Revolutia de la 1848-1849

Revoluția de la 1848 a fost o revoltă naționalistă a burgheziei europene desfășurată în

anii 1848 - 1849, îndreptată împotriva ordinii încă supranaționale stabilite de Congresul de la

Viena (1814 - 1815). Revoluțiile de la 1848 au dat semnalul deșteptării naționalismului european, fiind

cunoscute de aceea și sub denumirea de "primăvara popoarelor" (în franceză printemps des peuples,

în italiană primavera dei popoli). Deși înăbușite, revoluțiile de la 1848 au fixat pe termen lung obiectivul

creării statelor naționale în Europa, obiectiv definitivat cu ajutor american ( conform programului în 14

puncte al lui Wilson), abia după Primul Război Mondial.

Această amplă mișcare a debutat în Palermo, Italia, la 12 ianuarie 1848 (Revoluția siciliană din

1848).

Cauzele Revoluției Europene au fost împărțite în trei categorii:

economice:

progresele economiei capitaliste sunt frânate de revenirea la regimul absolutist;

criza alimentară, amplificată de seceta din 1847-1848;

creșterea excesivă a prețurilor;

cauzele socio-politice: nemulțumirea burgheziei, țărănimii, nobilimii liberale, muncitorimii datorită

revenirii regimului absolutist și lipsei drepturilor democratice;

cauzele naționale: dominația străină, nevoia de unire a statelor farâmițate și independența tuturor

statelor.Frământările politico-sociale din Europa anilor 1848-1849 se delimitează după

densitatea şicaracterul lor, în trei zone:

a) Prima, în care s-au desfăşurat revoluţiile propriu-zise (Franţa, Confederaţia Germană, Italia, Imperiul Austriac, Principatele Române);

b) A doua, în care au avut loc încercări de revoluţie sau tulburări pe cale de a se transforma în insurecţii (demonstraţia pentru vot universal din aprilie de la Londra, insurecţia cu caracter republican din mai de la Madrid, Sevilia şiBarcelona, răscoalele din sud-estul Irlandei din luna iulie);

c) A treia, unde sub influenţa mişcărilor revoluţionare s-au impus legi constituţionale cu profund caracter liberal (Belgia, Elveţia, Olanda, Danemarca).

1.Revolutia de la 1848 in Italia

În Italia cele 7 state aristocratice create prin Congresul de la Viena au fost cuprinse de mișcarea revoluționar-națională care a proclamat republica la Milano, Veneția și Roma. Mișcarea a fost utilizată de regele piemontez Carol Albert în încercarea de a cuceri Lombardia de la Habsburgi.

În sudul Alpilor ca și în Germania, Congresul de la Viena, supus dorințelor suveranilor, a înlocuit harta simplificată, realizată de Napoleon, cu o fărâmițare în șapte state, fără nici o legătură între ele. Peste tot, monarhii restaurați au revenit la fostele structuri ale Vechiului Regim și s-au sprijinit pe aristocrația funciară în mai toate aceste regiuni, cu excepția Piemontului, în care valul industrializării nu pătrunsese încă, și deci burghezia era numeric destul de slabă. Sudul peninsulei și Sicilia formau Regatul Neapolelui, restituit Bourbonilor după eșecul lui Murat, care încercase să recucerească statele acestuia și care a fost împușcat. În centru, statele pontificale se întindeau la nord, din Romagna până în Câmpia romană, trăind în două Italia peninsulară. Papa Grigore al XVI-lea, întâmpinat în 1830, cu ocazia alegerii sale, de o răscoală reprimată însă repede de austrieci, aplică pe acest teritoriu un despotism fără slăbiciuni, care nu este cu nimic mai prejos decât cel al Bourbonilor din Neapole și care îndepărtează orice inovație de ordin economic, politic sau social, susceptibilă de a provoca vreo revoltă. În sfârșit, cea mai mare parte a regiunilor din nord se afla în raport de dependență față de Austria. Autoritatea Vienei se manifesta în mod direct în statul milanez și în Veneția, care formau Regatul lombardo-venețian, și în mod indirect asupra micilor state din jur, care intrau în marele ducat al Toscanei, și ducatele de Parma și de Modena. Numai regatul de Piemont și Sardinia scăpaseră de controlul Habsburgilor, căci aici pătrunsese industrializarea și o burghezie comercială și industrială, deschisă la inovații, încerca să încurajeze schimbarea. În primul rând, în sânul acestei burghezii progresiste, puternic influențată de ideile franceze și care, deși mai puțin numeroasă și mai puțin influentă decât în Piemont, era prezentă totuși și în regatul lombardo-venețian, în ducate și în statele pontificale, s-a dezvoltat mișcarea liberală de unificare, Rissorgimento, care promovează proiectele de unificare ce duc la începutul lui decembrie 1860 la elaborarea constituției regatului unic. Declanșarea revoluției din 1848 în Italia nu este cu nimic tributară în faza ei inițială insurecției pariziene din luna februarie. Ea începe în 1847, odată cu alegerea lui Pius al IX-lea pe tronul Sfântului Petru, care își justifică reputația liberală pe care o are în Italia prin câteva reforme aplicate statelor pontificale. Imediat, întreaga țară începe să se miște. Manifestațiile anti-austriece au loc aproape peste tot, provocate de strigătele de "Trăiască Pius al IX-lea". Cele mai mari au loc în regatul lombardo-venețian, unde populația refuză să cumpere tutun pentru a nu da bani administrației austriece. Dar mișcarea revoluționară propriu-zisă pleacă din regatul Neapolelui, mai precis din Sicilia. După exemplul locuitorilor din Palermo, populația principalelor orașe din insulă, cu ajutorul populației rurale, alungă garnizoanele napolitane. Mișcarea se extinde apoi în sudul peninsulei, pierzându-și treptat caracterul separatist pentru a se transforma într-o mișcare a revendicărilor liberale. Înspăimîntat, regele Ferdinand al II-lea promulgă la 10 februarie 1848 o Constituție inspirată de Carta franceză. Revoluția se întinde și, la 14 martie, Pius al

IX-lea, la rândul său, trebuie să aprobe o constituție, gest imitat în curând de marele duce de Toscana și de regele Piemontului, Carol Albert. Ca și în 1820 și apoi în 1830, Metternich se pregătește să intervină pentru a frîna contaminarea revoluționară. El este împiedicat de revoluția din Paris, urmată la scurt timp de revoluția vieneză și de începerea dezintegrării imperiului. Loviturile primite de Austria au în Italia repercusiuni imediate. La Veneția, avocatul Manini, liberal arestat de poliția austriacă și eliberat de mulțime, proclamă "Republica Sfîntului Marcu". La Milano, revolta care izbucnește alungă din oraș, în cinci zile, trupele guvernatorului austriac, mareșalul Radetzky. Întreaga Italie este cuprinsă de febra revoluționară, curentul liberal fiind înlocuit curînd de cel național. Ținînd cont de faptul că Austria era slăbită, nu sosise oare momentul de a-i da o lovitură hotărîtoare și de a scăpa peninsula de o dominație apăsătoare? În felul acesta va dispărea ultimul obstacol din calea realizării mărețului vis de unificare. În conjuctura prezentă, apare clar faptul că nu este absolut necesar să se recurgă la sprijin străin pentru a transforma Italia într-o națiune. "Italia farà da sè","Italia se va făuri singură", afirmă cuvîntul de ordine plin de orgoliu al unitariștilor. Din toate regiunile peninsulei, voluntarii aleargă în regatul lombardo-venețian pentru a lupta împotriva armatelor austriece. Suveranii înșiși, depășiți de evenimente, sînt luați de vîrtej. În ciuda prudenței sale deosebite, Carol Albert se lasă influențat de opinia publică piemonteză și de publicistul Cavour, care, în ziarul său, Rissorgimento, cere "război, război fără întîrziere". Regele Piemontului începe ostilitățile împotriva Ausțriei, iar trupele sale intră în Lombardia. Aici li se alătură armata pontificală, al cărei șef, generalul Durando, nu se mai supune ordinelor lui Pius al IX-lea care dorea să evite războiul. Pînă și regele Neapolelui, Ferdinand al II-lea, trimite 16 000 de oameni să participe la cruciada împotriva Austriei, pe care însă îi va retrage peste trei săptămîni. În momentul în care în toată Europa centrală aspirațiile liberale par a fi pe punctul de a se realiza, Italia intră se pare pe calea unificării și a independenței . În această "primăvară a popoarelor" totul pare să arate că vechea ordine europeană, consolidată în 1815, se prăbușește peste tot pentru a fi înlocuită de o nouă ordine, inaugurată cu șaizeci de ani mai devreme de Revoluția franceză.

Totul se leagă în final de prăbușirea Austriei, această putere ce apare din ce în ce mai mult

ca o cheie de boltă a edificiului ridicat de Sfînta Alianță. Dar două evenimente neprevăzute

vor schimba în mod brutal fața lucrurilor: reacția armatei austriece, care înăbușă Revoluția pe

care guvernul este incapabil să o controleze și sprijinul oferit suveranului de Habsburg de

partenerul său de Miinchengratz, țarul Nicolae al II-lea, care, de cincisprezece ani, își disputa

cu Metternich titlul de campion al absolutismului european.

1’. Revoluția siciliană din 1848 a avut loc într-un an al revoluțiilor și revoltelor populare.

Revoluția siciliană din acel an a început la 12 ianuarie 1848, fiind una dintre primele din acel an. Ea

venea într-un context în care în Sicilia avuseseră loc alte revolte de la începutul secolului. Rezultatul

ei a fost o constituție care a rămas în vigoare timp de 16 luni, fiind una avansată pentru vremea ei în

raport cu drepturile democratice, propunând și crearea unei confederații a statelor italiene. Ea a fost

un preludiu al prăbușiriiRegatului celor Două Sicilii, care a avut loc în 1860–1861 odată cu

mișcarea Risorgimento.

Fostele regate ale Neapolelui și Siciliei au fost unite în 1815 prin Congresul de la Viena sub conducerea dinastiei Bourbonilor. Ambele regate formaseră în trecut regatul normand și șvab al Siciliei în secolele al XII-lea și al XIII-lea, separat în două dupăRevolta Vesperilor Sicilieni din 1282.

Rădăcinile revoluției din 1848 se găsesc înainte de Congresul de la Viena, în 1812, în timpul tumultoasei perioade napoleonienecând dinastia Bourbon a trebuit să plece din Napoli și să-și mute curtea regală la Palermo cu ajutorul marinei engleze. Nobilii sicilieni au profitat de ocazie pentru a-i forța pe Bourboni să accepte o nouă constituție pentru Sicilia bazată pe sistemul parlamentar Westminster, constituție destul de liberală pentru acea vreme. După Congresul de la Viena, însă, Ferdinand al IV-lea al Neapolelui (și al III-lea al Siciliei) a abolit imediat această constituție după ce s-a reîntors la curtea regală de la Napoli. Există o legătură puternică între această acțiune și diferitele revolte populare care au avut loc până la Risorgimento.

Revoluția din 1848 a fost organizată în Palermo și și-a avut centrul și originea acolo. Natura sa populară rezultă din faptul că afișele și manifestele au fost distribuite cu trei zile înainte de 12 ianuarie. Planul a prevăzut această coincidență cu ziua de naștere a lui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii, născut chiar la Palermo în 1810 (în perioada napoleoniană).

Nobilii sicilieni au reușit să resusciteze rapid constituția din 1812, care includea principiile democrației reprezentative și al rolului central al Parlamentului în guvernare. S-a avansat ideea unei confederații a tuturor statelor italiene.

Parlamentul sicilian nu a reușit să controleze orașul fortificat Messina, care avea să fie capul de pod folosit pentru înăbușirea revoluției. Acest oraș a fost cel care avea să reziste cel mai mult și atacurilor lui Garibaldi din 1860.

Sicilia a rezistat ca stat cvasiindependent timp de șaisprezece luni, armata Bourbonilor ocupând-o cu forța la 15 mai 1849. În timpul revoluției, conducătorul țării a fost Ruggero Settimo(Ruggeru Sèttimu în siciliană). După capitulare, Settimo a fugit în Malta unde a fost primit cu toate onorurile unui șef de stat. El a rămas exilat acolo toată viața și a murit în 1863. După formarea noului Regat al Italiei în 1861, lui Settimo i s-a oferit postul de Președinte al Senatului în nou-înființatul parlament, dar starea precară a sănătății l-a împiedicat să accepte.

Revoluția începută la Palermo a fost doar una dintr-o serie lungă de astfel de evenimente din Italia, deși poate a fost mai violentă decât altele. S-a răspândit rapid pe insulă și în toată Italia și l-a determinat pe regele Sardiniei, Carlo Alberto, să urmeze exemplul lui Ferdinand al II-lea și să întocmească în grabă o constituție.

2.Revolutia franceza de la 1848Revoluția franceză de la 1848, care a fost prima dintre revoluțiile europene de la 1848, a izbucnit în Franța, la 22 februarie 1848. Era cea de a doua revoluție franceză din secolul al XIX-lea, după cea din iulie 1830.

Această revoluție s-a declanșat în februarie 1848 la Paris, datorită exceselor exercitate de „monarhia din iulie”. La 25 februarie a fost proclamată republica și s-a format un guvern provizoriu, în care intrau printre alți reprezentanți ai revoluției:

poetul Alphonse de Lamartine

socialistul Louis Blanc

muncitorul Albert

A fost aleasă o adunare constituantă în martie 1848, care a emis constituția republicii. Puterea executivă aparținea guvernului provizoriu, iar puterea legislativă, adunării naționale. Se introducea votul universal pentru bărbați și drepturile și libertățile cetățenești. Atunci când adunarea națională a

hotărât desființarea atelierelor naționale create cu scopul asigurării de locuri de muncă pentru muncitorime, s-a ajuns la confruntări de stradă între muncitori și burghezie. Acestea au fost câștigate de burghezie. Președinte al Franței a fost ales Louis-Napoléon Bonaparte, care va profita de situația politică și, în decembrie 1852, se va proclama împărat sub numele de Napoleon al III-lea, iar Franța va intra în al doilea imperiu.

Guvernul provizoriu, 1848

3.Revolutia germana de la 1848

Revoluția de la 1848 în Germania, cunoscută și ca Märzrevolution, s-a desfășurat pe teritoriul Confederației Germane din primăvara anului 1848până în vara târzie a anului 1849 în contextul mișcării revoluționare de la 1848.

In orase cum ar fi Köln si Bonn, meseriasii de elita aveau propriile lor organizatii de breasla si se delimitau de muncitorii necalificati din fabrici, pe care ii dispretuiau si de care se temeau. Acesti muncitori calificati gandeau limpede si erau constienti din punct de vedre politic. In 1848, ei au organizat demonstratii si au ales adunari reprezentative pentru a discuta necazurile lor. Adunarea (sau congresul) tinuta la Frankfurt a redactat un Cod Industrial pentru reglementarea orelor de munca, a conditiilor de plata si altele. Mai tarziu, ei au prezentat Codul Parlamentului de la Frankfurt, insa a fost respins. In timpul revoltelor din Berlin din martie 1848,

unii muncitori, mai activi din punct de vedere politic, s-au organizat in comitete muncitoresti, cerand printre altele formarea de sindicate, invatamant liber si salariul minim garantat.

Pentru Karl Marx si sprijinitorii sai aceste evenimente demonstrau dezvoltarea “unei constiinte a clasei muncitoare”. Prin aceasta, ei intelegeau ca muncitorii si-au dat seama ca, deoarece clasa mijlocie si cele de sus detineau mijloacele de productie (fabrici, mori, mine etc.), ei trebuiau sa se uneasca in revolutie pentru a schimba aceasta stare de lucruri, daca doreau sa-si imbunatateasca nivelul de trai. Unii istorici cred ca revolutiile de la 1848 au fost initiate de muncitori si desigur ca ei au fost cei care au luptat si au murit pe strazi. Unii au jucat un rol important, mai ales cei din clasa mijlocie educata.

Clasa mijlocie din Germania suferea de fustrare. Nu erau suficiente pentru ca oamenii calificati sa urmeze cariera de medic, jurist profesor sau functionar. Perspectivele profesionale erau limitate, mai ales in serviciul civil unde toate functiile importante erau ocupate de membrii nobilimii. Clasa mijlocie era frustrata si de lipsa de putere, pentru ca, in 1848, puterea se afla in mainilecui fusese intotdeauna, ale nobilimii. Nobilii stapaneau pamantul, ocupau functiile importante in guvern, erau ofiteri in armata si isi pazeau cu indarjire privilegiile impotriva oricarei infiltrari din partea clasei mijlocii.

Noile idei politice ale liberalismuli si nationalismului, care se dezvoltau in prima jumatate a secolului al XIX-lea, s-au dovedit a fi foarte atractive pentru clasa mijlocie nemultumita.

Germania de Philipp Veit

4.Revoluția din 1848 în Imperiul Austriac

Congresul de la Viena a făcut din Imperiul Austriac marea putere a Europei centrale şi a plasat practic Italia sub dominaţia acestuia . Imperiul habsburgilor , simbol al puterilor absolutiste a rămas înţepenit în structurile Vechiului Regim apărat de o poliţie bănuitoare şi copleşitoare . El reprezenta un mozaic de popoare, în care germanii nu erau decât o minoritate (italieni , cehi , polonezi , sârbi , români , sloveni , croaţi , italieni , maghiari ) . Unitatea acestui imperiu eterogen era menţinută prin forţă . Imperiul austriac a fost puternic zdruncinat de mişcări revoluţionare în anii 1848-1849 care au urmărit în Austria propriu zisă abolirea sistemului absolutist şi instaurarea regimului constituţional liberal, iar în afara ei popoarele încorporate de-a lungul secolelor au dorit obţinerea autonomiei sau independenţei naţionale precum şi transformarea în spirit modern a structurilor sociale şi politice , ceea ce însemna liberalizarea sau democratizarea vieţilor publice.

În Austria , revoluţia a izbucnit la Viena , la 13 martie 1848 , prin demonstraţii masive , care au determinat demisia şi fuga în străinătate a ultrareacţionarului cancelar Metternich (prim ministru). Cei care i-au luat locul la guvernare au elaborat şi au supus spre promulgarea Împăratului prima Constituţie din aristocraticul Imperiu Habsburgic . Dată pentru a linişti spiritele ,această lege fundamentală n-a satisfăcut opoziţia liberală şi democratică . După o nouă insurecţie la Viena (mai 1848) , Curtea Imperială s-a refugiat la Innsbruck, în Tirol. Revoluţionarii au impus revizuirea Constituţiei introducând votul universal , adunare naţională unicamerală şi au declanşat dezbaterea legii de abolire a drepturilor de origine feudală .

La 6 octombrie 1848 la Viena a izbucnit a treia insurecţie , de orientare politică radical , care a luat capitala sub controlul ei . Trupele imperiale au asediat Viena şi au cucerit-o după lupte grele (26-28 octombrie) , înăbuşind mişcarea şi executând după procese sumare pe căpeteniile ei (cu excepţia lui Josef Bem care a reuşit să scape şi s-a pus în serviciul revoluţiei maghiare) . Armata imperială a reuşit să înăbuşe în sânge şi Revoluţia cehă de la Praga din iunie 1848, atrăgând de parte împăratului pe croaţi conduşi de guvernatorul Jellacici.

Pentru burghezie şi ţărănime revoluţia de la 1848-1849 nu a fost nicidecum un eşec . De acum înainte ţăranii vor fi aproape pretutindeni liberi .

De acum încolo, prin imboldul revoluţiilor de la 1848, democraţia politică şi idealul naţional au devenit valori curente ale societăţii europene . Regimurile absolutist , cu excepţia Rusiei şi Imperiului Otoman , rând pe rând vor deveni constituţionale .

Victoria reacţiunii (1849) şi următoarea conjunctură favorabilă (1850-1857) au adus o aparentă stabilitate politică , în umbra căreia , sub influenţa directă a industrializării, se vor

pregăti viitoarele conflicte . Problemele naţionale şi“Problema Orientală” s-au acutizat după 1848-1849 . Vechile rivalităţi dintre marile puteri au căpătat noi accente , fenomenul fiind stimulat de crearea celui de al-II-lea Imperiu de către Napoleon al III-lea (1852-1870) . Tensiunile au explodat în cadrul războiului Crimeii (1853-1856) şi în conflictele generate de diferitele răspunsuri obţinute de 4 probleme naţionale: cea italiană (1859-1861), cea poloneză (1863), cea ungară (1867) şi cea germană (1867-1871) .

Cronologie:1848

- 2-4.01 tulburări la Madrid;- 12.01 – revoltă la Palermo;- 10.02 – constituţiile din Neapole şiFlorenţa;- 12.02 – reprezentanţa naţională germană; moţiunea bassermann în Camera

din Baden;- 22 –24.02 – revoluţia din Paris; a II-a republică (1848-1852);- 13.03 – revoluţia în Viena;- 15.03 – revoluţia în Budapesta;- 17.03 – revoluţia în Veneţia;- 18.03 – revoluţia în Berlin;- 18 – 22.03 – revoluţia în Milano;

- 20.03 – revoluţia în Parma;- 24.03 – declaraţia de război a Piemontului împotriva Austriei;- 26.03 – tulburări la Madrid;- 27.03 – revoluţia de la Iaşi;- 12 – 20.04 – revolta republicană din Baden;- 25.04 – tulburări la Cracovia;- 3-28.06 – primul Congres al slavilor la Praga;- 12.06 – revoluţia de la Praga;- 23 – 26.06 – înfrângerea muncitorilor la Paris; bătălia din iunie;- 09.06 – proclamaţia de la Islaz;- 13.06 – revoluţia de la Bucureşti;- 13.09 – înfrângerea revoluţiei de la Bucureşti prin intervenţia trupelor

turceşti şiapoi a trupelor ruseşti;- 06.10 – revoltă în Viena;- 16.11 – revoluţie la Roma;- 10.12 – Ludovic Bonaparte devine preşedintele celei de-a II-a Republici;

1849- 08.02 – republica la Florenţa;- 09.02 – republica la Roma;- 23.03 – victoria Austriei asupra Piemontului la Novara;- 12.04 – restaurarea monarhiei în Florenţa şila Toscana;- 14.04 – declaraţia de independenţă a Ungariei;- 05 – revolte în Pfalz, Dresda, Baden;- 15.05 – înfrângerea revoluţiei din Sicilia;- 05.06 – Danemarca adoptă monarhia constituţională;- 06 – ofensivă ruso/austriacă împotriva Ungariei;- 01.07 – capitularea Republicii Romane sub conducerea lui Mazzini;- 13.08 – capitularea Ungariei;- 28.08 – capitularea republicii veneţiene;

Bibliografie

1.Istoria lumii din preistorie pana in anul 2000

Imanuel Geiss Bucuresti Editura ALL EDUCATIONAL

2002

2.Istoria universala , volumul 3, Evolutia lumii

Larousse Bucuresti Editura Univers Enciclopedic

2009

contemporane3. Istoria universal moderna

Nicolae Ciachir

Bucuresti Oscar print 1998

4.storia lumii in date

Andrei Otetea

Bucuresti Enciclopedica Romana 1972

google imagini

Profesor coordonator : Profesor Doctor Ion Popescu

Proiect realizat de : Diaconu Iulian Andrei