În acest număr : M.A. Nicoară,

E. Necula, C. Costea, G. Akmolla,

I. Nedelea, V. Mihăilă, A. Anghel,

Gh. Neagu, C. Miu, L. Comşia,

Al. Ţene, T. Cicu, Gh. Onea,

O.C. Petrescu, El. Rusen, B. Nedelea,

M. Horga, Gh. Postelnicu, El. Otavă,

I. Mândricel, I. Tăbăcaru,

S. Coloşenco, L. Creţu, D.K. Negoiţă

Revistă sătească de ştiinţă şi cultură Anul VI. Nr. 24. Decembrie 2018

Redacţia Întrezăriri acordă DIPLOMA de EXCELENŢĂ,

pentru întreaga operă, scriitorilor buzoieni

AUREL ANGHEL şi STELIAN GRIGORE,

cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani.

FELICITĂRI!

ÎNTREZĂRIRI 2

J U R N A L P Â R S C O V E A N Joi, 11 octombrie 2018, la Şcoala Gimnazială din Pârscov, redactorii revistei “Întrezăriri” au luat parte la

evocarea vieţii şi activităţii marelui medic şi scriitor V. Voiculescu. Au prezentat: A. Drugău, D. Scoroşanu, Gh.

Postelnicu. Un grup de elevi a recitat versuri din creaţia voiculesciană.

Sâmbătă, 13 octombrie 2018, la Casa Memorială din Pârscov a avut loc decernarea premiilor Concursului

Naţional de Creaţie “Vasile Voiculescu”. Printre câştigători s-au aflat trei membri ai USR. Organizatorii concursului nu

s-au gândit să premieze pentru activitatea literară, doi veterani ai culturii buzoiene, Aurel Anghel şi Stelian Grigore, la

împlinirea a 80 de ani de viaţă.

Vineri, 19 octombrie 2018, în organizarea

Primăriei Oraşului Nehoiu, la Casa de Cultură

“George Băiculescu”, în cadrul proiectului “Răsfoind

secolul literar buzoian”, au fost prezentate volumele

“Anotimpul iubirii”, de Gheorghe Onea şi “Cineva

trebuia să rămână în munţi”, antologie a scriitorilor

nehoieni, autori Alexandru Oproescu şi Lucian

Mănăilescu. Activitatea a avut loc la Biblioteca

Orăşenească şi s-a bucurat de succes.

În cadrul “Zilelor personalităţilor buzoiene de ieri şi de azi”

(Al. Marghiloman, Tr. Săvulescu, G. Garofidi, P. Şeicaru, Nicu I.

Constantinescu, C. Giurescu, Mircea T. Bădulescu, G.E. Palade,

Margareta Sterian, V. Voiculescu), organizate de Primăria

Municipiului Buzău (primar C. Toma), la Centrul Cultural “A.

Marghiloman”, profesorul Gheorghe Postelnicu a

conferenţiat despre Vasile Voiculescu (“Repere

biografice”), vineri, 26 octombrie 2018. În cadrul

reuniunii, prof. Elisabeta Postelnicu a prezentat

montajul “În lumina lui V. Voiculescu”.

Sâmbătă, 17 noiembrie 2018, la Biblioteca

Judeţeană a avut loc decernarea premiilor concursului

de creaţie literară pentru elevi şi studenţi “V. Voiculescu,

arc peste timp”, iniţiat în urmă cu 19 ani de doctorul

Valeriu Bistriceanu. Scriitorul Gh. Postelnicu a

prezentat comunicarea “Doctorul Valeriu Bistriceanu sau începutul unei veşnicii”.

ÎNTREZĂRIRI 3

I S T O R I E

C E N T E N A R U L M A R I I U N I R I

3. UNIREA TRANSILVANEI ŞI BANATULUI ROMÂNESC CU ROMÂNIA

Dr. Marius-Adrian NICOARĂ

Cu ultimele forţe şi graţie Regelui Ferdinand, care, prin discursul său, i-a motivat pe soldaţi,

România a intrat în război la 27 octombrie / 9 noiembrie 1918. La 11 noiembrie, Germania capitula şi semna

armistiţiul la Cateau-Cambresis. Pe fondul situaţiei grele cauzate de război în Ungaria, şi suportând cu

stoicism toate greutăţile provocate românilor de maghiarii din Transilvania, în acea perioadă de haos, la 18

noiembrie / 1 decembrie, s-a întrunit Marea Adunare Naţională la Alba Iulia în “Ziua mare şi sfântă pentru

neamul nostru”.

Adunarea a fost prezidată de Gheorghe Pop de Băseşti, în prezenţa a 1.228 de delegaţi. Cei prezenţi

au ascultat mai multe discursuri (Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop ş.a.), primite cu foarte mult entuziasm. În

afara clădirii, peste 100.000 de români veniţi din întreaga Transilvanie trăiau un vis.

În toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii puterii imperiale, în Transilvania şi Banat se

revigorează activitatea unionistă, iar fruntaşii mişcării naţionale de aici desfăşoară o puternică activitate în

sensul unirii acestor provincii cu Regatul României.

La manifestul lansat de împăratul Imperiului austro-ungar, „Către popoarele mele credincioase”,

prin care se propunea federalizarea Austro-Ungariei, deputatul românilor în Parlamentul de la Budapesta,

Alexandru Vaida-Voievod, a dat citire în şedinţa legislativului ungar din 18 octombrie 1918, răspunsului la

manifestul împăratului austro-ungar, prin declaraţia de independenţă a naţiunii romaneşti din Ardeal, Banat,

Crişana şi Maramureş.

Bineînţeles că nu mai era cale de întoarcere, înfrângerea Puterilor Centrale şi destrămarea

Imperiului Austro-Ungar la sfârşitul lui octombrie 1918, a dat posibilitatea românilor, dar şi altor naţiuni din

fostul imperiu dualist, la autodeterminare, principiu formulat de preşedintele Statelor Unite ale Americii,

Woodrow Wilson, şef de stat ce a susţinut dreptul popoarelor din fostul imperiu chezaro-crăiesc de a se

organiza pe alte principii decât cele în care au trăit până atunci.

Românii din fostul Imperiu Austro-Ungar se organizează la sfârşitul Primului Război Mondial. Ei

întemeiază Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.) şi îi stabilesc acestuia, într-un final, sediul la Arad,

el fiind organul reprezentativ al tuturor românilor din cuprinsul fostului imperiu dualist.

C.N.R.C. era condus de Ştefan Cicio Pop, în componenţa sa intrând 12 membri (6 din rândul

Partidului Naţional Român, 6 din rândul Partidului Social Democrat). C.N.R.C.-ul a hotărât să preia

guvernarea Transilvaniei şi a Banatului, provincii româneşti ce erau amenințate cu imposibilitatea de a se

unicu Regatul României, promiţându-li-se condiţii avantajoase dacă primesc să se constituie ca parte a unui

stat maghiar, într-o „republică ungară unitară.”

Vor fi purtate tratative între reprezentanţii C.N.R.C.-ului şi ministrul Naţionalităţilor din Ungaria,

partea ungară pledând pentru o soluţie provizorie până la tratatele de pace. Această propunere a fost refuzată

de Iuliu Maniu, membru al Partidului Naţional Român, liderul românilor transilvăneni răspunzând soluţiilor

de provizorat venite din partea ungurilor:„Naţiunea română pretinde independenţa sa de stat şi nu admite

ca acest drept să fie întunecat prin soluţii provizorii”. Auzind această replică venită din partea lui Iuliu

Maniu, ministrul maghiar a întrebat: „În definitiv, ce vor românii?” Iuliu Maniu îi va răspunde în limba

ÎNTREZĂRIRI 4

maghiară: “Teljes elszakadás!”(“Despărţirea totală!”), subliniind încă odată dorinţa

de unire a românilor din teritoriile fostului imperiu dualist, cu patria mamă, Regatul

României.

În noiembrie 1918, C.N.R.C.-ul a decis să convoace o Mare Adunare

Naţională a românilor, la Alba Iulia, iar aceştia să voteze unirea tuturor teritoriilor din

fostul imperiu habsburgic, locuite de ei, cu Regatul României. Adunarea a fost

stabilită pentru data de 1 Decembrie 1918.

Această Adunare a fost pregătită cu multă grijă atât în Ardeal cât şi în Banat,

în cele două provincii româneşti organizându-se alegeri în vederea desemnării

reprezentanţilor ce urmau să fie prezenţi la Alba Iulia.

Localităţile bănăţene au manifestat mult entuziasm în alegerea

reprezentaţilor pentru Adunarea

de la Alba Iulia, deşi Banatul se

afla sub ocupaţia armatei

Regatului Sârbo-Croato-Sloven. Autorităţile sârbe au

luat cunoştinţă cu surprindere că ardelenii şi bănăţenii

doresc să se unească cu Regatul Românei printr-o

Adunare ce va avea loc la Alba Iulia, iar în replică, au

convocat în aceeaşi zi o adunare la Novi-Sad care urma

să proclame unirea Voievodinei şi Banatului cu Regatul

Sârbo-Croato-Sloven. Pentru a tempera entuziasmul

bănăţenilor, au trecut la întreprinderea unor măsuri de

intimidare. Astfel, apar consemnate în izvoarele vremii,

mai multe cazuri în care militarii armatei Regatului

Sârbo-Croato-Sloven au intervenit în forţă pentru a opri

deplasarea delegaţilor români la Alba Iulia.

Delegaţia românilor bănăţeni ajunşi la Alba

Iulia, pentru a contracara cele decise de autorităţile

sârbe, au hotărât să convoace la Alba Iulia, în 30

noiembrie, Adunarea Naţională a Bănăţenilor,

Adunare ce s-a ţinut la hotelul numit atunci

„Hungaria” şi a fost prezidată de dr. Aurel Cosma,

viitorul prefect al judeţului Timiş-Torontal. La această

adunare ce a avut loc sâmbătă, 30 noiembrie 1918, a

fost decretată Unirea întregului Banat cu Regatul

României.

Data de 30 noiembrie a anului 1918

reprezintă o dată deosebit de importantă pentru Unirea

Regatului României şi pentru că la 17/30 noiembrie

1918, suveranii Regatului României, Regele

Ferdinand I Întregitorul şi Regina Maria, aflaţi pe cai în fruntea Armatei Regale Române, având în urma lor

pe generalii biruitori Berthelot şi Constantin Prezan, îşi fac intrarea solemnă în Bucureşti, pe sub Arcul de

Triumf. Suveranii români au fost primiţi cu mult entuziasm de populaţia civilă a Bucureştiului, abia scăpată

de sub ocupaţia armatelor Puterilor Centrale.

Pentru Adunarea de la 1 Decembrie a fost redactată o Rezoluţie, autorul ei fiind Vasile Goldiş. Prin

această Rezoluţie, se solicita printre altele, ca Ardealul, Banatul şi Crişana să se ataşeze Regatului

României, dar să-şi păstreze o oarecare autonomie, chiar una politică. În final, s-a renunţat la această

autonomie politică, punându-se însă, unele condiţii pentru această unire.

Social-democraţii au participat şi ei la actul unirii, delegaţia lor fiind condusă de Traian Novac şi

George Urzică. Traian Novac a propus în cadrul consfătuirii preliminare Unirii, ca în textul hotărârii să se

afirme unirea cu România şi nu cu Regatul Român, această propunere fiind primită de delegaţi,

consemnându-se ca atare în textul hotărârii Adunării de la Alba Iulia. Lucrările Marii Adunări Naţionale au

Iuliu Maniu (8

ianuarie1873 – 5

februarie1953)

17/30 noiembrie 1918, suveranii Regatului României, Regele

Ferdinand I Întregitorul şi Regina Maria, aflaţi pe cai în fruntea

Armatei Regale Române, având în urma lor pe generalii biruitori

Berthelot şi Constantin Prezan intră în Bucureşti

Marea Adunare Națională 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918

ÎNTREZĂRIRI 5

început în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, în incinta Casei Armatei, viitoarea Sală a Unirii.

Preşedinţii Adunării au fost aleşi Gheorghe Pop de Băseşti şi Episcopii Ioan I. Pap şi Demetriu Radu. Cei

1.228 de delegaţi ai românilor au votat o rezoluţie care, „decretează unirea acelor români şi a tuturor

teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Textul Rezoluţiei a fost citit de Vasile Goldiş celor peste 100.000

de participanţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, desfăşurată pe Platoul Romanilor iar Episcopul

Iuliu Hossu a dat citire, Proclamaţia de Unire a Transilvaniei cu Regatul României. În final, Adunarea a ales

un organism numit Marele Sfat Naţional Român, ce urma să reprezinte interesele românilor până la

convocarea unei Adunări Constituante a Regatului României, iar din acest organism, a derivat un altul,

numit Consiliul Dirigent.

Episcopul Iuliu Hossu, alături de alţi lideri ai mişcării naţionale a românilor (Episcopul Miron

Cristea, Alexandru Vaida-Voievod şi Vasile Goldiş) au dus la Bucureşti Declaraţia de Unire, în Parlamentul

Regatului României. Episcopul Iuliu Hossu a înmânat Actul Unirii, Majestăţii Sale Regelui Ferdinand I

Întregitorul.

La 1 Decembrie 1918, nu numai la Alba Iulia a fost sărbătoarea naţiunii române, ci în toate

localităţile româneşti. În satele şi oraşele din Banat, în biserici, şcoli, primării şi chiar pieţe, sub cerul liber

au avut loc întruniri în care participanţii au manifestat un entuziasm deosebit. Au fost sfinţite drapele

tricolore, drapele ce au fost arborate pe clădirile publice, au fost înlăturate emblemele şi inscripţiile străine

de pe instituţiile publice, a fost intonat cântecul patriotic „Deşteaptă-te, române!” şi alte cântece patriotice

ce au adus o atmosferă de mare sărbătoare în rândul tuturor românilor.

Un eveniment mai puţin adus la cunoştinţa opiniei publice interesată de istorie, este Marea Adunare

Naţională a Românilor de Pretutindeni, care a avut loc la Chişinău, tot în ziua de 1 Decembrie a anului1918.

Importanţa ei a fost de asemenea mare, la Chişinău proclamându-se Unirea tuturor Românilor, un moment

unic în istoria României, acest fapt fiind adus imediat la cunoştinţa Puterilor Aliate, prin intermediul

telegrafiei fără fir.

În 1922, la Alba Iulia, în Catedrala Reîntregirii Neamului, Regele Ferdinand I şi Regina Maria au

fost încoronaţi ca suverani ai României Mari. Era locul cel mai potrivit pentru o asemenea ceremonie,

pentru că aici, în acest oraş din Transilvania, în 1599, voievodul Mihai Viteazul realizase prima Unire a

celor trei ţări române, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Pe coroana regelui (coroana care fusese a

predecesorului sau, Regele Carol I) au fost adăugate însemnele provinciilor româneşti unite, iar coroana

reginei a fost comandată la Paris, la o celebră casă de bijuterii, o coroană din aur masiv, în stilul bizantin al

coroanelor voievodale. Evenimentul s-a bucurat de un fast deosebit. Regele Ferdinand I a invitat delegaţii

din peste douăzeci de ţări, inclusiv Japonia şi Statele Unite ale Americii, România câştigând enorm în

privinţa prestigiului său internaţional.

După această dată, pentru ţară a început o perioadă de reconstrucţie şi de prosperitate, pe care

Regele Ferdinand I a sprijinit-o din răsputeri, încurajând iniţiativele partidelor politice, înfăptuindu-se

Reforma agrară din 1921, ca un gest de mulţumire pentru sacrificiul ţăranilor români participanţi, pe front,

la război, s-a adoptat noua Constituţie a ţării, în 1923, şi, în general, au fost ani de prosperitate şi de

dezvoltare fără precedent a economiei, educaţiei şi culturii.

ANIVERSAREA A 100 DE ANI DE LA ÎNFĂPTUIREA

UNITĂŢII NEAMULUI ROMÂNESC 1918 – 2018

Ziua de 1 Decembrie 1918, când s-a desăvârșit unitatea noastră națională,

rămâne pentru totdeauna, pentru România, ca ceva sacru şi veşnic. Zi de la care

anul acesta se împlinesc 100 de ani; zi pe care noi, românii trebuie să o

sărbătorim cu multă cuviință.

Este sărbătoarea românilor de pretutindeni, eveniment istoric al unirii Transilvaniei cu patria mama.

Cinstim această zi din iubire şi respect pentru părinţii nostri, pentru pământul nostru, păzit, lucrat şi sfinţit

Preot Enache NECULA

ÎNTREZĂRIRI 6

de ei, ca o grădină binecuvântată de Dumnezeu. Iubim frumuseţea limbii noastre socotită sfântă aşa cum

mărturiseşte poetul: “Limba noastră-i limbă sfântă.”

Respectăm credinţa noastră creştină ortodoxă luminoasă, echilibrată, care ne dă încredere şi speranţa

în formarea de caractere, cultură şi de civilizaţie.

Dorinţa de unitate naţională, nutrită de secole de înaintaţii noştri s-a împlinit pentru că au fost

locuitori statornici ai provinciilor româneşti de la sud-est şi nord-vest de Carpaţi, şi-au aflat întotdeauna

legalitatea și moștenirea comună de la geto-daco-români a aceluiaşi spaţiu etno-geografic, Carpato-

Danubiano-Pontic, păstrându-şi unitatea de limbă, credinţă, de tradiţii şi aspiraţii.

Marele istoric Vasile Pârvan ne spune: “Cele trei ţări româneşti din Dacia lui Traian – Ardealul,

Moldova şi Ţara Românească s-au spijinit una pe alta, trimiţându-şi oameni, oşti. Bogaţii, cărţi de învățătură

şi au fost un suflet şi un trup”. Un trup şi un suflet au fost şi rămân pentru totdeauna, pentru veşnicie,

ţinuturile româneşti cu oamenii lor, păstrând cu sfinţenie de la o generaţie la alta, flacăra sfântă a iubirii de

neam şi de Patrie.

În decursul vremii, Unirea s-a înfăptuit de scurtă durata, 1600 de către nemuritorul voievod Mihai

Viteazul. A urmat anul 1859 prin actul istoric de la Bucureşti, în 24 ianuarie, când Alexandru Ioan Cuza a

fost ales domnitor al celor două provincii acum unite – Ţara Românească a Moldovei şi Ţara Românească a

Munteniei. În acelaşi timp s-a adăugat adeziunea deplină şi cu un spirit entuziast şi a celorlalte provincii

româneşti: Banatul, Transilvania, Bucovina şi Dobrogea.

Au urmat evenimentele deosebite care a dus la dobândirea deplinei independente de stat a României

1877–1878. Apoi desăvârşpirea unităţii noastre naţionale împlinită cu multe jertfe în anul 1918, împlinire pe

care o sărbătorim cu deosebită bucurie pentru a 100 - a oară.

În toate momentele cruciale din istoria noastră, în mijlocul poporului s-au aflat întotdeauna spirite

luminate, oameni plini de har, care au arătat neîncetat dreapta cale pentru înfăptuirea deosebitelor năzuinţe

ale neamului românesc, pentru expimarea conştiinţei sale de unitate, de alcătuirea unui singur stat, care să

cuprindă pe toţi românii în graniţele sale.

Biserica noastră ortodoxă a dat dovadă de fiecare dată a fi Biserica slujitoare, fiind alături de popor,

bucurându-se şi suferind împreună cu neamul său. Biserica Ortodoxă Română, a apărat întotdeauna unitatea

de credinţă, contribuind la apărarea fiinţei neamului şi la înfăptuirea unităţii naţionale aşa cum a fost şi în

anul unirii – 1918. În toate momentele hotărâtoare pentru înfăptuirea unităţii naţionale, Biserica noastră şi-a

adus cu prisosinţă contribuţia sa specifică, clericii: preoţi, ierarhi şi dreptcredincioşii au depus neîncetat

jertfelnice strădanii în acest scop.

De fiecare dată se doreşte să se aşeze în inima fiecărui creştin puterea cuvântului, de aceea se

vorbeşte şi se scrie despre lucrurile măreţe. La aceasta se adaugă rugăciunea înălţată către Dumnezeu, Maica

Domnului şi tuturor sfinţilor zicând: “pentru pacea a toată lumea, pentru unirea tuturor, pentru

binecredinciosul popor de pretutindeni, pentru conducătorii țării, pentru mai marii oraşelor şi satelor şi

pentru cei ce cu credinţă locuiesc într-însele”. Cu această rugăciune se începe sfânta Liturghie.

Cu credinţă împlinim cuvântul Mântuitorului Hristos “Toate câte cereţi, rugându-vă să credeţi că le

veţi primi şi le veţi avea” (Marcu XI,24). Aşadar, putem constată că Biserica, prin rugăciune, cuvânt şi faptă

a susţinut darul sfânt al umanităţii şi demnităţii naţionale. Adevărata libertate nu se poate găsi în dezbinare,

nici în indiferenţă egoistă, ci ea se află în starea de comuniune şi cooperare în a face bine.

Suntem conştienţi că darul libertăţii şi unităţii naţionale pentru poporul român s-a obţinut cu multe

jertfe de vieţi omeneşti, cu multe eforturi spirituale şi materiale, de aceea de fiecare dată ne rugăm: “pentru

toţi eroii ostaşi şi luptători români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de

luptă, în lagăre şi închisori, pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoşeşti, pentru întregirea

neamului românesc, pentru libertatea şi demnitatea poporului român”.

De aceea, toţi cetăţenii României, toţi credincioşii creştini, toate instituţiile statului, toate cultele

religioase au datoria să păstreze şi să se bucure de darul unităţii naţionale române.

Cu prilejul anului centenar al marii Uniri, Biserica Ortodoxă Română, doreşte să aşeze în inima

fiecărui creştin dorinţa unităţii de neam şi credinţă.

Toate evenimentele istorice au dovedit că nimic nu se poate obţine fără jertfă.

Pentru toate aducem slavă şi mulţumire lui Dumnezeu.

ÎNTREZĂRIRI 7

ÎNSEMNĂRI DIN RĂZBOI Constantin COSTEA

1 Decembrie 1918. Ziua Naţională a României, zi în care eroii neamului

românesc căzuţi în Războiul pentru Intregire întorc soarele în mijlocul iernii către faţa

pământului udat cu sângele lor curat şi nevinovat. Lacrimile milioanelor de români

mistuie gerul îngheţat de ţurţurii seculari de întuneric pe obrazul Carpaţilor, pecetluind

pentru totdeauna un adevăr care a consfinţit consolidarea unei naţiuni independente şi

suverane pe faţa acestui pământ ţinut în palmă în Univers de lumina unei mari

speranţe, slujită prin iubirea lucrătoare zi cu zi, an de an, întru slava acestui popor. A

evoca acele momente este un gest de mărinimie crşetinească şi de afirmare a credinței

noastre nestrămutate în virtuţile neamului românesc şi ale ţăranului-ostaş care și-au

găsit răsplata prin înfăptuirea mărețului ideal de la 1 Decembrie 1918. Românii din

întreg spaţiul românesc nu au părăsit niciodată această credinţă a unităţii de neam şi

limbă nici în momentele de restrişte, nici în vremea încleştărilor sufleteşti cele mai

grele. Realizarea mărețului ideal de la Alba Iulia are o semnificație istorică majoră. S-

a înfăptuit, în felul acesta, un deziderat secular al poporului român, greu încercat în

zbuciumata sa istorie. Toţi fiii României aflaţi în ţară şi dincolo de hotare au luptat cu

arma în mână, cu mintea şi cuvântul pentru înfăptuirea României Mari. Peste 800.000 de români și-au sacrificat viața

pentru cauza întregirii naționale, pentru făurirea României tuturor românilor.

Cu mulți ani în urmă am descoperit, întâmplător, în cufărul de campanie al bunicului meu, obiect cu care s-a

lăsat la vatră după aproape trei ani de război, un carnețel de însemnări. Vechi, îngălbenit de vreme, cu marginile

roase, documentul respectiv are valoare pentru cititorul de azi deoarece însemnările sunt scrise chiar în timpul

cumplitelor încleștări din Războiul pentru Intregire și reprezintă momente din activitatea de militar în slujba patriei a

celui care în puținele clipe de răgaz a scris aceste însemnări. Autorul acestor notițe este sergentul Costea I. Nicolae. S-

a născut în anul 1896 în satul Glodurile din fosta comună Trestia, azi Cozieni, județul Buzău. Părinții, Ion și Sofia au

avut 6 copii: Gheorghe, Toma, Nicolae, Sora, Anton și Măndica; ultimii doi s-au prăpădit de tineri. Gheorghe, Toma

și Nicolae au luptat în Primul Război Mondial. Personajul nostru, Costea I. Nicolae, bunicul meu, a urmat cursurile

școlii primare din satul Trestia cu preotul Ioan Vasilescu, care s-a dovedit a fi și un dascăl cu mult har, despre care

bunicul meu vorbea întotdeauna cu venerație. A absolvit cinci clase primare, ocupând primul loc, în urma examenului

de absolvire, susținut la școala din comuna Pârscov, reşedinţă de plasă.

In şcoală a dobândit cunoştinţe variate care i-au folosit pe parcursul vieţii şi pe care le împărtăşea cu plăcere

copiilor şi celor mai tineri. Avea o minte clară, o prospeţime a gândirii şi o cunoaştere generală a lucrurilor, acumulată

în timp, de invidiat. In vara anului 1916, chiar în momentul intrării României în războiul mondial a fost chemat sub

arme şi încorporat în, acum deja celebrul Regiment 8 Infanterie Buzău, participând la operaţiunile militare, alături de

fraţii săi mai mari, Gheorghe şi Toma. A participat la campania de dezrobire a Ardealului, împărtășind iluziile şi

decepţiile tuturor, din acea perioadă de cumplite încleştări militare. Din toamna anului 1916 îl vom întâlni în

Moldova. După venirea misiunii militare franceze condusă de generalul Berthelot, se trece, în iarna anilor 1916-1917,

la refacerea şi instruirea armatei române în vederea confruntărilor din vara anului 1917. Caporalul Costea Nicolae,

avansat ulterior la gradul de sergent, este selecţionat, pe baza unor probe de aptitudini, alături de alţi camarazi de

arme, şi trimis apoi la şcoala de telegrafie, armă nou înfiinţată. Şi-a însuşit temeinic cunoştinţele predate, lucru probat

de faptul că, în carnetul de însemnări, întâlnim pagini cu întrebări şi răspunsuri privind utilizarea unor aparate şi

dispozitive specifice armei transmisiuni. Menţionăm, spre edificare, doar câteva: „ Intrebare: Ce este manipulatorul?.

Răspuns: Manipulatorul este un aparat care ne serveşte pentru închiderea şi deschiderea circuitelor. Intrebare: Din

ce este format el? Răspuns: El este format dintr-un postament de lemn; în mijlocul postamentului este fixată o placă

de alamă din care se ridică două braţe verticale între care este fixată o pârghie sau un drug de fier; capătul superior

al drugului este pătruns de un şurub sub care se află alt şurub sau nicovală care şade în contact şi se cheamă

nicovală de repaos. Capătul inferior al drugului este pătruns tot de un şurub care se numeşte nicovală de lucru, dar

nu şade în contac;.pe postament mai avem trei borne care servesc pentru pământ şi pentru pile, adică pentru intrarea

şi ieşirea curentului...” Incercările dramatice prin care trec aceşti fii de ţărani în timpul războiului, obişnuiţi, mai

degrabă cu coarnele plugului decât cu mânuirea armelor, au fost ilustrate în versuri populare pline de dramatism şi de

încredere în victorie, create chiar de soldaţi în timpul cumplitelor încleştări de la Oituz, Mărăşeşti şi Mărăşti. Iată, de

exemplu, o poezie menţionată în carneţel, care oglindeşte starea de spirit a trupei şi speranţa că lupta nu va fi

zadarnică pentru soldaţii noştri: “Foaie verde colilie,/ Pomenită să vă fie,/Furtunoasa bătălie/ Bătălia cea turbată/

ÎNTREZĂRIRI 8

Din trei a lui august dată…/Veşnic să se pomenească/ De suflarea românească/ Că a fost grea zi şi mare/Când

armatele germane/S-au văzut că sunt înfrânte,/ Croindu-şi triste morminte./Odată cu lupta cruntă/Incepu ploaia

măruntă,/ Că ostaşii s-au rugat/ Şi Domnul i-a ascultat,/Să le dea o mică ploaie/Limba-n gură să-şi înmoaie,/Că trei

zile cât luptase,/Pic de apă nu gustase./ Moartea-i greu întunecată/Lupta-i tare-neverşunată,/Tunuri, puşti,

mitraliere,/Fac amestec între ele:/Din grenade iese fumul,/Că germanul, ca

nebunul,/Tare mai bătea cu tunul/Dar degeaba, că românul,/Răcnea mai tare ca

tunul” Sau: “Foaie verde salbă moale,/ De la Mărășești la vale/Trece-un colonel

călare,/Cu vreo trei batalioane…/Colonelul șuierând/ Si soldații greu

oftând./Colonelul se oprea/Si din gură-așa-mi zicea:-De ce-mi oftați așa tare,/Ori

vi-i grea arma-n spinare?/-Nu ni-i grea arma-n spinare,/ Dar ni-i dor de-acasă

tare/ De părinți și de copii/ C-au rămas singuri, pustii/-Lăsa-ți copiii la joc/ si

haideți cu mine-n foc,/ Lăsați părinții la muncă/Şi haideți cu mine-n luptă” Fără a

avea o valoare artistică deosebită, versurile au o mare încărcătură emoţională,

ilustrând stări sufleteşti dintre cele mai variate: încleştare dramatică în luptă,

speranţă în realizarea nobilului ideal al Intregirii Neamului, disperare, epuizare

fizică şi psihică, durere, melancolie, etc. Astfel se adeveresc spusele „bardului de

la Mirceşti” cum că “românul s-a născut poet “. In carneţelul respectiv am

descoperit multe versuri despre o serie de sentimente pe care viaţa cazonă le-a

strivit oarecum. Acestea au ca temă Dragostea. Ele dau glas iubirii neîmplinite,

regretul după fiinţa iubită, frământările interioare ale flăcăului pe care armata l-a

maturizat prea devreme, rupându-l de lumea lui şi aruncându-l în măcelul războiului. Deşi marele poet naţional Mihai

Eminescu trecuse în lumea celor drepţi încă din 1889, spiritul său a rămas viu chiar şi printre ostaşii de pe front.

Exemplificăm cu poezia intitulată “Cântec”care reprezintă, de fapt, un amestec de versuri eminesciene: “Rămâi, o nu

pleca, rămâi,/De-a pururea femeie,/Din focul dragostei dintâi/Redă-mi doar o scânteie./Că ești frumoasă cum în vis,/

Un înger se arată,/Şi sufletul mi l-ai cuprins/Cu gura înfocată./Mă dor de dulcele amor/ A pieptului meu coarde,/ Şi

ochii mari și grei mă dor,/Privirea ta mă arde./ Rămâi la mine, o rămâi,/Durerea de mi-o curmă,/Că ai fost visul meu

dintâi/ Şi dragostea din urmă./Rămâi, o nu pleca, rămâi,/Căci mâine cine știe,/De voi avea la căpătâi/De veghe o

făclie”. Vom întâlni şi însemnări cotidiene care

ilustrează faptul că personajul nostru se mişcă, uneori,

într-o lume obişnuită, uitând, pentru câteva momente, că

este angajat într-un război nimicitor. Redăm doar câteva

fragmente:

„4 martie 1918. Aseară am stat la Iași unde am lăsat

sec cu camaradul Cosma Nicolae şi Mateiu Ion; am

mâncat cartofi şi am fost în oraş unde am băut un kil de

vin cu 14 lei kilogramul şi ne-am legat să ţinem minte

cum am petrecut în acea seară.

Duminică, 28 martie 1918. Azi am vizitat Mănăstirea

Cetățuia unde am văzut multe lucruri pe care nu le-am

văzut până acum. Am văzut trăsura și sania lui Ioan

Ghica Vodă, domnitorul Moldovei care sunt făcute acum

170 de ani și multe lucruri sfinte. Tot aici am văzut

lucruri rămase de la Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, primul Domnitor care a domnit peste Moldova și Muntenia”.

Există multe alte elemente interesante care ar putea fi menţionate, dar ne oprim aici, reliefând, încă odată

valoarea deosebită a acestor însemnări. Mai departe, viaţa personajului nostru se va desfăşura cât se poate de normal.

Este viaţa unui ţăran isteţ care, după ce şi-a făcut datoria sfântă faţă de ţară, fără şovăire, s-a întors la vatră, revenind

la obiceiurile de odinioară. S-a însurat cu o fată din sat, Maria Necula, cu care a dus o viaţă liniştită şi modestă. Ca

orice țăran-ostaş a beneficiat de prevederile Legii agrare din 1921. Suprafaţa pe care a primit-o a fost mărită prin

cumpărare de terenuri, agonisind în total cca. 10 ha. de teren arabil şi nearabil. In anii 1931-1933 a fost primar liberal

al comunei Trestia. In satul său se bucura de un mare prestigiu, fiind iubit şi respectat de întreaga obşte. Deşi a avut

de suferit, mai mult moral, în timpul regimului comunist, a rămas un om modest, sfătos, cinstit, vertical. Avea o mare

aversiune față de regimul totalitar instaurat în ţară şi s-a stins din viaţă, în 1981, cu convingerea că acest regim se va

destrăma, lucru care s-a petrecut în decembrie 1989.

ÎNTREZĂRIRI 9

CENTENARUL ROMÂNIEI, CENTENARUL NOSTRU, AL TUTURORA

Güner AKMOLLA

(membră a USTătari din Crimeea şi a USR Filiala Dobrogea)

Figură proeminentă a intelectualilor tătari crimeni trăitori în Dobrogea, avocatul Mustegep Fazîl devenit ulterior în Turcia Ülküsal, este primul care evocă aşezarea tătarilor în satul Azaplar / Tătaru, sat pe care noi, eu şi dl.Tudor Cicu l-am imortalizat în literatura contemporană română. Şi, aflându-ne noi, cei norocoşi, în anul Centenarului Marii Uniri, ca demni cetăţeni ai României, sărbătorim laolaltă, prin scrieri şi conferinţe, evenimentul cel mai important al epocii! Traducând cele două opere ale maestrului: „Tătarii Turci Crimeeni (Trecutul-Prezentul-Viitorul)” , operă clasică „O viaţă în slujba Crimeii”, am considerat că anul centenarului aparţine istoriei universale. Introducem cititorii în opera evocată cu aceste citate presărate cu observaţiile epocii noastre:

„Delegatul Crimeii la Constanţa.” În vara anului 1918 o veste neaşteptată a colindat satele noastre. Plecând cu vaporul la Istanbul, Abibulla Odabaș (1881-1938 ) s-a oprit la Constanța timp de câteva ore, s-a întâlnit cu câțiva fruntași de-ai noștri, în special cu poetul și profesorul Memet Niyazi. Distinsul oaspete a povestit cele ce s-au întâmplat în Crimeea, subliniind necesitatea și scopul întemeierii noului guvern (n.tr. guvern tătar crimeean). A spus că este cazul ca tătarii din Dobrogea să revină în Patrie, să muncească acolo; că se simte nevoia acută de intelectuali și de profesori în Crimeea, că el poartă mesajul reunirii neamului. Aflând eu o asemenea veste îmbucurătoare, m-am deplasat îndată la Constanța, l-am găsit pe Memet Niyazi și am aflat de la domnia sa adevărul. El a confirmat. A subliniat chiar că cei tineri trebuie să meargă în Crimeea, el însuși hotărându-se la un asemenea drum. M-am întors plin de emoții în sat. Am adus la cunoștința familiei mele faptul că doresc să merg în Crimeea. Ei nu s-au opus, dar nici consimțământul nu mi l-au dat. Tata era dependent de reumatism. Fraţii mei erau încă mici. Nu se cunoștea sfârșitul războiului. Dar eu îmi fixasem ca ideal reîntoarcerea în Patrie. Primul om cu care m-am confesat, și i-am expus ideile mele, a fost unchiul Seytmehmet // Sitmambet. Apoi am vorbit cu cei pe care îi cunoșteam bine și în care aveam încredere, cu cei din sat. Vestea aceasta am trimis-o și prietenilor mei tineri din satele învecinate. Timp de o lună am notat pe o listă numele celor care doreau să plece în Crimeea. Un număr de 33 de tineri s-au decis să plece. În fiecare seară mă vedeam în Crimeea, trăiam alături de tătarii crimeeni. Mă străduiam să redau viață Steagului Albastru fâlfâind pe clădiri înalte, să-i văd pe soldații crimeeni, să vizitez muntele cort ce cântă // să redau viața de altădată orașelor noastre istorice, să revăd fluviul Salgîr curgînd agale. (n.tr. Salgîr, fluviu cu același nume și azi, străbate centrul orașului Aqmescit // Simferopol; în 2009 stând pe malul îngrijit al acestui fluviu vechi, poetic, am scris și eu un poem în care ascult șipotul apei dar nu mai aud cuvinte tătărești...(vezi rev. Emel, Yildiz din Crimeea). Apoi, vedeam ogoarele Patriei, fără de capăt, cu fetele purtând fes auriu, kaftan brodat, cu flăcăi având pe cap celebra căciulă neagră crimeeană, aflându-mă cu ei în plimbarea de vis a istoriei. Ardeam de dorul Crimeii.” ( M. Ulkusal, tr. Güner Akmolla, 2018, ISBN 975-96488-2-2; P.38-39).

În timpul celei de a treia ocupații bolșevice a Crimeii, Ulkusal pleacă spre Turcia, de unde se va îndrepta spre România, țară de autentică democrație pentru minoritari, unde își va desăvârși studiile liceale la Seminarul Musulman din Medgidia și pe cele universitare, la fac. de Drept din București, devenind avocat și integrându-se celei de a doua generații de avocați tătari în România interbelică. În ianuarie 1930 va edita revista cu cea mai mare existență temporală și ideologică, având un puternic răsunet în diaspora tătară (și pe care noi am reînsuflețit-o încurajând și realizând ediția bilingvă, tătară și română, în perioada 2004 – 2018). Evenimentul repatrierii continuă, de aceea redeschidem cartea marelui nostru înaintaș, Mustegep Ulkusal, la pagina 73: „Invitație în Crimeea - Consiliul de Miniștri al Republicii Autonome Sovietice Crimeea, sub conducerea președintelui Veli Ibrahim a decis să aducă și să reașeze în Crimeea pe turcii din Dobrogea, originari din Crimeea. Pentru a se pune în practică această decizie, s-au luat măsuri importante. Am aflat vestea de la un om al cărui nume îmi este acum imposibil să mi-l amintesc, scrisoarea venise de la acest om. Vestea aceasta i s-a adus la cunoștință și poetului Mehmet Niyazi. Vestea a ajuns la mine în februarie 1926.M-am gândit că planul nu se putea pune în practică imediat. Pentru că, atunci, între

ÎNTREZĂRIRI 10

România și Uniunea Sovietică nu se semnase în acest sens niciun acord. Atâta vreme cât între aceste două state nu se constituie o înțelegere, planul acesta era sortit pieirii. În plus, acest fapt se cerea realizat printr-o organizare temeinică a unui organ competent. Noi nu aveam un asemenea organism. Era probabilă atitudinea generoasă a guvernului român pentru o asemenea emigrare. Apoi, exista atitudinea Moscovei și a regimului comunist față de turci, încă nu se clarificaseră lucrurile. Nici măcar în Crimeea comunismul nu se edificase. Nu se știa cum se va sfârși regimul. Din asemenea considerente, strămutarea turcilor crimeeni acolo, părea o tragedie. Gândindu-mă astfel n-am acordat importanță acestei știri, n-am crezut în veridicitatea ei și nici nu m-am angajat în acțiunea de înscriere. După o oarecare vreme, întâlnindu-mă cu dl.Mehmet Niyazi l-am întrebat despre știre, mi-a confirmat justețea gândurilor și a răspuns că nici domnia sa n-a crezut în realizarea unui asemenea act, neangajându-se. După o vreme oarecare, am aflat cauza și adevărul acestei chemări: Moscova a cerut stabilirea evreilor în Crimeea. Aqmescit-ul, sau, noul stat Rep.Aut.Sov.Soci. Crimeea, vrând să ia atitudine, a decis aducerea în Patrie a 40.000 de turci crimeeni din Dobrogea, actul fiind astfel adus la cunoștința Moscovei. De acolo a primit acordul.” (op. cit. )

Acum, la 100 de ani de istorie, noi știm adevărul. Veli Ibrahim (ov) a fost condamnat la moarte pentru crimă și corupție...istoria și-a urmat cursul, tătarii crimeeni trăind surghiunul din 18 mai 1944, bunici, mame, soții și copii mergeau în surghiun în timp ce fiii, frații, soții luptau la Berlin împotriva fascismului, în timp ce din prizonierii popoarelor turce-tătare ale întinsei Asii se formaseră batalioane contra URSS; apoi,are loc revigorarea valorilor istorice și literare (după 1957) și reîntoarcerea în Patrie după 1986! Dar, azi se consideră că un milion de tătari crimeeni se află prin zonele de surghiun, prin Siberia, faptul bizar este o realitate de 500.000 nedeclarați în Patrie! ... de 11.000.000 în diasporă! Și cine știe pe unde au mai rămas urmașii hanilor, poeți de valoare așa cum putem constata în cele două volume editate de noi în anul 2017 al „Istoriei Literaturii Tătare Crimeene” de Riza Fazîl și Safter Nogaev, în transcriere latină dar în limba tătară, precum și în limba română. Pentru a încheia acest demers istoric ne vom opri asupra unui fragment mereu actual, al însușirii limbii române într-un sat tătăresc al Dobrogei anului 1907: „Disputa cu învățătorul român. Profesorul de limbă română, văzând atenția cu care studiam noi limba turcă în ciuda desconsiderării limbii române, s-a enervat mult. Într-o dimineață, când prof. de limbă turcă nu se afla în școală, el ne-a adunat cărțile de turcă și Coranurile, ducându-le în camera sa. Când a venit prof. Hafîz Hasan Efendi, noi i-am relatat cele întâmplate. S-a supărat foarte mult, apoi ne-a spus: „mergeți acasă și povestiți părinților voștri cele întâmplate. Eu voi lua legătura cu Ali Riza Efendi”. Am plecat toți pentru a povesti evenimentul. Tații noștri vorbiseră cu dl Riza. Aproximativ după o oră, dl.Riza însoțit de câțiva oameni, cu profesorul Busuioc au intrat în cancelarie și au discutat mult, adesea vocile supărate auzindu-se cu forță, mai ales la adresa d-lui Busuioc, care s-a speriat, și-a cerut scuze și a înapoiat toate cărțile confiscate. În acest timp, noi, la casele noastre, luaserăm bețe și ne hotărâsem să-l batem pe profesorul de română. Dar cum omul și-a cerut scuze, cum a înapoiat cărțile confiscate, am renunțat și noi la bătaie. Câtă libertate și cât curaj, nu? Câteva zile dl.Busuioc nu s-a văzut prin sat și n-a venit la ore. Apoi am aflat că se dusese la inspectoratul școlar din Mangalia și se întâlnise cu insp.gen. căruia îi povestise faptele. Iar inspectorul general l-a sfătuit să nu-i jignească pe musulmani, în plus, să nu-i amendeze pentru absențe. Însă, după acest eveniment, nivelul lecției de română a coborât foarte mult. Profesorul nu s-a mai străduit cu noi. Situația a fost în detrimentul nostru, am rămas cu o pregătire slabă la limba română” (op.cit.p.20-21).

Pentru că în acest sat, cândva eminamente tătar, „lupta de clasă” comunistă a însemnat cel mai mare număr de deținuți politici (moartea în anchetă a liderului și Eroului Național NEGIP HAGI FAZÎL(1906-1948; militant patriot, culegător de folclor, autor de piese de teatru cu temă istorică, poet și prozator; alți 11 deținuți politici; 6 familii de moșieri goniți din sat și deposedați de orice bun material; cinci familii deportate la Bicaz; singurele doamne (sora lui Ulkusal și a lui Negip; soția lui Negip) fiind arestate și condamnate în perioada 1952-1958), am ridicat monumentul dedicat patrioților. Ca un supliment istoric redăm constatarea populației tătare asupra celor trei sate în care comuniștii au cunoscut „victoria”: Hagieni, Topraysar și Azaplar / Tătaru. Modestul monument ridicat de urmașii deținuților politici tătari poartă „omagiul etern adus patrioților neamului”.

ÎNTREZĂRIRI 11

V O R B E Ş I T Â L C U R I

“STĂPÂNA NOASTRĂ” CARE NE UNEŞTE

Ion NEDELEA

În spaţiul european de la Dunăre şi Carpaţăi, limba română, „componenta

fundamentală a etnicităţii noastre” (Nicolae Iorga), a fost unul (poate cel mai

puternic) dintre temeiurile, reperele şi argumentele care au impus ca fapt firesc, de

împlinire şi dreptate istorică, Unirea cea Mare de acum 100 de ani prin aşezarea

fruntariilor ţării la marginile românimii, şi nu sfâşiindu-i dureros trupul. Cei ce

gândesc, simt şi trăiesc în comuniune românească resimt acum, la vreme de

sărbătorire a Centenarului Întregirii, înclinaţia ori chiar datoria de conştiinţă de a

îndrepta privirea admirativ recunoscătoare (şi) spre tezaurul de cuvinte şi de „legi”

ale îmbinării lor prin care ne înfăţişăm lumii ca neam demn şi mândru de experiența

sublimată în rostiri şi scrieri cu amprentă statornicită.

Împărtăşind aceeaşi îndatorire, aici încercăm să orientăm atenţia nu către limba română în ansamblul

structurilor sale, gest realmente imposibil, ci spre cărturari, scriitori şi alţi oameni de spirit care, în cuprinsul

provinciilor alcătuitoare ale întregului românesc şi prin secolele care ne-au purtat spre actualitatea

evenimentului festiv, s-au aplecat asupra mijlocului nostru de comunicare, i-au sporit bogăţia şi frumuseţea,

s-au pronunţat în legătură cu însemnătatea şi virtuţile sale specifice. Evident, nefiind vorba despre o

tentativă cu ţeluri şi pretenţii de construcţie ştiinţifică, vor fi trecute în revistă doar câteva momente şi nume,

acoperind însă, ca reprezentativitate, teritorii diferite care, datorită înfăptuirii din 1918, aveau să se adune

sub acelaşi nume.

Oprindu-ne, pentru început, în Moldova veacului al XVII-lea, ni se va arăta demnă de consemnat

„zăbava” – rodnică pentru acea vreme – rezervată de cronicari studiului limbii. Cu convingerea limpede

afirmată că „de la Râm ne tragem”, Grigore Ureche (1590-1647) va constata că „limba noastră din multe

limbi este adunată şi ne este amestecat graiul cu al vecinilor de prin prejur” şi va da curs unor încercări

etimologice, evidenţiind apropierile de latină. Ceva mai târziu, Miron Costin (1633-1691), în pofida

potrivniciilor din acele ”cumplite vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri”, va izbuti

să demonstreze, cu exemple, latinitatea limbii noastre. În poemul filosofic „Viiaţa lumii” se va strădui să

supună scrierea românească rigorilor stihului, iar în „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii

lor” „biruit-au gândul” că „lăcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările

ungureşti (...) toţi un neam şi odată discălecaţi suntu”.

În acelaşi orizont românesc, Dimitrie Cantemir (1673-1723, domnitor în două rânduri şi savant a

cărui erudiţie a fost recunoscută prin calitatea de membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin („un Lorenzo

de Medici al nostru”, cum îl numea George Călinescu), adânceşte cercetarea lingvistică, destinând

preocupări consistente mlădierii exprimării româneşti ca o condiţie a integrării literaturii ce o foloseşte în

cultura europeană umanistă. ”Valahii şi ardelenii au acelaşi grai cu moldovenii” – va generaliza corect

enciclopedistul, pentru ca, tot în „Descriptio Moldaviae”, să nuanţeze, susţinând (părtinitor?) că o limbă

comună (literară!) s-ar putea constitui în jurul variantei moldoveneşti, dat fiind că, şi în Valahia, şi în

Transilvania, vorbitorii „se ţin pas cu pas de graiul şi scrierea moldovenească şi recunosc, în chipul acesta,

de fapt, că graiul moldovenesc este mai curat decât al lor”. Cărturarul mai remarca prezenţa în limbă a unor

elemente dacice şi, de asemenea, că graiul moldovenesc, care se trage din vechea latină vorbită la Roma, ar

avea „mai multe vorbe latineşti decât graiul italienesc”.

Un scurt popas în Muntenia secolului al XVIII-lea ne prilejuieşte întâlnirea cu Ienăchiţă Văcărescu

(1740-1797), autorul celei dintâi gramatici româneşti tipărite („Observaţii sau băgări de seamă asupra

regulilor şi orânduielilor gramaticii rumâneşti” – 1787), în care referinţelor la categorii gramaticale le

adaugă un capitol de prozodie („păntru poetică”) ilustrat cu exemple originale, dar şi al mai bine

cunoscutului „Testament”. Prin această primă artă poetică românească de mici dimensiuni, cel care definise

poezia drept „cugetele frumoase, cu poetice faceri” îşi va caracteriza opera prin „Creşterea limbei româneşti

/ Ş-a patriei cinstire”, menire firească transmisă urmaşilor pe care-i invocă.

ÎNTREZĂRIRI 12

În Transilvania din deceniile de la cumpăna trecerii din veacul al XVIII-lea în al XIX-lea, mişcarea

iluministă de renaştere naţională cunoscută sub numele de Şcoala ardeleană a îmbrăţişat, în toate

implicaţiile ei, ideea că limba română trebuie să fie cuprinsul spiritual în care cercetarea obiectivă şi

concluziile izvorâte din ea devin mijloace / argumente ale emancipării. Aproape toţi corifeii acestei mişcări

au elaborat sinteze de istorie a românilor din toate ţinuturile şi, totodată, au întocmit gramatici („Elementa

linguae daco-romanae sive valahicae” – 1780 este întâia gramatică tipărită cu caractere latine, la care au

colaborat Gh. Șincai şi Samuil Micu) şi dicţionare ale limbii române („Lexiconul de la Buda” – 1825,

capodopera filologică a Școlii ardelene). Ei au avut notabile preocupări şi realizări în ceea ce priveşte

unificarea limbii prin promovarea unei ortografii unitare. În ciuda exceselor latiniste, li se recunoaşte aportul

în demonstrarea romanităţii neamului şi relevarea componentei de aceeaşi origine a graiului său. O

menţiune specială în context ar fi legitimă pentru sublinierea contribuţiei autorului „Ţiganiadei”, Ion Budai-

Deleanu, la dezvoltarea limbii literare, specialiştii aşezând-o în compania celei datorate lui Mihai Eminescu.

Din Banat şi din aceeaşi perioadă, Constantin Diaconovici-Loga (1770-1850) este cazul să fie adus

în atenţie drept cărturarul iluminist cu merite în răspândirea culturii în limba română şi, mai ales, pentru a fi

elaborat un îndreptar ortografic („Ortografia sau dreapta scrisoare pentru îndreptarea scriitorilor limbii

române” – 1818) şi una dintre primele gramatici româneşti, în care ambiţionează să propună o terminologie

specifică („Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor” – 1822).

După aceste scurte însemnări, în care predominante au fost opiniile de natură lingvistică (fie ele

determinate de necesităţi de cunoaştere şi de instruire a românilor, fie de cele ale militantismului, însă şi de

preţuirea graiului nostru), ne întoarcem în Moldova, înaintând temporal spre actul Unirii celei Mari şi

traversând tematic spre exprimări (majoritar) de factură figurată ale unor scriitori la adresa limbii române. În

trecere, chiar dacă a fost una dintre victimele lui Maiorescu în „Beţia de cuvinte”, nu-l vom ignora pe

Gheorghe Sion (1822-1892), cu des auzitele versuri ”Mult e dulce şi frumoasă / Limba ce-o vorbim, / Altă

limbă-armonioasă / Ca ea nu găsim”.

Vasile Alecsandri (1818-1890) aprecia că ”Limba este cartea de noblețe a unui neam”. El dezvolta

inspirat şi cuprinzător definiţia aceasta cu alt prilej, simţirea adâncă beneficiind de vorba iscusită: „Limba

este tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul cel mai sacru lăsat de

generaţiile trecute şi care merită să fie păstrat cu sfinţenie de generaţiile care-l primesc”.

Din Moldova de dincolo de Prut, aflată în cea mai mare parte a sec. al XIX-lea sub stăpânire străină, ne

îmbie convingător întru rememorare, printr-o celebră poezie, Alexei Mateevici (1887-1917). ”Limba

noastră” ar merita o reproducere integrală, însă ne vom mărgini la citarea părţii sale celei mai semnificative.

Preotul cu inimă de poet, care a avut şi încercări lingvistice, dar a fost apreciat îndeosebi pentru „mireasma”

versurilor sale, îşi venerează graiul deschizând poezia cu strofa: „Limba noastră-i o comoară / În adâncuri

înfundată / Un şirag de piatră rară / Pe moşie revărsată”. În versurile următoare, cum se ştie, noi comparaţii /

metafore mărturisesc dragostea poetului pentru subiectul creaţiei sale. Astfel, limba este ”foc ce arde”,

„numai cântec”, „doina dorurilor”, „roi de fulgere”, „graiul pâinii”, „vechi izvoade”, „limbă sfântă” a

vechilor cazanii. Potenţialul emoţionant şi spiritul mobilizator al acestor versuri le-au făcut potrivite de a

deveni imn al Republicii Moldova.

Deşi, cronologic, s-ar putea reproşa o inadvertenţă în înşiruirea personalităţilor şi momentelor

evocate, revenim în secolul al XIX-lea pentru a atribui un loc special în privinţa relaţiei cu limba română lui

Mihai Eminescu. Dincolo de rolul lui excepţional în îmbogăţirea şi înălţarea pe culmi estetice a limbajului

liric, contribuţia sa se cuvine abordată din două perspective: cea a definirii metaforice şi cea lingvistică. În

privinţa dintâi, ne limităm să amintim versul din „Epigonii” prin care preamărea ”poeţi ce-au scris o limbă

ca un fagure de miere” şi comparaţiile conform cărora limba este „măsurariul civilizaţiei unui popor”;

„limba română la sine acasă este o împărăteasă bogată”; „limba strămoşească e o muzică”; cu un accent

preferenţial (drept care am folosit-o parţial în titlul acestui episod), cităm zicerea cu înţelesuri multiple şi

subtile ”Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră”.

În cealaltă privinţă, aşa cum era de aşteptat şi se cunoaşte, Poetul Naţional îşi demonstrează

genialitatea (şi) ca lingvist. Rezumând şi selectând, este revelatoare în acest sens părerea despre unitatea

limbii române, „unica în Europa care n-are proprie-vorbind dialecte”, în condiţiile în care „pe-o întindere de

pământ atât de mare, despărţiţi prin munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă”. Într-un alt text

cuprins, de asemenea, în secţiunea de ”Publicistică” a volumelor editate de Academie, anticipând concluzii

ÎNTREZĂRIRI 13

ale unor specialiști consacrați ai domeniului, Eminescu, conștient de diferențele lexicale regionale, întărește

totuşi ideea unităţii graiurilor româneşti, observând că „limba era aceeaşi, numai terminii, materialul de

vorbe diferea pe ici pe acolo”, iar „o unitate atât de pronunţată a limbei dovedşete (...) o unitate de origini

etnice” în cazul poporului român. Să mai amintim opinia sa despre rolul cărţilor bisericeşti „tipărite în

Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească” în păstrarea unităţii, ele oprind „procesul de diferenţiere şi

dialectizare a graiului viu”, şi despre aportul lor la făurirea limbii literare, pentru că au instituit „o normă

unitară în rostire şi scriere”. Spre deosebire de Cantemir (vezi mai sus), cu detaşare şi obiectivitate

ştiinţifică, susţine că „printr-un instinct fericit, traducătorii şi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel

mai arhaic al românilor, cel vorbit în Ţara Românească şi-n o parte a Ardealului”.

După Marea Unire, limba română a avut parte în continuare de elogii măiestrit formulate. Facem

abstracţie de cele din studiile şi operele lingvistice, dominate de rigoare şi de jargonul ştiinţei respective, şi

nici nu vom reproduce sistematic vorbele de duh scriitoriceşti despre limbă. Poate ar trebui însă făcută o

trimitere la „concursurile” ad-hoc de poezie pe această temă stârnite în Basarabia de entuziasmul sărbătoririi

Zilei limbii române (31 august; asemenea producţii lirice, unele modeste, pot fi citite pe diferite site-uri).

Tot privilegiind o atitudine nediscriminatorie şi cu speranţa evitării unor acuzaţii de alunecare în frivolitate,

îndreptându-ne spre încheierea acestor consemnări, ţinem să menţionăm şi versurile unui muzician (născut

la Brăila din părinţi greci), Jean Moscopol (1903-1980). Textul cântecului cu pricina, însufleţitor în registru

patriotic atât prin cuvinte, cât şi prin melodia adecvată, intitulat ”Tot ce e românesc nu piere”, se deschide

cu această strofă: „Graiul ce ne înfrăţeşte / Niciodată nu va fi uitat, / Căci în el se-ascunde şi trăieşte / Tot

ce-i mai frumos şi mai curat”.

Alegerea unui final ce s-ar dori, sărbătoretşe, en fanfare, n-ar putea ocoli câteva din zicerile despre

limba română „dumnezeiesc de frumoasă” ale lui Nichita Stănescu. „Limba română este patria mea” –

afirmă poetul, desâvârşind astfel un splendid edificiu de argumente: „a vorbi despre limba română este ca o

duminică”; „atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât

aproape nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două patrii coincidente: o dată este patria de

pământ şi de piatră şi încă o dată este numele patriei de pământ şi de piatră.”

LA MORMÂNTUL DE LUMINĂ

Veroni MIHĂILĂ

Peste Măgura în deal, Peste drum un cimitir, Dormi în pace suflet mare,

Lângă-o veche mănăstire "În veghe, privind la vale" Şi prin scris un brav soldat

Sunt bolnavi într-un spital, Odihneşte un martir, Cu speranţă. În vâltoare,

Printre pâlcuri de pădure. De la '48, un "soare". Că vom fi, ce-am fost odat'

Chiar aici, cu suferinţă, E Russo. În aşteptare, La mormântul de lumină,

Nu-s uitaţi de Dumnezeu Ţara-n boala letargiei Cu Buzău-n vuiet lung

Rugăciuni, multă credinţă, Să-nţeleaga-a lui chemare, Prin flori îngeri se adună,

Înalţă lăcaşul Său. Din "Cântarea României". Primăverile, te plâng.

ÎNTREZĂRIRI 14

AUREL ANGHEL – 80

Gheorghe POSTELNICU

Am făcut cunoştinţă cu scrierile lui Aurel Anghel din

fragmentele publicate în primele reviste electronice din ţară, cele

editate de Artur Silvestri în cadrul grandiosului proiect ARP. A

început, ca mulţi alţii, să scrie târziu, recuperându-se an cu an,

carte cu carte, ajungând astăzi să poată fi socotit „Senior al

culturii buzoiene”, un clasic aflat alături de noi. Profesor în

municipiu, autor a numeroase volume de versuri, de povestiri,

amintiri, nuvele şi romane, la un nivel greu de atins de alţi

confraţi, plus o prezenţă culturală activă la manifestările din

Muntenia, Aurel Anghel descinde parcă din lumea interbelică pe

care o cunoaşte din capodoperele studiate cu elevii. Trăsătura

principală a personalităţii sale artistice este respectarea

tradiţionalismului, într-un început de secol cariat de modernism

şi postmodernism. Aceasta a constituit şi pretextul indiferenţei

tinerilor care nu se identificau cu viziunea sa literară. Ca o

compensare, fiecare volum s-a bucurat de atenţia colegilor mai în

vârstă, ca şi de frumoase şi aplaudate lansări petrecute în

prezenţa unui public numeros.

Energic precum în urmă cu 20 de ani, îşi dăruieşte astăzi

o antologie („Vin stelele”), ca un testament literar, cu versurile

care îl reprezintă nu numai estetic, ci şi etic, deoarece Aurel

Anghel este un caracter mărinimos, modest, prietenos. Poeziile

sale sunt miniaturi creştine care aduc la lumină rădăcinile

neamului românesc. Când Eminescu ştergea praful de pe

cronicile bătrâne, spunea şi pentru noi: „Pe mine mie redă-mă”.

Aurel Anghel, un poet care nu face caz de cultura sa, rosteşte simplu, pentru toţi: „Copile, te roagă!”

Stăruitor şi persuasiv, şi-a trăit maturitatea artistică în proiecte pătimaşe inundate de raza ortodoxiei

şi a ţărânei din care îşi trage seva românitatea. Aceste valori transpuse în miile de versuri pe care le-a scris

izvorăsc din dragostea de ţară, profundă şi necondiţionată a acestui fiu al Bărăganului. Aflat acum la o

vârstă venerabilă, poate privi cu mulţumire raftul de cărţi pe care le-a publicat, iar noi să-i urăm academic:

„Vivat profesore!”

Sunt mulţi conjudeţeni care ar vrea să-i dăruiască linişte şi pace şi să îl recompenseze cu un gând

bun pentru că i-a format pe ei şi pe copiii lor oameni cu suflet şi simţire naţională, cu şcoală adevărată, cu

biblioteci şi studii înalte marcate de activitatea sa bogată desfăşurată pe parcursul multor ani. Este

reconfortant să-l ştim încă pe Aurel Anghel în postura sa de creator, dar şi de supraveghetor al rânduielilor

noastre culturale. Spre folosul nostru, al tăietorilor de sare din întunecata ocnă, îi dorim, cu o parafrază din

Constantin Negruzzi, „Să mai dai seamă, Aurel Anghel, mulţi ani înainte, de rosturile culturii buzoiene”!

CREDINŢA

Aurel ANGHEL

Credinţa doar naşte credinţă Acum de mama eşti departe

Să ştii, copilul meu, şi nu-i cu uşurinţă Te afli-n Campus, scrii o carte

Trudeşte zi de zi şi nu uita de rugăciune Păstrează floarea dragostei, copile,

Nici când răsare soarele şi nici când el apune. Vei fi acasă în trei zile.

Credinţa se adună-ncet Credinţa este floare dragă

Cum strângi cu dragoste buchet Cu ea vei reuşi o viaţă-ntreagă.

Pe plaiul din Bisoca pentru Ea Prin ea vei izbuti, copilul meu,

Care ţi-a dat viaţă şi e mama ta. Te va iubi în orice clipă Dumnezeu.

ÎNTREZĂRIRI 15

MEDALION LITERAR GHEORGHE NEAGU

OUL DE ZĂPADĂ

Se înserase. După căldura şi zbenguiala

din timpul zilei, în curtea casei rămăsese doar omul

de zăpadă. Cu căldarea pe creştete, părea mai mult

decât caraghios. Din penumbra aruncată de razele

lunii, dâra lăsată de culegerea zăpezii în sul, era ca o

rană, ca o pată pe mantia de hermină imaculată a

iernii. Copilul se ascunsese după perdeaua de

muselină, pregătit să mai arunce o ultimă privire

asupra omului făcut peste zid. Îl privi câteva clipe,

apoi începu să urle:

- Mamăă, mamăăă, omul de zăpadă se mişcă, omul de zăpadă se mişcă...

Doamna Apostol se năpusti în cameră, aruncându-şi privirile prin fereastră în direcţia spre care

privea copilul înspăimântat. Nu zări nimic. Omul de zăpadă străluminat de lumina lunii stătea imobil în

neaua lucitoare, fără a se clinti.

- Dar nu se mişcă nimic, puiul mamei. Ţi s-a părut, îi mai zise ea, luându-l în braţe de la geam,

întinzându-l în pat sub cuvertură.

- Ba se mişcă, mami. L-am văzut. Era lângă geam. Se uita în casă. L-am văzut, sigur l-am văzut,

continuă copilul să spună. Făcea ouă.

- Dormi, puiul mamei, dormi, îl domoli femeia, neluând seama la spusele copilului, deşi un fior

de teamă începu să se cuibărească şi în sufletul ei.

Îşi dădu brusc seama că soţul ei încă nu se întorsese. „Înseamnă că iar s-a pus pe băutură.

Adeseori i se întâmplase să întârzie. Fie că se încurca cu un grup de prieteni, fie că îşi pierdea timpul pe la

cine ştie ce întrunire fără de sfârşit, bărbatul îşi justifica timpul pierdut cu nefericirea iscată de pe urma

accidentului, de unde se alesese cu un ochi de sticlă, cu o mandibulă recompusă de chirurgi pe care se

aşezase o placă dentară mobilă. Mai uşor putea să bea decât să mănânce. Acum, odată cu strigătul

înspăimântat al copilului, femeia îşi dădu seama că putea să fie ceva adevărat, că s-ar fi putut să nu fie

numai o închipuire a copilului. Era sătulă de farsele pe care soţul ei le făcuse de câteva ori când întârziase în

ajunul Crăciunului. Odată intrasese chiar pe fereastră, dar în costumul obişnuit, nicidecum deghizat în om de

zăpadă sau altceva. Acum s-ar fi putut să-i fi venit altă idee,” îşi spuse ea, îndreptându-se spre bucătărie”.

Nu mai avu timp să ajungă până acolo. O buşitură în uşa de la intrare îi întrerupse mersul. Frigul

de afară, pătrunse odată cu silueta umană, pe holul cufundat în penumbră.

- Cine-i acolo? îngăimă ea cu glas tremurat.

Nu-i răspunse nimeni.

Îşi întinse mâna spre întrerupătorul ce clipea în întuneric. Lumina irupse puternic, orbind-o preţ

de câteva secunde. Abia de mai putu zări silueta dispărând spre uşa de la sufragerie. Era într-adevăr albă.

Dar nu putea fi omul de zăpadă, nu. Prea se mişca lejer prin casa cufundată în căldură, fără a lăsa nici un

semn că s-ar fi putut topi ceva înlăuntrul lui. În mod normal, admiţând absurditatea cu omul de zăpadă ar fi

trebuit să găsească pe covor urme de zăpadă topită. Dar nimic nu lăsa să se întrevadă acest lucru.

„Atunci ce-a fost cu silueta pe care am zărit-o?”, s-a întrebat doamna Apostol, repezindu-se spre

uşa sufrageriei. Se împiedică şi căzu.

Capul sună sec în contact cu tocul uşii. Se cufundă în întuneric. S-a trezit când soţul bâjbâia prin

întuneric s-ajungă spre bucătărie.

- Ce dra... îşi întrerupse el invectivele furioase, împiedecându-se de corpul soţiei. Geamătul ei îl

făcu să se dezmeticească puţin. Se aplecă, pipăi şi îşi retrase mâinile cu spaimă. Era ea.

- Amalia... Amalia – o strigă el încetişor de câteva ori fără nici un rezultat.

ÎNTREZĂRIRI 16

Hotărât, se ridică şi aprinse lumina de pe hol. Pe faţa ei, un firicel de sânge închegat era pe

fruntea înaltă. O privi uluit. Nu-şi putea imagina ce se întâmplase. Luă din bucătărie un prosop, îl umezi în

apa rece de la chiuvetă şi-i tamponă tâmplele şi fruntea însângerată. Amalia îşi revenea încetul cu încetul.

- Ce s-a întâmplat, draga mea?

- M-am împiedicat, îi spuse ea printre gemete.

- Te-ai împiedicat?! Aşa pur şi simplu?! Mă uimeşti, nu se putu el abţine.

- Nu chiar aşa. Mai întâi m-a chemat copilul... Făcuse un ou de zăpadă.

- De ce? Ce are asta de-a face cu omul de zăpadă?

- Dacă mă tot întrerupi?

- Bine, bine, uite că tac. Deci era om sau ou?

- M-a chemat băieţelul ca să-mi arate că omul de zăpadă se mişcă. Şi că face ouă de zăpadă.

- Ceee? Dar e absurd.

- Ai spus că n-ai să mă mai întrerupi. Uite aşa i s-a năzărit băieţelului nostru.

- Şi?

- Nimic. L-am culcat, l-am învelit şi m-am îndreptat spre bucătărie să-mi iau un pahar cu apă.

Deodată, pe hol, am zărit o siluetă strecurându-se spre uşa de la sufragerie. Credeam că te-ai făcut iarăşi

Moş Crăciun. N-am mai apucat s-aprind lumina şi m-am împiedicat, căzând acolo unde m-ai găsit tu.

- Asta-i tot?

- Asta-i tot ce-mi amintesc. N-am găsit nici un fel de urme.

- Dar ai căutat.

- Nu. Am vrut să zic, n-am zărit nici un fel de urme. Doar silueta aia în alb.

- În alb?!

- Da, am uitat să-ţi spun. Era o siluetă costumată în alb şi roşu.

- Formidabil. Omul de zăpadă e alb. Silueta e albă, dar roşu? Prea multe coincidenţe, mormăi el

mai mult pentru sine.

***

Trecuseră câteva zile. Domnul Apostol intră ca de obicei în barul din apropiere. Consumatori

puţini.

La bar o femeie, râdea vulgar şi se lipea din când în când de bărbatul îmbrăcat într-un cojocel de

blană.

Viscolul de afară o făcea să fie mai curajoasă decât de obicei.

- Nu vrei şi tu o bucată de pişcot? îi spuse bărbatului proptindu-i în gura întredeschisă restul de

pişcot.

Bărbatul o refuză, clătinând a negare cu gura închisă. Dezamăgită de refuz, femeia se adresă

celuilalt bărbat care abia ce intrase ce stătea sprijinit cu coatele pe tejgheaua barului. Acesta o lăsă să-i

îndese restul de pişcot, deschizând gura atât cât îi permitea falca și placa dentară și lăsă să-i intre bucata în

gură. Femeia bătu din palme şi-i luă paharul cu ţuică sorbind o înghiţitură zdravănă.

- Uite, vezi, aşa se face? Eu cu ţuica, tu cu pişcotul.

- Şi rămâi cu cotul! îi zise celălalt bărbat care o refuzase, arătând cu mâna dreaptă spre cotul

mânii stângi.

Femeia îl săgetă cu o privire tăioasă. Se ridică şi se îndreptă spre toaleta barului. Domnul

Apostol, care muşcase din pişcot, se luă după ea. Fusese aţâţat. Intră în partea rezervată femeilor. O găsi

pregătită să intre în cabină. Se repezi hulpav dând s-o ia în braţe, chiar atunci când ea năucită de băutură se

pregătea să-şi dea jos chiloţii. Nu-i mai dădu. Instinctiv îi trase o palmă zdravănă intrusului, observând cu

spaimă, cum un ochi sări din găoacea lui în chiuveta unde urma să se spele pe faţă. Bărbatul urlă de durere

şi-şi recuperă ochiul de sticlă din vasul şi din vasul chiuvetei. Ea ieşi în fugă. Străbătu încăperea barului

oprindu-se, afară în bătaia viscolului. Se aplecă şi luă un pumn de zăpadă, pe care-l strânse în palme, până

când deveni un ou lucios şi tare, cu care şi-ar fi răcorit obrajii. Numai că din bar ieşi urlând bărbatul cu

ochiul de sticlă. Îl purta în pumn, strigând:

- Mi l-ai crăpat ordinaro! Mi l-ai crăpat!

ÎNTREZĂRIRI 17

Avea o faţă hâdă, de parcă orbita goală se căscase mai mult decât ar fi trebuit. Celălalt bărbat,

care nu gustase din pişcot, se iţi şi el în pragul uşii de intrare. I-ar fi venit să-l îndemne pe cel sluţit să

meargă la doctor. Dar n-o făcu. Era curios. Femeia se uită la el, îşi privi oul de zăpadă ce devenise aproape

sticlos şi-l aruncă spre ţeasta sluţită cu putere. Aproape că nici nu-şi dăduse seama de gestul ei. Oul de

zăpadă se înfipse în orbita goală. Bărbatul răcni sfâşietor prăbuşindu-se. Femeia o luă la goană, digerându-şi

frica în iuţeala fugii. Oul de zăpadă înfipt în orbita goală, începu să se topească.

TARELE UNEI LUMI DE ALTĂDATĂ

Constantin MIU

Vorbind despre prozele scurte ale scriitorului vrâncean Gh. A. Neagu,

remarcam nota definitorie a acestora – naturalismul, cu vizibile accente de

straniu şi absurd. Aceste aspecte, le-am sesizat, referindu-ne la volumele

„Moartea şobolanului” şi ”Războiul muştelor”.

În romane, naturalismul lui Gh. A. Neagu este mai aproape de cel zolist

(aşa cum remarca Ion Pachia Tatomirescu) sau de cel al lui Rebreanu ori cel al

lui Marin Preda, în schiţa Calul sau în unele scene din Moromeţii.

Noua apariţie editorială, semnată de Gh. A. Neagu – Aşezământul

(Editura SudiS, Iaşi, 2018) – aduce în prim-plan o serie de secvenţe în legătură

cu o seamă de indivizi aflţai la marginea societăţii socialiste multilateral

dezvoltate, dintr-un aşezământ, el însşui aflat la marginea unui oraş de

provincie, în ultimii ani ai regimului ceauşist.

Tarele acestei lumi bolnave, bazate pe minciună, prefăcătorie, dublate de mica ciupeală a acestui aşezământ

cu asistaţi social, lăsaţi la voia întâmplării, în mizerie, fără medicamente şi cu hrană puţină – toate aceste

aspecte reliefate de către autor sunt o oglindă fidelă a apucăturilor oamenilor muncii din acele vremuri, de

tristă amintire.

Protagonistul cărţii lui Gh. A. Neagu este Daniel Ştefan – conştiinţa martor la tot ceea ce se întâmplă

în acest aşezământ. Numit de urgenţă director (de trei ani, instituţia nu avea conducător!), acesta constată

dezastrul, la prima "vizită" făcută în unitate. Centrala termică e distrusă, fără combustibil, la cantină,

bucătăresele fură pe rupte, diminuând hrana asistaţilor, pe care intenţionat o fac potroacă (întrebată de ce se

procedează astfel, o bucătăreasă dă un răspuns pe cât de sincer, pe atât de stupefiant: "Pentru că beau mai

multă apă şi le mai trece de foame…" – p. 31), grupurile sanitare nu funcţionează, vesela mai mult lasă de

dorit, geamuri sparte, iar prin dormitoare mucegaiul stăpâneşte pereţii, singurul camion în uz e folosit la

căratul alimentelor, dar şi ca dric, atunci când moare câte un asistat.

Când adună oamenii muncii într-o şedinţă ad-hoc şi le reproşează dezastrul, "nea Costică –

contabilul şef" are curajul să-l înfrunte pe director: "Noi am fost aici, aşa cum ne vedeţi şi nu ne-a criticat

nimeni până acum…" (p. 46).

Stupefiant e felul expeditiv cum este "rezolvat" decesul unuia dintre asistaţi. Întrebată cum trebuie

ptocedat în acest caz, secretara îi spune directorului: " – Simplu! Îi chemaţi pe şeful de producţie şi pe

administrator. Unul face sicriul şi celălalt îl pregăteşte de înmormântare." (p. 54). Chiar şi traficul de

influenţă (la modă în acele vremuri) este demascat. O bucătăreasă, sora secretarului Academiei Ştefan

Gheorgiu, este prinsă ieşind pe poarta unităţii, cu o găleată în care pusese carne tocată, sub coji de cartofi.

Discuţia dintre secretarul judeţenei de partid şi mai marele de la Bucureşti, apoi felul cum primul îl pune la

punct pe directorul aşezământului este eleocventă:

" - …directorul acesta al vostru (…) a găsit de cuviinţă s-o acuze pe soră-mea că ar fi furat nişte carne!

- Vai de mine, tovarăşu' Baciu, cum se poate asta? O rezolvăm imediat! (…)

- (…) mie să-mi vii şi să-mi raportezi cât mai repede posibil, dar nu mai mult de două-trei zile, c-ai rezolvat!

- Îl dau afară, tovarăşu' !

- Bă, nu asta mă interesează (…) Îl laşi pe funcţie şi-i ordoni să retragă dosarul, ai înţeles? (…)

ÎNTREZĂRIRI 18

- Ascultă, măi, directorule, de când mă-ta pe gheaţă faci tu dosare la membri de partid, fără să fiu eu

informat? (…) Dobitocule, nici nu ţi s-a uscat bine cerneala pe semnătura de numire, şi deja ai început să

faci lucrurile de capul tău! " (p. 63-65).

Despre faimoasele convocări la primărie a tuturor şefilor de instituţii din oraşele patriei se

menţionează o realitate în egală măsură tristă şi ilară: "şedinţele erau degeaba, vorbele erau degeaba, dar

trebuiau ţinute conform programului trasat de partid (…) Participau de nevoie, cel mai adesea prin rotaţie."

(p. 52).

În cartea în discuţie, zolismul îmbracă şi aspectul macabrului, însă povestea cu asistata care adusese

pe lume un copil cu trei picioare şi căruia mama îi retează cu foarfecele "piciorul din spate" ni se pare a fi

neverosimilă (cf. p. 119-120). Aşa cum precizează autorul, grozăviile se ţin lanţ, până în ziua fugii

dictatorului.

NOTE DE LECTURĂ

SCURT STUDIU IMPRESIONIST DESPRE DETALIUL TRAGIC

Liviu Comşia

După ce-am urmărit o vreme cărţile lui Gheorghe Andrei Neagu pe care, pe

îndelete, le-a scos din sertare unde au aşteptat ziua cea bună, a continuat să mă

intrige un amănunt care nu se lăsa luminat. Se petrecea ceva anume (mai cu seamă

în proza scurtă), care îmi scăpa de fiecare dată de sub supravegherea epică. Ştiam

că există, că poate fi foarte important în declanşarea conflictului dramatic. Şi mai

era ceva: în mijlocul unei scene „realiste” se dezvolta alta fantastică (să zicem aşa,

deşi termenul e puţin îndestulator), care creşte preluând tot interesul epic, întreaga

semnificaţie a acestuia, destinul personajelor, evoluţia lor în scenariul imaginat de

scriitor. Se petrece acum un moment spectaculos care susţine tot eşafodajul epic.

Ei bine, revelaţia s-a produs odată cu lectura unui volum de proză scurtă numit

după una dintre povestiri, „Moartea şobolanului” (Ed.Zedax, Focşani, 2010). Este

vorba despre o viziune impresionantă asupra detaliului care determină calea viitoare pe care se dezvoltă

epicul. Deci, detaliul ales întotdeauna cu mare atenţie, pentru că el devine esenţial pentru ceea ce urmează.

Din acest punct, personajul este obligat să-şi continue existenţa sub imperiul detaliului care trece dintr-o

parte a scenariului epic în cealaltă parte, unde ficţiunea se desfăşoară pe câmpuri deschise, de largă

întindere.

Scriitorul Gheorghe Andrei Neagu îşi construieşte personajele în funcţie de acest detaliu pe care-l

strecoară cu abilitate în povestire. Ba mai mult, o face cu acea uşurinţă nevinovată de parcă n-ar exista nimic

mai firesc. Fie că este declarativ ca acel „te iubesc” din „Anodină”, fie intrigând prin preluarea unui moment

din viaţa gâzelor, fie simbolic ca în „Moartea şobolanului”, fie pregnant impresionist ca în „Ucigaşul de

vise”. Fiecare povestire are un asemenea punct de pornire din care acţiunea se răsfiră în alte direcţii decât

cele pe care ni le-am închipui sau le-am aştepta sau, poate, le-am prefera. Amestecul acesta ciudat, savant

întocmit între realism şi impresionism creează un farmec aparte, dar şi intrigă, sau revoltă sau nedumereşte

sau… În primul rând pentru că acest detaliu conţine în sine tragicul în stare latentă; el este cel care

determină tragedia existenţială. Totul în jur este liniştit, scriitorul ne convinge că avem de-a face cu cea mai

obişnuită situaţie, ba mai mult, cu una dintre cele mai banale întâmplări din viaţa omenească. Apoi, pe

nesimţite, deschide porţile tragicului aflat în detaliul strecurat în apropierea personajelor. Maria din

„Moartea şobolanului” pleacă la tratament într-o staţiune, aşa cum făcea în fiecare an. Totul pare a se

petrece după tipicul acestor călătorii plictisitoare când unui tânăr i se face rău. Este detaliul care rescrie

epicul şi care se dezvoltă în termenii fantasticului cu accente impresioniste în care cronologia faptelor, a

vârstelor este definitiv deturnată, Brusc epicul revine prin intrarea în scenă a soţului, profesor, apoi din nou

intră fantasticul în care Maria, tânără, este ucisă de tren şi din nou epicul revine în realitate prin anunţul

morţii Mariei de către poliţie. Or, aceste oscilaţii pot fi asemuite cu tonalităţile unei simfonii.

Acesta este farmecul lecturii unei proze semnate de Gheorghe Andrei Neagu. Indiferent de

întinderea sa, verbul trece din realitatea epică în fantasticul epic, revine, se reface, se grupează într-o

inepuizabilă risipă de imaginaţie.

ÎNTREZĂRIRI 19

VIAŢA SATULUI ROMÂNESC ŞI A ŢĂRII ÎN LITERATURA EPISTOLARĂ

Al.Florin ŢENE

De multe ori s-a pus întrebarea, ce este scrisoarea şi ce loc ocupă ea în cadrul literaturii, ce statut

are? În acest context nu putem să ne oprim asupra Scrisorilor persane ale binecunoscutului Montesquieu,

care intră în altă categorie, fiind eseuri politice şi filozofice, şi nici la Scrisorile lui Eminescu, sau Ion Ghica,

recunoscute ca opere ce intră în categoria memorialisticii.

În discuţia noastră intră scrisoarea particulară,“familiară “, aşa cum au cultivat-o scriitorii şi oamenii

de rând. Aşa cum a promovato, urcândo în vârful celebrităţii Cicero, Voltaire sau Doamna de Sevigne, sau

la noi M.Kogălniceanu, Al.Odobescu, I.L.Caragiale sau Duiliu Zamfirescu.

În accepţia comună, scrisoarea ni se dezvăluie ca un mesaj ce emite gânduri şi sentimente către un

destinatar, fără pretenţii artistice şi literare.de multe ori ne întrebăm ce conferă scrisorii valoarea literară?

Despre acest statut al scrisorii a scris E. Lovinescu, Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii.

Scrisoarea nu este un dicteu automat, în care filtrul raţiunii ar fi înlăturat. Faptul că tonul se modifică

de la un destinatar la altul cum este cazul la Duiliu Zamfirescu ne dovedeşte că are loc o selectare a

spontaneităţii. În unele scrisori autorul romanului Viaţa la ţară se interesează de viaţa ţăranilor din Plaineşti,

satul natal, de lângă Râmnicu Sărat. Corespondenţa acestui autor tinde să pună în umbră poezia şi

romanele, în comparaţie cu cea a lui Ioan Slavici care este inexpresivă ce nu egalează cu Moara cu noroc,

sau Popa tanda.

Atât Caragiale în corespondenţa căruia descoperim nevoia de dialog, legat de cârciuma din Ploieşti,

sau la Gib Mihăescu abordând probleme de cultura viţei de vie, de pe Dealul Viilor din Drăgăşani, scriitorii

în postura lor de epistolar nu izbuteşte întotdeauna să-şi ignore condiţia lor de artişti, de personae deprinse a

se adresa unui public. Această observaţie a subliniat-o george Călinescu în genul epistolar, în volumul

Scriitori străini apărut la E.L.U, 1967: “Scrisoarea în general uzează de anume convenţii, de procedee

retorice specifice, şi oricine ştiind că are un public, fie şi de o singură persoană, compune mai mult sau mai

puţin conştient.Cât despre scriitor, acesta, având obişnuinţa, pe de o parte, de a transforma totul în ficţiune,

de a se transport ape sine în plan ideal, iar pe de alta, inmtuind că scrisorile sale vor cădea pe mâinile

posterităţii, el e mai atentca oricare altul la compoziţie. “

Unul din participanţii la revoluţia din 1848, Ion Heliade Rădulescu, care a fost silit să pornească pe

drumul pribegiei, în scrisorile sale trimise se vaită de dorul de ţară, de Târgovişte, locul său natal, de

dascălul Alexe, din Bucureşti.În momentul izbucnirii revoluţiei Eliade este încurajat şi de o serie de

împrejurări cum ar fi primirea sa triumfală în Bucureşti , care, îi dădeau sentimental grandorii şi al unui

destin providenţial:”Când am intrat în Bucureşti, aseară, era toată cetatea la barieră pe Podul Mogoşoaiei

şi până la palat, palatal era plin de lume şi iluminat. La barieră mi-au desprins caii şi în aclamaţii

neprecurmate traseră trăsura cu mâinile până la palat, în fugă. De pe toate ferestrele ploua flori şi

coroane.Să trăiască Eliad ce-a murit şi-a înviat era necontenita strigare“(scrisoare către soţia sa din 3 iulie

1848- Magazin istoric, 1968, nr.7-8, p.114-116 ).

Autorul poeziei Zburătorul se socotea privit cu invidie şi căzut pradă intrigilor, iar căinţa a devenit

un leit motiv al Scrisorilor din exil:” Cine m-a pus a-mi sacrifice zilele şi nopţile, să deştept opinia?, se va

întreba el“. Într-o scrisoare către Barbu Ştirbey:”( …) căci pricepea ea ce înţelegi Domnia-Ta cu ţara; cel

puţin se linguşea că ţara este dumneaei cât vei domni Gospodăria Ta“.(Fără dată ).În altă scrisoare scrisă în

tonul profetic, retoric şi mesianic în felul Cântării României de Alecu Ruso, poetul scrie:”O, Români!

Români…pe Şincai( îl lăsaţi )a muri cerşetor(…) O, Români! Din streini ce veniră la voi,toţi vă amăgiră,

toţi vă despoiră, toţi se înavuţiră din drepturile şi patrimoniurile voastre şi toţi vă batjocoriră, vă trădară,

vă înjurară, vă calomniară… “(Către G. Grădişteanu, 27 aug./ 8 septembrie 1852.)

Corespondenţa lui Nicolae Bălcescu, lipsită de culoarea şi savoarea epistolelor lui I.Ghica, sau ale

lui M.Kogălniceanu care aveau un farmec şi savoare lexicală, este în primul rând oglinda înflăcărată a

vocaţiei de revoluţionar vizionar şi iubitor de istorie. În rândurile ei scrise la repezeală, de parcă ar fi

conţinutul unor telegrame, descoperim gândurile unor speranţe pline de patriotism. Acestea fiind încărcate

de o structură romantică. Bălcescu era obsedat de ideea revoluţiei şi a unirii până la sacrificiu de sine.

Moartea eroică îi apare ca un ideal supreme, precum dacilor:”...şi eu să-ţi spun drept şi din fundul inimii, ţie,

ÎNTREZĂRIRI 20

Ghico, ca mai bun prieten al meu, doresc să mor, şi de aceea să merg să mă bat.”(Către Ion ghica, 8 iunie

1849,Opere, IV, Corespondenţă, p.187 ).După înfrângerea revoluţiei din 1848, autorul Istoriei românilor

supt Mihai Vodă Viteazul crede în continuare într-o revoluţie viitoare, şi de aici de aici destinul său de erou

tragic, suferinţa morală, pe lângă cea fizică, a ultimilor ani de viaţă. O aură a demnităţii luminează chipul

revoluţionarului, care nu înţelege să-şi obţină sufragiile nici prin cereri umilitoare, nici prin meschinăria

trucurilor teatrale:”…nu ştiam decât o popularitate, aceea ce e rezultatul faptelor mari şi adevărat

folositoare “.(Scrisoare către A.G.Golescu,12/24 martie,1849, Opere,IV, Corespondenţă, p.144 ).

Corespondenţa lui Bălcescu ne transmite ecoul ideilor sociale şi politice fundamentale ale gânditorului.

Descifrăm în ea preocuparea dramatică a unui iubitor de ţară şi de ideea dreptăţii sociale şi a unităţii

naţionale, scriind profetic: “România va fi iubita noastră “( Către A.G.Golescu, 4 martie 1850, Opere,IV,

Corespondenţă,p.278).

Scrisorile lui Mihai Kogălniceanu sunt prin excelenţă familiare şi ele au fost expediate la o vârstă

când viitorul scriitor şi om politic nu avea conştiinţa de mai târziu.Ele ne apar ca o expresie indiscutabilă a

naturaleţei şi spontaneităţii. El scria părintelui său că în Franţa”Slobozenia mi-i mai scumpă decât un rang

mare şi bogăţia “. Tot el la vârsta juneţii scria, prevestind concepţiile omului politic de mai târziu:

“Adevărata civilizaţie constă în respectarea legilor, în abolirea sclaviei care mai pezistă în ţară la noi, spre

ruşinea noastră, în egalitatea persoanelor, fără deosebire de starea socială şi de origină…; ruşine

moldovenilo care îşi pierd astfel onoarea în ochii Europei!”.( Către surorile sale, 1/13 feb.1837.).Scrisorile

lui Kogălniceanu îl aşează pe acesta în rândul marilor noastre talente epistolare, a cărui autrenticitate

complexă, de sensibilitate şi de exprimare, poate satisface cele mai înalte exigenţe estetice.

La Vasile Alecsandri predomină plăcerea de a scrie.Aceaşi bucurie o simte citind scrisorile altora,

ajungând să facă abstracţie de rolul lor de comunicare sau de confesie. Dragostea sa de ţară capătă accente

deosebite în timpul Războiului de Independenţă, când vitejia ostaşilor noştri îi întrece toate aşteptările:”Am

nevoie să fiu scutit de orice preocupare personală pentru ca să admir în voie vitejia îndârjită a tinerei

noastre armate. Ce lucru uimitor:nu-i aşa? Simpli ţărani, smulşi de la plug, să devină dintr-o dată

eroi.Inima mea a luat proporţii care mă înăbuşe de când cu cele petrecute la Griviţa.În sfârşit, sîntem

cineva în lume. E mult! E mai mult decît s-ar fi putut nădăjdui. “(Către Aglae Allaux, 5 oct.1877, în

vol.V.Alecsandri,Corespondenţă ).Poetul şi prozatorul, care ne încântă nu o dată cu suvenirurile şi

memorialul său de călătorie, îşi regăseşte ritmul şi în corespondenţa particulară. Incendiul bisericii din

Mirceşti este relatat ca o imagine cinematografică:”În satul Mirceşti exista o biserică veche, durată din lemn

de stejar şi ornată cu arabescuri foarte frumoase, pe care le săpase un sculptor necunoscut de-a lungul

grinzilor. Acel templu modest, cap d`operă pierdut în câmp şi înconjurat de mormânturi, era deservit de un

preot care printre alte daruri avea şi darul beţiei. Într-o duminică, or fi acum câţiva ani, prea sfinţitul,

doritor de a schimba potirul pe stacană şi de-a părăsi mai degrabă altarul pentru ca să se ducă la crâşmă,

ceti liturghia din fugă şi alergă la jupânul Moisi, uitând să stingă lumânările în biserică. Era vânt mare în

acea zi; vântul suflând printr-un geam stricat găsi de cuvinţă a fâlfâii perdeaua şi a o apropia de para unei

lumânări. Îndată perdeaua luă foc şi dete foc bisericii...Palalae!! Templul centenar arse din straşine până-n

temelie şi se înălţa la cer ca fumul unei gigantice cădeliniţe. “ ( Către Titu Maiorescu, 25 martie, 1875, în

vol.V.Alecsandri, Scrisori, 1, pag.6-7.).

Tânărul Al.Odobescu se întristează de situaţia jalnică în care a ajuns conacul şi starea de mizerie a

ţăranilor, jefuiţi ca la drumul mare:”Eu însumi nu mi-am putut stăpâni lacrimile văzând casa, grilajul

părăginit, grădina fără terasă şi aleile neângrijite; pe alocuri, drumurile nu se mai cunosc, iar satul e într-o

stare de mare mizerie. Arendaşul acesta i-a întrecut pe ceilalţi în escrocherii; şăranii cu toţii sunt revoltaţi

contra lui şi 11 dintre ei vor să plece începând de anul viitor; le pretinde zile de clacă mai mult decât

prevede legea; le ia pui şi cereale pentru orice fleac; în sfârşit, încasează biruri ca pe timpul domnilor

fanarioţi “.( Către Catinca Odobescu, 31/12 iulie 1856, în vol.Al.Odobescu, Pagini regăsite, ediţie îngrijită

de Geo Şerban, Editura pentru literatură, 1956, p.233).

Corespondenţa lui Odobescu ni se relevă şi ca un jurnal de călătorie, care ajunge să se confunde cu

notele de drum ale scriitorului.

Publicarea ineditului Epistolarium conţinând bruioanele a peste 850 de scrisori din tinereţea lui Titu

Maiorescu pe când era la studii în străinătate, conturează portretul tânărului intelectual pe deplin format la

21 de ani.

ÎNTREZĂRIRI 21

Mai târziu, criticul de la Junimea avea o capacitate de muncă deosebită (“nu cred să fie astăzi doi

oameni în România care să lucreze mai fără preget decât nevastă-mea şi cu mine “- îi scria lui Duiliu

Zamfirescu în 17/29 nov.1891, Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, Ed.Casa Şcoalelor, p.361.)

Corespondenţa lui Titu Maiorescu ne descoperă un intellectual prin vocaţie care se interesează de

situaţia ţării, nu numai dăruit studiului. În timp ce pentru Mihai Eminescu scrisoarea e un accident în viaţa

lui, de natură a-i contrazice personalitatea şi a-l pune într-o stare afară din comun, o recunoaşte personal

într-o edificatoare autodefinire: “Eu pentru a scrie o epistolă trebuie să am o dispoziţie deosebită de uşoară,

nepotrivită oarecum cu caracterul meu,(… ) “(Către I.C.Negruzzi, 1871, în Convorbiri literare, 1892,

Număr jubiliar, p.39.).După ce nefericirea s-a abătut pe de-a-ntregul asupra poetului, scrisorile nu mai sunt

altceva decât sfâşietoare momente ale tragediei: “Eu aş vrea să scap cât se poate de curând şi să mă întorc

în ţară, să mă satur de mămăliga strămoşească, căci aici, de când mă aflu n-am avut niciodată fericirea de-

a mânca până la saţiu.Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece nenorocitul

tău amic. “(Către A.Chibici-Râvneanu, 12/24 ian.1884, din sanatoriul Dobling din Viena, în Convorbiri

literare, 1906, p.1000). Aprecierea entuziastă a Epigonilor de către Veronica Micle îl face pe Eminescu să

se confeseze:”E o concepţie pe care o făurisem la Viena, într-un élan de patriotism.Trecutul m-a fascinate

întotdeauna. Cronicile şi cântecele populare formează în clipa de faţă un material din care culeg fondul

inspiraţiunilor “.( Către Veronica Micle, 8 nov.1874, vol.IV,p.127).

Ion Creangă în scrisori pare un mucalit. Lui Slavici, om şcolit, îi scrie în termini”intelectuali “:”Ca

fiu din popor, admit întru totul părerile dv. “La care adaugă”Dar oamenii no;tri de stat. Ochi au şi nu văd;

urechi au şi nu aud, căci totdeauna au luat cărbunele cu mâna sărmanului ţăran, care la urma urmelortot el

a plătit gloaba. Vorba ceea “Capra b. şi oaia trage ruşinea “(… )(C[tre I.Slavici, 21 oct.1878, în I.E.

Toruţiu, Op. cit. vol III, p.119-121 ).

În secolul nostru, dacă ţinem seama de mijloacele moderne de trasmitere, (internet, telefonie

mobilă,etc), scrisoarea pare a fi condamnată la pieire. Tocmai de aceea apariţiile unor cărţi conţinând

corespondenţe sunt savurate de cititori.

Pe parcurs voi continua cu răsfoirea corespondenţelor marilor noştri scriitori, pe care le voi comenta.

P R O Z Ă Un ospăţ de pomină

Tudor CICU

Aflat odată printre ai mei şi alţi locuitori ai satului, pe o arie în plină zăpuşeală, la

câteva zile după treieratul grâului, am simţit cum mi se transmite şi mie neîncrederea celor

mulţi asupra celui ce sta pe un scaun lângă cântar şi răsfoia de la stânga la dreapta şi de la

dreapta la stânga filele unui catastif îndoielnic. Se împărțea grâul oamenilor din sat, pe zile

lucrate și norme efectuate, într-un an de muncă. Cel de la cântar mi se părea cel puțin

dubios, nu pentru aroganța sa cât pentru modul în care înghesuia sub unghia lui neagră, cu

un creion bont, cifrele alea tare strâmb așternute în catastif. Deşi, la drept vorbind, nu are

importanţă de unde venea acea neîncredere care mişcă şi strânge în gheare sufletul,

condamnat după aceea să nu-şi mai slăbească niciodată strânsoarea. Pe feţele celor de din

jurul meu se citea încordarea. M-am trezit deodată râzând.

-Ce te-a apucat, mă? am auzit-o pe soră-mea.

-Lixandru ăsta seamănă cu Moromete, i-am şoptit la ureche.

-Și ce, Moromete ăsta al tău e de râs?

Am vrut să-i dau replica, dar palma mamei m-a făcut să trec la locul meu şi să aştept, în tăcere, ca toţi ceilalţi.

Lixandru ăsta, ca un cocostârc înalt, cu mustăţi stufoase şi pălărie mocănească din pâslă neagră, uzată de colb şi soare,

pe cap, îmi amintea mai degrabă de ţăranii din tablourile lui Iser. Deşi vecin cu noi, pe nea Lixandru nu-l prea

văzusem în ograda noastră stând de vorbă cu tata, cum văzusem pe alţii. Să fi tăinuit oare Lixandru o ură mai veche în

suflet? Nu mă dumiream pe atunci. De fapt, nea Lixandru a venit, mai spre iarnă, într-o dimineaţă la gardul nostru şi i-

a strigat tatei ceva în legătură cu un porc care nu se mai scula de jos de vreo trei zile; nu mânca, nu bea şi nici nu arăta

semn de însănătoşire. Musai trebuia să-l ajute tata ca să-l taie: „decât să-l piardă?!” „Nu geme, nu suferă? a mai

întrebat tata înainte de a decide a-l sacrifica. „Nimic, nimic! Totul aşa din senin” a mai răspuns Lixandru. „Cum, din

senin? Nimic nu-i din senin! – a zis îngândurat tata către ăla care nu se dezlipea de lângă gard – Du-te înainte, că vin

ÎNTREZĂRIRI 22

şi eu”. Ceva mai târziu, ducându-mă pe acolo, i-am găsit la pomana porcului; cinsteau o ţuică fiartă pe prispa casei.

Fumau Naţionale şi între două păhărele mai discutau una, alta…Veşti şi întâmplări rele ca şi supărarea porcului pe

viaţă. „Colac peste pupăză, omizile au terminat toţi corcoduşii, adio ţuică la anul… Pe când la alţii?! – a oftat

Lixandru lângă tata de mi s-a părut că-i părea rău de țuica din casă, pe care o dădea – La noi parcă numai cucuveaua

cântă, întuneric şi sărăcie, sărăcie şi iar întuneric. Parcă-i de tot râsul”.

Prin fereastra uneia dintre camere se auzea, la radio, cântecul lui Daminescu: „Varsă ţara lacrimi grele/Găurind

pământ cu ele”.

-De, măi Lixandre – i-a tăiat vorba, cu subînţeles, tata – şi cartoful făcut între cocenii din sobă e de tot râsul,

dar tare rău te pîrjoleşti pe degete, câteodată şi, tot nu ne-am învăţat să mai şi suflăm când îl ducem la gură.

Ca atunci, pe arie, m-a pufnit râsul la spusele tatei.

-Ce-i, mă, copile? Iar ţi s-o fi năzărit ceva, ori te-ai înecat cu cartoful ăla? l-am auzit pe tata împungându-mă

cu un deget.

- Nu, nu despre asta e vorba. Mă gândeam la o întâmplare povestită de un rus, Cehov. Nu ştiu cum îi zicea

povestirii aceleia, dar, când capul familiei venea acasă cu peştele prins pe baltă, mai întâi, nora îl da bătrânului să-l

încerce, iar dacă bunicul nu murea, i-l luau dinainte şi serveau masa toţi ceilalţi.

- Şi dacă se nimerea să fie otrăvit? rămăsese tata cu paharul de ţuică neînceput în mână şi ochii mari către

mine.

- Păi, ce să-i mai facă!? Îl pregăteau pentru înmormântare…

- Măi, drăcia naibii! Da ce suflet aveau, ăia, pentru moşul lor!?! îl aud şi pe Lixandru. Ăştia îl întrec pe nea

Abduraym de la noi din sat. Îl ştii pe Abduraym de la cântarul CAP-ului, măi băiete? Îi fac semn, că da, mi-l aduc

aminte şi-l rog să spună, ce ştie, mai departe.

- …C.A.P.-ul avea un cântar-basculă, la intrarea în sectorul zootehnic. Acolo se măsurau căruţele,

camioanele, ce veneau încărcate de pe câmp. Abduraym era şeful cântarului. Trecea tot într-un catastif cu scoarţe

cartonate. Fiecare căruţă şi fiecare căruţaş, fiecare camion cu încărcătura lui. Nimic nu-i scăpa. Periodic îl prezenta

preşedintelui de CAP. Vecinul vostru, Ilie Ivanciu era şi el şef pe la crama din sector. Seara, trecea cu Ilie Socodol şi

Gică Koian pe la cântarul-basculă. (Lupu îl chema, dar în sat i se spunea „koian” de la iepure, că era îngrijitor de

iepuri, în sector). Împreună, ca oamenii, de, mai trăgeau câte ceva la măsea prin crama unde şef era Ilie Ivanciu, şi

când li se făcea foame, da iama în traista tătarului cu cele de-ale gurii, în bojdeuca de la cântar. Uneori, intrau peste

tătar şi-i cereau de la obraz câte ceva de potolit foamea, alteori, se serveau singuri, că Abduraym era mai mereu pe

afară, sau pe dedesubtul basculei, de ungea cuiele cântarului. Ieşea tătarul şi da cu ochii de musafirii nepoftiţi. „Ai…

aiii… Da‟, arde bre!” „Arde, arde, nea Abduraym…”. Nu le zicea nimic tătarul, că, de! Mai îi pica şi lui, o sticlă,

uneori, sau chiar ceva carne de iepure…, cine mai ştie! Într-o zi, ce s-a gândit moș Abduraym: „Ia să le-o fac ăstora,

să-i învăţ minte!”…

- Ei!?! – întrebă şi tata dând paharul cu ţuică, pe gât. Lixandru făcu o pauză de umplu, din nou, paharele.

- Ce credeţi că i-a dat prin cap, tătarului? Într-o seară a prins într-o plasă-colivie, pusă la şopronul cu grâu

vărsat de lângă bascula-cântar, nişte ciori. Le-a jumulit bine şi le-a pregătit pe jar, acolo la cântar, apoi le-a pus într-o

farfurie, undeva lângă geam, la vedere. Ştia el dinainte, ori presimţea că va fi iar călcat de ceata de fomişti, dar

pregătise minuţios, ciorile alea, şi aştepta să înceapă distracţia. Cum i-a zărit, pesemne, venind spre hogeacul său, fuga

dedesubt, se făcea că are treabă pe acolo. Când a intrat băieţii cu arsuri la stomac şi au dat de friptura ca de porumbel,

pune-te la ros copane şi piepturi, că, la apariţia tătarului, dacă mai rămăsese câteva bucăţi neatinse. Văzându-i, tătarul,

cum mâncau cu atâta poftă, mai că saliva şi el, că ochii, cred că-i avea cât cepele. „Scuze bre, nea Abduraym, da„ am

văzut că mai rămăsese câte ceva şi pentru noi… Acum, poţi să ne trimiţi și la şeitan, noi, tot ăia rămânem. Arkadaşi

cu mata şi să ne trăieşti bre, nea Abduraym!” „Da‟, estem bun?”, se holbă tătarul, neîncrezător. „Cum dracu‟ bre,

carnea de porumbel să nu fie bună?”, s-au mirat ei. „Da, porumbel… porumbel… Ulȧ! (măi)… măi!, se minuna

tătarul. Slavă lui Alah”. Şi, se ruga, pesemne, cu gândul că nu păţiseră până atunci, mai nimic. Ba, dimpotrivă, se

băteau lupii la gurile lor. „Ia şi mata nea Abduraym, îl îmbiau ei, văzând că tătarul nu e supărat. Ia, bre, până nu-i prea

târziu”. Mai mult, îi înfipse un copănaş de „porumbel” şi tătarului, în mână. Văzând nea Abduraym, că românaşii nu

glumesc de fel, hai de gustă şi el, şi gustă, până termină bucăţica, mai cu grimase, mai din curiozitate. „Nu-i bun, bre,

porumbelul?”, l-a întrebat unul dintre musafiri, pe tătar. „Ce porumbel… Crau-crau! Asta, prins la mine... Ciori, bre!”,

se dădu de gol tătarul. „Ce ciori, cum… ciori? E porumbel toată ziua!” Ăia, pe-a lor, tătarul, pe-a lui…, până la urmă,

s-au lămurit cu toţii. „Noi, am mâncat, crezând că-i carne de porumbel, da‟ tătarul, ştia bine ce mănâncă, însă n-a

putut să se abţină când a văzut cu câtă poftă îi înghiţeam friptura”, ar mai fi zis Ilie Ivanciu, când povestea și la alții, păţania cu ciorile fripte...

Când a terminat de povestit fața lui de cocostârc a devenit iarăși gânditoare și posacă. Începuse a se însera și a

trebuit să mă rog de tata să mergem spre casă. Luna era ca o seceră, undeva, în jos, către orizont. Stelele sus, una câte

una începură să sticlească și mișcau în frunzarul cerului ca niște omizi. Gândul ăsta m-a cutremurat: „Naiba le-a adus

ÎNTREZĂRIRI 23

peste sărăcia noastră, tot naiba le va sălta de pe fața pământului” am îngăimat. Aşa cum sălta şi sacul cu poveşti de

după horn, cu basme cu tot, după ce ne adormea mama pe toți. Noroc că tata, care mergea ceva mai împleticit, nu mă

auzise să mă întrebe ce mi se mai năzărise. Pesemne gândul lui era la cina aceea de pomină care avusese loc în

bojdeuca tătarului Abduraym.

VISUL ALB

Al.Florin ŢENE

Câinele, singurul prieten care-i mai rămăsese, îl lingea pe faţă cu un devotement rar

întâlnit. Nenea Călin, aşa cum îl strigau mai toţi copiii din cartier, se ghemuise sub un teanc

de cartoane acoperite cu o folie din plastic în ghena de gunoi care răspândea un miros

pătrunzător de varză acră. „Ce miros plăcut de sarmale“, îşi zise în gând, trăgând peste cap

cartonul să nu-l ningă. Patrocle se întinse lângă el, băgându-şi botul sub labele din faţă,

veghind cu ochii întredeschişi.

De câteva zile cerul îşi revărsa sacul cu fulgi mari de zăpadă peste oraş. Se

înnoptase şi lumina lampadarului din apropiere prelungea umbrele copacilor până în colţul

unde îşi făcuseră adăpost cei doi.

Câinele ciuli urechile la auzul paşilor care se apropiau. Un bărbat venea spre ghenă

aruncând punga cu gunoi în pubelă.

-Iarăşi v-aţi aciuiat pe aci!? Mama voastră de derbedei!

Nu îi răspunse nimeni. Doar Patrocle mârâii.Umbra omului dispăru, iar paşii afundaţi în zăpadă se îndepărtară

până nu se mai auziră.

-Lasă-l în pace! Culcă-te lângă mine să ne încălzim.

Câinele se întinse în spatele lui, cât era de lung. Simţea căldura prietenului şi nu-i mai păsa de fulgii mari ce

se aşterneau peste ei. Simţea o siguranţă ştiind că Patrocle veghează. O moleşeală plăcută îl cuprinse ca un vis frumos.

“- Şi acum, dragi iubitori de poezie, invităm în scenă pe marele poet Călin Matei…, Oamenii aplaudară cu

entuziasm. Distinse Poet vă rugăm să ne citiţi câteva poezii din volumele dumneavoastră.“

Ne-a Călin adăpostit sub cartoanele umezite, încă, mai auzea aplauzele furtunoase ale spectatorilor.

“- Dragii mei cititori, mă bucur că aţi venit în număr atât de mare la întâlnirea cu Poezia. Aşa cum Blaga

spunea, în unul din eseurile sale, că: “Poetul este un donator de sânge la spitalul cuvintelor“, eu nu fac altceva decât să

aduc la lumină conştiinţa mea care se comport, de multe ori, ca şi cum ar avea un tratat de alianţă cu adversarii mei. În

acest context eu am făcut din Poezie o armă, din succesul meu o înfrângere şi din bucurie o suferinţă… Şi acum daţi-

mi voie să vă citesc câteva poezii din volumul, de curând apărut, intitulat “Germinaţia cuvântului de sub zăpadă“.

Nu îşi mai aducea aminte ce poeme a citit, dar niciodată nu are să uite poezia “Poetul “, pe care a spus-o pe de

rost şi pe care acum o murmura cu buzele arse de frig în urechile câinelui:

S-a întors poetul în satul natal/Cu toate păsările lui zburătoare/Acelaşi râu îi aduce la mal/Amintiri din clipe

arzătoare.

S-a întors poetul pe strada copilăriei/Şi e o altă adresă pe casa lui/Bronzul toamnei sună în frunza viei/Şi galbenul

scrisorilor a trecut în gutui.

...Ceaţa timpului, val după val,/peste nuci încet se lasă,/prin inimile oamenilor din satul natal/trece poetul, amintire,

spre casă...

„- Domnule Călin Matei, vă mulţumim pentru faptul că aţi răspuns la solicitarea noastră. Vă mulţumim în

numele conducerii Bibliotecii Judeţene şi al cititorilor noştri. Vă rugăm să mai veniţi în mijlocul nostru.

- Dacă mă invitaţi, am să vin cu mare plăcere.”

Ningea intens şi cartoanele se înmuiaseră de tot. Mirosul de varză acră parcă dispăruse, sau se obişnuise de

mai bine de doi ani cu el. Chiar îi plăcea. Îi aducea aminte de Mioara când îi gătea varză călită cu cârnaţii aduşi de la

ţară, de la socri. ”Ce vremuri! Toate sfintele sărbători le petreceam acolo, în inima Ardealului, la socri. Dar…, toate s-

au dus. Mioara, bibliotecara care m-a prezentat aşa de frumos publicului, după doi ani de căsătorie, a plecat cu altul.

Fără nicio explicaţie. Socrii au murit şi pe mine m-a luat valul…“

Se întoarse cu faţa spre Patrocle şi-l cuprinse cu braţele.

“Dansam într-un vals ameţitor pe parchetul bine lustruit într-o sală din Bucureşti după ce am luat premiul

Academiei. Totul se învârtea în jurul nostru ca într-un film tridimensional. Era alb peste tot, până şi în visele noastre

acompaniate de orchestră. Rochiile femeilor, costumele bărbaţilor, până şi pantofii. Mioara mă strângea în braţe,

zâmbind gânditoare. Era în jur numai alb precum în tablourile lui Bimbea, prietenul plecat de mult…“

Zăpada se aşternuse peste tot cartierul. Albul ştersese toată mizeria oamenilor. Ningea din belşug şi plapuma

albă acoperise pe cei doi.

ÎNTREZĂRIRI 24

UN BALADIST PARCIMONIOS

Gheorghe ONEA: „Anotimpul iubirii”, 2018

Gheorghe POSTELNICU Titlul volumului de versuri, împrumutat de la poezia cu acest nume, un

cântec ritualic cu acorduri de baladă, unul dintre cele mai reuşite din cele 74,

vizează, prin alăturarea substantivelor comune, timpul şi dragostea, două

sentimente umane puternice. E un lucru mai rar astăzi să îmbii versul cu muzica, să

infuzezi textul, colorându-l cu ritm, refren, gesticulaţie şi cabotinisme scenice, iar

Gheorghe Onea o face cu succes. Atracţia pentru efecte nu diminuează libertatea

cuvintelor de a se mişca în voie, altfel spus, ludicul nu dezechilibrează

componentele discursului liric. Citind şi recitind unele poeme („Blestem”, „Baladă

pentru fata vinovată”, „Scrisoare din iarnă”, „Chipul tău de copil”, „Tainicul

drum”, „Amar şi târziu”, „Singurătate”) gândul mă poartă spre menestreli ai

sfârşitului de secol, precum Ion Nicolescu, Cezar Ivănescu sau George Ţărnea.

Poate că poemele „Lumină ninsă”, „Cărări închipuite”, „Ultimul tren”, „Clipă de

veghe” să cheme alte umbre (Blaga, Esenin, Labiş), dar noi suntem de părere să

nu-i ascundem adevărata genealogie în care Radu Gyr, Virgil Carianopol şi Vasile

Voiculescu mărturisesc mai bine despre „păcatele” bune şi rele ale baladistului

parcimonios din Cislău, aflat abia la al doilea volum de versuri, la vârsta de 60 de

ani. Sub aspect tehnic, versul său e bine fixat la nivelul decorativului în care excelaseră, cu un veac în urmă, Şt. O.

Iosif şi George Topârceanu. Accentele ritmice şi ceremonia spunerii închid poemul într-o frumoasă sugestie melodică,

apropiind versurile de strălucirea unei salbe de galbeni: „Poate că lumea asta-i vinovată / iar adevăru-i undeva prea

sus, / când mai iubim din când în când o fată / şi ne certăm pe-o coajă de apus” sau „Spânzura-ţi-aş sufletul, femeie /

de norocul meu – pierdut în cer, / să te cheme-ntr-una nunta mea lactee / şi să-ţi fie iarnă, şi să-mi fie ger!”

Încercările de identificare ar putea continua, dacă ne-ar fi de folos, deoarece mulţi autori meşteresc la robotul

unor predecesori, iar puţini digitează pe instrumente concepute de ei. Simpatia lui Gh. Onea merge spre confraţii care

electrocutează cu milă cuvintele şi imaginile, morfologia şi sintaxa, pentru că aceste mijloace sunt puse în

slujba…onestă a comunicării clare prin intermediul elegiei şi baladei, fără ca elegiacul şi baladescul să meargă atât de

departe încât să constituie echivalenţe şi simboluri („Mai şlefuiesc, / din când în când, / oglinzile de miere / şi-ncerc

zadarnic / să m-ascund / în răsuflarea lor / amară”).

Cartea este dedicată copiilor Alexandra şi Lucian. Se bucură de „mângâierea” altui poet, Lucian Mănăilescu,

şi de grafica alb-negru a cunoscutului Florin Menzopol.

În versurile lui Gheorghe Onea, dicţionarul şi portativul se acceptă, fără să se inoportuneze. Cât va dura

această prietenie, vom vedea în volumele viitoare.

Anotimpul iubirii Cu păsări albe pe umeri

Poate că lumea asta-i vinovată, Hai, priveşte-mă!

că adevăru-i undeva prea sus, Sunt tot cel de ieri

că mai iubim, din când în când, o fată şi încă mai am

şi ne certăm pe-o coajă de apus păsări albe pe umeri.

Poate că suntem uneori prea blânzi, Hai, ascultă-mă!

o recunoaştem fără să ne doară, Chiar de pierd în gânduri

lumina crudă-a teilor plăpânzi şi nu ştiu, nimic

ne umblă-adesea prin trup şi ne măsoară. să-ţi mai cer.

Poate prea singuri suntem uneori, Hai, ascunde-mă

cu paşi prea iuţi când ne grăbeşte timpul şi spune-mi, mai am

şi când se sparg în suflete viori… vreo pădure, prin somn,

(iubirea mai greşeşte anotimpul) de umblat?

Poate că lumea asta-i vinovată, Hai, sărută-mă

iar adevăru-i undeva prea sus, Iubirea e o tristeţe ciudată

când mai iubim din când în când o fată şi nu ştiu de ce

şi ne certăm pe-o coajă de apus. de fericire

n-am plâns niciodată…

ÎNTREZĂRIRI 25

Parfum de gutui Ovidiu-Cameliu PETRESCU

Zac istovit în

nisipul care mă sufocă.

Fuga mea s-a sfârşit.

Patria mea

Tudor CICU Aş vrea să mă plimb prin pădure,

Aş vrea să miros flori de câmp,

Cândva de acasă... şi sunt ceva ani! Aş vrea să beau apă de izvor,

Plecasem în lume copilul smerit Aş vrea să mă simt

În pod (prin lucarnă) păpuşi din strujani Mângâiat de zâmbetul oamenilor, Sufletul meu

Mai aveau să suspine... necontenit. Aş vrea să respir aerul pur

Al patriei mele. Sufletul meu,

Dar eu mai tânjeam după micul căţel o cetate în care

Rămas lângă poartă şi nedumerit. „Mişcă mai repede, moşule!” luptătorii au murit

Că vrând să imite salutu-mi rebel îmi strigă un tânăr dintr-un AUDI Q7. în aşteptarea bătăliei

În braţe la tata... ah, ce-a mai scâncit! ce nu a mai avut loc,

Alunec pe-o lacrimă s-a predat deşertului.

Mi-a scris apoi mama, cum tot suspina în adâncul sufletului Hienele, deja, mi-au

In cuşca de-afară şi rece în ger: şi-mi regăsesc patria sfâşiat speranţele.

„Nu vede pe nimeni, de te-ai închina Zgribulită printre amintiri.

Spre drum saltă botul şi-i tot mai stingher”

Avea dreptate vietatea aceea întunecată!

Tot tânjind prin străini, cu dor mai mereu Ce mai caut eu în ţara lui?

Eu visam să mă întorc lângă mama În umbra serii Ulise orb

Să-i stau iar în braţe la noi în antreu mă strecor tăcut în patria mea,

În parfum de gutui... dacă bag seama. Printre amintiri. Nu mai ştiu să mă întorc

pe ţărmul speranţelor

Peste ani m-am văzut într-o seară Resemnare părăsite cândva.

La focul din cămin...cu tine doar eu Semnele dăltuite cu trudă

Şi braţul plin de gutui, ca la ţară Să trântim uşa în drumul de piatră

De miroseam încă a toamnă la greu. în faţa clipei, s-au tocit sub bocancii

săgeată otrăvită unui noian de clipe.

De un timp printre crengi cresc numai vise ţintind flămând sufletul. Rătăcesc prin ploaia

Şi-mi rămâne pândind privirea la geam Am strivit bezmetic rece ca moartea,

Sau atunci mă frământ, ori pare-mi-se pendula, dar ea bate un Ulise orb care a uitat

Cum doar gândul ardea şi eu nu ştiam? blând şi sinistru ce căuta prin lume.

în fiecare gând.

ÎNTREZĂRIRI 26

Elena RUSEN

Aripi

Bianca NEDELEA

Pe unde m-am pierdut?...zburam cu tine.

Tu, aripă, mă ridicai.

Din văi adânci, căzute sub coline

Suspinul Toamnei îl ştergeai...

Prindeai, din zborul înspre liniştire,

Din frunzele ce rugineau...

Le legănai pe alba ta iubire,

De ger, la sânul tău, uitau...

Al nostru Voiculescu

Eternul dor de zbor Să te fi rupt de jalea vreunei frunze...?

Şi zaci prin văi nebandajată? Dintre mii de ramuri

Scapă soarele-ntre ramuri Nu ştii că pomu-n Iarnă se-odihneşte moarte,

raze rare tremurânde, Visându-şi Primăvara-n Soartă? Tu mereu revii la viaţă, povestind de adierea Zor de zi în dimineaţă. frunzei mele fremătânde . Stau agăţată-n creanga scuturată, Şi mereu vii de departe… Îndrăzneţi se prind în jocul, Cu gândul meu întrebător... cu bilanţul provizoriu, Cum voi zbura eu, neîntreagă, Eşti aici, dar nicăieri, porumbei fără de treabă, Să-mi duc în cuib al meu odor? Mulţi nu te-au văzut amintind de-un ţel notoriu. vreodată, Mi-aş lipi vreo două aripi, Pune-mi-ar fericirea verde, laţ ! Dar trăieşti prin toţi… aş zbura în Nord şi-n Sud, În plasă să mă prindă! Ce soartă! şi-aş numi-o Libertate... Să-mi şteargă rana de pe braţ,

de-aş uita de voi să plâng. Aripa să mi-o întindă! Animaţi şi storşi de

Dorul, faţa mi-o întoarce gânduri,

către dragul meu pământ... Învăţ, învăţ, învăţ...să zbor... Nici în vise nu mai

Aripa mi se desface, Învăţ, învăţ, învăţ...să cad... credem,

pacea-mi moare-n vis nătâng. La cuib, mă zbat, să mă înalţ Ci ne scufundăm, ne

Aripile-mi duc pe umeri Cu-aripa albă, ce-o mai am. pierdem

adierea-n alb de alb, --------------------------------- Printre ale tale rânduri.

şi mă urcă-n Himalaya, Cincizeci de ani -------------------------------

să-mi fac dragul cedru, pat. Mihai HORGA

Mă trezesc în zbor de vulturi Hei, viaţă, uneori eşti cam ciudată

negri, şefi peste zăpezi... Azi unii ce-s pigmei, mâine-s titani

Ce aproape este cerul ! Să nu greşesc, un sfat le-aş da pe dată

Mi-l adun pe trup, grămezi. Aş zice s-aşteptăm ... cincizeci de ani

Curge Soarele-n troiene, Când văd un neica - nimeni care-atacă

raze ude nălucinde, Dar caracteru-i este de doi bani

povestind de visul rece... În loc să-l pun la punct, să-l fac să tacă

şi înalt...al unei frunze. Aş zice s-aşteptăm ... cincizeci de ani

Zboară porumbei sub soare, Când nonvaloarea o văd lăudată La drumul mare când împart dreptate

se rotesc la cuibul lor. De unii semidocţi sau grafomani Doar pui de şarpe, javre sau lupani

Sus, pe culmile înalte, Pe o balanţă deja dereglată Şi revoltat ţip: asta nu se poate!

zborul e-al vulturilor. Aş zice s-aşteptăm...cincizeci de ani Aş zice s-aşteptăm...cincizeci de ani

Peste ei plutesc doar Sfinţii, Când veţi citi aceste rânduri poate,

trupele lui Dumnezeu. De-mi veţi fi adversari, sau fi-veţi fani

Dac-ajungi la Ei devreme, Cum fiecare ştie şi socoate

n-ai zburat la locul tău Aş zice s-aşteptăm...cincizeci de ani

ÎNTREZĂRIRI 27

CĂRŢI ŞI REVISTE PRIMITE LA REDACŢIE

Rubrică realizată de Gheorghe POSTELNICU

În amintirea prozatorului Gheorghe Stroe, redacţia Întrezăriri va organiza, în 2019, concursul

de lectură”Ultimul cititor”, adresat elevilor şi studenţilor. Participanţii vor dovedi printr-o mapă

cuprinzând fişe, analize, recenzii, note de lectură, referate, faptul că au citit cel puţin 5 cărţi având ca

autori scriitori buzoieni contemporani, apărute în ultimii 10 ani. Pentru premierea laureaţilor va fi

nevoie de aproximativ 1000 de lei. Ce părere au generoşii noştri cititori? Dar familia lui Gh. Stroe?

O SEDUCĂTOARE UTOPIE LITERARĂ: „OMUL DINTRE DOUĂ LUMI”,

de Diana Dobriţa BÎLEA

Mă declar solidar cu cei care au apreciat ultima carte a Dianei Dobriţa

Bîlea, din Constanţa, ca pe o binevenită probă de împrospătare a mijloacelor

epice actuale. „Roman basmic şi poematic” (I. Roşioru), fantezie magică, eseu

psihanalitic dialogat, basm modern, utopie ştiinţifico-fantastică, labirint magico-

mitic, nuvelă zoomitologică, în oricare din formule am putea-o, procustian,

aşeza, povestea este de o tristeţe covârşitoare, optimismul final al autoarei

(„Niciun rău nu va fi nepedepsit, după cum niciun bine nu va rămâne vreodată

neluat în calcul”) părând dislocat din cadrul firesc al tensiunii narative.

Deşi coeficientul de epic sporeşte de la capitol la capitol, el nu modifică

în favoarea sa relaţia cu eticul, care se consolidează cu dibăcie, aservindu-l pe

cel dintâi. Putem numi această manieră ilustrativism etic sau, reactualizând un

termen străvechi, tezism. Este vorba aici de o înfrângere a unor energii epice, a

poeziei şi a gândirii epice, prin ştiinţifizare şi retorizare. Operei astfel gândite i

se consacră rolul modest de producător de episoade epice comandate. Această

pornire moralistă o determină pe autoare să regleze acţiunea personajului după

codul psihic al dogmei, împingându-l în revelaţii descoperite în păgânism şi

preistoria creştină. Discursului fluent al tradiţionaliştilor îi ia locul memoria

voluntară, aplicată pe teza purtătoare de impulsuri psihanalitice care devine

instanţă supremă, cu certitudinea că binele învinge răul, frumosul, urâtul,

lumina, întunericul, adevărul, minciuna.

Cu aceste observaţii, „Omul dintre două lumi” (2017) este o teoremă căreia o sumă de întâmplări şi de

personaje trebuie să-i confirme viabilitatea. Prerogativele personajului principal, o studentă medicinistă dilematică,

Ileana (Cosânzeana? n.n.), ar fi fost de aşteptat să-i dea complexitate umană, dacă nu s-ar împotmoli în întretăieri de

universuri greu de apropiat. Asupra sa, autoarea experimentează efectele unei maladii dunărene, luând forma

nesiguranţei ori a iluminării dătătoare de metamorfoze miraculoase, adaptate, mai curând, la science-fiction, decât la

psihologia modernă. În acest context, compararea scrierii cu „Un veac de singurătate” şi a satului Gârliciu cu celebrul

Macondo, pare un compliment hazardat. Cred că talentata autoare s-ar simţi mai confortabil în vecinătatea lui Harry

Potter şi a altor cărţi pentru adolescenţi. Observaţia se alătură altor două pricini de nemulţumire. Una ar fi

geometrizarea personajelor, ca rezultat a unui proces psihic prea repede parcurs, al unei filozofii romanţate. Alta are în

vedere împletirea magiei păgâne cu elemente creştine, alăturare fără susţinere teologică.

Cunoscând destul de bine „împărăţia apelor” dobrogene şi foarte bine zona Gârliciu-Dăeni, autorul acestor

rânduri s-a emoţionat reîntâlnind toponime precum Nomoleci, Ceair, Derea, Chidosat sau nume de persoane, ca

Genica şi Postole. Insula Pastrama, ţinutul ezoteric din mijlocul fluviului, devenise, în anii ‟75, raiul agricol al

mecanizatorilor din Dăeni care cultivau aici pepeni şi porumb. În carte este gura de rai care comunică subteran cu

Delta Dunării şi cu Lacul Razelm. Sunetul clopotelor îngropate în adâncuri de câţiva credincioşi pentru a le feri de

cruciada ateistă, amintesc de „Glasul clopotelor scufundate”, sintagma publicistului Ilie Mândricel.

Elementele de basm constituie şansa autoarei de a justifica alegoria. Ele se întâlnesc la tot pasul, încât

întunecă şi ascund pornirile reale: şarpele devenit balaur dobrogean, zânele, Sânzienele, nuferii, şacalii, peştele uriaş.

Călin (File din poveste? n.n.) este bărbatul fatal de la podul plutitor, văzut de tânăra îndrăgostită ca pe o făptură mitică

desprinsă din primitivitate, când om, când şarpe, când real, când fantasmă, eroul – eponim insuficient caracterizat. În

jurul lui se ţese o sexualitate mitico-erotică ce aminteşte de Dragobete, fiul Babei Dochia sau de Zburător, simbolul

dragostei juvenile, semidivinitatea erotică, daimonul străvechi.

ÎNTREZĂRIRI 28

Privită dintr-un unghi mai larg, cartea Dianei Dobriţa Bîlea reprezintă speranţa unui tip de proză în care

fantasticul şi pitorescul stilistic împodobesc lăudabil fraza şlefuită cu migală, iar artistul cuvântului, care este

prozatoarea dobrogeană, se întrece pe sine în descrieri admirabile, smulgând limbii române noi şi neaşteptate valori

expresive. „Omul dintre două lumi” este o seducătoare utopie literară cu melancolii şi iluzii ce sublimează un

romantism care atinge prin forţă fantasticul, în linia lui Vasile Voiculescu şi Gala Galaction. Fără discuţie, D.D. Bîlea

este povestitoare, dar puterea sa creatoare constă în grai, adică în priceperea cea mai rară: de a construi croşetând.

O PARABOLĂ CIVILĂ: „IMIGRANTUL”, de Paulina Georgescu

Incendiată de tristeţe este nuvela Paulinei Georgescu

(n. 1957), intitulată „Imigrantul” (2017). Ea poate declanşa

un torent de comentarii, dar, indiferent ce s-ar spune despre

scrierea în discuţie, generalizările teoretice ar înălţa povestea

în văzduh cu evidenţialismul ei ocrotitor, sprijinită pe o

întâmplare simplă: încercarea unor africani de a ajunge într-o

ţară europeană. Subiectivismul dus la extrem, în favoarea sau

împotriva acestui fenomen relevă o realitate problematică,

prin raportarea la alte componente sociale şi politice

contemporane, dar nu eludează răspunsul la întrebarea

esenţială: este imigraţia o soluţie, un beneficiu sau o

catastrofă? O povestire cu un subiect inspirat de videoclipurile

postate pe internet, referitoare la migraţie şi la traficul de

fiinţe umane, poate fi interesantă dacă depăşeşte pragul jurnalismului, făcându-şi loc spre exigenţele critice prin

valoarea artistică, şi nuvela Paulinei Georgescu, aflată la a treia sau la a patra carte, o face cu prisosinţă. Cum? Prin

frazare scurtă, prin viteză lexicală, prin inventivitate constructivă. În stilul scenariului cinematografic. Al benzilor

desenate. Lectură uşoară. Într-o sală de aşteptare. În metrou. La şcoală. Pe sub bancă. Poveste emoţionantă. Presărată

cu lozinci. „Democraţie. Drept la viaţă. Libertate. Egalitate”. Şi altele, decurgând din proclamaţia revoluţiei franceze

şi din declaraţia universală a drepturilor omului. Desigur, în faţa calculatorului e una, într-o tabără de refugiaţi e alta.

Realitatea face ca formula scurtă, care ne transportă în vecinătate vizualului, să nu fie străină de practica

multor poeţi încă tineri, cărora propriile creaţii le apar ca şiraguri de fluturi albi în continuă zburdălnicie. În acest mic

univers de competitori se caută cu tărie sigla maturităţii artistice care poate să nu vină niciodată, întrucât deschiderile

oferite de internet sunt fără sfârşit.

Nuvelă melodramatică, parabolă civilă cu cheia la vedere ca în integrame sau în manele, povestire romantică

tributară telenovelelor, scriere însoţită de un halou afectiv bine construit şi bine strunit, vezi scena traversării

nocturne, prin furtună, a Mediteranei sau tabloul cerului înstelat sau comunicarea prin gânduri, după pierderea

telefoanelor, „Imigrantul” Paulinei Georgescu poate naşte replici literare mai bune sau mai rele în cunoscuta, de acum,

„cultură periferică facebook”. Pe această linie se înscriu, ca o scuză, şi cele patru dezacorduri gramaticale între

predicat şi subiectul multiplu, ca şi grindina de construcţii nominale ce amintesc de simplitatea ecuaţiilor de gradul I,

familiare, în şcoală, generoasei autoare.

Cât priveşte o altă scriere, „De vorbă cu copilăria”, 2018, cele 100 de pagini ornate cu numeroase ilustraţii

pendulează între gaguri copilăreşti plimbate de la candoare la absurd, de la comic la existenţial, dovedind, ici-colo,

lealitatea prozatoarei faţă de poezia vieţii şi faţă de gesticulaţia lirică.

Îndepărtându-se de tipologia internautului atoateştiutor, vocaţia de scriitor a Paulinei Georgescu poate creşte

frumos din temperamentul zbuciumat şi din inteligenţa larg disponibilă spre poezie, ceea ce presupune deschiderea

căilor de comunicare cu sinele cel mai intim.

ANTOLOGIA „SCRIITORI NEHOIENI”, Buzău, 2017

16 autori „care au abordat genuri şi teme diferite”, în perioade istorice diferite, înseamnă exprimarea numerică

a celei mai puternice comunităţi literare de pe Valea Buzăului, reunită într-un volum antologic subintitulat „Cineva

trebuia să rămână în munţi”. Atitudine pozitivă a „părinţilor editoriali” Alexandru Oproescu şi Lucian Mănăilescu,

chiar solidaritate, întrucât despre o înrudire spirituală între cei 16 nu poate fi vorba. Fără a intenţiona să micşorăm cu

nimic însemnătatea faptului că o aşezare de munte, cum este Nehoiu, a putut impune, într-un secol de cultură, 16

creatori pe tărâmul literelor, trebuie să observăm că preocuparea cărturărească a fost calea cea mai potrivită de

ÎNTREZĂRIRI 29

înnobilare a lor. Decorul cultural favorabil a împins poezia, proza, eseul, cercetarea didactică şi istorică până în zilele

noastre, cu accentul pus pe erudiţie şi pe temele scoase din cultură.

Alexandru Oproescu (1940-2017), „un turn de onoare pentru cultura buzoiană”, retras la pensie în

apartamentul său din Buzău, a iniţiat un măreţ plan editorial în care ar fi trebuit să includă personalităţile localităţii

Nehoiu. N-a apucat să-şi vadă visul împlinit. „Prevăzând sau presimţind”

(Marcela Chiriţă, autoarea „Cuvântului înainte”) i-a încredinţat manuscrisele

nehoianului Lucian Mănăilescu, alt împătimit al cuvântului scris, care a executat

întocmai testamentul mentorului său. Subtitlul antologiei trimite la cunoscutele

versuri ale animatorului cultural Nicolae Pascu (1925-1977), pe care le cităm şi

noi, pentru neuitare: „Cineva trebuie să rămână în munţi / stele s-aprindă, să

stingă; / cineva pentru ceilalţi / distanţa trebuie s-o scurteze / între cer şi pământ

- / cu un cap măcar, fiecare / să-şi simtă prezenţa mai sus // Cineva trebuie să

vină la şipotul apei / de balast s-o dreneze / veghea cuiva să-i limpezească

răcoarea, / iar ugerul oii trebuie cineva să-l ferească de lup / şi trebuie cineva să

rămână / cu brazii, răşina s-o strângă / pentru făclii // Dar mai ales bocşele

tăcerii fecunde / trebuiau de cineva aţâţate, / arderea multă să poată / cristaliza

diamante”.

Paginile cărţii strălucesc prin evocările biografice realizate de Marcela

Chiriţă (excelent textul „Cărţile care rămân”), L. Mănăilescu, Al. Oproescu,

Simona Raţiu, George Băiculescu, C. Deneş, Şt. Iovan, Marius Vintilă. Creaţia

autorilor antologaţi este ilustrată prin articole cu subiect istoric, didactic, prin

povestiri, versuri, eseuri, epigrame. Cel care a îngrijit actuala ediţie, poetul Lucian Mănăilescu, a lucrat cu o mare

încredere în forţele şi în valoarea materialului aflat la dispoziţie, pentru că într-o pădure aşa de întinsă, cu specii

variate, exploratorul trebuie să defrişeze cumpănit, ca să ajungă la luminiş. După succesive lucrări de curăţire, poate

contempla acum, din poiana sufletului său de artist, arborii-coloană ai construcţiei nehoiene: G. Băiculescu, N. Pascu,

C. Deneş, V. Rădulescu, D. Nicolaescu, Eugenia Gavriliu, Al. Oproescu, Petre Bucinschi, Raimonda Anghel, Al.

Duţu, sub foşnetul cărora s-au dezvoltat talente contemporane: Şt. Iovan, Gh. Onea, Dan Puric, Carmen Tania

Grigore.

Cel mai mare spaţiu din antologie (33 de pagini) a fost dăruit iniţiatorului acestui proiect, despre care

Corneliu Ştefan scria în 1993: „Este puţin probabil că în România mai există un om de talia lui Al. Oproescu,

personaj şi personalitate deopotrivă pentru lumea cărţii. Istoric literar, exeget, autor de ediţii, scormonitor de

informaţii, iniţiator de cenacluri şi de acţiuni temerare în planul culturii, bibliofil dublat de un biblioman şi

colecţionar de semne lumeşti ale spiritului…” După o selecţie de elogii semnate de scriitori binecunoscuţi, care şi-au

intersectat activitatea cu munca tenacelui bibliotecar, sunt reproduse fragmente din „Epistolar 1956-2016” cu amintiri

literare şi câteva scrisori de la Radu Voiculescu în care acesta descrie coşmarul ultimelor zile din viaţa marelui medic

şi scriitor. Am reîntâlnit informaţii care şi nouă ne-au folosit în „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu” (2012) şi ne-am

simţit reconfortaţi. Istoria literară e totuşi măsură, ţinută, disciplină şi adevăr.

Poezia, specialitatea lui L. Mănăilescu (n. 1951), i-a înlesnit, dar i-a şi limitat construcţia pe suprafeţe

învecinate, silindu-l la formule abreviate, spaţiu pe care elogiul, cât şi informaţia biografică, trebuie să se producă

expeditiv. De cele mai multe ori, adjectivul potrivit sau fraza întreagă au pregnanţă şi exactitate. L. Mănăilescu este

cel mai îndreptăţit să scoată un compendiu al scriitorilor nehoieni, cu prezentări exhaustive, acţiune recuperatoare

oglindită de o retină critică proaspătă. În această împrejurare, compendiul sau dicţionarul ar surprinde multiple detalii

microscopice apreciate de istoria literaturii române.

Este evident că autorii nehoieni de astăzi ilustrează tendinţe stilistice dintre cele mai diverse, consolidate

scriptic în cronici şi recenzii. Mutarea lor într-o lucrare care i-ar prezenta pe toţi scriitorii Văii Buzăului ar însemna

răsplata meritată, dar cine să facă acest lucru, cine să fişeze sute de volume, să confrunte păreri critice exprimate în

ultima jumătate de veac? Ce fac bibliotecarii de astăzi, cu ce se ocupă consilierii culturali? Mister.

UN EXPERIMENT ÎNCÂNTĂTOR

Oana Camelia Şerban: „Cinic şi clinic. Trei săptămâni în spital – cronica unei salvări întârziate”,

Buzău, 2018 Buzoianca, prin origine, Oana Camelia Şerban, este destinată, probabil, unei cariere universitare dintre cele

mai fructuoase, dar, în mod sigur, unui parcurs literar făgăduitor de înalte aprecieri. Cu nuvela „Cinic şi clinic. Trei

săptămâni în spital – cronica unei salvări întârziate” asistăm la activarea unor însuşiri lăuntrice ale acestui talent

ÎNTREZĂRIRI 30

temeinic şi lucid, pe care scrierea recentă doar îl prevesteşte. Nu ne îndoim că viitoarele creaţii o vor fixa pe autoare

mai bine în reprezentările cititorilor, cu minima condiţie de a folosi serviciile unei edituri consacrate.

În „Epilog”, mărturiseşte că „Nu e o carte pentru toată lumea. În principiu, e o carte pentru trei oameni,

dintre care unul nu poate să o citească şi oricum nu ar înţelege sau ar uita ce e în ea, şi unul despre care eu una nu

ştiu dacă o să citească”, iar, puţin mai departe: „intriga e simplă, medicală, iar deznodământul e cât se poate de

plictisitor, uman şi incert. Nici măcar erotic.” O compoziţie ţinută bine sub control epic şi psihologic (discreţia este

atitudinea dominantă) pentru a susţine teza: simplu, cât mai simplu, aşa cum este, în abisul lui, traiul pământean.

Existenţa umană este o suită de episoade epice. Stă la alegerea scriitorului să le prezinte artistic sau fără ajutorul

sensurilor figurate. De altfel, scrisul neartistic are o frumoasă tradiţie în literatura română. În acest sens autoarea

reduce la strictul necesar descriptivul şi anecdoticul, promovând detaliul revelator care luminează suficient de mult

părţile ascunse ale conştiinţei. Ascuţimea şi sinceritatea analizei edifică pas cu pas un fatalism pasional de o forţă

emotivă rară. Tânăra creatoare echilibrează neliniştea şi speranţa pe un registru mai stabil decât acela al visului erotic,

exclus, acesta din urmă, din raţiuni programatice. Mediul evocat: spitalul, universitatea, oraşul, ritmează cu stările

interioare, cu mediul fizic şi uman pentru a susţine ideea că singurătatea şi lipsa comunicării nu pot fi învinse în lumea

de astăzi.

Oana Camelia Şerban aduce în cele o sută de pagini ale nuvelei sale un personalism estetic şi o viziune

psihanalitică ce fixează situaţii imposibile, izvorâte din sondarea subconştientului. Stăpânirea acestei tehnici face din

„Cronica unei salvări întârziate” o entitate artistică de sine stătătoare, cu un echipament adecvat, cu o economie de

mijloace care se subordonează scopului. Sacrificarea podoabelor stilistice este impusă de adevărul omenesc filtrat într-

o naraţiune compactă, jalonată în timp şi spaţiu. Citind şi recitind nuvela, am simţit un fior dramatic şi deprimant,

deoarece acţiunile celor două personaje active, tânăra universitară şi chirurgul enigmatic, ambii cu o aparenţă rece, dar

cu potenţiale promisiuni arzătoare, sunt parcă mânate de o boală a personalităţii accentuate. Experimentând până la

capăt, autoarea poate afirma: „Ar fi fost o carte sigur mai citită, dacă paginile aveau o oarecare idilă închegată, dacă

ne suprapuneam pe undeva într-un mod vizibil şi cert de ambele părţi. Indubitabil, ar fi fost o carte infinit mai bună

dacă aş fi renunţat la realitatea faptelor şi aş fi lăsat loc imaginaţiei, seducţiei, continuărilor unor lumi posibile.” Şi

noi, Gh.P., am experimentat scrisul nestilizat în romanul „Speranţa” (Bucureşti, eLiteratura, 2015).

Nuvela Oanei Camelia Şerban aduce o percepţie personală a vieţii şi a transpunerii acesteia în artă, în care

neputinţa joacă rolul antic al ursitei. Fără stilizare, scrisul său dezvoltă o pulsaţie armonizată perfect imaginaţiei

pasionale, prin excelenţă lirică, grăuntele energetic al prozei sale care pe noi ne-a încântat.

P.S. Atenţie la folosirea verbului „a şti”!

Jipa Rotaru şi Marius-Adrian Nicoară: „Constantin Prezan – Ion Antonescu în slujba făuririi

României Mari”, Buzău, 2018, prezintă colaborarea exemplară a lui Constantin Prezan şi Ion Antonescu, „doi dintre

cei mai importanţi contributori la reuşita războiului sfânt al românilor pentru întregirea naţională, zămisliţi parcă

pentru a fi împreună şi a-şi pune viaţa în pericol pentru ţară şi neam”. Studiul cunoscuţilor istorici militari prezintă

activitatea celor două personalităţi, sentimentele lor de solidaritate socială şi camaraderie în situaţiile grele, raporturile

dintre şefi şi subordonaţi, competenţa, profesionalismul şi dragostea de neam şi ţară. Constantin Prezan şi Ion

Antonescu au format, timp de trei ani (1916-1919), un cuplu de comandă şi stat major în acele eşaloane în care s-au

conceput cele mai îndrăzneţe planuri operative care aveau să aducă victoria finală. Volumul doreşte să fie „un

îndreptar cât mai realist şi totodată înălţător despre ce înseamnă şi cum se manifestă mai ales în situaţii limită,

prietenia şi camaraderia ostăşească”. În capitolul final, „Anexe”, sunt publicate 61 de documente inedite: scrisori,

propuneri, studii, note, planuri, ordine, referate, rapoarte, hotărâri, telegrame, procese-verbale, foi calificative.

Analele Buzăului, nr. IX, 2017, buletin ştiinţific al Muzeului Judeţean Buzău.

Periodicul continuă serialul istoricului Al. Gaiţă, „Moşnenii curburii şi procesele lor”,

ajuns la al şaptelea episod. Am mai reţinut „Consemnări din jurnalul generalului H.M.

Berthelot” (Marinele Trandafir), reluarea unui interviu al lui Silviu Neguţ cu călătorul

buzoian Dumitru Dan (1890-1978), care a parcurs 100000 de km prin 74 de ţări, în

perioada 1910-1916. Studiul Mădălinei Oprea („Traseul globe-trotterului D. Dan în

Italia şi Vatican în 1923”) completează o lucrare similară publicată în 1915 în Analele

Buzăului, prezentând acum vizele emise de diverse instituţii autorităţi, societăţi

sportive, asociaţii medicale pe care drumeţul le-a obţinut în 1923, pentru a-şi dovedi

parcurgerea traseului.

Literadura, nr. 9. Tânăra publicaţie buzoiană oferă cititorilor săi frumoase

pagini de poezie (Raul Bribete, Vali Orţan, Marian Hotcă, Valentin Busuioc, Raluca

ÎNTREZĂRIRI 31

Faraon, Daniela Mărginean, Iuliana Paloda Popescu, Radmila Popovici, Manuela-Camelia Sava, Elisabeta Drăghici,

Marin Moscu, Al. Pripon, Viorel Dodan, Florin Rotaru) şi de proză scurtă (Florentina-Loredana Dalian, Tudor Cicu,

Ion Lazăr da Coza).

Detectiv cultural, nr. 3 (16) pe 2018 este o publicaţie trimestrială de atitudine prin cultură a editurii cu

acelaşi nume, cu sediul în sectorul 5 Bucureşti. În acest număr semnează, după cum ne anunţă imaginile de pe coperta

2, Anca Bucur, Silvan G. Escu, Ada Carol, Ion Muscalu, Eveline Croitoru, dar şi Doru Petre, N.G. Mărăşanu, Fl.

Dochia, Ionel Necula („Ortogeneza Daciei în versuri”), Mioara Bahna („Matei Vişniec: Mansardă la Paris cu vedere

spre moarte”), scriitoarea macedoneană Sonia Stojmensca-Elzester (într-un interesant dialog cu preşedintele executiv

Firiţă Carp).

Cartelul metaforelor, nr. 51-53. Un număr bogat,

cu interviuri (Dinu Zamfirescu, Şerban Codrin – prezent şi cu

o pagină de versuri), recenzii semnate de M. Ifrim, E. Marcu,

L. Răileanu, Mihaela Meravei, C. Vasile, Mioara Bahna,

versuri de L.I. Stoiciu, Ottilia Ardeleanu, V. Voiculescu,

M.R. Boboc. În mod excepţional se aduce un ultim omagiu Constantinei Grigore, plecată dintre cei vii la vârsta de

102 ani, dar şi fiului acesteia, profesorul Grigore Stelian, din Ţinteşti, la împlinirea a 80 de ani de viaţă rodnică.

Esenţe, revistă culturală trimestrială, nr. 2 (2018), editată de Centrul Cultural „Alexandru Marghiloman”

Buzău (director Elena Isbăşoiu), redactor şef: prof. Paul Androne, redactor: prof. Oana Paraipan, grafică şi editare:

Vasile Mihai Dinu. Am reţinut, pe lângă versurile Danielei Şontică, ale Mariei Andreea Pascu şi al lui Alex.

Şerbănică, articolul lui Marius-Adrian Nicoară, referitor la „Oraşul Buzău în prim-planul activităţilor culturale,

ştiinţifice şi artistice dedicate aniversării Centenarului înfăptuirii României Mari”. Urăm drum bun şi viaţă

îndelungată frumoasei publicaţii!

Caietele de la Ţinteşti, oct-dec 2018. Un număr susţinut de 32 de colaboratori, printre care, evidenţiem, de

astă-dată, pe Şerban Foarţă, cu balada „Cântecul dragostei” şi pe profesoara Mihaela Gomoescu, un condei care se

impune prin tăria argumentelor şi prin exigenţa exprimării. Câteva pagini evocă personalitatea veteranului Stelian

Grigore, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, căruia, ca şi în cazul lui Aurel Anghel, instituţiile culturale buzoiene

nu i-au acordat atenţia cuvenită. Poate la 90 de ani…

CRONICĂ LITERARĂ

CARTEA CU FEMEI, de Nicolae Pogonaru

Elena STROE-OTAVĂ Poetul Nicolae Pogonaru s-a născut la 14 august 1950, în comuna Mărăcineni, din judeţul Buzău. Licenţiat în

litere la Universitatea din Bucureşti, a publicat poezii încă din timpul studenţiei, când a frecventat diferite cenacluri

literare. Prima carte de poezie se numeşte „Efectul de seră”, publicată în anul 1995. Este

urmată de „viaţa-n Block”(2002); „F.M.I.(2004); „Banc(note)informative”(2006);

„cocktail”(2007); „Memoria paşilor”(2009); „Amintiri din prezent”(2010); „invazii

cotidiene”(2011); „Oraşul din camera WEB”(2013); „Gravuri de ocazie”(2017) şi „cartea

cu femei” (Editgraph, Buzău, 2018). Precizez că am menţionat numai cărţile de poezie,

autorul abordând şi alte genuri şi specii literare.

Cartea de faţă cuprinde un număr de 67 de poeme, reunind, sub o temă comună,

poezii publicate în volume anterioare: „melancolie”, „evadare pe mirişte”, „invitaţie la

dans în pragul mileniului III”, „portretul robot al unei tinere fete disco”, „duminică”

(„viaţa-n Block”); toate poeziile din „F.M.I.”, în afară de?? (de pe coperta a patra a

volumului împrumută şi fotografia); „fete”, „concediu la mare”, „şase-şase” şi „extasy” („banc(note)informative”);

„matroana”, „sans noblesse”, „target”, „cântec de cetăţean adult rău”, „diafan”, „stand by”, „silence” şi

„cântec”(„cocktail”); „iniţiere”(„Memoria paşilor”); „demers” („Amintiri din prezent”); „vitrină cu nebun în faţă”, „la

SPA”, „Marişica”, „stand by”, „sexy poem” şi „ întâmplare pe malul râului Buzău cu un poet de uscat şi un peşte de

apă dulce”(„Oraşul din camera WEB””).

Referinţele critice, selectate chiar de autor şi adăugate la finalul volumului „Gravuri de ocazie”, relevă

percepţiile comentatorilor asupra poeziei şi asupra personalităţii autorului. Astfel, Mioara Bahna, critic literar din

oraşul Râmnicu Sărat, consideră că „Acuitatea este una din calităţile poetului, în postura de receptacul al factorilor din

ÎNTREZĂRIRI 32

care se compune întregul vieţii traversate de inşi captivi, de cele mai multe ori resemnaţi, în această ipostază de prinşi

ca în plasa unui om păianjen uriaş”, iar poezia, „Ca undă de pamflet, textele se compun din eşantioane de existenţă,

din care se realizează o frescă a cotidianului care şi-ar putea asuma statutul de capsulă a timpului”. La rândul său, Ion

Roşioru, din Hârşova, el însuşi poet talentat, remarcă: „Nicolae Pogonaru e prin excelenţă un poeta cives mundi,

discursul său parodic, badin şi grav în acelaşi timp, încercând o exorcizare a cititorului, atunci când îi spune pe nume

urâtului existenţial pe care civilizaţia aşa-zis modernă îl generează şi îl face să prolifereze necontrolat în univers […]

Autorul transpune în registru (post)optzecist zeflemitor şi parodic […]. Zeul literar sub care îşi încartiruieşte zodia e

Caragiale.”

În „cartea cu femei”, poetul creează, prin toate poemele ce o alcătuiesc, o adevărată monografie a iubirii, un

portret al eternului feminin, în registre admirative, ironice, satirice ori sarcastice. Eul liric se situează pe diverse

poziţii, de la cea de cântăreţ al enigmei şi farmecului feminin, asemenea unui trubadur medieval, ori de aspru

judecător al cochetăriei exagerate, menite să atragă pe adolescenţi, tineri şi vârstnici în mreje. Intenţia autorului o

aflăm chiar din motto-ul extras din „Sonata Kreutzer”, operă a scriitorului rus Lev Tolstoi: „Femeile au făurit din ele

însele o atât de puternică armă de acţionare asupra simţurilor, încât bărbatul nu se poate purta calm faţă de femeie…E

de ajuns ca bărbatul să se apropie de femeie, ca să cadă pradă vrajei ei şi să-şi piardă capul”. (Se cuvine să reamintim

că, pe vremea domnului Tolstoi, bărbaţii în vârstă luau în căsătorie fete de paisprezece ani!)

Poemul „f.m.i.” prezintă, printr-o amplă enumeraţie, diversitatea tipurilor feminine. După ce „s-a pogorât pe

pământ”, „călare pe o frunză de viţă/de vie”(aluzie la felul în care Eva şi-a ascuns nuditatea, de care a devenit

conştientă după ce a muşcat din fructul oprit), ea, „femeia dinamică”, i-a pus lui Adam „mărul în gât” (la îndemnul

şarpelui, i-a dat şi lui să muşte din măr, dar, conştientizând că a încălcat porunca divină, Adam nu l-a înghiţit şi a

rămas cu el „în gât”), aceasta a devenit „jumătate angelică jumătate satanică/femeia care posedă cheia/spre dulce-

amar/femeia care spală rufe/femeia care ne face mâncare/femeia expertă în conturile din buzunare/femeia-

copil/femeia-azil/femeia om de afaceri/femeia diplomat femeia şpagat/femeia rasată femeia prostituată/femeia cu

sclipiri siderale/femeia cu probleme lunare/femeia şarmantă femeia beligerantă/femeia focos/ce vede-n bărbat un

simplu cocoş/femeia ce te are la mân/femeia divină/care cu o mână te bate cu alta te-alină/femeia-vis femeia-

abis/femeia care desface sau ţine casa/femeia care vine spre noi pe umeri cu coasa/femeia totală femeia uşoară/femeia

te ridică femeia te coboară/femeia sclavă femeia servită pe tavă/femeia-crazy girl/femeia bătută de soţ/şi-alungată pe

scările blocului în hol/femeia fatală femeia şcoală/femeia avidă femeia frigidă femeia gravidă/femeia şubredă femeia

umedă/femeia flux femeia de lux/femeia fină femeia cu limuzină/femeia de la ţară/cu calul şi căruţa la scară/femeia

amabilă femeia imuabilă/femeia cu picioarele până la gât/femeia scundă femeia în rut/femeia bliz/femeia de la hotelul

Ritz/femeia-himeră femeia-adulteră/femeia cuminte femeia fierbinte/femeia care veşnic te minte/femeia cauză femeia

efect/femeia cu vitezele-piept/femeia comună femeia divă/femeia care face colivă/femeia normală femeia

eveniment/femeia care se îmbracă de la second-hand/femeia bio femeia rimel/femeia ce se-mbracă de la Coco

Chanel/femeia brună femeia spumă/femeia şatenă femeia dilemă/femeia blondă femeia bombă/femeia-scandal/femeia

pururi pregătită de bal/în fine femeia/acest/FOND MONETAR INTERNAŢIONAL”. În afară de enumeraţii,

remarcăm determinările caracterologice ale termenului „femeia”, versul liber şi rima interioară. Sensul ultimului vers

este clar: femeia are banii!

Celelalte poezii dezvoltă şi portretizează fizic şi moral câte un tip feminin. Inocenţa tinerelor zglobii este

descrisă în poezia „fete”. Acestea sunt „herghelii de fete/cu coamele-n vânt/străluciri de cornete/cu subţire

veşmânt//băieţii fac coadă/lângă ele se strâng/şi hormoni la paradă/se aşează la rând//şi adie-n oraş/doar parfumuri de

vis/eu rămân cu un pas/între rai şi abis”. În „iniţiere” este descris jocul erotic din momentul în care „creşteau hormonii

ca nebunii” şi, atât fetele, cât şi băieţii încearcă să afle secretele care îi diferenţiază. Pe măsură ce cresc, fetele devin

tot mai ademenitoare şi pândite de tinerii transformaţi în adevăraţi vânători. În „portret robot al unei tinere fete disco”,

aceasta nu trece neobservată, fiind urmată de senzaţii olfactive, auditive şi, prin imagini vizuale, atenţia tuturor le

urmăreşte, pentru că este îmbrăcată modern, asemenea tuturor tinerelor din epoca actuală. Ea trezeşte admiraţia

bărbaţilor, indiferent de vârstă: „iat-o/exalând parfumuri exotice/traversează alene piaţa centrală/şi lasă în urmă/ecoul

flecurilor de inox/o fustă scurtă de blugi/explorându-i pe coapse/de sub bluza/tapetată cu firme/îi ţâşnesc liber sânii/în

ochi îi strălucesc/orgile de lumini din discoteci/are un zâmbet retro/şi doi cercei imenşi/de care se agaţă/iluziile

puştilor/şi ale domnilor cu chelie în vârstă”.

Plaja expune, vara, frumuseţi feminine, dar eroul liric este atras de trupul unei tinere de pe malul nisipos al

râului Buzău: „pe plaja râului Buzău/stăteai întinsă pe cearşaf/destinsă ca un alizeu/întors după un tandru

jaf”(„plajă”). Parcă gelos pe privilegiul adierii de vânt de a o mângâia, eroul o admiră de sus, de pe pod: „treceam pe

pod te-am admirat/voiam să susur un refren/aveai picioarele-n şpagat/sânii-ţi creşteau sub sutien//de sub breton două

radaruri/mă urmăreau să nu trec zona/în care tu aruncai zaruri/să vezi dacă mă pierd Paloma//şi aveai coapsele

divine/de top model pe cinstea mea/ai câştiga cum se cuvine/la Play Boy dacă ai poza”(„plajă”). Asemenea eroului

liric eminescian, eroul poetului Pogonaru îşi cheamă iubita, dar nu „în codrul cu verdeaţă”, ci la mare: „hai să ne-

ÎNTREZĂRIRI 33

aventurăm iubito/şi să uităm subit de lux/să ne-aruncăm în valul mării/îmbrăţişaţi de-al ei reflux//şi-ajunşi în larg să

facem pluta/în timp ce ţărmul ia distanţa/trimite-vom vederi la prieteni/cu salutări de la Constanţa” („concediu la

mare”).

Iubirea este, uneori, denaturată(şi deturnată!) de femeile care profită de banii bărbaţilor: „îmi place despre tine

dar nu îmi faci cadouri”. Tinerii, dar mai ales bărbaţii vârstnici şi bogaţi, nu au scăpare: „bărbaţi ce-au strâns o viaţă

averea la ciorap/învinşi de-a lor dorinţă de aburii din cap/cu ceas la mână Rollex din aur cu brăţare/de-ar fi la o adică

le moare la intrare//remember deci tataie/oricât te crezi de tare/mereu o broască mică deschide gura mare/ţi-nghite şi

merţanul şi ce mai ai prin vile/şi o sfârşeşti matale client pe la azile//nimic nu am cu vârsta a doua sau a treia/şi nu

uitaţi că-n toate femeia are cheia/aşa că chiar şi tânăr de-o vezi pe Marişica/n-ai cum măcar în treacăt să nu te-atingă

frica”(„Marişica”). Însă toate farmecele trec odată cu timpul, chiar dacă, o vreme, femeile mai trec pe la SPA, să-şi

prelungească tinereţea, să netezească ridurile. Dar nimic nu mai ajută: „bărbaţii azi nu te mai speră/s-a dus trăirea-ţi

efemeră/ca ploaia-n gura de canal/ca traseistele-n spital” („scrisoarea unui naiv către o nimfomană în declin”).

Perspectiva nu este diferită nici pentru bărbaţii. Însuşi eul liric îşi zugrăveşte un autoportret: „îmbătrânesc şi-mi pare

rău/că nu mai pot să te iubesc/cum te iubeam de mult, o, hooo…/cu tot elanul tineresc//aş fi în stare, nu zic nu,/să te

alint în amintire/dar vezi, frumoaso, că acu‟/ prin păr mai am şi albe fire/mai jinduiesc aşa arare/uneltele să mi le-

ascut/oţel ar fi prin buzunare/şi parcă nu m-aş da bătut//de-aş fi ca-n poza pe copertă/mai tânăr mult cu nişte ani,/aş

agăţa câte-o expertă/şi nici nu m-aş uita la bani//‟geaba mă afişez prin bar/şi dau cu drink-ul în puştoaice/la „Felinare”

sau „Omar”/ce-a fost odat‟ nu mai se-ntoarce.”(„epilog”). Poezia are muzicalitatea şi sensibilitatea unei romanţe, prin

regretul provocat de trecerea ireversibilă şi ireparabilă a timpului, care duce cu sine tinereţea, vigoarea şi frumuseţea

omului!

Stilul în care scrie poetul este când jucăuş, ludic, umoristic, când critic ori chiar sarcastic. Vocabularul

cuprinde termeni direcţi sau aluzivi, argouri, cuvinte din limbile franceză ori engleză, cu funcţie de jargon, imitând pe

cei care vor să epateze: voyage, sans noblesse, c‟est fini, toplesse oblige, pardon bonsoir, Play Boy, stand by, extazy,

remember etc. De asemenea, poetul scrie liber, cu minuscule la început de vers, fără semne de punctuaţie (cu rare

excepţii), dar folosind ortografia limbii române, inclusiv diacriticile.

I S T O R I E L O C A L Ă

PÂRSCOVUL DE DICŢIONAR

Ilie MÂNDRICEL

În intervenţia de faţă propun cititorilor o călătorie prin principalele dicţionare

enciclopedice româneşti, spre a desprinde din ele imaginea comunităţii rurale a

Pârscovului, convinşi fiind că acest exerciţiu de imagologie va contura treptat portretul

aşezării în ochii noştri şi ai lumii. Ca sate oficiale ale statului român Ţara Românească,

localităţile Pârscovului apar relativ târziu, în prima parte a secolului al XIX-lea, deci la

veacuri întregi de la primele lor atestări documentare. Până la Legea comunală din

1864aşezările erau definite, după mărime, ca sate sau cătune. Legea lui Cuza impune

termenul comună (urbană sau rurală), ultimacompusă din sate şi cătune. Comuna

Pârscov,avea la 1864 satele Bădila, Bârdoleşti, Lunca Frumoasă şi Pârscov, cu 440 de familii şi reşedinţa la Pârscov.

Satul Bârdoleşti (Bărdoleşti) nu mai apare la nici o altă reorganizare administrativ-teritorială. Tot în 1864 iau naştere

comuna Robeşti, sat component Runcu, 109 familii şi comuna Târcov, cu satele Beceni (corect Băceni), Oleşeşti,

Târcov şi Trestieni, total 135 de familii1. „Dicţionarul topografic şi statistic al României”, D. Frunzescu, 1872, oferă

în premieră informaţii despre realităţile pârscovene.Plaiul Pârscov avea 16 comune rurale, cu 21730 de

locuitori;comuna Pârscov, cu satele Bădila (nume vechi Blăstemate), Lunca Frumoasă, Pârjoleşti şi Pârscov (nume

vechi Cornetu), 2200 locuitori; com.Robeşti, cu satul Runcu, 525 de locuitori şi com. Târcov, cu sateleCapul Iadului

(probabil Satului), Oleşeşti de Jos, Oleşeşti de Sus şi Trestieni, 675 de locuitori. Gura Târcovului şi Fundul

Târcovului ţineau de com. Gura Aninoasei.Eamintită mănăstirea Pârscov „lângă satul cu asemenea numire” şi Sfoara

Pârscov, moşie nelocuită, 1000 de pogoane de pădure2. Deşi dicţionar regional, cel de care ne ocupăm acum este unul

celebru, „Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău”, 1892, aducând autorului, prof. Bazil

Iorgulescu, premiul Academiei. În el avem imaginea completă a localităţii: „Pârscov, com. rurală în plaiul Pârscov,

situată pe malul stâng al râului Buzău şi pe ambele maluri ale râului Sărăţelul Bălăneştilor, la distanţă de oraş de

31680 metri. Limitele sale sunt: la nord, începe de lângă cătunul Colţeni (com. Trestia), se lasă pe izvorul Cimpoiaşu

1 „Indicele comunelor României după noua organisare a Legei comunale”, Buc., Impr. Statului, 1865, sub nume

2 Buc., Tipogr. Statului, 1872, pass. (sub nume; sigla DTSR)

ÎNTREZĂRIRI 34

până în Sărăţel, trece apa şi dă în Poiana Mare, la crucea care face hotar cu cătunul Teiş (com. Trestia), urcă pe piscul

Crângu Mare, pe muchea Valea Stânei şi ajunge în vârful Pietrei Albe, de aici la Stupina Banului, coboară pe lângă

Malul Roşu în pârâul Pietraru, merge pe dânsul până la Ciuciure, de unde urcă în muntele Dintele. La vest, se lasă din

Dinte pe culmea Vârful Denimezi, pe Scărişoară, trece pe hotarul pădurii Ursόea, întâlneşte izvorul Sării şi merge pe

dânsul până în râul Buzău, la muntele Sarea lui Buzău. La sud, merge pe albia râului Buzău de la gura izvorului Sării

până la Părul Marinoae(i), care face hotar despre com. Robeşti. La est, începând din albia Buzăului, de la Părul

Marinoae(i), urcă pe coline la Părul cu Precestanie, o ia pe hotarul Roschila, ajunge la Valea Purcării şi de aici la

Comoara Manciului, coboară la Fântâna lui Ţigan, se dirige în pădurea Valea Seacă şi urcă în Vârful Mocioriţei, care

face hotar despre cătunul Colţeni./ Suprafaţa sa e de 6885 ha, din care 2985 arabile, 1510 pădure, 776 fâneaţă, 630

izlaz, 278 livezi, 16 vie şi 690 sterp. Proprietăţi mai însemnate are: Pârscov, Lunca Frumoasă (Statul), Bădila (cu

subdiviziile ei, particulară) şi Bădila-Ghiculeşti (moşnenească). Terenul său este accidentat, dar fertil, cultura

principală e porumbul, apoi grâul, orzul şi alacul; are multe livezi, care produc ţuică cu oarecare renume. Din minerale

are multă sare şi izvorul sulfuros Pâclele. Industria constă în fabricarea varului, oalelor, deşi primitive şi câtva în

cultura viermilor de mătase. Comerţul constă în desfacerea ţuicii şi în transporturi. Târguri are: la Ispas, la 14 şi 26

octombrie şi la 6 decembrie. Căi de comunicaţie sunt: şoseaua judeţeană Mărăcineni-Ruşiavăţu, şoseaua comunală

Pârscov-Goideşti pe valea Sărăţelului şi însemnatul vad peste râul Buzău, la Măgura, pe unde se pune în contact cu

şoseaua Buzău-Frontieră. Vadul Buzăului aici e prevăzut cu pod umblător, luntrii etc./ Vite are: 698 boi, 237 vaci, 135

viţei, 6 bivoli, 26 cai, 20 (i)epe, 9 mânji, 2800 oi, 65 capre, 3 asini şi 462 porci. Stupi 30./ Com. e formată din cătunele

Bădila, Lunca Frumoasă şi Pârscov. Populaţia sa este de 3400 de locuitori, din care: bărbaţi însuraţi 638, neînsuraţi

114, văduvi 79, bă(i)eţi 942; iar femei măritate 638, văduve 107, fete 812. Case sunt 544. Streini sunt: 7 greci, 1

austro-ungar şi 2 bulgari. Meseriaşi sunt: 1 fierar, 1 boiangiu, 3 brutari, 4 vărari şi 3 olari. Media naşterilor e de 66, a

deceselor de 64, a căsătoriilor de 16. Populaţia creşte cu o medie anuală de 2 suflete./ Din punct de vedere financiar,

comuna are: 490 contribuabili, din care 81 comercianţi români. Venitul fonciar 70450,00. Darea c.d.c. 2940,00.

Patente 858,08. Foncierea 3717,85. Taxa spirtoaselor 2816,56. Total fiscal 10346,49. Perceperea 751,63. Judeţene

1780,73. Comerciale 26,19. Total general 15308,37. Budgetul comunei e de 4757,62./ Comuna are o şcoală în cătunul

Pârscovul de Jos frecventată de 76 elevi şi 15 eleve. Carte ştiu 137 locuitori. Biserici are 4 cu 5 preoţi, un cântăreţ şi 4

paracliseri. Catedrala e cea cu hramul 29 iunie. Cârciumi are 12. Locuinţele sunt convenabile şi multe frumoase; traiul

ceva mai bun./ Com. e veche: la anul 1500 exista. În timpii mai noi servia ca reşedinţă a plaiului Pârscov, până la

reunirea sa cu plaiul Slănic”. Găsim date şi despre fostele comune din arealul Pârscovului, Robeşti şi Târcov, dar,

fiindcă cititorii le cunosc din serialul colegului C-tin Costea „Foste comune din plaiul Pârscovului”, nu le reluăm. Iată

fostele aşezăminte monahale: „Blestematele – vechi schit de călugăriţe. Tradiţia spune că maicile de aici, prin faptele

lor şi-au atras blestemul episcopului care le-a alungat şi a închis schitul, din care cauză s-a ruinat şi astăzi nu i se mai

cunosc nici urmele”; „Fundu Târcovului (Schitu), fost metoh al Episcopiei, azi biserică de mir”; „Pârscov, biserică

frumoasă …, care a servit şi cametoh al Episcopiei Buzăului, dar s-a desfiinţat …de episcopul Chesarie în

1836.Această biserică era de o deosebită importanţă istorică prin vechimea ei. Episcopul Chesarieo rezideşte în 1844

şi, conform regretabilului său obicei, dă cu totul uitării primii fondatori. E probabil ca ea să fi fost zidită chiar de

spătarul Dragomir, după cum s-ar deduce din amintirile bătrânilor; „Viişoara (Ulmetu), vechi schit de călugări, fost

metoh al Episcopiei până în anul 1836, în comuna Robeşti, cătunul Stănileşti, acum biserică de mir”. Amintim

şi„Părul cu Precestanie, păr şi loc izolat, spre hotarul cu Robeşti, unde în timpul ciumei preoţii puneau cuminecătura,

iar bolnavii ce zăceau mai sus se împărtăşeau singuri”3. Datele dicţionarelor judeţene s-au reunit în „Marele dicţionar

geografic al României”, 1898-1902, 5 volume masive, rămas până azi un util instrument de lucru4. Din 1898 apărea la

Sibiu „Enciclopedia română”, care în vol. III arată: „Pârscov, comună rurală în România, jud. Buzău, compusă din

cătunele Bădila, Lunca Frumoasă şi Pârscov, având 3400 locuitori (MDG, 1892), 4 biserici şi o şcoală. Biserica

frumoasă din cătunul Pârscov s-a rezidit de episcopul Chesarie la 1844”5. Dicţionarul lui O. G. Leccapremerge

enciclopediile din secolul trecut. El menţionează pe „Dragomir. Mare spătar în Ţara Românească. Decapitat de Vlad

Vintilă Vodă, 1535”/; „Pârscov, sat în Buzău. Aşezare protoistorică cimeriană sau getică (arme de bronz). Biserică din

secolul 16 de la Dragomir spătarul, care stăpânea satul la 1535; rezidită 1844 de episcopul Chesarie”6. Una din

sintezele amintite a fost „Enciclopedia României”, care în vol. II, 1938, prezentând judeţul Buzău, enumeră în plasa

Pârscov localităţile Bădila, Curcăneşti, Gura Târcovului, Lunca Frumoasă, Pârjoleşti, Pârscov, Robeşti, Stănileşti,

3Iorgulescu, B., „Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău”, Buc., Ed. Socec, 1892,

pp. 398-400 şi sub fiecare nume, în ordine alfabetică 4Lahovari, G. I., Brătianu g-ral, C. I., Tocilescu, Gr. G., „Marele dicţionar geografic al României”, Buc., vol. I-V,

Ed. Socec, 1898-1902 (MDG sau „Dicţ. Rom.”) 5 Diaconovich, dr. C., „Enciclopedia Română”, Sibiu, tom III, 1904, p. 533, col. 1

6 Lecca, O. G., „Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României”, ed. îngr. şi pref. de I. Oprişan, Buc., Ed.

Saeculum I. O., 2012, pp. 172 şi 340

ÎNTREZĂRIRI 35

Târcov şi Valea Purcarului, reluateîn „Indicele localităţilor din România”7.„Enciclopedia României. Cugetarea”, L.

Predescu, 1940, reia datele lui O. G. Lecca şi adăugăla Pârscov: „cu bisericile: Sf. Nicolae, de la 1811, ridicată de

negustorul Deciu din Bucureşti; refăcută 1886; Sf. Apostoli, de la 1843-46, reparată la 1897 apoi ruinată”. Pârscovul

de Jos este „sat în Buzău, cu biserică foarte veche, refăcută în 1872”8. În 1970 istoricul N. Stoicescu publică

bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din ţară, prezentate alfabetic, ca un dicţionar, dând în plus şi

referinţe bibliografice despre acestea. În vol. I (Ţara Românească) găsim: „ Bădila- Pârscov, Buzău: (bis. Sf. Nicolae,

1836-1840, în stare rea la 1909). „Anuar 1909”,p. 252”./ „Schitul Blestematele (Izvorul Tămăduirii, sec. XVII, exista

încă la 1838, dispărut), situat între Cislău şi Valea Sării, jud. Buzău. Giurescu C.C., „Harta stolnicului Cantacuzino, p.

20; Idem, „Principatele române”, p. 218 (menţiune, 1835); Constantinescu N. A., „Bis. şi m-ri din jud. Buzău”

(B.C.M.I., XVII, 1924, p. 142 (însemnare pe o carte, 1838); legenda schitului în „Dicţ. Rom.”, I, p. 474; Bauer, p. 117

şi 122 (Lestinatele şi Blestemarile, sate pustii)”. Aici se dă şi o referinţă greşită: „Indice cronologic nr. 5” (despre

satul Blestematele = Meteleu)”, care nu are legătură cu Pârscovul9. Vol. II sporeşte informaţiile despre Pârscov:

„Oleşăşti, jud. Buzău (bis. Înălţarea, reclădită de preotul Ion Oaleş, Gh. Negrea şi alţii 1846-1849). Bauer, p. 122 (bis.

Uleşeşti şi Olişeşti); „Anuar 1909”, p. 254; Potlogea I., „Bis. din Oleşăşti-Buzău” („Ingerul”, XII, 1940, nr. 7-8, p.

499-511, descriere, inscripţii, însemnări, pomelnic, despre sat; „Dicţ. Rom.”, IV, p. 561 (cătun)”./ „Schitul Pârscov

(Sf. Apostoli, sec. XVII, bis. de lemn refăcută de episcopul Chesarie, 1844-1845, fost metoh al Ep. Buzău. Vezi şi

schitul Ulmeni (corect Ulmet, n. I.M.) şi m-rea din Valea lui Purcal). „Dicţ. Rom.”, IV, p. 754 (pisania 1844-1845);

Arh. St. Buc., „Indice cronologic nr. 3, Ep. Buzău”, Buc., 1958 (indice); Tunusli, p. 173; Bauer, p. 122; Fotino, III, p.

151; Filitti, „Inventarul”, p. 32-33 (descriere, bis. de lemn, avere/; „Anuar 1909”, p. 251-252; Furtună D., „Chesarie

episcopul Buzăului”, p. 18; AEB, 1926, p. 25, 38 şi 1928, p. 43 (bis. Sf. Apostoli- P. de Sus, 1843-1846, bis de lemn

din 1811 refăcută la 1886 şi alta refăcută 1772); Popescu, „Învelişurile”, p. 77; „Îngerul”, 1937, p. 541; „Documente”,

indice XVI şi XVII (satul amintit în doc. de la 1515, când era al lui Tatul vătaf şi al altora)”./ „Runceni-Buzău (bis.,

începutul sec. XVIII). R.I., 1927, p. 399 (doc. 1808, bis. Runceasca, aceiaşi?)”./ „Schitul Târcov- Buzău (m-rea lui

Cornilie, sec. XVI, fost metoh al Ep. Buzău). Giurescu C. C., „Harta stolnicului …” (R.I.R., 1943, p. 20); „Dicţ.

Rom.”, V, p. 353 şi 610; AEB, 1926, p. 28 şi 1928, p. 45 (bis. de lemn Înălţarea, 1845 şi bis Adormirea, refăcută

1884); „Documente”, indice XVI şi XVII (satul amintit în doc. de la …)”./ „M-rea Valea lui Purcal (prima jum. a sec.

XVI), Valea Purcarului- Buzău”10

.

Între 1993-2009 a apărut „Dicţionarul enciclopedic”, 7 volume. Volumul VII consacră un articol Pârscovului:

„comună în judeţul Buzău, în Subcarpaţi, pe râul Buzău; 6024 locuitori (2003). Staţie de c. f. (în satul Pârscov) şi

haltă de c. f. (Bădila). Conserve de fructe. Pomicultură. Olărit. Satul Pârscov este menţionat documentar în 1515. În

satul Bădila se află rezervaţia geologică „Sarea lui Buzău” (1 ha), formată din peste 40 de blocuri de calcar de

dimensiuni foarte mari (până la 1200 m.c.), mărturii ale existenţei în Mezozoic a unei bariere recifale, din care

valurile au desprins bucăţi mari, ce s-au rostogolit pe fundul mării din acele vremuri”. Este prezentatşi scriitorulVasile

Voiculescu11

.

Masiva „Enciclopedie geografică a României” (Dan Ghinea, ed. II, Buc., 2000, Ed. Encicl., p. 342) enumeră

doar cele 12 sate al comunei, iar „Enciclopedia marilor personalităţi”, în vol. III, 2001, acordă un spaţiu pentru Vasile

Voiculescu12

. „România. Enciclopedie turistică” prezintă bogatul şi variatul nostru potenţial turistic. Cităm: „Pârscov,

sat în depresiunea omonimă din Subcarpaţii Buzăului, pe râul Buzău; pomicultură, casa natală a scriitorului Vasile

Voiculescu, în faţa căreia un bust (realizat de sculptorul Oscar Han în 1975); în apropiere, ruinele mănăstirii „Mitocul

călugăresc”; în lunca Buzăului se află rezervaţia geologică „Sarea lui Buzău” (blocuri de calcar, conglomerate cu

resturi de fosile din Jurasic); numeroase izvoare sărate”13

. Ultimul dicţionar de care ne ocupăm, în curs de finalizare la

Academia Română şi din care Institutul de Lingvistică a publicat şase volume între 2005 şi 2015, este un valoros

instrumente de lucru, oferind în plus faţă de altele informaţii din surse istorice (I.i.), geografice (I.g.) şi administrative

(I.a.). „Dicţionarul toponimic al României. Muntenia” tratează în vol. I despre Bădila: „1. Sat (s), comuna (c) Pârscov

(P), Buzău, numit şi Blestematele. I.g. Bodila 1835, Giurescu, C. C., „Principatele…”(…).I.a. A făcut parte din c-le

Bădila (1861) şi P (1865 numit şi Blestematele … 1965). 2. C, Bz.; a făcut parte din plasa P (1861). 3. F. moşie, s

7 „Enciclopedia României”, 4 vol., Buc., Imprim. Naţională, vol. II, 1938, pp. 96-97 şi 703-730

8 Predescu, L., „Enciclopedia României. Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuiri”, Buc., Ed.

Cugetarea – Georgescu Delafras, 1940, p. 636 9 Stoicescu N., „Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România”. Ţara Românească. Craiova, Ed. Mitrop.

Olteniei, 1970, Vol. I, p. 46 şi 76 10

Ibidem, vol. II, pp. 461, 484, 555, 635, 700 11

„Dicţionar enciclopedic”, Buc., Ed. Enciclop., vol. I, 1993, p. 194; vol. V, 2004, p. 267 şi vol. VII, p. 428 12

„Enciclopedia marilor personalităţi din istoria, ştiinţa şi cultura românească de-a lungul timpului”, Buc., Ed.

Geneze, vol. III, 2001, pp. 464-466 13

Ielenicz, Mihai (coord.), „România. Enciclopedie turistică”, Buc., Ed. Corint, 2003, p. 215

ÎNTREZĂRIRI 36

Bădila, c P.I.i. 1892-1900 A. N. Bz., Planuri şi hotărn. I.g. 1898 MDG. 4. Schit- Bz., Bădila 1811, A. N. Buc., M-rea

Bradu, I bis/87. Etimologie: toponim provenit din n. propriu Bădilă”./ „Bădila-Blestematele. 1. Cătun, c P, Bz. I.g.

1898 MDG. 2. Moşie, c P. I.g. 1898 MDG”./ „Bădila-Ciuta. Moşie, c P, Bz. I.i. 1919-1945 A. N. Ph., Consilierat agr.

Ph.”/ „Bădila Mare munte, s Trestieni, c P, Bz. I.i. 1937 A. N. Buc., Dom. Coroanei 1566”./ „Bădila Mică munte, s

Trestieni, c P, Bz. I.i. 1937 Ibidem 1566”.

Volumul al II-lea prezintă satul Curcăneşti: „S, c P, Bz. I.g. 1898 MDG. I.a. A făcut parte din c-le P (1896 …

1965) şi Lunca Frumoasă (1941). Etimologie: n. de grup provenit din n. propriu Curcă”. Vol. al IV-lea oferă

următoarele informaţii despre satul Lunca Frumoasă: „1. S, c P, Bz. I.i. 1581 A. N. Buc., S.I. 1188 (…); I.g. 1872

DTSR (…) I.a. A făcut parte din c-le P (1861 …1965) şi Lunca Frumoasă (1932, 1943). 2. Moşie, c P, Bz. I.g. 1898

MDG. 3. Comună, Bz., plasa P (1932). Etimologie: top. provenit din n. comun + determ. adjectival”.Volumul al V-lea

face referire întâi la Oleşeşti. „1. S, c. P, Bz. I.i. 1554 D.R.H., V, 376. I.g. Olăşeţ 1835, Giurescu, „Principatele…”

(…). I.a. A făcut parte din c-le Târcovu (1865 … 1952), P (1930, 1968) şi Robeşti (1956, 1965). 2. Comună, Bz. I.a.

Plasa P (1861). 3. Moşie, s Robeşti, c P, Bz. I.i. Oleşti 1863, Schitul Ciolanu, IV/1. Etimologie: n. de grup, provenit

din n. propriu Oaleş./ Oleşeşti de Jos. S, c. P, Bz. I.g. 1872 DTSR. I.a. A aparţinut c Târcov (1873)./ Oleşeşti de Sus.

S, c P, Bz. A.g. 1872 DTSR. I. a. A făcut parte din c Târcov (1873). Etimologie: n. de grup + loc. adv.” În acest

volum găsim şi „Pârjoleşti. S, c P, Bz. A.g. 1898 MDG, III, 425. I.a. A făcut parte din c-le P (1896, 1965) şi Lunca

Frumoasă (1943). Etimologie: n. de grup provenit din n. propriu Pârjol”.

Pârscovului i se dedică o pagină şi jumătate, cel mai mare spaţiu ocupându-l atestările din surse istorice, din

care aici nu o dăm decât pe prima: „Pârscov. 1. S, c P, Bz. I.i. 1515 A. N. Buc., S. I. 208 (…). I.g. 1872 DTSR (…).

I.a. A aparţinut c P, Bz. (1861-1965). 2. Comună, Bz. I.g. 1872 DTSR (…). I.a. A aparţinut de plaiul P (1861-1943) şi

de Pârscov-Slănic (1887, 1896). 3. Moşie, c P, Bz. I.i. 1535 A. N. Buc., S. I. 407 (…). I.g. 1844 Idem, Planuri Bz.

(…). 4. Pârâu, c P, Bz. I.i. 1638 A. N. Buc., M-rea Bradu, 20/6 (…). I.g. 1872 DTSR (…). 5. Plasă, Bz. I.i. 1793 M-

rea Bradu, 13/11 (…). I.g. 1811 BAR, Planuri de moşii, 252/69. 6. Plai, Bz. I.i. 1816 A. N. Buc., E. B., 13/51 (…).

I.g. 1872 DTSR (…). A avut în componenţa sa c-le Bălăneşti, Bozioru, Brăieşti, Căneşti, Goideşti, Gura Aninoasei,

Măgura, Odăile, Pârscov, Pleşcoi, Policiori, Robeşti, Târcovu, Trestia, Trestioara (1865); Bălăneşti, Bozioru, Brăieşti,

Goideşti, Odăile, Pârscov, Târcov, Trestia, Trestioara (1908); Bălăneşti, Bozioru, Brăieşti, Goideşti, Măgura, Odăile,

Pârscov, Ruşavăţu, Trestia, Tronari şi Vipereşti (1926). 7. Deal, c P, Bz. I.g. 1898 MDG, II, 107. 8. Mănăstire, c P,

Bz. I.g. 1872 DTSR (…) Etimologie: n. propriu Pârscu./ Pârscov-Lunca Frumoasă. Moşie, c P, Bz. I.i. 1919-1945 A.

N. Ph., Consilierat agr. Ph, 515./ Pârscovu de Jos. 1. Cătun, c P, Bz. I.g. 1898 MDG, IV, 752. I.a. A aparţinut c

Robeşti (1896) şi P (1887, 1908). 2. Moşie. I.g. 1898 MDG./ Pârscovu de Sus. Cătun, c P, Bz. I.g. 1898 MDG. I.a. A

aparţinut c P (1887, 1908)”. Pentru Pârscov dicţionarul dă şi variantele atestate documentar Pârscovu Mare, Pârscovu

Mic, Pârscovul Tatului, Pârscovul Ţigulii (lui Ţigulea), oferind pentru fiecare informaţiilenecesare. Ultimul volum

apărut, al VI-lea, tratează mai întâi despre Robeşti.„1. S, c P, Bz. I.i. 1805 A. N. Buc., E. B., 48/206 (…). I. g. 1853 H.

rusă, II (…). I.a. A fost înregistrat în plasa P (1840, Lista alfab.); a aparţinut c Robeşti (1861 … 1956), Târcov (1926

… 1943) şi P (1965). 2. Comună, Bz. I.g. 1872 DTSR (…). I.a. A făcut parte din plaiurile P (1861, 1865) şi Pârscov-

Slănic (1887, 1896). 3. Moşie, s Robeşti, c P, Bz. I.i. 1749 A. N. Buc., E.B., 35/17 (…). I.g. 1895 Idem, Planuri Bz.

119. Etimologie: n. propriu Robescu”. Urmează „Runcu. 1. S, c. P, Bz. I.i. 1698 A. N. Buc., E. B., 85/12. I.g. 1835

Giurescu, „Principatele…” (…). I.a. A făcut parte din c-le Robeşti (1861 … 1887 notat Robeni, 1950), Târcov (1908

… 1943) şi P (1952, 1965). 2. Mănăstire, s Runcu, c P, Bz. I.i. 1588 A. N. Buc., E. B., 35/18 Runcul. Etimologie: din

runc- loc defrişat, curătură”./ „Stănileşti. 1. S, c P, Bz.; înglobat la s. Runcu, c P. I.i. 1805 A. N. Buc., E. B. 48/206.

I.a. A făcut parte din c. Târcov (1932, 1943). 2. Moşie, c P, Bz. I.i. 1715 Mitrop. Ţ. R. 65/27. Etimologie: n. grup de

la n. propriu Stănilă”. Fostul sat de la Pârscov este confundat cu Stănuleşti, fost în com. Săgeata./ „Târcov. 1. S, c P,

Bz. I.i. 1515 şi 1519 DRH, II, 270-271 şi 366-368 hotarul Târcovului (…). I.g. 1835 Giurescu, „Principatele…” (…).

I.a. Înregistrat în plaiul P (1840, Lista alfab.), a aparţinut c Târcov (1865 … 1943), Pleşcoi în 1930 (1932) şi P (1952,

… 1968). 2. Comună, Bz. I.g. 1872 DTSR (…). I.a. A făcut parte din plaiul Pârscov-Slănic (1887, 1896) şi din plasa

Bz. (1926, … 1943). 3. Moşie, s Târcov, c P, Bz. I.i. 1819 A. N. Buc., Hotărnicii Bz. 79 (…). 4. Munte, c P, Bz. I.i.

1561 DRH, V, 249-251. 5. Pârâu, c. P, Bz., afluent al Buzăului. I.i. 1561. Etimologie: din n. propriu”. Este înregistrată

pentru moşia Târcov şi varianta „Târcovu lui Bâtlan. I.i. 1597 DRH, XI, 321-322”./ Despre Trestieni aflăm: „1. S, c P,

Bz. I.i. 1636 DRH, XXV, 433 (…). I.g. 1835 Giurescu, „Principatele…” (…). I.a. A aparţinut c Târcov (1887

…1956), P în 1930 (1932), … 1968). 2. Moşie, s Trestieni, c P, Bz. I.i. 1750 A. N. Buc., M-rea Căldăruşani, 7/2.

Etimologie: n. de grup de la n. comun sau propriu t(T)restie”14

. Ultimul volum, al VII-lea, va cuprinde probabil şi

ultimul sat, Valea Purcarului, din comuna Pârscov.

14

„Dicţionarul toponimic al României. Muntenia” (DTRM), Buc., Ed. Acad., vol I, 2005, pp. 235-236; vol. II, ed.

cit., 2007, p. 204; vol. IV, 2011, p. 213; vol. V, 2013, pp. 165, 172-173; vol. VI, 2015, pp. 59, 76-77, 219,

309, 349

ÎNTREZĂRIRI 37

UNIRE-N CUGET ŞI SIMŢIRE!

Iulia TĂBĂCARU

În anul 2018, anul centenar, sărbătorim 100 de ani de la împlinirea visului de veacuri al strămoşilor

noştri - UNIREA. Unirea a deschis o eră nouă în istoria României şi s-a desfăşurat în mai multe etape:

-1600-1601 Mihai Viteazul a reuşit să facă prima unire a principatelor române – Moldova, Ţara

Românească, Transilvania.

-1859 domnitorul Al.I.Cuza uneşte Moldova cu Ţara Românească realizând UNIREA MICĂ cu

domnitor unic ales prin voinţa poporului, la 5 ianuarie în Moldova şi la 24 ianuarie în Ţara Românească, 24

ianuarie fiind proclamată sărbătoarea naţională a României mici, cu capitala la Bucureşti. Cuza abdică în

1866 şi este numit de puterile străine regele Carol I, care a militat pentru un stat independent, independenţă

ce se câştiga în 1877.

-România participa la Primul război mondial cu acelaşi gând de a realiza ROMÂNIA MARE. In

perioada 1859-1918 s-au depus eforturi pentru dezvoltarea vieţii economice, politice şi sociale, pentru

întărirea naţiunii. Anul 1918 a fost anul decisiv al întregirii neamului românesc purtător de acelaşi grai, cu

aceeaşi credinţă şi cultură.

In martie 1918 Basarabia s-a unit cu România, în noiembrie s-a alipit Bucovina, iar în decembrie

România se uneşte cu Transilvania ca urmare a Adunării Naţionale de la Alba Iulia când se dă citire

proclamaţiei prin care s-a exprimat voinţa poporului de unire. Marele sfat al naţiunii a adresat popoarelor

lumii, în franceză, engleză şi română un manifest în care se legitima dreptul de-a înfiinţa statul român. Ca

urmare a marelui eveniment de la Alba Iulia, asemeni lui Mihai Viteazul, alesul a fost M.S. regele

Ferdinand, numit Ferdinand întregitorul. Regele a fost aclamat de o mulţime de români, de reprezentanţi din

13 state ale lumii, ca dovadă a confirmării naţionale a marii UNIRI..

Buzoienii nu au fost în afara acestui eveniment. Primul ministru la acea vreme a fost buzoianul

Alexandru Marghiloman, care a luat act de unirea Basarabiei cu România, în numele poporului român şi a

regelui Ferdinand. Patrioţi au fost, sunt şi vor mai fi; printre ei se poate număra şi primarul Buzăului care a

intreprins acţiuni concrete în cinstea centenarului cum ar fi Calea eroilor, muzeu istoric în aer liber,

dezvelirea bustului lui Al. Marghiloman din acelaşi parc, a amenajat cimitirul eroilor, şi multe alte acţiuni.

La Pârscov e doar generalitate, concretul nu e vizibil !?!

Azi la marea sărbătoare România e o floare / Floare-albastră din răzoare / Cu păduri de fagi şi

brazi / Cu ogoarele-n verzite / Din tarlalele-nfrăţite / Creşte ţara mea bogată / De străjeri strajnici

vegheată / Şi-i frumoasă ţara mea / Alta-n lume nu-i ca ea./ Tu, Buzău cu apa lină, limpede şi cristalină / Tu

ce mergi mereu la vale / Lăsând dealurile-n cale, / Du salutul meu fierbinte / României Mari, unite!

ÎNTREZĂRIRI 38

1 DECEMBRIE

Serghei COLOŞENCO

ORIZONTAL: 1) Compozitor, orchestrator, dirijor şi pianist român, a

compus muzică uşoară, corală, de film, născut la 1 decembrie 1927, la Caracal

(Radu) – Avocat, diplomat, jurnalist şi om politic, contemporan cu Unirea

(Nicolae; 1840-1920). 2) Act istoric înfăptuit la 1 Decembrie 1918, când

Vasile Goldiş, militantul pentru drepturile românilor din Transilvania, ţine la

Alba Iulia discursul solemn şi expunerea Rezoluţiei – Solist de operă, regizor

şi compozitor român trecut la cele veşnice la 1 decembrie 1968, la Cluj-

Napoca (Nicolae). 3) Diftong latin – Organizaţia culturală a românilor din

Transilvania, înfiinţată la Sibiu la 6 septembrie 1861, a avut un rol important

în evenimentele de la 1 decembrie 1918 (siglă) – Pagini de istorie! 4) A

cunoaşte – Avocat şi om politic, unul dintre principalii artizani ai unirii

Transilvaniei cu România; în faţa românilor adunaţi la Alba Iulia ţine un

strălucit discurs, la 1 decembrie 1918 (Iuliu; 1873-1953, închisoarea Sighet).

5) Primul decan al Facultăţii de Medicină din Iaşi, înfiinţată la 1 decembrie

1879 (prof. dr. Leon – 1853-1912) – Televiziunea Târgu Mureş (siglă) – Fănuş Neagu. 6) Locuinţă boierească fortificată

din Oltenia (sec. XVIII) – Anastasia alintată – Literă din alfabetul arab. 7) Localitatea sătmăreană unde s-a născut Vasile

Lucaciu, la 21 ianuarie 1852, alt luptător pentru drepturile românilor din Transilvania – „Atheist Agnostic and Secular

Society” (siglă). 8) „Bardul din Mirceşti”, autorul poeziei „Pohod na Sybir”, apărută în numărul din 1 decembrie 1871 al

revistei „Convorbiri literare” (Vasile). 9) Unul din supranumele regelui Ferdinand, celelalte fiind Întregitorul şi Regele

Ţăranilor, marcându-se astfel principala sa realizare: Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 (pl.; neart.) – Element chimic

alb, dur cu proprietăţi radioactive, descoperit în 1789 de germanul Martin Heinrich Klaproth (n. 1. dec. 1748). 10) Acum! –

Mamifer tibetan – Un tip iscusit. 11) Luptătorul pentru emanciparea naţională a românilor transilvăneni, Gheorghe de

Băseşti (1835-1919) căruia i s-a oferit cinstea de a fi ales preşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, care a

hotărât unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918 – Despre acest patriot Nicolae Iorga a spus că a fost „Un

simbol pentru mulţimile care văd şi simt, lucrează şi biruiesc prin simbol”, făcând referire la evenimentele de la 1

Decembrie 1918 (Vasile). 12)Profesor şi publicist braşovean, preşedinte al „Astrei” transilvănene, în perioada 1912-1922

(Andrei) – Istoric român, autorul medalionului despre Vasile Goldiş (1862-1934) inclus în „Dicţionar biografic de istorie a

României”, 2008 (Stănel).

VERTICAL: 1) Oraşul Washington, fondat în anul 1791 devine capitala acestui stat american la 1 decembrie 1800 –

Unitate de învăţământ înfiinţată la Braşov, la 1 decembrie 1544 bazată pe principii umaniste. 2) Omul de geniu al muzicii

româneşti care la 1 decembrie 1907 interpretează pentru prima oară în Franţa „Concertul nr.7 pentru vioară”, de W. A.

Mozart, cu orchestra Concertelor Colonne – Râu în Slavador. 3) Cuprins de frig! – Oraş-port la Dunăre unde la 1 decembrie

1971 a avut loc dezvelirea statuii lui Mircea cel Bătrân, creaţie a sculptorului Ion Jalea – În cort! 4) Alt oraş-port la Dunăre.

Aici a văzut lumina zilei, la 1 decembrie 1931, Ion (Johnny) Răducanu, interpret şi compozitor român de jazz – Obiect de

podoabă care se prinde de ureche cu ajutorul unui arc. 5) Monedă divizionară romană de aramă – Continentul în care a fost

inaugurat primul metrou, la 1 decembrie 1927, în Tokyo, Japonia. 6) Teme! – Nordul Spaniei! – „Consiliul Local Sibiu”

(siglă). 7) Inginer şi om politic român, unul dintre artizanii de frunte ai Marii Uniri, alături de Iuliu Maniu şi de perechea

regală Ferdinand-Maria. A prezidat primul guvern (29 nov. 1918 - 12 sept. 1919) din istoria României din care au făcut

parte reprezentanţii tuturor provinciilor istorice (1864-1927) – Truc final! 8) Ţară europeană unde începând cu 1 decembrie

1922 şi-a început activitatea Uniunea Internaţională a Căilor Ferate (cu sediul în capitala acestei ţări), România fiind

membru fondator– Revista bucureşteană la care a debutat Mihail Sadoveanu cu schiţa „Domnişoara M… din… Fălticeni”,

semnată Mihai din Paşcani. 9) Pe ele – Iuliu Maniu – „Lumea” în care s-a construit hotelul cel mai înalt de pe glob, 321 m,

inaugurat la 1 decembrie 1999, la Dubai. 10) Ţară la nord de statul sclavagist Urartu – Secretoşi. 11) Vapor – Sigla

„Federaţiei Societăţilor Sportive” din România, înfiinţată la 1 decembrie 1912 – Promontoriu în nord-vestul insulei

Molokai, din arh. Hawaii. 12) Una dintre cele mai controversate personalităţi ale istoriei României, mareşal, preşedinte al

Consiliului de Miniştri şi conducător al statului român, contemporan cu evenimentul istoric al Marii Uniri de la 1

Decembrie 1918 (Ion) – Începutul Unirii!

Dicţionar: TSE, AES, SPA, ETIU, ILIO.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

ÎNTREZĂRIRI 39

SĂNĂTATE IGIENA ORALĂ, O NECESITATE

Lucian CREŢU – Medic stomatolog

Acum mai bine de o sută de ani, o campanie publicitară fără precedent

revoluţiona domeniul sănătăţii orale. Totul pleca de la o realitate cel puţin

alarmantă: igiena bucală precară a americanilor înrolaţi în Primul Război

Mondial. Atât de precară, încât armata SUA a decretat situaţia ca fiind un risc la

adresa securităţii naţionale. Lui Claude Hopkins, un geniu al advertising-ului de

la acea vreme, i-a revenit greaua misiune de a schimba mentalitatea

conaţionalilor. Dar cum să responsabilizezi o întreagă naţiune amatoare de chewing gum, cum să faci din

periajul dentar o obişnuinţă?

Soluţia lui este atât de inspirată, încât are un succes colosal: furnizorii noii paste de dinţi Pepsodent

abia prididesc să ţină pasul cu cererea. Secretul reuşitei? Un trigger care mizează pe proverbiala vanitate

umană: preocuparea pentru frumos. Pasta devine panaceul demnităţii pierdute, soluţia ultimă de a reface

glanţul natural al unei danturi altminteri stigmatizante, cotropite de bacterii. Vinovatul numărul unu? Placa

dentară.

Şi ce este placa dentară, în definitiv? Important de ştiut. O primă etapă, am zice, dintr-o colonizare

orală demnă de aplombul marilor invadatori. Bacterii ostile, avide de mediu bucal, îşi dau mână cu mână şi

se agaţă temeinic, în “ochiurile” unei matrice organice, pe suprafaţa dinţilor. Într-un timp relativ scurt,

adevărate megalopolisuri de intruşi monocelulari proliferează sub aparenţa unui biofilm moale, albicios,

îndoliind întreaga noastră comunitate de dinţi şi alte structuri prezente în cavitatea bucală. Lăsat să prospere,

tot acest sodom de microbi orali poate echivala cu încărcătura bacteriană a unui vas de toaletă.

Ar fi poate oportun să demascăm în treacăt micii invadatori, căci au nume sonore, plăcute auzului:

Streptococcus mutans, salivarius, mitis, sanguis, Lactobacillus oralis, Veillonella, Neisseria, Treponema

denticola ş.a. Dacă prezenţa lor nu ar fi atât de funestă, am putea chiar, în virtutea unui binecunoscut

sindrom Stockholm, să îndrăgim aceşti torţionari cu nume hazlii. Din păcate, ei nu pregetă în a-şi dezveli

propriii “dinţi”. Patogenitatea lor e pusă pe seama acidităţii orale, datorate unui proces fermentativ de

metabolizare a carbohidraţilor (glucidele sau zahărul).

Și, basta: preocuparea noastră pentru aceste şozenii ştiinţifice, care se petrec cu gura închisă, ar putea

să se oprească aici! Nimic mai adevărat, dacă efectul nu ar fi de cele mai multe ori unul nedorit:

carioactivitatea. Atacurile repetate, acide, se soldează în cele din urmă cu apariţia cariei dentare. Mediul

toxic, nesănătos, poate fi asemănat cu un regim de tristă dictatură. Dinţii se răzvrătesc, reacţionează prin

faze repetate de remineralizare. Placa dentară evoluează rapid spre tartru, care nu mai poate fi îndepărtat

decât în cabinetul dentar, în urma unor şedinţe specializate. Dacă, în toiul acestor microîncăierări, posesorul

lor rămâne contemplativ, în aşteptarea unei rezolvări naturale, bătălia e cvasipierdută. Putem da curs aici

oricăror argumente sau priorităţi cotidiene, dar inevitabilul se întâmplă: în scurt timp, demnitatea mai sus

pomenită e ştirbită la propriu. Cariile vor apărea pe umerii de smalţ, sub forma unor leziuni profunde,

iremediabile. O vreme, beligeranţii îşi vor striga suferinţa prin pusee de durere insuportabilă, până vor cădea

definitiv la datorie.

Statisticile referitoare la igiena orală ne consacră, din păcate, cu o expresie deloc măgulitoare, de

“codaşi ai Europei”. Dincolo de orice alte interpretări, un lucru e cert: responsabilitatea de a pune în practică

cele câteva reguli simple de igienă bucală rămâne una strict individuală. Un consum moderat de

carbohidraţi, în sensul atenţiei asupra cantităţii şi frecvenţei lui, este binevenit. Periajul regulat, de cel puţin

două ori pe zi, cu precădere seara, utilizarea apei de gură şi a aţei dentare, sunt tot atâtea măsuri

cariopreventive de o eficacitate dovedită, care, în chip salutar, ating simultan două deziderate: sănătate şi

frumuseţe. În plus, să demontăm ferm prejudecata potrivit căreia depozitul de tartru solidarizează dinţii; din

contră, îi subminează discret, în virtutea unui proces pe care, neacademic, îl putem numi extracţie lentă.

Avem, carevasăzică, datoria de a ne ghida astăzi, în era mâncărurilor procesate, mai mult decât

oricând, după mai vechea axiomă nescrisă a lui Hopkins: igiena orală, un obicei elementar.

ÎNTREZĂRIRI 40

LA VIPEREŞTI S-A STINS O LUMINĂ

Dumitru K. NEGOIŢĂ

Unul dintre cei mai importanţi susţinători morali ai consolidării casei părinteşti în vederea utilizării

acesteia drept – Casa de cultură sătească Ursoaia, este rudă cu o mare personalitate a ştiinţei şi culturii

româneşti şi europene, fost membru al Asociaţiei Celebrilor Savanţi din Chicago (SUA), Ştefan Bârsănescu,

fost profesor Universitar la Iaşi. Rudă cu scriitorul Ion Caraion (Stelian Diaconescu). Bun prieten cu

scriitorul Nicolae Gâlmeanu, membru titular al USR şi cu alţi scriitori, a fost profesorul Dumitru Mihai.

Cel care a plecat dintre noi pământenii. A plecat să se întâlnească, acolo sus, cu măicuţa şi tataie, cu

rudele sale, cu profesorii săi şi cu alţi prieteni. Profesorul Dumitru Mihai, a fost unul dintre cei mai loiali şi

devotaţi colaboratori ai revistei noastre ,,Uscând o lacrimă”. A fost unul care a pus umărul ca această

publicaţie să poată să-şi continuie demersul său. Pentru cine nu-l cunoaşte, profesorul Dumitru Mihai, s-a

născut la 16 august 1942, în satul Ursoaia, comuna Ruşavăţu (azi Vipereşti). Mama sa Masinca provenind

din marea familie a Bârsăneştilor din Vipereşti. Tatăl său, Ştefan, un pomicultor de clasă, din Ursoaia, văr

bun cu tatăl scriitorului din satul Pălici, binecunoscutul Ion Caraion.

Dumitru Mihai, după absolvirea şcolii gimnaziale din Ruşavăţu, unde a avut ca profesor de

matematică pe un mare şi inimos profesor Ionicenţiu Davidoiu, (o rudă a domniei sale, cel care l-a propulsat

înspre această profesie), a continuat liceul, absolvit la Pătârlagele, în anul 1960.

A urmat Facultatea de matematică la Universitatea Bucureşti, pe care a absolvit-

o în anul 1968. A activat ca profesor de matematică până la pensie. Ca şi

relaxare, a cochetat şi cu literatura, adunând-o în multe caiete. Adunate fie în

beci, fie prin propria-i bibliotecă ori prin locurile unde îşi desfăşura complexa

activitate. Pentru că profesorul a fost un mare iubitor de animale precum vaci, oi,

porci dar şi păsări precum găini, curci…De aici, se poate înţelege şi-o altă mare

iubire, iubirea de pădure, de văi, de dealuri, de câmpie, precum în apropiere

Depresiunea Cislăului.

În vremea tinereţii era un mare iubitor al handbalului şi, chiar la practicat.

I se spunea Elefantul. Cînd primea mingea, sărea din 6 metrii până în poartă. Ar

fi putut să joace chiar într-o echipă din primul eşalon, dacă n-ar fi iubit atât de

mult pământul şi zona natală. Desigur, iubea şi fotbalul. Aparţinând cândva de

regiunea Ploieşti, a fost un mare fan al Petrolului.

Existând 2 şcoli gimnaziale în comună şi majoritatea din zonă, am trăit bucuria să asistăm la multe activităţi

sportive şi culturale din vremea de dinainte de 1989. Printre creatorii acestor activităţi, se afla şi familia

Mihai cu soţia sa Margareta, aceasta fiind un eminent învăţător. Îi urmăream cu mare bucurie, ei fiindu-mi

nu numai naşi ci şi idoli.

După 1989, activităţile acestea cultural-sportive, din păcate, în comuna Vipereşti, de altfel ca şi-n

multe alte commune, s-au diminuat. Precum alţii, profesorul D. Mihai s-a apucat hotărât de îndeletnicirea cu

creşterea şi îngrijirea animalelor, acordându-le acestora foarte mult din timpul său, colindând pădurea, văile

şi dealurile…Spuneam că a cochetat şi cu literatura. După ce a debutat în revista noastră ,,Uscând o

lacrimă”, a realizat şi cu un volum intitulat ,,Urmuziene”, prefaţat de Dumitru K Negoiţă şi comentat de

binecunoscuţii scriitori Marin Ifrim, membru titular în USR şi Nicolae Gâlmeanu (USR). De asemeni, pe

lângă publicarea în ,,Uscând o lacrimă”, a mai fost publicat în ziarul ,,Opinia” din Buzău, ,,Amurg

Sentimental” din Bucureşti, publicaţie care-i aparţine binecunoscutului scriitor Ion Machidon, membru

titular în USR.

Încă din anii 1960, de când se afla în armată, spre sfârşitul clasei a III a, ajutat de mama, am început să

corespondăm prin scrisori. Aşa a început apropierea noastră. După armată, s-a încadrat ca profesor şi-apoi a

devenit student. La început dialogurile noastre funcţionau ca de la profesor prieten, la elev. După ce eram

năpădit de întrebări, primeam sfaturi blajine, ca de la un frate mai mare şi pe drept mai învăţat. L-am simţit

mereu aproape, mai ales de curajul pe care mi-l dădea, felicitându-mă de fiecare dată chiar şi de-o minimă

realizare. Ţin minte că la Concursul din armată ,,Cine ştie câştigă” de ,,Ziua aviaţiei” din 17 iunie 1973,

anunţându-l că am obţinut locul I, a fost prima oară când l-am simţit că s-a mândrit cu mine. Eram tare

ÎNTREZĂRIRI 41

bucuros, dar, în acelaşi timp şi doritor de a-l mai bucura. Mai departe, bucuriile aduse naşului meu, au fost

serviciul, dar, mândria cea mare pe care i-am adus-o naşului a fost atunci când după şcoala de arbitrii

fotbal, am început să arbitrez în Campionatul Judeţean. Profesorul Mihai era director de şcoală şi, când ne

întâlneam, deşi era la modă tovarăş, îmi zicea:

- Salut, domn‟ arbitru!

Eram copleşit, să aud din partea unui Director de şcoală o asemenea adresare. Simţeam o încurajare, un

îndemn la muncă.

O situaţie ceva mai grea a fost în anul 1978, când am trimis la ,,Viaţa buzăului”, Scrisoarea deschisă

în care am evocat: Deficienţe şi căi de rezolvare. Trimisă la primărie, cineva de atunci din conducerea

primăriei l-a acuzat că m-a ajutat la scrisoare. Desigur, am fost conştient că nu puteam să-l implic în nebunia

mea. Dacă aş fi făcut-o ar fi fost în joc profesia domniei sale pe care o îndrăgea. Mi-a trebuit o vreme să

conving că nici măcar nu ştia de nebunia mea. Atunci, constrânşi de acest eveniment, ne-am rărit puţin

întâlnirile, reluîndu-le după ce s-au mai risipit acele suspiciuni.

Desigur, să pot aminti de toate întâlnirile noastre, ar fi necesare multe coli de hârtie şi pentru a o scurta o să

trec peste anii şi bucuriile pe care i le-am adus după absolvirea postlicealului: Electronist şi automatizări

industriale, după absolvirea Şcolii de maistru sticlar, după alte cursuri unde am reuşit să învăţ despre:

Determinism şi libertate.

Simplificat, profesorul prieten, m-a determinat să prind curaj în ale învăţăturii şi, încet încet ne-am

dobândit multe în comun în ceea ce priveşte munca, sportul, cultura, educaţia. Pasionat şi de măruntele

colecţii, am dorit mult să pot să-l şochez pe profesorul prieten cu această îndeletnicire adăugându-i şi creaţii

literare. Preocuparea acestora din urmă, profesorul prieten, dobândind-o încă din anii de dinainte de 1980.

Aşadar, trecând la anii de după 2000, la anii când a avut loc trecerea mea de la hobyul arbitrii-fotbal

la…Paşi nevăzuţi, discuţiile s-au aprins luând o traiectorie neaşteptat de bucuroasă, plină de speranţe, care

ulterior, multe dintre ele s-au canalizat înspre o traiectorie spirituală. Simţind prietenia şi mai adâncă, am

pornit pe poteca mea, fără să concurez cu cineva.

Profesorul D. Mihai cu matematica în suflet, animat, de acum şi de poteca mea şi de trainica şi

sincera prietenie, dar, de acum, şi de îndemnul meu, uneori prea des utilizat, a căutat caietele, prin beci

lăsate şi care, tehnoredactate de mine, au luat drumul editurii şi tipăririi volumului despre care v-am vorbit

,,Urmuziene”.

Un bilanţ al matematicianului-poet Dumitru Mihai, însemnând şi mândria sa, prezentată la

Sărbătoarea celei de a IV a Ediţie a Monumentului de la Ursoaia. Cum că a dat ţării, Americii,

Germaniei…Belgiei, oameni mari, care i-au fost elevi. Desigur, meditaţiile sale la matematică au fost

GRATUITE.

De-o vreme, îndemnul meu, în lungile noastre dialoguri, fie telefonice, fie în viu grai, era să adune

manuscrisele, dar…n-a mai apucat că a venit…stingerea!

Stingerea acestei lumini a avut loc chiar în ajunul zilei onomastice a sa şi a semnatarului acestui articol.

Dumitru Mihai şi-a petrecut ultima zi onomastică, alături de familie, de rude şi fini, de apropiaţi, de prieteni,

de foştii elevi, de oameni de cultură, fără să scoată un cuvânt pentru că sufletul său şi-a luat zborul. La

ceremonialul din 27 octombrie 2018, tot zi de onomastică, Sf. Dimitrie, o mare de oameni, cum de mult nu

mai văzuse Vipereştiul, cei ce l-au cunoscut au venit din Bucureşti, Rm. Sărat, Buzău, Braşov, Cislău,

Pătârlagele, din împrejurimi, să-l conducă înspre drumul său de…Dincolo!

La şcoală, nu a sunat clopoţelul că era sâmbătă, zi liberă, dar, Doamna Directoare a Şcolii Gimnaziale,

împreună cu alte cadre…l-au aşteptat la Poarta Şcolii. Aici, marea de oameni s-a oprit. Doamna Director al

Şcolii Gimnaziale Vipereşti şi coordonatoare a Şcolii Gimnaziale din Ursoaia, o fostă elevă a profesorului

de matematică Dumitru Mihai, a ţinut un discurs în lacrimi, privind personalitatea şi o parte din amintiri,

precum şi respectul faţă de cel plecat.

După doamna Director, semnatarul acestui articol, a avut următorul discurs:

A mai plecat un dascăl

Aşa cum dascălii pot fi numiţi lumina satelor. Vipereştiul şi Ursoaia, s-a mai despărţit de o lumină. O

lumină complexă.

ÎNTREZĂRIRI 42

O lumină după care va plânge pădurea. Vor plânge văile. Vor plânge dealurile din împrejurimi. Acestea, nu

vor mai putea fi păşite din primăvară până la căderea zăpezilor. Trilurile de ciocârlii vor avea mai puţini

ascultători. Radio- România- actualităţi, va avea în minus un mare fan.

Copiii vor fi deposedaţi de un bun prieten care le oferea dulciuri.

Hărnicia, cultul muncii, cu greu îşi mai pot găsi un exponent prin apropiere. Istoriei zonei îi va lipsi un bun

cunoscător, asemeni geografiei, nu mai vorbim matematicii, unde a fost un profesor eminent şi patriot.

Un punct comun pe care l-am dobîndit împreună, din când în când, muncind pentru alţii, am supărat

apropiaţii.

Din păcate ne-a părăsit un mare om de cultură al zonei unde, şi aşa sunt puţini.

Când spun un mare om de cultură, nu-s cuvinte gratuite, pentru că, doar marii oameni de cultură simt că

moartea este pe aproape. Dovada! Şi-n revista ,,USCÂND O LACRIMĂ”, nr. 46-49.

Optimism/ONORAT pământene, fii zilnic/PĂRINTELE ce încă te suportă tainic./TEREI testamentul

omenirii. ÎNSCRIS involuntar oceanului pieirii. ÎNCRUSTĂRI minusculelor clipe fericite. SERVICIULUI

chemării sigure-n Univers. MORŢII oferindu-i respectuos vers.

Ieri şi astăzi am trăit o tristă onomastică

De acum, viaţa şi trăirile îmi vor fi cu mult mai sărace.

Pedagogul, naşul, prietenul, ruda, profesorul, poetul

a plecat la Domnul, fără să ne luăm rămas bun.

ieri, de Sfântul Dumitru, în ziua numelui nostru

ne-am întâlnit dar, nu ne -am mai vorbit, chiar, dacă

niciodată nu am fost certaţi şi mereu ne dădeam curaj.

Credeam, speram că revista noastră ,,Uscând o lacrimă”

ne va şterge toate lacrimile, însă, au început iară să curgă.

Dacă aşa a dorit Dumnezeu, ca de ziua noastră să lăcrimăm!

ADIO! Profesore / ADIO! Poete / ADIO! Prietene

Cu toţii, nu putem altceva decât să-ţi urăm un drum presărat cu visele din lumea de Dincolo, despre care

spuneai, cu atâta patos, că-s frumoase. Vezi că ai cu dumneata propriul volum, păstrează-l ca pe: Icoana

sufletului.

ADIO! Năşicule

IN MEMORIAM – GRIGORE PANAIT

S-a stins din viaţă pe 1 decembrie 2018, profesorul Grigore Panait, fiul Elenei Zota din

Odăile şi al lui Emil Marinescu din Câdeşti. S-a născut la 9 iulie 1939, la Pârscov, având o soră

geamănă, Sofia. A urmat clasele I-IV la Pârscov, cu Afrodita şi Constantin Ungureanu, gimnaziul

în satul natal, Şcoala Medie din Pătârlagele (1956-1959). A suplinit pe educaţie fizică la şcolile din

Gloduri (1957-1958), Pârscov (1958-1960), Vipereşti (1960-1963). În 1968 a absolvit Institutul de

Cultură Fizică din Bucureşti. Din 1963 şi până în 1999, a profesat numai la Şcoala Pârscov, titular

al catedrei de educaţie fizică. În 1963 s-a căsătorit cu Elena Dobriţa din Smeeni, asistent de

farmacie, având doi copii: Raluca-Manuela, specialist în Ministerul Agriculturii, şi Răzvan-Ionuţ,

inginer în Bucureşti.

Grigore Panait şi-a legat numele de renaşterea mişcării sportive din Pârscov, constituind,

în 1955, asociaţia sportivă „Mugurul”, cu ramuri noi: volei, handbal în 11, oină, popice, trântă,

şah, tenis de masă. Până în 1965, activitatea sportivă locală s-a organizat în jurul unor competiţii

de masă şi a unor zile festive: Spartachiada de iarnă, Cupa 1 Mai, Cupa Eliberării. Duminicile

sportive, terminate cu chermeză şi bal, trăiau prin voinţa unor adevăraţi animatori, printre care

s-a numărat întotdeauna şi inimosul profesor Grigore Panait.

Dumnezeu să-l odihnească!

ÎNTREZĂRIRI 43

VECHI CASE PÂRSCOVENE

CASA STERIADE Gh. POSTELNICU

Suntem de părere că

este cea mai veche

construcţie din Pârscov. A

fost ridicată la 1810 de grecul

Rizu care, plecat din Salonic,

a stat o vreme la Buzău, după

care a început negustoria la

Robeşti unde s-au născut

feciorii Panaite şi Sterie.

Panaite Grecul s-a căsătorit

la Cozieni cu văduva

preotului Nicolae, răpus de

holeră. Sterie este pomenit

într-un pomelnic al bisericii

din Robeşti, din 1839.

Împreună cu Luxandra, din

familia moşneanului

Stănilescu, urmaş al

Muceştilor de la 1700, a avut

cinci copii: Dumitrache, Ecaterina, Ştefan,

Anica şi Costache. Ştefan, născut în 1845,

a fost însurat cu Elisabeta Belini, dintr-o

familie de negustori buzoieni. Ei au avut

pe Gogu şi pe Dumitru. Dumitru a rămas

în străvechea casă, construită în stil de

cetate, cu ziduri din piatră şi cărămidă

groase de 45 de cm, cum se poate vedea şi

astăzi, cu o suprafaţă de 208 metri pătraţi,

redusă la jumătate de cutremurul din

1977. Un hol lung de 10 metri despărţea

cele două jumătăţi. În pereţii holului se

aflau (se află încă) nişe pentru lămpile de

iluminat. Salonul avea 50 de metri pătraţi,

ca şi pivniţa care adăpostea butoaiele cu

vin şi cu ţuică. Generaţie după generaţie, aceşti greci au cumpărat pământ în jurul casei,

plantând pruni şi viţă nobilă (1,5 ha). Aveau cazan mare (33 dal). Duceau ţuica la

Buzău. Dumitru Steriade s-a prăpădit în plină putere, în 1962, urmat la un an de soţia

Ecaterina Costinescu, născută în Săsenii Noi. În vremurile de demult, Steriazii

stăpâneau de la apa Buzăului, până sub Deal, la Runcu. Când s-a înfiinţat colectivul,

mai aveau 4,6 ha, deţinute astăzi de Constantin (Titişor), singurul urmaş în viaţă al lui

Mişu şi al Ecaterinei, trăind singur în „fortăreaţă”, chinuit de suferinţele bătrâneţii.

Respectul faţă de înaintaşi l-a îndemnat să facă numeroase reparaţii şi să ţină în stare

bună vechea gospodărie pârscoveană.

În curând, noi apariţii editoriale:

Dumitru SCOROŞANU – „ISTORIA DE LÂNGĂ INIMĂ”

Gheorghe POSTELNICU – „CRITICE”, volumul II

ISSN 2343 – 7324

ISSN – L 2343 - 7324

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine autorilor.

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine autorilor.

ÎNTREZĂRIRI Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată în

comuna Pârscov, judeţul Buzău.

intrezariripirscov@yahoo.ro

http://intrezaririrevista.wordpress.com

Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),

Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,

Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu.

Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu

Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.