură călare pe motocicletătu vii dintr-un steageu vin dintr-o ecuaţie

de ce ai suspina sub un pod undeţi-ai suspendat ora de fericire

iubind la comun

Maria NICOLAI

Curenţi

Când trânteşti uşa, sfidător,

Buchetele de poezii ies din ţâţâni

Le transcriu cu mâinile veline

Pe vitraliile de nisip

Vor înflori în mare

Cu petalele nude

Aduse la ţărm

Când trânteşti uşa, sfidător,

În cameră, un lacăt ruginit

Răsfoieşte vederi marine

„Aşteptări luate de curenţi

Ea, nu mai vine…”

poezie poezie

Magda Mirea, Maria Dobrescu, Maria Nicolai, Florin DochiaGaudeamus 2015


Traian VASILCĂULa pieptul mării

Pentru Ernesto Cortazar

Raiul cel grabnic mi-a pătruns în oase,Pristolul clipei m-a-nstelat deplin.Sub geamul lunii mi-s un clavecin,Ce-l miruiesc vestalele faimoase.O ctitorie-a artelor din veciVoit-am să rămîn pînă-n Departe,Dar azi, cînd am zburat şi peste moarteŞi peste-al lumii trecătoare meci,M-arunc din zarea ce n-o pot aveaLa pieptul mării, care-i Viaţa mea!

Credincioşie

Ea de cincizeci de ani vine la mare.Îşi cumpără bilete pentru doiŞi pe nisip, din zori pîn-spre-nserare,Soţu-şi aşteaptă-n strai de alge noi.S-a înecat aici, chiar după nuntă,S-a aruncat în larguri, bucuros,Şi printre lumea chicotindă, multă,Îşi făcea drum cu salturi, maiestuos.Braţele lui păreau că-s largi aripe,Ochii—corăbii grele de misterŞi în vecia dintre două clipeCu trupu-i tot s-a aruncat spre cer!Dar în căderea bruscă şi semeaţă,Zîmbind dragostei lui, s-a scufundatŞi n-a mai apărut de-atunci în viaţă,Deşi e-n căutare ne-ncetat.Ea şi-a vîndut tot aurul şi casa,Orice venit şi-l dă spre-al regăsi,Şi-n albă rochie, precum mireasa,Intră în mare, orişice ar fi,Şi cerului rugîndu-se, îl cere

Şi apă-şi ia-n hotel şi alge moi,Să simtă-al său parfum de înviereCare să-l ducă-n soartă, înapoi.Ea de cincizeci de ani, sub văl de spumeÎi cată chipul. Cu priviri zglobiiS-o ia cu el în larg, din astă lume,Să-i recunune marea-n veşnicii.

11 iulie 2015, Albena, Bulgaria

Caii orfani(poem-document)L-au deportat, i-au confiscat avereaŞi caii... Nu-i văzuse zece ani.Cît a fost dus nu i-a uitat o clipă,Visîndu-i, adormit pe bolovani.Cînd l-au eliberat s-a-ntors acasă,Duşman de clasă, izolat ocnaş.Şi fiindcă în colhoz îi erau caiiEl s-a rugat să fie căruţaş.Şi-aşa a fost pînă la bătrîneţe,Cînd caii lui, orfani cu-adevărat,De la spital adusu-l-au la poartă.Şi-au plîns. Şi-a treia zi l-au îngropat.

13 iulie 2015, Albena, Bulgaria

Numai pianul(Poem sugerat de A.G.)

Din ce-am avut îmi iau numai pianul,Că-i moştenire de la mama meaŞi dezrobită, Ție, Suveranul,Îţi las tot ce mi-ai dăruit cîndva:Un colier de Malta, o brăţarăCum au reginele, din aur pur,Cerceii de o frumuseţe rarăŞi cîte să înşir nu mă îndur...Le las fără să-mi pară rău de ele,Iau doar un braţ de amintiri şi plec,Preafericită sub un cer cu stele,Cum nu am fost cu tine-un veac întreg.

3 august 2015

poezie poezie

Eliza NIŢĂDOPUL

nu am înţeles niciodată de ce dopul deplută e legat cu un lanţ argintiu

cine ar fi aşa de crud încât să-l lege ca peun câine?

când tipa cu aluniţe pe umeri trage de lanţmă doare gâtul de parcă eu m-aş sufocanu i-am văzut niciodată faţasticla e groasăîn plus nu mă mută de pe un teanc de

caietesingura faţă pe care o văd e o mască

fericitălegată în douăşi un copil cu părul gri care stă dintr-o

ramătipa cu aluniţe leagă oriceare o pasiune pentru sforitot ce nu a pus în lanţuri sunt euşi volbura care îi străpunge parchetulvântul are aceeaşi frecvenţă cu strigătele

eiaşa respiră să fim siguri că e în viaţăuneori dopul latrăşi eu pot să latru dar nu o facdacă îmi sparge sticlao să mă lege de gât

ROYAL MINT

Muntele de sub tine şi de deasupra mea,Cerul pe care calci şi sub care dorm,Planeta care te-a luat de gleznă şi m-a

înghiţitStau ghemuite între noi.O să-ţi leg umerii unul de altul cu părul.Degetele mele îţi cuprind inima şi plămâniiCa nişte coaste moi.

Pielea mea ajunge o pasăre origamimentolată

Ce râde sub mâinile tale.Întunericul devine jar albastruAbia scos dintr-un borcan de cafea cu

aromă deDeparte.Clepsidre ard în jurul nostruPe un pământ alb, acidulat

Inima ta îmi bate în ceafă,Captivă şi tânără ca un fluture.

TRIL

pianul meu vechişi chitara ta neagrăsunt cafeaua cu aburi sonoria acestei dimineţicare a topit orice urmă de noi şi de frică

din ceştile murdarede buze presate şi vineteca florile de liliaccresc trandafiri galbenide câte ori mă trezesc cu tineşi formează un zid de ploaie torenţialămătăsoasă, mieroasădintr-un pământ gol de care ne e milăgenele tale din seminţe de macşi umerii mei cu gust de susansunt pentru păsările din această

dimineaţăcare ne-au zburat în viseşi ne-au făcut iubireatril

DEASUPRA

Nu mă urmări!M-au înghiţit dalele parchetuluiŞi prefer să îmi apeşi pe degetele de la mâini


poezie poezie

Cu genunchii.Nu vreau să sapi după mine,Ci să plângi.Udă-mă cu apă săratăCa pe irisul care-ţi era atât de drag.Răzbunarea meaÎţi va toci blugii în genunchiDupă trei zileO să te prind de glezne şi te iau cu mineAi plâns destul.Ne urcăm împreună într-un montagne

russeŞi o să ţip atât de tare,Să te convingi că nu mai trăiescDeasupra

MI SE IMPRIMĂ PE FAȚĂ

serialele mele turceştine-au adus în închisori comuniste ca

nişte salinepe pereţi se scurg aburi negrisuntem prizonieri într-o capsulă de fierşi tu îmi povesteşti că te chinuie zi şi noapteam plâns în hohote dupăce am vorbit ultima datărugina de pe podele ne zgârie frunţilemi-e groază să mă uit la tine când or să

mă dezlege la ochisă-mi iau la revedere de la toţie atât de puternicmi se imprimă pe faţăîn paris o trupă de daci joacă sârba pe

charles de gaulleapartamentul nostru, o cutie de bijuterii

vintageare o canapea moale ca o copaie de lemnabia aştept să strâng după tinebarul unde lucrez e un cuib de parizieniîn vârful scării în spiralăchelneriţele poartă tu-tu-uri aripi şi

antene

suntem obligate să ţopăim de la masă lamasă

închisoarea asta e un stup de ţipeteAli s-a întors din morţişi-a ras mustaţane anunţă că e ultimul episod

MIHAI

Am crescut cu Mihai.Toate fetele se ţineau după el,Pentru că era blond.Eu rămâneam undeva, în spateŞi plângeam din orice.

Îmi era frică de albastru,Priveam cerul numai noaptea,Negrul mă încălzea.Fiindcă Mihai arăta ca un îngerŞi era mereu înconjurat de o luminăCare m-a făcut să cred în fantome.

Vocea lui era înfricoşătoareGenul de timbru al cărui ecouÎţi rămâne în minte şi te urmăreşte.

Mihai a fost făcut pentru rock,Iar eu să fiu umbra lui toată viaţa.Chiar dacă nu sunt blond,Nu am ochi albaştriŞi vocea mea sună ca o vioară.

NASTURI

În toată lumea se încheie mediileCa nasturii unei cămăşi.Se unesc corpurile cu umbrele lorCerul şi marea devin două jumătăţiDintr-o bluză albastrăCu pete de coniac.Lumea e o femeie dezbrăcatăPe care oamenii vor să o acopere.Tu o pictezi mereu goală.


poezie poezie


Codruţ RADI

O…frandă

Mă ascund de cuvintefiecăruia-n parteînţeleg necuprinsaltceva când să fiumai departerepetând ce n-am fostdeghizat timpuriuîn eroufără carte,

Mă ascund uneorireuşesc umbrei spartesă-i înşel chipul meuaşternut pământiupe o coastă de-adâncregăsirii-napoiei deşartela un loc unde sfinţiim-adulmecă viudurerilor moarte.

În…ţepenire

Greul morilor de vânttimpului abia-l mai trecisă-ntorci gândul dintre noristelele visând la zilecă se leapădă de lunănopţilor atoate secisparte pietre-ntre hotarepe orbite inutile,

Ancorate la răspântiinestatorniciei deci

unde morile se-nvârtdoar rafalelor ostileşi abia de mai urnescstanele-ntocitei reciadumbrindu-şi vremea cândvânturau pe şest idile.

Presimţ

Refluxu-mi e potrivnicdescins îngândurats-astămpăr cu uitaretrecutul încă multunde-a-nceput durereasă muşte-ntregul leatşi glasul dinăuntruabia de-l mai ascult,

Descoperind absenţacândva un gol ocultsă-i limiteze-nchipulnetotul înşelatcă-n locul umbrei meleascunde alt demultşi-n rana ce rămânemă trage spre păcat.

Sorb ciclic

Pedepsit lumescaripi să nu-mi creascăvremilor prezentece mai pot zburasufletului însuşivreodată renascăvieţile că-ntrunaom m-ar îndura,

poezie poezie


Cu ce am pe mineîntr-un trup de iascădin care ochi fluturise vor strecuraşi în zborul lorcât pot să mă las cădoar trăind prin alţiilumea ar dura.

Când prim…eşti

Adulmec şoaptece n-aş gângurifără de crezmereu improvizataceleaşi lacrimi

susuri timpuriisub ochii adormiţide zei la sfat,

Adulmec zvonurivremii c-aş muriorb dintr-un crestluminii refuzatîn spectrul ferecândani plumburiişi sufletul prin eitot mai plecat,

Spre zeii caremor cu-adevărat.

poezie poezie

Scriitori, pictori şi bibliotecari la vernisajul ARTFOYER 2015


Marian HOTCA1. zahăr ars

îmbrăcat în zahăr ars din cap până-n

picioare

mă lipesc de pământ

ca o flegmă scuipată din neant

pe firul ierbii meditând

printre oarbe anotimpuri

nisipul se leagă de lumină

îngerii moi se serbezesc în somnul

tăcerii,

iar timpul ecvestru nechezând

îşi leapădă copitele în rugină

lăsând în urma deşteptării

secunde clocite

sub braţul de ciumă

sheqer i djegur

i mbështjellë me sheqer të djegur nga

koka në këmbë

ngjitem për dheu

si një flegmë e pështyrë nga hiçi

mbi fijen e kullosës duke medituar

nëpër stinët e verbëta

rëra lidhet për drite

engjëjt e butë të kremtojnë në gjumin e

heshtjes

kurse koha kërcet duke hingëllirë

i përplas kopitat në ndryshk

duke lënë pas zgjimit

sekonda të kllukura

nën krahët e murtajës

2. clopot

clopotul crud de dimineaţă

frânge lumina din soare

înainte de strigarea

sufletului

către moarte

kambanë

kambana e proshkët e mëngjesit

këput dritë nga dielli

përpara thirrjes

së shpirtit

drejt vdekjes

3. tendinţe

în această primăvară

încolăcită în sângele luminii

se poartă în suflet melancolia ca o

povară,

sub pleoape valsul lasciv al polenului,

iar în urechile tăinuite cântul verde al

ploii

ce se preface în pasăre de foc

curgând

tendenca

në këtë pranverë

të zhytur në gjakun e dritës

zien në shpirt melankolia si një peshë

nën vetulla valsi i lehtë i polenit

kurse në veshët tinëzare kënga e blertë e

shiut

që shndërrohet në zog zjarri

duke rrjedhur

poeţi români în albaneză poeţi români în albaneză


4. Stewardesă

în acest moment sunt stewardesă

pe avionul de hârtie făcut din ziarul New

York Times

nu ştiu engleză că nu mi-a plăcut de

regina Angliei,

nu mi-au plăcut verbele

eregulate şi nici past perfect continuous,

dar totuşi mă descurc cu limba poeziei:

toate cuvintele sunt rugate

să-şi pună centurile de siguranţă!

Urmează un zbor lung şi cu denivelări

aeriene

ţineţi-vă bine de punctul semnului de

exclamare,

aşezaţi-vă teama sub peruca lui Barack

Obama

ce am desenat-o prosteşte în timp ce mă

uitam la filmul

Gone With the Wind

şi strigaţi: nebunie, nebunie, nebunie!

Ne spargem ca nucile în gheaţa de la

Polul Nord

şi graţioasa cădere

ne zideşte în iarbă

poemul epitaf

Stjuardesa

në këtë moment jam stjuardesëmë avion prej letre nga gazeta New York

Timesnuk di anglisht se s’më ka pëlqyer

mbretëresha e Anglisës’më pëlqenin fjalët e çrregullta dhe as

past perfect continuouspor megjithatë po ia dal mbanë me

gjuhën e poezisë:

krejt fjalët janë të luturatë lidhen me rrypin e sigurisë!

pason një fluturim i gjatë e me çnivelimeajrore

mbajuni mirë për pikën e shenjëspikëçuditëse

uleni frikën nën peruken e Barak Obamësqë e kam vizatuar pa lidhje derisa shikoja

filmingone With the Wind

dhe bërtisni: marrëzi, marrëzi,marrëzi!

po thehemi si arra në akullin e Polit tëVeriut

dhe një rënie e lehtëna e muros në kullosëpoemën epitaf

5. Urlet existenţial

priveşte zâmbetul luminii

cum sărută borcanele goale

puse pe gard să se scurgă de apă

rătăcitor prin valul amiezii

fumul valsează lovind depărtarea

cu copitele de cenuşă

încearcă să preţuieşti tot cea a fost

până acum neînsemnat

iubeşte urzicile şi lasă-te mângâiat

de frunza lor atât de aspră

urlă şi urlă de durere

şi spune că exişti doar pentru a mai

vedea

o singură dată dincolo de cele

neînsemnate

minunile lumii latente



Ulurimë ekzistenciale

shiko buzëqeshjen e dritësse si i puth borkanet e zbraztatë vëna mbi gardh t’u kullojnë uji duke u humbur nëpër valën e mesditëstymi valson duke e sulmuar largësinëme kopitat prej hiri

mundohu të vlerëosh gjithçka që ishtederi tani e parëndësishmeduaj hithërat dhe lëri të të përqafojëashpërsia e gjetheve të tyre

ulërin dhe ulërin nga dhimbjae thot se ekziston vetëm për të parëvetëm një herë përtej mrekullivetë parëndësishme të botës së fshehur

6. copilul

odată mi-am făcut un copil: era mic,dulce şi nevinovat,

l-am aşezat în pat ca pe o bucată decarne macră

& l-am alăptat în fiecare seară cu cuvinteînvăţate la poartă

primul cuvânt n-a fost „mama”, ci a fostaltul,

mai duios, care nu se poate spuneîntr-o poezie ca aceasta

dar să fiu mai explicit (după ce m-abinecuvântat cum trebuie)

am luat copilul & l-am înfăşurat într-unziar cultural,

apoi l-am aruncat la gunoi, fiindcă nuvoiam să-l ucid,

căci era atât de drăguţ, chiar dacă m-aînjurat ca la carte

şi l-am dus la pubelă & de atunci nu maiştiu nimic de el -

poate acum e un geniu în informatică înSUA ori Canada,

sau poate l-au mâncat câinii(asta nu mă mai priveşte fiindcă mi-am pierdut discernământul cuvintelor)

fëmija

dikurë e bëra një fëmijë: ishte i vogël, iëmbël, i pafajshëm

e ula në shtrat si një dhuratë mishi tëproshkët

&e ushqeva çdo mbrëmje me fjalëtë mësuara te porta

fjala e parë s’ishte „nëna”, por ishte njëtjetër

më e dhimbshme, që s’mund të thuhetnë një poezi si kjo

por të jem më i qartë (pasi më bekoi siçduhej)

e mora fëmijën&e mbështolla në njëgazetë kulturale

pastaj e hudha në pleh, ngase s’doja tambys

sepse ishte aq i dashur, edhepse më patsharë si në libër

dhe e mora në pubelë&prej atëherë s’diasgjë për te-

ndoshta tani është ndonjë gjeniinformatike në SHBA apo Kanada

apo ndoshta e kanë hëngër qenjtë(kjo nuk më preokupon fare ngase e humba kuptimin e fjalëve)

Traducere de Baki YMERI



Emilia ZĂINEL

Suferi

suferinu ca un câine pentru că ele un norocos dependenţae cea mai bună calitate a sasuferi dar nu ştiicu ce să-ţi asemeni suferinţae nemuritoare şi asta o faceunică

Secretele noastre

secretele noastre de toate zilelesecretele noastre lipite de sufleteca nişte răni bandajate

încercăm să le ţinem cât mai ascunseavând grijăsă nu găsească vreo cale de ieşire

doar prin tortură sau beţiele arătăm şi celorlalţi

secretele noastre de toate zilelezbătându-se să iasă din coconul lor

Valeriu MariusCIUNGAN

Marină

Şi te-nveleam cu briza, n-aveam cu ce,doar vânturile mării

‘noptam la ţărm priveam din barcărăsăritul pe-ndelete

părea l-ai fi atins şi risipit cu mânaodihnind pe luciul apei

ieşeam frumoşi din valuri, tăcuţi,ţinându-ne de mână

şi pescăruşi flămânzi ne ciuguleauhamsiile din plete

şi te-nveleam cu briza, n-aveam doarvânturile mării

urme tăcute duc şi se întorc pe mal labarcă

nisipul-amestecat de-mbrăţişări cuscoici şi jurăminte

valuri ce ritualicse retrag şi‘naintează-apoişi se retragşi se rostogolesc nainte

urme de paşităcuţi

fără cuvinte!

poezie poezie

Lansare „Povesiri cu un copil” la Biblioteca Municipală din Moreni


Ionela-Violeta ANCIU

Între vis şi cruzime

Argint curgând pe frunţile copiilorcărunţi

Şi parfumuri înţepătoare din ochii dedemult,

Vecinii antici probează siluete noiÎn subsolul conştiinţelor noastre.Despre frivolităţi lichide n-am mai

citit nimic,Am auzit că bursa ridicolului nu

merge chiar aşa bine,Iar doamna cu pălăria luminoasă Nu-şi mai plimbă pisica de 13 zile.Magnoliile de pe strada mea nu mai

recită de la ultima eclipsă;Oamenii grăbiţi nu încetează să

reformeze Pelerinaje şi expresii groteştiSub fereastra mea prăfuită.În timpul cunoscut, utopiile erau în

rânduri,Azi, din cronicile mute abia dacă mai

evadeazăVreo lacrimă rătăcind printre paginiDoar pentru a da aerului meu miros

de iasomie.

Mahalale colorate cu cretă

Cuminţi, aşteaptă infinitulSă vină ca o lebădă roşie fără aripi,Cu un strop de apă-n gheareSă adape toate gurile deschiseŞi picioarele goale întinseÎn vernisajul trotuarului

Pe care mă descalţ în fiecare ziÎn drum spre casă.Femeile umblă pe vârful degetelorCu ochii închişi şi părul despletit;În spatele lor, copiii străzii joacă

şotronPe acoperişuri încinse de soare.

Mit

Cu ochii-nfumuraţi şi reciTe-apleci să vezi orbitaC-ai obosit să tot încerciSă-ţi desenezi iubita.

Din ziduri calde îţi zâmbescAmare alte chipuriPe care nu le izgoneştiDin lipsă de durere.

Şi azi ai fi rămas stingherCu ochii larg întinşi spre soareDe nu aflai că nicăieriNu-i zeu să se însoare.

O damă nemiloasă

Îţi stă respiraţia în gât, n-ai voceŞi-alergi haotic după ziua de ieri,Logica te compătimeşte de pe trotuarCu scrumul gata să cadă din ţigara

aprinsăDe disperarea în care încerci să-l

regăseştiPe cel de ieri căutând omul de mâine.În urmă, se ţin după tine toate

chiştoaceleCălcate în picioare, toate paharele

poezie poezie


golite,Toate umbrele femeilor din

aşternuturi,Stau agăţate de firele cărunte de care

uiţiÎn fiecare dimineaţă înainte să

deschizi ochii.

Te trezeşti în faţă cu-o damăpleznindu-te puternic,

Te apucă de-o ureche şi te târăştedupă ea,

Dojenindu-ţi apucăturile şi muzele —Sună alarma, respiri, mori din nou.

Vals vienez

Palmele ni se topesc pe valsul vienezŞi-n jurul nostru se destramă lumea,Chipul bătrân desenează orchestraÎn acorduri pe care dansăm,

Ferestrele se contorsionează-nlumină pură

Iar tu-mi zâmbeşti ca pentru ultimadată;

Nu credeam în eternitate înainte desfârşit—

În valsul ăsta am devenit om nou.Și mă porţi pe valuri de mătaseSă-mi fiu turist în voiajul propriei

existenţe,Să învăţ cum se simte momentul pur,Să nu mai am identitate, cunoştinţe

sau soartă,Să-mi fie dansul mut şi mamă şi tată.

Palmele ni se topesc pe valsul vienez,Timpul se scurge la picioarele noastreÎn catifeluri negre pe care dansăm,Salonul rămas devine începutul lumiiIar noi, primii oameni Dansând neîncetat acelaşi vals.

poezie poezie

17 octombrie 2015 - Despre Nino Stratan, în curte la Nichita


Miruna MUREŞANUMONOLOG

în sfârşit am ajuns aproape de vamatăcerii

de-acum voi vorbi din ce în ce mai puţinpentru că uitarea va fi năpădit toate

cuvinteledin nesfârşitul meu poem-spovedanie

precum o ploaie vâscoasă şi rece detoamnă

secundele cad într-o lepădare de sinele aud ţipătul albastru-cenuşiu împrejur

neînchipuită starea aceasta a ceruluidescifrând plânsul meu în tumultul

tăcerii

în Evanghelii am rămas să-nţelegiubirea Lui rătăcind în sângele meudecupată din pântecul cuvintelor greu

încât încheieturile-asfinţitului îmi par olitanie

părând că m-am întorspoate că nici nu am plecatşi doar amintirea de mineîncearcă să salveze memoria luminii

mirându-se că aş fi-mbătrânit departe

în altă parte-o noapte-mi poartă visulîntr-un desen al inimii aproape destrămatîn care nici nu ştiu de m-am aflat

şi-ncerc întruna să ajung la mine

cărările îmi sunt o Doamne uneori străinemirându-se că aş fi-mbătrânit departe

într-o lumină care mă împarte

scheletul bucuriei mi-a frânt de multeori braţele

cu tot cu fâlfâitul ei sublim

sau cu frenezia îngerului cu trupul de abur

el mi-a purtat o vreme rătăcirea minunatăprin felurite locuri pe care n-am reuşit să

le reţinmai mult de o clipă-n poem

nici scena finală n-am reuşit să o scriuchiar dacă cineva mi-a povestit-o cu mult

înaintederutantă sub privirea secundelorcare descriau în detaliuimaginea cu casa-n fundal

de departe părând un coşciugcum aşternut al naşterii mi-a fost

tot mai departe scheletul bucurieisemănând cu un rug care arde

iar braţele mele odată cu elavând un fel de-mpotrivire blândăsub privirea secundelor veşnic la pândă

părea să nu aibă timp nici liniştepasărea pe care voiam să o strigşi chiar să-i desenez conturulîn ochiul meu precum un loc de ficţiune

ori sub alt cerprecum un aşternut de frig

poezie poezie


să-i cer voiam singurătăţii mele să opoarte

cum printr-o noapteprin ţesătura ochiului interiorsă o cobor

aproape nefirească resemnarea ei

voiam prin ea-n copilărie să rămânîncă puţincu tot cu sufletul ei tandru şi uşor

rugina să n-atingă aripile einici corbii să-i adulmece în taină cuibul

voiam din zborul ei o haină

parcă această umbră nu era a meanici zidul gării nici amintirile improvizate

priveam printr-o fereastră care nu eradecât un ochi al meu spre noaptepe care uneori lumina îl incomoda

mărturisind cum o indiferenţă oarbă

priveam nimicul salvatorprin iarba putredă fără vigoare dimprejurîn care m-ascundeam să plângcum într-un nefiresc contur

de la un cap la altul aşteptareaacelui tren hipnotic care-ntârzia

şi care niciodată n-a trecutdecât prin înţelesul mut al aşteptării mele

improvizând prin amintiri cerul cu stele

care respiră-agonic în poemul de acumîn nicio gară şi pe niciun drum

îmi strig sufletul de la mare distanţăel pare o linie înclinată care trage cerul în

joscu masca tristeţii pe faţă

pare atât de frumoslăsând urme nostalgice aievea-n

clepsidrăpână la sufletul casei pe care-l răsfaţăde la carne la os

adunându-l din nisipul cu urme de sângecum dintr-un cer de pământunde îmi aflu sufletul precum o fereastrădeschisă spre cerul de sus din Cuvânt

mi-aduc aminte de toate păsărilecare-au zburat cu povara libertăţii în

spate

nici urmă de mine atunciprin văile ţâşnind cuminţi dintre ape

mărturisind strălucirea atât de aproape oDoamne

de vălul miresmelor vechi în care am statcu sufletul verde împrăştiat împrejurpe malul cum o rugăciune a râului

curând nici urmă de păsări în jurdoar umbrele lor într-o stare a cerului

singur

îmi amintesc plutirea lor dezmărginită

fără margini sufletul meu atuncimărturisind iubirea atât de aproape o

Doamne

Wildenau, Austria

poezie poezie


Tudor VOICU

rugă

să mă auzi Tu Doamne-aş vreacând strig în somn ca un copil uitat de jucării

şi să mă vezi Tu Doamne-aş vreacând ies îngenuncheat din visul ce sângerand ferestre a ajuns

la poarta raiului din mine să Te banuiască

vin din flori

nu ştiu ziua dar mi-e clarca umbrele care se spânzură de geamcă voi dormi frumos şi tânărpână la capătul răbdării

e vineri azi beau vin din florişi nu mă vezi dar te prefacică-mi ţii linia vieţii sub bărbieai vrea să îmi salveziaceastă adierede carnea grea înfiptă drept înoaseorice ar fi tu ţine minte cămorile de vânt eu le învârtcă becul tău din dormitor e spânzuratde mine

vineo vreme la braţ cu amorţealaiar eu nu plec niciundeînvârt doar morile până la sângefac becul tău să pâlpâiecând mă sufoc

uită-te fix acum la orice trecătorva semăna cu mine în vitrineşi în retrovizoare în casele de sticlăva plânge degeaba şi va fi fericit

poezie poezie

Codruţ Radi, Florin Dochia, Marian Ruscu - la Iaşi, în octombrie 2015


un dascăl eminentIn memoriam prof. Aurel Nestor

(17 octombrie 1901 – 26 noiembrie 1992)

directorul Liceului „Barbu Dimitrie Ştirbey”

Aurel Nestor s-a născut în comunaTecuci. A rămas de mic orfan de mamăşi a fost crescut de bunicii materni,familia David din Bârlad. Această familiea dat mulţi intelectuali de renume, întrecare doctorul cardiolog Cornel David(şef de secţie la Spitalul Colţea) şiprofesorul universitar Valeriu Patriciu,geolog şi inventator (tatăl viitoruluimiliardar Dinu Patriciu).

Aurel Nestor a terminat liceul şef depromoţie, urmând studii superioare lamai multe facultăţi şi institute. Aterminat Facultatea de Litere şi Filozofie,primind pentru teza de licenţă punctajulmaxim, cinci bile albe şi distincţia„magna cum laudae” (nr. 132/ 1924).Având vocaţie pentru pedagogie, seînscrie la seminarul pedagogic universitar„Titu Maiorescu” unde îşi dă teza delicenţă în pedagogie: „Influenţa luiAlecsandri asupra elevilor” (1924). Întretimp, absolvă şi Facultatea de Istorie.Cariera didactică începe în 1924, caprofesor suplinitor la liceul de băieţi din

Deva, refuzând să rămână asistent lafacultate, deoarece în acea perioadă întineretul studenţesc ardea flacărasentimentelor patriotice care au dus lafăurirea României Mari. A motivat în faţaprofesorilor săi că se duce „să-i înveţe peromânii ardeleni maghiarizaţi forţat,limba română”.

Între 1924 – 1928 a lucrat la liceul dinDeva. Se căsătorise cu Viorica Văleanu,fiica unui mare avocat bucureştean,căreia fiind grav bolnavă de plămâni i s-arecomandat aer de munte. Aşa se facecă s-a transferat la Făgăraş, dar mediciii-au spus că, pentru sănătatea soţiei, celmai bun aer pentru bolile de plămânieste în oraşul Câmpina, atunci oînfloritoare staţiune balneară. La 1septembrie 1932 este numit princoncurs profesor la catedra de limbăromână a Liceului de Băieţi „BarbuDimitrie Ştirbey” din Câmpina. Înaceastă perioadă, liceul avea profesoriiluştri: la desen, pictorul OctavAngheluţă, până în 1934; după aceea, altpictor mare, Mihai Mihalcea-Poiană; lalimba română, cunoscutul critic literarPompiliu Constantinescu; la istorie, prof.Stoica Teodorescu şi prof. Berindei; lareligie, preotul Provinceanu, la muzică,Eugen Ionescu. Director era atunciŞtefan Popescu, cel care înfiinţaseprimul liceu din oraş; alături de alţiprofesori a reuşit să o convingă pecontesa Martha de Blome (născutăŞtirbey) să doneze casa domnească dincentrul oraşului a familiei Ştirbey, în careurma să funcţioneze gimnaziul.

La 31 august 1938, prin adresaDirecţiunii Învăţământului Secundar dinMinisterul Instrucţiunii, Cultelor şiArtelor, Aurel Nestor este numit,

istorie locală Alin CIUPALĂ

Alin Daniel CIUPALĂ

Câmpineni care faccinste oraşului:Aurel Nestor


începând cu data de 1 septembrie 1938,director al Liceului de Băieţi dinCâmpina. Puternicul cutremur din 10noiembrie 1940 avea să distrugă o mareparte din oraş. Soţia profesorului Nestor,Viorica, era internată la spitalul din oraşşi datorită şocului provocat de mişcăriletelurice extraordinar de puternice, afăcut infarct.

Directorul liceului de băieţi şidirectoarea liceului de fete, d-naCiobanu, făceau parte din comitetul deconducere al I.O.V.R. (invalizi, orfani şivăduve de război), în care activa şitânăra Georgeta Marinescu, văduvă derăzboi. Soţul ei, maiorul ConstantinMarinescu, murise la 33 de ani încumplita bătălie de la Dalnic, cândromânii au cucerit Odessa. Regimentul32 Dorobanţi a fost decimat în aceastăbătălie. Pentru vitejia sa, maiorul a fostdecorat post-mortem cu cea mai înaltădistincţie militară acordată numaipentru acte de eroism, Ordinul MihaiViteazul. A murit la 3 septembrie 1941,lăsând în urmă o tânără văduvă de 27 deani şi o fetiţă de trei ani, Rodica.Constantin Marinescu are o cruce înCimitirul Eroilor din Câmpina.

Prin colaborarea din cadrul IOVR, dinmunca pe care o făceau împreună peteren, între Aurel Nestor şi GeorgetaMarinescu s-a creat o relaţie solidă,finalizată cu căsătoria acestora la 30decembrie 1943. Prin această căsătorie,Aurel Nestor s-a integrat în familiilevechilor câmpineni, soţia sa fiind a treiageneraţie dintr-o familie bogată şinumeroasă ce provenea din Ardeal.

Familia lui Carol Molnar (buniculGeorgetei) era nemulţumită de politicadusă în timpul dualismului austro-ungar,

când Transilvania fusese alipită laUngaria şi românii erau maghiarizaţiforţat. Numele de familie Moraru fusesetransformat în Molnar (în maghiară,morar). Carol Molnar primise princăsătorie, ca zestre a soţiei, izvoareminerale, pământ arabil şi alte bunuri. Alichidat tot, a trecut munţii în ţară şi s-astabilit la Câmpina. A cumpărat terenuldintre actuala stradă Cercului şi CaleaDoftanei, unde şi-a făcut o casă şi unatelier de rotărie, afacere rentabilă înepoca căruţelor şi a trăsurilor. Familia aavut zece copii, între care Ştefan, născutîn 1883 (tatăl Georgetei) şi câteva surori,dintre care câteva au fost mai cunoscutevechilor câmpineni: Victoria Pipernea(mama actorului Iustin Pipernea şi aCreţicăi Breşca); Amalia Langa (mamainginerului Langa); Victoria Ştefănescu(nora primarului Ştefănescu Brânză,proprietarul casei cu ceas de pe centru);Filofteia Beldianu (mama lui TraianBeldianu, montaniard, campion şiantrenor de schi).

Carol Molnar a cumpărat loturi decasă pentru toţi copiii săi, el locuindtoată viaţa în casa de pe strada B.P.Hasdeu, în care a rămas mai târziufamilia Pipernea. Ştefan a primit un terenmare pe actuala stradă 1 Mai, la nr. 20,unde a ridicat două case pentru fiicelesale (acolo s-a născut şi nepoata sa,avocat Rodica Cornea, fiica Georgetei),iar pentru el a făcut o casă pe actualastradă Amurgului. A avut posibilitatea săconstruiască trei case pentru că era unfoarte bun specialist în utilaj petrolifer,meserie nouă în acea perioadă.Terminase o şcoală tehnică în acestdomeniu şi se angajase la rafinăria dinCâmpina, care pe vremea aceea era cea

Alin CIUPALĂ Alin CIUPALĂ


mai mare din Europa. Rezervoarele depetrol de pe platforma rafinăriei au fosttoate construite de el.

În 1950, Ştefan Molnar a ieşit lapensie (rămăsese văduv, soţia sa,Wilhelmina murind în 1949). Era încăfoarte activ şi nu se resemna cu viaţacomodă de pensionar. Plimbându-seprin oraş, a văzut pe strada Plevnei,lângă grădiniţă, o seră ruinată. S-a dusla primarul Ilioiu (fost muncitor larafinărie, primar care a asfaltat înîntregime oraşul) şi i-a propus să refacăsera şi să-l lase să lucreze pentruînfrumuseţarea oraşului, având o marepasiune pentru flori. El a făcut parculPionierilor, terasând groapa rămasăacolo după bombardamente, parcuri pestrada principală şi s-a ocupat deamenajarea Bulevardului. Când s-aasfaltat şi strada Amurgului, a insistatsă nu se amenajeze trotuare, astfelîncât să rămână spaţii libere pentruflori. Pentru aspectul deosebit, aceastăstradă a fost premiată la un concurs.Aurel Nestor va locui în această casăîmpreună cu soţia sa, Georgeta şi cuRodica, fiica sa adoptivă. Pentru ailustra caracterul deosebit al acestuimare profesor, trebuie subliniat că nuşi-a mai dorit alt copil, pentru a nu-icrea fiicei adoptive, pe care o iubeafoarte mult, complexul tatălui vitreg, elcare avusese mamă vitregă.

Aurel Nestor a debutat în funcţia dedirector cu o măsură organizatorică cenu i-a atras prea multă simpatie dinpartea colegilor săi profesori. Ladeschiderea anului şcolar, părinţiiobişnuiau să vină cu multe plocoane,curcani şi diverse alimente, pentrudomnii profesori. În discursul de

deschidere, directorul a mulţumit celorcare au considerat să constribuie cucadourile aduse pentru masa copiilor dininternat, desfiinţând astfel un obiceicare dura de multă vreme.

S-a luptat pentru încadrarea şcolii cuprofesori de excepţie. La inspecţia pentruactivitatea de director, s-a consemnat:„Am găsit o atmosferă foarte bună decolaborare între cadrele didactice”. Aveao grijă deosebită şi pentru elevii săi, pemulţi salvându-i din situaţii extreme. Ungrup de elevi (Machedon, Langa, Balea,Dragomir, care făceau parte din frăţia decruce „Sf. Gheorghe”), conduşi deNicolescu Gh. Nicolae, s-au lăsat purtaţide entuziasmul tinereţii la rebeliunealegionară din 21 – 23 ianuarie 1941,baricadându-se în localul primăriei timpde două nopţi şi o zi. În alte localităţi,pentru asemenea acte, mulţi tineri auplătit cu ani grei de închisoare sau chiarcu viaţa. Prestigiul directorului AurelNestor, care a intervenit rapid la toateautorităţile, i-a ferit pe tinerii câmpinenide represalii.

În perioada războiului, mulţi profesoriau fost încorporaţi. Directorul Nestor apromovat în şcoală cadre tinere, întrecare la catedra de latină pe TraianMarinescu. A ajutat-o, de asemenea, pesoţia acestuia, Maria Marga Marinescu,care îşi întrerupsese studiile pentrucreşterea copiilor, să-şi terminefacultatea şi a încadrat-o la catedra delimbă română. Un rol important a avut şiîn viaţa elevului său, Georgică Stanciu,care terminase Dreptul şi era un avocatfără chemare şi fără clienţi. Întâlnindu-l,directorul Nestor i-a spus: „MăiGeorgică, erai bun la matematică.Înscrie-te la facultate şi eu îţi ofer pentru



întreţinere postul de econom şi pedagogla internatul şcolii”. Ulterior, când aterminat facultatea, l-a încadrat profesorde matematică.

În perioada războiului s-a zbătut săsalveze bunurile liceului, care fusesemutat într-o veche clădire, fostăcârciumă, din centrul comunei Cornu.Soţia sa, care prin activitatea în IOVRstabilise contacte cu mulţi ofiţerisuperiori, a reuşit să procure douăcamioane de la armată pentrutransporturi, cu care a fost mutatămobila elegantă din cancelariaprofesorilor şi alte bunurile ale liceului.Camioanele au fost însă retrase rapid, iarmobila familiei Nestor, pregătită şi eapentru evacuarea la Cornu, a rămasdepozitată în subsolul liceului, în aripa depe actuala stradă Eminescu. Căzutăpradă bombardamentelor, toate cărţilevaloroase din biblioteca personală adirectorului au fost pierdute.

În timpul noului regim, Aurel Nestor afost reclamat chiar de unii dintre cei pecare îi ajutase, că a fost membru întineretul Partidului Naţional Ţărănesc,condus atunci de Ion Mihalache. În 1950a fost dat afară, iar la direcţia liceului afost numit Constantin Drăgulescu,cumnatul lui Ştefan Voitec (maredemnitar în structurile comuniste), rămasîn memoria elevilor nu prin calităţile salede profesor, ci prin frumuseţea soţieisale, poreclită Dona Alba.

Aurel Nestor a fost dat afară şi dinpostul de profesor la Câmpina. I s-apropus un post la Valea Doftanei, însă arefuzat, fiind numit la Văleni profesorsuplinitor de geografie (1950 – 1954).Din 1954 – 1964, a activat la Cornu caprofesor de şcoală elementară.

Pensionat în 1964, a avut parte de oviaţă lungă (a trăit 91 de ani). Obişnuia săfacă plimbări lungi prin natură şi practicayoga pentru sănătate. Zilnic traducea dinfranceză şi germană pentru exerciţiulminţii sale, traducând integral „Florilerăului” de Baudelaire şi aproape toatăopera filozofului Bergson.

Multe bucurii au venit de-a lungultimpului din partea foştilor săi elevi. Ceidoi fraţi Aldea, unul director alInstitutului de Petrol, celălalt ministruadjunct la Sănătate, i-au fostrecunoscători pentru bursele acordate întimpului liceului. O mare surpriză a avutprin 1968, când la poarta casei sale aoprit o maşină din care a coborât undomn ce s-a prezentat drept DumitruMureşan, doctor dermatolog, director înMinisterul Sănătăţii, care i-a spus:„Probabil nu mă mai ţineţi minte. Vreausă amintesc că după dictatul de la Viena,patru elevi clujeni am fugit peste Carpaţi.De la Predeal până la Câmpina, am bătutla uşile tuturor liceelor şi nu am fostadmişi. La Câmpina am primit loc deinternat, haine, bursă şi datorită dvs. amajuns ce sunt astăzi”.

În casa d-lui Nestor de pe stradaAmurgului (una dintre cele mai frumoasestrăzi ale oraşului, care prin eleganţaclădirilor şi frumuseţea grădiniloraminteşte de cartierele luxoase alevechiului Bucureşti) locuieşte în prezentfiica sa, d-na avocat Rodica Cornea. Odatătrecut pragul, păşeşti într-o altă lume, cete întâmpină cu un interior încărcat deopere de artă şi cu un rafinat mobilier înstilul englezesc Chippendale. D-na Corneapăstrează o mare arhivă de documentelegate de familia sa şi este o comoară deinformaţii despre vechea Câmpină.



…la început n-a fost cuvântul!Omul, de cum a început să gândească,

şi-a dirijat atitudinea şi acţiunile spreneacceptarea condiţiei sale primordiale,spre eliberarea din constrângerile sociale şimateriale, altfel deliberate, perpetuândnemulţumirea acestei cauze pierdute. De laSocrate încoace, primul mare gânditorpentru care omul devine propria problemă,nonconformismul, ca revoltă împotrivaglobalizărilor de orice fel, a îmbrăcat osumedenie de forme specifice vremilor, darcu aceeaşi constantă existenţială a filozofieide grup, evadarea din cotidian, asceza,meditaţia sau, pur şi simplu, contemplaţiaartistică, decretată mult mai târziu ca atarede Schopenhauer. Sau chiar de Nietzsche,pentru care arta este singurul factor carejustifică viaţa, iar întruchiparea „noului om”proferat de acesta nu poate fi decât unartist. Este vorba de Gustav Graser, poet,filozof, pictor, de origine română, născut laBraşov în 1879, considerat totodatăpărintele spiritual al mişcării „FlowerPower”. El este unul dintre membriifondatori ai „coloniei cooperativavegetariană Monte Verito” din Elveţia, înanul 1900, anul morţii lui Nietzsche. Osocietate utopică ce va marca generaţiilevremurilor următoare, denumită de unii „aprimilor hipioţi”. La aceasta vor adera mariartişti - scriitori şi pictori, dar şi alţii, dinzone adiacente culturii, militanţi împotrivaconvenţiilor, experimentând noi moduri deviaţă, într-un fel de paradis al rebelilor,

hoinarilor şi visătorilor, dar şi anarhişti pediverse segmente existenţiale. Amintesc,dintre aceştia, pe Hermann Hesse, poet,romancier, pictor chiar, un spirit iniţiatic şipacifist, într-o permanentă căutare dincolode graniţa cunoaşterii, pe Rudolf Steiner,părintele antroposofiei, mişcare filozofică,chiar ştiinţă a spiritului voit liber înperspectivă cosmogonică, psihanalistul CarlGustav Jung, pictorii Wassily Kandinski,Hans Arp, sculptor şi poet, în acelaşi timp,trecut şi prin ograda mişcării „Dada”,activată de un alt român reprezentativpentru istoria mişcărilor culturale, TristanTzara. Completez cu pictorul avangardistPaul Klee, pionierii dansului expresionistRudolf Laban şi Mary Wigman, IsadoraDuncan, ş.a. Este adevărat că Gustav Graserse va retrage destul de repede din aceastăcolonie şi va continua să trăiască, precumun ascet, într-o grotă din apropiere, daractivitatea sa de „graal al modernităţii”influenţează mai departe artişti ai vremii,fiind considerată „leagăn al mişcăriialternative”, cea care va răsuna, la propriuşi la figurat, după câţiva ani de la moartealui (survenită în 1958) prin controversatamişcare „Flower Power”, şi ea mocnită, înAmerica, mai ales în cadrul grupărilorhippie. Pornită ca o mişcare de protestsocial, înainte de toate împotriva războiuluidin Vietnam, a căpătat diverse alte valenţe,de eliberare a omului dincolo decomportament prin cunoaştere idealistă aeului. Ideologii acestei mişcări au fost,desigur, tot artiştii, poetul Allen Ginsberg,scriitorul Jack Kerouac, ale cărui romaneautobiografice „Pe drum” şi „VagabonziiDharma” au înflăcărat generaţiile timpuluirespectiv. Implementarea în rândul acestoraa „curentului psychedelic” de către TimothyLeary, adică a „ceea ce exaltă spiritual”,după nişte texte sacre tibetane, a cuprinstoate artele, asociindu-le noii mişcări. Celetrei porunci hippie care îndemnau la

reflectări Codruţ RADI

Codruţ RADI

Când muzica ialocul timpului



experimentare spirituală, cunoaştereaadevărului suprem prin extazul interior şieliberarea de realităţile conservatoaredecadente, au dus la o revoltă de masă, cuevidente alunecări spre extreme, anarhiste,care au contribuit la suprimarea ei. În modparadoxal, însă, o dată cu declararea morţiimişcării hippie în America, în anul 1967,ecourile ei par a fi mai puternice decâtdezvoltarea în sine, evidenţiind noitendinţe, chiar curente artistice, pasagereori consolidate în timp.

…nimeni nu este singur!Regăsirea deplină a acestei mişcări,

revoluţia supremă, putem spune, s-aînfăptuit în sfera muzicii. Generaţiile beat şirock’n roll, genurile muzicale precumcountry, folk, pop, au suferit o iluminare,începând cu proliferarea de texteavangardiste, pacifiste, iniţiatice, cu oîncărcătură filozofică ce revine sub zodiaîndoielii, a angoaselor, a corsetelorexistenţialiste fără scăpare. Şi cum formelemuzicale demodate nu mai pot susţinerezonanţa textelor, îşi face loc un nou genmuzical ,,rockul psychedelic”, care se vaimpune rapid prin noi aranjamente, cu solo-uri de chitară lungi, experimentări desunete cu efecte speciale, suprapuneri saudisocieri, treceri neaşteptate de la pasajeagresive la întâmpinări lirice, de cele maimulte ori cu o susţinere vocală pe măsură,contradictorie.

Începe, totodată, era marilor festivalurimuzicale, primul memorabil fiind cel de laMonterey, în 1967, unde urcă pe scenă marinume ale genului. Jimi Hendrix, primulchitarist care va revoluţiona muzica rock,cântă împreună cu trupa lui deacompaniament „The Jimi HendrixExperience”, care, printr-un joc de cuvinteva da şi titlul albumului său de debut „Areyou Experienced”, în 1967. Janis Joplin,vocea feminină de excepţie, care va trece,

spectaculos, de la folk la blues-rock, OtisReding, Ravi Shankar ori emblematiceletrupe Jefferson Airplane, care se impuneprintr-o ambianţă vocală barocă creată deGrace Slick, respectiv Grateful Dead,maeştrii improvizaţiilor, care îmbină maitoate genurile muzicale la modă, subcomanda lui Jerry Garcia, completează listacelor care au cântat în faţa unui numerospublic. Adăugăm, totodată, numele altorcâteva trupe care îmbrăţişează rapid genul,cum ar fi The Doors, Quicksilver MessengerService, It’s a Beautiful Day, VelvetUnderground sau Iron Butterfly. Asta,înainte de a evoca cel mai reprezentativfestival rock al tuturor timpurilor,Woodstock, 1969, cu o participare masivăde spectatori, peste 450 mii, în cele trei zilede concerte, dar şi de artişti. Din America,începem, evident, prin a-l menţiona pe JimiHendrix, cu trupa de acompaniament TheGypsys, care a susţinut un concert de circa140 de minute. Şi continuăm, pe lângălegendarele deja, Jefferson Airplane şiGrateful Dead, cu „pionierele” CannedHeat, The Band, Mountain, Blood, Sweat &Tears, Creedence Clearwater Revival,Crosby, Stils, Nash & Young, Keef HartleyBand, ori Johny Winter, Janis Joplin, JoanBaez, Joni Mitchell şi Carlos Santana, venitdin apropiere. Din Europa, traverseazăoceanul trupe precum The Who, dejaconsacraţi, cu Pete Townshend în prim plan,Ten Years After, cu un chitarist în plinăafirmare, Alvin Lee, şi trupa scoţiană defolk-rock The Incredible String Band.Orientarea muzicii era pecetluită!

Vine, foarte curând, replica europeană,printr-un concert măreţ în Anglia, în 1970,insulele Wight, cu o participare de circa 400mii spectatori. Predomină trupeleautohtone, precum The Who, Taste, cu unalt chitarist de excepţie, Rory Gallagher,Emerson, Lake & Palmer, Moody Blues,Pentangle, una dintre cele mai insolite


formaţii de folk-rock, Family, dar şi de pesteocean, Jimi Hendrix, The Doors, deja maimult europeni, Chicago, Spirit, sau LeonardCohen, canadianul cu o voce inconfundabilă,care, de asemenea, va poposi pentru maimult timp în această zonă a lumii. Esteperioada când multe trupe legendarecochetează cu genul respectiv de rock,derivat, dar şi substituit, cum am mai spus,din genuri muzicale precum blues-rock, folk-rock, jazz. Putem aminti aici pe Deep Purple,Led Zeppelin, Cream, Uriah Heep, PinkFloyd, delimitând chiar arealul nostru, prinPhoenix, Sideral , Mondial ori Omega, dinvecini. Şi o răspântie fundamentală pentruorientările muzicale ulterioare, pentru că sevor forma două direcţii în sfera rockului. Celprogresiv, cu precădere experimental, cudiversificare muzicală, ritmică, a formeifinale,a efectelor urmărite, linie pe care s-auconsolidat Pink Floyd, King Crimson, Yes,Jethro Tull, Soft Machine, Van Der GraafGenerator, Genesis, Rush, ca să numenţionez decât unele dintre preferatelemele, de la începuturi. După o perioadă deoarecum declin, în jurul anilor 1980, genulse va revigora, pe coordonate mai diverse,neoprogressive, până la progressive metal,cu trupe precum Marillion, Pendragon, Eloy,Arena, Porcupine Tree, Dream Theatre, Toolsau Ayreon.O altă direcţie derivată dinrockul psychedelic al anilor ‘70 este cea ahard rockului, care se bazează pe o simetriea formelor, repetiţii, consecvenţă muzicală,din care se vor desprinde, de asemenea, osumedenie de alte direcţii, de la heavymetal până la grunge, de la boogie până laglam rock şi metal. Şi aici ar trebui săenumerăm multe nume, în felul lorreprezentative, mă voi opri la câteva, BlackSabbath, Deep Purple, Led Zeppelin, Cream,Grand Funk Railroad, apoi Judas Priest, ACDC, Iron Maiden, Saxon, Metallica, Slayer,Sepultura, până la Pearl Jam, Alice in Chains,Linkin Park sau Shinedown. Ce au în comun

toate aceste trupe? Cu oareşce indulgenţă,am putea recunoaşte o constantă a textelorpropuse auditoriului. Texte manifest, sau cuîncărcături emoţionale deosebite, pentru aamplifica stările dinăuntrul muzicii. Pentruexemplificare vă propun câteva poeme,tălmăcite şi derivate, într-o formulăpersonală, din texte cunoscute.

De-a lungul turnului / de veghe / mă duc/ destin nenoroc / suflare de vânt // nu poţisă zbori / pe fereastră / iarăşi pe drum / tetârăşti / în tristeţe încurcat // moartea nu-isfârşitul / mă duc / nu-i nimic / asta e //clopotul libertăţii / bluesul pietrei / demormânt. (după Bob Dylan).

Acesta-i sfârşitul / la capătul nopţii / aşacum vine / nu te pot păstra / în gând / undeeste libertatea / a ceea ce vom deveni /într-o lume a disperării // acesta-i sfârşitul /singurul meu prieten / al visului şi minciunii/ în care am încercat / să murim / cândmuzica însăşi / s-a terminat. (după JimMorrison).

Eliberează-te şi roagă-te pentru asta /arde ce-am început / vocea porunceşteschimbării / să nu mai fim vinovaţi / pentrualegerile făcute / între timp / cu forţa //luptăm pentru libertate / împotrivadogmelor / oricărui crez şovăielnic / pentrucă renunţând / vom muri. (după Goodbyeto Gravity).

Am ales, nu întâmplător, şi un text dupătrupa românească de rock metalcore,Goodbye to Gravity, în memoria membrilorei Mihai, Vlad, Bogdan şi Alex, decedaţi înurma evenimentului nefast din clubul„Colectiv”, precum şi a celor mulţi fani carei-au însoţit la ceruri. Sper ca, acolo, să se fiîntâlnit cu înaintaşii lor plecaţi la vârste lafel de timpurii, Otis Redding (26 de ani),Janis Joplin (27 de ani), Jimi Hendrix (28 deani), Jim Morrison (28 de ani), Kurt Cobain(27 de ani) ş.a...., poate ca un tribut muziciicare vine din veşnicia timpului, de parcă i-arfi luat locul.



19 august 1881 – o altă zi în careplaneta Pământ, rotindu-se-n jurulSoarelui, începea să poarte pe umerii luiviitoarea România Mare, care, spreonoarea Evropei, se aşeza înUniversalitate prin operele unor marifilozofi, sculptori, poeţi, inventatori,savanţi, medici, scriitori şi muzicieni.Unul dintre aceştia a fost şi va fi mereuuriaşul, astralul şi unicul George Enescu!

Ţăran şi Mistic„M-am născut din părinţi români, la

Liveni, în judeţul Dorohoi, în inimaMoldovei. La vîrsta de trei ani părinţii m-au dus la Cracalia”, mărturisea, aproapede capătul vieţii sale, genialul muzicianromân George Enescu, jurnalistului şiistoriografului francez Bernard Gavoty –născut la 2 aprilie 1908 la Paris, criticmuzical şi organist francez, cronicar alrevistei Le Figaro, autor al unormonografii despre interpreţiicontemporani cu el (cf. „Dicţionar deMuzică pag. 87, editura Ştiinţifică şiEnciclopedică, Bucureşti, 1979”). „Nimicnu este mai variat decât ţara în care m-am născut”, povestea Enescu în anii deapogeu artistic, melancolic şi visător. Dealtfel, povestea vieţii sale, de la Copilăriela Senectute, trecută prin Creaţie,Interpretare şi Dirijat, cu precădere a

lăsat-o împreună cu faimosul său biografparizian, în paginile dedicate „DoamneiGeorge Enescu, prinţesă Cantacuzino, însemn de omagiu plin de respect”,stufosul album „Les Souvenirs deGeorges Enesco” – „Amintirile lui GeorgeEnescu”, editura Curtea Veche 2005, textfinalizat de Bernard Gavoty înseptembrie 1954. „Tata (Costache, n. m.)era agricultor, fiu de preot ortodox (...),mama (Maria, n. m.) era, ca şi soţul ei,nepoată de preot (...) Aşa se face că porto dublă pecete, de ţăran şi de mistic”.

VienaGeorge Enescu nu are 10 ani când

„...şcolar, venisem să studiez Muzica...Umbrele mele erau Beethoven, Wagner,Brahms – un artist viu... Brahms, pe carel-am văzut de câteva ori, venea regulat săasiste la repetiţiile orchestrei de elevi dincare făceam şi eu parte”... „În 1889,Viena – Vindobona, pe vremearomanilor, Viana – în limbajul oriental –era încă Parnasul demn de Euterpe,Parnas frivol, totuşi un Parnas! Publiculvienez era uşuratic. Îi prefera în moddeschis pe Mascagni, Massenet, Delibesşi Gounod, lui Wagner – respectat ca ungeniu, prea mare ca să nu fie luat înserios”. (...) „La nouă ani trecusem înclasele superioare”. Amintiri de neşterspentru muzicianul precoce GeorgeEnescu: lăutarul din Cracalia, EdouardCaudella, Joseph Hellmesberger,Massenet, Gedalge, Cortot. 1889, 5august, Slănic-Moldova, primul săuconcert; 1890 – cântă în Capela dirijatăde Brahms, iar presa vieneză îl declară„Mozart kleine”; 1892 – premiul I lavioară şi armonie; 1893 – avea terminatetrei simfonii; absolvă Conservatorul cumedalia de argint.

reflectări Serghie BUCUR

Serghie BUCUREmblemă

românească înUniversalitate:George Enescu


„Gesellschaftsmedaille” 1895, 3 mai,termină Simfonia a 3-a în Re minor; 1896– în ajunul vîrstei de 15 ani, pe 14august, acasă la Cracalia terminăPreludiu şi Scherzzo pentru pian,

Parisul„În 1894 Viena ceda locul Parisului”.

Ieşeau din scenă Brahms, Gounod, Frank,iar Saint-Saens urca în glorie. VeneauFaure cu Recviemul, Debussy cu Pelleasşi Melysande, Maurice Ravel, Paul Dukas.„Widor şi Guilmant – organiştii care auformat şcoala franceză – prima în lume.Ce bogată era Franţa în acea primăvarădin 1894. Deşi era o republică, am avutimpresia că intram într-un regat!”. PaulViardot îi vorbeşte despre Enescu luiMassenet. Intră în clasa acestuia, decompoziţie. După demisia acestuia, opreia Faure. Elev, aici, „Ravel compuneHabanera, inserată în Rapsodia spaniolă”.1892: Marsick îi succede lui EugeneSuzay la clasa de vioară. 1897, 3octombrie: cunoştinţă cu Saint-Saens şiEdouard Colonne. „Aveam 15 ani şiscriam Poema Română - succes, pe 6februarie 1898, la Concertele Colonne,iar pe 13 martie, pe scena AtheneuluiRomân”, în premieră, George Enescudirijor. „Eram beat de muzică... Nu visamdecât să compun... În 1897 obţinusem, laclasa lui Gedalge, o a doua menţiune lacontrapunct şi fugă”. La 24 iulie 1899termină clasa de vioară la Conservatoruldin Paris, cu premiul I şi i se dăruieşte ovioară Bernardel, inscripţionată cunumele lui.

Pe podiumÎn anii Războiului de Întregire, George

Enescu „vindecă” durerile şi rănile eroilorde pe Front, cu vioara sa. Un periplu alsolidarităţii, profund patriotic, pe care

Regina Maria, în sutele de pagini aleJurnalului său de Război l-a consemnatpatetic, plin de recunoştinţă, martoră încalitatea de soră medicală prin toatespitalele Iaşiului şi foarte aproape deliniile frontului, adesea faţă în faţă cuPynx – cum îl numise predecesoarea ei,regina Elisabeta, alias Carmen Sylva.Enescu, fiind personaj activ al exiluluifamiliei regale, a cântat de nenumărateori pe scena Teatrului Naţional dincapitala Moldovei, precum şi înreuniunile intime ale cuplului regalFerdinand-Maria. (...) „Îmi place mult sădirijez. (...) Eşti acolo, ceva minuscul şideclanşezi furtuni... În America, mi-afost încredinţată (...) orchestra formatăde Leopold Stokowski. Pe vapor, în ajunuldebarcării, am aflat că, fără să fiuconsultat (...), impresarul pusese înprogram Simfonia Patetică a luiCeaikovski”, care nu i-a plăcut niciodată,spunea Maestrul, drept care „am dirijat-o foarte prost”, prin urmare, „m-amabţinut pentru o vreme să mai folosescbagheta în Statele Unite”. Urmareaurmării. „Societatea Filarmonică din NewYork mi-a făcu onoarea să mă aleagădirijor pentru mai multe stagiuni”. Douăfotografii de epocă, din viaţa poeteiCarmen Sylva redau, peste veacuri, douămomente în care George Enescu cântă lavioara lui, acompaniat la pian de Reginăşi, în alta, la violoncel, de tatăl luiGrigoraş Dinicu, Dimitrie Dinicu.

CompozitorulIată o statistică a operei marelui

moldovean, după ediţia Andrei Tudor –1958, când în Enescu era „curtat” delingăii lui Stalin şi Dej, să se înapoieze înRomânia. Din 20 de „Lucrări din anii destudii”: Vals în Mi bemol major (1887),

Serghie BUCUR Serghie BUCUR


Simfonia în La major, Trio pentru vioară,violoncel şi pian în Sol minor, Şaseallegro-uri de sonată pentru pian. Din„33 de lucrări cu număr de opus”, câteva:Rapsodiile Române nr. 1 şi 2 (nr. 1 şi nr.11, în 1901), Dixtuorul (nr. 14, în 1906),Oedip – tragedie lirică în 4 acte şi 6tablouri, libretul Edmond Fleg (nr. 23),Simfonia a III-a pentru vioară şi pian, încaracter popular românesc (nr. 25, în1926), Impresii din copilărie (nr. 28, în1940), Vox Maris poem simfonic (nr.31,în 1950). Din seria de „23 de lucrări fărănumăr de opus” amintim: Fanteziepastorală (1897). Din cele „5 Prelucrări şiTranscripţii”: Cadenţa pentru Concertulnr. 7 de Mozart (1907) şi Rapsodiaspaniolă, de Albeniz.

ViolonistulEnescu a înregistrat îndeosebi în

studiourile Collonne: Serenade, deD’Ambrosio; Sonatele 1-3 de Bach;Concertul pentru două viori, cu YehudiMenuhin; Sonata nr. 9, de Beethoven;Poeme, de Chausson; Sonata de Corelli;Sonatele nr. 2 şi nr. 3, de Enescu; Sonatapentru vioară şi continuo, de Haydn;Aubade Provensale, de Kreisler;Concertul pentru vioară nr. 7, de Mozart;Largo espressivo din Sonata de Pugnani;Tzigane, de Maurice Ravel; Sonata pentruvioară şi pian nr. 2, de Schumann;Albumblatt, de Wagner.

DirijorulCel puţin 65 de concerte a celebrat

Maestrul cu bagheta de dirijor, de-alungul vieţii sale, câteva dintre acesteaamintindu-vi-le odată cu Noel Malcolm,autorul doctei monografii „Enescu”,apăruta în 2011 la Humanitas: Din Bach:Missa în Si minor, la Radio BBC (1951),Concertele penrtu vioară şi orchestră nr.

1 şi nr. 2, cu Yehudi Menuhin, la Paris(1936), Concertul brandemburgic nr. 5 înRe major, Bucureşti; Concertul pentrupatru piane şi orchestră, în Do major,Decca – Franţa. Din Bartok: Muzicăpentru coarde, percuţie şi celestă,Besancon, 1951. Din Beethoven:Simfonia nr. 3 Eroica, Bucureşti, 1936.Din Debussy: Prelude a L’Apre-midi d’unFaune. Din Dvorak: Concertul pentruvioară şi orchestră în La minor, Paris.

Mon PrincesseApelativ cu inserţii imperiale, acest

„Mon Princesse” a fost rostit de mii şimii de ori, de George Enescu, mai alesdupă ce Maria Cantacuzino a rămasvăduvă, în 28 august 1928, urmarepierderii soţului său, nobilul MihaiCantacuzino – fiul cel mare al boieruluide rară speţă, care era Gheorghe GrigoreCantacuzino – proprietar al câtorvapalate în Prahova, liderul partiduluiConservator, ministru şi prim-ministru lacumpăna veacurilor XIX cu XX, înaccidentul automobilistic de pe ValeaOltului, aproape de Calimăneşti. În jurulacesteia, în cartea sa despre ENESCU,Emanoil Ciomac povesteşte într-omanieră profund romantică, pe durata a12 pagini, cu o forţă de evocarememorabilă. Un fragment: „De la întâiaprezentare în salonul amfitrioanei,fulgerul acesta i-a înfiorat pe amândoi.„Ochii lui verzi, cu răsfrângeri oceanice(expresia memorialistei – „MonPrincesse”, n. m.) au fost unul dinizvoarele de subită iluminare. (...)Căsătorită din 1937 (cu George Enescu,alias Pynx – n. m) a consfinţit o stare defapt. (...) Sinaia, (...), Floreştii şi parcul luisenioral de copaci bătrâni şi căprioare (şiMicul Trianon, n. m.), au fost martore

Serghie BUCUR Serghie BUCUR


peoticei idile”. Dincoace de acea Marukă– aşa cum a numit-o Cella Delavrancea,ori Muka – diminutiv dat de reginaMaria, toată viaţa şi nu de puţine oricreaţia lui George Enescu au înduratprezenţa şi capriciile uneori inteligente,ale Mariei sale, „Mon Princesse” ori„Mon Adorée” – cum o răsfăţa El –iubind-o cu disperare –, până la finaluldin noaptea de 4 spre 5 mai 1955, în altsalon – al morţii!

Enescu şi SecuritateaDl Ladislau Csendes a scris şi publicat

volumul „George Enescu – un exilsupravegheat?”, editat de Radio România„în coproducţie cu Muzeul NaţionalGeorge Enescu”, pe care ediţia Târguluide Carte Gaudeamus – 2014 Bucureşti l-apus în vânzare. Cartea prezintă, în parteaa II-a, „50 de documente predate de

S.I.E. către C.N.S.A.S. despre GeorgeEnescu”. Iată unul din ele: „(...)noiembrie 1948. Notă cu privire lascrisoarea deschisă publicată în ziarul«America» din 13 noiembrie 1948. Înziarul «America» din 13 nov. 1948 aapărut o scrisoare deschisă adresatăMaestrului GEORGE ENESCU şi iscălită de«un român refugiat». În această scrisoarese reproşează lui ENESCU că nu-şiprecizează atitudinea. Pe de o parte,refuză să facă parte din comitetul deajutorare a refugiaţilor români aflaţi laParis, pe motiv că nu face politică, iar, pede altă parte, acceptă să fie numit, pebază de decret preşedinţial, membru alAcademiei R.P.R., şi a iscălit certificate căeste de acord cu politica actuală aguvernului”. A.C.N.S.A.S., fond SIE, dosarnr. 5 483, f. 102.

Serghie BUCURSerghie BUCUR

Cvadratura Cercului literar «Geo Bogza»


Cristina Oprişenescu e absolventă aUniversităţii de Arte Plastice „NicolaeGrigorescu”, promoţia 1988, secţiatapiserie, iar din 1994 este membră aUniunii Artiştilor Plastici Bucureşti.Meleagurile câmpinene i-au devenitsursă de linişte şi energizant pentru actulcreaţiei încă de acum câţiva ani. Despreopera sa ar fi foarte multe de spus. Aavut de-a lungul carierei un numărimpresionant de expoziţii. Universulartistic pe care l-a dezvoltat şi îl dezvoltăremarcabil, cuprinde tapiserie, grafică,pictură, grafică de şevalet, instalaţie etc.Experimentează tehnici şi tematicidiferite, însă emoţiile şi trăirile vibreazăîn fiecare pată de culoare, în fiecare tuşă,linie sau formă. Este un excelentambasador al simbolurilor, uncompozitor de sunete plastice transpusearmonios în game cromatice vii,desăvârşite prin sinceritatea sufletuluisău nobil de artist.

- Ce vârstă aveaţi când aţi făcutprimii paşi în artă?

- Primii paşi în artă nu mai ştiu când i-am făcut, eram prea mică. Îmi povesteaupărinţii cum, la nici trei ani, umpleam cudesene cărţile tatălui meu.

- De ce aţi ales tapiseria? Ce are înplus faţă de celelalte ramuri ale arteiplastice?

- Nu eu am ales tapiseria, ci ea m-aales, pentru un timp numai, pentru aparcurge un drum necesarautocunoaşterii şi aprofundăriimaterialelor şi structurilor. Tapiseria afost o etapă, dar nu am mai putut s-ocontinui, din păcate, fiind o artă foartecostisitoare.

- Nu sunteţi doar artistă, sunteţi şiprofesoară. Unde predaţi şi ce anume?

- Sunt şi profesor la Clubul Copiilordin sectorul 2 din Bucureşti.

- Care este legătura dvs. cu Câmpina?- Am venit în Câmpina acum 9 ani, ca

să-mi construiesc un atelier de creaţie laaer curat, în liniştea naturii, departe dehaosul şi aerul toxic din Bucureşti, undestăteam într-un apartament înghesuit.Acum, în casa-atelier din Câmpina, potspune că am reuşit să lucrez, în câţivaani, cea mai mare parte a creaţiei mele!A avea un atelier adevărat conteazăenorm pentru un artist!

- De când aţi terminat facultatea şipână în prezent aţi avut multe expoziţiipersonale şi aţi participat la foartemulte de grup, una dintre acestea fiindşi cea de la Câmpina, Artfoyer, vernisatăpe 30 mai la Muzeul Grigorescu. Ceînseamnă pentru dumneavoastră acestpalmares şi cum este să expui alături deartişti câmpineni?

- Expunerea, alături de artiştiicâmpineni, a fost pentru mine un bunprilej de a cunoaşte colegi noi şi de aexpune şi în alte locaţii interesante decâtcele cu care eram obişnuită. Apreciezsensibilitatea şi calitatea artistică alucrărilor colegilor artişti câmpineni!

arte vizuale Cristina OPRIŞENESCU

Cristina OPRIŞENESCU:„Am un vis frumos! Săpot deschide o expoziţiechiar la Neverland, încasa aceea, acum goalăşi pustie, a lui Michael

Jackson!”


- Există multă artă pe piaţă. Cum sediferenţiază opera dumneavoastră derestul?

- Nu prea expun, deocamdată, pe aşazisa piaţă de artă. Nu pentru că nu aşdori, ci pentru că această piaţă este oriinexistentă pentru majoritatea artiştilor,ori tributară unor elite. Ar trebui săparcurg un drum poate lung şi dificilpentru ca lucrările să-mi fie achiziţionate,nu cumpărate, privite ca o investiţie şimai puţin ca o artă pentru consum.Pentru că aceasta este tendinţa, iar artaîşi poate găsi finalizarea doar în casele delicitaţii sau galeriile elitiste. În celelaltegalerii de artă am expus, dar nu amvândut mai nimic, deoarece nu lucrezartă comercială.

- Mai există interes pentru artă?- Dacă mai există interes pentru artă?!

Există şi va exista întotdeauna, însă, lanoi, interesul e încă la un nivel redus.

Lipsa banilor, dar mai ales a nevoiiestetice pentru frumos! Acum seinvesteşte în artă, în arta de top, înartiştii de „cotă“, în acei artişti deveniţipeste noapte superfaimoşi, îndeajuns devedete pentru a-i pune într-o umbrătotală pe ceilalţi colegi, ceea ce nu estejust şi nici fair-play.

- În opinia dumneavoastră, carecredeţi că este rolul artistului însocietate?

- Rolul artistului este acela deformator al unui interes continuu alsemenilor pentru artă. El trebuie săconstituie un model de dăruire şisacrificiu într-o misiune cuprinzătoare deformare şi cultivare a unui ideal estetic, aunei rezonanţe afective cu marea artăcare a fost şi va fi mereu. Inovaţia şidescoperirea unor noi mijloace deexpresie sau tematici nu ar trebuiconfundate cu tendinţa de a şoca în mod

Cristina OPRIŞENESCU Cristina OPRIŞENESCU


expres cu care ne întâmpină, de obicei,creaţiile aşa zis “moderniste” sauavangardiste. În artă, nimic nu mai poatefi nou, s-a experimentat cam tot.Rămâne doar sinceritatea artistului şi„flacăra” din el.

- Care este elementul care joacă unrol definitoriu în lucrările dvs.?

- Lucrările mele exprimă viziunilemele, revelaţii şi reverii. Am nevoie de omotivaţie, de un model care să măinspire. Cea mai provocatoare parte într-o lucrare este compoziţia, apoifinalizarea, când trebuie să intri ca într-otransă pentru a elibera acea partenevăzută a inconştientului. Ca tehnicifolosesc mai mult culori fluide, acrilice.

- Cum s-a schimbat stilul dvs. de-alungul timpului?

- Stilul meu a evoluat de la unconstructivism abstract, la unexpresionism romantic, aş zice, iar acumpoate că mă situez într-o perioadăneorealista.

- Aveţi serii de lucrări reprezentândmari muzicieni ai timpului. Despre cineeste vorba şi ce v-a determinat să-ievidenţiaţi în opera dvs.?

- Am avut perioade... După ce amexperimentat, în tapiserie, toateresursele acestei arte, am trecut lagrafică şi pictură de şevalet, dedicându-imai întâi lui Freddie Mercury, trei ampleexpoziţii personale în săli de prestigiu aleUAP în Bucureşti. Apoi, din 2009, amînceput să-l studiez pe Michael Jackson.Amândoi, aceşti titani ai pop-rock-ului,m-au fascinat şi mă fascinează prinfarmecul lor unic şi poate prin rezonaţacu ei, cu opera lor. Trebuie să rezoneziputernic şi sincer cu un motiv saupersonaj ca să poţi fi la fel de sincer în

artă. Inspiraţia este întreţinută, în cazulmeu, de interesul şi admiraţia pe care mile procură o anumită tematică saupersonaj. Iubesc oamenii şi cel mai multîmi place să abordez portretul şicompoziţia cu personaje!

- Aveţi vreun proiect la care visaţi şivă doriţi să-l realizaţi?

- Am multe proiecte... O viaţă de om ecam scurtă! Voi organiza în august, între7 şi 21, o expoziţie în Bucureşti, salaOrizont, dedicată lui Michael Jackson. Aşvrea să continui această superbătematică şi la anul, la care vreau săadaug o suită de peisaje din Neverland.Am un vis frumos! Să pot deschide oexpoziţie chiar la Neverland, în casaaceea, acum goală şi pustie, a lui MichaelJackson!

- Numiţi trei artişti cu care aţi vrea săfiţi comparată.

- Nu aş dori să fiu comparată cunimeni, cu nici un alt artist. Aş vrea să fiuşi să rămân eu însămi.

- Care este scopul dvs. profesional?- Scopul meu? Nu-l pot rezuma în

câteva cuvinte! Aş dori să-i fac peoameni să viseze, să se simta bine, să seîndrăgostescă din nou, să iubească dinnou oamenii şi Omul, această minunată,divină creaţie, privind picturile mele.

- Dacă ar fi să-l exprimaţi în cuvinte,cum ar suna mesajul pe care-ltransmiteţi oamenilor prin intermediulartei dvs.?

- Mesajul meu?! Să fiţi mai deschişi,să visaţi în fiecare zi, să făuriţi visurifrumoase şi să transmiteţi, non stop,Iubire. Prin vibraţie, toată emoţiapozitivă poate transforma lumea!

Andreea ŞTEFAN

Cristina OPRIŞENESCU Cristina OPRIŞENESCU


Asiatice cu talentPe la olteni merg ades, cu folos. La

filarmonica lor având decenii în spate.Îmi plac orchestra-i solidă, concerterealizate acolo. M-aflai înc-o dată în salărecent. Când un pianist, rus dinDaghestan, luă bagheta-n mână şi-şi făcudebutu’ la pult onorant. Albert Mamrieve numele său, are palmares şi-i învaţă p-alţii. Să-şi desăvârşească tehnica pe clapeîn chip strălucit...

Aci, la Craiova, aduse cu el vreocinci pianiste, într-un masterclass. Euvăzui la lucru doar trei dintre ele.Mihoko Oshima şi Mari Kiyone, tinerenipone. Iară Guilin Yang, din ţarachineză. Vădind iscusinţă, ştiinţă,voinţă, multă concentrare. Tuşeuviguros, aprig, riguros, da’ şi delicat.Rahmaninov şi Chopin ilustrând, laMari, deplin ce susţin. Ceaikovski, laGuilin. Ori Liszt, la Mihoke. Zic eu cătustrele bune-s a cânta cu oriceansamblu pe plai românesc. Cu succesfiresc şi neabătut...

Cum de altfel s-a întâmplat în Bănie.Ele evoluând ordonat, atent şi fluent.Sincronizat bine cu dirijoru’ şi trupa. Aşac-a ieşit o cântare ţais şi de lăudat. Ceeace făcui aci în revistă cât mă pricepui. Pecând, ca solist, la Piteşti de pildă, profu’Mamriev?

Cântări alese-n HermanstadtConducerea Filarmonicii de Stat din

Cetate activează harnic. Munceşte curost, face festivaluri. Toamna, unu’ deoperă, vast. Cu invitaţi mulţi şi depretutindeni. M-am aflat şi eu anulacesta pe-acolo. Să ascult, din nou,„Carmina Burana”. Cantată faimoasă şiingenioasă. Melodioasă, armonioasă şitare frumoasă. Echilibrată, ritmată, eternfascinantă. Întru onoarea compozitoruluisău, germanu’ Carl Orff. Inspirat nespuscând o aşternu pe note peren…

Ne-au oferit-o binevenit orchestra şicoru’ „Transilvaniei”. Instituţia de gen dela Cluj-Napoca. Colective vechi, cu animulţi în spate. Sudate, rodate,experimentate. Sub bagheta lu’ GabrielBebeşelea, acu’, la Sibiu. Tânăr dirijor,tot mai căutat că-i promiţător şistăruitor. Au evoluat ferm, corect,pregnant. Având ca solişti tineri vocalişti.Irina Ionescu, Adrian Mărcan şi LiviuIftene. Talentaţi cu toţii şi de viitor. Cuochii pe ei fi-voi negreşit şi i-oi revedeaşi în alte părţi. Răsplătit fiind, nu măîndoiesc, în efortu’ meu…

Sfârşesc aste rânduri c-o aprecierepentru-amfitrioni: sunteţi un exemplu deapreciat. Deplin meritat, demn de lăudat.Cert de repetat oricând altădat’…

Despre rock, numai de bine!S-a născut peste ocean. În veacu’

trecut, din bluesu’ fertil băştinaş. Aluptat cu inerţia, inepţia şi prejudecăţile.Chiar cu ideologia obtuză de roşu. Aînvins până la urmă şi-a cuprins lumeadefinitiv. Cu ritmu’ şi textele sale. Cuimprovizaţia şi orchestraţiile adesgeniale. Cu sunetu’ său incisiv şi

actualitate Adrian SIMEANU

Adrian SIMEANU

Muzica zilelornoastre


pregnant. Când aspru şi descătuşat, cândmelancolic şi baladesc. Nu arareori însimbioză de top cu simfonicu’ vast.Sigur fascinant, deplin onorant,neîndoielnic peren…

Sunt cam de-o de-o vârstă cu el. Şi m-a pătruns de copil. Mama, Cornel Chiriac,„Europa Liberă” şi prietenii de-afarărămân „vinovaţi” că port şi astăzi în mineastă „maladie” planetară cert. De care nuvreau să mă vindec defel. Cum să telepezi de King, Berry şi Presley, Hendrix,Santana şi Clapton, Who, Beatles şiDoors, Deep Purple, Led Zeppelin,Queen, Genesis şi Yes, de atâţia alţiiultracunoscuţi? Ori de Sideral, Mondial,Cromatic, Metropol, Sfinx, Phoenix, BlueSpirit, pe plai românesc?...

La noi, rock & roll-ul a-nfruntatconstant şi-un sistem politic. Fiindsâcâitor şi primejdios pentru comunism.Căci aduna oameni şi desfereca de îndat’energii. Un giuvaer precum „Child intime”, de exemplu, sau „Back in TheUSSR”, erau tabu pe postu’ de radionaţional în cea „epocă de aur”. Amintirilevremii nu m-au părăsit, ferice, nici azi.Aşa c-o spun răspicat: nu rocku-i de vinăpentru tragedia recentă din Bucureşti. Cinoi toţi din ţară tolerând de ani o starenefastă de lucruri şi-ai ei profitorisfidători, condamnabili, revoltători. Caiubitor, practicant, cunoscător,comentator avizat am ca o concluzietitlul ăstor rânduri, limpede şi ferm:despre rock, numai de bine!

Baniciu, Bertzi şi „Alutus”Fură-n Brumărel la un festival ce

debută binevenit în Piteşti. Public, dinbelşug şi entuziast. Dornic iar s-asculterefrene de ani îndrăgite, da’ şi noutăţi.

Baniciu şi Bertzi, ultracunoscuţi şiapreciaţi pentru atâtea refrene. D-aleaşlăgăroase şi melodioase. Contopindu-seferice cu texte potrivite. Poeţii cei marifiind favoriţi. Într-o simbioză artisticăfructuoasă. Înveşmântată în orchestraţiiplăcute. Adecvat croite, sonor nimerite.Astfel că merg la inimi ş-acuma instant…

Mircea a suit pe scenă numa’ cuchitara. Ducu adăugând negativul.Întrucât, în timp, folku’ s-a mixat cupopu’ şi rocku’. Ba chiar şi cu jazzul, ades.Astfel căpătând atracţia vie ce-a smulsaplauze lungi şi de astădat’. Noi plecândacas’ cu sufletu’ cald şi cu nostalgie.Când afară-i toamnă, genul e propice şide practicat, în sală, constant…

În fine, „Alutus”, surpriza surpriză.Trupă slătineană vrednic amintind detimişoreni. „Phoenix” şi „Pro Musica”.Folk-rock progresiv straşnic, viguros. Certinteresant în contextu-n care dominăfacilul. Imitaţia ieftină şi kitschu’ penibil.Oltenii, maturi, îs din garda veche,experimentaţi. Compun piese ample şiinteresante, cu ritmuri complexe. Şipondere instrumentală substanţială.Cum nu ştiu dacă s-or mai face azi înRomânia. Sunt de revăzut şi reauzitoricând, meritat…

Adrian SIMEANU Adrian SIMEANU


Straşnic recital, c-un norvegian…La Ciolceşti, recent, pe plai argeşean.

În decor bucolic impresionant. La casamemorială “Dinu Lipatti”. Subcandelabru-n salon, la pianul ăl nou s-aşază un tânăr. Vine din Norvegia şi-lcheamă Christian Ihle Hadland. Zice c-osă cânte Mozart, Beethoven, Brahms,Prokofiev. Aşa a făcut, adăugându-l, labis, fireşte, pe Grieg. Când s-a sculat depe scaun definitiv, aplauzele-au ţâşnit dinbelşug. Pentru că s-a arătat buninstrumentist. Cum nu întâlneşti frecventsi oriunde. Are personalitate, forţă şidexteritate din plin. Tratează pianu’ cape-un cal de curse într-o alergare. Mi ţi-lîmboldeşte şi îl biciuieşte. Aista, la fix îlascultă, astfel că ieşi recital select,viguros, cu maxim impact. Sigurperformant, de apreciat şi de repetat. Dereascultat, fără îndoială, oricând s-oputea. Oaspele din Nord meritândaceasta că-i un virtuoz...

Să ne-amintim de John Lennon!La 35 de ani de la moartea sa. Când

un ticălos l-a-mpuşcat în spate. Chiar înpragu’ casei. După ce primise unautograf de la cel ucis...

Îl ştiu de decenii şi îl preţuiesc. De-oviaţ-ascultând cântecele sale. Creator şiinterpret în muzica pop-rock de nivelînalt. Cumva mai rebel, da’ prolific cert.Sigur talentat, ocupând pe veci un locînsemnat în istoria genului ăsta-ndrăgitplanetar. Corifeu din Liverpool, lângăRingo, Paul şi George, altădat’.Nemuritori toţi, deşi doi îs morţi. Trupalor de-odinioară, monumentala TheBeatles, fiind un reper. Cu un repertoriude invidiat. Peren şi bogat,

superminunat. Melodie şi armonie cuhar îngemănând genial…

Îl omagiem pe John, în Undrea,meritat. El rămânând în inimi, ferice, câtoameni or fi pe pământ. Eu pomenindu-lsumar în aceste rânduri, da’ tot cu avântca în tinereţe fără bătrâneţe…

Spectacol în bibliotecăCompus din poeme moderne şi blues.

Împletite la temă, voit. Despre Bucureşti,ca o evocare. Autorii lui, toţi locuitori.Ioana Crăciunescu şi cu Florin Iaru, DanMircea Cipariu şi Mihai Zgondoiu, MihaiGodoroja cu trupa-i Blue Spirit. Prezenţi,în echipă, recent, la Biblioteca „DinicuGolescu”, din municipiul Piteşti. În joc delumini nimerit s-a citit, s-a vorbit, s-acântat iscusit. Godo fiind, categoric,vrednic interpret. Prin al cărui glas, genulăsta fain şi răscolitor răzbate cu spor şi înRomânia. Când îl auzii cu Led Zeppelin,iar mă-nfiorai şi intens vibrai, total jubilaişi mă bucurai...

Din păcate însă, avui şi-un regret. Căpartea sa în spectacol n-a fost unaamplă. Dorind să aud muzică mai multă.Deoarece bluesu’, şi jazzu’, şi rocku’,malefice nu-s niciun pic. Mustesc deritm, improvizaţie, melodie şi armonie.Putând, ca atare, maneaua să batăvaloric oricând. De aceea sper a măîntâlni cu Mike şi colegii instrumentiştila un nou concert anu’ viitor. Poatechiar la Câmpina…

Viniciu, la conac…La Fundăţeanca, în Brumărelu’ vecin.

La Casa “Dinu Lipatti”, într-un recitalexcepţional. L-am mai urmărit pe viu,dar acuma parcă s-a-ntrecut pe sine. S-



a dezlănţuit şi i-a tălmăcitnemaipomenit pe Brahms, Beethoven,Scriabin. Precizie, vigoare, finaţe a pusabundant în parcursu’ său pe clape,select. Onorându-l astfel corespunzătorpe celebrul pianist, astăzi răposat.Viniciu având doctorat chiar despreacesta, larg documentat…

De mai multă vreme doream să-l audnu într-un concert. Ce, inevitabil, l-arîncorseta. Aşa că am mers hotărât laCiolceşti. Fui satisfăcut cum n-aş ficrezut. După, repetând apăsat căMoroianu e posedat minunat de un duhdin pian. Căci degetele i s-au mişcat, ziceu, fermecat. Sigur şi puternic orimângâietor, nuanţat la fix. Una pestealta, a cântat grozav. Impresionant, ales,fascinant. Meritând din plin a fi ascultatoricând altădat’…

„La ce bun poeţii în vremuri derăstrişte?”

O interogaţie. Inspirată. Pertinentă.Justificată. Actuală oricând. A-ncercat a-irăspunde, recent, Ana Blandiana. ÎnBiblioteca „Dinicu Golescu”, de la Piteşti.Unde a citit ce a scris la temă. Desprecum a fost şi cum e acu’ pentru poezie.Ca formă de rezistenţă spirituală în timp.Dincolo de epoci, regimuri, mode,interese. România având ceva unicat în

domeniu: versuri scrijelite pe ziduri detemniţă, nemuritor. În veacu’ trecut,crunt torţionar. Memorialul Sighet stândvie mărturie…

De altfel, întrebările inevitabile s-aureferit mai mult la locul acesta istoricautohton. Intrat în conştiinţa universalăşi de turişti vizitat permanent. Pe larginvitata vorbind despre el, meritat. Şi îndeplină cunoştinţă de cauză. Ea însăşifiind disidentă şi cenzurată în comunism.Apoi, postdecembrist, activistă harnicăpentru drepturile civice pe plairomânesc…

Afară, o după-amiază închisă. În sală,lume buluc. Ascultând atentă opinii,mărturisiri, judecăţi ale doamnei. OtiliaValeria Rusan. Ana Blandiana, cum ecunoscută-n mod oficial. Ajunsă iar, dupăani, printre căutătorii locali de adevăr şiidei. Care n-au uitat-o şi o aşteptaunerăbdători cert…

Un basm filosofic……al său citi, nu demult, D. R. Popescu,

la Centrul Cultural din Piteşti. Unde ceiprezenţi, oameni de condei într-un felsau alt’, atent ascultară povestea cu tâlc.Despre tinereţea fără bătrâneţe şi viaţafăr’ de moarte. Condiţia umană şilimitele ei. Despre cuvinte şi jocu’ lornesfârşit în spaţiu şi timp. Ca dar numa’omului dat de când din măr a gustat…

Parabolă fină fuse eseul acesta bogat.Inspirat, autoru’ lăsându-se pradă cuvoluptate ideilor. Cuvintelor sclipindjucăuşe vădit. Asociate deştept,provocatoare-ndestul. Şi de luat înseamă oricând le auzi. Căci le-a adunat şile-a depănat cineva care le ştie măsura,valoarea şi rostu’. Lucrând ani de zile cu

Adrian SIMEANU Alin CIUPALĂ

Adrian SIMEANU

Evenimenteculturale


ele intens. Munca literară uşadeschizându-i la Academie. Astfel căargeşenii avură drept conferenţiaronorant un membru al ei. Binevenit,potrivit şi dând de gândit prin ce a citit şii-a ispitit subtil, iscusit. Scriitoru’Dumitru Radu Popescu, activ, creativ şila optzeci de ani…

Despre educaţie......şi nevoile sale esenţiale vorbi

Solomon Marcus, recent. Într-oconferinţă amplă, la bibliotecapiteşteană „Dinicu Golescu”.Academicianu’ nonagenar vădindpreocupare constantă pentru sistemuleducaţional contemporan. Pornind dela o altă evaluare a copilăriei ca etapăde start a procesului de formareumană intelectuală. Criticânddeficienţe ale învăţământuluipreuniversitar. Sugerând reformarea luidin temelii. Pledând pentru abordareacreativă şi folosirea raţională ainternetului, întru progresul omenirii şinu spre alienarea ei…

Ascultându-l, am regăsit cu plăcerematematicianul polivalent, cu egalepreocupări în filosofie, psihologie,pedagogie, lingvistică, poetică, artă.Reputat de ani buni, meritat. Solicitatpeste tot a-şi expune ideile, erudiţiacertă şi experienţa incontestabilă în astedomenii de top, nicicum la-ndemânaoricui. La festivalul internaţional depoezie şi epigramă „Romeo şi Julieta laMizil”, de exemplu. Profesoru’ Marcusfiind, categoric, ispititor pentru cei caren-au mereu mintea odihnită, burtamulţumită şi gându’ la somn. Cinste şirespect, că i se cuvin!

Ceva „Antisocial”, din arealliceal… *

Caz real de prin Ardeal. Grup secretpe internet. Infiltrat şi demascat. Bun deexmatriculat. Ca antiprofesoral. Şi, deci,antisocial…

Părinţii, îngrijoraţi. Şi spre compromisdedaţi. Iară profii, împărţiţi. Nu chiar toţiîndreptăţiţi să dea în speţă verdict. Altfelspus, Facebook şi comunicare în ziua deazi. Subiect nimerit de piesă*. Pe scenăbinevenit. Jucat alert, aprig, potrivit. Cudiscuţii la sfârşit…

La el a contribuit numa’ tineret şcolit.În domeniu. Bogdan, Alexandra, Cristina,Maria, Anton, Paul, Călin, Cristian. Cel ce-i găzduieşte cu proiectu’ lor, de realimpact, Teatrul “Radu Stanca”. Din burgu’Sibiu. Arătându-se deschis actualităţii şinoutăţii. Căci tinerii ăşti vin, în premieră,cu ceva nespus despre lumea lor. Şivremea de-acu’. Cu-a’ sale moravuri,năravuri, dileme. Ilustrând, în fond, unprincipiu cert. Că totu’ se schimbă, întimp, permanent. Din păcate însă, nutotdeauna select…

Fost-au juni ş-al’dat’, dar ei nuvorbeaut nicicum ca-n prezent. Multprea indecent. Şi, preponderent, nuinteligent. Ca elevii noştri, ai dramei eroi.Că la ce-asistarăm fu totuşi o dramă deanul acest. Cu d-ăi mărginiţi şi nefericiţi.

Alin CIUPALĂ Adrian SIMEANU

Adrian SIMEANU

Teatrul zilelornoastre


Care cred că banu’ permite orice şi-ndemocraţie limite n-ar fi. Şapte ani de-acasă nemaiexistând. Şi civilizaţia lăsândde dorit. Fiind evident că trăim smintitîntr-o “subcultură a instinctelor” până şi-n limbaj. Ce s-o alege de oameni?

_______________*Bogdan Georgescu, „Antisocial”, Teatrul

Naţional „Radu Stanca” Sibiu, 2015

„Scrisoarea” faimoasă nici azinu se lasă...

De Caragiale, lumea încă ştie. „Graţie”politicii noastre. Ş-acu’, ca ş-atunci.Omu’, brici a scris, satiric, peren. Măînnebunesc dupe stilu’ lui. Şi replica-ihâtră. D-asta revăzui “Scrisoareapierdută”. Cu bucureştenii de laComedie. Treabă de echipă. Adusă pescenă de Alex Dabija. Iureş, Teleoacă,Chiriac, Vizante, Mihăiţă, Racoţi.Dobrovici, Teodosiu, Huluba şiRădulescu. Toţi angrenaţi de la egal laegal, ideal. La fix conlucrând între ei, cufolos. Întru comic neaoş şi irezistibil. Cumesaj valabil şi-n zilele noastre. C-aşa-i la

români. Intrigă, şantaj, zone gri,constant. Nulitate gârlă, compromisdestul. Pupat piaţa, cum se zice. Purdâmboviţean şi la nesfârşit…

Şi Marcel, şi George, Florin, Valentin,Mihaela, Dragoş, Marius, Dorina, Dan şiEugen au prestat cu sârg. Cu entuziasm şiechilibrat. Nuanţat bogat. Experienţă au,pricepere, cert. Personalitate, notorietate.Puse în comun, în nobilu’ scop. De-a neveseli şi-a reaminti un text exemplar.Potrivit rostindu-l, meritat slăvindu-l. Pescenă urcând hotărât, aplauze viiobţinând. Ca să zic din nou, convins,apăsat: vivat comedia şi-a’ ei slujitori!



Cine nu îşi cunoaşte istoria şi nu îşirespectă înaintaşii, nu va şti să îşiconstruiască viitorul şi va repeta greşeliletrecutului ce îi vor umbri prezentul. Deaceea, Secţiunea Română a SocietăţiiInginerilor de Petrol (SPE) a depus eforturi dea ţine trează memoria faptelor şi a vieţilorînaintaşilor vrednici din Industria de Petroldin România. Dovadă stau numeroaseleevenimenteorganizate înprogramul tehnic alSecţiunii Române,din 1994 până înprezent.

Anul 2015înseamnă pentruInstitutul deCercetări şiProiectăriTehnologice (ICPT)din Câmpinaîmplinirea a 65 de ani de la înfiinţarea oficială,august 1950. ICPT Câmpina, cu sprijinulSecţiunii Române SPE, au organizat o sesiunede comunicări tehnico-ştiinţifice prin care s-aucelebrat 65 de ani de activitate a ICPT îndomeniul industriei de petrol din lume.

La acest important eveniment dinprogramul tehnic al Secţiunii Române SPE, aufost invitaţi toţi membrii Secţiunii RomâneSPE. Invitaţii speciali la acest eveniment, aufost Mihai Vasilache, un vechi şi bun prietenal ICPT, preşedinte şi membru fondator alSpecial Core Analysis Laboratories, Inc. dinMidland Texas şi Neculai Pavlovschi, un

specialist de mare valoare din industria degaze naturale din România.

Foşti cercetători ştiinţifici ai ICPT, ceicare au participat şi încă participă înprogramul tehnico-ştiinţific al SecţiuniiRomâne SPE, au fost invitaţi de onoare laacest eveniment important pentru industriade petrol din România şi din lume. Timp demai mulţi ani, ei şi-au adus contribuţia ladezvoltarea şi afirmarea ICPT Câmpina ca uncentru de excelentă în industria de petroldin lumea petrolului.

„The Science of Petroleum” şi alte cărţidin bibliotecile internaţionale, atestă faptulcă România a fost prima ţară din lume cu oproducţie de petrol oficial inregistrată înstatisticile internaţionale de 275 tone în 1857(vezi tabelul de mai jos).

Producţia mondială de ţiţei (tone/an) [6]

În acest context internaţional, activitateade cercetare-dezvoltare din sectorulexplorare-exploatare în industria petrolierădin România are un istoric complex. Rolulprincipal în activitatea de cercetare, înaceastă etapă, a revenit Institutului Geological României, înfiinţat în anul 1906 şi condus,o lungă perioadă, de L. Mrazec. Cele maiimportante companii petroliere care activauîn România, în special „Astra Română”(sucursală Shell) şi „Steaua Română”, aveaupreocupări intense în domeniile investigăriiprin sonde, studiul rocilor rezervor şideterminarea proprietăţilor fluidelor în

eveniment ICPT Câmpina

Vasile BADIU &Ionuţ DRĂGOI

65 de ani de existenţă aICPT Câmpina

AN ROMÂNIA SUA ITALIA CANADA RUSIA1857 275 - - - -1858 495 - - - -1959 605 - - - -1860 1188 68774 - - -1861 2403 289618 Sub 100 tone - -1862 3226 418809 Sub 100 tone 1644 -1863 3886 357707 Sub 100 tone 11371 56171864 4591 289892 Sub 100 tone 12330 89051865 5426 342226 274 15070 9179


condiţii de zăcământ [2].Perioada care a urmat actului

naţionalizării din 11 iunie 1948 până în anul2004, când s-a privatizat o parte din industriapetrolieră din România, s-a caracterizatprintr-o concentrare a tuturor preocupărilorlegate de industria petrolieră, inclusivactivităţile de cercetare-dezvoltare.Programele elaborate pentru aprofundareacunoaşterii privind sectorul explorare-exploatare au fost stabilite în strânsă corelareşi colaborare pe plan mondial.

Dintr-o analiză a curbelor producţiei deţiţei şi gaze este de observat că există oexcelentă corelare între variaţia în timp acompetenţelor activităţii de cercetare-dezvoltare din sectorul explorare-exploatareşi variaţia producţiei de ţiţei şi gaze dinRomânia. Rezultatele bune ale activităţii decercetare-dezvoltare s-au confirmat prinproducţiile cele mai mari obţinute deRomânia, ţiţei 14,7xlO61 (în anul 1976) şigaze 39,37xlO9 Sm3 (în anul 1986)[2].Politica anilor 1970 a influenţat apariţia unuideclin de necontrolat la ţiţei in 1976 şi lagaze în 1986. Este de învăţat din acestexemplu, mai mult decât relevant, cărezultatele pozitive sau negative în industriade petrol se văd după 5 până la 20 de ani.

În sectorul exploatare, activitatea decercetare-dezvoltare a fost elaborată şirealizată în cea mai mare parte în ICPTCâmpina. înfiinţat in 1950 pe structuraorganizatorică a Direcţiei Tehnice a fosteisocietăţi „Astra Română”, ICPT Câmpina, cudiferite denumiri în decursul timpului, arealizat numeroase studii în domeniiletehnologiilor de foraj, extracţie, exploatareazăcămintelor şi fizico-chimia fluidelorproduse, concentrând numeroşi specialişti îndomeniile respective, a căror activitate a fostcoordonată şi stimulată, timp de peste treidecenii, de Gh. Aldea şi N. Cristea [2]. Câţivaani mai târziu, în ICPT Câmpina, s-a formatDepartamentul Inginerie de Zăcământ, cu oactivitate deosebit de laborioasă în ţară şi cu

o prezenţă semnificativă în programele decooperare internaţională. Activitatea acestuidepartament a fost „construită”, în timp, subconducerea lui N. Cristea [1], începând cu ogeneraţie memorabilă, supranumită, de ceicare au urmat, „generaţia de aur” [2], dincare au făcut parte: N. Mihailovici, Al. Ursu,D. Bossie-Codreanu, Al. Vernescu, Al. Costa-Foru, M. Popescu, FI. Langa.

Din 1970, sub coordonarea N.V. Popescu[3] s-a înfiinţat în ICPT Câmpina un colectivpentru Modelarea şi Simularea Numerică aproceselor din industria de petrol şi pentruaplicarea calculatoarelor numerice in muncade cercetare-dezvoltare de la ICPT Câmpinacare mai târziu s-a dezvoltat si s-a numitLaboratorul Simulare Numerică aZăcămintelor. Evenimentul aniversar din 28mai 2015 a fost organizat în sala „IonAdamache”, fosta sală în care a lucrat GrupaWINGS a Laboratorul Simulare Numerică aZăcămintelor[4, 5] şi în care au fost instalatecalculatoarele numerice universale ale ICPT.In anul 1983, ICPT a obţinut un calculatorprin redistribuirea calculatorului IRIS 50, carea funcţionat din anul 1969, la trei schimburi,la CCLA (Centrul de Calcul şi Lucrări Auxiliare)Bucureşti. Gradul mare de uzură l-a făcut înscurt timp de neutilizat (din cauza peneloraleatorii). In anul 1983 au apărut la ICPT şiprimele calculatoare adevărate din generaţiaa 3-a: un INDEPENDENT 1100 şi un Felix5000. Din iunie 1993, în această sală a fostinstalat Sistemul Software Integrat WINGS,iar din noiembrie 2004, sala a luat altedestinaţii. In acest moment, sala WINGS estesala de conferinţe „Ion Adamache”. Demenţionat că, Sistemul Software IntegratWINGS de la ICPT a fost fanion al Industrieide Petrol din România cu care s-au modelatşi simulat zăcămintele de pe mare şi uscat,din ţară şi străinătate şi a fost vizitat şiapreciat de numeroase delegaţii din Canadaşi din alte ţări. La acest sistem softwareintegrat au fost instruiţi zeci de tineri dinRomânia si India care acum lucrează la mari

ICPT Câmpina ICPT Câmpina

Revista Nouă nr. 6 (91) /2015 101

companii de petrol din lume.Ion Adamache a fost director adjunct al

ICPT Câmpina iar din 1977 până în 1998 alucrat în Canada. în 1991, ca membru distinsSPE, Ion Adamache a fost fondator alSecţiunii Române SPE. Mai mult de 100 detineri specialişti români au fost recomandaţide Ion Adamache pentru a deveni membriiSPE. Trei ani mai târziu, la data de 25 iunie1994, cu sprijin suplimentar din Franţa,Canada, USA şi de la ICPT Câmpina, s-aînfiinţat Secţiunea Română SPE. Este demenţionat că, Ion Adamache a sprijinit mulţitineri specialişti români cu nivel ridicat deImplicare şi profesionalism. Din 1993, OMVPetrom - ICPT Câmpina administrează fondullăsat testamentar de Ion Adamache pentru ase acorda premiu Ion Adamache pentrutineri specialişti români.

În prezent, activitatea de cercetare-dezvoltare se realizează de către companiilecare operează în România şi care au obţinutlicenţe pe anumite perimetre oferite deAgenţia Naţională pentru Resurse Mineraledin România.

Pentru viitor, problema activităţii decercetare-dezvoltare trebuie să devină oproblemă de strategie economică a statuluiromân. Se ştie că această activitate estecostisitoare şi necesită personal specializat.în consecinţă, problema fiind de importanţănaţională, organismele abilitate ale statuluitrebuie să decidă unde se vor efectua, cuprecădere, activităţile de cercetare-dezvoltare, în universităţi, în laboratoarelesocietăţilor naţionale sau în companiile deservicii petroliere? Este de menţionat că,dacă România revitalizează azi activitatea decercetare-dezvoltare din sectorul explorare-exploatare în industria petrolieră din tara cusiguranţă asigură un trai mai bun,generaţiilor viitoare.

Evenimentul a fost moderat de cătreVasile Sindilar şi a debutat prin prezentareaactualului Director ICPT, Ionuţ Drăgoi despreceea ce a reprezentat şi reprezintă ICPT

Câmpina. În imagini şi cuvinte s-a descrisdrumul parcurs de ICPT in cei 65 de ani,evidenţiiu-se în mod special efortul făcut înultimii ani pentru retehnologizarea şimodernizarea infrastructurii precum şipentru pregătirea şi instruirea personaluluide cercetare.

Au urmat 5 prezentări tehnico-ştiinţifice,două dintre ele fiind susţinute de MihaiVasilache („From Nano Gas to CommercialOii and Gas”), respectiv Neculai Pavlovschi(„Gas Wells Gas Lift Method Extends WellLife Cycle and Contributes to the IncreasedFinal Recovery Factor”).

Următoarele trei prezentări au fostselectate dintre lucrările recent elaborate deICPT Câmpina, sugerând o continuareexcelentă a tradiţiei ICPT Câmpina:

- experienţa prin Mariana Sal cu –„Increasing the Lifetime of J55 Tubing byImproving Steel Metallurgy - Technical andEconomical Evaluaţion after Two Years ofField Implementaţion”

- ambiţia prin Mihaela Zecheru – „TheUse Of Chemical Tracers To Water InjectionProcesses Applied On Românian Reservoirs”

- „noul val” prin Claudia Antoniade –„New biostratigraphic data of Middle -Upper Miocene deposits from RomânianBlack Sea Shelf”

Sesiunea de comunicări a fost încheiatăde către fostul director al ICPT Câmpina,Ştefan Traian Mocuţa, care a elogiatcontribuţia adusă de specialiştii de taliemondială: Nicolae Cristea, Ion Adamache, IonLari, Gheorghe Aldea şi mulţi alţii a cărorinimă şi suflet au rămas alături de ICPTCâmpina.

La sfârşitul evenimentului aniversar,invitaţiilor de onoare: Ştefan TraianMocuţa şi Grigore Vasiliu (foşti directori aiICPT Câmpina), Dumitru Rusu, CostelŞerban, Vasile Truică, Neculai Pavlovschi,Viorel Constant Voinescu, Theodor Pitea,Gheorghe Ţuţuianu, Florea Minescu, Vasile



Badiu, Dumitru Grecu, VladimirCiovârnache, Petre Stadler, Adrian Voicu,Dumitru Gherghiceanu şi VasileStănculescu li s-au acordat diplome deexcelenţă în cercetarea ştiinţifică pentrucontribuţiile lor deosebite în industria depetrol din lume, realizate in calitatea decercetători ştiinţifici ai ICPT Câmpina . Deasemenea, s-au acordat diplome deexcelentă şi cercetătorilor cu care ICPT semândreşte şi astăzi: Nicolae Goran,Mariana Sal cu, Vasile Sindilar şi NicolaeMoise precum şi pentru Mihai Vasilache şiNeculai Pavlovschi, invitaţii speciali la acesteveniment aniversar.

În concluzie, evenimentul aniversar afost un nou succes din programul tehnico-ştiinţific al Secţiunii Române SPE. în anul2007 şi în 2012, ca urmare a colaborărilorde succes dintre ICPT Câmpina şiSecţiunea Română SPE, ICPT Câmpina aprimit „SPE Regional DistinguishedCorporate Support Awards” şi sperăm ca inviitor colaborările dintre SecţiuneaRomână SPE şi ICPT să fie cel puţin la felde bune precum cele din trecut. Dinpartea Comitetului Secţiunii Română SPEau participat: Manuela Badea, DumitruGrecu, Vasile Sindilar şi Vasile Badiu.

BIBLIOGRAFIE:1. Cristea N., 2000 - Principiile Fizice ale

Exploatării Ţiţeiului, Ediţia Digitala, Reprint

Vasile Badiu, Septembrie 2011, Câmpina,SPE România

2. Mocuţa, Şt.T., 2009 - Past, Present andFuture of the Research-Development (R&D)Activity related to the Upstream Segment ofRomânia’s Petroleum Industry, „RevistaRomână de Petrol”, Serie Nouă, 2009 VOL. 16NR. 2, pag. 5-12

3. Popescu N.V., 2009 - NumericalSimulation in I.C.P.T. Câmpina Achievementsand Perspectives, „Revista Română dePetrol”, Serie Nouă, 2009 VOL. 16 NR. 2, pag.43-46.

4. Badiu, V., 2009 - The IntegratedReservoir Modelling Approach is valuable forImproved Reservoir Management, isn’t it?„Revista Română de Petrol”, Voi. 16, Nr. 1

5. Badiu V., Vîrlan V., Obreajan M., 2002 -Applied Integrated Reservoir Modelling, SPEAPPLIED TECHNOLOGY WORKSHOP „What’sNew in Improved Oii Recovery (IOR)?”,Dubrovnik, Croaţia, 6-8 November 2002.

6. Dupuy de Lome, E., 1933 - Nota Acercade la Industria Petrolifera Rumana YAplicacion de sus Datos Geologicos a laInvestigacion de Algunos Y AcimientosPetroliferos Espafioles, Published By GraficasReunidas, S.A, Madrid, 1933

28 mai 2015Vasile Badiu, SPE Distinguished Lecturer

Committe Member Ionuţ Drăgoi, Director ICPT Câmpina


În fotografie, de la stânga la dreapta: Costel Şerban, Adrian Voicu, Ionuţ Drăgoi, VasileBadiu, Petre Stadler, Dumitru Grecu, Vasile Sindilar, Gheorghe Ţuţuianu, Vasile Stănculescu,

Vasile Truică, Florea Minescu, Vladimir Ciovârnache, Ştefan Traian Mocuţa.

Revista Nouă nr. 6 (91) /2015 103

Adrian SuciuSora cinstită

Întreaga excitare e în sânge şi, când îmitai venele,

curge erecţia. Coabitează sărutul însânge.

şi, când îl gonesc din sânge,fug copii autişti biciuind pofta de

mâncare.Sunt toate spitalele pământului în

sânge, prin carerătăcesc chirurgii şi anestezia. Niciunul

nu-şi taie venele!

Prin incizia celei mai mici operaţii,curge din sânge doar un mesteacănpe care urcă pământul Maricica

Sândepiatră.

Pulpa mea smiorcăie atât de puternicîncât se-ngrozesc ciorile,

zice ea pământului. La morga albă dinclinică

se prevăd inventare amănunţite.Întreaga existenţă am dorit

să fiu o soră cinstită, zice ea. Am să-miridic

un cabinet în creierul meu, zice ea.

Toate maşinile pământului claxoneazăîn sânge şi,

când sparg parbrizul, iese un şofercare se confesează înverşunatei

demonstraţii ca un leader nebun,fărâmiţându-şi carnetul în dinţi.

N-avem maşini spre Venus.Sunt maşini care merg la Olăneşti,la Dolhasca, la Năvodari si vous voulez.

Cântare

Când cântăm noi, urechea se astupă şifâlfâie.

Interpretarea Talentatului ManelistNegru

se aşterne peste treptele noastre ca unulei ars

care nu unge nimic şi nu defineştemelodia.

Când cântăm noi, urechea e un garaj algunoaielor.

Se trece anevoios de la un tomberon laaltul. Nu reuşim

să scurtăm distanţa dintretomberoane. Oricare

e un şef locuitor unic al tomberonului.

Urechile noastre se pălmuiesc una pecealaltă

şi suntem în ele ca într-un dop deceară!

Melodia gâlgâie pe strune şi vreaşpagă.

Nu i-o oferim. Nu-i de ea. Nu bisămşi nu cerem bis. Doar spargem

acordeonul pe scenă.

parodii

Parodii de Ştefan Al.-Saşa

parodii


Sâmbătă, 12 decembrie, în SalaMică a Casei Tineretului, au fostdecernate premiile Concursului „CarteaAnului 2014”. Juriul a fost prezidat dedr. Radu Voinescu (poet, prozator,publicist şi critic literar, doctor în litere,membru al Uniunii Scriitorilor dinRomânia, preşedintele Filialei Bucureşti– Critică, Eseistică şi Istorie Literară), încompunerea sa intrând, de asemenea,încă doi membri: criticii Aureliu Goci şiGelu Negrea – membri ai UniuniiScriitorilor din România.

În cuvântul său de la începutulmanifestării, Radu Voinescu a făcut o„radiografie” a literaturii românecontemporane, care „este valoroasă şiabsolut exportabilă”, susţinând căromânii încă mai citesc literatură şiţinând să sublinieze, în acelaşi timp, că„avem astăzi multe casandre, profesoriuniversitari care se plâng că studenţiilor nu citesc, deşi, în acest caz, ar fibine să se întrebe dacă nu au şi ei ovină”. Preşedintele juriului a avut, deasemenea, aprecieri pozitive la adresascriitorilor câmpineni. El a lăudat,totodată, eforturile municipalităţiicâmpinene de a încuraja actul decultură, în general, precizând că,printre aceste eforturi lăudabile, se aflăşi cele ale publicistului Florin SeveriusFrăţilă, preşedintele Comisiei deCultură a Consiliului Local Câmpina,care s-a implicat în susţinereafinanciară a multor manifestăriculturale desfăşurate, în ultimii ani, în

oraşul nostru. Criticul literar ConstantinTrandafir a ţinut să-şi exprimedezacordul în legătură cu una dintresusţinerile lui Radu Voinescu,declarând sentenţios: „În România deazi nu se citeşte carte.” Intervenţiacelui mai cunoscut critic literarcâmpinean a dovedit, dacă mai eranevoie, că orice critic îşi are criticii săi,lucru adevărat nu doar în literatură, cişi în viaţa de toate zilele. Juriul aacordat premii pentru poezie, proză şipentru traduceri (un premiu special).

Premiul pentru nonficţiune nu s-aacordat. Au fost jurizate numai volumeale unor autori câmpineni publicate în2014. De aceea, cărţi şi traducerivaloroase (cum este cea realizată deJenica Tabacu, căreia, anul acesta, i-avăzut lumina tiparului traducerea uneifecunde corespondenţe între Hasdeu şifiica sa, Julia), nu au intrat,decocamdată, în vederile juriului.

Premiul pentru POEZIE a fostacordat unei tinere speranţe, studentaAnastasia Tache, pentru volumul„Arbore de gânduri”, apărut FundaţiaCulturală Libra, 2014. Juriul i-a acordatacest premiu pentru lirismul direct,reprezentativ pentru maniera de atranspune poetic sensibilitatea propriegeneraţiei de azi.

La secţiunea PROZĂ au fost acordatedouă premii ex-aequo (la egalitate).Unul dintre ele îi revine lui IulianMoreanu, autorul romanului „Năvalanorilor” (Editura Bibliotheca, Târgovişte,

ultima oră ultima oră

Concursul «Cartea Anului 2014»

Revista Nouă nr. 6 (91) /2015 105

2014), pentru acuitatea observaţiei şiconstrucţiei caracterelor şi pentrucredibilitatea reconstituirii unui mediusocial şi a unui timp revolut. În egalămăsură, al doilea premiu pentru prozăi-a fost acordat poetei Diana Trandafir,al cărei condei se arată dornic de a lăsaîn urma sa nu doar versuri sensibile, cişi interesante texte de proză. DianaTrandafir a câştigat acest premiu pentruvolumul său de proză scurtă „Anonima”(Fundaţia Culturală Libra, 2014), pentrumodul ingenios în care experimentulliterar se conjugă cu observaţiile asuprafaptului de viaţă.

Premiul SPECIAL (traduceri) a fostcâştigat de către Florin Dochia, LilianaEne, Elena Dinu, Alexandra Irimia,pentru volumul „Ars Amandi Poesis”, o

Antologie de tălmăciri româneşti dinpoezia universală publicate în revista„Urmuz”, Fundaţia Culturală Libra,2014. Motivaţia juriului a fosturmătoarea: Pentru reuşita de a reda înlimba română vibraţia încărcată deumanism a unor eşantioane din ceeace are mai bun marea poezie a lumii.Este o nouă recunoaştere a talentuluide excepţie ce poartă numele fostuluidirector al Casei Municipale de Cultură«Geo Bogza», poetul, publicistul,graficianul, eseistul şi criticul literarFlorin Dochia, care a ieşit de curând dinpostul amintit direct la pensie, dar carenu va putea ieşi multă vreme dininimile câmpinenilor iubitori de culturăşi de frumos.

Adrian BRAD


Anastasia Tache, Florin Dochia, Florin SeveriusFrăţilă, Diana Trandafir, Marian Dulă, Maria

Nicolai, Radu Voinescu, Chrisian Crăciun



Revista Nouă nr. 6 (91) /2015 107

extras din Antologia premiată

URMUZ No 2 /2014

Christopher MarlowePăstorul îndrăgostit

către iubita lui *

La mine vino şi să-mi fii iubită,Şi să-ncercăm plăcerea ne-mblânzită,Acolo-n văi, livezi, câmpii şi dealuri,Păduri şi-nalte-n munte arealuri.

Vom sta noi doi întinşi pe stânci privindPăstori cu turme care pasc pe grindŞi trec prin ape repezi ori domoale,Când paseri cântă înalte madrigale.

Un pat îţi fac din rozele-adunateŞi-o mie de buchete parfumate,Cu-o mantie de flori te-acopăr toatăCu frunze verzi prelungi de mirt brodată;

Şi-i rochia ta din cea mai fină lânăCe-o dau frumoşii noştri miei la stână;Papucii largi şi călduroşi, fără cusurÎnchişi cu cataramele din aur pur.

O cingătoare-n pai şi muguri de lăstarCu-agrafe de corali şi bumbi de chihlimbar:Iar dacă mici plăceri mi te invită,La mine vino şi să-mi fii iubită.

Păstorii ce te-admiră în alai,Să te înveselească-n zori de mai:De mintea în delicii ţi-e robităAtunci la mine hai să-mi fii iubită.

Sir Walter RaleighRăspunsul Nimfei către Păstor

De veşnice ar fi şi lume, şi amor,Şi adevăru-ar sta pe buze de păstor,De-aceste mici plăceri putea-voi fi răpităCa să trăiesc cu tine şi să îţi fiu iubită.

Din câmp la stână timpul împinge turme,cândŞi râurile urlă pe pietre reci trecând,Ori chiar privighetoarea din cânt a amuţit,Ceilalţi se plâng de griji, doar ele-s de venit.

Nesăbuite câmpuri şi flori pălesc, cerândCapricioasei ierni să plece mai curând,Duioasă este limba, dar inima amarăRegrete cad, nebună-i iubirea-n primăvară.

Şi rochii, şi pantofi, şi pat de trandafiri,Şi mantia, boneta, subtilele simţiriSe rup, pălesc, uitate-s în clipa luminată:Absurdă nebunie, din pricină-ntinată.

Şi cingătoarea-n pai, şi muguri de lăstar,Agrafe de coral şi bumbi de chihlimbar,Nimic nu valorează şi nu m-or face-n veciSă-ţi fiu iubită, viaţa cu mine s-o petreci.

De ar dura juneţea şi dragostea ar creşte,De-ar fi plăceri eterne şi unice, fireşte,Atunci aste delicii m-or duce în ispităCa să trăiesc cu tine şi să îţi fiu iubită.

Traducere din engleză Liliana Ene &Florin Dochia


* Poezia Păstorul îndrăgostit de iubita lui a fost scrisă de poetul englez Christopher Marlowe(1564-1593) în 1590. În afară de a fi una dintre cele mai bine cunoscute poezii de dragoste înlimba engleză, ea este considerată unul dintre cele mai vechi exemple de poezie pastoralăbritanică model din perioada Renaşterii târzii. Ea a fost obiectul unei bine-cunoscute „replici”a lui Walter Raleigh (~1552-1618), numită Răspunsul Nimfei către Păstor. De asemenea,apare drept cântec de leagăn în filmul „Richard III” (1995), inspirat de piesa lui Shakespeare(1564-1616), contemporanul lui Marlowe.


RedacţiaRevista Nouă

vă ureazăLa mulţi ani!

La mulţi ani! La mulţi ani!

Documents

Revista nouă 6 2015