Universitatea Lucian Blaga

Sibiu

Investeşte în oameni! Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru

Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 Axa prioritară: nr. 1: ”Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi

dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere” Domeniul major de intervenţie 1.5.: “Programe doctorale şi post-doctorale în sprijinul

cercetării” Titlul proiectului: „Cercetări realizate în cadrul Proiectului POSDRU 7706. Creşterea rolului

studiilor doctorale şi a competivităţii doctoranzilor într-o Europă unită”

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU FACULTATEA DE DREPT SIMION BĂRNUŢIU

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

Aspecte comparative între procedura succesorală notarială şi procedura succesorală judiciară

Conducător şţiinţific Doctorand: Prof. Univ. Dr. Ioan Leş Beuran Oana -Roxana

SIBIU 2011

1

Lucrarea de faţă prezintă expunerea elementelor de drept material,dar şi de natură procedurală,atât notarială,cât şi judiciară a procedurii succesorale.

Chiar dacă tema aleasă a fost îndelung dezbătută şi studiată,datorită modificărilor legislative foarte recente,intrate în vigoare la data de 1.10.2011 prin noul Cod Civil şi prin Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului Civil.

Capitolul 1 al lucrării,intitulat ‘’Consideraţii generale asupra procedurii succesorale’’prezintă un scurt istoric al evoluţiei procedurii succesorale.Astfel,am arătat că succesiunea (hereditas) reprezintă, în sensul larg, transformarea patrimoniului ce a aparţinut unei persoane care a decedat, către succesorii săi; ea implicând astfel continuarea unei situaţii juridice a unei persoane de o altă persoană.

Instituţia succesiunii este legată de cea a proprietăţii private, căci a apărut şi s-a consolidat în procesul acaparării mijloacelor de producţie şi a produselor de catre majoritatea dominată, constituind principalul instrument juridic prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului exploatării sclavagiste.

Romanii au ajuns la această concepţie abia mai târziu, în cadrul procesului evoluţiei generale a ideilor privind transmiterea patrimoniului. La origine, ei nu admiteau ideea tansmiterii patrimoniului de la defunct la succesorii săi, aşa cum nu admisese ideea transmiterii proprietăţii între vii.

Pornind de la principiul ca nu există patrimoniu fără titular, vechii romani considerau că patrimoniul unei persoane dispare odată cu decesul său.

În acea epocă, raporturile dintre o persoana şi patrimoniul său apăreau ca o legatură materială întemeiată pe ideea de puterea care se stingea odată cu moartea titularului patrimoniului.

În epoca clasică, cuvântul “succesiune” era întrebuinţat, numai în înţelesul de succesiune cu titlu universal.

În ceea ce priveşte sediul materiei ,procedura succesorală este reglementată ,în prezent de Legea nr.36/1995 (art.68-88) şi Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995, cu modificările şi completările ulteriore, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiţiei 710/C/1995 (art.72-87).

Dispoziţiile Legii 36/1995 şi regulamentului de punere în aplicare a acesteia se completează, potrivit art.104 din aceeaşi lege, cu prevederile Codului civil şi cele ale Codului de procedură civilă, motiv pentru care anumite acte de procedură se fac şi cu respectarea dispoziţiilor celor două acte normative, precum şi cu dispoziţiile altor legi cum ar fi, de exemplu Legea nr.319/1944 pentru dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor,lege ce a fost complet abrogată de catre Codul Civil ce a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011 şi Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat,şi aceasta din urmă fiind parţial abrogată de noil Cod Civil amintit, etc.

2

La toate acestea se mai adaugă şi alte acte normative speciale, ce conţin dispoziţii în materie succesorală, în materia taxării şi impozitării succesiunilor, precum şi normele speciale emise de către Consiliul Uniunii sau Camerele Notarilor Publici în aplicarea legii în limitele atribuţiilor ce le revin, de care notarii publici sunt obligaţi să ţină seama la îndeplinirea procedurii succesorale notariale. Din această categorie, amintim cu titlu de exemplu, Codul familiei(care în momentul de faţă face parte complet din Codul Civil) , Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, Hotărârea de Guvern nr.44/2003 privind Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, Legea nr. 18/1991 cu modificările şi completările ulterioare, Legea 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, Legea nr.7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, Legea nr.8/1996 a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, Normele metodologice privind registrele unice ţinute de Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, aprobate prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România şi Regulamentele aprobate de către Camerele Notarilor Publici privind evidenţa procedurilor succesorale.

Problemele succesorale dintre moştenitori nu pot fi soluţionate direct de către aceştia datorită dificultăţilor juridice şi practice ce se pot ivi (stabilirea calităţii moştenitorilor, reducţiunea liberalităţilor, determinarea cotelor de moştenire etc.). De aceea, accesul la autoritatea atât notarială,cât si cea judiciară este necesar pentru clarificarea situaţiei juridice a bunurilor ce au aparţinut defunctului şi pentru valorificarea de către moştenitori a drepturilor provenite din succesiune. Ca urmare, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil dobândit pe cale succesorală nu se poate face decât după obţinerea certificatului de moştenitor,respectiv a hotărârii judecătoreşti, aspect necesar dacă moştenitorul vrea să dispună într-un anume fel de bunul respectiv. De asemenea, sumele de bani consemnate la o instituţie bancară nu pot fi ridicate de către moştenitori, decât după stabilirea drepturilor succesorale de către notarul public prin certificatul de moştenitor sau de către judecător în baza hotărârii judecătoreşti.

Al doilea capitol ‘’Formele procedurii succesorale’’ prezintă în mod succint cele două forme ale procedurii succesorale. Potrivit art. 650 din Codul civil din 1864: “Succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voinţa omului, prin testament”. Cu alte cuvinte, legea prevede că patrimoniul succesoral se poate transmite nu numai în temeiul legii (caz în care moştenirea este legală), dar şi în temeiul voinţei celui ce lasă moştenirea, exprimată prin testament (caz în care moştenirea este testamentară).Acest lucru este reluat in noul Cod Civil potrivit articolului 955.,care vorbeşte de felurile moştenirii într-o

3

manieră chiar mult mai clară,existand text expres de lege acum că o parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin mostenire legală,iar cealalta parte prin moştenire testamentară.

Reglementând posibilitatea transmisiunii patrimoniului succesoral în temeiul testamentului, legiuitorul a consacrat principiul libertăţii testamentare, potrivit căruia orice persoană capabilă este liberă de a întocmi (sau de a nu întocmi) un testament şi de a dispune pe această cale de patrimoniul său pentru caz de moarte. Procedura succesorală în ansamblul său constituie atât un instrument, cât şi o activitate complexă la îndemâna moştenitorilor, procedură ce este desfăşurată, în funcţie de caracterul său contencios sau necontencios, de către notarii publici sau instanţele de judecată pe baza unor reglementări expres prevăzute în legea specială (în materie succesorală), ce se completează cu normele dreptului comun. În literatura de specialitate s-a arătat că o cauză succesorală nu poate fi privită în bloc pentru a hotărî repartizarea ei globală în competenţa notarului public sau a instanţei judecătoreşti, întrucât unele faze ale procedurii succesorale sunt de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti, în timp ce altele revin în competenţa exclusivă a notarului public.

Procedura succesorală notarială este o procedură necontencioasă la care se recurge de către moştenitori când între aceştia nu există diferende cu privire la calitatea de succesori, la compunerea masei succesorale şi la cota care revine fiecărui moştenitor din masa succesorală. Prin urmare, notarul public competent soluţionează, la cererea moştenitorilor şi prin intermediul acestei proceduri graţioase, cauzele succesorale cu care a fost sesizat, sens în care eliberează certificatul de moştenitor care, până la anularea lui prin hotărâre judecătorească, face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor şi a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în parte.

De altfel, în funcţie de caracterul contencios sau necontencios al procedurii succesorale supuse dezbaterii, procedura succesorală îmbracă două forme şi anume procedura succesorală judiciară şi procedura succesorală notarială.

Procedura succesorală judiciară este procedura succesorală ce imbracă caracter contencios,deci este procedura succesorală la care succesibilii apelează oridecâteori nu există înţelegere deplină cu privire la orice aspect succesoral. Comparativ cu cea notarială, procedura aceasta succesorală este mult mai greoaie, durează mai mult şi de cele mai multe ori cunoaşte şi costuri mai ridicate. ‘’Procedura succesorală notarială’’ constitutie cel mai elaborat capitol al lucrării ,deoarece,pe de o parte este mult mai frecventă în practică decât cea judiciară,iar,pe de altă parte acest capitol cuprinde toate aspectele de drept material ce au incidenţă şi asupra procedurii succesorale judiciare.

4

Facem precizarea că,în prezenta lucrare aspectele de drept material reglementate de Codul Civil intrat în vigoare la data de 1.10.2011 au fost creionate în paralel cu cele prevăzute de Codul Civil anterior. Regulile comune aplicabile actelor şi procedurilor notariale se regăsesc în dispoziţiile Legii nr.36/1995 şi ale Regulamentului de punere în aplicare a acesteia. Astfel, analizând dispoziţiile celor două acte normative constatăm că instrumentarea unui act sau procedură notarială presupune parcurgerea unor etape, unele dintre acestea fiind comune tuturor actelor şi procedurilor notariale.

O primă etapă comună tuturor actelor şi procedurilor notariale este cea referitoare la constatarea identităţii, domiciliului şi capacităţii părţilor.

A doua etapă comună tuturor actelor şi procedurilor notariale este cea a redactării înscrisurilor şi a îndeplinirii actelor şi procedurilor notariale. Potrivit dispoziţiilor art.43 alin.1 din Legea nr.36/1995 toate actele notariale se îndeplinesc la cerere, cu alte cuvinte notarul public nu se poate învesti din oficiu cu îndeplinirea unui act sau proceduri notariale, decât în anumite cazuri prevăzute expres de lege şi regulament. Din momentul depunerii cererii notarul public are obligaţia înregistrării acesteia în registrul general notarial şi respectiv în celelalte registre de evidenţă deţinute potrivit art.40 şi următoarele din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995. Cererile pot fi adresate notarului fie direct de către partea interesată, fie printr-un mandatar, avocat angajat sau prin reprezentant legal potrivit legii, cu excepţia cazurilor în care prin dispoziţii speciale se prevede altfel.

De asemenea,o altă etapă comună tuturor actelor şi procedurilor notariale este încheierea de constatare a actului notarial sau de respingere.

O altă procedură comună tuturor actelor notariale este şi procedura eliberării unui duplicat după un act notarial original. Potrivit art.55 şi art.97 din Legea nr.36/1995 duplicatul se eliberează la cerea părţii de către notarul public care a întocmit acel act. Deşi, legea şi regulamentul nu face niciun fel de precizare în legătură cu situaţia în care notarul care a instrumentat actul al cărui duplicat se solicită nu mai este în funcţie, apreciem că eliberarea duplicatului se face de către notarul public în a cărui arhivă se află actul în original. În situaţia actelor originale aflate în arhiva Camerelor Notarilor Publici, considerăm că eliberarea duplicatelor după asemenea acte se poate face de către un notar public desemnat de către Cameră. Ipoteza noastră este susţinută şi de către dispoziţiile art. 97 alin.4 din Legea nr.36/1995, text potrivit căruia competenţa eliberării duplicatelor de pe actele emise de notariatele de stat sau alte organe cu activitate notarială aparţine instituţiei care a preluat arhiva acestora. Cu toate că textul de lege dă posibilitatea Camerei să elibereze duplicate după actele notariale originale aflate în propriile arhive apreciem ca fiind mai sigur ca această procedură să fie îndeplinită de un notar public delegat de Camera Notarilor Publici.

5

Un alt aspect particular al procedurii succesorale notariale, ce o deosebeşte de celelalte proceduri, este legat de competenţa de soluţionare a procedurii succesorale notariale. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr.36/1995 în îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin notarul public are competenţă generală cu excepţia procedurii succesorale notariale care este de competenţa notarului public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu defunctul. În cazul succesiunilor succesive moştenitorii pot alege competenţa oricăruia dintre birourile notariale din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autorii care a decedat cel din urmă. La acestea se adaugă şi competenţa de soluţionare a succesiunilor persoanelor decedate cu ultimul domiciliu în străinătate, dar care deţin bunuri pe teritoriul României, situaţie în care competenţa de soluţionare a procedurii revine notarului public în a cărui circumscripţie se află bunul cel mai important ca valoare.

Tot în cadrul proceduri succesorale notariale întâlnim şi instituţia suspendării sau a repunerii pe rol a dosarului succesoral, instituţie care în celelalte acte şi proceduri notariale nu o întâlnim, în sensul că la celelalte proceduri notarul dacă nu întocmeşte actul din motive întemeiate are la îndemână încheierea de respingere.

O altă etapă importantă în derularea procedurii succesorale notariale constă în verificarea de către notarul public a faptului dacă persoanele cu vocaţie succesorală concretă au acceptat succesiunea, prin una din formele prevăzute de lege sau dacă au renunţat ia aceasta. Verificarea se va face de către notarul public, de regulă la primul termen stabilit pentru dezbateri, pe baza normelor şi principiilor dreptului comun. Ca mijloace de probă folosite, potrivit art.79 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi activităţii notariale nr.36/1995, pentru a se face dovada acceptării sau renunţării cel mai des întâlnite în practica notarială sunt declaraţiile exprese de acceptare în cazul acceptării pure şi simple şi sub beneficiu de inventar, sau declaraţiile exprese renunţare la succesiune. La acestea se adaugă în cazul acceptării tacite sau a neacceptării succesiunii în termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală declaraţiile martorilor coroborate cu cele ale succesibililor şi alte mijloace de probă admise de lege şi pe care le vom prezenta cu ocazia cercetării formelor de acceptare sau renunţare la succesiune.

Potrivit reglementărilor actuale, începând cu 01.10.2011, un succesibil poate să accepte o moştenire sau poate să renunţe la aceasta. Observam că dispoziţiile legale nu mai includ, ca opţiune succesorala acceptarea sub beneficiu de inventar. Acest lucru se explică prin faptul că, potrivit noului Cod Civil, acceptarea unei moşteniri se poate face doar sub beneficiu de inventar. În acest sens, art.1114 prevede că moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia. Legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile moştenirii, cu excepţia cazurilor

6

prevăzute din alin.3 din articolul sus menţionat. Ca şi până acum, acceptarea succesiunii de către un minor se face cu încuviinţarea părintelui sau a tutorelui şi cu încuvinţarea instanţei de tutelă, aceasta din urmă fiind o nouă instituţie înfiinţată de către noul Cod Civil. Aşadar şi în actuala legislaţie se prevede obligativitatea dublei încuviinţări în cazul acceptării succesiunii de către un minor.

În ceea ce priveşte la renunţarea la succesiune, se păstrează aceeleaşi condiţii de formă ale întocmirii declaraţiei de renunţare. Şi în vechea reglemetare, creditorii succesibilului aveau posibiliteatea pe calea acţiunii pauliene, să ceară retactarea renunţării la moştenire în termenul prevăzut de lege, numai că termenul de introducere al acţiunii era de trei ani, chiar dacă moştenirea se compunea din imobile, spre deosebire de actuala reglemetare, unde termenul s-a micşorat la trei luni. Înainte de autentificarea declaraţiei de retractare a renunţării, notarul public trebuie să verifice la RNOS dacă sunt îndeplinite condiţiile de la art.1123 alin.1 din noul Cod Civil şi apoi să autentificae declaraţia. Deşi nu se prevede expres forma autentică a declaraţiei de retactare a renunţării şi nici obligaţia de comunicare la RNOS, considerăm că o altă procedură nu este acceptabilă, deoarece lipsa înregistrării la RNOS nu se va putea opune terţilor retactarea.

Un element de noutate îl reprezintă declaraţia de neacceptare, reglemetată de art. 1111. Acest act trebuie să fie încheiat în termenul de opţiune succesorală, până în momentul în care succesibilul şi-a exprimat opţiunea succesorală. Ca atare, această declaraţie nu are valoarea unui act de renunţare la succesiune, ci este o măsură de protecţie a succesibilului, până la pronunţarea asupra moştenirii. Deoarece declaraţia de neacceptare a succesiunii nu are semnificaţia unei renunţări la succesiune, nu tebuie comunicată la registrele notariale prevăzute de art. 1109 Cod Civil fapt ce trebuie precizat în conţinutul declaraţiei.

Un alt element de noutate introdus prin codul civil intrat în vigoare la data de 01.10.2011 îl reprezintă prezumţia de renunţare prevăzută la art.1112. Raţiunea existenţei acestei prevederi conferă certitudine dreptului moştenitorilor de a dispune de bunurile dobândite în acestă calitate în urma dezbaterii procedurii succesorlae şi a ieşirii din indiviziune. Modalitate prin care notarul poate constata că persoana cu vocaţie la succesiune nu doreşte să o accepte, pe baza acestei prezumţii, este o procedură ce trebuie îndeplinită extrem de riguros. Citaţia menţionată în cadrul acestui articol trebuie să cuprindă în mod obligatoriu toate elementele stabilite de lege, iar termenul de comunicare a citaţiei să fie cu cel puţin treizeci de zile înainte de exprimarea termenului de opţiune succesorală. Acest termen se va calcula în raport cu data menţionată pe procesul verbal de comunicare a citaţiei. În cazul în care, nu sunt îndeplinite aceste condiţii imperativ cerute de lege, nu mai poate funcţiona prezumţia de renunţare. Procedura citării se face potrivit regulilor stabilite de Codul Civil şi Codului de procedură civilă.

7

Deschiderea succesiunii prezintă o importanţă juridică deosebită, întrucât moştenitorii, indiferent că sunt moştenitori legali sau testamentari nu pot dobândi niciun drept asupra patrimoniului succesoral până la momentul deschiderii succesiunii prin moarte, deoarece patrimoniul unei persoane fizice, nu poate fi transmis şi dobândit decât la moartea autorului succesiunii. De altfel, anterior deschiderii succesiunii nu se poate pune în discuţie existenţa moştenitorilor sau a masei succesorale, persoana în viaţă fiind titularul patrimoniului său, iar moştenitorii urmează să fie determinaţi numai după deschiderea succesiunii. Dreptul de opţiune succesorală trebuie exercitat aşa cum rezultă din art.700 alin.1 C.civ.anterior, modificat prin Decretul nr.73/1954 în termen de 6 luni de la data deschiderii moştenirii. Cu toate că textul de lege vorbeşte numai de dreptul de a accepta succesiunea atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judecătorească s-a statornicit faptul că şi renunţarea la moştenire se va face tot în acelaşi termen.

În doctrina s-a pus în discuţie problema controversată a naturii juridice a termenului de opţiune succesorală, unii autorii susţinând că termenul de 6 luni ar fi un termen de decădere şi nu un termen de prescripţie. Controversa a fost lămurită atât prin modificările aduse art.700 C.civ., cât şi prin Decizia de îndrumare nr.7/1963 prin care s-a stabilit că termenul de 6 luni pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală este un termen de prescripţie susceptibil de suspendare şi de repunere în termen.

În ceea ce priveşte efectele prescripţiei, precizăm că aceasta fiind extinctivă prin împlinirea ei se stinge dreptul de a accepta succesiune.

Renunţarea trebuie să fie pură şi simplă, întrucât o renunţare, chiar gratuită, făcută în favoarea unuia sau mai multor erezi, este calificată ca o acceptare tacită a succesiunii, astfel renunţătorul în favorem nu ar putea dispune de partea sa.

Astfel, prin modificarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi activităţii notariale nr.36/1995 s-a lărgit sfera actelor de opţiune succesorală care se înregistrează în RNOS cu efect de opozabilitate în sensul că la declaraţiile de acceptare sub beneficiu de inventar şi declaraţiile de renunţare se adaugă şi declaraţiile de acceptare pură şi simplă date în termenul de opţiune succesorală. Potrivit art.80 din Regulament, declaraţiile de acceptare pură şi simplă făcute în cadrul dezbaterilor succesorale şi consemnate în încheierea de şedinţă nu trebuie comunicate la registru, deşi în mod corect Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România într-un punct de vedere transmis notarilor publici pentru unificarea practicii, a precizat că aceste declaraţii să fie încheiate în formă autentică şi înregistrate în RNOS.

Odată cu 01.10.2011, noul Cod Civil a introdus şi alte registre naţionale notariale ce au incidenţă în materie succesorală respectiv, Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Succesiunilor (RNOS), Registrul Naţional al Liberalităţilor (RNL), Registrul Naţional

8

Notarial de Evidenţă a Cererilor de Divorţ (RNECD) precum şi Registrul Naţional Notarial al Regimurilor Matrimoniale (RNNRM). Potrivit Codului civil anterior, pentru ca o persoană să poată culege moştenirea, este necesar să îndeplinească condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.654-658 din Codul civil, astfel:

- să aibă capacitate succesorală; - să nu fie nedemnă de a moştenii. În concluzie, indiferent de natura succesiuni o persoană pentru a putea succede trebuie

să îndeplinească cele trei condiţii arătate mai sus, condiţii pe care notarul public le constată ca fiind îndeplinite numai în cadrul dezbaterilor succesorale.

La stabilirea capacităţii succesorale notarul public va avea în vedere categoriile de persoane care au capacitate succesorală şi

anume: 1. persoanele fizice în viaţă la data deschiderii succesiunii; 2. persoanele dispărute; 3. persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii succesiunii; 4. persoanele juridice;

În continuare vom face câteva precizări necesare desfăşurării procedurii succesorale, în legătură cu persoanele care nu au capacitate succesorală. Astfel, persoanele care nu capacitate succesorală sunt:

­ persoanele fizice predecedate;

­ persoanele juridice care au încetat să aibă fiinţă;

­ comorienţii;

­ persoanele fizice decedate în acelaşi timp (codecedaţii). Moştenitorii legali ai defunctului sunt împărţiţi în două categorii şi anume rudele apropiate ale defunctului, care la rândul lor sunt împărţite în clasele de moştenitori până la gradul IV şi soţul supravieţuitor.

După cum s-a arătat în doctrină sunt chemate la moştenire în temeiul legii rudele defunctului şi, alături de ele, soţul supravieţuitor, iar în lipsa lor - dacă defunctul nu a dispus nici prin testament de bunurile succesiunii - statul. Rudele cu vocaţie succesorală legală generală nu sunt chemate toate împreună şi deodată la succesiune, legiuitorul instituind o anumită ordine de chemare concretă la moştenire. În acest scop legea foloseşte două criterii tehnico-juridice - clasa de moştenitori şi gradul de rudenie - cu ajutorul cărora determină vocaţia concretă la moştenire a rudelor, stabilind trei principii de bază ale devoluţiunii succesorale legale şi anume:

1. principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali;

9

2. principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă; 3. principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate la

moştenire. Pentru a înţelege mai bine mecanismul după care funcţionează aceste principii trebuie

mai întâi analizate clasele de moştenitori, astfel Codul civil din 1864 stabileşte în art.659 şi 669-675,respectiv actualul Cod Civil în art.975-983 patru clase de moştenitori legali şi anume:

1. clasa I, clasa descendenţilor în linie directă, alcătuită din copii, nepoţii, strănepoţii ş.a.m.d. ai defunctului fără limită de grad;

2. clasa a Il-a, clasa mixtă ascendenţilor privilegiaţi (părinţii defunctului) şi a colateralilor privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor până la gradul al IV-lea inclusiv);

3. clasa a IlI-a, clasa ascendenţilor ordinari (bunici, străbunici, ş.a.m.d. ai defunctului, fără limită de grad);

4. clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchii şi mătuşile, verii primari şi fraţii-surorile bunicilor defunctului).

Din analiza şi interpretarea dispoziţiilor legale de mai sus rezultă că pentru existenţa dreptului de abitaţie a soţului supravieţuitor trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

a)soţul supravieţuitor să fi locuit statornic la data deschiderii succesiunii în casa asupra căreia se constituie dreptul de abitaţie; b)soţul supravieţuitor să nu aibă locuinţă proprie; c)soţul supravieţuitor să nu devină în urma dezbaterii procedurii succesorale

proprietarul exclusiv al locuinţei; d) locuinţa asupra căreia se constituie dreptul de abitaţie să facă parte din masa

succesorală, total sau în parte, fiind proprietatea exclusivă a defunctului sau comună a acestuia cu soţul supravieţuitor sau cu o altă persoană;

e) defunctul să nu fi înlăturat prin voinţa sa dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor întrucât acesta nu este rezervatar decât în raport cu bunurile pe care le vizează art.1 din Legea nr.319/1944.

În ceea ce priveşte caracterele juridice ale acestui drept literatura de specialitate stabileşte următoarele caractere juridice:

f) este un drept real care are ca obiect casa de locuit; g)are un caracter temporar în sensul că durează până la realizarea ieşirii din indiviziune,

însă cel puţin 1 an de la deschiderea moştenirii ori până la recăsătorirea soţului supravieţuitor; h)are un caracter strict personal întrucât titularul său nu-l poate ceda sau greva în

favoarea altei persoane spre deosebire de abitaţia de drept comun. Mai mult decât atât ceilalţi comoştenitori pot să ceară restrângerea acestui drept în cazul în care locuinţa nu-i este

10

necesară în întregime, iar în caz de neînţelegere între soţul supravieţuitor şi ceilalţi comoştenitori aceştia din urmă în temeiul alin.4 şi 5 din Legea 319/1944 pot să procure o locuinţă în altă parte;

i) are un caracter gratuit, soţul supravieţuitor fiind scutit de a da cauţiunea prevăzută de art.566 Cod civil, şi de asemenea să plătească chirie moştenitorului care a obţinut dreptul de proprietate asupra casei. Aceleşi condiţii se păstrează şi în actuala legislaţie. Notarul public intrumentator al unei cauze succesorale va trebui să îndeplinească mai multe etape procedurale în vederea soluţionării dosarului succesoral, ţinănd cont de legislaţia în vigoare la acea dată.

Deschiderea succesiunii prezintă o importanţă juridică deosebită, întrucât moştenitorii, indiferent că sunt moştenitori legali sau testamentari nu pot dobândi niciun drept asupra patrimoniului succesoral până la momentul deschiderii succesiunii prin moarte, deoarece patrimoniul unei persoane fizice, nu poate fi transmis şi dobândit decât la moartea autorului succesiunii. De altfel, anterior deschiderii succesiunii nu se poate pune în discuţie existenţa moştenitorilor sau a masei succesorale, persoana în viaţă fiind titularul patrimoniului său, iar moştenitorii urmează să fie determinaţi numai după deschiderea succesiunii.

Spre deosebire de actuala legislaţie românească în îndepărtata legislaţie au existat şi situaţii în care deschiderea moştenirii intervenea şi în timpul vieţii titularului patrimoniului. Astfel, în feudalism în situaţia în care o persoană se călugărea patrimoniul acesteia urma două destinaţii şi anume: în cazul în care viitorul călugăr lăsase testament, pentru partea din patrimoniu dispusă prin legat, moştenirea se deschidea la data intrării în călugărie, iar pentru partea din avere pentru care nu lăsase testament succesiunea se deschidea la data decesului călugărului şi revenea mănăstirii. În doctrina veche asemenea situaţii erau denumite moarte civilă, fiind prevăzute în Codul Calimach care la art.692 prevedea „Dritul moştenirii se începe după moartea cea firească sau politică acelui de la care rămâne moştenirea”. Astfel, în situaţia călugărilor se aflau şi persoanele condamnate la anumite pedepse infamante cum ar fi munca silnică pe viaţă, persoane care potrivit legiuitorului încetau să mai existe din punct de vedere juridic. Din aceste motive ei erau asimilaţi aproape complet cu morţii adevăraţi aspecte care generau unele consecinţe juridice cum ar fi deschiderea succesiunii, desfacerea căsătoriei, etc. Plecând de la principiul că toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii, Codul civil român a exclus o asemenea practică.

Măsurile de conservare ce pot fi dispuse de către notarul public sunt următoarele:

­ inventarierea bunurilor succesorale;

­ punerea de sigilii;

­ darea bunurilor în custodie sau administrare. Competenţa luării acestor măsuri revine, de regulă, notarului public competent să dezbată procedura succesorală, iar toate cheltuielile

11

ocazionate de aplicarea acestor măsuri se fac numai cu încuviinţarea notarului public şi se suportă din activul succesoral.

În procedura succesorală notarială citarea părţilor se realizează la fel ca şi în procesul civil printr-un act procedural numit citaţie. Rolul citaţiei este acela de a încunoşţiinţa pe succesibili în legătură cu faptul ca la biroul notarial care a emis citaţia se desfăşoară procedura succesorală a unei persoane decedate la a cărei moştenire, persoana citată ar avea vocaţie succesorală. La fel ca şi în procesul civil acest act procedural este folosit şi pentru chemarea altor participanţi procesuali la dezbaterile succesorale şi anume martori, experţi, interpreţi etc.

Întrucât nici Legea nr.36/1995 şi nici Regulamentul de punere în aplicare a acesteia nu cuprind dispoziţii referitoare la conţinutul citaţiei, în această materie, potrivit art.104164 din Legea nr.36/1995, sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă. Prin urmare dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la citaţie se vor aplica în mod corespunzător procedurii succesorale notariale. Potrivit dispoziţiilor art.88 C.pr.civ. şi raportat la prevederile procedurale din Legea nr.36/1995 şi Regulamentul de aplicare a acesteia citaţia va cuprinde:

a) antetul biroului notarial care va conţine denumirea biroului, adresa (localitate, judeţ/sector, str./blvd./alee, nr., bloc, apartament) numărul de telefon, fax şi adresa de e-mail;

b) numărul şi data emiterii, precum şi numărul dosarului succesoral; c) arătarea datei dezbaterilor în format de an, lună, zi precum şi a orei la care

persoana citată trebuie să fie prezentă la biroul notarial; d) indicarea numelui notarului public în faţa căruia urmează să se prezinte dacă în

acel birou funcţionează mai mulţi notari publici asociaţi; e) numele, domiciliul şi calitatea celui citat; f)numele, ultimul domiciliu şi data decesului persoanei a cărei succesiune se dezbate; g) sigiliul notarului public şi semnătura secretarului biroului notarial care a

întocmit citaţia. Referitor la certificatul de moştenitor,precizăm că acesta nu constituie mijloc de

dovadă a calităţii de moştenitor, întrucât aşa cum s-a argumentat şi la nivel doctrinar mijloacele legale de constatare a calităţii de moştenitor pot fi atât de natură contencioasă cât şi de natură necontencioasă. În aceeaşi ordine de idei în literatura de specialitate s-a afirmat că nici chiar în cadrul procedurii necontencioase certificatul de moştenitor nu constituie unicul act constatator al calităţii de moştenitor. În această privinţă deosebit de sugestive fiind precizările făcute de V. Christodulo şi P. Vlachide care au susţinut că certificatul de moştenitor rămâne modul de probă oficial şi cel mai sigur pentru dovedirea calităţii de succesor, dar absenţa lui nu este similară cu lipsa calităţii de moştenitor, însă se impune a fi

12

făcută deosebirea necesară între calitatea de succesor şi dovada acestei calităţi care se poate realiza şi prin alte mijloace de probă decât certificatul de moştenitor.

În cadrul procedurii succesorale notariale, în care nu s-a făcut dovada existenţei unor bunuri în patrimoniul defunctului, iar determinarea acestora necesită operaţiuni de durată, moştenitorii solicitând să li se stabilească numai calitatea notarul public, în temeiul art.84 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995, emite un certificat de calitate de moştenitor.

Stabilirea calităţii de moştenitor reprezintă dreptul succesoral al unei persoane, întinderea acestui drept în raport cu dreptul altor persoane cu care vine în concurs la culegerea succesiunii şi cărora li se recunoaşte aceeaşi calitate, scop în care cei interesaţi prezintă notarului public dovezile corespunzătoare, acte de stare civilă şi martori pentru bunurile succesorale, înscrisuri şi orice alte probe admise de lege (art.77 din Legea nr.36/1995).

În ipoteza omiterii unor bunuri din masa succesorală legea consacră posibilitatea eliberării unui certificat de moştenitor suplimentar. În acest scop notarul public poate relua procedura succesorală prin repunerea pe rol a dosarului succesoral, în vederea completării încheierii finale cu bunurile omise din masa succesorală.

Eliberarea unui asemenea certificat poate fi solicitată de către moştenitori ori de câte ori se constată că pe numele defunctului (autor al succesiunii) au mai rămas bunuri care nu au fost incluse în masa succesorală cuprinsă în certificatul de moştenitor sau certificatul de calitate de moştenitor.

Spre deosebire de celelalte tipuri de certificate de care stau la baza soluţionării procedurii succesorale notariale, certificatul de executor testamentar este destul de rar întâlnit în practica notarială. Unul din motivele pentru care nu este foarte uzitat se datorează, din punctul nostru de vedere, nivelului scăzut al cunoştinţelor în materie juridică al cetăţenilor, aspect coroborat cu dezinteresul acestora de a-şi clarifica situaţia juridică a bunurilor care le vor avea în patrimoniu la momentul deschiderii succesiunii. Astfel, rolul acestui certificat este acela de a constata că o anumită persoană numită executor testamentar a fost mandatată de către de cujus să se ocupe de transferul drepturilor şi predarea bunurilor din masa succesorală către succesorii săi. Certificatul de executor testamentar este reglementat de dispoziţiile art.83 alin.3 din Legea nr.36/1995 şi art.85 din Regulamentul de punere în aplicare al acelaşi legi, texte potrivit cărora în cazul în care testatorul a instituit printr-un testament un executor testamentar, notarul public va proceda la eliberarea certificatului de executor testamentar. Prin urmare, în certificatul de executor testamentar notarul public va face constatări cu privire la calitatea, întinderea drepturilor şi obligaţiilor cu care executorul testamentar a fost investit de către testator.

13

Potrivit dispoziţiilor art.680 din Codul civil anterior şi art.1135-1140 Codul Civil dispoziţii pe care se întemeiază dreptul statului asupra succesiunii vacante, în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de către defunct trec în proprietatea statului.

Potrivit art.650 din C.civ.anterior patrimoniul succesoral se poate transmite nu numai în temeiul legii, dar şi în temeiul voinţei celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament, caz în care moştenirea este testamentară. Astfel, potrivit art.802 C. civ. “testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau parte din avutul său”. Aşa cum rezultă din acest articol al Codului civil, ce poate fi apreciat ca o definiţie a testamentului, coroborat cu alte dispoziţii legale se poate concluziona că testamentul este un act juridic, pentru cauză de moarte, unilateral, solemn, esenţialmente personaj şi revocabil.

În literatura de specialitate şi în practica notarială se cunosc mai multe feluri de testamente, fapt ce permite testatorului, la încheierea unui testament, în funcţie de împrejurarea în care se află, să aleagă forma pe care doreşte să o îmbrace dispoziţia să de ultimă voinţă, legea prevăzând pentru fiecare fel de testament în parte anumite reguli speciale de formă, a căror nerespectare atrage după sine, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege, nulitatea absolută a dispoziţiilor testamentare. Regulile speciale de formă, precum şi regulile generale se aplică şi în cazul codicilelor, întrucât legislaţia noastră nu prevede reguli speciale deosebite pentru încheierea acestora. Testamentele au fost clasificate de către doctrină în trei categorii şi anume: testamente ordinare, testamente privilegiate şi alte forme de testamente.

Activul succesoral cuprinde, în principiu, drepturile patrimoniale existente la data deschiderii succesiunii. Drepturile personale nepatrimoniale nu se transmit prin moştenire decât în mod excepţional, cazurile şi limitele prevăzute de lege.

Drepturile patrimoniale ale defunctului intră în alcătuirea activului succesoral, indiferent de natura lor, printre acestea numărându-se drepturile reale principale, drepturile de creanţă, sau drepturi patrimoniale rezultând din creaţii intelectuale. Fac parte din activul succesoral şi acţiunile patrimoniale la care avea dreptul defunctul cum ar fi acţiunile în revendicare, anulare, rezoluţiune sau reziliere, revocare etc., acţiuni care pot fi pornite sau continuate de către moştenitori potrivit normelor legale aplicabile.

În ceea ce priveşte pasivul succesoral şi aşa cum rezultă din dispoziţiile art.774 C.civ., precizăm că în compunerea acestuia intră datoriile şi sarcinile succesiunii.

Literatura de specialitate a definit rezerva succesorală ca fiind acea parte a patrimoniului celui care lasă moştenirea la care moştenitorii au dreptul în virtutea legii, împotriva voinţei defunctului manifestată prin liberalităţi făcute în timpul vieţii şi/sau prin dispoziţii testamentare pentru cauză de moarte, iar cotitatea disponibilă ca fiind acea parte a

14

patrimoniului care excede rezervei succesorale şi de care defunctul pute dispune liber, neîngrădit inclusiv prin donaţii şi dispoziţii testamentare.

Prin urmare, dacă defunctul are moştenitori rezervatari şi a dispus de patrimoniul său prin liberalităţi, notarul public va verifica mai întâi dacă liberalităţile făcute depăşesc cotitatea disponibilă, sens în care va proceda la stabilirea rezervei succesorale care revine fiecărui moştenitor rezervatar în concurs cu ceilalţi moştenitori legali sau testamentari. Astfel, din punct de vedere procedural notarul public după stabilirea activului şi pasivului succesoral va structura masa succesorală pe două categorii şi anume rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă.

Astfel, potrivit dispoziţiilor Codului civil şi Legii nr.319/1944 au calitatea de moştenitori rezervatari descendenţii defunctului, ascendenţii privilegiaţi şi soţul supravieţuitor.

În ceea ce priveşte cuantumul rezervei succesorale, dispoziţiile noului Cod Civil au simplificat foarte mult instituţia reducţiunii liberalităţilor excesive în sensul că, potrivit art.1088 rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervator este de jumătate din cota succesorală care i s-ar cuveni ca moştenitor legal, dacă nu există liberalităţi sau dezmoşteniri.

Clauza de preciput, reglementată pentru prima data de legislaţia română începând cu 01.10.2011 reprezintă un avantaj matrimonial, un fel de liberalitate, dar nu ca natură juridică, referitor la care, din păcate, noul Cod Civil a omis a preciza dacă va face obiectul reducţiunii liberalităţilor excesive sau nu deoarece nu există un text expres în acest sens.

În continuare vom analiza incidentele procedurale care în mare parte sunt generate de către succesibili fie datorită dezinteresului de a se soluţiona cu celeritate cauza succesorală, fie datorită unor motive obiective, situaţii în care notarul public trebuie să apeleze la aceste mijloace procedurale pentru a putea continua dezbaterile succesorale în condiţii de legalitate. Întocmai cu privire la aspectul sus menţionat, la fiecare termen, notarul public va întocmi o încheiere motivată care va cuprinde menţiunile referitoare la îndeplinirea procedurii succesorale, declaraţiile părţilor, prezenţa martorilor, înscrisurile depuse şi măsurile luate, actele care lipsesc încheierea de şedinţă fiind similară celei întocmite de judecător în vederea acordării unui nou termen, pe cale de consecinţă, soluţia pronunţată în dosarul succesoral, respectiv fiind amânată la un alt termen care trebuie adus la cunoştinţă fiecărui succesibil.

Notarul public are obligativitatea întocmirii încheierii de şedinţă conform art. 79 din Legea nr. 36/1995 cu modificările şi completările ulterioare coroborat cu art. 81 alin. 1 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, încheierea de şedinţă având rolul de a demonstra în eventualitatea contestării certificatului de moştenitor în instanţă, respectarea dispoziţiilor procedurale în materie succesorală.

15

Astfel, exceptând eliberarea certificatelor, procedura succesorală notarială cunoaşte alte soluţii date de către notarul public, cea mai des întâlnită fiind aceea a amânării cauzei succesorale.

Motivele care pot sta la baza amânării cauzei succesorale pot fi multiple: imposibilitatea audierii martorilor, neprimirea de la diverse autorităţi de la diferite, persoane fizice sau juridice a documentelor necesare dezbaterii succesiunii, precum nedepunerea actelor de stare civilă sau de proprietate, a certificatului de atestare fiscală, a încheierii de întabulare, solicitate de către notarul public etc.

Deşi nici Legea nr. 36/1995 cu modificările şi completările ulterioare, nici Regulamentul de punere în aplicare a acesteia nu prevăd un anumit număr de amânări ce pot fi acordate de notarul public, notarul public poate amâna cauza de câte ori va fi nevoie pentru soluţionarea corectă şi mai ales legală a procedurii succesorale.

În cazul în care motivul amânării îl constituie absenţa unui succesibil de la dezbateri, dezbateri ce au loc în afară termenului de opţiune succesorală, notarul public, cu acordul moştenitorilor, văzând şi depoziţiile martorilor, cu verificarea registrelor de opţiuni succesorale (RNOS) poate proceda la eliberarea certificatului de moştenitor.

În cazul în care din verificările efectuate, din declaraţiile succesibilor sau depoziţiile martorilor, va rezulta că succesibilul absent a acceptat succesiune în una din formele prevăzute de lege, notarul public nu va mai putea emite certificatul de moştenitor deoarece nu va mai avea acceptul tuturor succesibilor pentru emiterea acestuia.

În această situaţie notarul public va acorda un nou termen cu citarea succesibilului sau va îndruma părţile să se adreseze instanţei.

În mod obligatoriu şi indiscutabil, în cazul începerii dezbaterilor succesorale înăuntrul termenului de opţiune succesorale, iar un succesibil nu se prezintă, notarul public va cita legal moştenitorul până la expirarea termenului de opţiune succesorală.

Încheierea finală reprezintă punctul culminant al procedurii succesorale notariale, în aceasta reflectându-se toate cercetările efectuate de notarul public, toate probele administrate şi acordul succesibililor în cauza succesorală dezbătută.

În funcţie de complexitatea unei cauze succesorale aceasta se poate finaliza fie la primul termen în care părţile legal citate se prezintă cu toată documentaţia care să le probeze calitatea lor de moştenitor şi care să facă dovada compunerii masei succesorale, precum şi cu martorii care urmează să fie audiaţi sau se poate derula pe parcursul mai multor şedinţe la termenele stabilite de notarul public. În situaţia în care succesiunea se soluţionează într-o singură şedinţă, pentru ca notarul să poată dispune eliberarea certificatului de moştenitor se impune ca toţi succesibili cu vocaţie succesorală concretă sau reprezentanţii lor legali ori convenţionali să fie prezenţi la dezbateri, cu excepţiile pe care vom prezenta mai jos, pentru a-şi exprima acordul în legătură cu compunerea masei succesorale, numărul moştenitorilor şi

16

drepturile ce li se cuvin, sens în care vor semna încheierea finală. Dacă succesiunea se soluţionează pe parcursul mai multor şedinţe, iar succesibilii legal citaţi nu s-au prezentat toţi deodată la dezbateri ci pe rând la şedinţe diferite, ocazie cu care şi-au dat acordul în legătură cu compunerea masei succesorale numărul moştenitorilor şi drepturile ce li se cuvin, semnând în mod corespunzător încheierea de şedinţă, precizăm că la ultima şedinţă când se finalizează şi redactează încheierea finală prezenţa lor nu mai este obligatorie, întrucât şi-au exprimat acordul într-o şedinţă anterioară, consemnată în încheierea de la termenul respectiv. De altfel, notarul public când va face apelul nominal, va face menţiune în încheierea finală în dreptul respectivului moştenitor că lipseşte, dar că prin încheierea de la termenul din data la care a avut loc respectiva şedinţă şi-a exprimat acordul în legătură cu compunerea masei succesorale numărul moştenitorilor şi drepturile ce li se cuvin. Prezenta tuturor moştenitorilor sau a reprezentanţilor legali sau convenţionali este obligatorie în cazul în care la ultimul termen de dezbateri cu ocazia întocmirii încheierii finale se realizează şi partajul succesoral voluntar, situaţie în care succesibilii trebuie să-şi exprime acordul în legătură cu modul de partajare a bunurilor succesorale.

În situaţia în care din orice fel de motive între succesibili apar unele neînţelegeri, privind contestarea calităţii unui sau uneori dintre aceştia, cu privire la compunerea masei succesorale şi/sau cu privire la întinderea drepturilor succesorale ce le revin, abandonează dezbaterile succesorale sau fac dovada că s-au adresat instanţei de judecată, notarul public va dispune suspendarea cauzei succesorale în funcţie de motivul care a stat la baza suspendării.

Conform art. 80 din Legea notarilor publici şi activităţii notariale nr. 36/1995, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul în care în masa succesorală a defunctului nu se regăsesc bunuri, va dispune prin încheiere închiderea procedurii succesorale şi clasarea cauzei ca fiind fără obiect.

Clasarea fără obiect se regăseşte şi în dreptul comun, astfel instanţa investită cu o cerere dacă constată că aceasta este lipsită de obiect dispune respingerea acesteia ca fiind lipsită de obiect. Aşa cum s-a precizat şi în literatura de specialitate obiectul unei cereri de chemare în judecată este un element esenţial de individualizare a acţiunii, motiv pentru care un asemenea element nu poate lipsi dintr-o cerere de chemare în judecată, întrucât activitatea judiciară ar fi lipsită de obiectul unei protecţii care să impună intervenţia justiţiei. Prin obiect al cererii în sensul dispoziţiilor art. 112 pct. 3 din c. pr. Civ. se înţelege tocmai ceea ce se solicită de către reclamant prin actul de investire al instanţei, adică plata unei sume de bani, revendicarea unui bun mobil sau imobil, recunoaşterea unei stări de fapt, constatarea inexistenţei unui drept, anularea căsătoriei sau desfiinţarea altui act juridic. De altfel, doctrina procesuală precizează că obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să îndeplinească şi următoarele condiţii şi anume să fie licit, adică să nu contravină legii, să fie posibil, adică să se refere la o prestaţie ce se poate realiza, să fie determinat sau determinabil.

17

Pentru o mai bună administrare a dosarelor succesorale puse pe rol notarul public, din oficiu, va dispune, prin încheiere, conexarea a două sau mai multe dosare succesorale aflate pe rol la biroul său, ce privesc defuncţi diferiţi, însă cu anumite grade de rudenie care fac imposibilă soluţionarea distinctă a succesiunilor lor, din cauza ordinii în care culeg moştenirea succesibilii lor.

Declinarea de competenţă este unul din cele mai complexe incidente procedurale în sensul că poate fi invocată pe tot parcursul dezbaterilor succesorale fie de către notarul public, fie de către succesibili sau persoanele interesate.

Creşterea gradului de complexitate a unor situaţii apărute în practica notarială coroborate în cele mai multe cazuri atât cu necunoaşterea de către succesibili a unui minim de informaţii privind derularea procedurii succesorale notariale, cât şi cu refuzul de a accepta lămuririle întemeiate pe dispoziţiile legale, date de către notarul public, lămuriri care de cele mai multe nu converg cu aşteptările succesibililor, aceştia perseverând în solicitările lor care contravin dispoziţiilor legale, determină pe notarul public să facă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 51 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995.

Încheierea de respingere dată în cadrul procedurii succesorale notariale va avea toate elementele comune tuturor încheierilor de şedinţă, la care se adaugă şi descrierea motivelor de fapt şi de drept avute de către notarul public la emiterea încheierii, precum şi calea de atac şi termenul de exercitare.

Repunerea pe rol a unui dosar succesoral poate să intervină în două situaţii şi anume ca urmare suspendării cauzei succesorale pentru unul din motivele prevăzute de lege şi ca urmare a reluării dezbaterilor succesorale într-o succesiune finalizată în vederea emiterii unui certificat suplimentar de moştenitor. Referitor la prima situaţie precizăm că în cele mai multe cazuri repunerea pe rol se face la cererea succesibililor, notarul public constatând printr-o încheiere de şedinţă că au încetat cauzele care au determinat suspendarea respectivei cauze succesorale, sens în care va dispune repunerea acesteia pe rol în vederea reluării dezbaterilor. Cea de-a două situaţie de repunere pe rol a cauzei succesorale nu este prevăzută expres de dispoziţiile legale, dar din interpretarea acestora rezultă fără echivoc intenţia legiuitorului privind faza repunerii pe rol, întrucât este vorba de aceeeaşi cauză succesorală a cărei încheiere finală se completează cu bunurile omise.

După înregistrarea dosarului succesoral pe rolul biroului notarial, petiţionarul renunţă la soluţionarea cererii pe care a formulat-o pentru deschiderea procedurii succesorale.

Introducerea instituţiei perimării în procedura succesorală notarială este strict legată de o mai bună administrare a dosarelor succesorale înregistrate la nivelul birourilor notariale, dat fiind faptul că rămânerea în nelucrare a unor dosare succesorale, duce implicit la îngreunarea activităţilor de gestionare a evidenţelor succesorale la nivelul biroului. Prin urmare, rigurozitatea modului de ţinere a evidenţelor la nivelul birourilor notariale, îi

18

determină pe notarii publici ca dosarele succesorale suspendate pentru unul din motivele prevăzute de art.78 alin.1 lit.a-c, să le reînregistreze la începutul fiecărui an calendaristic, putându-se ajunge la un număr mare de reînregistrări.

Indiferent de ce soluţie urmează a fi pronunţată de către notarul public instrumentator privind succesiunea ce este dezbătută, notarul public trebuie să înregistreze pe rolul biroului notarial dosarul succesoral.

După finalizarea procedurii succesorale pot fi pronunţate şi alte soluţii faţă de cele de mai sus, incidente procedurale care vor trebui soluţionate, fie la cererea moştenitorilor, fie de către notarul public instrumentator, din oficiu, fie şi la cererea moştenitorilor şi din oficiu. Apariţia erorilor materiale în cuprinsul certificatelor de moştenitor şi, după caz, al încheierilor finale se datorează în principal erorilor de tehnoredactare a acestor acte. Acestea se pot datora fie celerităţii cu care notarul public încearcă să soluţioneze cauzele succesorale, fie neglijenţei personalului care deserveşte biroul notarial. Erorile materiale se pot datora de altfel şi părţilor care pun la dispoziţia notarului documente care la rândul lor prezintă erori de tehnoredactare.

Potrivit dispoziţiilor art.644 C.civ. precedent succesiunea şi legatele, constituie moduri de dobândire şi transmitere a dreptului de proprietate. Prin urmare transferul drepturilor succesorale de la autor la moştenitori are loc în baza legii şi a legatelor care, de fapt constituie şi titlul de proprietate la dobânditorului.

Deşi, Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.7/1996, prevede la art.26 că drepturile dobândite prin succesiune, fac excepţie de la principiul opozabilităţii în cartea funciară, aceste drepturi înscriindu-se în cartea funciară numai dacă dispunătorul, în cazul nostru moştenitorul înţelege să dispună de ele. Prin urmare, atâta timp cât legea nu distinge cu privire la natura succesiunii, putem concluziona că legiuitorul a avut în vedere atât succesiunile legale cât şi cele testamentare. Raţiunea pentru care legiuitorul a introdus această excepţie este legată de în principal de împrejurarea că înscrierea în cartea funciară a unor drepturi provenind din succesiune necesită operaţiuni de durată, motiv pentru care succesibili nu pot proceda la înscrierea acestora din momentul în care operează transferul şi anume deschiderea succesiunii, întrucât sunt necesare unele o proceduri prealabile prin care succesibilii să-şi dovedească calitatea de moştenitor a defunctului şi întinderea drepturilor ce le revin.

Pentru dovedirea calităţii de moştenitor este necesară dezbaterea procedurii succesorale notariale, care în funcţie de complexitatea dezbaterilor şi solicitările moştenitorilor se poate soluţiona fie la primul termen de dezbateri fie după o perioadă mai îndelungată de timp. Prin urmare, aşa cum am arătat procedura succesorală notarială se finalizează prin eliberarea certificatului de moştenitor sau legatar care constituie un mijloc de probă oficial prin care moştenitorii îşi dovedesc calitatea de moştenitor, compunerea masei succesorale şi întinderea drepturilor ce le revin, document în baza căruia registratorul de carte funciară dispune

19

înscrierea în cartea funciară a modificărilor intervenite asupra situaţie juridice a imobilelor ce au aparţinut defunctului. Capitolul ‘’Aspecte de drept comparat privind procedura succesorală notarială’’ reflectă aspecte de legislaţie succesorală din câteva legislaţii europene şi din cea canadiană.Astfel,sistemul de drept austriac, în materie succesorală, are la bază legea federală referitoare la procedura legală în probleme juridice, în afară cauzelor litigioase, intitulată Legea privind procedura extra - litigioasă - AuBStrG, act normativ care reglementează modalitatea de soluţionare a procedurii succesorale. Astfel, potrivit actului normativ precizat, deschiderea procedurii succesorale în Austria se face, în mod obligatoriu, pe baza unei declaraţii de succesiune care, conform art. 159 alin.1 din legea sus menţionată, trebuie să cuprindă numele şi prenumele, data naşterii şi adresa solicitantului moştenirii, apelul pentru titlul de moştenire, declaraţia expresă de deschidere a succesiunii în cuprinsul căreia să se facă menţiunea cu privire la modul de acceptare a succesiunii, în sensul că acceptarea este expresă sau sub beneficiu de inventar, precum şi semnătura solicitantului sau a reprezentantului acestuia.

În dreptul italian, condiţiile şi efectele morţii prezumate sunt guvernate de legea naţională a defunctului. În concluzie, legea aplicabilă succesiunii va stabili dacă succesiunea se deschide la locul ultimului domiciliu al defunctului sau va stabili reguli de verificare a acestuia. Astfel, potrivit concepţiei moştenite din dreptul roman, şi în Italia se consideră că moştenirea are caracter supletiv adică intervine numai în măsura în care lipseşte total sau parţial moştenirea testamentară. În Italia, sunt moştenitori legali: soţul supravieţuitor, descendenţii, ascendenţii, fraţii şi surorile, alte rude până la gradul al şaselea.

Din informaţiile prezentate pe site-ul notariatului francez, precum şi din interpretarea Legii nr. 728/2006 privind reforma succesiunilor şi a liberalităţilor,dar şi din studiile personale pe care l-am parcurs,reiese că reglementarea unei succesiuni include patru mari etape:

Într-o primă etapă, notarul stabileşte lista persoanelor chemate la moştenire şi drepturile lor. Pentru aceasta, el are nevoie ca rudele defunctului să îi procure documentele care permit identificarea membrilor familiei (acte de stare civilă, contract de căsătorie, sentinţa de divorţ). Trebuie, de asemenea, să-i încredinţeze documentele prin care defunctul a desemnat una sau mai multe persoane care vor moşteni, la moartea sa, întreaga avere sau numai o parte din aceasta. În cazul în care există numai devoluţiune legală, legea combină patru reguli care permit determinarea rudelor care au dreptul să primească succesiunea după defunct şi a anume: ordinea clasei de moştenitori, ordinea gradului moştenitorilor în cadrul fiecărei clase, partajarea succesorală şi reprezentarea succesorală. Notarul consultă de asemenea fişierul central de dispoziţii de ultima voinţă (fişierul testamentelor), apoi, întocmeşte bilanţul complet al patrimoniului defunctului - inventarul bunurilor (conturi bancare, imobile) şi

20

valoarea lor precum şi datoriile. În acest scop, trebuie să i se comunice notarului totalitatea documentelor (titluri de proprietate, livrete de economii, facturi) permiţând evaluarea activului şi pasivului succesiunii şi să i se facă cunoscute diferitele operaţiuni realizate în trecut de către defunct (vânzări, schimburi, donaţii, constituirea societăţilor). În funcţie de caz, notarul redactează un inventar al bunurilor.

Este interesant de menţionat că, în sistemul francez contrar principiului de unitate a succesiunii, anumite bunuri, datorită originii sau naturii lor, sunt supuse unor reguli de devoluţiune specială, ele fiind excepţionale deoarece se abat de la succesiunea obişnuită, astfel în cazul celui adoptat în mod simplu când bunurile primite cu titlu gratuit din partea tatălui sau a mamei adoptive, se întorc la aceştia, sau dacă nu mai sunt în viaţă descendenţilor acestora.

Aceste două etape terminate, notarul efectuează formalităţile ipotecare şi fiscale legate de deces. În acest stadiu al operaţiunilor, moştenitorii pot decide dacă partajează bunurile total sau parţial. Partajul constituie a patra etapă a procedurii succesorale. Dar moştenitorii pot decide şi să rămână în indiviziune. Dacă indiviziunea e considerată neconvenabilă pentru toţi moştenitorii, hotărârile trebuie luate în unanimitate, iar ei pot cere partajul bunurilor. În principiu, acesta poate fi cerut în orice moment, cel mai adesea având loc pe cale amiabilă.

În dreptul german, integralitatea patrimoniului lui de cujus trece la moştenitorii săi, din momentul morţii sale, fără nici o condiţie de formă. Aceştia pot, prin urmare, să între în posesia bunurilor. Dar sunt necesare anumite formalităţi pentru a proba calitatea de moştenitor cum ar fi eliberarea certificatului de moştenitor sau luarea măsurilor conservatorii de către instanţa competentă, care poate dispune aplicarea sigiliilor, stabilirea unui inventar al succesiunii şi numirea unui curator.

Deşi, Constituţia germană garantează dreptul de a testa, asemenea sistemului nostru de drept şi aici operează conform dispoziţiilor Codului civil, rezerva succesorală. Astfel, moştenitorii rezervatari (descendenţii, soţul sau partenerul supravieţuitor) au un drept de creanţă, în bani, reprezentând jumătate din cota lor succesorală, la care ar fi avut vocaţie succesorală legală, în lipsa testamentului.

În Canada, pentru ca o persoană să poată primi succesiunea, trebuie să întrunească calităţile cerute de Codul Civil, adică să existe din punct de vedere juridic şi să nu fie nedemnă.

Pentru a pretinde participarea la o succesiune, o persoană trebuie să aibă vocaţie succesorală. Dar ea nu este obligată să facă dovada în cadrul vreunui anumit demers procedural; mai exact, nu trebuie să se adreseze tribunalului pentru a i se recunoaşte aplicarea regulilor devoluţiunii legale. Dreptul de a opta nu intervine decât după deschiderea succesiunii, opţiunea asupra unei succesiuni nedeschise - denumită pact asupra unei succesiuni viitoare, fiind interzisă.

Capitolul 5 al lucrării expune aspecte de ordin judiciar.

21

Un principiu esenţial al procedurii vizează şi obligaţia instanţei de a stărui, în tot cursul procesului, ca părţile să împartă bunurile prin bună învoială. Dacă părţile ajung la o înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor, instanţa va hotărî potrivit învoielii lor. Soluţia este consacrată, în mod expres, de art. 673 4 alin. (2) C. proc. civ., dar ea se impune şi în baza principiului disponibilităţii procesuale.

În ceea ce priveşte competenţa materială de dezbatere a unei succesiuni, codul de procedură civilă prevede următoarele în art. 1.1. “Judecătoriile judecă în primă instanţă toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe”; deoarece nu există, un text de lege din care să rezulte că în masa succesorală, competenţa materială o îndeplineşte un alt for judecătoresc, pe cale de consecinţă rezultă că pe fond, litigiile în materie succesorală se judecă în cadrul judecătoriilor competente din punct de vedere teritorial.

Referitor la căile de atac privitoare la apel, respectiv recurs, tot în codul de procedură civilă găsim art. 2.2., Tribunalul judecă: “ Ca instanţă de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă”, iar în art. 3.3 Curţile de Apel Judecă “ ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunal, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege”.

Competenţa teritorială este reglementată în art. 14 “În materie de moştenire, sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:

- cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare; - cererile privitoare la moştenire precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care

moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia; - cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia din moştenitori

sau împotriva executorului testamentar”. De asemenea modificări legislative vor fi aduse şi de noul cod de procedură civilă, astfel

conform 92 lit. k, judecătoriile vor fi competente a soluţiona cererile de împărţeală judiciară indiferent de valoarea acestora, iar Tribunalul, respectiv Curtea de Apel, vor fi competente a soluţiona căile de atac ale acestor cereri.

Art. 103 va prevede că “În materie de moştenire, competenţa după valoarea se determină fără scăderea sarcinilor sau datoriilor moştenirii”.

De asemenea se face distincţie în ceea ce priveşte competenţa până la ieşirea din indiviziune asupra unui bun dobândit prin moştenire, situaţie în care competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului. Totodată tot la ultimul domiciliu al defunctului se vor judeca şi litigiile având ca obiect validarea sau executarea dispoziţiilor testamentare; cererile moştenitorilor referitoare la sarcina moştenirii, inclusiv pretenţiile pe

22

care moştenitorii le-ar avea unul faţă de altul; cererile legatarilor sau creditorilor defunctului împotriva vreunui moştenitor sau executorului testamentar.

Conform Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, referitoare aşadar la unica reformă a justiţiei există acum posibilitatea ca orice notar public care îşi desfăşoară activitatea în raza teritorială unde defunctul şi-a avut ultimul domiciliu, în urma unor verificări de specialitate realizate în baza unor registre speciale deţinute de INFONOT, să poată elibera o încheiere de verificare a evidenţelor succesorale după un anumit defunct.

Astfel, în baza solicitării exprese a instanţei de judecată, partea căreia i s-a pus în vedere că trebuie a prezenta la un anumit termen o asemenea încheiere poate să se adreseze notarului public care îşi desfăşoară activitatea în raza teritorială a ultimului domiciliu al defunctului.

Din păcate, nu putem vorbi de o eficienţă maximă a acestor verificări, deoarece evidenţele succesorale ţinute în registrele Infonot se realizează de foarte puţin timp, respectiv din anul 2007, aşadar tot ce s-a încheiat în materie testamentară, respectiv de opţiuni succesorale până la nivelul anului 2007 nu se cunoaşte f. exact, deoarece arhivele Judecătoriilor (cele care au păstrat arhiva notarială până la preluarea de către Camera Notarilor Publici competentă) au fost în mare parte distruse.

Capitolul 6 ‘’Asemănări şi deosebiri între procedura succesorală notarială şi procedura succesorală judiciară’’ prezintă deosebirile,dar mai ales asemănările dintre cele două proceduri succesorale.

Gradul ridicat de dificultate ai unei stricte delimitării provine de cele mai multe ori din aceea că, chiar dacă prin natura ei - contencioasă sau necontencioasă - procedura succesorală este de competenţa materială a instanţelor judecătoreşti sau a notarilor publici, totuşi anumite operaţii sau probleme sunt de atributul exclusiv al celeilalte “instituţii”.

În ceea ce priveşte asemănările existente între, cele două proceduri la o simplă analiză se poate constata că atât una cât şi cealaltă au aceiaşi finalitate şi anume stabilirea numărului şi calităţii moştenitorilor, întinderea drepturilor succesorale ale acestora şi compunerea masei succesorale. Un alt element comun ambelor proceduri îl constituie competenţa, în sensul că în ambele situaţii sunt competente în soluţionarea cauzei succesorale judecătoriile sau notarii publici în a căror circumscripţie teritorială defunctul şi-a avut ultimul domiciliu. Identitatea de competenţă între cele două “organe” o regăsim atât în cazul succesiunilor succesive, cât şi în cazul succesiunilor persoanelor decedate cu ultimul domiciliu în străinătate, situaţie în care competenţa soluţionării cauzei succesorale îi revine judecătoriei sau notarului public în a căror circumscripţie teritorială se află situat imobilul, cu o mică excepţie în cazul notarilor publici competenţa este atrasă, potrivit art.68 alin 2 lin Legea nr.36/1995 de locul situării bunurilor cele mai importante ca valoare.

23

Ultimul capitol este intitulat’’ Concluzii’’;aici prezint într-o formă succintă ideea principală a fiecărui capitol,dar şi propuneri de lege ferenda. Prima propunere de lege ferenda ar consta în necesitatea existenţei unui text legal care să prevadă obligativitatea dezbaterii succesiunii pe cale amiabilă şi doar în situaţia în care acest lucru nu ar fi posibil, în baza încheierii de suspendare emisă de notarul public instrumentator al dosarului succesoral respectiv, părţile interesate să se adreseze instanţei de judecată competentă în vederea dezbaterii succesiunii. Dezbaterea succesiunii pe cale notarială salvează mult timp, aspect care nu poate fiind îndeplinit pe cale judecătorească.

Este de notorietate faptul că, de ceva timp, se încearcă a se găsi soluţii în vederea emiterii unui certificat de moştenitor european, a cărui valabilitate să fie pe tot teritoriul Europei. Acest lucru duce la multiple avantaje, cum ar fi de exemplu simplificarea debzbaterii succesiunii, economisirea de timp şi costuri.

De asemenea, pentru evitarea falsurilor ce pot fi făcute de către persoane rău-intenţionate, testamentul olograf nu ar mai trebui reglementat şi acceptat de lege. Există numeroase cazuri de testamente olografe false, nedepistate chiar de către expertiza grafoscopică, unde transmisiunea patrimoniului succesoral a operat către o persoană,pe care defunctul nu a dorit să îl moştenească,chiar mai rău, testamentul fals olograf a înlăturat de la moştenire succesorii legali, nerezervatari.

Reglementarea mult mai precisă şi exactă a naturii juridice a clauzei de preciput, introdusă,aşa cum am mai arătat mai sus, odată cu 1.10.2011, mai ales în ceea ce priveşte posibilitatea de a face obiectul reducţiunii liberalăţiilor excesive, deoarece nu există un text de lege expres în acest sens, iar acest lucru naşte multe controverse în practică.

Ultimile aspecte ale lucrării prezintă bibliografia, precum şi câteve modele de acte şi cereri specifice activităţii succesorale notariale.