Upload
alexandru-stan
View
147
Download
5
Embed Size (px)
DESCRIPTION
eseu
Citation preview
Rolul cronicarilor moldoveni și al lui Dimitrie Cantemir în dezvoltarea limbii române literare
Activitatea cronicarilor ajunge la cote maxime între secolele XVII și XVIII, activitatea
lor dând naștere primei istorii a poporului român. Aceștia au considerat necesară o astfel de
cercetare, deoarece istoria este cea care poartă o serie de valori educative, iar creațiile lor se
îmbină într-un întreg patriotic, aceștia dorind să recupereze trecutul nostru.
a) Concepția lor despre originea limbii române și despre necesitatea înregistrării
faptelor.
Limba română este înrudită cu celelalte limbi care își au rădăcinile în latina vorbită pe
întinderea Imperiului Roman. Dintre „surorile” limbii române, amintim de limba franceză,
spaniolă, portugheză, italiană, catalană, dialectele retoromane, provensale și dalmata. Toate
aceste limbi s-au format din latina vulgară. Răspândirea acesteia în toate aceste țări, este
foarte ușor de explicat. Imperiul Roman cucerind spațiile, și-a trimis militari și persoane din
administrația imperială. Provincialii au preluat această limbă adaptând-o la graiul local. Astfel
s-au alcătuit noi limbi romanice. Același mecanism a funcționat și în cazul limbii române.
Substratul, reprezentat de limba geto-dacă, a furnizat câteva dintre particularitățile ce vor
defini individualitatea noului idiom romanic.
Apariția popoarelor migratoare a obligat limba română să-și conserve lexicul latinesc
și structura gramaticală primordială, cea latină, dar să dea dovadă de capacitatea de a primi
influențe datorate contactelor cu persoane de alte origini: slavi, maghiari, turci, greci. Acestea
au fost introduse în fondul lexical român mai întâi ca niște împrumuturi, devenind mai apoi
parte din corpul limbii române.
Originea romană a poporului şi latinitatea limbii române au fost susţinute cu
argumente istorice şi lingvistice, referindu-se la structura vocabularului, care cuprinde
elemente ale vecinilor, afirmând că “de la Ram ne tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-s
amestecate”. Ureche exemplifică afirmatia cu câteva elemente concrete: “…de la ramleni, ce
le zicem latini, pâine, ei zic panis, găină, ei zic galena, şi alte multe din limba latinească”.
Referindu-se la originea latinească a poporului, cronicarul remarcă faptul că pe aceste
meleaguri “au lăcuit oştile Ramului şi au iernatu de multe ori”, că s-au bătut cu sciţii şi tătarii,
pentru că această ţară se afla în calea “raotăţilor”.
Miron Costin este mai cult decât Grigore Ureche, păstrând totuşi anumite elemente de
zestrea populară. Acesta a avut o reală problemă în ceea ce priveşte demonstraţia latinităţii
poporului nostru, şi a înlăturat “calomniile” lui Simion Dascălul, în De neamul moldovenilor,
cronicarul caută încă de la început demnitatea intelectuală. Ceea ce zguduie este stăpânirea
emoţiei, datorată patriotismului, însă acoperită de o expunere ce caută să convingă prin
corectitudine şi obiectivitate. Împrumutând din latină punerea verbului în principală la sfârşit,
Costin îşi atinge obiectivul în proporţie de 100%. “Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu
sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba. Unde era coelum, avem cerul;
homo – omul; angelus – îndzerul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi: barba – barba, aşa şi
luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus, s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte
ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte
slavoneşti.” El găseşte o modalitate de expresie literară a limbii. Prezenţa împrumuturilor
neologice din alte limbi se explică, în cazul lui Miron Costin, prin influenţa modelelor latine.
Letopiseţul lui Ion Neculce ilustrează, în cele douăzeci şi cinci de capitole, tot atâtea
domnii, însă numai paisprezece domnitori, întrucât unii au cârmuit ţara de câte două sau trei
ori, ceea ce demonstrează încă o dată instabilitatea politică a epocii. Stilul Letopiseţului este
presărat cu proverbe, asemănându-se totodată cu stilul lui Creangă, pe care Neculce îl precede
în ceea ce priveşte stilul umoristic şi oralitatea. Diferiţi critici literari au considerat cronica lui
Neculce excelentă. Oralitatea stilului lui Ion Neculce este dat şi de termenii populari extrem
de expresivi, de particularităţile de vorbire care conferă veridicitate textului. Ion Neculce este
considerat adevăratul continuator al lui Miron Costin.
Aceşti cronicari moldoveni trasează o linie de dezvoltare în istoria limbii române
literare. Ei iau în discuţie originile romanice ale poporului şi ale limbii române, valorificând
elementele limbii vorbite. Au îmbogățit posibilităţile exprimării cu ajutorul împrumuturilor
savante din alte limbi și au realizat progrese absolut remarcabile în arta compoziţiei literare.
În ceea ce priveşte originea limbii moldovenilor, Cantemir demonstrează că limba
latină stă la baza graiului moldovenesc, având în vedere faptul că aceasta din urmă are mai
multe cuvinte de sorgintă latină decât limba italiană. Cronicarul dă exemple de cuvinte
concrete rămase, dar se referă şi la elementele gramaticale ilustrative, articolele substantivelor
sau verbele auxiliare. Este de asemenea conştient de faptul că diferenţialitatea interpetării
poate fi de natură subiectivă din cauza. De asemenea, un aspect foarte important pe care îl
subliniază Cantemir este acela cu privire la afirmaţia conform căreia în graiul moldovenesc se
întâlnesc şi alte cuvinte împrumutate de la greci sau turci, argumentul fiind că acest fenomen
lingvistic a avut loc în urma comerţului dintre Moldova şi ţările respective. Mai mult decât
atât, s-au păstrat în limbă şi cuvinte dacice, deoarece nu se cunosc nici în graiul latinesc şi nici
în graiurile celorlate popoare.
b) Opera cronicarilor
Letopisețul lui Grigore Ureche descrie faptele din istoria Moldovei ce s-au petrecut
între anii 1359-1594. O perioadă foarte efervescentă care-l face pe cronicar să vorbească
despre Moldova ca despre o țară “mișcatoare și neașezată”. În aceste condiții, principala
atitudine a oamenilor era lupta, cronicarul urmărind să trezească în contemporanii săi
sentimentul patriotic și ideea că jugul turcesc poate fi înlăturat.
În centrul cronicii lui Grigore Ureche stă figura lui Ștefan cel Mare căruia cronicarul îi
realizează un portret de tip medalion după rigorile clasicismului, ilustrând mai întâi o trăsătură
fizică pentru ca accentul să cadă pe portretul moral.
Grigore Ureche a pribegit de mic împreună cu tatăl său în Polonia și a studiat la
Lwow, întrând mai devreme în contact cu ideile umaniste care se manifestau deja în acea țară.
Întors în țară, începe să scrie Letopisețul motivat de prețul pe care îl pun umaniștii pe cultura
și pe scrierile vechi. Deasemenea, efortul lui de a recupera istoria “ca să nu se piardă în
negura uitării” este un act de patriotism justificat de condițiile social-istorice și politice în care
trăia cronicarul. Cronica sa nu este o simplă înșiruire de date reci, istorice, ci o opera în care
se regăsesc și elemente de literatură întrucât cronicarul narează evenimente, comentează și
realizează portrete de domnitori sau boieri după modelul clasic. Prin urmare, Grigore Ureche
pune bazele limbii literare românești prin accent pe portretul literar. Din punct de vedere
istoric, apar în cronica sa elemente de etnogeneză, acesta fiind printre primii care semnalează
unitatea românilor. Apar și elemente de continuitate și latinitate a poporului și a limbii
române.
Cronica lui Grigore Ureche nu s-a păstrat în original, ci într-o copie realizată de trei
călugări care au și intervenit în text (Misail Călugărul, Simion Dascălul, Eustatie Logofătul).
Este cel mai erudit dintre cronicarii moldoveni, cunoscător al culturii greco-latine și a
limbilor greacă și latină. La fel ca Grigore Ureche, locuiește împreună cu familia în Polonia și
va studia la colegiul din Bàr. Își construiește o cultură solidă și, când va reveni în Moldova, va
scrie Letopisețul de unde l-a lăsat Grigore Ureche. Dacă acesta excela în arta portretului,
Miron Costin excelează în arta descrierii. O astfel de descriere apare în cronică atunci când
cronicarul prezintă o invazie de lăcuste în timp ce mergea spre colegiu. Sustine si el ideile
despre etnogeneza si nareaza implicat comentand, intrebandu-se, argumentand. Jumatate de
cronica prezinta elemente traite de cronicar. A avut o viata grea, zbuciumata pentru ca in cei
65 de ani de viata s-au perindat 22 de domnii. Moare decapitat de Constantin Cantemir fiind
acuzat de unelitiri impotriva domniei.
Pentru ca nu a avut timp in cronica sa sa voarbeasca despre primul descalecat, va scrie
o opera aparte intitulata “De neamul moldovenilor din ce tara au iesit stramosii lor”. Este o
opera in care cronicarul, dintr-un adanc sentiment de patriotism se va ridica cu argumente
puternice impotriva celor trei copisti ai cronicii lui Grigore Ureche care negau originea nobila
a neamului nostru, afrimand ca romanii s-ar trage din “tanharii adusi de Traian de la Roma”.
De o deosebita importanta este “Predoslovia” asezata in fruntea acestei lucrari. Aceasta
prefata este defapt o marturie dramatica a unui carturar patriot care n-a putut suporta ocarile
aduse acestui neam. Texul capata caracter polemic si pe alocuri accente pamfletare. Aceasta
scriere pornita din sentimente nobile reprezinta defapt zbuciumul unei constiinte care
cunoaste indoiala, teama, mahnirea si durerea, admiratia, indignare si dispretul. Si el isi asuma
responsabilitatea celor scrise stiind ca va fi judecat de posteritate.
Pe langa cele doua opere, a mai scris si un numar insemnat de lucrari istorice si poeme
in limba romana si polona.
Nu a avut sansa ca ceilalti doi cronicari sa se formeze in Polonia. Ramane orfan la 9
ani si pleaca la rude in Muntenia. Astfel, are posibilitatea sa constate ca si in Muntenia se
vorbea limba romana. Se inrudeste cu familia Cantemir si, mai tarziu, va fi sfetnicul de taina,
prietenul si indrumatorul lui Dimitrie Cantemir.
Peregrineaza impreuna cu Cantemir in Rusia timp de 7 ani, dupa ce domnitorul a fost
invins de turci la Stanilesti (1771) si a trebuit sa se autoexileze in aceasta tara. Deasemenea
mai pribegeste inca 2 ani prin lume, dupa care revine in Moldova; ii sunt inapoiate titlurile si
averile, iar la batranete incepe sa scrie Letopisetul de acolo de unde l-a lasat Miron Constin.
Exceland in arta naratiunii, cronicarul prezinta povesti din amintire, intamplari traite
de el si, de aceea, naratiunea este subiectivizata, exprimand o profunda implicare a naratorului
in text. Tonul, pe alocuri cald - cand vorbeste despre tara, pe alocuri barfitor – cand vorbeste
despre domnitori si boieri, confera textului fluenta si accesibilitate. Ca si Creanga, cronicarul
foloseste limba vie a poporului, dand impresia de oralitate prin cateva elemente precum:
formule de adresare, interjectii care exprima sentimente profunde, expresii si proverbe
populare.
A sasea parte din opera este ocupata de figura lui Dimitrie Cantemir. Portretele lui se
remarca prin evidentierea unei singure trasaturi dominante, fie fizica, fie morala, fie pozitiva
sau negativa.
In fruntea Letopisetului, Neculce asaza o culegere de 42 de legende (“O sama de
cunvinte”). Cronciarul acorda valoare documentara acestor legende, dar lasa pe cititor sa le
aprecieze cum doreste (“Cine va citi si le va crede, bine va fi, iara cine nu la va crede, iara
cine nu la va crede, iara bine va fi, cine precum ii va fi voia asa va face”.
Contributia cronicarilor la dezvoltarea limbii romane
1. Istorie
Au pus bazele istoriografiei romanesti
Au transmis idei frundamentale in legatura cu etnogeneza
Reprezinta contributia documentara cea mai bogata pentru istoria noastra
medievala
2. Limba romana
Cronica reprezint aun nivel superior de folosire a limbii romane a limbii romane
fata de textele religioase
Reprezinta efortul de transformare a limbii din mijloc de comunicare in mijloc de
transmitere si de creatie a culturii
3. Literatura
Cronicile contine primele exemple de compunere in limba poporului (primele
forme de literatura orginala)
Implicarea autorilor in text si participarea la judecarea oamenilor si a
evenimentelor (caracterul subiect al relatarilor)
Caracter memorialistic
Prezenta unor procedee ale prozei artistice (naratiunea, descrierea, portretul,
caracterizarea, dialogul)
Sitlul elaborat