Upload
others
View
57
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
NECLASIFICAT
Pagina 1 din 27
NECLASIFICAT
1
ROMÂNIA NECLASIFICAT
MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE Exemplar unic
UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE APĂRARE „CAROL I”
Nr._____________din_______________
Drd. Sebastian Oprescu
REZUMAT TEZĂ DOCTORAT
TEMA: DIPLOMAȚIA PREVENTIVĂ ȘI DIPLOMAȚIA
COERCITIVĂ ÎN DINAMICA SECOLULUI XXI
Conducător de doctorat
GENERAL(R). PROF.UNIV.DR.
TEODOR FRUNZETI
Teză elaborată în vederea obținerii titlului de
DOCTOR ÎN INFORMAȚII ȘI SECURITATE NAȚIONALĂ
BUCUREȘTI, 2016
NECLASIFICAT
Pagina 2 din 27
NECLASIFICAT
2
CUPRINSUL TEZEI DE DOCTORAT
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
MEDIUL INTERNAȚIONAL DUPĂ ÎNCETAREA RĂZBOIULUI RECE
CAPITOLUL II
POLITICA EXTERNĂ ȘI DIPLOMAȚIA
CAPITOLUL III
DIPLOMAȚIA PREVENTIVĂ ÎN EPOCA ACTUALĂ
CAPITOLUL IV
DIPLOMAȚIA COERCITIVĂ ÎN CRIZELE ȘI CONFLICTELE INTERNAȚIONALE
CAPITOLUL V
DIPLOMAȚIA ROMÂNIEI LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI III
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
GLOSAR ABREVIERI
BIBLIOGRAFIE
ANEXA NR.1
NECLASIFICAT
Pagina 3 din 27
NECLASIFICAT
3
CUVINTE CHEIE: politică externă; diplomație; diplomație preventivă; diplomație
coercitivă; operații de pace; negocieri; tratat; rivalitate de putere; blocadă
REZUMAT
Mediul internaţional de securitate este dominat de schimbări deosebite
economice, politice, economice, militare etc. Diplomaţia – preventivă sau
coercitivă – nu poate face abstracţie de influenţa proceselor definitorii pentru
dinamicele mediului de securitate. Respectivele procese au un caracter relativ
contradictoriu: pe de o parte, puterea în sistem se concentrează în câţiva centrii
(SUA, UE, China, F. Rusă, Brazilia, India), pe de altă parte este difuză, fiind
împărţită între state, organizaţii internaţionale, companii ONG-uri.
În Capitolul I (Mediul internaţional după încetarea Războiului Rece) am
evidenţiat tendinţele principale manifestate după 1990. Pe plan politic se detaşează,
după încetarea Războiului Rece (1990-1991), mutaţii profunde nivelurile global,
regional şi naţional1. În primul rând se remarcă rapida derulare a evoluţiilor
politice, începând cu reducerea spre minimum a influenţei ideologiilor comuniste
şi abandonarea sistemelor politico-sociale de tip socialist în fostele state dominate
de dictaturi de stânga în Europa Centrală, de Est, de Sud-est, Asia Centrală, China,
Vietnam, Laos, Cambogia etc. Pe de altă parte, în Occident s-au consolidat
sistemele politico-instituţionale democratice şi s-a inaugurat un tot mai amplu
proces de creare sau întărire a organizaţiilor internaţionale mai mult sau mai puţin
integrate, precum UE, NAFTA, NATO. Acest proces s-a extins în America Latină,
Asia şi Africa. Apreciem că, în egală măsură, după 1990, instituţiile economice
specifice capitalismului (proprietate privată, drepturi individuale, libera circulaţie a
capitalurilor şi - de la caz la caz – a persoanelor) s-au generalizat la scară planetară.
În acelaşi timp, pe fundalul globalizării economice, mari puteri precum F. Rusă şi
1 F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, Istoria Universală, vol. 3, Larousse, Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2006, pp. 749 şi urm.
NECLASIFICAT
Pagina 4 din 27
NECLASIFICAT
4
aliaţii săi, sau R. P. Chineză au optat pentru „regimuri politice autoritare”, de partid
unic la Beijing, sau de „democraţie suverană” la Moscova. Concomitent, în anii
1990-1999, influenţa liberalismului internaţional s-a accentuat, mai ales ca efect al
prăbuşirii sistemului mondial socialist centrat pe URSS şi a unor remarcabile
progrese tehnologice, stimulate şi de revoluţiile din informatică, microbiologie,
genetică etc. În acest context, SUA – cu sprijinul Germaniei unificate, al NATO şi
UE în curs de extindere – au patronat desfăşurările internaţionale impuse de
destrămarea violentă a R. F. Iugoslavia şi de remodelări strategice în Orientul
Apropiat şi Mijlociu. În acest sens, se poate consemna şi înfiinţarea, după 1994, a
structurii Parteneriatului pentru Pace, sub egida SUA şi NATO, cu participarea F.
Ruse, Ucrainei şi a altor foste state socialiste. În egală măsură, majoritatea statelor
odinioară socialiste din Europa Centrală şi de Est, inclusiv România, au inaugurat
procese de includere în NATO şi Uniunea Europeană2.
Pe plan mai larg, în circumstanţele instaurării în SUA a unei orientări de
doctrină externă de unipolaritate, după 2000-2002 s-au înregistrat: tentativa
Washingtonului de a remodela, alături de numeroşi aliaţi ai săi, „Marele Orient”
(Orientul Apropiat şi Mijlociu, extins până în Afganistan şi Pakistan), prin
campaniile militar-politice din Afganistan şi Irak; instaurarea regimului „autoritar”
al preşedintelui V. Putin în F. Rusă şi lansarea demersului său constant pentru a
reface sfera de influenţă a Moscovei din „vecinătatea sa apropiată” şi Comunitatea
Statelor Independente; respingerea de către V. Putin a proiectului extinderii NATO
în Europa de Est şi Caucazul de Sud; „pacificarea” coercitivă a Caucazului de
Nord de către F. Rusă şi constituirea Organizaţiei Tratatului de Securitate
Colectivă în CSI şi Asia Centrală; încheierea unei „alianţe” politico-economice
între Moscova şi Beijing în Organizaţia de Cooperare de la Shanghai etc. Din
2008, preşedintele V. Putin a optat pentru o „măsurare” directă de forţe cu SUA,
NATO şi Occident, materializată în principal prin: „pedepsirea militară” a Georgiei
2 Vaisse Maurice, Les relations internationales depuis 1945, Armand Colin, Coll. U. Pascal, Vedrine Hubert, Atlas
des crises et des conflits, Armand Fayard, 2009; Peter Mansfield, O istorie a Orientului Mijlociu, Humanitas,
Bucureşti, 2015, pp. 357 şi urm.
NECLASIFICAT
Pagina 5 din 27
NECLASIFICAT
5
pentru apropierea de NATO în vara anului 2008, imediat după summitul Alianţei
de la Bucureşti; revendicarea unui rol marcant în soluţionarea principalelor crize şi
conflicte din Orientul Apropiat şi Mijlociu; susţinerea „secesiunii Crimeii” în 2014
şi implicarea directă în conflictul intern din Ucraina3 dintre guvern şi miliţiile
rusofone.
Considerăm că poate cele mai spectaculoase şi importante evoluţii politico-
economice şi militare vizează R.P. Chineză, transformată în numai câteva decenii
în cea de-a doua putere a lumii, aproape egală cu SUA. Mai important este însă
faptul că Beijingul s-a transformat într-un nucleu de putere pe scena globală,
racordat la organizaţii regionale precum OCS, ASEAN şi în special BRICS4. Lider
incontestabil al „statelor cu economii emergente”, R.P. Chineză a reuşit să
determine marile puteri cu economii dezvoltate (SUA, UE şi Japonia) să accepte
atât crearea în 2008 a organizaţiei G20, cât şi treptata modificare a statutului
Fondului Monetar Internaţional. În respectivul context internaţional, Washingtonul
a trecut la o doctrină de politică internaţională multilateralistă, propusă încă din
2003 de Franţa şi Germania. Este şi doctrina pe baza căreia se încearcă şi
soluţionarea gravului conflict din Siria de după 2011. De fapt, acceptarea regulilor
internaţionale ale multilateralismului echivalează şi cu oficializarea unui „nou
concert al marilor puteri” pe scena internaţională. Acesta se bazează pe capacitatea
Consiliului de Securitate ONU (în care sunt reprezentate în calitate de membri
permanenţi SUA, F. Rusă, China, Marea Britanie şi Franţa) de a gestiona cele mai
grave probleme de politică globală. Respectivul „concert de putere” materializează
şi o certă modificare a raporturilor de putere politică pe Terra; de fapt, SUA şi F.
Rusă au încetat să reprezinte singurii poli majori de putere în lume, în
circumstanţele consolidării forţei UE. Chinei, Japoniei etc.
Pe acest fundal, s-au amplificat competiţiile de putere şi influenţă în lume.
Menţionăm existenţa puterilor hard (dură), soft (tehnologică, diplomatică,
3 10 Wars to Watch in 2015, www.foreignpolicy.com 1 febr. 2015, p. 2.
4 John Baylis, Steve Smith, The Globalization of World Politics, an Introduction to the International Relations,
Oxford Univ. Press, 2006, pp. 144 şi urm.
NECLASIFICAT
Pagina 6 din 27
NECLASIFICAT
6
culturală) şi smart. Ca principali factori de putere se detaşează: teritoriul, populaţia,
economia, administraţia şi guvernarea, cultura, forţa tehnologică, puterea militară
etc. În ansamblu, toţi aceşti factori de putere determină acţiunea actorilor
internaţionali (state, organizaţii internaţionale, corporaţii multinaţionale, ONG –
uri).
Cel de al doilea Capitol (Politica externă şi diplomaţia) analizează corelaţiile
dintre state, politică externă şi diplomaţie. Politica externă a statelor întrebuinţează
diplomaţia ca instrument esenţial de acţiune. Diplomaţia se planifică şi se
desfăşoară într-un sistem de tradiţii, norme şi proceduri care asigură raporturile
dintre state. Respectivele reguli s-au generalizat în întregul domeniu specific
raporturilor internaţionale. Serviciul extern (foreign service) reuneşte Ministerul de
Externe şi corpul diplomatic. Concomitent, s-a format în timp un extins sistem
diplomatic.
Funcţiile diplomaţiei
Fiind o activitate de iniţiere şi materializare a relaţiilor oficiale dintre state,
diplomaţie îndeplineşte mai multe funcţii5.
A. Funcţia de reprezentare
Dreptul de reprezentare statală se asociază cu suveranitatea. Numai statele
suverane pot trimit agenţi diplomatici care să le reprezinte în raporturile cu alte
state şi cu instituţii internaţionale cu personalitate juridică. Reprezentarea se referă
şi la comunicarea intereselor statelor, inclusiv cele social-economice, militare,
culturale etc. Convenţia de la Viena din 1961 prevede că misiunea diplomatică
reprezintă statul acreditant în statul acreditar. Se impune respectarea de reguli de
ceremonial, de norme de curtoazie şi politeţe.
B. Aplicarea şi înfăptuirea politicii externe a statului
Diplomaţia nu elaborează politica externă, ci este un instrument sau o tehnică
de punere în practică a acesteia. Se cunoaşte că scopurile politicii externe sunt
stabilite de conducerea politică a ţării.
5 A. Stratulat, O clarificare a conceptului de diplomaţie, www.geopolotics.ro 21 mart. 2011. Cater Ana, Funcţiile
diplomaţiei, www.scribd.ro/doc ; Mircea Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1975, pp. 20 şi urm.
NECLASIFICAT
Pagina 7 din 27
NECLASIFICAT
7
C. Protecţia intereselor statului şi ale cetăţenilor
Protecţia se asigură în limitele dreptului internaţional. Se urmăreşte:
protejarea intereselor cetăţenilor în calitate de persoane fizice cu drepturi
religioase, culturale, de proprietate etc.; păstrarea bunului renume al statului;
respectarea documentelor diplomatice încheiate între statul acreditant şi cel
acreditar etc.
D. Negocierea
Convenţia de la Viena din 1961 prevede că o funcţie esenţială a diplomaţiei
este de a duce tratative cu statul acreditar. Rezultatele negocierii se înregistrează în
documente diplomatice. Dacă negociatorii au împuternicirile necesare,
documentele diplomatice pot fi semnat pe loc, la încheierea tratativelor. Dacă nu
au asemenea împuterniciri, negociatorii pot conveni adoptarea ad referendum a
documentelor, sub rezerva aprobării lor de către fiecare dintre guvern. Negocierile
presupun un acord prealabil între părţi, discuţiile diplomatice fiind doar un contract
verbal6.
E. Observarea şi informarea
Subliniem că respectiva funcţie a misiunii diplomatice este fixată de
Convenţia de la Viena din 1961 în aceşti termeni: „a se informa prin toate
mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a
raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant” (art. 3, al. d). Misiunea
diplomatică trebuie să cunoască bine realitatea politică, socială şi economică
locală, să fie la curent cu intenţiile şi proiectele de dezvoltare ale guvernului
statului acreditar, cu obiectivele şi metodele sale de politică externă. Ca surse de
informare ale agenţilor diplomatici sunt: convorbiri cu oficialităţile statului
acreditar, centrale şi locale; vizite speciale în scopuri de informare la Ministerul de
Externe; urmărirea dezbaterilor parlamentare şi a altor manifestări publice la care
6 Delphine Placidi, La transformation des pratiques diplomatiques, www.archives,cerium,ca, 2007, pp. 95-112. Dr.
T. Frunzeti, Diplomaţia apărării, Editura UNAp, 2011, pp. 5 şi urm.
NECLASIFICAT
Pagina 8 din 27
NECLASIFICAT
8
participă oficialităţi ale statului acreditar7 etc. O îndatorire importantă a misiunii
diplomatice în îndeplinirea funcţiei de observare şi informare este aceea de a
comunica informaţiile cu maximă obiectivitate. Uneori, în anii Războiului Rece,
statele aflate în tabere opuse au recurs şi la acoperirea diplomatică pentru agenţii
lor secreţi.
F. Protejarea relaţiilor dintre state
Diplomaţia are funcţia de a aborda într-o manieră obiectivă şi pozitivă
relaţiile dintre state. Diplomaţia poate să joace un rol preventiv extrem de
important, remarcând din timp evoluţiile care ar putea determina deteriorarea
raporturilor dintre state şi identificând soluţii care să aplaneze divergenţele şi
neînţelegerile în faza lor incipientă. Diplomaţia preventivă are un loc tot mai
important în preocupările statelor, mai ales în cadrul structurilor multilaterale
precum Organizaţie Naţiunilor Unite, Organizaţie pentru Securitate şi Cooperare în
Europa, Uniunea Europeană şi Alianţa Atlanticului de Nord. Se propune ca prin
măsuri practice de bune oficii şi mediere, ca şi prin încheierea unor acorduri între
statele interesate să se preîntâmpine evoluţii care ar putea duce la confruntări
militare.
G. Funcţia de a stabili regulile şi procedurile în sistemul internaţional
Cele mai importante reguli şi norme ale relaţiilor internaţionale se stabilesc în
conformitate cu principiile dreptului de profil, a tratatelor şi convenţiilor negociate
între state8.
Categorii de diplomaţie
Este de domeniul evidenţei că diplomaţia nu poate fi confundată în totalitate
cu politica externă sau cu politica de stat (state craft). Totuşi, H. Kissinger, când se
referă la diplomaţie, abordează în exclusivitate probleme de politică externă.
Graham Evans în Dicţionarul de relaţii internaţionale (1998) vede diplomaţia ca
7 www.studentpolitologie.wordpress.com 12 ian. 2011; Dr. T Frunzeti, op. cit., p. 9; Ambasador Paraschiva
Bădescu, Diplomaţia preventivă într-o lume globalizată, „Journal of European Studies and International Relations”,
vol. IV, 1/2013, p. 17.
8 Conf. univ. dr. Ştefan Ţarcă, Dreptul internaţional public, www.id-hyperion.ro, pp. 9 şi urm.
NECLASIFICAT
Pagina 9 din 27
NECLASIFICAT
9
pe un instrument de politică externă şi ca pe o instituţie a sistemului internaţional.
Diplomaţie pot face şi provinciile autonome, comunităţile locale, organizaţiile
politice transnaţionale. Diplomaţia este alcătuită din activităţi şi practici în care se
angajează un corp profesional distinct, cu structuri, norme specifice, recunoscute şi
de alte state. Relaţiile dintre corporaţii economice nu fac parte din diplomaţie, dar
pot fi servite de aceasta.
Adepţii curentului „idealist” au introdus conceptele de diplomaţie deschisă, de
conferinţă şi fondarea de organizaţii internaţionale interguvernamentale. Pentru
„realişti” diplomaţia reprezintă un instrument de păstrare şi creştere a puterii
statului, fiind subordonat balanţei de putere. Instituţionaliştii neoliberali
aprofundează rolurile diplomatice ale regimurilor şi organizaţiilor internaţionale,
guvernamentale sau nu. Constructiviştii adaugă: procesul de construcţie
diplomatică reciprocă dintre state; semnificaţia percepţiilor prestabilite şi a
identităţilor care interacţionează; valorile comunităţilor pe care se bazează
diplomaţia etc.
Diplomaţia bilaterală este o categorie care se referă la relaţiile dintre două
state suverane, în forme politice, economice, militare, culturale. Statele fac
reciproc schimb de misiuni diplomatice, încheie tratate de alianţă politico-militară,
tratate de liber schimb (FTA) sau de investiţii (FDI). În mod tradiţional, s-a
apreciat că bilateralismul este mai puţin indicat pentru implementarea de sisteme
internaţionale de securitate9.
Diplomaţia multilaterală s-a dezvoltat mai cu seamă după 1648 şi prin
apariţia Societăţii Naţiunilor, în 1919. În 1945 s-a înfiinţat ONU, iar
multilateralismul s-a extins rapid în domeniile securităţii internaţionale, umanitar,
economic, de protecţie a mediului etc. Desigur, marile puteri ar prefera acordurile
bilaterale, sistem în care îşi pot valorifica avantajele militare, politice, economice
etc.
În acelaşi timp, se poate vorbi despre diplomaţie formală şi informală.
9 Ovind Bratberg, National Institutions under Pressure. Bilateral Diplomacy in Age of Europeanisation,
www.svt.utuno.com 2006.
NECLASIFICAT
Pagina 10 din 27
NECLASIFICAT
10
Diplomaţia formală este procesul general şi oficial prin care statele comunică,
se influenţează şi îşi rezolvă conflictele prin negocieri. Diplomaţia formală impune
respectarea unor reguli şi metode specifica de acţiune. În primul rând, toate
operaţiile diplomaţiei formale sunt oficiale şi legale. Ele implică în mod clar statele
şi guvernele prin acţiunea corpului diplomatic. Acest corp diplomatic beneficiază
de imunităţi (cu exceptarea de la jurisdicţia penală şi administrativă a statelor pe
teritoriul cărora acţionează), inviolabilităţi (protejarea personalului diplomatic şi a
bunurilor sale în statele de reşedinţă), privilegii (scutiri de taxe). Activitatea
diplomaţiei formale se materializează îndeosebi în acte juridice, diplomatice
încheiate între state (tratate, convenţii, acorduri etc.). Comunicarea şi
comportamentul diplomaţiei formale10 sunt riguros reglementate. Declaraţiile
trebuie să fie clare şi concise, transmise prin canale formale11.
Diplomaţia informală se utilizează în situaţii speciale. De exemplu, în
raporturile SUA-China din anii ’50, multe negocieri s-au desfăşurat prin canale
informale şi semi-oficiale, folosindu-se ca interlocutori membri ai unor institute de
cercetări, academicieni, ziarişti etc. Diplomaţia informală cultivă ambiguitatea,
minimalizarea ritualului diplomatic, cunoaşterea corectă a punctelor de vedere
vehiculate în dezbatere12. Diplomaţia tradiţională (track one diplomacy) este
concurată de diplomaţia informală (track two).
Se mai pot folosi şi conceptele de diplomaţie coercitivă şi necoercitivă.
Diplomaţia coercitivă, atât formală, cât şi informală, recurge la ameninţarea
cu forţa (economică, politică, militară) sau la folosirea acesteia pentru a se atinge
obiectivele vizate.
Diplomaţia preventivă (necoercitivă) este complexul de acţiuni diplomatice
care pune pe prim plan negocierile, în general formele non-violente de abordare a
relaţiilor internaţionale. Diplomaţia preventivă îşi propune: renunţarea la folosirea
10 www.rasfoiesc.com/legal Dan Grosu, Diplomaţia în societatea cunoaşterii, www.doctorat.snspa.ro 2014.
11 www.armyacademy.ro 2003.
12 Pierre Journoud, Diplomatie informelle et reseaux transnationaux, www.cairn,info 2009; Peter Jones, Les
initiatives informelles pour la sécurité règionale, www.peacepalacelibrary.ne 2008.
NECLASIFICAT
Pagina 11 din 27
NECLASIFICAT
11
forţei şi la ameninţarea cu forţa; schimbarea de perspectivă în analiza şi rezolvarea
conflictelor; disponibilitatea de negociere; medierea şi încrederea între părţi;
empatia, echilibrul intereselor şi concilierea13.
Suntem convinşi că diplomaţiile statelor trebuie să ia în considerare în
numeroase cazuri obiectivele organizaţiilor regionale economice şi militare din
care respectivii actori internaţionali fac parte. Astfel, UE sau NATO au strategii
proprii de securitate şi comerciale în exterior şi statute, regulamente şi adoptă
decizii pe care statele trebuie să le respecte. După cum se cunoaşte, în elaborarea
strategiilor diplomatice rămân obligatorii: definirea scopurilor şi obiectivelor
diplomatice; cunoaşterea resurselor disponibile; planificarea principalelor activităţi
pe multiple planuri; identificarea priorităţilor,a modalităţilor de a obţine rezultatele
vizate; cunoaşterea strategiilor diplomatice ale posibililor concurenţi, adversari,
aliaţi; promovarea de metode prospective şi elaborarea de scenarii diplomatice14.
Principalele categorii de activitate diplomatică
Diplomaţia politică se direcţionează spre obiectivele înfăptuirii scopurilor
strategice în relaţiile dintre state şi în plenul organizaţiilor internaţionale.
Realizarea unor ordini globale, regionale, multilaterale şi bilaterale coerente este
preocuparea sa esenţială.
Diplomaţia economică
Este o componentă a diplomaţiei care se materializează prin: susţinerea
intereselor economice ale statelor, acţiunile de lobby, activităţile agenţiilor
economice, negocierea de tratate şi acorduri economice, inclusiv de liber schimb,
13 General-locotenent dr. prof. univ. T. Frunzeti, Conflict şi negociere în relaţiile internaţionale. Curs, Editura
UNAp. „Carol I”, Bucureşti, 2011, pp. 2 şi urm. Ion Crăciun, op. cit., p. 59.
14 James R. Holmes, Strategy is a Habit, www.thediplomat.com dec. 2014, Han Sun-Joo, Strategic Diplomacy in the
Age of Globalization, www.global.tokyofoundation.org mai 2008. Prof. univ. dr. V. Ozun, Securitate internaţională
şi diplomaţie publică, www.europa2020.spiruharet.ro pp. 4 şi urm.
NECLASIFICAT
Pagina 12 din 27
NECLASIFICAT
12
promovarea exporturilor, a transferurilor de tehnologie, cunoaşterea pieţelor
internaţionale, stimularea activităţilor agenţilor economici15 etc.
J.S. Nye Jr. abordează în mod nemijlocit şi problemele interdependenţei
economice. El numeşte senzitivitate cantitatea şi ritmul dependenţei reciproce
dintre marii actori economici16 (criza pieţelor din Asia din 1998 a atras efecte de
contagiune în F. Rusă şi Brazilia). Vulnerabilitatea înseamnă, în optica sa, costurile
relative ale transformării structurii unui sistem de interdependenţe. Ţara mai puţin
vulnerabilă înregistrează costuri mai mici ca efect al modificării unor situaţii. Este
vorba şi de capacitatea diferitelor societăţi de adaptare la schimbare. O ţară mai
puţin dependentă are o sursă suplimentară de putere economică. În aceste condiţii,
statele aflate în concurenţă caută să atragă pe teritoriul lor activităţile producătoare
de bogăţie şi destinate să alimenteze pieţele globalizate.
Diplomaţia umanitară
Diplomaţia umanitară a luat amploare în ultimele decenii. Ea se referă în
primul rând la promovarea drepturilor omului codificate în documente precum
Convenţia de la Geneva din 1949 sau Principiile de la Paris, din 1993. Principalele
state au strategii de susţinere şi aplicare a drepturilor omului, corelate cu cele ale
Consiliului ONU pentru Drepturile Omului. În cadrul ONU, diplomaţii au stabilit
de exemplu, Cerinţele Deceniului pentru educaţie şi drepturile omului sau diferitele
legi ale acordării de azil după 2006. Se adaugă: diplomaţia parlamentară, militară,
culturală, de mediu etc. Importante sunt atât prevederile dreptului internaţional şi
cele ale Cartei ONU, cât şi multiple acorduri, convenţii, tratate speciale ce
reglementează relaţiile dintre actorii internaţionali.
Capitolul III (Diplomaţia preventivă în epoca actuală) este rezervat
aspectelor nemilitare ale raporturilor dintre state. Diplomaţia preventivă are ca
15 G.R. Berridge, Diplomacy. Theory and Practice, MacMillan, 2010, p. 6 şi urm. Diplomaţia economică se
străduieşte să crească la maximum câştigurile statelor în comerţ, investiţii, în alte forme de valorificare a avantajului
comparativ. T. Frunzeti, op. cit (curs), pp. 9 şi urm.
16 J.S. Nye Jr. Viitorul puterii, pp. 72-73.
NECLASIFICAT
Pagina 13 din 27
NECLASIFICAT
13
obiective: prevenire – alertă timpurie în situaţii de conflict, soluţionarea crizelor
prin mijloace paşnice, reconciliere, măsuri de creştere a încrederii etc. pentru a
menţine pacea şi cooperarea între state17. În acest sens, guvernele trebuie să
identifice un teren comun cu factorii de influenţă ai societăţii, cu statele vecine, cu
partenerii internaţionali.
Este o diplomaţie care se corelează direct cu problemele păcii şi războiului.
Ea vizează tocmai eliminarea conflictelor armate din relaţiile dintre ţări. Relaţia
dintre pace şi război reprezintă problema centrală a raporturilor internaţionale în
sistemul de state. În optica lui A. Toynbee, războiul este principalul instrument al
distrugerii civilizaţiilor18 (distrugere socială şi spirituală). Pacea presupune fie
ample mobilizări internaţionale în susţinerea blocării celor mai periculoase
ameninţări cu războiul, fie gruparea guvernelor în organizaţii de securitate
colectivă. În cadrul respectiv, militarismul se detaşează ca principalul factor de
stimulare a politicilor de război. Războiul ar fi deci o anomalie, un fel de „boală
socială”, precum sacrificiile umane ori sclavia.
Pentru K. E. Boulding19, războiul înseamnă opusul păcii; aceasta din urmă se
defineşte ca situaţie în care conflictul este controlat sau în care lipseşte războiul20.
Pacea şi războiul apar ca faze alternante, stări ale sistemului cu trăsături
caracteristice specifice. Nu toate conflictele se finalizează prin război şi nu toate
păcile sunt neconflictuale (de exemplu „Războiul Rece”). Totuşi, stările de pace şi
război rămân determinate de rivalităţi şi conflicte, preponderent de putere, mai
exact de putere militar-economică. Astăzi prin implicaţiile catastrofale ale folosirii
armelor de nimicire în masă, războiul total (nuclear) ar însemna dispariţia speciei
umane. Conştienţi de respectiva realitate a epocii, conducerile statale au depus
unele demersuri pentru a controla şi bloca evoluţiile politico-militare spre război
total şi a gestiona conflictele armate, îndeosebi la nivelul puterilor mici şi mijlocii. 17 Silviu Neguţ, Andreea Gagea, Diplomaţia în jocurile puterii – puterea diplomaţiei, „Romanian Review on
Political Geography”. 1/2010 (XII) pp. 151-161, www.rrgp.uoradea.ro
18 A. Toynbee, A Study of History, 1960, pp. 355-359.
19 K.E. Boulding, Conflict and Defense, 1963, pp. 8 şi urm.
20Apud M. Maliţa, op. cit., pag. 276. A. Toynbee, Civilisation on Trial, 1960, p. 1.
NECLASIFICAT
Pagina 14 din 27
NECLASIFICAT
14
Tocmai acesta ar fi rolul major al diplomaţiei preventive, multilaterale şi bilaterale,
al negocierilor şi compromisurilor dintre actorii internaţionali.
J. Galtung21 (Institutul de Cercetare a Problemelor Păcii din Oslo) asociază
războiul cu „violenţa structurală”. Dacă în general controlul social se obţine prin
persuasiune, cointeresare şi autoritate comună (legi, morală, obiceiuri) la care se
adaugă constrângerea (cu ameninţarea folosirii forţei), violenţa structurală se poate
naşte însă şi din manipularea opiniei şi comportamentului publicului cu mijloace
de comunicare ultramoderne. Asemenea tehnologii pot folosi şi mijloace soft de
acţiune (mass-media). De aceea, în prevenirea şi soluţionarea conflictelor, trebuie
să aplice noi strategii diplomatice, cu folosirea ONG-urilor sau a unor „terapii”
speciale. Pe de altă parte, nu există societate lipsită de violenţă structurală (în
instituţii, legislaţii, doctrine, mentalităţi, practici).
Subliniem că o prezenţă distinctă în activităţile diplomaţiei preventive este
rezervată mass-mediei. În decursul timpului, au acţionat importante oficii de profil,
care au exercitat influenţe remarcabile atât asupra guvernanţilor, cât şi a opiniei
publice. W. Lippman, de la „New York Herald Tribune”, de exemplu, aprecia că
„maniera de a selecţiona, prezenta, cenzura un fapt influenţează recepţionarea lui,
marcând derularea evenimentelor”22. Pe de altă parte, în Franţa, Fundaţia Saint
Simon, asociată cu organizaţia „Bilderberg”, a jucat, prin publiciştii săi, un rol
major în popularizarea politicilor europene şi a liberalismului economic radical.
În acest cadru, o ştiinţă a păcii, polemologia23, a cunoscut o dezvoltare
serioasă în anii ’70 -80 ai secolului trecut. Ea se preocupă de definirea păcii,
statutul şi tipologia ei. Teoria păcii ar trebui să: furnizeze explicarea fenomenelor
şi proceselor conflictuale; să genereze predicţii; să fie consistentă şi coerentă etc.
În teoria regimurilor, am subliniat că pacea este văzută ca un super-regim, un
proces ce se construieşte, un proces de civilizaţie, sau pacea ca garantă a varietăţii
21 J. Galtung, în La violence et ses causes, UNESCO, 1980, p. 85 şi urm.
22 Les Journalistes, nouveaux acteurs des relations internationales, www.reneaba.com apr. 2009.
23 Gaston Bouthoul, Traité de polemologie, 1972, pp. 16 şi urm.
NECLASIFICAT
Pagina 15 din 27
NECLASIFICAT
15
culturilor24. În fapt, diplomaţia preventivă a fost definită mai cu seamă ca un mijloc
de întărire a păcii şi cooperării şi pentru a interzice transformarea diferendelor
dintre state în crize şi conflicte. La originea acestui concept se plasează un raport al
Secretarului General ONU, D. Hammarskjold din 1960 referitor la conflictele
externe. În anii ’80, ONU a desemnat zone de risc major ce trebuiau permanent
supravegheate. Prevenirea conflictelor interne s-a luat în considerare îndeosebi
după 1990. M. Lund a definit această specie de diplomaţie25 ca activităţi
desfăşurate, în principal, de instituţiile şi practicile ce descurajează transformarea
tensiunilor şi crizelor în conflicte violente (armate); se includ aici şi măsurile
pentru limitarea înarmărilor. Diplomaţia preventivă se bazează, în principal, pe
documentele şi iniţiativele ONU şi ale altor organizaţii de state sau mari puteri. Se
urmăreşte să se iniţieze acţiuni diplomatico-politice şi de altă natură înainte ca
disputele internaţionale să se transforme în conflicte. Sunt vizate: împiedicarea
violenţelor de frontieră; soluţionarea crizelor interne etnice, religioase, politice;
contracararea încălcării drepturilor libertăţilor democratice şi ale drepturilor
omului etc.
Cu timpul, în sprijinul diplomaţiei preventive s-au creat mecanisme de
avertizare timpurie, structuri preventive specializate, de felul avertizărilor CS.
ONU, misiuni de trimişi speciali26, grupuri de sprijinire a medierii (peste 50
misiuni în 2010), birouri regionale ONU etc.27. Menţionăm că IRNC (International
Center of Nonviolent Conflict Washington) desfăşoară campanii sistematice
împotriva culturii violenţei centrate pe educaţie. Această organizaţie a stabilit
relaţii constante cu guverne, ministere de Externe şi ale Apărării, instituţii şi centre
redutabile de cercetări etc. Se ia în considerare mai cu seamă faptul că în situaţia
crizelor se exprimă incapacitatea organizaţiilor (statelor) de a funcţiona în
modalitatea existentă; disfuncţionalităţile se soluţionează prin schimbări structurale
24 H. Kissinger, Ordinea mondială, RAO, Bucureşti, 2014, p. 299.
25 M. Lund în Portes et limites de la diplomatie préventive, www.forum-scpo.com/geopolitique
26 Conseil de Securite, 26 aug. 2012,
27 Conseil de Securite, 26 aug. 2011. p. r.
NECLASIFICAT
Pagina 16 din 27
NECLASIFICAT
16
în sistem sau modificări adaptive28. Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (CPC)
identifică elemente care reprezintă un barometru al păcii şi conflictului: pace
stabilă, pace instabilă, criză, război, reconstrucţie, criză post-conflict,
reconciliere29.
Pe de altă parte, în doctrina NATO criza este o situaţie manifestată la nivel
naţional sau internaţional, caracterizată de existenţa unei ameninţări la adresa
valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părţilor implicate. Crizele
naţionale sunt de natură politică, economică, militară, socială, de mediu,
tehnologică sau umanitară30. În cadrul diplomaţiei preventive se detaşează activităţi
de: alertă timpurie; negociere, anchetă; bune oficii; conciliere; arbitraj; mediere;
soluţionare judiciară.
Îndeosebi, negocierile vizează identificarea şi construirea unei soluţii la o
problemă clar definită: rezolvarea unui conflict înainte de intrarea sa în faza
violentă. Negocierea apare deci ca un proces „în care două sau mai multe entităţi
discută pe baza intereselor comune ca şi divergente cu scopul de a încheia o
înţelegere reciproc avantajoasă”31. Negocierea este şi comunicare, mai exact, un
proces organizat de comunicare. Unul dintre cei mai puternici şi influenţi factori
care pot stimula, dar şi vicia, comunicarea, în general, şi implicit pe cea din cadrul
procesului negocierii de afaceri se dovedeşte a fi cultura participanţilor”32. Cea
mai indicată metodă de rezolvare a conflictelor este „echilibrarea intereselor”,
superioară determinării poziţiilor de drept şi poziţiilor de putere. Orice negociere
ca proces presupune: pregătirea ei cu ajutorul metodologiei SOWT (ameninţări,
oportunităţi, slăbiciuni, puncte tari); planul de negocieri cu lista problemelor de
28 R.J. Rummel, The Conflict Helix, Rutgers, New Jersey, 1991, pp. 9-11. Dr. T. Frunzeti, dr. V. Zodian
(coordonatori), Lumea 2009, CTEA, Bucureşti, 2009, p. 40.
29 R.J. Rummel, op. cit., p. 10. Pot fi crize economice, sociale, politice, ecologice, militare, naţionale, regionale,
globale, de sistem, de autoritate etc.
30 Démocratie, paix et sécurité. Le rôle de ONU, www.idea.int 2010; www.nato.int/cps 29 ian. 2015.
31 Victor Danciu, Negocierile internaţionale de afaceri sub impactul culturii. O analiză bazată pe comparaţii
contextuale, „Economie teoretică şi aplicată”, 2010, nr. 8, pp. 86 şi urm.
32 Idem. p. 87. I. Crăciun, Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor, UNAp, Bucureşti, 2006, pp. 9 şi urm.
NECLASIFICAT
Pagina 17 din 27
NECLASIFICAT
17
abordat, evaluarea agendelor de negociere, evaluarea, clasificarea şi ierarhizarea
temelor; stabilirea obiectivelor negocierii (simple, măsurabile, adecvate, relevante,
tangibile), desfăşurarea tratativelor; finalizarea tratativelor33.
Cel de al patrulea Capitol al tezei (Diplomaţia coercitivă în crizele şi
conflictele internaţionale) este dedicat aspectelor de „tip forţă” în relaţiile
internaţionale. De altfel, în opoziţie cu diplomaţia preventivă, diplomaţia
coercitivă este un concept teoretizat în anii ’60. El defineşte ameninţarea cu forţa
sau întrebuinţarea forţei (militare, economice, culturale) în relaţiile dintre state34.
Este un tip de diplomaţie care uneori se aplică „în marginea” dreptului
internaţional. Pe de altă parte, dreptul internaţional are ca preocupare centrală
tocmai evitarea recurgerii la forţă în relaţiile dintre state. Totuşi, noţiunea de
responsabilitate de protejare, cristalizată în dreptul internaţional după 1990 ar
justifica diplomaţia coercitivă, pe lângă cunoscutul jus ad bellum.
Diplomaţia coercitivă are legătură şi cu noţiunile de război preventiv şi război
preemtiv. Războiul preventiv este un conflict provocat de supoziţia că ciocnirea
militară nu poate fi evitată de diplomaţie. Războiul preemtiv se caracterizează prin
justificarea deciziei de a declanşa acţiunile armate atunci când ameninţarea este
într-un stadiu incipient35. A fost o doctrină aplicată de preşedintele G. Bush
împotriva Irakului, în 2003.
Diplomaţia coercitivă îşi propune să constrângă unele state sau grupuri de
state să-şi modifice comportamentul36 până la pragul declarării stării de război.
Instrumentele de forţă se întrebuinţează ca „pârghii” de negociere, nu de anihilare a
33 Între lucrările de referinţă se înscriu: T. Schelling, M. Le Baron, Culture Based on Negotiation, Styles Univ. of
Colorado and Boulder, 2003; A. Töffler, Puterea în mişcare, Antet, Bucureşti, 2006, pp. 6 şi urm.
34 Fr. Goudreau La notion de „diplomatie coercitive” et sa part en droit international, www.archipel.uqam.ca
Montreal, 2008, pp. 2 şi urm. În anii din urmă, coerciţia (internă sau internaţională) se studiază în corelaţie cu
cercetarea violenţei fizice, psihice, structurale etc. Violenţa structurală ar fi nedreptate socială.
35 Ch. Krauthammer, în „Guerre préemtive”, www.huyghe.fr, p. 1 şi urm. The Unipolar Moment, „Foreign Affairs”,
vol. 70. nr. 1, 2009, pp. 23 şi urm.
36 R. Aron, Paix et guerre entre les nations, Paris, Calman-Levy, 1984, p. 58.
NECLASIFICAT
Pagina 18 din 27
NECLASIFICAT
18
statelor. Constrângerea se deosebeşte de descurajarea militară specifică
Războiului Rece (ameninţarea cu distrugerea nucleară reciprocă). Diplomaţia
coercitivă presupune că ameninţările cu forţa se desfăşoară chiar până când partea
vizată se conformează deciziilor dorite de statul sau organizaţia internaţională
iniţiatoare. În acest sens, strategia „defensivă” a diplomaţiei coercitive face apel la:
ultimatumuri, presiuni graduale, escaladarea limitată, combinată cu descurajarea37
etc. R. Art şi P.M. Cronin în The United States and Coercitive Diplomacy (2003)
remarcă faptul că statele trebuie să ţină cont că diplomaţia coercitivă nu garantează
automat succesul unor negocieri. Diversele stimulente trebuie să se coreleze cu
ameninţarea şi întrebuinţarea limitată a forţei. Statul căruia i se aplică
constrângerea este dispus să o accepte, având foarte mult de pierdut în altă situaţie.
Partea constrângătoare trebuie să convingă că dispune de mijloacele necesare şi că
este decisă să le folosească. Coerciţia multilaterală are cele mai mari şanse de
succes. În cazul ei este necesar ca adversarul să se considere „izolat diplomatic”38.
Martha Crenshaw este de părere că diplomaţia coercitivă este recomandată şi
pentru a se implica în problematica terorismului internaţional39. Nord-americanii
au reuşit să obţină rezultate în tratativele cu unele state ce susţineau terorismul
internaţional, dar au înregistrat insuccese în relaţiile cu organizaţiile respective. În
cazul combaterii terorismului internaţional, diplomaţia coercitivă vizează: izolarea
structurii teroriste de populaţia civilă şi de aliaţii externi; distrugerea ei sau
„convertirea” la o mişcare politică legală; blocarea fondurilor bancare;
descurajarea oricărui ajutor extern; sprijinirea guvernelor şi organizaţiilor care
elaborează strategii, politici, legislaţii antiteroriste; susţinerea măsurilor de
edificare a statelor de drept şi diplomaţiei participative etc.
37 Alexandre George, Forceful Persuasion. Coercitive Diplomacy as Alternative to War, DC, United States Institute
of Peace press, 1991, pp. 4 şi urm.
38 R. Art, P.M. Cronin, The United States and Coercitive Diplomacy, Washington DC, US Inst. of Peace Press,
2003, pp. 76-81. Trebuie să se facă deosebirea între starea de criză (poziţie într-un proces) şi situaţia de criză
(dispută intensă).
39 Martha Crenshaw, Coercitive Diplomacy and Response to Terrorism în R. Art, P.M. Cronin, op. cit., p. 305.
NECLASIFICAT
Pagina 19 din 27
NECLASIFICAT
19
Pe plan mai larg, dacă odată cu înfiinţarea ONU statele au obligaţia de a
soluţiona paşnic orice diferend, folosirea forţei armate se poate accepta în contexte
de jus ad bellum. Forţa armată este permisă în circumstanţele de autoapărare, de
afirmare a drepturilor naţionale, sau dacă este aprobată de CS. ONU (Carta ONU,
art. 51). Declanşarea unui război de agresiune este apreciată drept crimă
internaţională supremă. Însă ameninţarea la adresa păcii poate fi justifica diferite
operaţii internaţionale actuale. Aşa se face că diplomaţia coercitivă este astăzi
deosebit de actuală în analizarea situaţiilor de responsabilitate de protejare care
revin statelor, în conformitate cu prevederile dreptului umanitar internaţional.
Responsabilitatea amintită nu trebuie în mod obligatoriu să ia în considerare
suveranitatea teritorială a statelor40.
În special, în sistemul ONU şi NATO, pentru soluţionarea conflictelor armate
se procedează la: operaţii de pace, operaţie de reconstrucţie; implementarea
regulilor democraţiei şi drepturilor omului etc. Sunt şi cazuri în care se optează
pentru sancţiuni internaţionale, economice, politice, diplomatice; de asemenea,
sunt instanţe excepţionale pentru sancţionarea crimelor de genocid etc.
Cel de al cincilea capitol al tezei se referă la principalele activităţi de profil
ale diplomaţiei României (Diplomaţia României la începutul mileniului III). În
acest cadru, politica externă a României trebuie înţeleasă ca o activitate complexă,
bazată pe consens naţional. La rândul ei, diplomaţia română urmăreşte să pună la
dispoziţia statului instrumente pentru îmbunătăţirea şi consolidarea profilului
internaţional al ţării şi materializarea rolului său pe arena internaţională41.
Demersurile diplomaţiei trebuie să se coreleze cu politica de securitate şi
apărare a ţării noastre, cu obiectivele şi priorităţile europene şi euro-atlantice. De
asemenea, diplomaţia Bucureştiului acordă atenţie amplificării relaţiilor pe
multiple planuri (economice, politice, culturale) cu state şi organizaţii din Asia,
40 Fr. Goudreau, op. cit., p. 79.
41 www.mae.ro , Cartea Verde a Diplomaţiei multilaterale.
NECLASIFICAT
Pagina 20 din 27
NECLASIFICAT
20
America Latină, Africa, Oceania, Orientul Apropiat şi Mijlociu42. În mod direct,
acţiunea de politică externă şi diplomatică vizează sprijinirea obiectivelor de
modernizare şi reformă ale României şi creşterea rolului statului român pe plan
european şi internaţional. Dezvoltarea şi consolidarea profilului României în
Uniunea Europeana şi NATO, se corelează cu valorificarea cu mai mare
eficacitate a beneficiilor care decurg din poziţia ei ca membru în aceste structuri.
Esenţiale sunt parteneriatele strategice, în primul rând cu SUA şi continuarea
eforturilor de promovare a aspiraţiilor de integrare europeană ale Republicii
Moldova. În acelaşi timp, se adaugă sublinierea obiectivului de transformare a
vecinătăţii României, atât în Balcanii de Vest şi mai ales din Vecinătatea Estică şi
Marea Neagră, în spaţii ale democraţiei şi de diversificare a cooperării bilaterale şi
multilaterale.
În egală măsură se impune şi apărarea şi consolidarea activă a drepturilor
minorităţilor/comunităţilor româneşti din zonele limitrofe ţării noastre. În plus, se
ia în calcul realizarea de noi parteneriate în regiunea extinsă a Mării Negre,
inclusiv în Caucazul de Sud, în Asia, cu accent pe Asia Centrală, precum şi în
principalele state din G2043. Totodată, se subliniază aspectele legate de
dinamizarea cooperării economice internaţionale, atragerea de investiţii străine şi
promovarea produselor şi companiilor româneşti pe pieţele externe. Trebuie să se
insiste şi pe prezenţa de substanţă a României în cadrul diferitelor structuri
internaţionale şi evidenţierea rolului esenţial al multilateralismului.
La nivelul UE, România susţine întărirea guvernanţei economice a Uniunii
Economice şi Monetare ce poate duce la obţinerea unor alocări importante inclusiv
pentru Politica Agricolă Comună şi Politica de Coeziune. Se adaugă sprijinul
diplomatic pentru obiectivul de finalizare a Mecanismului de Cooperare şi
Verificare aplicat ţării noastre, pe baza progreselor reale şi necesare, care să fie,
evaluate corect şi fără condiţionalităţi politice. De asemenea, se vor lua în
considerare pe mai departe măsurile de consolidare a capacităţii de protecţie a
42 Programul de guvernare 2013-2016, Bucureşti, 2013. pp. 2 şi urm.
43 Reuniunea anuală a Diplomaţiei Române, 2015, www.mae.ro 1 sept. 2015.
NECLASIFICAT
Pagina 21 din 27
NECLASIFICAT
21
frontierelor europene externe, inclusiv prin utilizarea misiunilor Frontex şi de altă
natură.
O atenţie specială se acordă evenimentelor din vecinătatea estică şi sudică a
României, care angajează răspunderi UE şi NATO. Diplomaţia de la Bucureşti are
interese (de securitate, economice, interumane) incontestabile în respectivele spaţii,
fiind conştientă că zonele în discuţie se află la confluenţa intereselor şi rivalităţilor
geostrategice ale Estului şi Vestului continentului. Fiind proactivă, diplomaţia
română a oferit soluţii hard şi soft, mai cu seamă în procesul de revizuire a
Strategiei de Securitate UE (Strategia Globală de Politică Externă şi Securitate) şi a
Politicii Europene de Vecinătate (PEV). S-au propus: angajarea mai eficientă în
misiuni PSAC; o mai bună coordonare UE-NATO; revizuirea strategiilor de
securitate energetică şi cibernetică44 etc.
Alături de Germania şi Bulgaria, România a propus şi revizuirea Sinergiei
Mării Negre în sistem Security Trust, prin platforme de dialog ce implică actori din
transporturi, comerţ, asistenţă pentru dezvoltare, cooperare transfrontalieră45 etc.
Se adaugă interesul pentru Strategia de Securitate Maritimă şi Strategia UE pentru
Asia Centrală. În egală măsură, România a contribuit la abordarea realistă a unor
crize majore, precum cea a imigranţilor, sau criza raporturilor dintre F. Rusă şi
Ucraina, extinsă la nivelurile UE şi NATO. Bucureştiul îşi propune să întreţină
relaţii bune cu marile puteri vest-europene, cu Polonia, Austria, Bulgaria şi Serbia
şi să nu forţeze astăzi o apropiere de R. Moldova dincolo de limita integrării
acesteia în UE. Este clar că orice depăşire a acesteia va atrage după sine
amplificarea amestecului Moscovei în R. Moldova şi al Budapestei în Transilvania.
Este şi contextul în care o solidă cooperare româno-slovacă poate descuraja
iredentismul maghiar46.
Preşedintele României Klaus Johanis, a subliniat că Strategia Naţională de
Apărare a Ţării este edificatoare şi pentru politica externă şi diplomaţia
44 Idem, p. 2.
45 Ibidem.
46 Adrian Severin, Nevoia de o doctrină românească de politică externă, www.economistul.ro 16 iun. 2014.
NECLASIFICAT
Pagina 22 din 27
NECLASIFICAT
22
Bucureştiului. România se manifestă aşadar ca un partener strategic al SUA,
euroatlanticist şi eurofil şi pledează pentru a strânsă cooperare SUA-UE.
Bucureştiul are tot interesul ca să se realizeze Parteneriatul Transatlantic pentru
Comerţ şi Investiţii47. Concomitent, România va sprijini reformele şi integrarea
euro-atlantică a Ucrainei, Georgiei şi R. Moldova. Preşedintele K. Johanis a
condamnat în mai multe rânduri anexarea Crimeii la F. Rusă şi implicarea directă a
acesteia în Ucraina. În plus, în Consiliul JAI din septembrie 2015, România s-a
opus, cu ocazia crizei imigraţiei ilegale, aplicării sistemului cotelor obligatorii în
UE.
Şi în direcţia Uniunii Energetice România a susţinut BRUIA (cooperarea
Bulgaria, România, Ungaria, Austria), Coridorul Vertical (România, Bulgaria,
Grecia), AGRI (Azerbaidjan, Georgia, România, Ungaria), interconectările
România-R. Moldova şi valorificarea resurselor naturale din vestul Mării Negre.
În sfera cooperării din cadrul NATO, Bucureştiul insistă pentru aplicarea
Planului de Acţiune pentru creşterea vitezei de reacţie a Alianţei, cu înfiinţarea a
două structuri de comandă şi control în ţara noastră. S-a adoptat şi propunerea
României ca NATO să elaboreze o Strategie pentru Vecinătatea Estică. S-au
consolidat şi formatele de consultare bilaterală şi trilaterală cu Germania şi Franţa,
ca şi cu Polonia, Turcia, R. Moldova. O contribuţie esenţială ar putea avea o Curte
internaţională de combatere a terorismului, propusă recent de România, Spania şi
Olanda.
Suntem convinşi că liderii români sunt conştienţi că provocările geostrategice
din Europa de Est şi Sud din 2014-2016 s-au amplificat şi au devenit mai
sofisticate, interferându-se cu atentate teroriste în Occident, cu creşterea migraţiei
ilegale şi multiplicarea unor manifestări de xenofobie, naţionalism şi extremism. În
cazul unor abateri de la normele dreptului internaţional, Bucureştiul consideră că
sancţiunile UE şi SUA împotriva F. Ruse trebuie să se menţină atât timp cât
Moscova nu-şi îndeplineşte angajamentele internaţionale asumate.
47 I. Chifu, Politica externă a României, www.facebook 8 sept. 2015.
NECLASIFICAT
Pagina 23 din 27
NECLASIFICAT
23
În privinţa R. Moldova, se va insista pentru implementarea Planului de
Acţiune, semnat cu UE, la 3 martie 2012, pentru aplicarea Declaraţiei Comune de
instituire a unui Parteneriat Strategic între România şi Republica Moldova şi
susţinerea fermă şi consecventă a parcursului european al Republicii Moldova,
odată cu finalizarea negocierilor pentru Acordul de Asociere cu UE. Trebuie să se
aplice şi Acordul de comerţ liber aprofundat şi cuprinzător şi trecerea la
liberalizarea regimului de vize. În ceea ce priveşte dosarul transnistrean, România
se va implica activ, inclusiv în cadrul UE, pentru înregistrarea de progrese pe fond
în cadrul negocierilor formale în formatul „5+2" în vederea convenirii unei soluţii
care să respecte deplin suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii
Moldova48.
Insistăm asupra faptului că parteneriatele României trebuie fructificate pe
plan bilateral şi multilateral, ca şi relaţiile de importanţă strategică, în primul rând
acordurile cu SUA, „pilon” al politicii noastre externe.
Summitul NATO de la Varşovia, din iulie 2016, a prilejuit reafirmarea politicii
externe şi de securitate a României, strâns asociată cu politicile NATO şi UE, în
contextul unei agresivităţi ruse în creştere în Europa de Est.
În finalul lucrării, sunt plasate Concluziile şi propunerile doctorandului. Ele
pornesc de la ideea că diplomaţia preventivă şi coercitivă sunt instrumente de
realizare a politicii externe promovate de actorii din sistemul internaţional. Statele
se comportă pe plan internaţional în raport cu interesele şi puterea lor economică,
politică, militară, cu dinamicile relaţiilor globale, regionale şi bilaterale.
Pe acest fundal, dinamica puterii internaţionale înseamnă un proces complex
de inter-relaţionare a statelor şi a altor actori internaţionali, care se manifestă în
principal prin competiţie, colaborare şi raporturi de certă adversitate. În derularea
respectivei dinamici, actorii folosesc atât instrumente ale puterii hard, cât şi pe cele
smart sau soft. Diplomaţia concretizează deciziile fundamentale de politică externă
48 Valentin Naumescu, Republica Moldova un stat eşuat. Vârful crizei abia urmează. Ce trebuie să facă România?,
www.contributors.ro 27 ian. 2016.
NECLASIFICAT
Pagina 24 din 27
NECLASIFICAT
24
ale statelor, contribuie la protejarea intereselor lor, angajează principalele negocieri
ce exprimă cooperarea, alianţele, competiţia dintre actori şi aplicarea soluţiilor de
rezolvare a tensiunilor şi conflictelor. Prin observare şi informare, stabilirea de
reguli şi proceduri internaţionale, diplomaţia reflectă şi interesele actorilor de a-şi
afirma şi consolida puterea şi influenţa în societatea internaţională, la nivelurile
global, regional şi naţional. Cei mai puternici actori din punct de vedere social-
economic şi militar preferă instrumentele diplomaţiei hard, soft şi smart, cei mai
slabi din punct de vedere militar preferă instrumente de diplomaţie preventivă şi
aplicarea de reguli ale dreptului internaţional.
Este de subliniat că acţiunea diplomatică soft (sau smart) a fost extinsă
dincolo de spaţiul negocierilor politice şi economice şi, mai ales, pentru
consolidarea securităţii internaţionale. În această direcţie, un spaţiu tot mai larg
revine diplomaţiei complexe, în condiţiile în care s-au negociat şi se aplică sute de
acorduri, tratate, înţelegeri de acest fel (de la cele bilaterale, economice la cele
multilaterale). În acelaşi timp, diplomaţia soft se întrebuinţează tot mai insistent în
sfera afirmării drepturilor omului, subliniind contribuţia acesteia la întărirea păcii
şi securităţii internaţionale. În egală măsură, în legătură cu promovarea drepturilor
omului, s-au extins practicile diplomatice asociate cu măsurile de democratizare a
societăţii şi de combatere a încălcărilor drepturilor şi libertăţilor politice. Uneori
însă, insistenţa de a „forţa” implementarea valorilor occidentale în alte spaţii
geografice, s-a soldat cu eşecuri precum cele din lumea arabă, sau cu amplificarea
confruntărilor Est-Vest, ca în situaţia Ucrainei.
Considerăm că în acest context, de o atenţie specială s-a bucurat o guvernanţă
globală de concert a marilor puteri, cu unele elemente de democratizare.
Semnificativ rămâne faptul că în CS. ONU, cele cinci puteri nucleare majore
(SUA, F. Rusă, China, Marea Britanie şi Franţa) negociază direct deciziile de
politică internaţională. Adunarea Generală, cu majoritate de două treimi, poate face
doar recomandări CS, pe care acesta nu este obligat să le ia în considerare. Restul
actorilor internaţionali, firme sau ONG-uri au numai posibilităţi indirecte de a
influenţa ONU. Dreptul de veto al membrilor permanenţi ai CS. blochează totuşi
NECLASIFICAT
Pagina 25 din 27
NECLASIFICAT
25
funcţionarea ONU ca un fel de „guvern mondial”.
Sunt însă teoreticieni care atrag atenţia că o comunitate globală ar trebui în
mod obligatoriu să preceadă un stat mondial. UNESCO ar putea pregăti această
comunitate. Explicaţia rezidă în capacitatea organizaţiei de a face din educaţie,
schimburi culturale şi alte activităţi, instrumente de creare a unei unităţi superioare
a umanităţii, depăşind nivelul naţiunilor. Problema unor instituţii ca UNESCO, este
că schimbarea benefică a comportamentelor naţiunilor, depinde mai ales de morală
şi politică, şi mai puţin de cultură. Este vorba de trecerea de la standarde şi
loialităţi naţionale la cele internaţionale. Sunt instituţii ONU care anticipează
asemenea transferuri: OMC, OIM, BIRD, FMI, Consiliul Economic şi Social (ce
activează pentru drepturile şi bunăstarea indivizilor) sau Consiliul pentru
Drepturile Omului. O reţea tot mai extinsă de activităţi şi instituţii internaţionale
poate contribui la întărirea diplomaţiei multilaterale, la progresele integrării
globale şi regionale.
La rândul ei, diplomaţia coercitivă se bazează pe ideea că o „justiţie fără forţă
este neputincioasă”, după cum afirma şi B. Pascal49. Această specie de diplomaţie
îşi propune să convingă actorii internaţionali prin ameninţarea cu folosire forţei şi
prin întrebuinţarea ei limitată, graduală şi reversibilă să negocieze şi să realizeze
acorduri, preponderent politice, sau să impună respectarea legislaţiei internaţionale
(decizii ONU sau ale unor organizaţii regionale). Gestionarea crizelor, menţinerea
păcii, asistenţa umanitară sunt scopuri prioritare ale acestei diplomaţii. Se
consideră că fără evidenţierea unei posibilităţi de recurgere la forţă, multe
negocieri diplomatice nu se pot finaliza. Între alţii, Th. Schelling a scos în relief
complementaritatea dintre diplomaţie şi forţă50.
Subliniem frecventul apel la diplomaţie coercitivă după 1990-1991, aproape
toate activităţile de acest fel derulându-se cu aprobarea CS. ONU. Evidenţiem că,
în numeroase cazuri, embargourile comerciale care nu au urmărit transferuri de
armament au avut performanţe mediocre în abordarea unor crize şi conflicte. În
49 B. Pascal, Pensées, 2011, p. 298.
50 Th. Schelling, Arms and Influence, Yale Univ. Press, 1966, p. 10.
NECLASIFICAT
Pagina 26 din 27
NECLASIFICAT
26
situaţia campaniilor antiteroriste, sunt foarte greu de identificat în teren grupările
care iniţiază atacurile. Mai eficient se poate opera asupra statelor care le oferă
sprijin (precum Pakistanul în Afganistan).
Cu toate acestea, un loc însemnat în sistemul diplomaţiei coercitive revine
operaţiilor de pace (de impunere, stabilitate, reconstrucţie post-conflict). Toate
operaţiile de pace sunt iniţiate sau aprobate de CS. ONU şi se derulează cu
aprobarea ţărilor implicate. Pe lângă ONU, s-au consemnat şi participări ale unor
organizaţii regionale, precum UA, UNASUR, ASEAN, Liga Arabă, UE, NATO
etc. Cele mai eficiente s-au dovedit operaţiile de pace din Africa, angajate cu
sprijin ONU, UE, SUA, UA, Marii Britanii, Franţei etc. Adesea, operaţiile de pace
se coroborează cu cele antiteroriste. Din nou, în Africa Sahariană se materializează
cele mai cunoscute acţiuni de acest fel, în Mali, Ciad, Niger, Nigeria, Congo,
Somalia, Sudanul de Nord etc. Totodată, se detaşează operaţiile navale NATO şi
UE din Mediterana şi pentru asigurarea securităţii anti-piraterie în zonele Golfului
Aden şi litoralului somalez. Supravegherea navală se combină cu cea aeriană şi cu
intervenţia terestră a unor forţe aliate.
Lucrarea este susţinută şi de un glosar de termeni şi instituţii, bibliografie şi
anexe.
NECLASIFICAT
Pagina 27 din 27
NECLASIFICAT
27
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
John Baylis, S.Smith, Globalization of World Politics, Oxford Univ. Press,
2006
G.R.Berridge, Diplomacy, Mac Millan, 2010
G.Bouthoul, Traite de polemologie, Paris, 1972
F.G.Dreyfus, A.Jourcin, P.Thibault, P.Milza, Istoria universală, vol.3,
Larousse, Univers Enciclopedic, București, 2006
T.Frunzeti, Conflict și negociere în relațiile internaționale, UNAp, București,
2011
T.Frunzeti, Diplomația apărării, UNAp, București, 2011
R.J.Rummel, The Conflict Helix, New Jersey, 1991
H.Kissinger, Diplomatia, Editura ALL, București, 2013
M.Malița, Diplomația. Școli și Instituții, București, 1975
A.Toffler, Puterea în mișcare, Antet, București, 2006