51
REVISTA SEMINARULUI TEOLOGIC “SF. NICOLAE” RM. VÂLCEA 1837-2010

Revista- numar omagial

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Numar omagial al Revistei Seminarului Teologic "Sfantul Ierarh Nicolae" din Ramnicul Valcea. La implinirea a 20 de la reinfiintare

Citation preview

Page 1: Revista- numar omagial

REVISTA SEMINARULUI TEOLOGIC “SF. NICOLAE”

RM. VÂLCEA1837-2010

Page 2: Revista- numar omagial

2

La ceas aniversar

Aniversarea unui număr de ani înseamnă pentru fiecare dintre noi un prilej de reflecţie

asupra vieţii şi activităţii desfăşurate, în acelaşi timp şi un moment de mulţumire pe care trebuie să-l aducem Creatorului pentru darurile Sale cele bogate revărsate asupra celor ce-I slujesc cu credinţă.

Bunul Dumnezeu a rânduit ca imediat după 1989 să redeschidem Seminarul „Sf. Nicolae” de la Râmnicu-Vâlcea, cel care se înscrisese în instituţiile de învăţământ cu renume, nu numai ale acestei Eparhii dar şi al întregii Mitropolii a Ungrovlahiei, unde s-au pregătit pentru misiunea lor nu doar preoţi, ci şi parte din intelectualitatea vremii care a ales să rămână în slujba societăţii laice.

Ne-am bucurat de sprijinul instituţiilor de învăţământ vâlcene care au pus la dispoziţia seminarului pe unii dintre marii profesori ai Râmnicului pentru a reda strălucirea de altădată acestei şcoli teologice. Munca rodnică şi jertfelnică a preoţilor din Eparhia noastră, care au fost rânduiţi ca dascăli la seminar, a dat roade bogate, concretizate prin rezultatele bune obţinute în cei douăzeci de ani de la redeschidere. Am trăit sentimente de bucurie duhovnicească la întâlnirile cu profesorii de la facultăţile de teologie din ţară care apreciau pregătirea absolvenţilor noştri, bucurie ce a fost sporită atunci când aceştia şi-au împlinit vocaţia, fie prin intrarea în rândul clerului, fie prin accederea la felurite slujiri, făcându-ne cinste nouă şi acestei instituţii de învăţământ unde s-au modelat, cizelat şi format pentru viaţă.

La două decenii de la redeschidere, Seminarul Teologic “Sf. Nicolae” ocupă în cadrul învăţământului vâlcean un loc ce ne face cinste nouă şi Eparhiei, dându-ne speranţă că Biserica se poate baza pe competenţa şi truda cadrelor didactice pentru a asigura Bisericii strămoşeşti slujitori vrednici, apărători ai dreptei credinţe, iubitori de cultură şi de neam. Preamilostivul Dumnezeu să binecuvânteze dragostea şi să încununeze munca profesorilor şi a elevilor acestei instituţii de învăţământ.

† G H E R A S I M,

Arhiepiscopul Râmnicului

Page 3: Revista- numar omagial

3

TRADIŢIE ŞI ÎNNOIRE ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL

TEOLOGIC VÂLCEAN

Seminarul teologic “Sfântul Nicolae”, al Arhiepiscopiei Râmnicului, este unul cu tradiţie istorică, fiind între cele dintâi şcoli teologice înfiinţate în ţara noastră.

Anul 1837 a însemnat începutul fiinţării acestei instituţii de învăţământ. A trecut prin momente frumoase dar şi de încercare, în funcţie de contextul istoric. Libertatea religioasă şi socială dobândită de ţara noastră, după anul 1989, a dus şi la reînfiinţarea Seminarului vâlcean. Providenţa divină, binecuvântarea Inaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Gherasim şi osteneala Corpului profesoral reprezintă comuniunea dragostei pentru Biserica Mântuitorului Iisus Hristos din acest ţinut.

Suntem încredinţaţi că acum, la împlinirea a 20 de ani de la reînfiinţare, rugăciunile ctitorilor, absolvenţilor şi ale ostenitorilor actuali vor duce la păstrarea testamentului teologico-cultural.

Binecuvântăm lucrarea Corpului didactic şi sacrificiul elevilor Seminarului teologic pentru a sluji Sfânta noastră Biserică.

EMILIAN LOVIŞTEANUL

EPISCOP VICAR AL ARHIEPISCOPIEI RÂMNICULUI

Page 4: Revista- numar omagial

4

„Fii om, dar nu al oricui, ci om al lui Dumnezeu!” (Ieremia 29:11)

Înveţi, învăţând pe alţii , "Homines dum docent discunt" spunea filozoful latin Seneca într-una dintre epistolele morale adresată lui Lucilius. Cred că aceste cuvinte sunt pregnant întipărite în inima tuturor dascălilor Seminarului Teologic Liceal Ortodox “Sf. Nicolae” care, timp de 20 ani, au dăruit înţelepciune şi dragoste aşa cum Dumnezeu a dăruit lumii pe Cel de o fiinţă cu Sine. Părinţii profesori, domnii şi doamnele profesoare au demonstrat că, numai prin mijlocirea Cuvântului, a învăţăturii, a legilor, omul poate ajunge la calea cea adevărată: refacerea comuniunii cu Dumnezeu. Devenirea noastră ca oameni este în raport cu întâlnirea noastră cu Mântuitorul, care este calea, adevărul şi viaţa şi care ne spune că: "Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine" (Ioan 14, 6).

Astăzi, la zi de sărbătoare, gândul meu se îndreaptă cu adâncă recunoştinţă către cei care au propovăduit de-a lungul celor 20 de ani adevărata cunoaştere, cea spirituală, pe care au reuşit să o transmită ucenicilor ca pe o revelaţie: “Înţelepciunea care vine de sus este înainte de toate curată, apoi paşnică, blândă, docilă, plină de milă şi de roade bune, fără discriminare şi fără ipocrizie. Rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei care fac pace”.( Iac 3,17-18)

„La mulţi ani!” tuturor dascălilor Seminarului Teologic „Sf. Nicolae”, tuturor elevilor şi absolvenţilor şcolii care deţin valoarea supremă: scânteia divină! Pentru că ”Dumnezeu este lumină şi niciun întuneric nu este întru El”. (1 Ioan 1, 5)

Pr. Prof. Dr. NICOLAE PROTEASA

Directorul Seminarului Teologic “Sf. Nicolae”, Rm. Vâlcea

Page 5: Revista- numar omagial

5

SCURT ISTORIC

Seminarul Teologic „Sf. Nicolae” din Rm. Vâlcea face parte dintre acele puține așezăminte de instruire și formare a viitorilor slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române care, din deceniul al patrulea al sec. XIX și până astăzi, a dat Bisericii Ortodoxe și României peste 120 de generații de preoți, profesori, teologi, intelectuali și muzicieni.

Înfiinţarea Seminarului preoţesc vâlcean este legată de prevederile legii constituționale, numită „Regulamentul Organic”, lege alcătuită de către autoritățile imperiale rusești, în anii 1831-1832, şi aprobată în luna noiembrie 1834 de către domnitorul Alexandru Ghica. Paragraful 361 al acestui regulament prevedea ca, pe lângă fiecare eparhie din principatele românești, Moldova și Țara Românească, să funcţioneze aşa numitele „seminarii preparandiale”, pentru asigurarea unei pregătiri mai temeinice a viitorilor slujitori ai Bisericii.

Eparhia Râmnicului-Noul Severin, cu sediul în orașul Râmnicu Vâlcea, pune în aplicare hotărârea domnească, în primăvara anului 1835, când începe construcţia unei clădiri de şcoală lângă reşedinţa episcopală din Râmnic, lucrările fiind realizate în perioada 1835–1837.

La 16 iulie 1837, episcopul Neofit al Râmnicului numește ca inspector şi profesor la Seminarul vâlcean pe Pr. Radu Tempea, fost învăţător, diacon, preot şi viceprotopop, la Braşov şi Bucureşti. De asemenea, au mai fost numiţi profesori Pr. Vasile Teodorovici, numit şi „Ardeleanul” (+ 1842) şi Hristea Grigoriu ca „maestru de muzichie” (+ 1846).

Deschiderea oficială a cursurilor s-a făcut în ziua de 8 noiembrie 1837, cu 30 de elevi interni şi în prezenţa autorităţilor locale bisericeşti şi laice, iar inspectorul Seminarului Pr. Radu Tempea a susţinut „cu această ocaziune un frumos discurs”. În perioada 1837-1847 cursurile şcolare au avut o durată de numai 2 ani, apoi din anul 1847 de 4 ani, de aceea, în anul 1851, sunt numiţi câte un profesor pentru fiecare clasă, iar celui de muzică i se mai aduce „un profesor ajutător”, acesta fiind de fapt „meditatorul sau şeful pedagog”. Procesul instructiv-educativ se desfăşura pe două laturi: cea teologică şi cea laică.

SEMINARUL TEOLOGIC LICEAL ORTODOX “SF. NICOLAE”, RM. VALCEA, SCURT ISTORIC

Page 6: Revista- numar omagial

6

SCURT ISTORIC

Din anul 1842, a fost adus profesor Ioan Procopie care va preda muzica bisericească, în perioadele 1842-1847 şi 1857-1861, fiind un timp şi inspector (director) al școlii.

Preotul Radu Tempea a condus şcoala cu destoinicie până în luna noiembrie 1845, când s-a retras la Schitul Flămânda, din judeţul Argeş şi, în

luna martie 1850, a trecut la cele veşnice. După retragerea acestuia, postul de inspector şi profesor a fost încredinţat lui Gavril Munteanu, acesta fiind adus de la Seminarul preoţesc din Buzău şi care va activa până în anul 1847. În anii 1846-1847 a funcţionat ca profesor de muzică bisericească Ierodiaconul Chesarie de la Mănăstirea Hurezu.

Seminarul vâlcean şi-a desfăşurat activitatea şcolară până la 7 aprilie 1847, când un puternic incendiu a distrus mai mult de jumătate din clădirile oraşului Râmnicu Vâlcea, căzând pradă flăcărilor Episcopia şi Seminarul cu toate dependinţele acestora. Sediul Episcopiei se mută, în luna mai 1847, în metohul ei de la Biserica „Sf. Nicolae Gănescu”, din oraşul Craiova, şi odată cu acesta este mutat şi Seminarul.

Cursurile vor fi reluate abia la 1 septembrie 1851, la Mănăstirea Bucovăţ, mănăstire situată la vest de oraşul Craiova, pe malul stâng al Jiului; aici şcoala nu poate funcţiona, pe de o parte din lipsa unor spaţii corespunzătoare, iar pe de altă parte din pricina „diferitelor şicane ce le suferea de la egumenul grec Hrisant Penetis Hurezeanul”. Din aceste motive, după două luni, sediul Seminarului va fi mutat în Craiova, în nişte clădiri ale serdarului Alecu Dârzeanu care au fost închiriate pe o perioadă de trei ani. În luna februarie 1853 episcopul Calinic obține sprijin financiar din partea domnitorului Barbu Ştirbei și ridică în Craiova un nou sediu episcopal și clădiri pentru școală, astfel că, în toamna lui 1853, Seminarul este instalat în noul

Page 7: Revista- numar omagial

7 sediu. Din nefericire, începuse războiul Crimeii (1853-1856) şi, în luna decembrie 1854, clădirea Seminarului a fost rechiziţionată „pentru instalarea spitalelor oştilor austriece”. Aflat într-o astfel de situaţie şi după o opoziţie dârză, episcopul ia cea mai practică şi înţeleaptă hotărâre: readucerea Seminarului la centrul episcopal istoric din Râmnic, unde Sf. Calinic se stabilise deja cu administraţia eparhiei, din data de 18 iulie 1854. Pentru faptul că vechiul

local se afla tot în ruină, școala va fi instalată provizoriu în casele boierului Nicu Vlădescu, din Râmnic, unde din considerente administrative, cursurile se vor putea relua abia în luna mai 1855.

Cu aprobarea domnitorului, Sf. Calinic va realiza construirea noii catedrale episcopale, reconstrucţia clădirilor Episcopiei şi ale vechiului seminar, în incinta Episcopiei din Râmnic, aşa cum se văd şi astăzi. Astfel, în anul 1856, Seminarul va reveni în vechiul local, acesta fiind refăcut integral şi modernizat și unde va funcţiona, până în anul 1901, când seminariile secundare cu 4 ani de studiu au fost desfiinţate prin Legea Clerului din anul 1893.

De la înfiinţarea Seminarului (în 1837) şi până la anul 1861, au absolvit această şcoală cu atestate de două şi respectiv patru clase un număr de 191 de elevi, dintre care 124 erau hirotoniți. Trebuie menţionat faptul că, în această perioadă, pe lângă Seminarul preoțesc din Râmnic a funcţionat neîntrerupt şi o şcoală de grămătici pentru formarea dascălilor la sate.

În timpul Războiului de Independenţă (1877-1878) cursurile Seminarului nu s-au întrerupt, însă activitatea i-a fost afectată deoarece o parte dintre profesori au fost mobilizaţi, ori s-au înrolat ca voluntari, unii căzând eroic pe câmpul de luptă. În perioada 1861-1893, au absolvit cursurile Seminarului un număr de 1.395 de elevi, ceea ce înseamnă că şcoala a avut candidaţi; majoritatea au fost hirotoniţi la parohii, iar unii au urmat studii superioare. De la 1893 și până la 1901, au absolvit numai 13 elevi pentru motivul că Seminarul a rămas ca suplimentar cu doar trei ani de studiu şi nu a mai avut suficienţi candidaţi.

În anul 1901, Seminarul vâlcean a fost desfiinţat, iar elevii rămași -împreună cu cei de la Seminarul din Curtea de Argeş - au fost trecuţi la Seminarul „Central” din Bucureşti.

La intervenţia autorităţilor bisericeşti, în anul 1906 s-a modificat art. 11 al legii din 1893, prevăzându-se reînfiinţarea a două seminarii teologice, unul fiind cel de la Râmnic.

Page 8: Revista- numar omagial

8 Seminarul vâlcean nu şi-a putut relua cursurile în vechiul său local din incinta Episcopiei, de aceea s-a hotărât ca şcoala să funcţioneze în Mănăstirea Bistriţa-Olteană, în fostul palat de vară al domnitorului Barbu Ştirbei.

Cursurile Seminarului de la Bistriţa încep la 1 septembrie 1908, cu un număr de 30 elevi bursieri şi 30 elevi solvenţi şi cu șapte profesori; în această locație, Seminarul teologic funcţionează doar până în toamna anului 1911, când este readus la Râmnic. Deoarece cursurile şcolii aveau acum o durată de opt ani, iar numărul elevilor se afla într-o continuă creştere, era nevoie de o clădire spaţioasă care să răspundă cerinţelor de viitor ale procesului de formare a personalului clerical.

Ridicarea noului sediu va începe la 22 sptembrie 1913, pe un teren donat de Episcopie și situat în vecinătatea acesteia, pe strada Carol; actualmente, în acest sediu funcţionează Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”. Clădirea a fost prevăzută cu două aripi: una pe strada Carol, terminată în 1914 şi o alta pe strada Capelei, care din pricina izbucnirii celui de-al doilea război mondial a fost terminată abia în anul 1922. În noul sediu, Seminarul teologic va funcţiona, în perioada 1914-1948, cu o singură întrerupere - între anii 1916-1918 - din pricina ocupaţiei germane. Prin ordinul Ministerului de Război nr. 77.299/1914, nouă dintre profesorii şcolii au fost moboilizaţi pe front, iar ceilalţi opt au rămas să-i suplinească. Pe perioada închiderii cursurilor, mulţi dintre elevi au activat la unităţi militare şi sanitare, iar alţii au luptat efectiv pe front.

După Marea Unire din 1918, prestigiul didactic al Seminarului a crescut foarte mult, iar situația economică a devenit înfloritoare; școala avea două pavilioane impunătoare cu săli de clasă foarte spaţioase, sufragerie, bucătărie, dormitoare și era dotată cu muzeu, locuinţă pentru director și alte dependinţe. De asemenea, avea în proprietate terenuri agricole pentru practica agricolă şi asigurararea hranei zilnice a elevilor. Astfel, în anul şcolar 1925-1926, numărul elevilor se ridica la 408, dintre care 390 erau interni, iar în anul 1940 funcţionau 24 de profesori. În anul şcolar 1943-1944 şcoala avea un număr de 380 elevi interni, printre care se aflau și 34 monahi - ca secţie ataşată după desfiinţarea Seminarului monahal de la Cernica.

În perioada celui de-al doilea război mondial cursurile şcolare nu au fost întrerupte, cu toate că mulţi dintre profesorii tineri au fost înrolaţi pe front.

Evenimentele politice petrecute după 23 august 1944 vor determina numeroase şi radicale schimbări în Biserică şi în Școală. Una dintre măsurile abuzive împotriva Bisericii şi Școlii româneşti a fost adoptarea „Legii de reformă a învăţământului”, din 3 august 1948, care prevedea printre altele şi despărţirea şcolii de Biserică.

Page 9: Revista- numar omagial

9

În consecinţă, prin Ordinul 495 din 1948, Seminarul Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicu Vâlcea a fost desfiinţat, ca instituţie de învăţământ, iar patrimoniul său a fost trecut în proprietatea statului. Imobilul a fost repartizat Şcolii Medii Tehnice de Comerţ, până în anul 1955, apoi Şcolii Medii de Fete care, în anul 1959, a devenit Şcoala Medie Mixtă nr. 2 „Vasile Roaită”; în prezent această şcoală funcţionează sub titulatura Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”.

În noua situaţie creată prin desfiinţarea celei mai vechi şi recunoscute şcoli pentru pregătirea viitorilor slijitori ai altarelor din Oltenia, la intervenţia mitropolitului cărturar Firmilian (1949-1972) a fost înfiinţată, în anul 1949, Şcoala de cântăreţi bisericeşti la Mofleni-Craiova - cu trei, apoi cu patru clase - care a devenit, din anul 1955, seminar teologic de cinci ani. . În această şcoală au fost pregătiţi pentru preoţie şi fiii Eparhiei Râmnicului şi Argeşului, până în anul 1990.

Evenimentele din decembrie 1989 au făcut posibilă reluarea firului istoric al Seminarului vâlcean. La solicitarea Comisiei de învăţământ pentru pregătirea personalului bisericesc a Cancelariei Sfântului Sinod, prin Hotărârea nr. 6537/1990 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi prin Hotărârea nr. 521/1990 a Guvernului României, s-a aprobat reînfiinţarea Seminarului Teologic „Sf. Nicolae”, cu sediul în Râmnicu Vâlcea.

Cursurile vor începe abia la data de 4 noiembrie 1990 într-un local impropriu, în fosta clădire insalubră și părăsită a Companiei de pompieri, cu un număr de 70 de elevi repartizaţi în două clase şi cu trei preoţi profesori pentru disciplinele teologice de specialitate (la fel ca în anul 1837 !) şi anume: Pr. Ilie Ivan - director şi profesor de Dogmatică şi Limba latină, Pr. Nicolae Bălaşa -profesor de Studii Biblice, Istoria Bisericii Universale şi Limba greacă și Pr. Ion Gavrilă - profesor de Muzică psaltică, Muzică liniară, Cor şi Tipic bisericesc.

Pentru disciplinele de cultură generală au fost aduşi profesori de liceu din Râmnicu Vâlcea.

Datorită condiţiilor improprii şi a lipsei de spaţiu, Seminarul funcţionează în acest local doar în anul şcolar 1990-1991, după care este nevoit să se mute în localul fostului atelier mecanic al Liceului „Mircea cel Bătrân”, situat în str. Popa Şapcă, nr. 2. Începând cu anul şcolar 1993/1994, clădirea este însă atribuită integral Liceului de Arte, iar Seminarul este nevoit să se mute în clădirea Grupului Şcolar Forestier, din str. Gabriel Stoianovici, nr.1, în săli de clasă foarte mici (foste dormitoare).

Page 10: Revista- numar omagial

10

mici (foste dormitoare). Din toamna anului 1994, Seminarul este mutat din nou în clădirea Grupului Şcolar Sanitar Râmnicu Vâlcea, str. Fabricii, nr. 2, unde va funcţiona tot provizoriu în baza unui protocol, cu săli de clasă, internat şi cantină, dar în condiţii improprii de studiu şi practică liturgică.

În cadrul Seminarului a funcţionat, între anii 1994-2009, și o Şcoală de cântăreţi bisericeşti cu durata de trei ani şi cu statut de şcoală profesională.

Ţinând cont de faptul că toate încercările de a redobândi o parte din vechiul local al Seminarului vâlcean s-au lovit de refuzul categoric al autorităților vâlcene, în anul 1997 s-a început construcţia unui nou local, într-un spaţiu adecvat situat în str. Antim Ivireanul, nr. 17, din Mun. Rm. Vâlcea, în incinta Schitului Inăteşti.

În prezent, cursurile şcolii și practica liturgică se desfăşoară în noul local, acesta fiind realizat în proporţie de aproximativ 3/4.

Actualul corp profesoral este compus din următorii profesori:

Prof. Badea Cristina – Informatică

Prof. Berbece Anca – Fizică

Prof. Boicescu Traian – Istoria artelor

Prof. Buga Florian – Limba Franceză

Prof. Chirita Ramona – Geografie

Pr. Prof. Cojocaru Mihai-Irinel – Dogmatică

Prof. Faităr Cristian – Educaţie Fizică şi Sport ‒ titular

Pr. Prof. Gavrilă Ion – Muzică Psaltică, Tipic şi Liturgică ‒ titular

Prof. Ioana Lidia-Paula – Chimie ‒ Socio-umane - titular

Pr. Prof. Iliescu Ion – V.Testament şi N.Testament ‒ titular

Pr. Prof. Mateiescu Petre – Lb. Greacă, Lb. Latină şi Istorie ‒ titular

Prof. Misailescu Gabriela – Limba Engleză ‒ titular

Pr. Prof. Pomeneşte George – Dogmatică, I.B.O.R. şi I.B.U. ‒ titular

Page 11: Revista- numar omagial

11

Pr. Prof. Dr. Proteasa Nicolae – Omiletică-Catehetică ‒ Director

Prof. Dr. Predescu Ion – Limba Română

Prof. Reicher Camelia – Limba Română - titular

Prof. Schiteanu Claudiu – Educaţie Artistică

Prof. Stratulat Gelu – Muzică Liniară şi Ansamblu Coral ‒ titular

Prof. Vacaru Diana – Matematică

Prof. Zanfir Ilie – Socio-umane

În decursul anilor, elevii Seminarului Vâlcean au obţinut numeroase premii, atât cu Corala „Canticum”, dirijată de profesorul Gelu Stratulat, cât şi la Olimpiadele Naţionale de Dogmatică şi Istoria Bisericii Ortodoxe Române, la Concursurile Naţionale de Creaţie şi Sport.

Omagiind trecutul şi gândind la viitorul acestei şcoli, considerăm că nu trebuie să uităm că trăim, totuşi, în prezent şi că el este chezăşia înveşnicirii noastre. De aceea, noi ostenitorii de astăzi ai Seminarului vâlcean ne străduim să fim la înălţimea chemării noastre, pentru ca această şcoală de prestigiu în spaţiul cultural vâlcean să aibă o existenţă cât mai îndelungată şi cît mai bogată în rezultate.

Page 12: Revista- numar omagial

12

OLIMPICII SEMINARULUI TEOLOGIC “SF. NICOLAE ”

Organizarea şi desfăşurarea Olimpiadelor Naţionale de Dogmatică şi Istoria Bisericii Ortodoxe Române a început din 1997.

1997 – Cojocaru Mihai Irinel – premiul I, Dogmatică ‒ Pr. Prof. Dr. Nicolae Bălaşa

1999 – Trică Marius ‒ premiul III, Dogmatică – Pr. Prof. Dr. Nicolae Bălaşa

Sandu Mihai – Aurelian – premiul III, I. B.O.R – Pr. Prof. George Pomeneşte

2000 – Veselin Viorel – premiul I, I.B.O.R. – Pr. Prof. George Pomeneşte

Tudor Bogdan – Liviu ‒ menţiune, I.B.O.R. – Pr. Prof. George Pomeneşte

Veselin Viorel – Olimpiada de Lb. Greacă, premiul II – Pr. Prof. Petre Matei-escu

Marin Leonard – Olimpiada de Lb. Latină, premiul II – Pr. Prof. Petre Mateiescu,

faza judeţeană

2001 – Bălaşa Iustinian – premiu III, Dogmatică – Pr. Prof. Dr. Nicolae Bălaşa

2003 – Duca Gh. Lucian – menţiune, Dogmatică – Pr. Prof. Dr. Nicolae Bălaşa

Popescu Marius – menţiune, Dogmatică – Pr. Prof. Dr. Nicolae Bălaşa

2005 – Buşagă Gh. Ioan – menţiune, I.B.O.R. – Pr. Prof. George Pomeneşte

2006 – Ciucă Ionuţ – premiul II, I.B.O.R. – Pr. Prof. George Pomeneşte

2007 – Budileanu Maxim Vasile – menţiune, I.B.O.R. – Pr. Prof. George Pomeneşte

Dumitraşcu Silviu – menţiune, Dogmatică ‒ Pr. Prof. George Pomeneşte

Giura Mihai – menţiune, Dogmatică – Pr. Prof. George Pomeneşte

Page 13: Revista- numar omagial

13

Vlaicu Mădalin Ionuţ – menţiune, I.B.O.R. – Pr. Prof. George Pomeneşte

Ifrim Marius Mihai – premiul I, Secţia Patrimoniu Pictură – prof. Traian Boicescu

2008 – Dumitraşcu Silviu Marian – menţiune, Dogmatică – Pr. Prof. George Pomeneşte

Militaru Bogdan – menţiune, I.B.O.R. – Pr. Prof. George Pomeneşte

Băţ Petronela – premiul I, Secţia Patrimoniu – Pictură – Prof. Traian Boicescu

Paştiu Ilie – premiul I, Secţia Patrimoniu - Pictură – Prof. Traian Boicescu

2009 – Popescu Andrei– Premiul I, I.B.O.R. – Pr. Prof. George Pomeneşte

Iordache Costinel – Premiul III, Dogmatică – Pr. Prof. Mihai Cojocaru

2010 – Popescu Andrei – premiul II, Dogmatică – Pr. Prof. Mihai Cojocaru

Popa Ştefan ‒ premiul III, I.B.O.R. – Pr. Prof. George Pomeneşte

Diaconu Cosmin Ion – premiul II, Lb. Latină ( faza judeţeană ) – Pr. Prof. Petre Mateiescu,

– premiul II, Lb. Greacă ( faza judeţeană) – Pr. Prof. Petre Mateiescu

Popa Andrei Daniel – premiul II, Latină ( faza judeţeană ) – Pr. Prof. Petre Mateiescu,

– premiul II, Lb. Greacă ( faza judeţeană) – Pr. Prof. Petre Mateiescu

Page 14: Revista- numar omagial

14

PREMII OBŢINUTE DE CORALA SEMINARULUI TEOLOGIC “SF. NICOLAE”

RM. VÂLCEA

PREMIUL I—CONCURSUL NAŢIONAL CORAL, PLOIEŞTI, 1994

PREMIUL I—CONCURSUL NAŢIONAL CORAL, TÂRGOVIŞTE, 1996

PREMIUL III—CONCURSUL NAŢIONAL CORAL, BUCUREŞTI, 1996

PREMIUL III—CONCURSUL NAŢIONAL CORAL, TG. MUREŞ, 2000

PREMIUL SPECIAL pentru cel mai bun repertoriu, TG. MUREŞ, 2000

PREMIUL SPECIAL al Asociaţiei Corale Române, IAŞI, 2004

CONCERTE EXTRAORDINARE susţinute la:

MUZEUL SATULUI, BUCUREŞTI

ODORHEIUL SECUIESC

PATRIARHIA ROMÂNĂ

INSTITUTUL CULTURAL DIN BUDAPESTA

ADUNAREA ECUMENICĂ MONDIALĂ, SIBIU

Prof. DIRIJOR GELU STRATULAT

Page 15: Revista- numar omagial

15 PREMII OBŢINUTE DE ELEVII SEMINARULUI TEOLOGIC ”SF. NICOLAE”, RM. VÂLCEA LA CONCURSURILE NAŢIONALE,

INTERJUDEŢENE ŞI JUDEŢENE DE CREAŢIE

Tudor Iosifaru - Premiul I, poezie, Colocviul Concurs interjudeţean de creaţie

„ C râmpeie de gând ” , Ediţia a II-a, 2010;

Georgiana Popescu - Premiul I, eseu, Colocviul Concurs interjudeţean de

creaţie „ Crâmpeie de gând ” , Ediţia a II-a, 2010;

Ştefan Popescu - Premiul I, PPT, Soft Educaţional, Colocviul Concurs

interjudeţean de creaţie „ Crâmpeie de gând” , Ediţia a II-a, 2010;

Andrei Radu- Premiul II, eseu, Simpozionul ‒ Concurs Naţional „ Sf. Ioan Gură

de Aur ” , Ediţia a III-a, noiembrie 2009;

Georgiana Popescu - Premiul I, proză scurtă, Concursul literar de creaţie „ Ex

libris ” , 2009;

Daniel Tutan - Premiul II ‒ PPT, Simpozionul ‒ Concurs Naţional „Sf. Ioan

Gură de Aur ” , Ediţia a II-a, noiembrie 2008;

Andrei-Lucian Scântei - Premiul II ‒ poezie, Concursul̶Colocviu Naţional, ”

Marin Sorescu̶scriitor naţional şi universal” -martie 2008;

Alexandru Pârvan - Premiul I I- PPT, Simpozionul ‒ Concurs Naţional „ Sf.

Ioan Gură de Aur ” , Ediţia a II-a, noiembrie 2008;

Ştefan Ciucan - Premiul III ‒ poezie, Concursul Naţional de creaţie literară ”

Virgil Ierunca ” - iunie 2007;

Ştefan Ciucan - Premiul II, Concursul Judeţean de creaţie literară şi artă plastică,

ediţia a IX-a, ” Vâlcea Artistică ” - mai 2007;

Ştefan Ciucan - Premiul I, Festivalul- de creaţie literară şi artă plastică, ediţiile a

IX-a şi a X-a , ” Vâlcea Artistică ” , mai 2007, 2008;

Costinel Iordache, Ionuţ-Adrian Cîrstea - Premiul II, Concursul „ Aceleaşi

Şanse ” - secţiunea film, în cadrul Campaniei de informare pentru promovarea ”

Page 16: Revista- numar omagial

16 PREMII OBŢINUTE DE ELEVII SEMINARULUI TEOLOGIC ”SF. NICOLAE”, RM. VÂLCEA LA CONCURSURILE NAŢIONALE,

INTERJUDEŢENE ŞI JUDEŢENE DE CREAŢIE

Echipa Seminarului Teologic „Sf. Nicolae”, Rm. Vâlcea - Locul III pe

judeţ, Concursul Naţional de Proiecte „ Să exmatriculăm violenţa din şcoli! ” , martie 2007;

Echipa Seminarului Teologic „Sf. Nicolae”, Rm. Vâlcea - Locul II,

„ T ismana- Moştenirea sfinţilor ” , 4-6 mai 2007;

SeminarulTeologic „Sf. Nicolae”, Rm. Vâlcea- Locul III - revista şcolară,

Festivalul Şcolar Media, C.T. Energetic, 19.02.2007

Luţu Laurenţiu, Andrei Popescu - Premiul I, Simpozionul Naţional

„ Seminaristul ‒ tânăr creştin european ” , Galaţi, 30 noiembrie 2006;

Ştefan Ciucan-Premiul Special, poezie, Concursul şi Colocviul Naţional „ Marin

Sorescu ” - scriitor naţional şi universal ” -ediţia a V-a, iunie 2005.

Prof. CAMELIA REICHER

Page 17: Revista- numar omagial

17

GÂNDURI “DE IERI” ŞI “DE ASTĂZI” ALE ELEVILOR

SEMINARIŞTI

Pr. Prof. PETRE MATEIESCU

Am trecut şi eu şi am luat lumină!

Într-o seară geroasă de decembrie, după admirarea Sibiului împodobit de prima zăpadă, ajung acasă şi încep să cotrobăi prin pachetul proaspăt trimis de mama.

Nu apuc să îl deschid bine, că primesc un telefon de la persoana ce şi-a pus adânc amprenta în formarea mea profesională. Vocea caldă a doam-nei profesoare Camelia Reicher şi rugămintea de a scrie acest articol pen-tru minunatul proiect de a serba 20 de ani de la reînfiinţarea Seminarului, îmi umplu inima de bucurie.

După cele aproximativ 30 de minute de vorbit la telefon, în mintea mea se produce o rememorare a tuturor evenimentelor petrecute în cei patru ani de seminar teologic.

În aceşti patru ani, Seminarul Teologic „ Sfântul Ierarh Nicolae” re-uşeşte să finalizeze construcţia “catedralei sufletului meu”, construcţie începută, bineînţeles, de părinţii mei. Am să îmi aduc aminte toată viaţa prima zi de şcoală, atunci când părinţii au plecat lăsăndu-ne în grija Pr. Prof. Ion Iliescu, în grija unei noi „familii”, cea din cancelaria Seminarului.

Nu exagerez când spun familie, deoarece întregul colectiv al acestei instituţii ne-a tratat ca pe propriii copii, mustrându-ne cu blândeţe atunci când greşeam dar, mai ales, lăudându-ne de fiecare dată când se ivea ocazia. Patronajul atent al Înalt Prea Sfinţitului Gherasim şi cunoaşterea unor dascăli foarte bine pregătiţi ce doreau o atmosferă plăcută, o relaţie de colaborare şi nu una tradiţională dintre elev şi profesor , a făcut ca trece-rea prin liceu să-mi pară foarte uşoară şi plină de învăţături.

Page 18: Revista- numar omagial

18

GÂNDURI “DE IERI” ŞI “DE ASTĂZI” ALE ELEVILOR

SEMINARIŞTI

Frumuseţea cântărilor religioase aduse lui Dumnezeu în Paraclis, Duminica, împreună cu Pr. Prof. Cojocaru Mihai Irinel – spiritualul Seminarului şi cel de la care am învăţat rânduiala sfintelor slujbe, a făcut pe doi profesori de gimnaziu ce împreună cu surioara veniseră la mine în vizită să exclame : „ Parcă se auzeau îngeri în podul şcolii voastre!”

Deprinderea muzicii psaltice din frumosul glas al Pr. Prof. Ion Gavrilă, dar mai ales a celei corale sub bagheta Domnului Prof. Gelu Stratulat mi-au oferit deosebita onoare de a fi “şef” al Coralei “Canticum” în ultimul an,

oferind comunităţii vâlcene concerte şi Liturghii ce au adus faimă Seminarului.

Învăţarea istoriei din vastele cunoştinţe ale Pr. Prof. George Pomeneşte G şi al dulcelui grai antic al vechilor greci şi al strămoşilor latini de la Pr. Prof. Petre Mateiescu, împreună cu studiul amănunţit al Sfintei Scripturi de la Pr. Prof. Ion Iliescu au făcut să strălucească înăuntru-mi cunoaşterea adevărului.

Bunătatea deosebită, dar mai ales priceperea şi îngăduinţa de care a dat dovadă Părintele Director, Prof. Nicolae Proteasa, au făcut să descopere în mine un propovăduitor al Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos prin susţinerea a nenumărate predici la Călimăneşti şi nu numai.

Învăţarea materiilor laice de la cei mai pregătiţi profesori ai Râmnicului a făcut ca numele Seminarului vâlcean să fie privit cu stimă şi respect în toate facultăţile de teologie din ţară şi străinătate. Nu pot să nu amintesc pe domnii pedagogi ce au avut mare grijă de noi, pe doamnele de la cantină ce aveau mereu pregătită masa cu multă dragoste şi pe doamnele de serviciu care aveau grijă ca în urma „dezordonaţilor” seminarişti să rămână o curăţenie impecabilă. Toate aceste nu au făcut altceva decât să ne ajute, pe noi cei ce am fost şi pe cei actuali, să împărţim lumii din Lumina lui Hristos ce va dăinui veşnic

Page 19: Revista- numar omagial

19

GÂNDURI “DE IERI” ŞI “DE ASTĂZI” ALE ELEVILOR

SEMINARIŞTI

în incinta Seminarului Teologic „ Sfântul Ierarh

Nicoae” , din Râmnicu Vâlcea, ce, iată, a ajuns la

aniversarea a două decenii de la reînfiinţarea

învăţământului teologic vâlcean.

Doresc acum, în pragul Sfintelor Sărbători

de iarnă şi la ceas aniversar, multă sănătate

tuturor ostenitorilor acestei şcoli, împlinirea

tuturor cererilor către Dumnezeu şi LA MULŢI

ANI ! Seminarului Teologic.

Student ALIN BOLBOAŞĂ-ŞOFARU, Anul II,

Universitatea “Lucian Blaga”,

Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna”, Sibiu

Specializarea: TEOLOGIE PASTORALĂ

Page 20: Revista- numar omagial

20

GÂNDURI “DE IERI” ŞI “DE ASTĂZI” ALE ELEVILOR

SEMINARIŞTI

Non scholae, sed vitae discimus.

(Nu învățăm de la şcoală, ci de la „şcoala viețţi”.)

Cred că pentru fiecare elev care a urmat cursurile acestei școli, dar și pentru fiecare profesor care a contribuit esenţial la formarea intelectuală și morală a generaţii întregi de elevi, pentru fiecare în parte și pentru toți împreună, Seminarul reprezintă mai mult decât o simplă școală, el este un

mod de viaţă. De aceea, plecând de la dictonul latin al lui Seneca pe care l-am ales ca titlu, înțeleg că fiecare etapă din cadrul formării noastre trebuie privită ca o împlinire comună. Numai așa vom rămâne în suflet cu icoana profesorului de seminar, cu bunele și lipsurile unei perioade importante a vieții, cu bucuriile unei prietenii sincere.

Înainte de toate ne trebuie discernământ! Acesta se formează însă ca sabia în foc, iar locul în care am învățat să fim exigenți cu noi înșine, jertfitori și pilduitori în cuvânt și faptă, nu este neapărat familia, acolo unde tot timpul vom găsi lucruri pe care nu trebuie să le căutăm în altă parte, ci școala, prin profesori, cărți și colegi. Astfel, la 20 de ani de la reînființarea Seminarului Teologic din Râmnicu Vâlcea (1990-2010), care îl are ca ocrotitor pe „Sfântul Ierarh Nicolae”, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, sunt bucuros să scriu aceste rânduri în revista Seminarului, în calitate de absolvent, adresând totodată sincere mulțumiri tuturor profesorilor, pentru dragostea și responsabilitatea cu care ne-au călăuzit pașii spre studiul teologiei.

Page 21: Revista- numar omagial

21

GÂNDURI “DE IERI” ŞI “DE ASTĂZI” ALE ELEVILOR

SEMINARIŞTI

Iar pe voi, dragi elevi, vă îndemn să vă bucurați de fiecare moment petrecut în Seminar, dar să fiți conștienți tot timpul de misiunea pentru care v-ați înscris la această școală, şi de faptul că această trezvie se ține numai prin rugăciune. Când

am ajuns în facultate și mă pregăteam pentru lucrarea de licență am descoperit un fragment dintr-un cuvânt al Părintelui Dumitru Stăniloae –adresat studenților teologi de la Sibiu, pe vremea când era rector al Academiei Andreiene –, care m-a impresionat profund, iar acum simt nevoia să vi-l împărtășesc și vouă: „Cine dintre voi, iubiți studenți, va ajunge să se roage din necesitate, cu bucurie, cum apucă înfometatul pâinea, cu convingerea că Dumnezeu îl vede, îl ascultă, cutremurat de această siguranță, acela va fi adevăratul preot” (Telegraful Român, LXXXVI, nr. 39, 25 sept. 1938, p. 2).

ION-DRAGOŞ VLĂDESCU

Secretar General

Editurile Patriarhiei Romane

BASILICA - TRINITAS - EIBMO

Page 22: Revista- numar omagial

22

GÂNDURI “DE IERI” ŞI “DE ASTĂZI” ALE ELEVILOR

SEMINARIŞTI

„Iubeşte şi fă ce vrei!” spunea Fer. Augustin. Pot spune şi eu că exact acest lucru au reusit să ne înveţe părinţii profesori, domnii profesori şi doamnele profesoare. Ne-au îndrumat spre cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu, o iubire pe care o cunoşteam de la părinţi şi bunici, dar care a fost desăvârşită în cadrul Seminarului Teologic „Sf. Nicolae. În acelaşi timp, am fost îndrumaţi să alegem ceea ce ne place să facem în viaţă, având de partea noastră iubirea de Dumnezeu ca pe o călăuză şi ca pe un scop. Pot spune răspicat că DA, într-adevăr, Seminarul Teologic “Sfântul Nicolae a reuşit să îşi pună vizibil amprenta în viaţa mea şi că am ajuns la a-L iubi pe Dumnezeu şi a face ceea ce vreau!

CÎRSTEA ADRIAN IONUŢ, Anul II,

Universitatea Lucian Blaga,

Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna”, Sibiu

Specializare: TEOLOGIE PASTORALĂ

Page 23: Revista- numar omagial

23

GÂNDURI “DE IERI” ŞI “DE ASTĂZI” ALE ELEVILOR

SEMINARIŞTI

Seminarul nu e doar o şcoală, nu e doar un liceu, e un cămin. Cât timp am fost seminarist la Seminarul Teologic "Sf. Nicolae", din Rm. Vâlcea, nu am realizat ce clipe frumoase trăiam; mi-aş dori să le mai pot trăi din nou, dar e greu... Când mă gândesc la acei ani, mă gândesc la o mulţime de lucruri, sunt aşa de multe, încât o să le înşir ca pe un refren pe care nu o să îl uit toată viaţa, dar ale cărui cuvinte înseamnă mult pentru cei care au fost acolo: orele, rugăciunile de dimineaţă, masa în zilele de

sărbătoare, procesiunile de Sf. Antim Ivireanul, concursurile, olimpiadele. Nu sunt nostalgic, dar cred că nu aş fi putut să fac alt liceu mai bun nicăieri în toată lumea, care să mă înveţe teologie, să mă înveţe să trăiesc o viaţă în care nu sunt singur şi în care Dumnezeu e mereu prezent, să accept ceea ce sunt şi să nu îngrop niciodată talanţii. Seminarul a fost mai mult decât un simplu liceu, a fost o comunitate minunată în care ne-am bucurat, uneori ne-am şi întristat, dar am învăţat multe împreună, poate mai multe decât o să învăţăm vreodată într-un timp aşa de scurt. Ceea ce trebuie spus, pentru că uneori nu realizezi când eşti elev la Seminarul Teologic “Sf. Nicolae” din Rm. Vâlcea, e faptul că toată lumea e acolo doar pentru noi, ca să ne ajute să devenim o personalitate şi un creştin ortodox adevărat.

Page 24: Revista- numar omagial

24 GÂNDURI “DE IERI” ŞI “DE ASTĂZI” ALE ELEVILOR

SEMINARIŞTI

Experienţa pe care am trăit-o acolo a fost unică şi irepetabilă.

În final, aş vrea să spun două lucruri (şi aş fi tare bucuros dacă m-aţi crede că mi-aş dori, din toată inima, să fiu de faţă ca să vi le spun).

Primul meu gând se adresează elevilor, seminariştilor, care citesc aceste rânduri şi cărora le urez să realizeze, măcar în parte, cât noroc au că se află acolo şi să folosească tot timpul şi toate oportunităţile care se ivesc, pentru că sunt unice şi, mai mult ca sigur, aceşti ani vor fi unii de referinţă în parcursul vieţii lor. Să folosească benefic tot timpul pe care îl au la dispoziţie.

Dragilor profesori şi întregului personal al Seminarului Teologic Ortodox ”Sf. Nicolae” de la Rm. Vâlcea, un sincer MULTUMESC! pentru tot ce m-au învăţat şi pentru că au avut grijă de mine şi de colegii mei. La mulţi ani, plini de realizări tuturor, şi să aveţi parte de multe suprize plăcute într-una dintre cele mai longevive instituţii teologice din ţară!

Absolvent al Seminarului Teologic “Sf. Nicolae” din Rm. Vâlcea (cu drag şi mândrie),

COSTI IORDACHE, Anul II,

Universitatea “Lucian Blaga”,

Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna”, Sibiu

Specializarea: TEOLOGIE PASTORALĂ

Page 25: Revista- numar omagial

25

GÂNDURI “DE IERI” ŞI “DE ASTĂZI” ALE ELEVILOR

SEMINARIŞTI

VIAŢA MEA DE SEMINAR. GÂNDURI (AUTO)CRITICE

După cei patru ani petrecuți la Seminar, am rămas cu câteva

impresii – nu bune sau rele, ci constructive - pe care le găsesc astfel :

raportul meu cu Dumnezeu în Seminar; raportul cu ceilalţi (colegi,

profesori) în Seminar; raportul cu mine însumi în Seminar. (Cât m-am

schimbat în Seminar?)

Când am intrat, în cele din urmă, la Seminar, eram deja de un an şi

jumătate frate la un schit vâlcean. Aşa că, atît pentru mine cît şi pentru

ceilalţi, păream mai aproape de Dumnezeu decât ”laicii”. La numai o

săptămână de la intrarea în Seminar aveam să constat că aproape toţi

colegii mei aveau cunoştinţe solide despre Dumnezeu: ştiau că

Dumnezeu este Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane şi că Dumnezeu este

iubire. Pe mine, intrarea în Seminar m-a prins cu întrebări şi îndoieli în

această privinţă. De câteva luni îmi clarificasem teoretic faptul că

Dumnezeu este iubire, dar mă întrebam : De ce nu urăşte? De ce e bun şi

nu e rău? Chiar e bun când ştie toată viaţa mea de la naştere până

dincolo de moarte, dar mă lasă să greşesc şi, mai apoi, să şi sufăr? Nu

prea înţelgeam cum stau lucrurile cu libertatea de a face bine şi rău -

libertatea o ai şi o înveţi toată viaţa. Însă, cel mai mult, în toţi cei patru

ani de Seminar, m-au chinuit întrebări despre Sfânta Treime :

Page 26: Revista- numar omagial

26

GÂNDURI “DE IERI” ŞI “DE ASTĂZI” ALE ELEVILOR

SEMINARIŞTI

De ce Trei Persoane şi nu un Dumnezeu? Cum a lucrat Sfânta

Treime în Vechiul Testament? Dacă Hristos ne-a răscumpărat, ce rol are

Duhul Sfânt până la urmă în viaţa noastră? Mi-am lămurit răspunsurile

lucrând pentru atestat şi citind intens din Sfântul Grigorie Teologul,

Dumitru Stăniloaie, Lossky şi Florensky (în Seminar m-am îndrăgostit de

teologii ruşi). Pentru ceilalți eram ”fratelo” – un “extraterestru” care

normal ar fi trebuit să stea la mănăstire şi să îşi tocească genunchii,

dacă tot a intrat în mănăstire – aceasta în primul an de Seminar. Din al

doilea an, lucrurile s-au schimbat – au realizat că n-am ce căuta acolo,

că aş fi “de viaţă” dacă nu aş fi acolo. Se ştie că ”e trist” pentru cei din

lume să vadă tineri în mănăstiri – “ţin lumea în loc”, pentru că nu îşi

trăiesc tinereţea, nu se distrează, nu se căsătoresc şi nu fac copii (luaţi-

o în ce ordine vreţi). În fine, în clasa a XI-a am ieşit din mănăstire, am

devenit laic. Dar oamenii nu uită trecutul – am rămas tot ”fratelo”. Mi-au

pus întrebări incommode, de la teologie până la probleme de viaţă. Am

fost ”ispitit” – de fiecare dată, am căzut în plasa care mi s-a întins.

Oricum, fără colegi nu aş fi reuşit să îmi dau seama că Seminarul este o

lume mică – găseşti şi bine şi rău, minciună şi adevăr, ură şi iubire,

prietenie şi trădare, şi da şi nu, aşa cum găseşti şi în lumea mare .

Page 27: Revista- numar omagial

27

GÂNDURI “DE IERI” ŞI “DE ASTĂZI” ALE ELEVILOR

SEMINARIŞTI

Numai că fiind această lume a Seminarului mică, toate cele spuse le-

am simţit fiecare pe “pielea noastră”: ne-au durut și bucurat în egală măsură.

În ceea ce îi priveşte pe profesori, am încercat din răsputeri să nu “intru sub

pielea” niciunuia din ei. De învăţat, am învăţat destul de bine şi nu m-a

interesat concurenţa. Asta nu m-a determinat să nu observ că o parte din

profesori ”apreciau” că sunt călugăr şi la şcoală în același timp (deşi se

întrebau şi ei : ce caut de unul singur în haine negre între laici). Majoritatea

s-au bucurat – o bucurie sinceră - că am plecat din mănăstire. Am fost în

relaţii bune şi am stimat în mod profound: pe profesoara de română

(pentru concursurile de poezie - dar nu am fost constant); pe dirigintele

nostru (am vrut să fac o revistă a clasei, am avut discuții mai mature decât

cu ceilalţi profesori şi când eram enervat în ultimul hal de colegi – chiar

depăşeau orice limită - să mai echilibrez situaţia, îi spuneam păsul şi mă

liniştea cu calmul său creştin) şi pe profesorul de Dogmatică (în ultimul

an vorbeam în fiecare vineri din ce citeam : Heidegger, Stirner, teologii ruşi,

atestatul, relaţia cu colegii). Am încercat să port un dialog onest cu

profesorul de clasice (dar tata m-a făcut cu ou şi cu oţet în faţa lui şi nu s-a

mai putut face nimic ; profesorul aprecia cu maturitate călugării); pe

profesorul de biologie ; pe profesorul de istorie bisericească. Am respectat

uneori cu prea multă lipsă de maturitate pe toţi profesorii pe care i-am

avut şi îi păstrez vii în memoria mea.

Page 28: Revista- numar omagial

28

GÂNDURI “DE IERI” ŞI “DE ASTĂZI” ALE ELEVILOR

SEMINARIŞTI

Mă repet : nu am căutat să obţin favoruri; vroiam doar dialog cu oricine

mi-ar fi răspuns la întrebări, pentru că şi eu răspundeam la întrebări. Din

acest motiv cred că am avut momente de apreciere la fel de multe ca şi

momentele de dezapreciere. Am simţit, într-un fel, că sunt sortit ca

momentele de “glorie” să fie plătite cu momentele pedagogice de

umilinţă.

Cu mine însumi am avut o relaţie fluctuantă şi mult mai intensă decât

cu oricine. Am intrat la Seminar pentru a-mi încheia (ca număr de clase) un

liceu început înainte de intra în mănăstire. Aproape că nu ştiam cu ce se

mănâncă acest cuvânt: seminar. Am avut ”noroc” cu tata care de pe la zece

ani mă învăţa catehismul ortodox şi îmi citea în fiecare după-masă din Biblie

şi cărţi de teologie pe care nici el nu le înţelegea deplin. Mi-au trebuit vreo

trei săptămâni de pregătire – atunci am citit pentru prima oară Noul

Testament de la început până la Apocalipsă (la aproape 18 ani). Asta m-a

transformat. La sfârşitul Seminarului am fost convins de faptul că Seminarul

l-am făcut mai mult pentru sufletul meu decât pentru interesul meu cu care îl

începusem. Până să intru în mănăstire şi la Seminar eram un critic de

neiertat al celor din jur şi o “bombă cu ceas” în ceea ce priveşte enervarea –

mă enervam des şi făceam “urât” la nervi, pentru că eram convins de faptul

că numai eu am dreptate.

Page 29: Revista- numar omagial

29

GÂNDURI “DE IERI” ŞI “DE ASTĂZI” ALE ELEVILOR

SEMINARIŞTI

Şi acum mi se întâmplă să vreau să am ultimul cuvânt într-o discuție ,

fapt pentru care sunt destul de greu de suportat şi am puţini prieteni. Ideea

este că, după trei ani de seminar, am fost în stare să suport şi din dorinţa de

a nu mă certa şi pentru o atmosferă bună, am ajuns “să dau dreptate”

aproape tuturor imaturităţilor care mi se spuneau.

În esenţă, Seminarul a fost acea jumătate de educaţie care m-a

renăscut creştin. Cealaltă jumătate fiind tata şi viaţa de mănăstire.

Andrei-Lucian Scantei, Anul II

Universitatea "1 Decembrie 1918", Alba Iulia

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Specializarea :Teologie - Asistenţă Socială

Page 30: Revista- numar omagial

30

“Te-ntorci să te-mpaci printre umbre ( Lucian Blaga)”

Elegie

Aripile mi-au căzut

când am urcat

treptele gândirii

şi la temperatura infinită

a simţămintelor descătuşate

am încercat

fără temei

să desluşesc în cântul vieţii

ritmul iubirii.

Lumea peste care stau...

s-a destrămat

sub jugul măririi;

prin care-mi văd fiinţa

golită de bine şi-n ea lumi uitate

am aflat,

pline de zei;

şi nu greşesc zburând spre culmile morţii,

aripi firii

dând.

Dincolo de şoapta

Dincolo de şoapta îngerului

ce m-a trezit

din vis şi uitare,

Te-am auzit

chemându-mă.

Page 31: Revista- numar omagial

31

Era o poezie fără cuvinte,

o rostea vântul,

o cântau aripile ce bat,

o purtau gândul

şi ochii Tăi, privindu-mă.

Era un stih din veşnicie

ce, o dată spus,

nu se mai uită,

pierdut în apus,

L-ai scris, iubindu-mă.

Şi, totuşi...

Şi, totuşi, a fost un vis...

Am înnebunit, rătăcit,

În umbra ta

M-am adâncit.

Eram oare în Paradis?

Nu te-am iubit, dorit,

Deschis-am Cartea,

te-am mâzgălit.

Erai aşa de frumoasă!...Noaptea

Te-am binecuvântat cu stele,

Te-am pus să cânţi visul, suspinurile mele.

Şi te-am văzut!...soarta

Mi-a blestemat a mea plăcere

Cu umbra-ţi printre sfinţi,

Cu ochii arzând de durere.

Page 32: Revista- numar omagial

32

Şi iarăşi am scris...

Printre aştrii te-am citit

Cu soarta mea,

Erai un rând nesuferit.

M-am adâncit

în umbra ta,

Am înnebunit, rătăcit,

nemurit.

Câteva asumări

Nimic nu poate să se realizeze în viaţa spirituală a omului fără credinţa în Dumnezeu şi fără cunoaşterea apofatică a existenţei Sale treimice. E aici, din partea noastră , o asumare a credinţei, un efort de a-L avea pe Dumnezeu. Apofatismul vieţii la care suntem chemaţi prin mântuirea obiectivă ne convinge că Sfânta Treime ni Se revelează existenţei noastre, doar dacă înţelegem că Dumnezeu este Cel care lucrează în noi transformarea noastră spirituală, cu condiţia să ne asumăm această lucrare de o viaţă şi de dincolo de mormânt, prin credinţa lucrătoare în iubire. Cunoaşterea Sfintei Treimi nu este un act intelectual, nici chiar cea mai fină percepţie a spiritului purificat. Sfânta Treime ne este cauză, motiv, model şi finalitate a existenţei noastre. Perihoreza treimică, oricât de inexplicabilă prin raţiunea sufletului, explică unitatea fiinţei umane, a Bisericii şi a teandria ca unire, ca distincţie generatoare de desăvârşire treptată şi infinită în Dumnezeu. Ne desăvârşim în Sfânta Treime - acesta este temeiul trinitar al comuniunii omului cu Dumnezeu.

Omul creaţiei este cu adevărat apropiat de perfecţiune, dar nu are motivul existenţei sale în Dumnezeul treimic, câtă vreme nu a ales să fie moral şi spiritual în bine. Având amprenta treimică în creaţia Sa, împreună cu întreaga lume, depărtarea omului de Dumnezeu este o depărtare de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, e o lipsire de cauză, plinire a existenţei şi sfinţire, chiar dacă ultimele două forme ale Dumnezeirii sunt deocamdată în planul veşnic

Page 33: Revista- numar omagial

33

al lui Dumnezeu. Realizarea lor după secolele marcate atât de tulburător ( din punct de vedere istoric) de drumul căutării, se interpretează nu ca un capriciu divin – Creatorul plin de iubire pentru creaţia sa, şi, în special pentru om, nu ar fi putut face aceasta -, ci ca o manifestare educativă a Înţelepciunii iubitoare a lui Dumnezeu. „Plinirea vremii” este maturitatea filosofică a omului căutărilor, a cunoaşterii nedepline, pentru că legea exisţentei sale religioase este şi ea nedeplină, e doar o lege a dreptăţii şi moralităţii, nu una a iubirii şi sfinţeniei sau spiritualizării. Chenoza hristică aduce cu sine Omul regăsirii şi restaurarea chipului, acelaşi chip al creaţiei şi căderii nedistrus, ci „ doar” alterat, şi oglindit deplin prin restabilire în Hristos. Omul acesta se cunoaşte pe sine, împlineşte deziratul filosofic spre care tindea existenţa sa aflată în „umbra Legii”, cunoaşterea sa este cunoaştere a lui Hristos ca nou Chip al său, Chip nemuritor, pentru că se desăvârşeşte în veşnicie prin lucrarea tainică şi subiectivă, ecleziastică şi revelaţională a Sfântului Duh, ca experiere a celor două iconomii, hristologică şi pnevmatologică, în mântuirea umanităţii. În cele din urmă, este realitatea Învierii lui Hristos, în a cărei lumină necreată a firii umane, îndumnezeite şi îndumnezeitoare (hristoformizatoare) stă taina exisţentei lumii aparent materiale. Spun „aparent” pentru că identitatea lumii moderne stă în credinţă şi fapte bune şi prin credinta lucrătoare în iubire, în Dumnezeu. Nu există altă divinitate a modernităţii care să dea sens existenţei umane, care să o justifice şi să–i ofere garanţia trăirii sale depline, fericite şi veşnice decât Sfânta Treime, Care, prin modele sfinte de-a lungul veacurilor, ne demonstrează încă –pentru că sfinţenia este o provocare a existenţei umane - faptul că Dumnezeu nu ne părăseşte, că drama căderii nu mai este posibilă avându-L pe Dumnezeu cel treimic cu noi şi în noi.

Dincolo de toate aceste realităţi, cu posibilitatea sau imposibilitatea individuală a desăvârşirii, există, până cel puţin la sfârşitul lumii, realitatea sfârşitului nostru, a morţii, ca trecere spre veşnicia fericirii sau durerii, ca început al unei noi existenţe. De aceea, credem că o existenţă având parte de desăvârşirea lui Hristos în lumina Sfintei Treimi ca vedere sau cunoaştere apofatică a lui Dumnezeu, nu poate să se întrerupă de această iconomie a vieţii cu amprenta divină, care este moartea, ci ea continuă, pentru că asumarea cu un Dumnezeu desăvârşit pentru că e veşnic, înseamnă asumarea acestei veşnicii prin epectaza dependentă de gradul nostru de unire cu Dumnezeu.

Page 34: Revista- numar omagial

34

Eshatologia, cu schimbările ei radicale, nu e distrugerea apocaliptică stăpânită de frenezia secolelor fără iubire, sau prea subiective, ci e continuitatea creştină a aceluiaşi Chip nemuritor al lui Dumnezeu care, prin iconomia sfârşitului ca nou început, defineşte sensul treimic al existenţei umane prin epectază.

E o asumare conştientă: ca şi asumarea condiţiei muritoare prin căderea din Paradis; ca şi asumarea căutării lui Dumnezeu fără iubire, doar prin credinţă; ca şi asumarea restaurării în iubire şi în lumina îndumnezeitoare, prin Hristos şi Duhul Sfant, a salvării din neantul ce ar fi putut înghiţi umanitatea; ca şi asumarea trăirii prin taine ( trăire liturgică şi filantropică la care este chemat omul modern), în Biserica adevarată ca expresie a vieţii treimice.

E o asumare continuă, e încă o lucrare a iubirii, e chiar tindere spre Dumnezeu. E comuniune a omului cu Dumnezeu.

ANDREI LUCIAN SCANTEI

Page 35: Revista- numar omagial

35 ”Cuvintele sunt cărările faptelor.”

(Sf. Ioan Gură de Aur)

- Literatura, prietena mea -

Fiecare persoană a avut parte în viaţă de o copilărie cât mai frumoasă, de neuitat.

A fi copil înseamnă să nu treci prin necazuri, să vezi viaţa în roz, plină de culori, dar în acelaşi timp poate pentru unii copilăria nu a fost tocmai aşa cum şi-au dorit să o aibă, din pricina necazurilor sau a situaţiei financiare precare.

Cine nu a trecut prin emoţiile copilăriei, atunci când descoperă lumea, când vede în lucrurile simple tot ceea ce este mai frumos şi mai deosebit? De asemenea, cine poate surprinde, ca într-o fotografie de epocă, toate acele trăiri ale copilului care păşeste pentru prima oară, ţinut strâns de mâna mamei şi aşteaptă cu nerăbdare să meargă la şcoală.

Emoţiile de la începutul unui nou an şcolar, încetul cu încetul, dispar deoarece copilaşii cresc pe băncile şcolii atât în ceea ce priveşte gândirea, cât şi trupul împreună cu sufletul pur ca al unui îngeraş.

Cu timpul, copiii pătrund în minunata lume a cărţilor, pas cu pas: mai întâi învaţă tainele literelor din abecedar cu care pot forma o multitudine de cuvinte şi expresii pe care le pot folosi fie in limbajul comun, fie în alte împrejurări, descoperind totodată universul lumii. Apoi, îşi formează scrisul, cititul, socotitul, în cazul matematicii, îşi pot explica diferitele fenomene ce au loc în natură, cu ajutorul manualelor şi al dascălilor care îi stimulează pe mai departe.

Mulţi copii silitori şi curioşi să afle cât mai multe lucruri, se documentează şi din alte cărţi, reviste sau ziare, pe langă cele de la şcoală, devenind tot mai interesaţi de citit.

Orice copil, indiferent de varstă, îşi dă seama că se poate ,,refugia’’ în cărţi, găsind astfel ce are nevoie, apoi, insesizbil, el îşi poate dezvolta simţul creativităţii, imaginaţia şi, nu în ultimul rând, vocabularul ce se îmbogaţeste odată cu ,,parcurgerea” oricărei cărţi.

Cui nu i s-a spus măcar o dată un basm sau o poveste cu zâne, prinţi şi prinţese, castele şi multe alte minunăţii, care mai de care mai bogate şi mai pline de fantezie, înainte de culcare?

Page 36: Revista- numar omagial

36 ”Cuvintele sunt cărările faptelor.”

(Sf. Ioan Gură de Aur)

Citind tot mai mult, îţi poţi forma propriile opinii despre cartea citită sau poţi discuta cu ceilalţi pe anumite teme, cărţile te fac să pătrunzi în viaţa personajelor, să-ţi imaginezi desfăşurarea întâmplărilor, ba chiar să te vezi stând aproape de personaje şi trăind respectiva povestire.

Câţi copiii nu au fost stresaţi noaptea de părinţi: ,,Stinge becul, e timpul să dormi!” Dar copiii ,,furaţi” de cărţile magice se ascund sub plapumă protejaţi de lumina lanternei sau a veiozei, încântaţi că au reuşit să ducă la bun sfarşit pasajul început.

Cărţile dezvoltă inteligenţa copiilor, deoarece la şcoală se pot descurca mult mai bine, pot discuta între ei, împărţind păreri şi impresii pro sau contra în legatură cu o anumită temă sau discuta pe marginea unui anumit text literar.

De aceea, eu consider că ,,lumea cărţilor” poate constitui un început bun pentru oricine doreşte să facă acest pas, fiindcă numai aşa omul are toate căile deschise, drumri pavate cu idealuri, drumuri care-ţi dezvoltă plăcerea de a citi, de a te documenta.

Lectura este încă unul dintre lucrurile minunate pe care ni le-a lăsat Dumnezeu pe acest pământ şi pe care, cred eu că trebuie să-L descoperim zi de zi, să-L împărtăşim pentru că numai astfel vom putea avea parteneri experimentaţi în acest dans infinit pe care ni-l oferă literatura.

GEORGIANA POPESCU

CLS. A X-A B

Page 37: Revista- numar omagial

37 ”Cuvintele sunt cărările faptelor.”

(Sf. Ioan Gură de Aur)

Picături de viaţă

Stau pe bancă-ngândurat,

În lume ce s-a-ntamplat?

Cu privire-atent pe stradă

Nu e nimeni să mă vadă.

Doar gândurile mele,

Adânci ca oceanul

Ascund între stele

Şi ziua, şi luna şi anul...

Într-un colţ din balcon

O făptură se uită la mine

Stă nemişcată ca un cocon

Şi nu ştiu de-i rău sau e bine...

Privesc spre ciudata făptură

Parcă-i un ghem încurcat,

E Suzie cu faţa ei dură

Şi-şi ţine capul spre mine plecat.

O ploaie măruntă începe

Şi-o floare din pom a căzut

Şi nimeni nu poate concepe

În cine şi-n ce am crezut...

TUDOR IOSIFARU

CLS. A X-A B

Page 38: Revista- numar omagial

38

MOTIVAŢIILE POLITICO-RELIGIOASE ALE ÎNTEMEIERII

ŞI RECUNOAŞTERII MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI

La mijlocul secolului al XIV-lea, în teritoriul dintre Dunăre şi Carpaţi se întruneau toate condiţiile interne şi internaţionale pentru întemeierea unui nou stat: Ţara Românească.

Constituirea acestui stat nou a avut la bază o întreită realitate: demografică, economică şi politică.

Realitatea demografică - Încă din prima jumătate al secolului al XII-lea constatăm o populaţie destul de numeroasă pe teritoriul viitoarei Ţări Româneşti. Diploma emisă, la 2 iunie 1247, de regele Bela al XIV-lea al Ungariei către cavalerii Ioaniţi menţionează pe acest teritoriu patru formaţiuni politice - două cnezate: al lui Ioan, în dreapta Oltului, probabil în sud-estul Olteniei şi cnezatul lui Farcaş, probabil în Vâlcea şi două voievodate: al lui Litovoi, pe Valea Jiului şi în Ţara Haţegului şi al lui Seneslau, în stânga Oltului - ceea ce înseamnă că exista o masă destul de mare de oameni necesară formării şi asigurării existenţei lor.

Mai mult, această masă apare diferenţiată sub raport social: constatându-se o pătură superioară, numită „majores terre”, adică mai marii pământului – boierii de mai târziu – bucurându-se de o situaţie privilegiată şi de o pătură inferioară, de „rustici” sau ţărani - „rumânii” din documentele veacului al XV-lea. Pentru numărul destul de mare al populaţiei de dinainte de întemeierea Ţării Româneşti pledează şi faptele de arme, din veacul al XIII-lea: luptele românilor cu tătarii şi împotrivirea lui Litovoi, din anul 1273, oştilor ungureşti. Cu toate că aceste acţiuni militare se termină defavorabil nouă – tătarii nu pot fi opriţi, iar Litovoi e înfrânt şi ucis - totuşi faptul împotrivirii cu armele arată densitatea populaţiei şi putinţa de a ridica oşti capabile să se măsoare cu armate mult superioare numericeşte.

Realitatea economică - Rezultă din toate „foloasele, veniturile şi slujbele” pe care Diploma Ioaniţilor le menţiona că le avea coroana ungară de la locuitorii formaţiunilor româneşti din dreapta şi din stânga Oltului şi, din care-şi oprea jumătate, dând cealaltă jumătate Ioaniţilor.

Page 39: Revista- numar omagial

39 Sumele de bani: cea oferită de Bărbat, fratele lui Litovoi, în 1273, ca răscumpărare şi cea de 7000 de mărci, de argint, pe care Basarab I era dispus să i-o ofere lui Carol Robert de Anjou, ca despăgubire de război, înainte ca acesta să ajungă la Argeş, arată în mod limpede înflorirea economică şi bogăţia Ţării Româneşti.

Apoi, datorită aşezării geografice, în Ţara Românească se formează drumuri de negoţ, care treceau, unul de la Sibiu, prin pasul Turnu Roşu spre Dunăre de-a lungul Oltului, celălalt de la Braşov prin pasul Bran pe Valea Ialomiţei, până la Brăila. Aceste drumuri, care făceau legătura cu cele din Europa Centrală, vor fi folosite de negustorii veniţi din Peninsula Balcanică şi de pe coastele Adriaticii, dar şi de negustorii saşi din Braşov şi Sibiu pentru a ajunge la porturile dunărene şi pentru a-şi putea astfel schimba mărfurile cu cele venite de la Constantinopol. Veniturile dobândite din asigurarea comerţului pe aceste drumuri vor întări forţa economică a Ţării Româneşti.

Realitatea politică - Deşi regii maghiari îşi impuneau suzeranitatea lor la sud de Carpaţi, vecinătatea Hoardei de Aur nu le permitea să-şi extindă stăpânirile în această zonă. Dominaţia mongolă, după 1241, era efectivă numai în teritoriile de sud-vest ale Moldovei, în celelalte teritorii de la sud şi est de Carpaţi dependenţa de mongoli se limita la plata unui tribut, în schimb aceştia stăvileau expansiunea maghiară în zonă. Totodată, în procesul evoluţiei relaţiilor mongolo-române, bazate pe colectarea birurilor de la populaţia autohtonă, s-a constituit aparatul administrativ local, preluat apoi de statul medieval românesc. Astfel, dominaţia mongolă a fost un factor accelerator pentru procesul de unificare politică în spaţiul românesc.

Profitând de slăbirea cuceritorilor tătaro-mongoli, precum şi de criza internă din Ungaria, unde în anul 1301 luase sfârşit dinastia Arpadienilor şi se duceau lupte pentru tronul regal, Basarab I (1310 -1352) a unit într-un singur stat voievodatele răzleţe, situate la sud de Carpaţi până la Dunăre, cu capitala în Câmpulung, iar prin victoria de la Posada (9 - 12 noiembrie 1330) obţine independenţa Ţării Româneşti de sub tutela regelui maghiar Carol Robert.

Întrucât, în practica Bizanţului şi a altor state ortodoxe vecine nouă, ca Bulgaria şi Serbia, orice organizaţie de stat implica şi o organizaţie bisericească, indubitabil şi la noi, în paralel cu unificarea politică a vechilor formaţiuni cneziale şi voievodale, a avut loc şi unificarea organizaţiei bisericeşti, adică în locul mai multor episcopi

Page 40: Revista- numar omagial

40existenţi pe lângă fiecare cneaz sau voievod, va fi fost ales un singur ierarh, cu titlul onorific de mitropolit.

Faptul ca primii doi domni ai Ţării Româneşti, Basarab I (1310 - 1352) şi fiul şi succesorul său, Nicolae Alexandru (1352 – 1364), să rămână fără un cârmuitor al Bisericii timp de circa o jumătate de secol (1310 - 1359) pare o imposibilitate.

De altfel, o ierarhie bisericească ortodoxă pe teritoriul Ţării Româneşti este constatată de însuşi Papa Grigorie IX, la 14 noiembrie 1234. La această dată, papa îi adresa o scrisoare principelui de coroană al Ungariei, viitorul rege Bela IV, în care se plângea că în „episcopia cumanilor” – existentă între anii 1228 – 1241, în zona de curbură a Carpaţilor – trăiau „valahi” ortodocşi, care primeau Sfintele Taine „de la nişte pseudoepiscopi care ţin de ritul grecilor, nesocotind pe episcopul catolic al cumanilor”. Chiar şi unii dintre ungurii şi saşii catolici care treceau în sudul Carpaţilor se adresau acelor episcopi, îmbrăţişând credinţa ortodoxă. Fără îndoială, că aceşti episcopi erau români, ca şi păstoriţii lor, fiind hirotoniţi probabil la Târnovo, capitala statului Bulgar sub ţarul Ioan Asan al II-lea (1218 - 1241), capitală care, la numai un an după această menţiune, prin sinodul de la Lampsakos, din 1235, e recunoscută la rangul de patriarhie.

Mai mult ca sigur că, în fruntea Bisericii Ungrovlahiei şi înainte de Iachint au stat înalţi ierarhi sfinţiţi în centrele din Bulgaria, poate chiar la Târnovo. Astfel, actul patriarhiei ecumenice din mai 1359, considerat atâta vreme ca începutul acestei ierarhii, apare într-o altă lumină. El e un act de recunoaştere a unei stări existente, iar nu unul de creare a ei.

În perioada recunoaşterii Mitropoliei Ţării Româneşti, în mai 1359, Imperiul Bizantin, cel mai puternic stat al Răsăritului Ortodox, era condus de împăratul Ioan V Paleologul (1341 – 1376 şi 1379 - 1391), fiul împăratului bizantin Andronic III Paleologul (1328 - 1341) şi al principesei italiene Ana de Savoia.

După moartea lui Andronic III, în 1341, datorită vârstei fragede a fiului acestuia, Ion V Paleologul, la conducerea imperiului se instaurase o regenţă, avându-l în frunte pe Ioan VI Cantacuzino, isihast şi bun prieten al Sfântului Grigore Palama. Datorită atrocităţilor săvârşite de favoritul Anei de Savoia, Alexios Apokaukos, împotriva lui Ioan VI şi a partizanilor săi, Cantacuzino face o gravă greşeală. Pentru a obţine ajutorul turcilor împotriva opozanţilor, Ioan VI Cantacuzino îşi căsătoreşte una din fiicele sale, Teodora, cu sultanul Orkan. Chemaţi de el, fapt foarte grav pentru viitorul popoarelor din Balcani şi Europa centrală, turcii trec în Europa şi se instalează, în 1354, la Galipoli, fără a mai putea fi alungaţi.

Page 41: Revista- numar omagial

41Pe plan bisericesc, în Bizanţ, prin sinoadele de la Constantinopol din

1347 şi 1351, era aprobată doctrina isihastă, iar Sfântul Grigore Palama, în anul 1347, era ridicat la rangul de arhiepiscop al Tesalonicului, păstorind aici până la moartea sa, la 13 noiembrie 1359.

În Dobrogea, în intervalul dintre anii 1204 – 1261, bizantinii întemeiază o Mitropolie la Vicina (Isaccea probabil) de unde, în 1359, va fi mutat la Curtea de Argeş Iachint, primul mitropolit la Ţării Româneşti.

Până la Iachint, sunt cunoscuţi cu numele aici patru mitropoliţi: Teodor, menţionat între 1285 şi 1292.

Luca, în 1302, mijlocea pe lângă împăratul Andronic II cel Bătrân (1285 -1328) să fie primiţi în imperiu un grup de 16000 de alani. Este menţionat şi într-o corespondenţă, din 1305 – 1306.

Prin 1337 – 1338, mitropolit al Vicinei era Macarie. Datorită decăderii vieţii cetăţii pricinuite de incursiunile tătare, mitropolitul Macarie invitat probabil şi de domnul Ţării Româneşti, Basarab I, care dorea să sporească prestigiul statului său, ar fi fost dispus să-şi mute sediul la Câmpulung. Numai angajamentul făcut în scris în faţa patriarhului ecumenic, Isidor I, înainte de hirotonie, că se obligă să nu mai ceară „păstorirea altei Biserici” dacă va pleca de aici, îl face să rămână la Vicina.

În februarie 1347 este întâlnit un nou titular al scaunului de aici, cu numele Chiril.

Probabil, în deceniul al V-lea, oraşul a ajuns în stăpânirea lui Basarab I. În această situaţie, domnul insistă în nenumărate rânduri pe lângă patriarhia ecumenică pentru strămutarea ierarhului de la Vicina, la Câmpulung şi recunoaşterea lui ca mitropolit al Ungrovlahiei, însă el moare, în 1352, neputându-şi realiza dorinţa. Dorinţa sa este realizată însă în timpul urmaşului său, Nicolae Alexandru, în mai 1359.

La fel ca şi tatăl său, Nicolae Alexandru, cere patriarhului Calist I de la Constantinopol (1350 - 1354 şi 1355 - 1363), în repetate rânduri, să acorde demnitatea de mitropolit al statului consolidat în ultima vreme lui Iachint, ultimul mitropolit de la Vicina.

Înaltul prelat grec îndemnase el însuşi pe domn a se adresa patriarhiei în acest sens.

Iachint se strămută, în jurul anului 1353, de la Vicina, eparhia lui, desigur sărăcită şi scăzută ca însemnătate, la Curtea de Argeş.

Page 42: Revista- numar omagial

42Deşi, domnul muntean insistă cu stăruinţa sa, patriarhul înainte de a se hotărî a-l recunoaşte ca mitropolit pe Iachint are o ezitare şi face o evaluare deosebit de chibzuită şi interesată a situaţiei, pentru că, patriarhia ecumenică nu recunoştea o nouă mitropolie, decât sau silită, sau numai după ce luase toate măsurile care-i puteau asigura supremaţia asupra acelei mitropolii (a se vedea în acest sens hotărârile sinodului din 1355).

Care au fost aşadar motivele care au determinat Constantinopolul să recunoască în mod oficial Mitropolia Ungrovlahiei?

În mai 1359, împăratul bizantin şi patriarhul ecumenic aveau un interes multiplu pentru satisfacerea cererii domnului muntean.

Pe de o parte, satisfacerea acestei cereri aducea Biserica Ungrovlahiei în dependenţa directă a Bizanţului, care încerca să compenseze decăderea sa politică şi îngustările teritoriale suferite după cruciada a patra din 1204. Biserica Ungrovlahiei însemna mult mai mult ca populaţie, importanţă, prestigiu şi venituri, având astfel o posibilitate mult mai mare de a-i veni în ajutor Bizanţului, decât mica eparhie a Vicinei , deja ameninţată de tătari.

Pe de altă parte, această integrare directă a Bisericii muntene în ierarhia constantinopolitană însemna o întărire a rezistenţei ortodoxe între Dunăre şi Carpaţi, la propaganda stăruitoare a catolicismului, care avea în doamna Clara, a doua soţie a lui Nicolae Alexandru, un aliat preţios.

Apoi, ameninţat de turci şi căutând să evite dobândirea unui nou duşman, Constantinopolul nu dorea să ajungă şi cu Biserica Munteană la o rupere a relaţiilor, aşa cum se petrecuse cu Biserica Sârbă în 1346, prin proclamarea de către sârbi cu asentimentul bulgarilor a episcopului Ioanichie de Ipek ca patriarh.

Chiar dacă, în fruntea Bisericii Muntene se afla un ierarh de neam grec, loial intereselor Constantinopolului şi care îl adusese pe domnul muntean la sentimente mai bune faţă de bizantini decât avusese iniţial tatăl său ( pentru că în 1323 Basarab I trimisese un corp de oaste ca să-l ajute pe Mihail, ţarul bulgarilor împotriva bizantinilor), pentru a recunoaşte Mitropolia Ungrovlahiei, Constantinopolul îşi ia măsuri suplimentare de precauţie.

În acest sens, i se cerea domnului să jure că Biserica ţării va rămâne totdeauna sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.

Page 43: Revista- numar omagial

43

Se cerea de asemenea, domnului să se lege din nou în scris, şi el şi copiii lui, că după moartea lui Iachint se va apela tot la patriarhie să desemneze mitropolitul succesor, iar mitropolitului ţării i se cerea să facă parte din sinodul patriarhal şi să participe anual la Constantinopol la şedinţele lui.

Cu toate că, Nicolae Alexandru putea obţine într-un mod mult mai rapid şi mai uşor recunoaşterea mitropoliei ţării sale, la fel ca ţarul sârb Ştefan Duşan ( 1331-1355 ) în 1346, apelând fie la patriarhul bulgar, fie chiar la cel sârb, deja existent şi el, domnul îşi îndreaptă atenţia spre Constantinopol. Motivaţia gestului său era foarte

bine întemeiată.

Mai întăi, fiindcă mitropolitul de Vicina depindea direct, în ordine ierarhică, de Patriarhie; numai ea, prin sinodul ei, iar nu vreun alt for, avea calitatea să hotărască asupra acestui scaun mitropolitan, asupra unei mutări a titularului. Era deci, o raţiune formală, de ordin administrativ – bisericesc.

Patriarhia din capitala împărăţiei bizantine, reprezenta instituţia de căpetenie a Ortodoxiei, era conducătoarea acestei ramuri a Bisericii creştine. Deşi, Nicolae Alexandru avea în ţară o organizare bisericească în frunte cu un mitropolit, domnul dorea ca starea de fapt să capete şi autoritatea stării de drept, iar legitimitatea (recunoaşterea internaţională), numai Patriarhia Ecumenică putea să o dea, mai ales că atunci Biserica bulgară era confruntată cu ereziile (bogomilismul şi adamitismul),iar cea sârbă era încă sub anatema. Aceste motive l-au determinat pe domnul nostru să se adreseze şi să accepte condiţiile bizantinilor.

Odată acceptate aceste condiţii, bizantinii satisfac dorinţa domnului, mitropolitul Iachint capătă legitimitatea şi poate să păstorească eparhia încredinţată până la moartea sa în anul 1372.

În concluzie, putem spune că întemeierea şi recunoaşterea Mitropoliei Ţării Româneşti a fost un proces ce a apărut ca o consecinţă a unificării politice a vechilor formaţiuni prestatale de la sud de Carpaţi într-un singur stat şi şi ca o premisă finală spre dobândirea recunoaşterii internaţionale a Ţării Româneşti, care-şi dobândise deja independenţa.

Page 44: Revista- numar omagial

44

Caracterul iniţial precumpănitor grecesc al conducătorilor Mitropoliei Ungrovlahiei va avea pe planul culturii spirituale înrâuriri pozitive în ceea ce priveşte răspândirea formelor de cultură doctrinar – teologică, literară, muzicală şi plastică din Bizanţul contemporan – cele mai avansate pe atunci, în aceste părţi ale lumii –, aşa cum pe planul vieţii politice va ridica cu mult prestigiul puterii statale ce primea şi o consacrare internaţională prin cuprinderea-i în sistemul Ortodoxiei Ecumenice.

Astfel, actul din mai 1359 a fost de folos atât Ţării Româneşti, cât şi Patriarhiei Ecumenice şi împărăţiei bizantine.

Pr. Prof. GEORGE POMENEŞTE

Page 45: Revista- numar omagial

45

SFÂNTUL CALINIC

Ctitor şi susţinător al învăţământului teologic

Sfârşitul perioadei medievale şi trecerea la epoca modernă va găsi bătrâna Episcopie a Râmnicului Noul-Severin, unul dintre cele mai prestigioase focare de cultură şi spiritualitate românească, într-o situaţie extrem de grea.

Ca urmare a alegerii episcopului Neofit al Râmnicului la 29 iunie 1840, în scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei,cel vlădicesc de la Râmnic va rămâne neocupat timp de zece ani. Luând la cunoştinţă de greutăţile administrative şi de ordin arhipăstoresc, domnitorul Gheorghe Bibescu încredinţează arhiereului Nifon Sevastis îngrijirea de interesele Sfintei Episcopii în calitate de vicar, vreme de doi ani, până în septembrie 1850. În toată această perioadă de zece ani, scaunul de la Râmnic avea să treacă prin încercări grele, cea mai gravă fiind distrugerea reşedinţei episcopale, a Catedralei şi Seminarului de către devastatorul incendiu ce a cuprins urbea Râmnicului la începutul lunii aprilie 1847.

Pentru îndreptarea lucrurilor, arhipăstorirea turmei şi refacerea reşedinţei se impuneau măsuri grabnice. Divanul sau „Adunarea obştească extraordinară” a Ţării Româneşti, din 15 septembrie 1850, a hotărât ca arhimandritul Calinic Cernicanul, reprezentant al „şcolii paisiane” şi stareţ al Mănăstirii Cernica mai bine de trei decenii, ales în ajun (14/26 septembrie) în înalta demnitate de arhiereu, să fie numit în fruntea Episcopiei Râmnicului. Hotărârea Adunării a fost întărită în aceeaşi zi de domnitorul Barbu Ştirbei.

Înscăunarea s-a făcut la 26 noiembrie 1850 când „mitropolitul Nifon îi dădea gramata pentru aceasta” în reşedinţa provizorie de la Craiova, căci scaunul de la Râmnic fusese transformat, în cea mai mare parte, în ruină de incendiul din 7 aprilie 1847. Luând cuvântul la investirea Sfântului Calinic de la Cernica, aflat în fruntea Episcopiei Râmnicului Noul Severin, domnitorul Gheorghe Bibescu spunea, printre altele:

„Prea Sfinte Părinte,

Ne cunoaştem demult. Asemenea vă sunt cunoscute demult dorinţele noastre care astăzi se realizează. Sentimentul religios de care vă aflaţi insuflat şi respectul care vă înconjoară ne dă astăzi prilejul de a felicita România mică (Oltenia, n.n.) la a cărei eparhie sunteţi chemat a arhipăstori.

Page 46: Revista- numar omagial

46 în cercul diocesului ce vă este încredinţat veţi fi pildă arhiereilor. Eparhia Râmnicului este aceea care, pentru a ei îmbunătăţire avea mai mare trebuinţă de asemenea religios zel ca al prea sfinţiei voastre şi fiind bine încredinţaţi că rezultatul va răspunde la aşteptarea obştii, mă simt norocit că vă dau însumi eu astăzi acest semn al investiturii arhiereşti”.

Înfăţişându-se înaintea păstoriţilor săi ca părinte duhovnicesc şi ca păstor bisericesc noul vlădică arăta: „Nu doar că am dorit acest fel de înaltă treaptă, sau că am fost vrednic a purta asupră-mi o asemenea mare povară, pe care nici puterile mele trupeşti, nici cele sufleteşti nu sunt în stare a o ridica cât de puţin… m-am supus alegerii norodului şi mai vârtos voinţei lui Dumnezeu, cu toate că cunosc că mare lucru este să poată mântui cineva suflete, în vreme ce eu mă simt lipsit cu totul de această putere, fiind om supus slăbiciunilor şi neputinţelor şi lipsit de orice faptă bună , prin care aş putea să insuflu păzirei dumnezeeştilor porunci şi să vă îndreptez pe drumul faptei celei bune, că mai întâi este dator cineva să facă însuşi cu lucru şi apoi să înveţe pe alţii cu cuvântul…”.

Suflul nou care se crease la nivel european şi naţional în ceea ce priveşte făurirea societăţii moderne, impunea Bisericii, poate mai mult ca oricând, să-şi ducă la îndeplinire misiunea istorică – aceea de propăşire a ţării prin propria-i cultură. Noul vlădică, format într-un mediu cărturăresc prin excelenţă, va înţelege deplin misia sa, fapt pentru care, cu toate greutăţile şi nenorocirile care loviseră scaunul episcopal, a trecut la măsurile de aşezare a învăţământului teologic şi laic pe principiile cerute de însăşi viitorul modern care se prefigura.

Un adevărat trăitor al cuvintelor Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos „mergând, învăţaţi...”(Matei. 28,19), el însuşi beneficiar al ştiinţei de carte, nu putea trece cu vederea starea precară în care se afla învăţământul în vremea sa.

Cu mult timp înainte de a ajunge vlădică la Râmnic, pe când era stareţ la Cernica, a demonstrat că era un susţinător al şcolii şi al culturii, sprijinind pe locuitorii din satul Mănăstirii, organizând şcoala în mănăstire şi plătind dascălul.

SEMINARUL TEOLOGIC

Pentru învăţământul teologic din Episcopia Râmnicului şi pentru învăţământul vâlcean, anul 1837 este un an de referinţă. În ziua de 8 noiembrie s-au deschis cursurile Seminarului teologic, cu un număr de 30 de elevi şi 2 dascăli. S-a numit Seminarul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, şi a funcţionat timp de 10 ani în clădirile Episcopiei. Marele incendiu care devastat Râmnicul, în anul 1847, nu a cruţat nici Episcopia.

Page 47: Revista- numar omagial

47

Au ars atunci biserica şi clădirile seminarului „cu toate dependinţele”. Şcoala a fost mutată împreună cu Episcopia la Craiova, la Mănăstirea Bucovăţ, unde a funcţionat până în anul 1848, când, din pricina tulburărilor de atunci ale vremii, s-a desfiinţat. În această situaţie. l-a găsit Sfântul Calinic la înscăunarea sa, în noiembrie 1850.

Primele măsuri pe care le-a luat le aflăm din scrisoarea adresată protopopului Ilie al Plaiurilor Cozia şi Hurezu sud Vâlcea, în data de 12 martie 1851: „Fiindcă cu ajutorul lui Dumnezeu, de la viitorul Sfântul Gheorghe este a să deschide seminarul Sfânta Episcopii Râmnicului... să vesteşti părinţilor acelor tineri băieţi ...să vie la Sf. Episcopie a Craiovei în săptămâna luminată ca să se vadă de înşine....” În scrisoarea din 14 mai 1851, episcopul scria protopopilor să trimită câte cinci tineri pentru a alege pe cei care vor studia în anul următor. Sunt menţionate aici câteva condiţii:

„vârsta între 18 şi 20 ani;

să fie feciori de preoţi, de diaconi şi de mireni;

să aibă şi să arate aplecare spre a primi la vreme cinul preoţesc;

să fie un haracter mai bun, si primitor de învăţătură, nedeprinşi la ceva năravuri rele, sau la vreun zvon, fără beteşug, blânzi şi aşezaţi.”

În scrisoare se mai preciza că durata studiilor va fi de patru ani, iar cheltuielile vor fi suportate de Episcopie. Părinţii se obligă, sub semnătură, să lase copii la seminar pe durata studiilor, iar după finalizare să devină preoţi. În situaţia în care ar renunţa la studii pe parcurs sau nu vor mai opta pentru hirotonie, să plătească şcolarizarea

Seminarul s-a deschis la 20 mai 1851 şi a funcţionat decât două luni în chiliile Mănăstirii Bucovăţ, pentru că s-a ajuns la concluzia cu nu erau condiţii corespunzătoare şi nici bunăvoinţa din partea stareţului de origine greacă, Hrisant Penetis. De fapt Sfântul Calinic a dorit să aducă Seminarul la locul său, mai aproape de reşedinţă, pentru a-l supraveghea şi îndruma nemijlocit.

Seminarul a fost mutat la Craiova şi instalat în casele Dârzeanu, unde a funcţionat timp de doi ani (1851-1853).

Sfântul Calinic a anticipat necesitatea apropierii Seminarului de cârmuitorul eparhiei. Spunem aceasta întrucât domnitorul Barbu Ştirbei, în anul 1852, a adoptat o hotărâre referitoare la locul în care trebuie să funcţioneze seminariile teologice.

Page 48: Revista- numar omagial

48

„Seminarul fiecărei eparhii trebuie să fie acolo unde este rezidenţa arhipăstorului, pentru că dacă un asemenea aşezământ de învăţătură duhovnicească nu va fi sub ochii chiar a căpeteniei bisericeşti, nu numai că nu se dobândeşte scopul moral ce obştea aşteaptă, ci dimpotrivă, se poate introduce într-însul vreo neghină foarte vătămătoare creşterii ce trebuie a se da tinerelor odrasle a căror misie este a duhovnici poporul creştin pe calea mântuirii” Între domnitor şi Sfântul Calinic a existat un schimb de opinii cu privire la sediul episcopiei şi al seminarului. Cel dintâi dorea ca episcopia şi seminarul să rămână la Craiova, iar Sfântul Calinic, cunoscând avantajele pe care i le oferea Râmnicul, şi ţinând cont de trecutul eparhiei, dorea Râmnicul. Acest lucru reiese din rezoluţia domnitorului pusă pe o cerere a Sfântului Calinic: „Rezidenţa episcopului a fost şi nu se poate strămuta din Craiova; poate însă Prea Sfinţia Sa, pe vară, să petreacă trei sau patru luni la rezidenţa de la Rîmnic”

Cu toate că dorea să se mute la Râmnic, Sfântul Calinic a construit la Craiova un local pentru seminarul teloogic, în anul 1853. Instituţia şcolară a funcţionat aici numai un an, pentru că în anul 1854, în ziua de 22 august, trupele austriece au intrat în oraş, iar clădirile episcopiei şi ale seminarului au fost transformate în spital pentru răniţii de pe front.

Sfântul Calinic a rămas la Craiova până la 18 iulie 1854, când, datorită pericolului iminent al ocupării oraşului, a fost sfătuit de autorităţile ruseşti să plece la Bucureşti împreună cu apropiaţii săi şi cu arhiva. Sfântul a plecat însă la Râmnic şi a rămas aici până la retragerea din scaun, reînnodând, astfel, firul istoric rupt de mai mulţi ani al activităţii antecesorilor săi. Seminarul a revenit pentru totdeauna la Râmnicu Vâlcea, lângă chiriarhul său, mai întâi în casele lui Nicu Vlădescu (1855), iar în anul 1856, în clădirea refăcută de Sfântul Calinic, bucurându-se de atenţia şi dragostea părintească a conducătorului eparhiei. Aici va funcţiona fără întrerupere până în 1901, când seminariile cu durata studiilor de patru ani vor fi desfiinţate. Trebuie să menţionăm faptul că întreţinerea integrală a elevilor seminarişti (cazare, masă, haine şi cărţi) a fost asigurată de Episcopia Râmnicului, până în anul 1860. De la această dată, statul asigură finanţarea pentru cazare şi masă, urmând ca hainele şi cărţile să fie suportate de elevi. Seminariştii purtau costum preoţesc, având mijlocul încins cu o curea, iar pe cap pălărie moale de pâslă. Că ierarhul era foarte atent la bunul mers al şcolii şi curma răul din rădăcină, cu toată blândeţea sa, reiese din faptul că, în anul 1857, când elevii, instigaţi de doi profesori, au produs o frământare în seminar, cei doi profesori au fost înlăturaţi.

Page 49: Revista- numar omagial

49 (S-au păstrat numele profesorilor, materiile pe care le-au predat, precum şi numele medicilor care se ocupau de sănătatea elevilor. Se cunosc şi manualele şi programele după care au învăţat elevii).

Sfântul Calinic s-a îngrijit nu numai de elevi pe durata studiilor ci şi de absolvenţii seminarului ce candidau la preoţie. La hirotonie, nu numai că nu le pretindea nimic, dar oprea şi pe ceilalţi a le cere ceva. Înainte de plecarea în parohii, îi chema la sine, îi sfătuia cum să se poarte, le dădea bani pentru drum, cărţile de preoţie şi alte cărţi pe care le considera necesare

II. SCOLILE PROTOPOPESTI

În timpul Sfântului Calinic, pe lângă seminarul de patru clase au mai funcţionat un fel de şcoli pe lângă protopopiate. Acestea se adresau candidaţilor la preoţie căsătoriţi. Circulara din 23 iulie 1855 stipulează condiţiile organizării acestor şcoli, drepturile absolvenţilor, în comparaţie cu seminariştii precum şi programa căreia trebuie să-i facă faţă cei ce se înscriau la aceste şcoli semioficiale.

III. SCOLILE DE CÂNTAREŢI

Episcopul Calinic a avut o preocupare deosebită şi pentru şcolile de cântăreţi, fiindcă dorea să nu mai aibă cântăreţi improvizaţi. Astfel, în primele luni ale venirii sale în Eparhie, hotărăşte înfiinţarea de şcoli de cântăreţi pe lângă fiecare protopopiat.

Pentru realizarea acestui deziderat, la 15 decembrie 1850, a înaintat Departamentului Credinţii adresa cu nr. 1539, prin care arăta necesitatea înfiinţării de şcoli pentru cântăreţi şi paraclisieri pe lângă fiecare protopopiat. A făcut şi propunere de finanţare a acestor şcoli de la Departament. Ambele solicitări au rămas însă fără răspuns.

Având în vedere necesitatea deschiderii acestor şcoli, Sfântul Calinic a pus în practică aceste deziderate, fiind susţinute financiar prin contribuţia de un galben, plătit anual de fiecare elev. S-a asigurat astfel plata profesorului si a chiriei localului şcolii. În anul 1853, sub pretextul că aceste şcoli nu au aprobarea de funcţionare a Eforiei Şcoalelor, cârmuirea judeţului Mehedinţi le-a închis. A urmat apoi corespendenţa între Sfântul Calinic şi forul şcolar tutelar, prin intermediul Departamentului Bisericesc, de unde a primit un răspuns nesatisfăcător. Nu a dezarmat ci, prin Departamentul Credinţii, a înaintat un memoriu către Domnitor. De data aceasta răspunsul a fost favorabil.

Page 50: Revista- numar omagial

50

Secretariatul Statului a trimis rezoluţia către Eforia Şcoalelor, către cârmuirile de judeţe şi către fiecare eparhie „spre cunoştinţă şi urmare”, şcolile respective având de acum o bază legală de funcţionare.

Sfântul Calinic s-a îngrijit ca, după trecerea sa la Domnul, jumătate din veniturile tipografiei sale, pe care o donase Consiliului municipal Vâlcea, să se întrebuinţeze „în susţinerea şcoalelor oraşului şi a tinerilor studenţi în lipsă de mijloace pecuniare pentru învăţătură, care s-ar găsi atât la acele şcoale, cât şi la seminarul eparhial.”

Acestea au fost, pe scurt, preocupările de susţinere a

învăţământului, în general, şi a învăţământului teologic, în special, ale „Episcopului Râmnicului, Calinic, adevăratul şi sfântul călugăr al lui Dumnezeu”

Pr. prof. dr. NICOLAE PROTEASA

Page 51: Revista- numar omagial

51