Embed Size (px)
Citation preview
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE
CATEDRA DE ISTORIE UNIVERSALĂ
Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 94(100)“1794/1853”(043.3)
EMILCIUC ANDREI
ROLUL PORTULUI ODESA ÎN SISTEMUL COMERŢULUI
EUROPEAN CU CEREALE (1794-1853)
SPECIALITATEA 07.00.03 – ISTORIA UNIVERSALĂ
Teza de doctor în istorie
Conducător ştiinţific: TOMULEŢ VALENTIN
doctor habilitat în istorie,
conferenţiar universitar
Autorul:
CHIŞINĂU, 20112
© Emilciuc Andrei, 2011 3
CUPRINS
ADNOTARE ..................................................................................................................................4
АННОТАЦИЯ ..............................................................................................................................5
ANNOTATION..............................................................................................................................6
LISTA ABREVIERILOR.............................................................................................................7
INTRODUCERE ...........................................................................................................................8
1. COMERŢUL EXTERN CU CEREALE AL NEGUSTORILOR DIN IMPERIUL RUS
PRIN PORTUL ODESA (1794-1853): REPERE ISTORIOGRAFICE ŞI SURSELE DE
DOCUMENTARE.......................................................................................................................16
1.1. Diversitatea preocupărilor istoriografice privind rolul portului Odesa în sistemul comerţului
european cu cereale.......................................................................................................................16
1.2. Integrarea pieţei interne ruse în sistemul comerţului european cu cereale: concepţii şi
metodologii de cercetare ......................................................................................................28
1.3. Sursele de documentare ale temei de cercetare ............................................................................40
1.4. Concluzii la Capitolul 1.................................................................................................................44
2. ÎNCADRAREA PORTULUI ODESA ÎN SISTEMUL COMERŢULUI EXTERN CU
CEREALE AL IMPERIULUI RUS (1794-1853) .....................................................................46
2.1. Constituirea instituţiilor cu atribuţii în domeniul comerţului extern în oraşul-port Odesa ..46
2.2. Cadrul juridic şi fiscal al comerţului extern prin portul Odesa ............................................63
2.3. Dinamica negustorilor antrenaţi în comerţul extern prin portul Odesa ................................74
2.4. Concluzii la Capitolul 2........................................................................................................89
3. EVOLUŢIA EXPORTULUI DE CEREALE PRIN PORTUL ODESA PE PIAŢA
EUROPEANĂ (1794–1853) ........................................................................................................91
3.1. Orientarea spre piaţa externă a producţiei de cereale în guberniile sud-vestice ale Imperiului
Rus........................................................................................................................................91
3.2. Integrarea Basarabiei în comerţul extern cu cereale prin portul Odesa ..................................103
3.3. Structura şi dinamica exportului de cereale prin portul Odesa...........................................119
3.4. Orientarea geografică a exportului de cereale prin portul Odesa .......................................130
3.5. Concluzii la Capitolul 3......................................................................................................141
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI .................................................................144
BIBLIOGRAFIE .......................................................................................................................147
ANEXE .......................................................................................................................................166
Anexa 1: Exportul de grâu prin portul Odesa ……………………………………...166
Declaraţia privind asumarea răspunderii...............................................................................167
CV-ul autorului..........................................................................................................................168 4
ADNOTARE
Emilciuc Andrei, Rolul portului Odesa în sistemul comerţului european cu cereale
(1794-1853), teză de doctor în istorie, Chişinău, 2011. Teza este alcătuită din introducere, trei
capitole, concluzii, 146 pagini de text de bază, 8 tabele (două plasate în anexă), 3 diagrame, în
plus bibliografia din 668 titluri. Rezultatele obţinute sunt reflectate în 14 articole științifice publicate, cu un volum de peste 10 coli de autor.
Cuvinte-cheie: Odesa, Imperiul Rus, comerţ cu cereale, politică comercial-vamală, integrarea pieţelor, instituţii comerciale, burghezie comercială, capital comercial.
Domeniul de studiu: Istorie universală (perioada modernă)
Obiectivele tezei: 1) determinarea cadrului juridic, instituţional şi social al comerţului extern al Imperiului Rus prin portul Odesa; 2) stabilirea rolului Basarabiei şi al guberniilor din sudvestul Imperiului
Rus în comerţul extern cu cereale prin portul Odesa; 3) aprecierea rolului portului Odesa în sistemul comerţului european cu cereale din perspectiva politicii comerciale.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică: Tema tratată este mai puţin studiată în istoriografie
– cea a rolului oraşului-port Odesa în sistemul comerţului european cu cereale. Originalitatea
ştiinţifică a lucrării rezidă în abordarea instituţională a problemei. În acest scop au fost cercetate
măsurile întreprinse de administraţia imperială în vederea constituirii în Odesa a unei burghezii
comerciale active, cosmopolite, cu legături de rudenie în lumea comercială europeană. În aceeaşi
ordine de idei, sunt evidenţiate modalităţile de instituire şi subvenţionare din partea guvernului
rus a unor instituţii comerciale, ineficiente iniţial din cauza înapoierii social-economice a Imperiului Rus, dar care în continuarea au devenit suportul creşterii rapide a comerţului extern cu
cereale prin portul Odesa.
Studierea rolului portului Odesa în sistemul comerţului european cu cereale a permis solu-
ţionarea unei probleme importante a ştiinţei istorice actuale naţionale şi universale – cea a mecanismului de integrare a pieţei interne a Imperiului Rus în sistemul pieţei europene.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă: Din punct de vedere teoretic, rezultatele
obţinute lărgesc aria de discuţii în jurul conceptului de piaţă europeană de cereale. Caracterul
aplicativ al lucrării rezultă din materialul documentar bogat utilizat, ea urmând a fi continuată în
cercetări mai largi – rolul porturilor franco în formarea pieţei europene de cereale – sau mai înguste, precum comerţul extern cu cereale prin porturile de la gurile Dunării, din Principatele
Române şi Basarabia. Rezultatele cercetării ştiinţifice sunt utile pentru cercetătorii de istorie modernă, pentru studenţii specialităţilor cu profil istoric şi economic din instituţiile universitare,
pentru persoanele interesate de istoria modernă a Rusiei, dar şi pentru cei implicaţi în organizarea portului Giurgiuleşti. 5
АННОТАЦИЯ
Емильчук Андрей, Роль Одесского порта в европейской системе торговли зерном
(1794-1853), диссертация на соискание степени доктора исторических наук, Кишинев, 2011.
Диссертация состоит из введения, трех глав, заключения, всего 146 страниц основного текста,
включая 8 таблиц (две таблицы находится в приложении) и 3 диаграммы, а также библиогра-
фия из 668 названий. Результаты опубликованы в 14 статьях.
Ключевые слова: Одесса, Российская империя, Бессарабия, торговля зерном, интегра-
ция рынков, коммерческие учреждения, торговая буржуазия, торговый капитал.
Специальность: Всеобщая история (Новое время)
Цели диссертации: 1) установление правовой, институциональной и социальной ба-
зы внешней торговли зерном Российской империи через Одесский порт; 2) определение роли
Бессарабии и юго-западных губерний Российской империи в хлебной торговле Одесского
порта; 3) выявление роли Одесского порта в европейской системе торговли зерном в терми-
нах внешнеторговой политики.
Научная новизна и оригинальность: В данной работе мы исследуем на основе широ-
кого круга источников, большая часть которых найдены и введены нами в научный оборот,
проблемы до сих пор слабо изученные в историографии, а именно роль Одесского порта в ев-
ропейской системе торговли зерном. Научная оригинальность работы состоит в институцио-
нальном подходе к разработке проблемы. Для этого мы определили меры, принятые импер-
ским правительством для формирования в Одессе космополитной, сильной торговой буржуа-
зии, с семейными связями в европейском коммерческом мире. В том же русле мы показываем
каким образом русское правительство создавало и поддерживало материально и юридически
коммерческие учреждения в Одессе, изначально неэффективные из-за социальной и экономи-
ческой отсталости, но которые впоследствии сказались положительно на экспорте зерна.
Теоретическое и прикладное значение работы: С теоретической точки зрения, ре-
зультаты расширяют научную основу в дискуссиях относительно концепта европейского
рынка зерна. Прикладной характер работы является результатом использования богатого
документального материала, работа может быть использована в качестве основы для буду-
щих исследований и изучении роли порто-франко в формировании европейского рынка зер-
на или же внешней торговли зерном дунайских портов, включая бессарабских. Результаты
исследования полезны для исследователей современной истории, для студентов историче-
ских и экономических специальностей, для людей, заинтересованных в истории России
нового времени, и для тех, кто участвует в организации Джурджулештского порта. 6
ANNOTATION
Emilciuc Andrei, The role of Odessa seaport in the European grain trade system (1794-
1853), thesis for the degree of Doctor in History, Kishinev, 2011. The thesis consists of an introduction, three chapters, conclusions, a total of 146 pages of main text, including 8 tables (two of
them are placed in annexes) and 3 diagrams, plus the bibliography of 668 names. Results are
published in 14 papers.
Keywords: Odessa, Russian Empire, Bessarabia, grain trade, market integration, commercial institutions, commercial bourgeoisie, commercial capital.
The objectives of the dissertation: 1) to ascertain legal, institutional and social framework of
foreign trade of the Russian Empire through port of Odessa; 2) to determine the role of Bessarabia
and south-western provinces of Russian empire in grain commerce of Odessa seaport, and 3) to assess the role of Odessa seaport in European grain trade system from the perspective of trade policy.
Scientific novelty and originality: We issue a problem still poorly researched in the historiography, namely the role of the port city of Odessa in European grain trade system. Scientific
originality of the work results from the institutional approach to the problem. Thus, we have shown
the measures taken by the imperial government and the provincial administration for the formation
in Odessa of a cosmopolitan, but strong commercial bourgeoisie, with family connections in the
European commercial world. In the same vein, we show how the Russian government created and
financially supported commercial establishments, initially ineffective due to social and economic
backwardness, but which consequently have become engines of foreign trade of Odessa.
Studying the role of the port of Odessa in the European grain trading system allowed the
resolution of an important issue of the national and world historical science, namely the
mechanism of integration of domestic market of Russian Empire into the European market system.
The theoretical value and practical significance: From the theoretic point of view the results widen scientific support of debates regarding the concept of European grain market. The applied nature of the
work is the result of the use of rich documentary material, the work can be used
as a basis for future research and study of the role of free-ports in the formation of the European
grain market, or the trade in grain of Danube ports including Bessarabian. In addition, the work
should add new perspectives to researches dedicated to the history of Russian cities in terms of
social and economic institutions. Research results are useful for researchers of modern history, for
students of history and economic specialities from academic institutions, for people interested in
modern Russian history, but also for those involved in organizing of Giurgiulesti port. 7
LISTA ABREVIERILOR
AESC Annales. Économies, Sociétés, Civilisations (Paris)
AIMSR Arhiva Istorico-Militară de Stat din Rusia / Российский государственный военно-
исторический архив (Moscova)
AISR Arhiva Istorică de Stat din Rusia / Центральный государственный исторический архив
(Sankt-Petersburg)
ANRM Arhiva Naţională a Republicii Moldova
AR The American Review: A whig journal of politics, literature, art and science (New York)
ASRO Arhiva de Stat din Regiunea Odesa / Державний архів Одеської Області
AŞM Academia de Ştiinţe a Moldovei
AŞUSM Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova
AUSEPSVC Annali Universali di Statistica, Economia Pubblica, Storia, Viaggi e Commercio (Milano)
BEH (SS) Business and Economic History (Second Series)
BJPS British Journal of Political Science
CHJ Cambridge Historical Journal
CJEPS The Canadian Journal of Economics and Political Science
EEH Explorations in Economic History
EHR (NS) The Economic History Review (New Series)
HUS Harvard Ukrainian Studies
IER International Economic Review
IISD Institutul de Istorie, Stat şi Drept
JEH The Journal of Economic History
JSSL Journal of the Statistical Society of London
MNAIM Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei
MNIM Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei
TEHR The English Historical Review
f. filă (de dosar)
d. dosar
F. fond (de documente)
inv. inventar
nr. (№) numărul
vol. volumul
v verso
ВИРГО Вестник Императорского Русского географического общества (СПб)
ВСОРИ Военно-статистическое обозрение Российской империи
ДР «Дерибасовская – Ришельевская»: Литературно-художественный, историко-
краеведческий иллюстрированный альманах (Одесса)
ЖМГИ Журнал Министерства государственных имуществ (СПб)
ЖМНП Журнал Министерства народного просвещения
ЖМТ Журнал мануфактур и торговли (СПб)
ЗБОСК Записки Бессарабского областного статистического комитета (Кишинев)
ЗИОСХЮР Записки Императорского Общества сельского хозяйства Южной России (Одесса)
ЗООИД Записки Одесского Общества истории и древностей (Одесса)
ИОСХЮР Императорское Общество сельского хозяйства Южной России
ПСЗРИ Полное собрание законов Российской империи
СЗРИ Свод законов Российской империи
СО Сын Отечества. Обзор истории, политики, словесности, наук и художеств
СПМНП Сборник постановлений по Министерству народного просвещения
СУСИКУ Сборник ученых статей Императорского Казанского университета
ТОСК Труды Одесского статистического комитета
УЗКГУ Ученые записки Кишиневского университета (Кишинев)
вып. выпуск
отд. отделение
ч. часть8
INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Odată cu încorporarea silită, în 1940, a
Basarabiei în componenţa URSS, au fost fixate hotarele administrative între RSSM şi RSSU,
partea riverană Dunării a provinciei fiind înstrăinată. După proclamarea independenţei de stat a
Republicii Moldova s-a simţit lipsa ieşirii la mare care dăuna grav economiei naţionale. Acest
deziderat – ieşirea la Marea Neagră – a fost realizat cu mari cedări, construirea pe Dunăre şi inaugurarea (în anul 2006) a Portului Liber Internaţional Giurgiuleşti (cu un terminal petrolier şi
altul cerealier), precum şi inaugurarea, în martie 2009, a Portului de Pasageri Giurgiuleşti au
transformat Republica Moldova într-un stat riveran la Marea Neagră. În acest context, trezeşte
interes deosebit cercetarea problemelor legate de afirmarea oraşului Odesa, ca principal port comercial al Imperiului Rus la Marea Neagră în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Mai ales că
cel mai vehement oponent al construirii Portului Liber Internaţional Giurgiuleşti a fost Ucraina,
care şi-a văzut ameninţate interesele economice şi strategice în zonă. Ne referim în special la
portul Odesa, care, din 2000, beneficiază pentru o perioadă de 25 de ani de drepturile de port
liber. În această ordine de idei, studierea problemei rolului portului Odesa în sistemul comerţului
european cu cereale ne permite să înţelegem importanţa ieşirii la mare pentru economia ţării.
Importanţa problemei abordate din punct de vedere al ştiinţei istorice rezidă în faptul că secolul al XIX-lea a reprezentat o perioadă în care relaţiile capitaliste au reuşit să se impună definitiv în sistemele
economice ale statelor europene. Afirmarea principiilor capitaliste în relaţiile de
producţie şi comerciale a determinat redistribuirea resurselor materiale şi umane existente nu
doar în cadrul hotarelor unor state aparte, ci şi la nivel global. În această perioadă se creează toate premisele pentru formarea economiei mondiale: dezvoltarea transportului maritim şi feroviar,
stabilirea legăturilor largi între continente şi regiuni ale lumii, formarea pieţei internaţionale de
mărfuri şi capital. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în economia mondială începe să se
evidenţieze tot mai pregnant diviziunea internaţională a muncii. Pe de o parte, un grup nu prea
mare de state vest-europene se specializează în producţie industrială, iar pe de altă parte, un şir
de state est-europene şi colonii din Asia, Africa şi America Latină devin furnizori de materie
primă de origine minerală şi agricolă.
În domeniul ştiinţei istorice, cu toate că literatura de specialitate însumează un număr impresionant de lucrări consacrate studierii diverselor probleme legate de comerţul european cu
cereale, constatăm cu regret că problemele legate de evoluţia sistemului comerţului european cu
cereale în prima jumătate a secolului al XIX-lea sunt practic necercetate. Noile abordări, la care
istoricii din sud-estul Europei au putut apela după căderea comunismului, au deschis posibilitatea 9
lărgirii orizontului de cercetare. Deşi epoca concepţiilor prestabilite în lucrările clasicilor marxişti-leninişti a lăsat o moştenire cu o valoare discutabilă, meritul de a fi pus în circuitul istoriografic un
material factologic bogat nu poate fi negat. Reabordarea problemelor impune multă
meticulozitate şi aplicarea principiilor strict istorice, fără a omite şi rezultatele obţinute în trecut.
În acelaşi timp este necesară depăşirea superficialităţii specifice istoriografiei occidentale în analiza proceselor istorice din Imperiul Rus.
Evidenţierea trăsăturilor particulare ale evoluţiei relaţiilor capitaliste în sud-vestul Rusiei
necesită cunoaşterea condiţiilor istorice prin care relaţiile marfă–bani s-au impus în sistemul de
producţie din această parte a Europei. Actualmente se acordă o atenţie sporită cercetării problemelor legate de mecanismul includerii teritoriilor ucrainene, iar apoi şi a Basarabiei în sistemul
economic şi politic al Imperiului Rus, pentru a putea aprecia adecvat teza istoricilor sovietici
privind „caracterul obiectiv progresist” al anexării teritoriilor de la vest de Nipru la Rusia. În
acest context, sunt relevante discuţiile care s-au dus pe parcursul perioadei abordate în cercurile
imperiale şi regionale asupra problemelor generate de includerea pieţei de cereale ruse în sistemul economic european. Este posibilă astfel elucidarea multitudinii de preocupări ale organelor
de resort centrale şi regionale, civile şi militare, care apărau interesele economice şi politice ale
Imperiului, dar care nu întotdeauna corespundeau cu exigenţele şi necesităţile obiectiv-istorice.
Comerţul extern cu cereale al Imperiului Rus prin portul Odesa este indispensabil legat de
cercetarea problemei privind geneza pieţei naţionale ruse. Importanţa studierii temei este astfel
determinată de faptul că procesele generale de încadrare a pieţelor naţionale în sistemul comerţului european urmează a fi analizate comparativ, dat fiind că procesele derulate au fost caracteristice, într-o
măsură mai mare sau mai mică, nu doar pentru Imperiul Rus, ci şi pentru restul statelor din Europa. Anume sub acest aspect nivelul de elaborare al problemei în cauză rămâne încă
deficitar. Cercetarea noastră constituie deci o problemă importantă, întrucât deschide perspectiva
dezvăluirii mecanismului, evidenţierii trăsăturilor generale şi particulare, stabilirii etapelor de
bază ale procesului de integrare a Rusiei în sistemul comerţului european cu cereale, şi implicit a
rolului care le-a revenit instituţiilor comerciale din portul Odesa în acest proces.
Cercetarea problemelor privind comerţul cu cereale prin portul Odesa ne aduce în faţa unor
probleme complexe privind geneza şi evoluţia burgheziei comerciale în guberniile de sud-vest
ale Imperiului Rus. În multe privinţe aceste probleme sunt strâns legate. Cercetarea lor presupune o analiză temeinică a măsurilor întreprinse de administraţia imperială şi orăşenească pentru
atragerea şi stabilirea în Odesa a negustorilor din alte gubernii şi a celor străini, prin acordarea
unor privilegii şi facilităţi substanţiale, în vederea atragerii capitalurilor negustoreşti, necesare
promovării intereselor comerciale ale Imperiului Rus. Însemnătatea studierii rolului portului 10
Odesa în sistemul comerţului european cu cereale este determinată şi de faptul că procesele generale de constituire a burgheziei comerciale în Rusia pot fi comparate şi analizate prin analogie
cu procesele similare derulate în statele europene.
Scopul şi obiectivele tezei. Nivelul şi modul în care este tratată în literatura de specialitate
problema abordată au determinat ca scopul tezei să fie stabilirea rolului portului Odesa în sistemul comerţului european cu cereale. Scopul tezei impune următoarele obiective:
analiza gradului de elaborare istoriografică a problemelor privitoare la comerţul extern cu
cereale prin portul Odesa în anii 1794-1853;
evidenţierea concepţiilor şi metodologilor existente în literatura de specialitate privind
studierea procesului de integrare a Imperiului Rus în sistemul comerţului european;
analiza procesului de constituire în Odesa a instituţiilor cu atribuţii în domeniul comerţului extern;
stabilirea cadrului juridic şi fiscal al comerţului extern prin portul Odesa;
precizarea structurii capitalului comercial din oraşul-port Odesa încadrat în sistemul comerţului european cu cereale;
elucidarea procesului de orientare spre piaţa externă a producţiei de cereale în regiunile
din sud-vestul Imperiului Rus;
examinarea etapelor integrării Basarabiei în comerţul extern cu cereale prin portul Odesa;
determinarea structurii şi dinamicii anuale a exportului de cereale prin portul Odesa în perioada 1794-1853;
aprecierea factorilor de influenţă asupra orientării geografice a exportului de cereale prin
portul Odesa.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific. Pentru realizarea obiectivelor trasate am aplicat mai multe metode: istorică, analitică, comparativă, cronologică, a inducţiei şi deducţiei, sistematizării. Pentru
analiza documentelor am recurs la metoda analitică şi cea a sistematizării,
pentru stabilirea legăturilor dintre evenimentele, fenomenele şi procesele din trecut am recurs la
metoda istorică, comparativă, cronologică, a inducţiei şi deducţiei.
La elaborarea temei de cercetare am respectat principiile fundamentale ale ştiinţei istorice
contemporane: principiul ştiinţific, principiile dialecticii, principiul adevărului istoric, principiul
istorico-cronologic, principiul abordării sistemice, principiul cercetării sincronice, principiul
umanismului.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Lucrarea are menirea de a aborda, în baza materialelor publicate şi a celor de arhivă accesibile, comerţul extern cu cereale prin portul Odesa în
cadrul procesului de integrare a Rusiei în sistemul comerţului european cu cereale, dar şi al celui 11
de includere a Basarabiei şi a teritoriilor ucrainene în sistemul pieţei interne şi externe ruse. Studiul nostru vine să completeze suportul documentar şi să pună la dispoziţia cercetătorilor noi
perspective în studierea diverselor aspecte ale istoriei şi teoriei economice europene din prima
jumătate a secolului al XIX-lea.
Studierea rolului portului Odesa în sistemul comerţului european cu cereale a permis solu-
ţionarea unei probleme importante a ştiinţei istorice actuale naţionale şi universale, cea a mecanismul procesului de integrare a pieţei interne a Imperiului Rus în sistemul pieţei europene, dar
şi a unor probleme secundare precum:
1) Nivelul încadrării gospodăriilor moşiereşti şi ţărăneşti din regiunile de sud-vest ale Imperiului Rus în sistemul comerţului european cu cereale;
2) Valenţele procesului de integrare a Basarabiei prin intermediul portului Odesa în comerţul
european cu cereale şi în sistemul economic al guberniilor de sud-vest ale Imperiului Rus;
3) Cauzele reorientării burgheziei comerciale din Basarabia în realizarea comerţului extern prin portul Odesa şi impactul acesteia asupra decăderii porturilor dunărene ale Basarabiei;
4) Impactul dezvoltării comerţului cu cereale prin portul Odesa asupra evoluţiei diferitor
categorii sociale.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute constă în faptul că pentru prima dată au fost cercetate şi sistematizate date statistice (inclusiv inedite) privind comerţul cu cereale prin portul
Odesa, volumul comerţului cu cereale prin celelalte porturi ruse de pe litoralul Mării Negre şi
Mării Azov şi comerţul cu cereale în principalele state europene. La baza lucrării au fost puse nu
doar principiile istorice, ci şi principii ale unor ştiinţe aplicative ca geografia, economia, dreptul
comercial etc. În acest scop au fost consultate numeroase hărţi de epocă, codice de legi etc. Au
fost utilizate metode matematice în cercetarea proceselor de formare a pieţelor naţionale şi internaţionale, evidenţiate elementele de bază ale formulelor algoritmice de stabilire a tendinţelor şi a
finalităţilor proceselor istorice.
Punem în discuţie rolul unui oraş-port, fără istorie şi tradiţii seculare în sistemul comerţului
european cu cereale, nu doar prin prisma concepţiei clasice a cererii şi ofertei, ci şi prin prisma
normelor de drept, a instituţiilor sociale şi comerciale, aspect până în prezent puţin studiat în
istoriografie. Pentru aceasta, am evidenţiat modalităţile de instituire şi subvenţionare de către
guvernul rus a unor instituţii comerciale, ineficiente iniţial din cauza înapoierii social-economice
generale, dar care, pe parcurs, au devenit esenţiale pentru comerţul extern al portului Odesa. În
aceeaşi ordine de idei, am scos în lumină măsurile întreprinse de administraţia imperială şi cea
gubernială în vederea constituirii în Odesa a unei burghezii comerciale puternice, chiar dacă
cosmopolită, cu legături de rudenie în cercurile comerciale europene. În fine, am determinat rolul 12
privilegiilor comerciale acordate oraşului-port Odesa în afirmarea lui ca cel mai important canal
pentru exportul cerealelor din provinciile de sud ale Imperiului Rus. Abordarea în cauză face ca
rezultatele obţinute să reprezinte o noutate ştiinţifică indubitabilă.
Rezultatele investigaţiei noastre demonstrează, încă o dată, teoriile potrivit cărora putem
vorbi despre o piaţă europeană de cereale stricto sensu anume către mijlocul secolului al XIXlea. Teza va fi un suport pentru dezbaterile istoriografice actuale privind rolul tehnologiei în procesul de integrare a pieţelor naţionale, precum şi privind periodizarea şi evoluţia etapelor de formare a pieţei europene. În
plus, lucrarea aduce un aport substanţial în clarificarea proceselor care
au stat la baza formării pieţei europene de cereale.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Importanţa teoretică a lucrării rezultă din perspectiva complexă de cercetare a rolului pe care l-a avut portul Odesa în procesul de
integrare a Rusiei în sistemul comerţului european cu cereale. Problemele mecanismului integră-
rii pieţelor naţionale într-un sistem unic paneuropean au provocat discuţii importante în mediul
cercetătorilor de istorie economică. Au fost înaintate diferite teorii, concepţii, metodologii de
cercetare, iar discuţiile dintre susţinătorii şi oponenţii opiniilor expuse nu contenesc să apară
periodic în cadrul conferinţelor ştiinţifice şi publicaţiilor de specialitate. Lucrarea demonstrează,
de asemenea, că anexionismul teritorial promovat de Imperiul Rus în sud-estul Europei în secolele XVIII-XIX urmărea nu doar scopuri geopolitice, ci şi economice.
Caracterul aplicativ al lucrării decurge din materialul bogat documentar utilizat. Rezultatele
pot fi folosite pe viitor drept bază pentru cercetări mai largi, precum rolul porturilor-franco în formarea pieţei europene de cereale, sau mai înguste, precum comerţul extern cu cereale prin porturile
de la gurile Dunării, inclusiv ale Basarabiei. Pe de altă parte, lucrarea deschide o perspectivă mai
complexă studiilor legate de istoria comerţului rus sub aspectul instituţiilor comerciale.
Actualmente, Republica Moldova, dar şi alte state din spaţiul ex-sovietic depun eforturi sus-
ţinute în vederea integrării în sistemul pieţei europene unice. Complexitatea măsurilor necesare în
vederea atingerii acestui scop a impus elaborarea diferitor strategii, lucru care a necesitat mult
timp şi solicitare intelectuală. Cu toate acestea, rezultatele implementării acestor programe întârzie. Cauzele acestui fenomen urmează a fi căutate, în primul rând, în procesele similare derulate
în trecut. Experienţa de acum două secole reprezintă un îndrumar preţios pentru economiştii de
astăzi. Trebuie identificate greşelile de atunci, precum şi politicile comercial-vamale prin aplicarea cărora a fost posibilă obţinerea unor succese importante în comerţul extern.
Lucrarea poate servi drept sursă de informare în procesul instructiv-educativ la studierea
problemelor legate de dezvoltarea economică a Imperiului Rus şi la elaborarea unor noi materiale didactice de specialitate pentru instituţiile universitare, colegii, licee. Totodată, conţinutul lu-13
crării prezintă un bogat material factologic şi cronologic, care poate fi utilizat în scopuri educative, didactice, instructive, teoretice etc. Rezultatele obţinute sunt utile pentru cercetătorii de istorie
modernă, pentru studenţii specialităţilor cu profil istoric şi economic din universităţi, pentru
persoanele pasionate de istoria modernă a Imperiului Rus.
Aprobarea rezultatelor. Tema de investigaţie se înscrie în tematica cercetărilor efectuate la
Catedra Istoria Universală; a fost aprobată de Consiliul Facultăţii de Istorie şi Filosofie şi de Senatul Universităţii de Stat din Moldova.
Tezele de bază ale investigaţiei au fost expuse şi apreciate în cadrul mai multor conferinţe
ştiinţifice naţionale şi internaţionale: conferinţele studenţeşti organizate în cadrul Universităţii de
Stat din Moldova (2003, 2004 şi 2005); conferinţele internaţionale ale masteranzilor şi doctoranzilor în istorie din cadrul USM, din 31 ianuarie 2006, 23 septembrie 2009 şi 5 mai 2010; sesiunile
anuale de comunicări ştiinţifice organizate de Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei între 23 şi 24
noiembrie 2004 (ediţia a XIV-a) şi 8-9 noiembrie 2005 (ediţia a XV-a); sesiunile ştiinţifice interna-
ţionale ale Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, din 16-17 octombrie 2008 (edi-
ţia a XVIII-a); 15-16 octombrie 2009 (ediţia a XIX-a); conferinţele ştiinţifice internaţionale ale
tinerilor cercetători din cadrul IISD al AŞM, din 29 martie 2007 (ediţia I); 28 martie 2008 (ediţia a
II-a); 27 martie 2009 (ediţia a III-a); Conferinţa Internaţională din cadrul Proiectului de istorie
comparativă „New Approaches to Comparative History in Central, Eastern and Southeastern Europe”, Sofia, 17-19 aprilie 2008 (ediţia a II-a); Simpozionul Internaţional de Numismatică din cadrul MNAIM,
ediţia a X-a, din 12-13 noiembrie 2009.
Principalele rezultate ale cercetării şi-au găsit reflectare în 14 articole ştiinţifice (dintre care
8 recenzate) [7-18, 25], cu un volum total de peste 10 coli de autor, precum şi în 7 rezumate ale
comunicărilor de la conferinţele ştiinţifice sus-menţionate.
Teza a fost discutată şi aprobată în cadrul Catedrei de Istorie Universală a Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii de Stat din Moldova la 23.03.2010, procesul-verbal nr. 9, iar în
cadrul Seminarului Ştiinţific de Profil – la 11.06.2010, procesul-verbal nr. 3.
Sumarul compartimentelor tezei. Lucrarea cuprinde cronologic perioada 1794-1853, de la
ucazul de întemeiere a portului Odesa din 27 mai 1794 până la izbucnirea Războiului Crimeii
(1853-1856). Perioadă respectivă coincide, în istoria Rusiei, cu adâncile transformări iniţiate de
imperialismul rus în vederea justificării şi perpetuării dominaţiei sale în teritoriile nou-anexate
dintre Bugul de Sud şi Prut. Limita cronologică superioară a fost selectată din considerentul că
Războiul Crimeii a bulversat comerţul rus prin porturile de la Marea Neagră şi Marea Azov.
Dat fiind că abordăm o problemă legată de comerţul extern, lucrarea nu s-a limitat geografic
la Odesa şi regiunile limitrofe: guberniile Novorosiei (Herson, Ecaterinoslav, Taurida) şi Malorosiei 14
(Podolia, Kiev, Volânia, Poltava, Harkov, Cernigov), ci a cuprins şi diverse state europene – în special Imperiul Otoman (inclusiv Principatele Române), Imperiul Habsburgic, Anglia şi Franţa. O
semnificaţie aparte s-a acordat Basarabiei, care a constituit pe parcursul perioadei respective o importantă sursă de cereale şi alte produse agricole pentru exportul portului Odesa.
Lucrarea este alcătuită din Introducere, trei capitole structurate în paragrafe, concluzii şi anexe.
În Introducere am analizat actualitatea şi importanţa problemei abordate, scopul şi obiectivele tezei, noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute, importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a
lucrării, precum şi aprobarea rezultatelor acesteia.
În primul capitol, Comerţul extern cu cereale al negustorilor din Imperiul Rus prin
portul Odesa (1794-1853): repere istoriografice şi sursele de documentare, sunt examinate
materialele ştiinţifice la tema tezei. Primo: este analizat gradul de elaborare a problemelor legate
de rolul portului Odesa în sistemul comerţului european cu cereale. Lucrările ştiinţifice au fost
sistematizate după principiul cronologic. Se disting două etape – istoriografia modernă şi cea
contemporană – cu câteva perioade: interbelică, postbelică şi actuală. Secundo: am elucidat reperele conceptuale referitoare la integrarea Imperiului Rus în sistemul comerţului european cu cereale la
sfârşitul secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea. Sunt analizate
concepţiile existente în istoriografie privind rolul pe care îl aveau procesele de integrare a pieţelor interne ale statelor de pe Vechiul Continent, capitalul comercial, instituţiile de comerţ, asigurare şi
creditare, reţelele de transport, reglementările comercial-vamale în formarea sistemului
comerţului european cu cereale.
Pentru realizarea obiectivelor propuse sunt examinate ulterior materiale documentare publicate, binecunoscute în mediul academic, dar mai ales cele inedite de arhivă, pe care ne propunem să le
introducem în circuitul ştiinţific. Documentele inedite sunt structurate după arhivele în care au fost
depistate: Arhiva Istorică de Stat din Rusia, Arhiva de Stat din Regiunea Odesa, Arhiva Naţională a
Republicii Moldova. Documentele utilizate în lucrare diferă mult după conţinut şi înglobează legi,
proiecte de legi, ordine, dispoziţii, instrucţiuni, circulare oficiale, note informative, rapoarte oficiale
adoptate, de regulă, de organele imperiale sau regionale, precum şi diferite cereri depuse de societăţile negustoreşti, scrisori particulare, date statistice cu referinţă la comerţul extern şi intern etc.
În al doilea capitol, Încadrarea portului Odesa în sistemul comerţului extern cu cereale al Imperiului Rus (1794-1853), am analizat procesul de încadrare a portului Odesa în sistemul de relaţii comerciale
externe al Imperiului Rus, evidenţiind următoarele aspecte de bază:
Constituirea instituţiilor cu atribuţii în domeniul comerţului extern în oraşul-port
Odesa, care au contribuit la practicarea eficientă şi lucrativă a relaţiilor comerciale pe plan intern
şi extern. Sunt analizate atât instituţiile publice (vama şi carantina portuară, bursa de mărfuri, 15
oficiile de creditare şi de asigurare, companiile de transport), cât şi cele private (casele de comerţ). O atenţie sporită se acordă cadrului juridic de constituire a instituţiilor de comerţ, suportului financiar
acordat de stat, caracterului facilităţilor şi privilegiilor de care beneficiau, rolului pe
care le aveau instituţiile de comerţ în exportul de cereale prin portul Odesa.
Cadrul juridic al comerţului extern prin portul Odesa, normele legale şi dispoziţiile cu
caracter general şi special care reglementau comerţul extern prin portul Odesa, regimul special al
comerţului extern prin portul Odesa, de port de tranzit, port de antrepozitare şi port liber (portofranco). Problema în cauză este abordată din perspectiva politicii comerciale promovate de Imperiul Rus în
vederea încurajării comerţului extern al regiunilor sale de sud-vest.
Structura capitalului comercial din oraşul-port Odesa încadrat în sistemul comerţului
european cu cereale, din perspectiva originii, dinamicii şi nivelului de avere a negustorilor din
portul Odesa. Principiile de realizare a afacerilor şi legăturile de rudenie ale burgheziei comerciale din Odesa au avut un rol important în stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor comerciale ale Imperiului Rus cu alte
state europene.
În capitolul trei, Evoluţia exportului de cereale prin portul Odesa pe piaţa europeană
(1794–1853), am stabilit, în primul rând, impactul orientării spre piaţă a producţiei de cereale în regiunile de sud-vest ale Imperiului Rus în dezvoltarea comerţului cu cereale prin portul Odesa. În această ordine de idei, am determinat principalii factori de creştere a producţiei de cereale, rolul
situaţiei
căilor de comunicaţii şi de transportare a cerealelor şi al altor dificultăţi practice în orientarea spre
piaţă a producţiei de cereale în gospodăriile agricole moşiereşti şi ţărăneşti. În secţiunea a doua, am
analizat procesul de integrare a Basarabiei în sistemul comerţului extern cu cereale prin portul Odesa.
Cu acest scop, au fost evidenţiate barierele care stânjeneau comerţul Basarabiei cu regiunile de peste
Nistru, ca de exemplu cordonul sanitaro-vamal de la Nistru, obligativitatea achitării taxelor de export-import la trecerea Nistrului şi cea a obţinerii documentelor de provenienţă a mărfurilor şi a certificatului
comercial pentru dreptul de export al mărfurilor peste Nistru, interdicţiile organelor de administrare provinciale impuse exportului de cereale etc. În cea de a treia secţiune, sunt examinate
etapele de afirmare a portului Odesa ca principal canal pentru exportul cerealelor din Imperiul Rus.
În fine, în secţiunea a patra, este analizată influenţa politicilor comerciale ale statelor europene asupra
geografiei exportului de cereale prin portul Odesa, căile de ocolire şi ajustare a comerţului la condiţiile tarifar-vamale. Sunt evidenţiate etapele de liberalizare a comerţului european cu cereale. Pe lângă
politicile comerciale, este analizată şi influenţa conflictelor şi a războaielor de pe continent asupra
geografiei comerţului cu cereale prin portul Odesa.
În final, sunt formulate concluziile şi recomandările la teză, în care se expune analiza rezultatelor obţinute, avantajele elaborărilor propuse, impactul lor asupra ştiinţei istorice. 16
1. COMERŢUL EXTERN CU CEREALE AL NEGUSTORILOR DIN IMPERIUL RUS
PRIN PORTUL ODESA (1794-1853): REPERE ISTORIOGRAFICE ŞI SURSELE DE
DOCUMENTARE
1.1. Diversitatea preocupărilor istoriografice privind rolul portului Odesa în sistemul comerţului european cu cereale
Rolul portului Odesa în sistemul comerţului european cu cereale a atras o anumită atenţie a
cercetătorilor din diferite state, dar cu precădere a celor din Rusia.
În istoriografia modernă rusă, acumularea materialului documentar şi istoriografic ce vizează diverse probleme de istorie economică şi politică a Imperiului Rus are loc mai intens începând cu anii ’30 ai
secolului al XIX-lea. În perioada de până la mijlocul secolului al XIX-lea s-a
mărit substanţial numărul publicaţiilor la temă în presa periodică, s-a extins varietatea tematicii
şi suportul metodologic al lucrărilor.
Lucrări valoroase privind dezvoltarea economiei ruse, inclusiv cu referinţă la producţia şi
exportul de cereale în prima jumătate a secolului al XIX-lea, sunt cele semnate de C.I. Arseniev
[193], E.F. Zeablovski [258; 259], I.I. Gorlov[233]. În lucrările lor privind statistica economică a
Rusiei, E.F. Zeablovski şi I.I. Gorlov oferă un bogat material despre producţia de cereale, comer-
ţul extern prin porturile ruse şi factorii ce facilitau acest comerţ. Amintim, în acest context, şi de
lucrarea lui Iacob Saburov, în care se analizează dezvoltarea agriculturii în teritoriul dintre Prut
şi Nistru [423]. Autorul a analizat condiţiile naturale şi funciare pentru practicarea agriculturii în
Basarabia, comerţul intern şi extern al provinciei, a propus câteva măsuri pentru creşterea rolului
acestuia în comerţul extern, mai ales cel cu cereale. Însă în lucrările acestor autori găsim şi unele
inexactităţi. Astfel, conform aprecierii lui I. Gorlov, regimul de porto-franco a fost creat în
Odesa prin ucazul de acordare a statutului de depozito-franco în anul 1804 [233, p. 283], lucru ce
nu este nicidecum adevărat.
Informaţii importante referitoare la exportul cerealelor din Rusia se găsesc în lucrările ce
au ca tematică comerţul extern rus, precum cele ale lui G. Nebolsin [295; 297; 298] şi M.P.
Zabloţki [250]. Lucrările dedicate istoriei comerţului extern al Rusiei ce aparţin cunoscutului
economist G.P. Nebolsin, funcţionar al Ministerului de Finanţe, prezintă o importanţă imensă
pentru cercetările din domeniu. Având la dispoziţie diverse documente din arhivele curente ale
diferitor instituţii de stat, generalizând materialul statistic depistat din culegerile de documente
oficiale, autorul a examinat evoluţia cantitativă şi valorică a exportului de cereale din Rusia,
rolul tarifelor protecţioniste în fluctuaţiile exportului, taxele vamale la importul şi exportul
cerealelor, preţurile la grâu, secară şi ovăz în principalele porturi între 1822 şi 1847, a încercat să17
determine factorii care au facilitat creşterea exportului de cereale din Rusia etc. [295, 297]. Dar
principiile teoretice şi metodologice la care a apelat îl împiedică să conceapă adecvat transformă-
rile structurale ce aveau loc în societatea rusă în acea perioadă, fapt ce s-a răsfrânt negativ asupra
abordărilor sale.
Un spaţiu larg în lucrările lui G.P. Nebolsin este dedicat comerţului prin portul Odesa.
Autorul a analizat principalele articole de import, export şi tranzit [295, p. 75-84], istoria evolu-
ţiei comerţului prin acest port, sistemul comerţului conform principiilor de porto-franco [296, p.
12-15, 55-76]. Fiind un susţinător deschis al politicii protecţioniste în comerţul extern al Rusiei,
G.P. Nebolsin s-a exprimat de nenumărate ori pentru anularea statutului de porto-franco. În acest
scop, el a ţinut să arate consecinţele nefaste ale existenţei comerţului liber prin portul Odesa asupra situaţiei celorlalte porturi ruse din Marea Neagră şi Marea Azov [295, p. 47]. G.P. Nebolsin
încerca să demonstreze că creşterea exportului de cereale din portul Odesa nu a fost determinată
de mărirea importului de mărfuri industriale în Imperiul Rus, ci de cererea externă. De altfel,
autorul aprecia că porturile sudice ruse erau importante doar din perspectiva exportului de cereale, întrucât ponderea produselor agricole în comerţul european al Rusiei ajungea până la 96%
[298, p. 452-454].
Tot în această perioadă apar şi primele încercări de a aborda nemijlocit comerţul extern al
oraşului-port Odesa. La începutul secolului al XIX-lea este publicată corespondenţa negustorului
din Odesa Ch. Sicard, lucrare importantă mai mult pentru materialul său factologic, decât analitic, care ne oferă totuşi un suport imens pentru înţelegerea mentalităţii de afaceri a burgheziei
comerciale din acest oraş-port [637]. Un prim studiu despre oraşul Odesa în care se fac referinţe
la comerţul extern cu cereale prin port aparţine publicistului P.P. Svinin [426].
Diferite probleme privind dezvoltarea sub aspect comercial, social-economic şi administrativ a oraşului-port Odesa pot fi găsite în lucrările lui A. Skalkovski. De referinţă este lucrarea
privind primele trei decenii din istoria oraşului [438], dar şi multe alte lucrări ale sale abundă în
material factologic şi analitic, strâns legat de istoria comerţului prin porturile ruse de la Marea
Neagră şi Marea Azov. Autorul a ţinut să arate că statutul de porto-franco, de care dispunea
Odesa, nu a fost hotărâtor în creşterea şi afirmarea oraşului. După părerea sa, factorul primordial
în căpătarea poziţiilor dominante în comerţul prin Marea Neagră l-a reprezentat pentru port dezvoltarea forţelor de producţie în guberniile sudice ale Imperiului Rus.
În 1839, la Odesa este instituită Societatea de Istorie şi Antichităţi, printre scopurile căreia
erau: de a depista documente şi acte privind istoria Novorosiei şi Basarabiei, de a colecta date
statistice pentru viitoarele scrieri istorice, de a analiza critic literatura rusă şi străină ce făcea referire la acest spaţiu geografic, de a publica rezultatele cercetărilor efectuate. În cadrul Societăţii 18
o intensă muncă de colectare a materialelor ce ţin de istoria oraşului-port Odesa a fost realizată
de A. Markevici [280]. Diferite probleme ce ţin de comerţul portului Odesa au fost examinate pe
paginile revistei Societăţii de către istoricul F. Brun [209].
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, şi în afara Imperiului Rus apar lucrări care fac referinţă la comerţul extern al portului Odesa. Amintim pe cele semnate de M. Anthoine [483],
Gabriel Castelnau [502, 503], William Jacob [552, 553, 551], J.J. Oddy [603], C.W. Rordansz
[627], William Waterston [664], D.M. Evans [521]. Comerţul cu cereale prin portul Odesa a fost
abordat şi în studiile dedicate politicilor comerciale ale diferitor state europene. La acest subiect
s-au referit atât funcţionari de stat, cât şi economişti: J.D. Hume [546], Edward West [665], John
Broadhurst [493], J.H. Renny [620], T.P. Thompson [654], Vivian Hussey [547]. Referinţe la
comerţul cu cereale al Rusiei găsim în scrierile reprezentanţilor şcolii economiei politice clasice:
Thomas Maltus [579; 580], David Ricardo [623; 624], James Mill [585; 586] J.-B. Say [634] şi
alţii [636]. Neajunsul acestor lucrări constă în faptul că materialul factologic utilizat în ele este,
în cele mai dese cazuri, „acomodat” pentru a corespunde ideilor pe care le promovau autorii.
Spre exemplu, membrul Institutului şi Societăţii de Economie Politică din Paris, M.M. Chevalier,
analizând sistemul comercial francez, a acordat o atenţie sporită exportului de cereale prin portul
Odesa ca factor de constrângere a liberalizării comerţului [509, p. 193-208]. Acelaşi lucru se
poate spune şi despre articolul lui Ferdinando Lucchesi, ce se referă la „pericolele” ce se iscau
pentru producătorii agricoli din statele italiene de la comerţul cu cereale al porturilor ruse de la
Marea Neagră odată cu rezolvarea problemei trecerii libere a vaselor comerciale ruse prin Bosfor
prin Pacea de la Adrianopol (1829) [574].
Informaţii referitoare la comerţul cu cereale prin portul Odesa putem găsi şi în câteva studii
dedicate oraşelor-porturi cu care acesta avea strânse legături. În această categorie se înscriu lucrările lui Jules Julliany despre Marsilia [561; 562; 563] şi cea a lui Charles Capper despre Londra [501].
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului XX creşte substanţial numărul lucrărilor care pun în discuţie diverse probleme social-economice ale Imperiului Rus. Cercetând istoria dezvoltării agriculturii ruse, F. Turcinovici acordă o atenţie sporită producţiei comerciale de cereale [461]. Autorul a analizat creşterea remarcabilă a exportului de grâne din Rusia în primele decenii ale secolului al XIX-lea
prin prisma cererii de pe piaţa externă[461, p. 62].
O problemă importantă din perspectiva temei noastre de studiu reprezintă dezvoltarea agriculturii
comerciale în guberniile ucrainene şi Basarabia. D.I. Bagalei, în lucrarea sa despre colonizarea
guberniilor sudice ale Imperiului Rus, a analizat şi rolul acestui fenomen în dezvoltarea agriculturii în regiunile menţionate [197]. În aceeaşi ordine de idei menţionăm lucrările lui I.F. 19
Ştukenberg[472; 473; 474; 476; 477; 475], care conţin un material statistic valoros pentru studiul
comparativ al guberniilor din Imperiul Rus.
Tot în această perioadă văd lumina tiparului o serie de lucrări cu caracter de sinteză, vizând
comerţul extern rus, precum cele ale lui L.V. Tengoborski [451], A. Ber [200], A.D. Boceagov
[206], V.A. Butenko [213], P.I. Gheorghievski [223], S.I. Gulişambarov [240], I.P. Kozlovski
[270], I. Engalman [478], dar şi cu caracter problematic ale lui F. Zaharievici [253], S.I.
Gulişambarov [241], N.I. Tarasenko-Otreşkov [450], Max Virt [216], V.I. Pokrovski [337], D.A.
Timireazev [453] etc. Lucrarea lui V.I. Pokrovski, spre exemplu, conţine date statistice riguros
verificate, alcătuite în baza izvoarelor inedite şi a celor depistate de alţi cercetători. Sunt relevante datele referitoare la comerţul extern cu cereale în a doua jumătate a anilor ’20 ai secolului al
XIX-lea. Informaţii despre dinamica crizelor comerciale europene, inclusiv a celor ce ţin de cereale, pot fi găsite în lucrarea lui Max Virt.
În studiul său monografic dedicat dezvoltării comerţului şi industriei ruse, A.D. Boceagov
se referă şi el tangenţial la comerţul extern rus cu cereale din perspectiva ucazurilor şi dispoziţiilor imperiale din acest domeniu [206]. La începutul secolului al XX-lea, istoricul N.N. Firsov a
analizat etapele de lichidare a monopolurilor şi interdicţiilor la exportul cerealelor peste hotare
[465, p. 229-230]. P.P. Meligunov, în lucrarea sa despre comerţul extern al Rusiei de până la
secolul al XVIII-lea, s-a referit la începuturile comerţului extern cu cereale prin portul Odesa
[284, p. 279].
Informaţii importante privind comerţul extern cu cereale al Imperiului Rus se conţin şi în
lucrările ce ţin de politica comercial-vamală a Imperiului Rus, de exemplu cele semnate de A.
Semenov[427], E.F. Kankrin[264], V. Vitcevski [217], P.V. Struve[449], K.N. Lodîjenski [277],
M.N. Sobolev [444]. A. Semenov analizează tematic şi cronologic legile şi actele ce au vizat comerţul extern cu cereale, dar aprecierile sale sunt simpliste. Latura analitică slabă a lui A.
Semenov se vede mai ales când încearcă să justifice legile adoptate prin preluarea motivaţiei
oficiale a legiuitorului [427, p. 131]. E.F. Kankrin, ministru de finanţe în anii 1822-1844, cu concepţii conservative, a tins să contribuie la consolidarea poziţiilor autocraţiei, de aceea în lucrarea
sa a promovat ideea că în dezvoltarea economică a Rusiei atenţia principală trebuie acordată
agriculturii, însă sugera mai mult calea lentă de dezvoltare a acestei ramuri[264].
Un anumit suport în studierea problemei rolului portului Odesa în sistemul comerţului european cu cereale în prima jumătate a secolului al XIX-lea reprezintă lucrarea lui M.N. Sobolev,
dedicată politicii vamale a Rusiei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea [444]. În primele capitole, autorul analizează tarifele vamale din anii ’40-’50, însă nu reuşeşte să pătrundă în esenţa
lucrurilor, căci lucrarea sa suferă de inexactităţi esenţiale, nu conţine o analiză temeinică a eve-20
nimentelor, îi lipsesc concluziile şi generalizările privind problema studiului, referinţele la izvoare nu sunt exacte etc.
Influenţa tarifelor vamale asupra dezvoltării comerţului rus cu cereale este analizată în lucrările lui K.N. Lodîjenski [277], I.M. Kulişer [274], V.I. Piceta [336]. Diverse aspecte ce ţin
într-o măsură mai mare sau mai mică de comerţul extern rus cu cereale sunt elaborate în lucrările
lui L.V. Tengoborski [451], N.K. Moghileanski [290], I. Ianson [479], J.G. Bloch [202]. În lucrarea lui J.G. Bloch, dedicată istoriei finanţelor în Rusia, autorul se referă la evoluţia preţurilor la
cereale în Rusia începând cu anii ’30. Autorul admitea că creşterea preţurilor la cereale era legată
de creşterea volumului cerealelor exportate, dar sugera că acest fenomen nu a adus beneficii financiare statului [202, p. 192].
În perioada menţionată creşte numărul lucrărilor cu caracter monografic şi al studiilor consacrate implicit diferitor aspecte din istoria oraşului-port Odesa, în care o atenţie sporită se acordă comerţului
extern al portului. În cadrul Societăţii de Istorie şi Antichităţi o intensă muncă de
editare a materialelor privind istoria oraşului-port Odesa este efectuată de K. Smolianinov [443],
A.V. Longhinov [279], N. Murzakevici [293; 292]. Studiile acestora se disting printr-un nivel
înalt ştiinţific, o documentare riguroasă, dar sunt carente la capitolul analitic. Astfel, K.
Smolianinov a pus în circuitul ştiinţific date importante în privinţa istoricului întemeierii şi evoluţiei oraşului-port Odesa, însă studiului său îi lipseşte abordarea problematică [443].
O lucrare de sinteză asupra comerţului cu cereale din regiunile Novorosiei aparţine istoricului M. Volski. Autorul avea o poziţie contrară celei exprimate de G.P. Nebolsin, considerând
că regimul de porto-franco a avut un rol pozitiv pentru exportul de cereale prin Odesa, în special
prin atragerea capitalului străin [218, p. 45]. O altă lucrare relevantă este cea semnată de I.
Sokalski, care se referă la rolul portului Odesa în comerţul european cu cereale în anul 1853
[445]. Autorul a analizat premisele creşterii substanţiale a exportului de cereale prin portul
Odesa în anul 1853, cum ar fi cererea mare de pe piaţa externă, producţia înaltă de cereale în
Rusia, în special în guberniile sudice, structura pe culturi a cerealelor exportate etc.
Informaţii despre comerţul extern al portului Odesa, dinamica negustorilor de ghildă din
acest oraş-port, rolul drumurilor comerciale în aprovizionarea portului pot fi găsite în lucrarea lui
A. Schmidt, care include diverse materiale statistice şi geografice ale guberniei Herson [470;
471].
Un aport substanţial la studiul problemelor legate de comerţul extern prin portul Odesa au
adus istoricii Dm. Meier, S. Berstein, A. Orlov. Primul dintre ei, Dm. Meier, a abordat exhaustiv
aspectul juridic al practicilor comerciale din Odesa [283]. S. Bernstein, la rândul său, a realizat
un studiu privind rolul comerţului prin portul Odesa în dezvoltarea economică a Novorosiei 21
[201]. În lucrarea dedicată istoriei oraşului-port Odesa în anii 1794-1803, A. Orlov a realizat o
analiză temeinică a evoluţiei comerţului acestui port, a dinamicii capitalurilor comerciale şi a
originii etnice a negustorilor de ghildă [329].
Deosebit de rodnic în istoricul apariţiei lucrărilor ce ţin de problema noastră de studiu s-a
dovedit anul 1894, când s-a sărbătorit fastuos centenarul oraşului-port Odesa. Printre lucrările
apărute în acest an le amintim pe cele ale lui I.F. Fedorov [464], A. Kirpicinikov şi A. Markevici
[345], culegerea de articole îngrijită de L.M. de Ribas şi S. Borinevici [437]. Toate aceste lucrări
se caracterizează printr-o abordare idealistă a istoriei oraşului-port Odesa, lipsa analizei proceselor social-economice şi a metodologiei ştiinţifice de cercetare.
Şi în afara hotarelor Imperiului Rus apar o serie de lucrări care ating direct sau tangenţial
comerţul rus cu cereale, în special cel prin portul Odesa. Un studiu valoros privind comerţul
Odesei cu porturile italiene în anul 1852 a fost realizat de publicistul Giuseppe Sacchi [633].
David Urquhart, publicist şi diplomat englez, la rândul său, a analizat pe larg eforturile Imperiului Rus de a-şi promova comerţul extern cu cereale, el a atras o atenţie specială măsurilor întreprinse de guvernul
rus pentru anihilarea concurenţei Principatelor Române [659; 658]. Victor
Émion, avocat şi publicist francez, a descris practicile juridice din comerţul cu cereale european
din perspectiva adaptării acestora la legislaţia din domeniu [520]. Informaţii de acest gen găsim
şi în studiile dedicate diferitor aspecte ale legislaţiei cerealelor în Anglia [640], dar şi în alte state
europene.
Ca urmare, conchidem că abordărilor în cauză, precum şi ale altor autori din această perioadă le lipseşte substratul analitic al proceselor istorice. Istoriografia modernă nu a ştiut, de
altfel, a depăşi caracterul factologic şi simplist al discursului ştiinţific.
În perioada interbelică, ştiinţa istorică în Rusia şi Ucraina, după formarea URSS la 30 decembrie 1922, a intrat pe făgaşul concepţiilor marxist-leniniste. Repertoriul istoriografic la tema
abordată este însă redus. Menţionăm doar lucrările istoricului ucrainean O. Ogloblin. Autor a
mai multor articole în revistele de specialitate, istoricul a analizat dezvoltarea capitalismului în
Ucraina, acordând o atenţie sporită cercetării statutului de porto-franco de care s-a bucurat portul
Odesa. În opinia lui O. Ogloblin, statutul de porto-franco a avut un rol pozitiv pentru Odesa,
deoarece a facilitat acumularea capitalului şi a lărgit piaţa externă de desfacere a grâului din guberniile ucrainene [306]. Autorul considera că limitarea comerţului de import în regiunile sudice
ale Rusiei împiedica creşterea comerţului de export şi intensifica concurenţa porturilor sale nordice, astfel că porturile sudice erau limitate doar la cereale ca articol de export [305, p. 217].
Nici în istoriografia din afara URSS, situaţia nu se prezenta mai bine. Pe paginile revistei
Viaţa Basarabiei găsim un mic articol despre producţia şi comerţul cu cereale în Basarabia în 22
perioada dominaţiei ruse [35]. În acest articol se fac unele referinţe şi la rolul portului Odesa în
comerţul extern cu cereale al Basarabiei. Un oarecare aport în studierea problemelor privitoare la
comerţul european cu cereale în secolul al XIX-lea au adus istoricii români Ştefan Zeletin [37;
38] şi Nicolae Iorga [22]. Unele referinţe la comerţul rus cu cereale găsim în lucrările dedicate
legilor cerealelor (Corn Laws) din Anglia, precum cele semnate de J.A. Thomas[653], D.L. Burn
[499], C.R. Fay[525, 527].
În perioada de după cel de al Doilea Război Mondial, istoriografia sovietică a cumulat
mai multe cercetări fundamentale pe problemele legate de comerţul extern cu cereale şi locul
acestuia în dezvoltarea economică a Imperiului Rus în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
În anii ’50 ai secolului XX au apărut mai multe lucrări care au formulat noi direcţii de cercetare în problemele social-economice ale Imperiului Rus. Autorii care au cercetat războaiele
ruso-turce purtate în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, E.I. Drujinina
[245, p. 54-58], A.V. Fadeev [463], dar şi alţii [203], au analizat cauzele intensificării politicii
externe a Imperiului Rus în direcţia confruntării cu Imperiul Otoman, evidenţiind, printre altele,
necesităţile de lărgire a suprafeţelor cultivate, precum şi lipsa unui port maritim de desfacere a
produselor din regiunile sudice ale Rusiei.
Diverse probleme legate de comerţul rus cu cereale sunt analizate în lucrările de sinteză cu
privire la constituirea pieţei interne ruse, precum cele ale lui I.D. Kovalcenko, L.V. Milov [267]
şi B.N. Mironov [287], A.A. Preobrajenski, V.I. Buganov [210], în articolele lui N.L. Rubenştein
[419], S.D. Skazkin [432] şi I.A. Tihonov [454]. Studiul de sinteză privind piaţa agrară naţională
a Rusiei al istoricilor L.V. Milov şi I.D. Kovalcenko are la bază analiza a 150 mii de coeficienţi,
construind în baza acestora o serie de modele corelaţionare ale pieţei interne, caracteristice pentru fiecare etapă a formării pieţei naţionale ruse. Lucrarea a fost precedată de o serie de studii ale
autorilor, în care au fost analizate orientarea spre piaţă a producţiei agricole în Rusia în prima
jumătate a secolului al XIX-lea [268], principiile de cercetare a procesului de formare a pieţei
naţionale ruse de mărfuri agricole în secolele XVIII-XX [269], evoluţia preţurilor la cereale în
Rusia şi caracterul pieţei agrare naţionale [286].
Un alt istoric ce a studiat formarea pieţei naţionale ruse este B.N. Mironov [287]. Autorul a
pus accent pe aşa probleme ca structura globală şi geografică a pieţei interne ruse, factorii dezvoltării structurii pieţei interne ruse, funcţionarea şi dezvoltarea pieţei interne ruse, sferele permanente şi
temporare ale pieţei interne ruse. Abordând aceste probleme, B.N. Mironov s-a bazat
în principal pe analiza datelor ce privesc comerţul cu cereale. Dezvoltând ideile sale din monografia în cauză, istoricul sovietic a mai publicat câteva studii în care a analizat tendinţele de evoluţie a preţurilor
la cereale în Rusia în secolele XVIII-XIX [289; 591], abordând aspecte ca ra-23
portul dintre cererea şi oferta la cereale, factorii dinamicii şi geografiei preţurilor la cereale, legităţile de formare a preţurilor şi influenţa preţurilor la cereale asupra dezvoltării agriculturii. Printre preocupările istoricului B.N. Mironov se numără şi problemele de ordin general ce ţin de evoluţia comerţului intern şi
extern din Rusia în secolele XVIII-XIX, autorul având la activ o monografie dedicată dezvoltării oraşului rus sub aspect demografic, social şi economic în anii 1740-
1860 [288]. Aceasta lucrare reprezintă un suport substanţial în încadrarea cercetărilor noastre
privind oraşul Odesa.
De ajutor în cercetarea rolului portului Odesa în sistemul comerţului european cu cereale
sunt lucrările în care se analizează dezvoltarea agriculturii comerciale în arealul geografic dintre
Nipru şi Prut. În monografiile cercetătoarei E.I. Drujinina [246; 247], spre exemplu, sunt examinate procesele social-economice ce au avut loc în anii 1800-1860 în cele trei gubernii din
Novorosia – Herson, Taurida şi Ekaterinoslav, fiind analizate aşa aspecte precum ar fi colonizarea guberniilor ucrainene, organizarea administrativă, dezvoltarea agriculturii, a industriei şi a
comerţului intern şi extern. Tot în acest context pot fi menţionate şi lucrările lui I.O. Gurji [242],
J.A. Ananian [189],V.M. Kabuzan [263] ş.a. Istoricul I.O. Gurji a analizat rolul guberniilor ucrainene în sistemul comerţului extern al Imperiului Rus la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-
lea [242, p. 54]. V.M. Kabuzan a cercetat colonizarea teritoriilor anexate la
Imperiul Rus. Autorul conclude că, deşi valorificarea economică a Novorosiei rămânea în urmă
faţă de ritmul de populare, totuşi, în comparaţie cu alte regiunii ale Imperiului Rus, nivelul de
dezvoltare era mai înalt, datorită faptului că relaţiile feudale erau mai puţin răspândite [263, p.
216].
Dezvoltarea agriculturii comerciale în Basarabia a fost analizată în lucrările istoricilor I.S.
Grosul şi I.G. Budac [234, p. 150], I.I. Meşceriuc [285], M.P. Muntean [291], I.A. Anţupov [192].
Istoricul M.P. Muntean, abordând problema dezvoltării economice a Basarabiei de până la reformă agrară din Rusia (1861), în baza unui număr impunător de izvoare, a caracterizat situaţia
principalelor ramuri economice ale Basarabiei în prima jumătate a secolului al XIX-lea, descriind formele sezoniere şi permanente ale comerţului, producţia cerealelor în Basarabia şi comerţul
intern şi extern cu acestea. I.A. Anţupov a analizat piaţa agrară în Basarabia în secolul al XIXlea, caracterul de marfă al producţiei agricole în Basarabia. O contribuţie la studiul problemelor
legate de dezvoltarea social-economică a Basarabiei a fost adusă de I.I. Meşceriuk în lucrarea
„Dezvoltarea social-economică a satelor bulgare şi găgăuze din sudul Basarabiei” [285]. Autorul
a analizat procesul de geneză şi evoluţie a relaţiilor capitaliste în sudul Basarabiei, a determinat
căile de acumulare iniţială a capitalului comercial, a descris metodele de exploatare a muncii
salariate în gospodăriile coloniştilor [285, p. 216-219]. 24
Comerţul extern şi politica comercial-vamală a Imperiului Rus în perioada blocadei continentale şi repercusiunile ei asupra comerţului extern a fost abordată în complexitate de istoricul
M.F. Zlotnikov [256]. Diverse aspecte privind comerţul extern cu cereale şi-au găsit reflectare în
studiile ce ţin de politica tarifară a Imperiului Rus în prima jumătate a secolului al XIX-lea, precum cele semnate de S.B. Okun [328], G.G. Proşin [344], S.I. Borovoi [204] şi N.P. Strahova
[447; 448]. Autorii au analizat tarifele vamale liberale din anii 1816 şi 1819, punându-le pe seama năzuinţelor unor cercuri politice influente de facilitare a exportului de cereale din Rusia. Politica statului faţă de societăţile pe acţiuni, inclusiv a celor din domeniul comerţului, în cadrul procesului de dezvoltare
a relaţiilor capitaliste în Rusia a fost cercetată de L.E. Şepelev [469].
Atitudinea pe care o aveau oficialităţile imperiale ruse asupra exportului de cereale până la
1815 poate fi înţeleasă pe deplin şi din lucrările istoricilor N.S. Kineapina [265] şi V.L. Poleakov
[338]. N.S. Kineapina a încercat să explice de ce cursul fritrederian iniţiat prin tarifele liberale
din 1816 şi 1819 a fost abandonat. Ea constată în aceeaşi ordine de idei că începând cu anii ’20,
Rusia a resimţit şocul prohibiţiilor impuse de statele occidentale la importul cerealelor [265, p.
96-97]. V.L. Poleakov, la fel, a încercat să coreleze prohibiţiile impuse la importul cerealelor în
principalele state europene cu adoptarea în decursul a zece ani a patru tarife vamale pentru comerţul european: pe de o parte, cele liberale de la 1816 şi 1819, iar pe de alta, cele protecţionistprohibitive din 1822 şi 1826 [338, p. 331-333]. Aceşti autori abordează problema doar prin prisma intereselor industriei
ruse. Evident, măsurile adoptate pentru facilitarea exportului de cereale
erau criticate şi considerate incorecte. Totuşi, unii autori sovietici, precum V.K. Iaţunski, analizând particularităţile revoluţiei industriale în Rusia, ajung la concluzia că creşterea exportului de
cereale în a doua jumătate a anilor ’40 ai secolului al XIX-lea a contribuit la mărirea puterii de
cumpărare a populaţiei şi, astfel, a generat creşterea cererii la mărfuri industriale ruse. Cu alte
cuvinte, exportul de cereale a stimulat producţia industrială rusă [480, p. 141].
Procesele social-economice ce aveau loc în oraşele ruse în perioada abordată au fost analizate în lucrările şi studiile istoricilor P.G. Rîndziunski [420; 421; 422], B.N. Mironov [288], V.I.
Jukov [249]. Problemele legate de căile de comunicaţii acvatice ale Imperiului Rus din perioada
sfârşitului secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea, mai ales prin optica
necesităţilor comerţului rus, au fost analizate în monografiile istoricului E.P. Istomina [261; 262].
În concepţia acesteia, ieşirea Rusiei pe piaţa externă de cereale s-a produs şi datorită faptului că
s-a reuşit micşorarea costurilor de transportare a grânelor din guberniile interne spre porturile de
desfacere.
Un studiu monografic esenţial pentru cercetarea rolului portului Odesa în sistemul comer-
ţului european aparţine istoricului sovietic V.A. Zolotov. Lucrarea sa conţine informaţii preţioase 25
privind dezvoltarea relaţiilor marfă-bani în gospodăriile agricole din guberniile ucrainene în perioada dată, exportul şi importul mărfurilor agricole, rolul capitalului comercial în organizarea
comerţului extern al Rusiei de Sud. Astfel, autorul arată în ce mod, la sfârşitul anilor ’40, cererea
crescândă de pe piaţa externă a putut fi acoperită prin producţia regiunilor apropiate de porturile
de la Marea Neagră şi Marea Azov, şi nu prin lărgirea arealului de aprovizionare, ca în deceniile
anterioare [257, p. 20].
Un alt aspect tratat de V.A. Zolotov sunt tarifele vamale pentru exportul de cereale pe cale
maritimă şi terestră [257, p. 90]. Autorul critică în spiritul învăţăturilor marxiste tendinţele de
îmburghezire a moşierilor, care, văzând în comerţul extern cu cereale o sursă de îmbogăţire, fă-
ceau presiuni asupra guvernului pentru a obţine facilitarea exportului, creând astfel breşe în sistemul vamal-protecţionist, atât de necesar pentru dezvoltarea industriei naţionale. În acelaşi spirit, autorul
analizează şi apreciază statutul de porto-franco de care a beneficiat Odesa timp de 40
de ani. V.A. Zolotov consideră că privilegiul nu a contribuit cu nimic la dezvoltarea comerţului
extern cu cereale al regiunilor sudice ale Rusiei. Mai mult, în opinia sa, urmare a instituirii portofranco în Odesa, milioane de lire sterline şi zeci de milioane de franci şi alte valute rămâneau în
băncile din Londra, Marsilia, Genova şi alte centre ale comerţului european. Aceasta, din cauza
faptului că negustorii străini preferau să plătească pentru cerealele achiziţionate în Odesa nu cu
bani gheaţă, ci cu mărfuri industriale aduse din propriile ţări. V.A. Zolotov susţinea că portofranco în Odesa a fost rezultatul „manifestării caracterului contradictoriu al politicii comerciale
externe a guvernului ţarist, formată sub influenţa atât a intereselor limitate de clasă ale moşierilor, cât şi a intereselor generale ale statului dvorenesc”[257, p. 149].
Problema comerţului extern cu cereale prin portul Odesa a fost examinată parţial şi în legă-
tură cu Basarabia. Astfel, diverse aspecte privind comerţul extern cu cereale al Basarabiei prin
portul Odesa au fost cercetate de către istoricii I.D. Puhalski [408] şi S.A. Panfilov [333]. Istoricul S.A. Panfilov a adunat şi a publicat informaţii preţioase cu privire la orientarea spre piaţă a
producţiei de cereale în Basarabia în anii ’40-’60 ai secolului al XIX-lea, în special prin prisma
cererii de pe piaţa externă.
În afara hotarelor fostei URSS, cea mai importantă lucrare dedicată istoriei oraşului-port
Odesa aparţine cercetătoarei americane Patricia Herlihy, care şi-a susţinut teza de doctor la tema
comerţului de tranzit cu cereale ruse prin porturile italiene, iar ulterior a publicat câteva studii şi
o monografie în care a analizat dezvoltarea oraşului-port Odesa [544; 545]. Autoarea a abordat
aşa aspecte precum colonizarea şi dezvoltarea economică a hinterlandului, dezvoltarea oraşului
şi constituirea instituţiilor cu atribuţii administrative şi comerciale, comerţul intern şi extern cu
cereale, rolul producătorilor, intermediarilor şi negustorilor de ghildă în acest comerţ. Specific 26
acestei lucrări este tratarea de pe poziţii general-umane a proceselor istorice, un spaţiu important
fiind acordat analizei personalităţilor care au marcat istoria acestui oraş.
Reieşind din considerentul că în studiul nostru este examinată problema comerţului extern,
e necesar să amintim lucrările lui Paul Cernovodeanu, Paul Păltânea [23] şi Constantin Buşe [3],
ce vizează Principatele Române, dar fac referinţă la exportul de cereale prin portul Odesa. Istoricul român Paul Cernovodeanu, în lucrarea sa privind relaţiile comerciale româno-engleze în contextul
politicii orientale a Marii Britanii (1803-1878), abordează comerţul rus cu cereale prin
portul Odesa sub aspectul concurenţei pe care o crea acesta porturilor Galaţi şi Brăila [6]. Autorul analizează politica Imperiului Rus de promovare şi protejare a comerţului porturilor sale de la
Marea Neagră şi efectul acesteia asupra comerţului Principatelor Române, descriind în detaliu
metodele prin care Rusia încerca să contracareze concurenţa porturilor Galaţi şi Brăila
1
[6].
În perioada de după 1991, în spaţiul fostei URSS, preocupările privind comerţul prin portul Odesa aparţin în principal istoricilor ucraineni, dar diverse aspecte au fost abordate tangenţial
şi de istorici din Republica Moldova sau Federaţia Rusă.
Studiile dedicate problemelor privitoare la comerţul cu cereale prin portul Odesa au căpătat
o tematică mai largă şi au vizat diverse aspecte privind instituţiile administrativ-vamale, comerciale şi sociale ale acestui oraş-port. În prezent, cercetări de acest gen sunt realizate în special de
istoricii ucraineni T.G. Goncearuk [229], A. Gorbatiuk [232; 231], O. Gubar [235; 236; 237;
238; 239], S. Reşetov [412; 413], A. Tretiak [457; 458; 460], D.V. Reşetcenko [414], G.A.
Sighida [431]. Istoricul T.G. Goncearuk a acordat în lucrările sale un spaţiu larg analizei detaliate a statutului de porto-franco, precum şi disputelor istoriografice pe acest subiect [227; 225; 226;
228]. Acestui autor îi aparţin şi cele mai recente lucrări dedicate diferitor probleme legate de
comerţul de tranzit de care beneficia Odesa [227; 230]. S. Reşetov a descris personalităţile şi a
examinat arborele genealogic al negustorilor din Odesa G.G. Marazli şi C.I. Sicard. A. Tretiak a
cercetat rolul ducelui de Richelieu în dezvoltarea oraşului-port Odesa [457], particularităţile sistemului porto-franco în Odesa [460] etc.
În Republica Moldova, cele mai multe tangenţe cu problema noastră de studiu le găsim în
lucrările cercetătorului Valentin Tomuleţ [26-34]. În monografia sa privind politica comercialvamală a ţarismului în Basarabia [34], istoricul relevă că, pe lângă legislaţia rusă, un rol important în comerţul cu
cereale aveau dispoziţiile organelor de decizie regionale, care uneori încălcau
1
Potrivit lui Paul Cernovodeanu, administraţia rusă, în timpul ocupaţiei Principatelor după încheierea războiului rusoturc din 1828-1829, a recurs la restrângerea dreptului acestora de a exporta grâne şi alte
produse sub pretextul acoperirii
necesităţilor interne. Pe de altă parte, ruşii stabileau în mod ilegal, contrar prevederilor Tratatului de la Adrianopol, care
asigura libertatea comerţului internaţional pe Dunăre, diferite taxe pentru orice vas care ieşea în Marea Neagră pe la
Sulina. Astfel, vasele maritime deseori erau forţate să se îndrepte spre porturile ruse de la Marea Neagră. 27
prevederile legale, mai ales că în Basarabia puterea vechilor legi ale ţării a fost păstrată pentru un
anumit timp. V. Tomuleţ pune în lumină numeroase decizii de a interzice comerţul intern şi extern cu cereale pe anumite perioade de timp, pentru anumite tipuri de cereale, prin anumite vămi,
în dependenţă de interesele de moment ale autorităţilor locale. Lucrarea dată serveşte drept suport în studiul diverselor aspecte legate de burghezia comercială din oraşul Odesa [34].
Istoriografia de peste hotare de după 1991 include studii valoroase în privinţa diferitor aspecte ce ţin de dezvoltarea comerţului cu cereale prin portul Odesa în prima jumătate a secolului
al XIX-lea. Istoricul grec T.C. Prousis a cercetat riscurile comerţului extern al Rusiei prin porturile sale de la Marea Neagră în primele decenii ale secolului al XIX-lea din perspectiva confruntării ruso-otomane
[618]. Comerţul cu cereale al portului Odesa cu portul Livorno este tratat par-
ţial de istoricul D.G. LoRomer în lucrarea sa dedicată negustorilor şi reformelor din acest oraş-
port toscan [573]. Diverse aspecte ale comerţului european cu cereale în prima jumătate a secolului al XIX-lea le găsim analizate în lucrările privind legile cerealelor din statele vest-europene, a
căror tematică este şi ea foarte variată [485; 511; 523; 534; 555; 570; 572; 575; 583; 616; 656;
661; 663].
O lucrare relevantă pentru studiul nostru este cea a autorului englez S.R. Thompston, ce se
referă la organizarea şi finanţarea comerţului extern rus în secolul al XIX-lea – începutul secolului XX, tradusă şi publicată în limba rusă în 2008 [455]. Autorul a analizat aşa probleme-cheie ca
sursele de finanţare a comerţului, evoluţia antreprenoriatului comercial în contextul politicii economice a guvernului rus, infrastructura fizică şi comercială a comerţului, practica comercială în
Rusia, locul Rusiei în comerţul internaţional, istoria principalelor firme din Imperiul Rus încadrate în comerţul extern. Cartea are ca suport documente inedite din arhivele caselor de comerţ
britanice.
În istoriografia străină contemporană, problemele legate de comerţul cu cereale în secolul
al XIX-lea sunt studiate în cadrul concepţiei de integrare a pieţelor interne şi formare a pieţei
europene de cereale. Amintim în acest sens lucrările lui K.G. Persson [611], G. Federico[530],
D. S. Jacks [549], A.J.H. Latham, Larry Neal [571], J.M. Nason, D.G. Paterson, R.A. Shearer
[597], Martin Uebele [657].
Ca rezultat al studierii diversităţii preocupărilor istoriografice privind rolul portului Odesa
în sistemul comerţului european cu cereale, am ajuns la concluzia că cercetarea problemei în
cauză este strâns legată de cea a integrării Imperiului Rus în acest sistem şi că ea necesită a fi
analizată şi sub acest aspect. 28
1.2. Integrarea pieţei interne ruse în sistemul comerţului european cu cereale: concepţii şi metodologii de cercetare
Înainte de a aborda problema enunţată, este necesar de a defini sistemul comerţului european cu cereale şi de a enunţa componentele lui de bază. Un sistem presupune un ansamblu de
elemente aflate într-o relaţie de interdependenţă şi interacţiune reciprocă, formând un tot organizat. Sistemul comerţului european cu cereale ar presupune, în această ordine de idei, relaţia func-
ţională dintre pieţele interne de cereale ale statelor europene, determinată de diferenţele în costurile de producţie, intermediată de purtătorii de capital comercial, diverse instituţii de comerţ,
transport, asigurări şi creditare, reglementată de tarife şi norme comercial-vamale şi menţinută de
concurenţă. Astfel, înţelegerea principiilor de formare şi dezvoltare a pieţelor interne este esenţială în înţelegerea proceselor de pătrundere a cerealelor ruse pe pieţele interne europene.
În literatura de specialitate nu există o definiţie unanim acceptată a noţiunii de piaţă [491,
p. 62-65], lucru ce a determinat apariţia mai multor concepţii privind datarea şi specificul pieţelor naţionale. În economia politică clasică predomina reprezentarea pieţei ca un loc de schimb
sau teritoriu geografic. Piaţa constituia, în viziunea reprezentanţilor acesteia, o sferă de activitate
economică, în care produsele şi serviciile sunt produse din start pentru schimb şi care poate fi
reglementată prin diferite regimuri instituţionale. Se avea în vedere totalitatea actelor de schimb,
care erau localizate geografic, sau un anumit tip de produse şi servicii. Aceasta însemna de la
bun început că nu există şi nu poate exista o piaţă unică şi unitară, ci doar o mulţime mobilă de
pieţe izolate sau interconectate [409, p. 18-19].
Situaţia s-a schimbat la începutul secolului XX, atunci când fondatorii teoriei economice
neoclasice [Alfred Marshall (1842-1924), Carl Menger (1840-1921)], pe lângă reprezentarea
pieţei ca „teritoriu de schimb”, au dezvoltat conceperea ei ca forma ideală a relaţiilor economice.
Piaţa apare în această definire ca un mecanism de echilibrare a cererii şi ofertei, care poate func-
ţiona în orice contururi teritoriale sau de ramură. Mai mult decât atât, nu se înţelege sub aceasta o
totalitate agregată de acte individuale de schimb, ci un sistem relativ autonom şi integru cu un
mecanism de autoreglare incorporat. Piaţa, deci, este caracterizată ca o sferă în care domină concurenţa dintre agenţi independenţi şi formarea liberă a preţurilor. Adepţii teoriei economice neoclasice erau
convinşi că eliminarea constrângerilor externe putea duce la apariţia spontană a pie-
ţelor ca o modalitate mai efectivă a distribuirii resurselor [410, p. 28; 409, p. 19].
Procesul de formare a pieţei interne (naţionale) ruse a fost cercetat destul de intens în ştiin-
ţa istorică sovietică. La baza acestor studii erau puse dogmele marxist-leniniste. V.I. Lenin considera că piaţa internă apare odată cu începutul producţiei de mărfuri şi se formează prin dezvoltarea acestei
producţii de mărfuri, iar gradul de fărâmiţare a diviziunii sociale a muncii determină29
nivelul de dezvoltare a pieţei; piaţa se lărgeşte odată ce marfă devine nu doar producţia ci şi for-
ţele de producţie, şi doar odată cu transformarea acesteia din urmă componentă în marfă, capitalismul cuprinde întreaga ţară. Cu alte cuvinte, nivelul de dezvoltare al pieţei interne într-o ţară
reflectă nivelul de dezvoltare al relaţiilor capitaliste în ea [274, p. 60]. Cu toate acestea, în istoriografia sovietică au existat dispute în privinţa conceperii noţiunii de piaţă internă exclusiv ca un
element capitalist [432, 454, 210, 267, 287]. Pe de o parte, istoricul S.D. Skazkin afirma că piaţa
unică a Rusiei s-a format în baza dezvoltării legăturilor de schimb între pieţele locale, şi nu a
dezvoltării capitalismului [432, p. 28]. Pe de altă parte, istoricii A.A. Preobrajenski şi I.A.
Tihonov susţineau ideea că procesul de formare a legăturilor dintre pieţele locale şi concentrarea
acestora într-o piaţă unică ţin neapărat de geneza relaţiilor capitaliste în procesul de producţie
[340, p. 109]. Adepţii primului punct de vedere, istoricii I.D. Kovalcenko şi L.V. Milov, au introdus în circuitul ştiinţific o nouă noţiune – cea de piaţa simplă de mărfuri a întregii Rusii [267,
p. 151], distinctă de piaţa unică de tip capitalist a întregii Rusii [267, p. 352]. Potrivit acestora, pe
parcursul istoriei s-au format mai întâi pieţele locale, apoi piaţă internă (ca totalitate a pieţelor
locale şi a legăturilor dintre ele), care presupuneau un comerţ cu bunuri simple, şi doar mai târziu, în baza pieţei interne, a dezvoltării capitalismului şi a diviziunii geografice a muncii s-a format piaţă
naţională, în care rolul esenţial revenea mărfurilor. Cu alte cuvinte, în accepţiunea lor,
piaţa este forma relaţiilor de producţie în cadrul unei localităţi sau regiuni, în care producătorul
mărfii este totodată şi vânzătorul acesteia, iar cumpărătorul este concomitent şi consumatorul
final al mărfii [267, p. 28]. La rândul său, piaţa internă este concepută ca ansamblul legăturilor
necapitaliste ale pieţelor locale. Piaţa naţională, pe de altă parte, este ansamblul relaţiilor capitaliste în cadrul pieţei interne, în care produsele destinate pieţei sunt distribuite nu dintr-o relaţionare
întâmplătoare a cererii şi ofertei, ci pe principiile concurenţei libere între purtătorii capitalului comercial, bazate pe diviziunea regională a muncii şi caracterizate printr-o dinamică de convergenţă a preţurilor
determinată de faptul că, între pieţele locale, se creează raporturi de interdependenţă [267, p. 36-38]. Autorii apreciau că cerealele au reprezentat principala componentă
în procesul de formare a pieţei unice ruse, deoarece constituiau echivalentul marfar pentru masa
enormă de producţie destinată pieţii [286, p. 48].
De fapt, concluzionăm că discuţiile privind formarea pieţei interne ruse au deviat spre înaintarea diferitor tipuri de pieţe, e adevărat, în încercarea istoricilor de a adapta rezultatele concepţiilor teoretice
cu procesele istorice. Istoricul B.N. Mironov, care şi el făcea diferenţă între
piaţa internă unică de mărfuri şi cea naţională capitalistă [287, p. 246], a formulat condiţiile de
bază de funcţionare a acesteia din urmă, şi anume: 1) nivel ridicat al producţiei orientate spre
piaţă şi al diviziunii geografice a muncii; 2) legături strânse între pieţele regionale; 3) o anumită30
structură a preţurilor şi o legătură între dinamica şi nivelul preţurilor în diferite regiuni; 4) capital
comercial dezvoltat; 5) un sistem bănesc, căi de comunicaţii şi transport; 6) o anumită legislaţie
comercială; 7) o reţea comercială dezvoltată de mari centre comerciale; 8) forme de comerţ determinate istoric, adică trecerea de la forme neperiodice de practicare a comerţului spre cele
periodice şi staţionare; 9) un nivel înalt de solvabilitate a populaţiei; 10) independenţa producătorilor de mărfuri [287, p. 6-7]. Cercetarea tuturor acestor premise şi corelarea lor implică un şir de
dificultăţi metodologice.
Problemele legate de studiul formării pieţei interne (naţionale) ruse nu sunt singulare, ele
apar şi în studiile similare legate de pieţele interne ale altor state europene, e destul să amintim
aici lucrările lui Judith Miller [588], J.-M. Chevet şi S.-A. Pascal [510], J.A. Chartres [506]. Dificultăţile care apar pot fi soluţionate parţial sau chiar integral, recurgând la metodologia de cercetare a unor abordări
economice de alternativă, precum cea instituţionalistă, structuralistă sau
termoeconomică [188, p. 37-39]. Instituţionaliştii, spre exemplu, văd piaţa ca un rezultat al interacţiunii complexe a diferitor instituţii, fie acestea particulari, firme, state, norme sociale, norme
juridice ş.a.m.d. Ei consideră că nu piaţa propriu-zisă este mecanismul de plasare a resurselor, ci
instituţiile sau structurile de decizie care se formează şi acţionează prin intermediul pieţei [215,
p. 166]. Economia, în accepţiunea acestora, reprezintă instituţiile care formează piaţa, prin intermediul cărora piaţa funcţionează şi de care depind rezultatele ei. Astfel, piaţa este obiectul de
acţiune a forţelor organizatorice şi de control. Aceasta are loc în special prin intermediul reformării instituţiilor vechi şi formării unor instituţii noi. Ca urmare, este necesar de analizat nu pieţe
imaginare, ci procesele reale, în care un rol important îl joacă instituţiile [215 p.170].
Instituţionaliştii acceptă faptul că plasarea resurselor poate fi examinată prin perspectiva cererii
şi ofertei ca forţe a pieţei, dar demonstrează că acestea depind ele înseşi de ierarhia puterii, care
depinde, la rândul său, de scopurile şi interesele elitei conducătoare [215, p. 170].
Întrebarea care apare în contextul temei noastre de cercetare este cum se corelează procesul
de formare a pieţei interne ruse cu cel de integrare a acesteia în sistemul comerţului european cu
cereale. La nivel teoretic, problema poate fi înţeleasă analizând o serie de lucrări cu caracter atât
general, cât şi particular. Printre lucrările de acest gen amintim pe cele semnate de V.I. Lenin,
care au stat la baza cercetărilor ulterioare ale istoricilor sovietici. Potrivit aprecierii lui V.I. Lenin, integrarea pieţelor interne este un merit progresist istoric al capitalismului, care distruge
izolarea şi închistarea vechiului sistem economic şi care leagă toate naţiunile lumii într-o entitate
economică unică [274, p. 59]. V.I. Lenin încerca astfel să combată afirmaţiile narodniciştilor
precum că căutarea pieţelor externe pentru statele capitaliste este dictată de necesitatea „desfacerii produsului social” şi a suprapreţului (valorii adăugate) [274, p. 59]. Piaţa internă devine, în 31
opinia sa, legată indispensabil de piaţa externă în perioada capitalistă [275, p. 364].
Sociologul american I.M. Wallerstein, inspirat de lucrarea lui Fernand Braudel despre evoluţia capitalismului mondial [208], confirmă caracterul capitalist al proceselor de integrare a pie-
ţelor interne în sistemul comerţului european cu produse agricole. Potrivit acestuia, în Evul Mediu s-au conturat cinci nuclee ale comerţului internaţional, însă costurile ridicate de transportare
determinau creşterea preţului produselor direct proporţional cu creşterea distanţei dintre producă-
tor şi consumator, iar comerţul extern se limita la cantităţi mici de obiecte de lux. De aceea, produsele agricole erau aproape în totalitate consumate direct de producători sau comercializate
informal în cadrul comunităţilor. În afara acestor comunităţi mici, gradientul creşterii costurilor
de comercializare a condiţionat un gen de ierarhie a comerţului. Astfel că acesta se limita aproape în totalitate la arealul unor regiuni economice în interiorul cărora costurile de transportare
erau suficient de mici pentru un comerţ lucrativ cu obiecte de larg consum [20, p. 26].
Problema periodizării procesului de integrare a pieţelor interne în sistemul comerţului european cu cereale este însă încă slab cercetată. În istoriografia sovietică, a fost acceptat drept
referinţă concepţia potrivit căruia piaţa mondială s-a format la mijlocul secolului al XIX-lea, ca
un ansamblu interconectat al pieţelor interne ale diferitor state. În Europa s-a format un mare
centru industrial – Anglia, iar un şir de state suplineau acest centru cu materie primă, produse de
larg consum şi primeau în schimb bani şi produse industriale. În ultimul sfert al secolului al XIXlea, în sistemul pieţei europene au mai intrat un şir de state industriale (SUA, Franţa, Germania)
şi agrare (Rusia, România), lărgindu-i capacitatea şi cadrul teritorial [187, p. 3, 15]. Istoricii francezi J.-M. Gaillard şi Anthony Rowley, mai recent, par a confirma această poziţie, afirmând că
odată cu liberalizarea comerţului european în anii 1850-1860 s-a creat „o mare piaţă” în interiorul căreia mărfurile şi capitalurile au putut circula cu mai puţine obstacole [20, p. 22].
Analizând preocupările privind periodizarea procesului de formare a sistemului pieţei europene de mărfuri, observăm accentul pe care cercetătorii l-au pus mai ales pe cereale. Explicaţia
dată atât de istorici, cât şi de economişti constă în faptul că anume în ceea ce ţine de cereale sunt
bine documentate, pentru un număr mare de ţări, cantităţile produse, importate sau exportate, necesităţile interne şi externe, preţurile şi alte variabile economice, din simplul motiv că cerealele
reprezentau un produs de primă necesitate în alimentaţie. Cercetătorul Michael Atkin constată că
comerţul extern cu cereale diferă mult de comerţul cu alte mărfuri. Aceasta se datorează, potrivit
autorului, în primul rând instabilităţii înalte a preţului cerealelor pe parcursul întregii istorii, spre
deosebire de alte produse, datorită numărului mare de producători individuali. În plus, Michael
Atkin evidenţiază câteva trăsături distinctive ale comerţului cu cereale atât în trecut, cât şi în prezent: 1) cerealele au o piaţă de desfacere mult mai largă decât alte produse; 2) comerţul cu cereale 32
este instabil din cauza factorilor naturali care determină cererea şi oferta; 3) procentul înalt al ratei
de fraht în costul cerealelor, pentru că ele sunt un produs voluminos şi ieftin, ceea ce creează riscuri pentru exportatori; 4) riscul este cu atât mai mare, cu cât ciclurile de evoluţie a preţurilor la
cereale şi a ratelor de fraht sunt puţin corelate, deoarece preţurile depind de condiţiile naturale,
politicile din domeniul agricol şi dezvoltarea generală a economiei, pe când ratele depind de o
balanţă proprie a cererii şi ofertei[484, p. 118-119].
Ca punct de pornire în procesul de integrare a pieţei interne ruse în sistemul pieţei europene de cereale se consideră a fi creşterea nivelului specializării geografice de producţie pe plan
european, care a determinat ca cererea şi oferta să se extindă peste hotarele statale şi a impus
exportul pe pieţele externe ca un element necesar al producţiei. Economiştii Ejrnæs Mette, K.G.
Persson, Rich Søren afirmă că, până la mijlocul secolului al XVIII-lea, comerţul cu produse alimentare era determinat de fluctuaţiile recoltelor locale, şi nu de specializarea geografică a acestora. Comerţul
suplinea mai puţin de 10% din consumul total de alimente. În secolul al XIX-lea,
situaţia s-a schimbat radical. Economiile europene, autarhice până atunci, s-au specializat în exporturi şi importuri de produse alimentare [517]. De altfel, potrivit concepţiei marxiste, producţia
de cereale, mai mult şi mai îndelungat decât oricare altele, a fost îndreptată spre acoperirea necesităţilor consumului intern [286, p. 48].
Anglia a servit ca punct de pornire în diviziunea europeană a muncii, în calitatea ei de ţară
ce a traversat revoluţia industrială, care a adus cu sine şi mari schimbări de ordin demografic.
Odată cu generalizarea fermei capitaliste, cu diferenţierea celor două categorii sociale (marii
proprietari/arendaşii şi muncitorii salariaţi), numărul consumatorilor dependenţi de piaţă creşte şi
depăşeşte capacitatea productivă a agriculturii engleze. Astfel, la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
odată cu dispariţia ţărănimii în calitate de categorie socială, Anglia, după cum arată J.A.
Chartres, se transformă din exportatoare în importatoare de cereale [506, p. 131-132]. Acutizarea
problemei are loc, potrivit unui studiu al istoricului W.M. Stern, mai ales în timpul secetelor periodice din Anglia [643]. Dezvoltarea regiunilor industriale ale Marii Britanii, constată istoricul
Richard Peet, a determinat creşterea vertiginoasă în estul Europei a producţiei agricole orientate
spre piaţă [608, p. 15-16].
Încheierea primei etape a revoluţiei industriale din Anglia şi extinderea ei în Franţa au avut
un impact semnificativ asupra agriculturii, care a trebuit să satisfacă tot mai intensiv necesităţile
crescânde ale industriei. Pe de altă parte, sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al
XIX-lea s-au caracterizat prin tulburări substanţiale generate de izbucnirea Revoluţiei Franceze
şi de războaiele ei, continuate de războaiele napoleoniene. Aceste evenimente au sustras de la
muncile agricole un număr considerabil de braţe de muncă şi au generat o lipsă acută de produse 33
alimentare. Comerţul extern a fost afectat şi el prin faptul că conflagraţiile europene s-au completat cu o acerbă luptă mercantilistă. Atât producătorii, cât şi consumatorii au fost afectaţi deopotrivă. Apogeul
este atins, după cum arată istoricii J.H. Rose [628], B. Jouvenel [560], F.
Crouzet [512], M.F. Zlotnikov [256], N. Bourguinatlien [490], în timpul tentativei lui Napoleon I
de a impune blocada continentală a Angliei, ţară care deţinea întâietatea în comerţul internaţional.
În istoriografie există numeroase opinii privind principiile de măsurare a gradului de integrare a pieţelor interne. Reieşind din viziunile existente, integrarea pieţelor interne de cereale
este un proces cu două evoluţii separate, dar conexe, şi anume articularea unui sistem de convergenţă şi a unui sistem de ajustare a preţurilor. Dar anume în ceea ce priveşte convergenţa preţurilor, în
istoriografie s-a sugerat că acest lucru este, de fapt, semnul distinctiv al gradului de integrare a pieţelor. Ajustarea preţurilor poate fi astfel privită ca un element suplimentar în acest
proces. Problema fundamentală însă este formarea unei diviziuni intra- şi internaţionale a muncii
– un proces ce s-a afirmat, desigur, la transmiterea cu succes a semnalelor de preţ în timp şi spa-
ţiu. Indubitabil este că, fără tendinţa preţurilor de a converge, concepţia de integrare a pieţelor
interne devine lipsită de conţinut. Cu toate acestea, nu rezultă în mod necesar că convergenţa
preţurilor este o condiţie suficientă pentru integrarea pieţelor interne, deoarece preţurile pot fi
determinate sau influenţate de procese din afara domeniului de tranzacţii şi de schimb. În aceste
condiţii, luarea în considerare simultană a acestor două condiţii independente, de convergenţă şi
de ajustare, este propusă ca abordarea adecvată în studiile de integrare a pieţelor interne [549, p.
383; 550, p. 287-288].
Cea mai elaborată teorie privind finalitatea proceselor de convergenţă şi ajustare a preţurilor este aşa-numita lege a unicului preţ (the law of one price), care prevede că „într-o piaţă eficientă bunurile
identice urmează să aibă un singur preţ” [609]. Reieşind din modele matematice
proprii de analiză complexă a preţurilor la cereale, un prim grup de economişti, printre care H.
Kevin, A.M. Taylor, J.G. Williamson, K.H. O’Rourke [602], indică spre aceea că decalajul dintre
preţurile la cereale în statele europene devine minim abia în ultimul sfert al secolului al XIX-lea.
După cum arată cercetătorii M. Rothstein [629], M.E. Falkus [524], dar mai ales K.H. O’Rourke
[600], care împărtăşesc punctul dat de vedere, acest lucru a fost, în mare parte, rezultatul creşterii
concurenţei în comerţul european cu cereale, în care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a
inclus, pe lângă Rusia, şi SUA.
K.H. O’Rourke şi J.G. Williamson pun un accent major în explicarea rezultatelor pe care le
obţin, pe seama micşorării semnificative a costurilor de transport în ultimele decenii ale secolului
al XIX-lea [601, p. 55]. După cum relevă şi C.K. Harley, după mijlocul secolului al XIX-lea re-34
zultatele revoluţiei industriale au început a căpăta o implementare largă în ramura transportului
maritim prin introducerea noilor tehnologii în industria navală. Adoptarea propulsiei pe aburi şi,
ulterior, a fuzelajului metalic a constituit un progres tehnologic substanţial faţă de perioada premergătoare. Transportul cu noile vase reducea cheltuielile, iar competiţia determina micşorarea
treptată a frahturilor şi a diferenţei de preţuri [542, p. 869].
Un al doilea grup de cercetători, printre care îl amintim în special pe Martin Uebele, critică
afirmaţiile lui K.H. O’Rourke şi ale adepţilor săi privind rolul exportului din SUA în formarea
pieţei europene de cereale. Potrivit autorului, care utilizează în cercetările sale un alt model de
calcul, cea mai mare ascensiune în procesul de integrare a pieţelor interne de cereale ale statelor
europene a avut loc înainte de 1860, deci înainte ca SUA să se afirme în comerţul european
[657]. Acest punct de vedere este susţinut şi de calculele efectuate de D.S. Jacks, care, deşi afirmă că transportul a avut un rol important în integrarea pieţelor interne, constată că convergenţa
majoră a preţurilor la bunuri s-a realizat cu mult înainte de mijlocul secolului al XIX-lea şi nu
după 1870 [549, p. 399]. Cercetările încă a unui grup de economişti (J.M. Nason, D.G. Paterson,
R.A. Shearer [597], dar şi K.G. Persson, G. Federico [530, p. 21]) par să confirme concluziile
date.
De altfel, investigaţiile efectuate de Douglass North în domeniul dezvoltării transporturilor
au arătat, contrar afirmaţiilor primului grup de cercetători, că pe parcursul anilor 1815-1851 ratele de fraht au fost într-un declin constant [599, p. 542]. Declinul ratelor de fraht a fost mai mare
decât declinul preţurilor, astfel încât factorul cheltuielilor de transport s-a diminuat substanţial
încă în prima jumătate a secolului al XIX-lea [599, p. 542]. Pe de altă parte, investigaţiile lui
K.G. Persson au arătat că nu a existat o scădere importantă a preţului real la transport în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, adică argumentul forte al lui K.H. O’Rourke şi J.G. Williamson
nu rezistă criticii [610, p. 9-10].
Integrarea pieţelor interne de cereale a statelor europene nu se limitează la aceste probleme. Stephanie Mercier, spre exemplu, pune accent pe rolul hotărâtor al sistemului informaţional
în dezvoltarea comerţului internaţional cu cereale în ultimele două secole [584]. Christian Pfister,
pe de altă parte, atrage atenţia asupra micşorării, în secolul al XIX-lea, a fluctuaţiilor preţurilor la
cereale în anii cu recolte proaste datorate factorilor naturali, ca rezultat al dezvoltării sistemului
comerţului european cu cereale [613, p. 41]. Fluctuaţiile preţurilor la grâne în statele europene au
fost analizate temeinic de cercetătorul suedez K.G. Persson, care a conchis că acestea s-au redus
treptat până la mijlocul secolului al XIX-lea cu
1
/3 faţă de nivelul secolului al XVI-lea. Chiar
dacă aparent scăderea pare modestă, autorul subliniază că, pentru a înţelege diferenţa reală, ea
trebuie corelată cu diminuarea cotei-părţi a grânelor în consumul populaţiei din Europa, care a 35
scăzut de la 65% (
+
/-11%) la mijlocul secolului al XVIII-lea la 25% (
+
/-4%) către mijlocul secolului al XIX-lea. Economistul leagă diminuarea fluctuaţiilor cu afluxul de cereale ieftine din Rusia, mai cu seamă din regiunile sale sudice [611, p. 153].
În istoriografie sunt analizate pe larg, în studii cu caracter special, precondiţiile integrării
pieţelor interne în sistemul comerţului european cu cereale, aşa ca micşorarea costurilor de
transport [543], liberalizarea comerţului cu cereale prin anularea prohibiţiilor şi restricţiilor protecţioniste [666], creşterea eficienţei comerţului, adică eliminarea incertitudinii determinate de
caracterul conjunctural al comerţului cu cereale [530]. Integrarea pieţelor interne de cereale ale
statelor europene este văzută de cercetători nu doar ca proces de pătrundere a relaţiilor capitaliste
în agricultură. Reprezentanţii şcolii de economie politică clasică au atras atenţia asupra faptului
că convergenţa preţurilor are un efect pozitiv asupra solvabilităţii consumatorilor finali, prin mă-
rirea puterii lor de cumpărare. Specializarea la nivel global a producţiei urma să rezulte în cele
din urmă în creşterea consumului. Cercetările mai recente, efectuate de Jacques Mairesse, Jean
Heffer, J.-M. Chanutlien [578], dar în special de istoricul englez R.C. Allen, care a analizat veniturile reale ale populaţiei europene între 1300 şi 1914 prin prisma evoluţiei puterii de cumpărare
a populaţiei, arată că ruptura calitativă dintre medieval şi modern a avut loc la mijlocul secolului
al XIX-lea şi a devenit decisivă după 1870, însă doar în Marea Britanie, Germania, Olanda şi
Franţa [481, p. 435]. Acest aspect urmează a fi luat în considerare în analiza procesului de integrare a pieţei interne ruse în sistemul pieţei europene de cereale.
Istoricul B.N. Mironov a determinat că în Rusia, deja către începutul secolului al XIX-lea,
cerealele ocupau primul loc printre produsele exportate, alcătuind peste 20% din valoarea exporturilor. Conform afirmaţiilor cercetătorului rus, creşterea a fost destul de semnificativă faţă de
nivelul de la începutul secolului al XVIII-lea (mai puţin de 3%) şi, mai ales, faţă de cel din anii
1758-1760 (1%). Faţă de perioada 1701-1761, volumul anual al exporturilor de cereale a crescut
de 32 de ori către perioada 1796-1805, valoarea absolută ‒ de 47 de ori, iar valoarea pe cap de
locuitor ‒ de 27 ori. Pentru anii 1801-1805, exporturile de cereale au atins 12,8 milioane de puduri
2
pe an, nivel la care s-a menţinut pentru următorii 40 de ani. Totodată, în anii 1796-1805,
exporturile au alcătuit
1
/5 din cerealele comercializate pe piaţa internă [589, p. 461-462]. Cota
procentuală a exportului în comerţul cu cereale din Rusia era de 7% la începutul secolului al
XIX-lea, crescând la 26% la mijlocul secolului al XIX-lea [590, p. 594]. M.K. Rojkova a constatat că la sfârşitul anilor ’40 ponderea valorică a cerealelor în exportul rus a ajuns să constituie
2
Pud – veche unitate rusească de măsură pentru greutăţi egală cu 16,38 kg, iar în sistemul de măsuri pentru cereale
din epocă un cetvert se egala, pentru grâul de toamnă, cu 9 puduri 25 funţi, iar pentru cel de primăvară cu 9 puduri şi
9 funţi. 36
31,3%, aproape de două ori mai mare decât în anii 1841-1845, comparabilă doar cu nivelul anilor 1816-1820 [416].
Este esenţială şi o altă observaţie a lui B.N. Mironov: dacă în secolul al XVIII-lea, printre
culturile cerealiere, preţul la secară reacţiona cel mai rapid la schimbările de conjunctură, apoi de
la sfârşitul secolului al XVIII-lea până în anii ’80 ai secolului al XIX-lea, acest lucru se întâmpla
deja cu preţul la grâu. Explicaţia este că, pe parcursul secolului al XVIII-lea, secara deţinea pozi-
ţiile dominante pe piaţa internă, iar schimbarea s-a produs datorită faptului că grâul a căpătat un
rol important în rândul cerealelor destinate pieţei externe [289, p. 51]. B.N. Mironov subliniază
că, până la începutul anilor ’80 ai secolului al XIX-lea, în Rusia culturile de orz şi ovăz alcătuiau
circa 70% din producţia totală de cereale. Aceste culturi însă nu erau atât de solicitate pe piaţa
externă, în comparaţie cu grâul. Anume aşa au ieşit pe prim-plan regiunile sudice, în care se producea tot mai mult grâu datorită deschiderii spre piaţa externă [289, p. 44]. Analizând în acest
context evoluţia preţurilor la cereale în Imperiul Rus, autorul a stabilit, în plus, că în perioada
1761-1810 preţul la grâu a urmat o tendinţă de creştere, apoi în anii 1811-1830 a existat o tendin-
ţa de scădere, iar între 1831-1881‒ de creştere constantă [289, p. 45]. Tendinţele de creştere sau
de scădere a preţurilor la cereale pe piaţa internă rusă erau dictate, după cum afirma L.V. Milov,
din ce în ce mai mult de cererea externă [286, p. 48]. Astfel, tendinţele de evoluţie a preţurilor de
pe piaţa internă rusă devin un indicator al nivelului de integrare a pieţei interne ruse în sistemul
pieţei europene de cereale. Totuşi, această concepţie pare a fi doar parţial adevărată, deoarece,
după cum arată istoricul I.M. Kulişer, în Imperiul Rus, exportul alcătuia în medie în perioada
1802-1808 doar circa 1% din volumul total de cereale produse, iar în anii ’30 a variat între 0,6 şi
2,5% şi, abia în anii 1851-1855, a ajuns la 2,7% [273, p. 330-331].
Un pilon de bază al integrării pieţei interne ruse în sistemul comerţului european cu cereale
a reprezentat capitalul comercial. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Europa existau
trei reţele de negustori bine organizate: prima controla tranzacţiile comerciale din Marea Baltică
şi Marea Nordului, cea de-a doua (de origine greacă) – pe cele din Marea Neagră şi Marea
Mediterană, iar a treia (anglicană) ‒ pe cele din SUA şi Anglia [541]. Mai mulţi istorici eleni,
printre care amintim pe Galina Harlaftis [540], Vassilis Kardasis [565; 537] Sophia Laiou [538],
Evridiki Sifneos [638], Panayiotis Kapetanakis [564], relevă în lucrările lor că comerţul cu cereale între regiunile sud-estice şi cele sud-vestice ale Europei a fost monopolizat aproape în întregime de negustorii
de origine greacă, care, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, au creat la
hotarele vestice ale Imperiului Otoman o importantă flotă comercială, bazată în insulele Hydra,
Psara, Spetses, Skopelos, Chios, Lemnos, Kasos, Mykonos, Tinos şi Santorini. Autorii amintiţi
au constatat că această flotă deservea în mare parte necesităţile de transportare a grânelor din 37
porturile ruse de la Marea Neagră spre Europa Occidentală. Războaiele napoleoniene au favorizat substanţial ascensiunea flotei greco-otomane, care a ajuns să numere în al doilea deceniu al
secolului al XIX-lea peste 600 de vase maritime, alcătuind o largă reţea de navigaţie comercială
[538]. Supremaţia acesteia s-a datorat, pe de o parte, lipsei unei flote comerciale ruse în Marea
Neagră, iar pe de altă parte, dreptului vaselor greceşti de a naviga atât sub pavilion turc, cât şi
sub pavilion rus [295, p. 81-82; 194, p. 142].
La începutul anilor ’30 ai secolului al XIX-lea, după cum arată cercetările istoricului
Galina Harlaftis, aproximativ 60 de familii greceşti de negustori au organizat în Marea
Mediterană o largă reţea de comerţ şi de transport, denumită Chiotă, după insula Chios, de unde
proveneau sau unde îşi concentraseră afacerile [540, p. 155]. Negustorii greci, a căror reţea
transportatoare a ajuns să domine negoţul cu bumbac din Egipt şi cereale din Marea Neagră, s-au
alăturat la Baltic Exchange, centrul internaţional în afaceri de navlosire şi asigurări maritime,
negustorilor englezi care aveau, la rândul lor, legături strânse cu negustorii din porturile Hansei
[630, p. 105]. Ca urmare, reţeaua putea exporta încărcături masive de cereale şi alte produse
agricole din regiunile pontice şi mediteraneene în Europa de Vest şi de Nord, iar în direcţia opusă ‒ produse manufacturiere, în special textile [539, p. 40]. Conform opiniei istoricului Morton
Rothstein, această reţea a fost mai benefică pentru comerţul european cu cereale decât porturile
antrepozitare[630, p. 105].
Viabilitatea reţelei greceşti în perioada de până la 1850 se datora faptului că comerţul cu
cereale era prea incert şi neregulat pentru a încuraja o specializare a marilor negustori din Europa
Occidentală în acest produs. Morton Rothstein arată în lucrările sale că o specializare profundă a
unor negustori în comerţul internaţional cu cereale a avut loc abia în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, odată cu stabilizarea comerţului extern cu cereale [631; 630]. Potrivit autorului, în
prima jumătate a secolului al XIX-lea, grosul comerţului de lungă distanţă era realizat de firmele
de transport comercial, care controlau aproape în întregime comerţul internaţional cu mărfuri
[631, p. 85-86]. Abia către 1840, câteva mari firme din Liverpool, care practicau importul cerealelor din Irlanda, s-au specializat în importul de făină din Franţa, în virtutea faptului că morarii
francezi măcinau cantităţi tot mai mari de grâu din sud-vestul Imperiului Rus [630, p. 105].
Morton Rothstein susţine că negustorii britanici care au supravieţuit falimentelor neprevăzute, ce
i-au răpus pe mulţi dintre ei în timpul „crizei cerealelor” din anul 1847, şi care au putut concura
cu Ralli, Mavrocordat şi alte familii de negustori greci stabilite la Londra şi Liverpool ‒ au descoperit că accesul la grâul din Rusia le oferea un avantaj competitiv în perioada în care fiecare a
patra franzelă din Anglia era făcută din grâu străin[630, p. 105].
Pe de altă parte, istoricul Dan Morgan, în lucrarea sa dedicată negustorilor de grâne, atrage 38
atenţia asupra sistemului informaţional gândit de marchitanii greci pentru a reduce riscurile comerciale. În condiţiile în care telegraful a început să se impună abia după mijlocul secolului al
XIX-lea, un astfel de sistem era vital. Constantinopolul a devenit principalul centru informativ al
acestora. Din capitala otomană ei trimiteau agenţilor lor din Londra mostre de cereale în căutare
de cumpărătorii. Căpitanii de vase primeau apoi instrucţiuni despre porturile de destinaţie [594,
p. 59].
Concentrarea capitalurilor comerciale avea loc în special în oraşele portuare. Dezvoltarea
acestora s-a realizat în virtutea faptului că ele au beneficiat de importante privilegii, care au servit drept ecrane de protecţie faţă de politicile protecţionist-vamale răspândite în acel timp. În
Marea Baltică şi Marea Nordului, mari centre ale comerţului devin porturile Dantzig, Hamburg,
Konigsberg, Riga, Sankt Petersburg, Elsineur, Rostock, Rotterdam [664, p. 211], în Marea
Mediterană – Marsilia, Livorno, Genova, Veneţia, iar în Marea Neagră – Odesa, Taganrog, Brăila, Galaţi. De fapt, în opinia noastră, aceste oraşe-porturi au reprezentat elemente-cheie ale procesului de
integrare a pieţelor interne ale statelor de pe Vechiul Continent, prin corelarea cererii
şi ofertei de cereale pe plan european.
O atenţie specială în cercetarea procesului de integrare a pieţei interne ruse în sistemul pie-
ţei europene de cereale urmează a fi acordată reglementărilor tarifare şi normelor comercialvamale existente în Imperiul Rus şi alte state europene. Politica comercială caracterizează, în linii
majore, evoluţia gândirii economice în privinţa transformării structurale şi a maturizării relaţiilor
capitaliste în domeniul respectiv. Importanţa acestor produse în alimentarea populaţiei a determinat o trecere tardivă la principiile capitaliste de organizare a comerţului cu cereale. Slăbiciunile
sistemului erau vizibile chiar şi la cele mai mici perturbări, provocând falimentul pieţei interne de
cereale în curs de formare. În aceste condiţii, guvernele statelor europene şi-au preluat rolul de
regulator al comerţului cu cereale, atât intern, cât şi extern.
Primele concepţii privind necesitatea liberalizării comerţului cu cereale în statele europene
apar începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Dar corelarea acestor idei a fost elaborată într-o teorie economică solidă de către fiziocraţii francezi. De altfel, Franţa a devenit centrul intelectual al
dezbaterilor anti-regulatorii şi o arenă majoră pentru reformă, mai ales că piaţa
internă era supra-reglementată [535]. Pe prim-plan s-au ridicat reformele iniţiate de ministrul
finanţelor A.R. Jacques Turgot (1774-1776), fiziocrat ale cărui viziuni economice au fost publicate la Paris în mai multe ediţii [604]. După cum arată istorici ca G.E. Afanasiev [195, p. 129-
142, 432-449] şi Yves Charbit [505], implementarea concepţiei fiziocraţilor s-a dovedit a fi falimentară, Franţa reprezentând exemplul clasic al vulnerabilităţii reformelor în faţa nemulţumirilor
populare, provocate de creşterile neprevăzute ale preţurilor. 39
Intervenţia statului în comerţul cu cereale venea în contradicţie cu interesele burgheziei comerciale şi industriale. Politica reglementării stricte a comerţului cu cereale în perioada abordată,
menită să asigure protecţia producătorilor agricoli şi consumatorilor interni prin menţinerea unui
preţ stabil la pâine, a întârziat substanţial lichidarea ultimelor elemente medievale din sistemul
comerţului rus cu cereale. Dar problemele legate de intervenţia statului rus în comerţul cu cereale
nu au reprezentat o excepţie în plan european. Actualmente intervenţia statului în comerţul cu
cereale în secolele XVIII-XIX a căpătat o perspectivă sintetică şi teoretică [612]. Cercetătorul suedez K.G. Persson, unul dintre cei mai mari specialişti pe această problemă, evidenţiază un şir de
varietăţi ale răspunsului instituţional la posibilele falimente ale pieţelor interne de cereale: reguli
privind transparenţa tranzacţiilor, măsuri împotriva coluziunii, stimularea competiţiei, impunerea
publică a stabilităţii preţului prin acordare de subsidii, gestionarea cererii şi ofertei prin facilităţi şi
restricţii (preţuri diferenţiate, grânare publice, subsidii pentru grânarele private, micşorarea dependenţei de import – autarhie, asumarea riscurilor între consumatori şi producători prin
reglementări la importul – exportul cerealelor) [611, p. 74]. Deducem deci că în perioada abordată un
rol-cheie în integrarea pieţei interne ruse în sistemul comerţului european cu cereale a revenit acelor legi şi dispoziţii care erau menite să asigure securitatea alimentară a populaţiei şi să promoveze
interesele economice ale statului. Măsurile adoptate ţinteau să reglementeze cu stricteţe comer-
ţul intern şi extern cu cereale, dar au devenit un adevărat impediment în dezvoltarea pe baze capitaliste a sistemului în întregime. De cele mai dese ori, aceste politici s-au dovedit a fi falimentare,
deoarece încercau să satisfacă mai multe interese, deseori diametral opuse.
Calculele noastre arată că în perioada 1826-1850, în Rusia au fost emise 15 legi ce au vizat
diferite aspecte privind exportul cerealelor peste hotare [366-403] (spre comparaţie, 23 ‒ în perioada 1776-1800 [348-353] şi 36 ‒ în perioada 1801-1825 [353-346]), 129 de legi ce au vizat
organizarea şi gestionarea magaziilor de rezervă pentru cereale(spre comparaţie, 41 ‒ în perioada
1776-1800 şi 71‒ în perioada 1801-1825), 18 legi ce au vizat facilitarea importului de cereale în
anii cu recolte proaste şi 26 de legi ce au vizat alte aspecte aferente (10 ‒ în perioada 1776-1800
şi 15 ‒ în perioada 1801-1825). Urmează a fi luate în calcul şi dispoziţiile organelor de decizie
de rang gubernial, cu mult mai multe şi frecvente. B.N. Mironov subliniază că, până la 1762,
exportul cerealelor se realiza sub control guvernamental şi depindea de preţul de pe piaţa internă,
dar abia din anii ’90 ai secolului al XVIII-lea începe o creştere sistematică a exporturilor de grâ-
ne, chiar dacă diverse interdicţii au continuat să fie impuse în dependenţă de evoluţia preţului pe
piaţa internă, mai ales la nivel gubernial [590, p. 594].
Principalele trei obiective pe care le urmărea guvernul rus erau: asigurarea securităţii alimentare a populaţiei, menţinerea unui preţ adecvat la cereale, precum şi apărarea şi promovarea 40
intereselor producătorilor interni. B.N. Mironov constată că fluctuaţia preţurilor la cereale pe
piaţa internă a determinat guvernul rus să intervină prin măsuri directe stabilizatoare atât pentru
producători, cât şi pentru consumatori. În 1838-1839 a activat chiar un comitet instituit prin ucaz
imperial pentru găsirea soluţiilor împotriva micşorării sau măririi excesive a preţurilor la cereale
[287, p. 6-7]. L.V. Milov aprecia că preţurile scăzute din Rusia erau rezultatul orientării slabe a
producţiei de cereale spre piaţă, iar preţul producţiei excedente necesităţilor de consum nu se
forma în baza costurilor de producţie. Această circumstanţă a servit drept punct de pornire, în
opinia autorului, pentru implicarea negustorilor şi a capitalului comercial în această sferă de
schimb, care a produs distorsiuni importante şi de lungă durată în sfera acţiunii legii costului
[286, p. 48].
Asigurarea cu cereale a locuitorilor rupţi de agricultură şi menţinerea preţurilor optimale şi
pentru producători, şi pentru consumatori la produsele de panificaţie au devenit obiective stringente ale politicii guvernamentale în mai toate statele europene. Politica acestora în domeniul
comerţului cu cereale a urmat căi aproape similare şi a determinat tendinţele evolutive ale sistemului comerţului cu cereale în Europa. Reformarea legislaţiei din domeniul comerţului cu cereale în Europa a decurs, potrivit economistului K.G. Persson, în trei etape: prima a dus la liberalizarea pieţei interne prin
autorizarea participării libere la comerţul cu cereale, acordarea dreptului
încheierii nerestricţionate a contractelor şi a creării preţurilor conform principiilor pieţei; în a
doua etapă au dispărut restricţiile de circumstanţă din comerţul extern, iar intervenţiile statului au
devenit mai transparente şi mai predictibile; în cea de a treia etapă, tarifele din comerţul extern
au devenit mai puţin protecţioniste sau au dispărut complet, iar practica intervenţiei statului în
comerţul cu cereale prin obligativitatea predării unor cantităţi însemnate de cereale în grânarele
de rezervă a fost abandonată[611, p. 137].
1.3. Sursele de documentare ale temei de cercetare
Lucrarea are la bază un bogat material documentar, atât publicat, cât şi inedit. Din materialele documentare publicate, de un real folos este Colecţia completă de legi a Imperiului Rus (seria întâi şi a
doua), în special legile şi edictele adoptate în ultimele decenii ale secolului al XVIIIlea – prima jumătate a secolului al XIX-lea [385–407]. Această colecţie cuprinde valoroase acte
legislative – decizii, rapoarte ale miniştrilor de resort, manifeste imperiale, ucazuri, rescripte, ce
reflectă politica organelor imperiale ruse în domeniul administrării, valorificării teritoriului, precum şi cea referitoare la politica comercială rusă: manifestul de acordare a statutului de portofranco oraşului
Odesa, acordarea diferitelor înlesniri şi privilegii negustorilor şi locuitorilor din
Odesa, ucazuri de instituire în Imperiul Rus a magaziilor de rezervă pentru cereale, dispoziţii 41
privind importul şi exportul cerealelor prin diferite oficii vamale, interdicţii şi măsuri de facilitare a exportului de cereale etc.
Dintre culegerile străine ţinem a aminti stenogramele dezbaterilor din parlamentul englez.
William Cobbett, un radical remarcabil şi editor, a început să le publice în 1802 ca supliment la
revista sa politică Dezbateri parlamentare. Din 1809, rapoartele lui Cobbett erau tipărite de
Thomas Curson Hansard, iar în 1812, Cobbett a vândut dreptul de publicare lui Hansard. Începând cu 1829, numele Hansard a apărut pe pagina de titlu a fiecărui număr publicat. Dezbaterile
parlamentarilor englezi sunt utile pentru studierea diferitor opinii ce existau referitor la reglementarea importului de cereale în Regatul Unit, a tendinţelor din politica comercial-vamală engleză, a gândirii
economice a clasei politice engleze din epocă.
Un izvor important în studierea problemei comerţului cu cereale prin portul Odesa sunt lucrările cu caracter memorialistic, în dese rânduri note de călătorie, printre care amintim pe cele
semnate de Robert Bremner [492], F.J. Gamba [533], Robert Lyall [576], Thomas MacGill
[577], Adolphus Slade [639]. Thomas MacGill, de exemplu, a descris în notele sale de călătorie
situaţia geografică a portului Odesa din perspectiva comercială, populaţia (în particular tagma
negustorilor), aportul ducelui de Richelieu la dezvoltarea oraşului, comerţul extern prin port. O
altă lucrare, reprezentând notiţe de călătorie, ce se referă la oraşul-port Odesa în anul 1843 apar-
ţine istoricului şi publicistului polonez J.I. Kraszewski, apărută la Vilnius (Wilno) în anul 1845.
Autorul se referă la vama portuară, zona de carantină, depozitele de mărfuri, comerţul extern al
portului [569].
Dintre culegerile recente de documente, cea mai valoroasă în studiul problemelor trasate
este cea întocmită de istoricul Valentin Tomuleţ pe tematica politicii comercial-vamale a ţarismului în Basarabia (1812-1830) [30]. Culegerea cuprinde 156 de documente inedite din arhivele
Rusiei, Ucrainei şi Republicii Moldova, diverse ca formă şi conţinut: regulamente, legi, proiecte
de legi, dispoziţii, instrucţiuni, ordine, circulare oficiale, scrisori particulare, rapoarte despre starea generală a economiei Basarabiei după anexare (1819), starea ei financiară. Fără această colecţie de
documente, nu pot fi înţelese temeinic complexitatea proceselor economice şi sociale ce
aveau loc în Imperiul Rus în perioada respectivă, politica promovată de ţarism şi consecinţele
acestei politici pentru comerţul extern. Documentele selectate în această colecţie se referă la o
gamă variată de probleme: exportul mărfurilor din Moldova în Rusia până la 1812; instituirea
cordonului sanitaro-vamal la Prut şi Dunăre; măsurile întreprinse de guvernul imperial în vederea asigurării securităţii sanitare în Basarabia; aplicarea în Basarabia a tarifelor vamale ruse;
„Regulamentul cu privire la comerţul cu Basarabia” din 17 februarie 1825; suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru şi unificarea vamală a Basarabiei cu Rusia; aplicarea în Basarabia 42
a „Regulamentului ghildelor” din 26 septembrie 1830; rolul privilegiilor în politica comercială a
ţarismului în Basarabia; dispoziţii privind exportul cerealelor în guberniile ruse; acte legislative
referitoare la comerţul Basarabiei cu ţările străine şi guberniile ruse; documente referitoare la
situaţia economică şi financiară a Basarabiei; instituirea administraţiei speciale a oraşului Ismail
– probleme care reflectă în ansamblu politica comercial-vamală promovată în Basarabia după
anexarea ei la Rusia şi până la suprimarea, la 26 septembrie 1830, a cordonului sanitaro-vamal
de la Nistru şi includerea provinciei în sistemul comerţului intern şi extern rus.
Studierea aspectelor propuse necesită cercetarea nu doar a materialelor documentare publicate, binecunoscute în mediul academic, ci mai ales a celor inedite de arhivă, pe care ne propunem să le
introducem în circuitul ştiinţific. Documentele inedite de arhivă diferă mult după con-
ţinut şi înglobează legi, proiecte de legi, ordine, dispoziţii, instrucţiuni, circulare oficiale, note
informative, rapoarte oficiale adoptate, de regulă, de organele imperiale sau regionale, precum şi
diferite cereri depuse de societăţile negustoreşti, scrisori particulare etc. În cercetarea noastră am
recurs la documente ce se păstrează în Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Arhiva de Stat
din Regiunea Odesa, Arhiva Istorică de Stat din Rusia şi Arhiva Istorico-Militară de Stat din
Rusia).
Informaţii esenţiale pentru studierea instituţiilor comerciale din oraşul-port Odesa, precum
şi a comerţului intern şi extern al acestuia se găsesc în fondurile ASRO, în special fondul 1
(Cancelaria guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei), fondul 2 (Cancelaria şefului
administraţiei speciale a oraşului Odesa), fondul 3 (Comitetul Central de Statistică din
Novorosia), fondul 17 (Magistratul orăşenesc din Odesa), fondul 40 (Cancelaria şefului districtului vamal Odesa). Fondul 1 cuprinde diferite dispoziţii, corespondenţă oficială, rapoarte referitoare la diverse
probleme administrative, inclusiv cele ce ţin de producţia de cereale în guberniile
din Novorosia şi Basarabia, comerţul extern al Novorosiei şi Basarabiei, inclusiv prin portul
Odesa. În fondul 2 găsim informaţii statistice privind comerţul portului Odesa, lucrările de amenajare a arealului de porto-franco şi a construcţiilor portuare. Fondul 3 conţine date preţioase
privind comerţul cu cereale prin portul Odesa şi alte porturi de pe litoralul rus al Mării Negre şi
al Mării Azov. În fondul 40 sunt arhivate rapoarte anuale privind categoriile, cantităţile şi volumul valoric al mărfurilor importate şi exportate prin vămile districtului vamal Odesa. Acestea au,
de obicei, un caracter lunar, dar există şi rapoarte anuale şi multianuale.
De un real folos în cercetări sunt fondurile AISR: în special fondul 19 (Departamentul comerţului extern al Ministerului de Finanţe) şi fondul 1281 (Consiliul de Miniştri). În fondul 19 se
află informaţii cu caracter divers, inclusiv privind comerţul extern. Pentru tema noastră de studiu
sunt relevante rapoartele anuale despre exportul şi importul mărfurilor prin principalele porturi 43
ale Imperiului, printre care şi Odesa. În fondul 1281 pot fi găsite rapoartele anuale ale rezidenţilor imperiali sau ale guvernatorului militar adresate organelor centrale din Sankt Petersburg. Informaţiile ce
ne interesează sunt concentrate în compartimentele ce privesc comerţul şi transporturile.
În ce priveşte ANRM, vestigii istorice inedite şi foarte preţioase pot fi găsite în fondul 2
(Cancelaria guvernatorului Basarabiei), fondul 3 (Consiliul regional al Basarabiei) (1813-1872),
fondul 5 (Guvernul regiunii Basarabia) (1813-1828), fondul 17 (Cancelaria rezidentului plenipotenţiar al regiunii Basarabiei), fondul 75 (Duma Orăşenească din Chişinău), fondul 134 (Camera
de Stat a guberniei Basarabia) (1828-1918).
Fondul 2 cuprinde documente cu caracter variat: corespondenţă, dispoziţii, rapoarte şi dări
de seamă, cuprinzând şi aşa probleme ca de exemplu cultivarea cerealelor în Basarabia, asigurarea
armatelor dislocate în provincie cu cereale pentru hrană, dar şi implementarea în Basarabia a dispoziţiilor şi ucazurilor emise de organele imperiale. Dosarele din fondul 2 sunt completate de cele
din fondul 17, în care găsim dări de seamă săptămânale ale vămilor din Basarabia privind exportul
şi importul mărfurilor din provincie, inclusiv în Odesa, în perioada 1816-1828. Datele ce se conţin
în aceste documente, precum punctul de destinaţie al mărfurilor exportate şi pavilionul sub care
navigau vasele, sunt importante în studiul includerii Basarabiei în sistemul comerţului extern rus
cu cereale din această perioadă. Pe lângă informaţii privind numărul de paşapoarte eliberate lunar
negustorilor autohtoni şi celor de peste hotarele Basarabiei pentru exportul şi importul mărfurilor,
uneori documentele arată că aceştia practicau comerţul prin comisiunea dată de negustori din
Odesa. Astfel pot fi reconstituite căile de includere a Basarabiei în circuitul de mărfuri internaţional prin intermediul capitalului negustorilor din Odesa.
În fondul 3 găsim, în dese rânduri, informaţii despre acordarea, inclusiv negustorilor din
Odesa, a dreptului de gestionare a diferitor concesiuni în Basarabia. Date complete privind preţurile la cereale în Basarabia, cu date similare referitoare la cele din Odesa, precum şi costurile de
transportare a acestora pe diferite distanţe şi în diferite perioade ale anului se conţin într-un şir de
dosare din fondul 5. Preţurile erau furnizate de administraţiile orăşeneşti şi erau menite să prezinte
în faţa guvernului regional din Basarabia situaţia asigurării cu cereale a populaţiei şi caracterul
marfar al acestora. Tot în fondul 5 şi, în parte, în fondul 2 sunt depozitate certificatele comerciale
ale negustorilor din Basarabia. Acestea reprezintă un suport documentar fundamental în studierea
problemelor legate de comerţul Basarabiei. Certificatele comerciale conţin informaţii preţioase
despre exportul mărfurilor basarabene în guberniile ruse şi, parţial, peste hotare, despre activitatea
burgheziei comerciale. Utilitatea acestora în elucidarea diverselor aspecte privind exportul cerealelor din Basarabia în Odesa de către diferiţi negustori locali sau din guberniile de peste Nistru
este însă limitată, pentru că obligativitatea obţinerii lor în cazul cerealelor nu a fost de durată. 44
Un izvor important pentru studierea comerţului Basarabiei îl constituie registrele comerciale, în care trebuiau să fie înscrişi negustorii pentru a putea practica comerţul în mod permanent
într-un oraş. Astfel, în fondul 75 se păstrează registrele comerciale ale negustorilor din Chişinău,
dar tot aici găsim şi date privind rezultatele controalelor anuale efectuate de duma orăşenească,
iar după aplicarea în Basarabia începând cu 1 ianuarie 1831 a Regulamentului ghildelor, şi cererile negustorilor pentru înscriere în ghildele comerciale. Fondul 134 conţine catagrafii cu negustorii din
Basarabia, în baza cărora este esenţial să analizăm cazurile în care unii reprezentanţi ai
burgheziei comerciale din provincie se mutau în oraşul-port Odesa.
Diverse dispoziţii, hotărâri şi legi adoptate de autorităţile centrale în domeniul comerţului,
cererile adresate de negustori administraţiei locale şi centrale, corespondenţa dintre rezidentul
plenipotenţiar, guvernatorul militar şi guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei cu oficialităţile din Sankt Petersburg sunt depozitate şi în fondul 4 (Comitetul Provizoriu al Basarabiei),
fondul 6 (Administraţia gubernială a Basarabiei) ş.a.
1.4. Concluzii la Capitolul 1
Concluzionăm, în urma unei examinări a istoriografiei, că până în prezent rolul portului
Odesa în sistemul comerţului european cu cereale nu a constituit o problemă de studiu special în
nicio lucrare cu caracter monografic. Pe de altă parte, observăm că unele subiecte abordate în
lucrarea noastră au o acoperire istoriografică mai mult sau mai puţin satisfăcătoare. Din rândul
acestora menţionăm pe cele ce ţin de dezvoltarea agriculturii şi a comerţului extern al Rusiei în
perioada abordată, de politica comercial-vamală rusă şi impactul ei asupra comerţului de export
şi import, de procesul de formare a pieţei interne ruse de cereale.
În studiile dedicate comerţului extern al Imperiului Rus în prima jumătate a secolului al
XIX-lea, o atenţie sporită a fost acordată portului Odesa. Într-o primă etapă, 1794-1853, diverse
aspecte ale acestui comerţ au fost abordate de diverşi călători, economişti, statisticieni. În perioada 1854-1917 creşte caracterul ştiinţific al preocupărilor ce ţin de comerţul extern al portului
Odesa, problema fiind abordată într-o măsură mai mare sau mai mică atât în lucrările de sinteză,
cât şi în cele cu caracter particular. Istoriografia modernă dedicată comerţului extern prin portul
Odesa suferă însă, în multe cazuri, de abordări pozitiviste, mult oficializate, care nu au la bază o
metodologie clară de cercetare a surselor documentare. Istoricii din această perioadă rareori când
au depăşit nivelul de acumulare a materialului factologic şi nu au reuşit să-şi realizeze totalmente
cercetările conform rigorilor ştiinţifice.
După Primul Război Mondial, problematica ce ţine de comerţul extern prin portul Odesa se
extinde atât în URSS, unde devine tributară concepţiilor marxist-leniniste, cât şi în Occident. În 45
această perioadă, sunt formulate pentru prima dată problema formării pieţii interne ruse, principiile şi metodologia de cercetare a acestei probleme. Totuşi, şi în această perioadă, comerţul extern
al Rusiei şi formarea pieţei interne ruse sunt cercetate separat, fără a se trasa o concepţie de interdependenţă în acest sens. Cercetările ulterioare anului 1991 au depăşit parţial acest neajuns,
fiind înaintate noi abordări teoretice. Studiile elaborate actualmente au la bază, în mare parte,
concepţiei de integrare a pieţelor.
Analiza literaturii de specialitate, modernă şi contemporană, ne permite să constatăm o intensă polemică istoriografică privind rolul statutului de porto-franco de care a beneficiat Odesa
în afirmarea sa ca principalul port pentru exportul de cereale din Imperiul Rus. Problema continuă să fie controversată, tendinţele de criticare aprigă a regimului de porto-franco, caracteristice
istoriografiei sovietice, sunt actualmente revizuite, istoriografia ucraineană din ultimii ani abordând problema atât din perspectiva laturilor sale pozitive, cât şi a celor negative.
Analiza literaturii de specialitate ne-a permis să formulăm reperele conceptuale şi metodologice privind studierea rolului portului Odesa în sistemul comerţului european cu cereale în perioada 1794-1853, în
conformitate cu care urmează a fi cercetat nu doar exportul propriu-zis de
cereale prin Odesa în statele europene, dar şi rolul capitalului comercial din Odesa, al instituţiilor
de comerţ, asigurare, creditare şi transport în acest export, cadrul juridic prin care se realiza acest
export, producerea cerealelor pentru export, orientarea geografică a exportului de cereale prin
portul Odesa. Cu alte cuvinte, urmează să arătăm rolul portului Odesa în mecanismul de integrare a pieţei interne ruse în sistemul pieţei europene de cereale. 46
2. ÎNCADRAREA PORTULUI ODESA ÎN SISTEMUL COMERŢULUI EXTERN
CU CEREALE AL IMPERIULUI RUS (1794-1853)
2.1. Constituirea instituţiilor cu atribuţii în domeniul comerţului extern în oraşul-port
Odesa
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Rusia şi-a fixat cele trei direcţii în politica externă: sudică (accesul la Marea Neagră), vestică şi nord-vestică (accesul la Marea Baltică). Rezolvarea problemei
sudice devine posibilă abia în timpul domniei Ecaterinei a II-a (1762-1796).
Expansiunea teritorială impunea guvernul imperial să caute căi pentru includerea regiunilor anexate în sistemul socioeconomic şi politico-militar existent. Cu acest scop este iniţiată construirea
unor fortăreţe şi oraşe pe teritorii puţin populate, care, în planurile edificatorilor, urmau să îndeplinească funcţii de centre administrative, porturi militare şi comerciale, şantiere navale [422, p.
117] etc. Astfel, în 1778, a fost fondat la gurile râului Nipru oraşul-port Herson, iar în 1788, la
gurile Bugului de Sud, oraşul-port Nikolaev [545, p. 4-5]. Porturile de care dispunea Rusia la
Marea Neagră şi Marea Azov nu acopereau însă pe deplin necesităţile imperiului. Marea Azov
era puţin adâncă
3
şi de aceea dificil de navigat
4
.Necesităţile comerţului extern al Rusiei pe Marea Neagră solicitau găsirea unui nou port, care ar fi depăşit neajunsurile celor deja existente .
După anexarea, conform Păcii de la Iaşi (29 decembrie 1791), a teritoriului dintre Bugul de Sud
şi Nistru, Rusia a început căutarea unui loc de amplasare pentru noul port. Cetatea Yeni Dunya
de lângă aşezarea Hagibei, situată în vecinătatea limanului Nistrului, a intrat în vizorul Ecaterinei
a II-a.
Alexandru Boldur menţiona că ideea întemeierii unui port în apropiere de Hagibei a apărut
încă în secolul al XV-lea: „Drumul moldovenesc era de folos mai ales polonezilor. Încercarea lor
din 1415 de a-şi crea pentru exportul cerealelor un drum aparte, prin prefacerea în port la Marea
Neagră a localităţii zisă Cociubei sau Hagi-beiu (viitoarea Odessă) n-a avut succes” [2, p. 157].
Într-adevăr amplasarea cetăţii, întemeiată încă de tătari, era mai potrivită pentru un port comercial, decât cea a Oceakovului. Din acest punct de vedere, aşezarea Hagibei oferea mai multe avantaje, printre
care, cel mai important, apropierea de noul hotar al Imperiului. Dar Hagibeiul era o
locaţie prea deschisă pentru un port militar, spre deosebire de Oceakov. Comandantul oraşului
Odesa I.M. de Ribas şi inginerul militar F.P. de Wollant, care au participat la cucerirea fortăreţei
Yeni Dunya, insistau totuşi asupra Hagibeiului [198, p. 132]. Aceştia au reuşit să-l convingă pe
3
Adâncimea maximă este de 15 metri, iar adâncimea medie în jurul a 9 metri, iar pe alocuri de doar 1 metru.
4
Porturile ei, Taganrog, Mariupol şi Azov, îi atrăgeau doar pe cei mai iscusiţi marinari. Porturile Herson şi Nikolaev
de la Marea Neagră se situau în depresiuni, iar apropierea şi extinderea pământurilor mlăştinoase înrăutăţeau condi-
ţiile igienice şi obstrucţionau transportarea pe uscat a mărfurilor din regiunile interne. 47
contele P.A. Zubov, guvernatorul general al guberniilor Taurida şi Ekaterinoslav, despre avantajele pe care le oferea amplasarea Hagibeiului pentru un port comercial [545, p. 7]. Principalul
avantaj era considerat golful care oferea protecţie vaselor în timpul furtunilor [502, p. 289]. În
cele din urmă, prin rescriptul Ecaterinei a II-a din 27 mai 1794, dat contelui P.A. Zubov, cetatea
Hagibei a fost desemnată port militar cu doc comercial [349, № 17208, p. 514]. Elaborarea proiectului a fost încredinţată lui I.M. de Ribas şi F.P. de Wollant, care au primit 26 mii ruble din
sumele virate pentru plata marinarilor din flota imperială [443, p. 345]. Prin ucazul din 27 ianuarie 1795 Hagibeiul, denumit acum pentru prima dată în actele oficiale Odesa, a fost încadrat în
rândul celor 19 oraşe din gubernia Voznesensk [349, № 17300, p. 642; 459, p. 26].
Instituţiile publice cu atribuţii în domeniul comerţului extern au fost constituite treptat. Mai
întâi de toate au fost organizate vama şi carantina portuară. Crearea vămii şi a carantinei portuare a fost prevăzută în ucazul din 27 mai 1794, prin care s-a aprobat deschiderea portului
Hagibei. Contele P.A. Zubov a fost împuternicit să întocmească statele de personal [349, №
17208, p. 514]. La 17 iulie 1794, listele propuse de P.A. Zubov au fost aprobate de Ecaterina a
II-a [349, № 17232, p. 539]. La 1 martie 1795, guvernatorul de Ekaterinoslav şi Taurida a dispus
instituirea Biroului pentru construirea fortăreţelor sudice şi a portului Odesa. F.P. de Wollant a
instituit un comitet în cadrul Biroului, subordonat direct lui, pentru realizarea lucrărilor de construcţie în Odesa. Ca rezultat, vama portuară din Odesa a fost deschisă la 12 aprilie 1795 [345, p.
16], iar carantina – la puţin timp după aceasta, în clădiri provizorii. Ulterior, prin ucazul din 31
decembrie 1798, vama portuară din Odesa a fost egalată în drepturi cu cele din Riga şi Sankt
Petersburg, adică prin ea se permitea importul mărfurilor străine cu perceperea taxelor vamale.
Ridicarea statutului vămii portuare din Odesa, care nu reprezenta la acea dată mai nimic în sistemul comerţului extern al Rusiei, a însemnat cu siguranţă o măsură de intenţie, fără să fie determinată de
factori obiectivi.
Pentru realizarea construcţiilor portuare, a vămii şi carantinei, prin ucazul din 1 martie
1800 Pavel I a dispus acordarea unui credit de 250 mii ruble din rezervele Băncii Comerciale de
Stat [443, p. 375]. În virtutea faptului că în anul 1802 numărul vaselor mari ancorate în port a
depăşit cifra de 100, Alexandru I a ordonat construirea, pe lângă debarcaderul existent
Platonovsk, a două debarcadere noi [345, p. 17] şi a alocat, prin ucazul din 7 iulie 1803, pentru
aceasta şi pentru reamenajarea carantinei portuare 160 mii ruble [354, № 20840, p. 724]. În plus,
pentru menţinerea construcţiilor portuare, s-a dispus, prin ucazul împăratului din 24 ianuarie
1802, reţinerea
1
/10 din veniturile vamale locale [354, № 20121, p. 25-27]. Oraşele portuare din
Rusia aveau dreptul, conform legii din 22 septembrie 1782, de a reţine din taxele vamale încasate
2% de pe mărfurile importate şi 1% de pe cele exportate [418, p. 123], deci creşterea cuantumu-48
lui la 10% era o contribuţie substanţială. Ducele A.E. de Richelieu a obţinut, prin ucazul din 26
iunie 1803, dreptul de a reţine pentru lucrările portuare
1
/5 din acumulările vamale locale [354, №
20819, p. 707], adică 20%. Dar din cauza că unele sume continuau să fie delapidate, Alexandru I
i-a ordonat şefului administraţiei speciale, prin ucazul din 19 februarie 1804, ca veniturile de stat
acordate oraşului să fie folosite exclusiv pentru ridicarea şi lărgirea portului şi construirea institu-
ţiilor publice. Cu toate acestea, problema delapidărilor a continuat să afecteze substanţial dezvoltarea portului [332, p. 241]. Prin ucazul din 10 martie 1808, pentru definitivarea lucrărilor portuare şi de
amenajare a carantinei a mai fost acordat încă un credit de stat: în valoare de 175400
ruble pe o durată de 10 ani [279, p. 83; 222, p. 332]. Răspunderea juridică pentru restituirea acestui credit, precum şi a celor precedente revine negustorilor de ghildă.
Importanţa vămii portuare din Odesa creşte odată cu mărirea volumului comerţului extern
prin port. Prin ucazul din 30 octombrie 1803, componenţa statelor de personal a vămii este mărită prin transferarea unor funcţionari din Oceakov. Este majorată şi suma alocată pentru întreţinere [172, f. 211;
354, № 21020, p. 964]. Ulterior, prin ucazul din 24 iunie 1811 a fost formată circumscripţia vamală Odesa [357, № 24684, p. 681], iar după ce prin ucazul din 30 octombrie
1811 fortificaţia oraşului a fost suprimată [357, № 24839, p. 886], Odesa a rămas în exclusivitate
un port comercial.
Pentru amenajarea şi menţinerea carantinei portuare s-au alocat sume importante şi în deceniile ce au urmat. În anul 1822 au fost repartizate pentru construirea şi repararea construcţiilor
carantinale din Odesa 100 mii ruble din încasările vamale de 1%, percepute în vămi pentru amenajarea carantinelor. La această sumă s-au adăugat încă 59124,95 ruble asignate alocate din alte
venituri orăşeneşti, cu condiţia ca suma respectivă să fie restituită în anul următor [222, p. 334].
Formal, lucrările de amenajare a carantinei au fost încheiate în 1824, dar pentru „definitivarea”
lucrărilor au mai fost acordate, prin decizia Comitetului de Miniştri din 9 decembrie 1824, încă
200 mii ruble din veniturile vamale ce reveneau oraşului [279, p. 83]. În anul 1835, în Odesa a
fost instituit şi sectorul de ciumă, pentru amenajarea căruia au fost cheltuite, atât din contul Administraţiei Fiscale de Stat, cât şi din cel al administraţiei orăşeneşti, 109650 ruble, iar pentru
ridicarea zidului despărţitor – 75930 ruble. În anul 1841 au fost virate pentru reconstruirea digului Platonovsk 138695 ruble argint [89, f. 1-3]. Se impunea şi ridicarea unui zid despărţitor între
carantină şi oraş, lucrările au fost începute la sfârşitul anului 1847 şi au durat până în decembrie
1848, iar costul acestora, de 15076 ruble, a fost acoperit din contul veniturilor orăşeneşti pe anul
1844 [222, p. 334-335]. Sume importante au fost alocate pentru construirea digului Potapovsk,
care a fost finisat abia în anul 1850 [199, p. 269]. Astfel, în anul 1851, în Odesa erau patru diguri
portuare, iar numărul vaselor ce au ancorat în Odesa a putut să se ridice la 1661 [443, p. 428]. 49
Evident că extinderea portului impunea şi lucrări de extindere a construcţiilor vamale şi
carantinale. În total, pentru amenajarea, repararea şi menţinerea construcţiilor portuare au fost
alocate ‒ între 1 ianuarie 1822 şi 15 august 1857 – 15430546 ruble sau în medie 428 mii ruble
anual [279, p. 83].
Atribuţii în domeniul comerţului extern au fost acordate şi instituţiei de şef al administra-
ţiei orăşeneşti. După constituirea oraşului, în 1794, viceamiralul I.M. de Ribas, de origine nobil
spaniol, a fost investit în funcţia de şef al administraţiei orăşeneşti. În această calitate, el se subordona guvernatorului de Ekaterinoslav şi Taurida, contele P.A. Zubov, un favorit al Ecaterinei a
II-a. Oraşul nu a fost subordonat Colegiului Amiralităţii, ci unei autorităţi civile, chiar dacă portul a fost conceput ca fiind unul în primul rând militar [350, № 17686, p. 233]. Prin dispoziţia
aceluiaşi P.A. Zubov, din 8 mai 1795, viceamiralul I.M. de Ribas a primit dreptul de a elibera
paşapoarte pentru călătorii în afara imperiului, extrem de necesare mai ales negustorilor [280, p.
84]. Delegarea unor atribuţii mai largi autorităţilor orăşeneşti a avut un caracter progresiv, reducând birocratismul în plan decizional. La începutul anului 1797, viceamiralul I.M. de Ribas a
fost rechemat la Sankt Petersburg. După plecarea sa, funcţia de şef al administraţiei orăşeneşti a
fost preluată de ofiţerul S.A. Pustoşkin [446, p. 125].
Reformele lui Alexandru I au vizat şi oraşul Odesa. Prin ucazul din 8 octombrie 1802,
Odesa a fost distribuită guberniei Nikolaev şi s-a stabilit instituirea unor administraţii speciale în
oraşele Herson, Odesa, Feodosia şi Taganrog, în frunte cu funcţionari de rang superior numiţi de
împărat [354, № 20449, p. 272]
5
Ei aveau dreptul de a se adresa direct ministrului de comerţ şi .
de a face interpelări funcţionarilor de rang gubernial, cu obligaţia acestora din urmă să acorde
ajutorul cerut [354, № 20449, p. 272]. Administraţiile speciale au reprezentat o tentativă de lărgire a autonomiei orăşeneşti faţă de organele puterii regionale şi centrale, fără înfăptuirea unei reforme în
acest sens. Era posibilă astfel desfiinţarea funcţiei în orice moment pentru a recăpăta
autoritatea asupra finanţelor orăşeneşti. Instituirea administraţiilor speciale a reprezentat o modalitate temporară pentru facilitarea dezvoltării oraşelor-porturi menţionate, fără a atinge sistemul
falimentar în care exista oraşul rus la începutul secolului al XIX-lea.
Schimbarea a avut o însemnătate imensă în istoria oraşului-port Odesa, mai ales că funcţia
de şef al Administraţiei Speciale a oraşului Odesa a revenit, prin ucazul din 27 ianuarie 1803,
5
Administraţia specială (градоначальство) poate fi considerată, de fapt, un municipiu, adică un oraş mare cu administraţie proprie, având o oarecare autonomie în cadrul administraţiei de stat (Florin
Marcu, Constant Maneca,
Dicţionar de neologisme, Editura Academiei, Bucureşti, 1986). O altă variantă ar fi denumirea de prefectură, în
Roma Antică ‒ un oraş sau municipiu lipsit de dreptul de a-şi alege magistraţi, fiind condus de un prefect. 50
nobilului francez Armand Emmanuel du Plessis, duce de Richelieu
6
(1766-1822), care s-a dovedit a fi un conducător foarte abil, cu viziuni fiziocrate [457, p. 14-19]. Ucazul fixa prerogativele
şi obligaţiile de funcţie ale noului şef al administraţiei Odesei. El dispunea în oraş de autoritate
totală asupra poliţiei, oficialităţilor vamale şi carantinale, putea elibera certificate comerciale
negustorilor şi paşapoarte pentru călătorii peste hotare [354, № 20600, p. 442-443]. Şeful Administraţiei Speciale a oraşului Odesa a cumulat nu doar atribuţiile organelor municipale, ci şi ale
celor de rang gubernial. Odesa a beneficiat astfel de o instituţie reală de decizie cu atribuţii în
domeniul comerţului extern, în condiţiile în care administraţiile orăşeneşti din Rusia erau limitate
chiar şi în cele mai mărunte acţiuni, iar poliţia era un puternic mijloc de imixtiune, din cauza că
era subordonată guvernatorilor, şi nu edililor [21, p. 184].
Prin rescriptul dat tot la 27 ianuarie 1803, Alexandru I a lărgit şi mai mult prerogativele
ducelui A.E. de Richelieu, cu ocazia desemnării ultimului în noua funcţie. În subordinea şefului
administraţiei speciale a oraşului au intrat funcţionarii maritimi şi subalternii acestora care aveau
atribuţii ce vizau Odesa, indiferent dacă se aflau permanent sau nu în acest oraş-port, precum şi
toate construcţiile portuare. Împăratul i-a cerut lui A.E. de Richelieu să întreprindă măsuri în
vederea sporirii populaţiei oraşului din contul supuşilor străini, oferindu-i dreptul să le acorde
facilităţi şi înlesniri [354, № 20601, p. 443-444]. La 25 februarie 1803, ministrul de finanţe,
cneazul N.P. Rumeanţev, a emis o circulară în care informa că autoritatea sa decizională asupra
lucrărilor portuare din Odesa a fost transferată şefului administraţiei speciale a oraşului. Astfel,
ducele A.E. de Richelieu, care a intrat în funcţie la 9 martie 1803 [437, p. 213], a ajuns să dispună de atribuţii foarte largi [443, p. 381]. Ulterior, şeful administraţiei speciale a oraşului Odesa a
primit, prin ucazul din 6 iulie 1804, şi dreptul de acordare a patentelor în portul Odesa pentru
ridicarea pavilionului rusesc pe vasele comerciale. Comandantul principal al Flotei Mării Negre,
amiralul I.I. de Traverze urma să le ofere şefului administraţiei speciale a oraşului Odesa la cererea acestuia [355, № 21384, p. 422-423].
Prerogativele de care dispunea ducele creau tensiune în rândul administraţiilor orăşeneşti
din restul imperiului. De aceea guvernul rus a recurs la un şiretlic, investindu-l la 13 martie 1805
pe A.E. de Richelieu şi în funcţia de guvernator militar al guberniei Herson şi şef al administraţiei civile a guberniilor Ecaterinoslav şi Taurida. De facto, Odesa devine centrul administrativ al
Novorosiei, chiar dacă de jure acesta continua să fie la Herson [443, p. 386]. Astfel A.E. de
Richelieu şi-a creat o bază legală pentru a-şi realiza planurile de administrare a oraşului-port
6
Armand Emmanuel du Plessis, duce de Richelieu (герцог Эммануил Осипович де Ришелье) – descendent
îndepărtat al cardinalului Richelieu (1585-1642), pe atunci general-locotenent în armata rusă şi viitor prim-ministru
al Franţei (1815). 51
Odesa, fără a apela la acte suplimentare, emise cu caracter de excepţie. Pe de altă parte, cumularea funcţiilor lărgea şi mai mult atribuţiile şi prerogativele şefului administraţiei speciale a oraşului Odesa.
Totuşi cumularea funcţiilor, deşi oferea o sferă de autoritate mai largă, a necesitat din partea titularului eforturi mari, deoarece acesta era nevoit deseori să se concentreze asupra atribuţiilor sale ca
guvernator, dar trebuia să nu uite şi despre necesităţile oraşului. Considerăm că A.E.
de Richelieu a reuşit în mare măsură să combine aceste două funcţii cu succes, datorită exclusiv
calităţilor sale de administrator. Însă, la 27 septembrie 1814, ducele A.E. de Richelieu a părăsit
Odesa, pentru a deveni prim-ministrul Franţei. Cei care l-au urmat în funcţie nu au mai reuşit să
combine prerogativele administrative orăşeneşti cu cele guberniale, fapt care demonstrează lipsa
unei concepţii clare asupra principiilor de funcţionare a autonomiei locale în Rusia la acel moment. Apreciind rolul lui A.E. de Richelieu, Reginald Heber, un călător celebru, opina că Odesa
îi datora prosperitatea mult mai mult decât oricăror alte avantaje şi privilegii [642, p. 365].
În 1820 A.F. Langeron, succesorul lui A.E. de Richelieu, a solicitat şi obţinut eliberarea sa
din funcţia de şef al administraţiei speciale a oraşului Odesa, păstrând doar funcţia de guvernator
general al Novorosiei şi rezident plenipotenţiar în Basarabia. Şef al administraţiei speciale a ora-
şului Odesa a devenit membrul Camerei de Comerţ N.I. Tregubov. Schimbarea a provocat o reabordare a autonomiei locale acordate oraşelor-porturi Odesa, Taganrog şi Feodosia în anul
1804. Mai exact, aceasta a fost subminată, titularii ei fiind subordonaţi, prin ucazul din 10 octombrie 1821, guvernatorului militar de Herson, iar apoi guvernatorului general al Novorosiei şi
Basarabiei după constituirea funcţiei date la 11 mai 1822 [429, p. 518; 441, p. 311]. Prin ucazul
din 6 decembrie 1837 administraţia specială a oraşului Odesa a fost suprimată definitiv, iar prerogativele şefului acesteia asupra părţii civile au trecut la guvernatorul militar de Odesa, funcţie
nou-instituită [342, № 2549, p. 382; 214, p. 288], lucru ce a însemnat sfârşitul perioadei de aten-
ţie specială de care a beneficiat Odesa.
O altă instituţie publică cu atribuţii în domeniul comerţului a fost magistratura orăşenească, iar ulterior ‒ judecătoria comercială. Pentru instituirea magistraturii orăşeneşti în Odesa a
insistat contele P.A. Zubov în raportul său adresat Ecaterinei a II-a la 11 noiembrie 1795. Drept
argument a servit faptul că în Odesa se stabiliseră foarte mulţi greci, moldoveni, bulgari, iar magistratul urma să-i reprezinte pe toţi creştinii ortodocşi [349, № 17406, p. 814]. La 14 noiembrie
1795, împărăteasa a aprobat propunerea contelui P.A. Zubov [349, № 17406, p. 813], iar magistraţii, pe lângă atribuţii judiciare, au primit şi sarcina de a supraveghea stabilirea în oraş a nouveniţilor de
confesiune ortodoxă. Totodată, pentru apărarea drepturilor nou-veniţilor a fost instituită funcţia de tutore, în care a fost investit funcţionarul Afanasie Kesoglu [349, № 17320, p. 52
686]. Magistratura a fost deschisă la 14 ianuarie 1796, zi în care au avut loc şi alegerile, prin care
negustorul Andrei Jelesţov a fost investit în funcţia de şef al dumei orăşeneşti, iar Ivan
Timoşenko şi Fedor Flogaiti ‒ în funcţia de burgomiştri [438, p. 42].
În timpul domniei lui Pavel, prin ucazul imperial din 20 mai 1797, emis pe numele guvernatorului militar de Ekaterinoslav, general-locotenentul N.M. Berdiaev, a fost instituită pentru
străinii de confesiune ortodoxă o magistratură nouă. Grecii, albanezii, moldovenii, bulgarii şi alţi
etnici străini ce locuiau în Odesa au primit dreptul de a se înscrie în ghildele negustoreşti conform capitalurilor pe care le declarau, şi li se asigura protecţia juridică a magistraturii. Magistra-
ţii urmau să se conducă după exemplul celor din oraşele Riga şi Revel de un sistem propriu de
norme juridice (conform dreptului de Magdeburg), ce le conferea drepturi de proprietate şi un
statut social special [350, № 17967, p. 614]. La 23 septembrie 1797, persoanele alese în magistratură au depus jurământul şi au raportat Senatului despre deschiderea noii instituţii. Noul organ
judiciar a fost denumit Colegiul orăşenesc al Magistraturii din Odesa. Colegiul avea în componenţă şapte departamente, printre care Judecătoria Comercială Orăşenească şi Comisia Comerţului Rusesc. În
funcţia de burgomistru a fost ales Afanasie Kesoglu [443, p. 369]. Instituirea unei
magistraturi speciale pentru străini venea în contradicţie cu legea privind statutul oraşelor din
1785, care stipula că, în oraşele cu peste 500 de familii de străini, ultimii primeau doar dreptul de
a alege din rândul său în magistratură un număr egal de reprezentanţi [418, p. 120]. Tocmai de
aceea, magistratura rusă din Odesa a fost până la urmă desfiinţată, după ce Senatul a insistat ca
negustorii aflaţi în evidenţa acesteia să fie transferaţi în magistratura pentru străini, iar Pavel I a
aprobat, la 26 ianuarie 1798, propunerile în cauză [352, № 18346, p. 49]. La 29 ianuarie 1798,
Senatul a dispus ca numărul magistraţilor deja aleşi să fie completat cu un număr egal de magistraţi din rândul negustorilor ruşi, conform prevederilor legii din 1785 [352, № 18355, p. 53].
Sistarea lucrărilor portuare pe timpul lui Pavel I
7
crea impedimente majore dezvoltării comerţului prin Odesa, astfel că Magistratura pentru Străini din Odesa a decis, în ianuarie 1800, să-
şi asume responsabilitatea pentru finisarea construcţiilor portuare şi a decis să solicite, prin intermediul procurorului general A.A. Bekleşov, suportul împăratului. Din contul comercianţilor
7
Pavel I (1796-1801), succesorul Ecaterinei a II-a, avea alte viziuni decât împărăteasa în ceea ce priveşte politica internă şi externă a Rusiei. Odesa reprezenta, în viziunea noului împărat, un port incomod din
punct de vedere militar, căruia îi rezerva soarta unui „port de relâche, adică adăpost de ocazie în cazuri de necesitate”
7
[280, p. 90, 103]. Cu toate
acestea, prin ucazul din 12 noiembrie 1796, Odesa, alături de celelalte porturi ruse din Marea Neagră, a fost trecută din
jurisdicţia general-guvernatorului de Ekaterinoslav şi Taurida în jurisdicţia Colegiului Amiralităţii. Ulterior, prin ucazul
din 26 decembrie 1796, s-a dispus sistarea lucrărilor efectuate pentru construirea fortăreţelor sudice şi a portului Odesa
şi lichidarea biroului responsabil pentru acestea
7
[350, № 17686, p. 255]. Contraamiralul I.M. de Ribas îi scria, în decembrie 1796, şefului cancelariei Novorosiei, pentru ca acesta să-l sesizeze pe Pavel I despre acţiunile unui înalt func-
ţionar de stat ce ordonase închiderea biroului de construcţie a portului Odesa, crezând că noul împărat nu este informat
în această privinţă
7
[335, p. 432]. 53
din Odesa au fost cumpărate şi trimise la Petersburg 3000 de portocale de cea mai bună calitate
[443, p. 373]. Împăratul a acceptat cu plăcere această atenţie, a răspuns pozitiv la rugăminţile
magistraţilor şi l-a autorizat pe cneazul G.P. Gagarin, preşedintele Colegiului de Comerţ, să supravegheze personal încheierea lucrărilor portuare. Magistratura a primit materialele de construc-
ţie pe care statul le achiziţionase anterior, iar în rest negustorii din Odesa urmau să acopere cheltuielile din resurse proprii [443, p. 373-376]. În aşa mod, Magistratura pentru Străini a reuşit să-
şi lărgească temporar atribuţiile funcţionale.
Cu toate acestea, prin ucazul din 9 aprilie 1801, sub pretextul că negustorii nu cunosc bine
limba germană, Alexandru I a dispus ca în Magistratura din Odesa dosarele să fie examinate conform legilor ruse [353, № 19828, p. 609.]. Deşi a adus mai multă claritate în procesele de judecată, acest lucru
a ştirbit din atribuţiile sale funcţionale, căci magistraţii au fost lipsiţi, de fapt, de
dreptul de adoptare a unor norme juridice proprii, favorabile negustorilor. La 16 mai 1801, Magistratura pentru Străini din Odesa, cu statut special, a fost desfiinţată şi înlocuită cu o magistratură ordinară,
similară celor existente în celelalte oraşe ruse, mult mai limitate în drepturi [443, p.
376].
Desfiinţarea Magistraturii pentru Străini din Odesa a fost resimţită, fără îndoială, de negustorii din Odesa. În 1803, s-a insistat ca litigiile comerciale să se soluţioneze de preferinţă prin
mediatori, lucru care nu întotdeauna se dovedea a fi viabil. Autorităţile centrale au fost impuse să
rezolve această problemă prin instituirea în Odesa, la începutul anului 1808, a unei judecătorii
comerciale. Statutul judecătoriei comerciale care urma să activeze în Odesa a fost adoptat la 10
martie 1808 după modelul celor existente în oraşele-porturi din nordul Mediteranei. Astfel, în
componenţa judecătoriei urmau să intre electiv trei reprezentanţi din cadrul negustorilor din oraş.
Judecătoria comercială avea dreptul să judece toate cazurile ce vizau comerţul din Odesa, indiferent de statutul social al celor implicaţi [427, p. 185]. Statutul Judecătoriei Comerciale din Odesa
a stat, ulterior, la baza instituţiilor similare din Reni, apoi din Ismail [74, f. 8; 77, f. 1-3]. La 26
noiembrie 1808, instanţa şi-a început lucrările [443, p. 388].
Odată cu creşterea importanţei portului Odesa creşte şi autoritatea Judecătoriei Comerciale
din Odesa. La 5 noiembrie 1820, acestei instanţe i-a fost acordat dreptul, deţinut de camerele
civile, de a autentifica contracte comerciale pe sume nelimitate [364, № 28456, p. 491]. Pentru ai apăra pe negustorii din Odesa de orice abuzuri judecătoreşti, prin ucazul din 2 martie 1822, s-a
dispus dreptul exclusiv al Judecătoriei Comerciale din Odesa de a examina acţiunile intentate de
negustorii locali împotriva persoanelor de orice stare şi invers, dacă acestea vizau comerţul portului Odesa [365, № 28953, p. 98-99]. Astfel, statutul Judecătoriei a fost practic ridicat de la o
instanţă teritorială cu competenţe de drept comercial comun, după cum era potrivit legilor gene-54
rale [343, p. 144], la o instanţă exclusivă în soluţionarea litigiilor ce ţineau de comerţul portului.
După ce la 14 mai 1834 a fost adoptat Regulamentul privind judecătoriile comerciale, la 29 mai
1835 împăratul a aprobat propunerile guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei privind
noul statut al instituţiei respective din Odesa [378, № 8186, p. 663-664]. Conform prevederilor
acestuia, Judecătoria Comercială din Odesa soluţiona toate dosarele fără drept de recurs dacă
acestea nu implicau sume mai mari de 5000 ruble asignate. De asemenea, în evidenţa judecătoriei urmau să fie luate toate înţelegerile de închiriere a magaziilor şi altor construcţii cu caracter
comercial [82, f. 140-140v]. În plus, Judecătoria Comercială alegea şi elibera din funcţie notarii
şi samsarii din Odesa, supraveghind şi dirijând în întregime activitatea lor [341, № 497, 513, p.
1918]. Precizăm de asemenea că, la 16 martie 1836, a fost numit un procuror special al administraţiei speciale a oraşului Odesa, cu competenţe de procuror gubernial, cu funcţia de a examina
dosarele de la Judecătoria Comercială din Odesa [380, № 8988, p. 216].
O altă instituţie cu atribuţii în domeniul comerţului extern care a fost constituită în Odesa a
fost bursa de mărfuri. Legislaţia rusă aplicabilă până la sfârşitul secolului al XVIII-lea era carentă la capitolul instituţii comerciale, singura excepţie fiind legea adoptată încă în anul 1721,
conform căreia în toate oraşele-porturi mari urmau să fie instituite burse comerciale de mărfuri
[287, p. 89]. În pofida acestui fapt, în imperiu funcţiona o singură bursă – cea de la Sankt
Petersburg. De aceea, deschiderea, la 30 octombrie 1796, a unei burse de mărfuri la Odesa a reprezentat un moment important, chiar dacă instituirea acesteia nu corespundea necesităţilor reale.
Bursa a fost inaugurată la dispoziţia lui F.P de Wollant în casa asesorului colegial Ivan Dofine,
pentru menţinerea ordinii fiind antrenată garda militară [438, p. 45].
Doar odată cu dezvoltarea comerţului extern bursa din Odesa a căpătat utilitate comercială,
fapt ce a dictat reorganizarea ei în anul 1837 [446, p. 96]. Astfel, bursa a devenit principalul mediator în marile tranzacţii comerciale din oraş. Conform calculelor noastre, bazate pe datele săptămânale
publicate în ziarul Одесский вестник, în anul 1838 au fost tranzacţionate la Bursa din
Odesa 811150 cetverturi
8
de grâu şi 125510 cetverturi de alte cereale [311, p. 70, 94, 172, 196,
221, 274, 297, 327, 358, 394, 418, 447, 447, 471, 496, 519, 542, 567, 592, 614, 637, 670, 700,
731, 754, 778, 802, 825, 861, 873, 898, 921, 945, 969, 994, 1018, 1030, 1065, 1113, 1137, 1160,
1183, 1209, 1252, 1255, 1278]. Luând în calcul că în acel an, prin port au fost exportate
991061cetverturi de grâu şi 179379 cetverturi de alte cereale [312, p. 127], concluzionăm că la
bursă au fost tranzacţionate 81,8% din grâul exportat şi 69,9% din restul cerealelor.
8
Cetvert – unitate de măsură utilizată în Rusia pentru exprimarea capacităţii produselor solide friabile, egală cu 209
litri. Forma de plural cetverturi este preluată din Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Gh. Bulgăr şi Gh.
Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002. 55
La 14 decembrie 1848, pe lângă Bursa din Odesa a fost deschis şi un Comitet bursier [443,
p. 424]. Legea din 20 iulie 1848, prin care s-a dispus acest lucru, prevedea ca Comitetul bursier
să fie alcătuit din trei membri aleşi din rândul oficiului din Odesa al Consiliului Comercial, de
către negustorii bursieri de ghilda întâi. Se admitea ca doi membri să nu facă parte din Consiliul
Comercial, dar preşedintele Comitetului bursier trebuia obligatoriu să fie membru al acestuia.
Cei doi puteau fi aleşi „în caz de necesitate” din rândul negustorilor de ghilda întâi din Odesa sau
din rândul consulilor străini ce realizau afaceri comerciale în Odesa. Comitetul avea menirea să
medieze afacerile comerciale controversate, să supravegheze legalitatea şi corectitudinea încheierii tranzacţiilor în cadrul Bursei din Odesa, precum şi buna desfăşurare a şedinţelor bursiere
etc. Legea mai prevedea numirea în portul Odesa a 60 de curtieri şi a 6 agenţi bursieri de vase.
Negustorul care apela la orice alt curtier era pedepsit prin confiscarea a
1
/5 din capitalul declarat
[398, № 22459, p. 430].
Atribuţii în domeniul comerţului extern deţineau şi instituţiile de credit comercial. Încă în
ucazul din 2 octombrie 1795 se prevedea că, pentru deschiderea unor noi instituţii de comerţ şi
dezvoltarea celor deja existente, persoanele nou-venite în Odesa puteau contracta credite din
sumele acordate pentru organizarea în aceste gubernii a băncilor dvoreneşti şi orăşeneşti [349, №
17400, p. 793]. Ulterior, un aport important la crearea instituţiilor de credit comercial în Odesa a
avut ducele de Richelieu, care exprima, la nivelul funcţiei pe care o deţinea, năzuinţele şi necesităţile cercurilor burgheziei comerciale din Odesa. Anume la solicitarea acestuia, prin ucazul din
1 mai 1803 ministrul de finanţe a fost împuternicit să instituie în acest oraş-port un lombard şi să
analizeze modalitatea deschiderii în porturile Mării Negre a unor bănci comerciale.
Ca rezultat, în conformitate cu ucazul din 2 martie 1806, în Odesa, precum şi în
Arhanghelsk, Feodosia şi Taganrog au fost deschise oficii de scont pentru hârtii de valoare şi
mărfuri. Acestea ofereau negustorilor de ghildă lichidităţi în ruble la prezentarea bonurilor de
bursă, cu reţinerea unui comision lunar de 1,5% [351, № 22334, p. 801]. Cu alte cuvinte, oficiile
creditau negustorii care practicau comerţul extern, dar, spre deosebire de băncile comerciale, prin
scontarea bonurilor de bursă la un procent şi în sume mai mici [417, p. 365]. Dar aceste instituţii
de credit nu satisfăceau pe deplin necesităţile marilor negustori. De aceea, pentru încurajarea
iniţiativei private şi, implicit, a asocierilor dintre negustori în Odesa, prin ucazul din 24 octombrie 1819, s-a dispus instituirea unui oficiu al Băncii Comerciale de Stat în conformitate cu prevederile manifestului
din 7 mai 1817. Oficiul era menit să devină unica instituţie publică de creditare din Odesa şi urma să acopere obligaţiunile de emisie internă şi externă. Capitalul statutar
al acestuia urma să fie de 30 milioane ruble asignate. Pentru contractarea unui credit se acceptau
în calitate de gaj mărfuri de producţie rusă, depozitate doar în magaziile special amenajate din 56
Odesa. Problema consta în faptul că termenul de restituire a creditului, împreună cu amânarea,
nu trebuia să depăşească şase luni [363, № 27950, p. 359], ceea ce înseamnă că de o creditare pe
termen lung nici nu poate fi vorba.
Din documentele de arhivă reiese că uneori oficiul a depăşit aceste prevederi [160, f. 1-2]
şi, în plus, creditele erau acordate nu doar pentru negustori sau afaceri comerciale. Astfel, în anul
1828, oficiul a acordat un credit contesei Roxandra Edling în valoare de 50 mii ruble asignate
sub gajul a 10 mii desetine de pământ pe 24 de ani, până în 1852. Este adevărat însă că aceasta a
fost posibil la cererea expresă a împăratului, adresată ministrului de finanţe prin ucazul din 9
martie 1828. Contesa a achitat toate obligaţiile asumate şi, ca urmare, Administraţia Generală a
Guvernatorului Novorosiei şi Basarabiei a dispus, la 18 septembrie 1852, cârmuirii provinciei
Basarabia să scoată interdicţia de vânzare a moşiei acesteia [128, f. 28-28v, 32]. Astfel de cazuri,
cu siguranţă, erau singulare, chiar şi după ce la 1 mai 1844 termenul scontări hârtiilor de cambie
în Oficiul din Odesa al Băncii Comerciale de Stat a fost mărit [386, № 17869, p. 289]. Cât priveşte originea surselor financiare de creditare, menţionăm că Oficiul oferea posibilitatea deschiderii
depozitelor sub procente [131, f. 12, 111v-112].
Un rol important în domeniul comerţului extern au avut instituţiile de asigurare comercială. Iniţial, în anul 1806 a fost deschisă, în Odesa, Camera Imperială de Asigurări, cu un capital
acţionar de minimum 250 de acţiuni şi maximum 500 de acţiuni cu valoare fixă de 1000 ruble
asignate. Asigurările depindeau de perioada anului în care se făceau transporturile şi variau de la
3% la 12 şi 13% pentru călătoria dintre Odesa şi Constantinopol [637, p. 115]. Similar cu aceste
principii, s-a format şi activa Oficiul Greco-Rus de Asigurări. În plus, unii negustorii, în mod
particular, îşi asigurau orice vas cu peste 120000 ruble asignate fiecare, la aceleaşi condiţii şi
prime ca şi în Camera Imperială [637, p. 116]. În 1817, în Odesa existau deja patru societăţi de
asigurări, înfiinţate de negustori greci [186, p. 30],
Asocierea acţionară a capitalului comercial s-a realizat foarte intens în domeniul asigurărilor comerciale. Astfel, prin ucazul din 13 aprilie 1826 a fost înfiinţat Oficiul din Odesa de Asigurare a Vaselor şi
Mărfurilor, pe un termen de cinci ani, cu un capital statutar de 250000 ruble în
acţiuni a câte 250 ruble [495, p. 138]. Acesta a fost format de negustorii din ghilda întâi din
Odesa Jean Riznich, Barthelemy Pontzio şi Constantin Papudoff [190, p. 273]. În anul 1829 a
fost înfiinţată, tot în bază acţionară, Compania de Asigurări Comerciale „Odessiana” (cu un capital de 170 mii ruble), în 1830 – A II-a Companie Grecească de Asigurare a Vaselor şi Mărfurilor
(cu un capital de 300 mii ruble) şi Compania de Asigurare împotriva Pericolelor Maritime, în
1832 – Compania de Asigurări a Vaselor şi Mărfurilor a Amicilor Comercianţi (cu un termen de
5 ani de acţiune şi un capital de 600 mii ruble), în 1835 – Compania de Asigurări din Novorosia57
(pe un termen de 10 ani, cu un capital de 1 milion ruble) [262, p. 247-248; 469, p. 23, 29; 331, p.
150]. În 1836, în Odesa se numărau cinci companii de asigurări comerciale [438, p. 184, 187].
Numărul acestora s-a menţinut aproape constant pe parcursul întregii perioade ulterioare.
Controlul strict din partea guvernului al acestei sfere a asocierii de capital s-a manifestat
prin fixarea unui termen scurt de activitate pentru aceste societăţi pe acţiuni. E adevărat că era
prevăzută posibilitatea extinderii perioadei de activitate. Spre exemplu, în baza unei astfel de
clauze, la 28 aprilie 1836 a fost prelungit termenul de activitate a Societăţii Greceşti de Asigurare [380, № 9114, p. 454]. De asemenea, în anul 1846 a fost prelungit pe 7 ani termenul de activitate a Companiei
de Asigurări Maritime din Novorosia, însă cu adoptarea unui nou statut. Conform acestuia, capitalul companiei era fixat la 300 mii ruble argint, reprezentând 300 de acţiuni a
câte 1000 ruble. Valorile asigurate nu trebuiau să depăşească 8% din capitalul statutar, adică
24000 ruble argint. Companiei i se permitea ca, în afară de sediul din Odesa, să deschidă oficii la
Constantinopol şi în alte oraşe. Subliniem că în statut se prevedea ca 6% din veniturile companiei să fie virate în folosul Şcolii Comerciale Greceşti [303, p. 32-43]. Ne întrebăm dacă nu cumva
acesta era costul prelungirii perioadei de activitate.
Limitările impuse urmau, pe de o parte, să prevină abuzurile din parte asociaţilor, iar pe de
alta, să menţină un număr fix de societăţi de asigurări pentru a se evita concurenţa exagerată şi
eventualele falimente produse de aceasta. Doar atunci când, din anumite cauze, una din companii
nu mai putea să-şi continue activitatea, guvernul accepta apariţia unui nou actor pe piaţa de asigurări. O situaţie de acest gen se atestă mai ales în anii ’40, probabil pe fondul creşterii comerţului extern, dar şi
al riscurilor conexe. Este cazul companiilor de asigurări maritime „Nadejda”, al
cărei statut a fost aprobat la 6 mai 1844 [386, № 17895, p. 320-323], „Novofiloboriceskaya” – la
21 ianuarie 1849 [400, № 22950, p. 48-51], „Minerva” – la 18 februarie 1849. Conform statutului acesteia din urmă, spre exemplu, menirea companiei era asigurarea împotriva tuturor pericolelor
maritime atât a mărfurilor, cât şi a vaselor maritime. Capitalul ei statutar iniţial trebuia să
fie de 200 mii de ruble argint (400 de acţiuni a câte 500 de ruble argint), cu posibilitatea măririi
lui cu încă 50 mii ruble, prin emiterea suplimentară a 100 de acţiuni. Potrivit articolului 33 al
statutului, compania era instituită pentru o perioadă de 10 ani [400, № 23023, p. 103].
În anii 1850-1853, în Odesa activau în domeniul asigurării navale şi comerciale patru companii: „Nadejda”, Compania de Asigurări Maritime şi Fluviale, Compania Amicilor Comercianţi,
Compania de Asigurări din Novorosia [300, p. 175], iar numărul lor era considerat suficient de
către contemporani [283, p. 465]. Instituţiile de asigurări au constituit un element-cheie în creşterea importanţei comerciale a oraşului-port Odesa. Conchidem că iniţiativa privată în sfera companiilor de
asigurări a predominat, deoarece asigurările reprezentau o afacere profitabilă. 58
Şi instituţiile de transport comercial erau antrenate în sfera comerţului extern. Guvernul
rus a depus eforturi substanţiale pentru a elimina insuficienţele şi lacunele flotei comerciale ruse
şi pentru a promova navigaţia în Marea Neagră şi Marea Azov. În iulie 1828, cu largul suport al
autorităţilor, vaporul „Odessa” a întreprins o cursă între Odesa, porturile Crimeii (Eupatoria) şi
Redut Kale, iar la 7 mai 1831, vaporul „Neva” a realizat prima cursă între Odesa şi
Constantinopol [246, p. 355; 443, p. 404, 409]. Pentru a da un caracter constant acestor legături
navale între Odesa şi Constantinopol, în 1833 a fost fondată pe un termen de 10 ani Societatea de
Navigaţie Navală din Marea Neagră [251, p. 43]. Capitalul iniţial al Societăţii a fost fixat la 500
mii ruble asignate, dar acesta s-a dovedit a fi insuficient. De aceea, în 1835, guvernul a transferat
în proprietatea Societăţii trei vapoare cu care a participat la capitalul statutar iniţial. Cabinetul de
Miniştri a dispus, totodată, ca dreptul Administraţiei Fiscale de Stat la ½ din veniturile rezultate
din exploatarea cursei să fie cedat celorlalţi acţionari. Drept urmare, veniturile au început să
crească: dacă în anul 1835 acestea au constituit 76622 ruble, atunci în 1836 – 103480 ruble, iar
în 1837 – 149141 ruble. La 7 iunie 1835 au fost adoptate unele completări la statutul Societăţii
[378, № 8228, p. 714], care nu au putut totuşi redresa situaţia ei financiară. În anul 1835, Societatea înregistra pierderi în valoare de 92770 ruble, în 1836 – 72000 ruble, iar în 1837 – 137449
ruble. Chiar dacă guvernul nu mai participa la împărţirea veniturilor acestei societăţi, el a decis
să-i acorde, în 1837, subsidii în sumă de 100 mii ruble şi dreptul de a primi în Kerci cărbune de
stat la preţul de doar 15 copeici de pud. Deşi în 1840, veniturile Societăţii au constituit 149991
ruble, situaţia ei financiară nu s-a ameliorat şi în 1841, guvernul a decis acordarea încă unei alocaţii bienale în sumă de 70 mii ruble [442, p. 27].
În pofida pierderilor pe care le suferea statul, iniţiativa privată în domeniul instituţiilor de
transport nu a fost încurajată atunci când, în 1840, Casa Comercială „Gave & Co.” şi-a arătat
intenţia de a stabili navigaţia vapoarelor între Odesa şi Marsilia [442, p. 28]. Iar în 1842, cu toate
că dreptul realizării legăturii navale între Odesa şi Marsilia a fost acordat în cele din urmă Casei
de Comerţ „De Boullée” din Rouen, implementarea deciziei a fost amânată până în anul 1845,
iar apoi dată uitării [442, p. 28]. În schimb, la 4 mai 1843, guvernul a instituit Oficiul Comunica-
ţiilor Regulate cu Vaporul între Odesa şi Constantinopol [443, p. 419]. În anul 1845 s-a întreprins
unificarea comunicaţiilor navale între Odesa şi Constantinopol şi alte porturi ruse în Biroul de
Expediţii Navale din Odesa [262, p. 121]. Un an mai târziu, la 25 iunie 1846, a fost deschisă navigaţia permanentă a vapoarelor între Odesa şi porturile dunărene Ismail, Reni şi Galaţi [5, p. 89;
443, p. 420; 196, p. 69]. În acest context sunt relevante observaţiile unui contemporan referitor la
acest eveniment: „De curând a luat fiinţă, creată de către ruşi, o legătură navală între Galaţi şi
Odesa; expedierea de mărfuri de la Galaţi la Odesa este intensă, transportându-se mărfuri manu-59
facturiere germane de tot felul, vinuri moldoveneşti etc. spre acest din urmă loc, dar de la Odesa
vin foarte puţine mărfuri spre Galaţi, Odesa neavând de exportat decât aproape numai materii
care nu le sunt necesare Principatelor Române” [24, p. 323-324]. Legătura navală cu porturile
dunărene era asigurată de două vapoare – „Berdiansk” şi „Taganrog” [262, p. 121].
Un anumit rol în comerţul extern aveau şi instituţiile de schimb monetar. Insuficienţa monedelor de aramă şi comisionul foarte mare cerut de zarafi pentru schimb creau impedimente
tranzacţiilor comerciale. De aceea, ducele de Richelieu a încercat să obţină acceptul cneazului
N.P. Rumeanţev pentru a institui la Odesa un oficiu de schimb monetar. În raportul prezentat
împăratului de către ministrul de finanţe se insista ca organizarea acestuia să se bazeze pe prevederile Manifestului de instituire a oficiilor de schimb în Imperiul Rus din 22 iunie 1772. La momentul elaborării
raportului, din cele 23 de oficii deschise iniţial conform acestui manifest, activau doar trei, celelalte,
dovedindu-se păguboase, au fost lichidate. Cu toate acestea, raportul ministrului de finanţe a fost aprobat de Alexandru I la 23 februarie 1804. Capitalul statutar al oficiului a fost fixat la 100 mii ruble în
monedă de aramă. Capitalul era asigurat de Banca de Creditare de Stat, care urma să restituie Administraţiei Fiscale de Stat lichidităţile transferate oficiului
din administraţiile fiscale judeţene. Pentru a preveni pe viitor insuficienţa de monede de aramă,
s-a prevăzut ca oficiul să le procure contra ruble asignate de la Administraţia Fiscală din Odesa.
Şeful administraţiei speciale a oraşului Odesa era garantul capitalului şi al funcţionării stabile a
oficiului. El avea dreptul şi obligaţia să înfăptuiască, de cel puţin două ori pe an, controlul acestei
instituţii şi să prezinte conducerii Băncii rapoarte în această privinţă. Oficiul se supunea exclusiv
autorităţii şefului administraţiei speciale a oraşului Odesa şi nu avea dreptul să elibereze mijloace
băneşti pentru orice alte operaţii decât schimbul monetar [355, № 21175, p. 151]. La 8 iulie
1804, oficiul şi-a început activitatea, pentru ca la 2 februarie 1806 capitalul său statutar să fie
dublat [443, p. 383], demonstrându-şi utilitatea sa practică. Deşi marii exportatori nu utilizau
moneda de aramă, totuşi negustorii de ghilda a treia şi mic-burghezii au putut beneficia pe deplin
de serviciile acestui oficiu.
Atribuţii importante în domeniul comerţului extern aveau consulatele. Reprezentanţele diplomatice au apărut în Odesa datorită numărului mare de supuşi străini care activau în oraş şi cu
scopul de apărare a intereselor acestora. Primele consulate, deschise în anul 1804, au fost ale
Imperiului Habsburgic (consulul C.S. von Thom), Spaniei (consulul Ludwig de Castilio) şi
Neapolului (consulul G. Gulielimuci) [443, p. 383]. Majoritatea consulilor şi viceconsulilor erau
din rândul negustorilor înscrişi în ghilda întâi şi a doua din Odesa, din simplul motiv că sarcina
principală a acestora era să ofere informaţii guvernelor ţărilor pe care le reprezentau despre stocurile de mărfuri pentru export şi necesităţile de mărfuri de import, iar la cerere ‒ să medieze 60
exportul şi importul mărfurilor. Negustorii din Odesa preferau statutul de consuli, deoarece astfel
puteau să-şi susţină afacerile şi doar astfel erau absolviţi de obligaţia de a fi numiţi în funcţii administrative, care nu le aduceau venituri, ci doar pierderi de timp preţios.
În perioada ce a urmat, în Odesa au apărut şi alte consulate, reprezentând Anglia, Bavaria,
Olanda, Portugalia, Toscana, Parma, Sardinia, SUA, Brazilia, Belgia, Bremen, Wurtenberg,
Hannovra, Hessen-Darmstadt, Danemarca, Maklenburg-Sverinia, Oldenberg, Roma, Prusia,
Saxonia, Turcia, Franţa, Elveţia, Suedia, Frankfurtul, Norvegia, Finlanda, Grecia [299, p. 198-
199; 300, p. 99; 303; p.62; 302, p. 339; 79, f. 1, 17v, 22v, 25v, 50; 82, f. 61, 112; 96, f. 6-7].
Consulii şi viceconsulii nu mai erau simpli agenţi comerciali, ei se implicau şi în chestiuni diplomatice. Spre exemplu, la cererea expresă a consulului Austriei în Odesa, C.S. von Thom, guvernatorul general al
Novorosiei şi rezidentul plenipotenţiar în Basarabia a expediat la 19 aprilie
1827 Guvernului Regional din Basarabia o notă în care cerea ca nişte fugari austrieci care s-au
pribegit în judeţul Hotin să fie prinşi şi predaţi părţii austriece [133, f. 1].
Cât priveşte instituţiile private în domeniul comerţului extern, precizăm că lipsa unor
prevederi referitoare la asocierea capitalurilor de afaceri a întârziat formarea acestora. Iniţial,
organizarea unor asemenea instituţii presupunea dispoziţii cu caracter special. Astfel, în octombrie 1801, Colegiul de Comerţ a studiat, dar fără rezultat, posibilitatea instituirii în Odesa a unei
companii comerciale din resursele Administraţiei Fiscale de Stat [469, p. 23]. La sfârşitul anului
1801, negustorul Fournier, împreună cu bancherul Jom din Livorno, a creat, aprobată fiind
printr-o dispoziţie imperială specială, prima casă de comerţ din Odesa, cu un capital statutar de
300 mii ruble. În anul 1802, baronul Bezner a deschis un oficiu pentru comercializarea produselor manufacturiere străine, transferând de peste hotare 600 mii cervoneţi[345, p. 17].
După ce prin manifestul din 1 ianuarie 1807 au fost stabilite normele juridice ale constituirii
firmelor de comerţ în Imperiul Rus
9
, pe lângă instituţiile publice de comerţ, în Odesa încep să apară
rapid şi instituţii private de comerţ, fiind admisă constituirea atât a instituţiilor de comerţ prin asociere simplă – casele de comerţ – cât şi acţionară – companiile de comerţ. De noile prevederi legislative
s-au grăbit să beneficieze în special negustorii de ghilda întâi din Odesa. Spre exemplu, în 1810 a fost
9
Negustorii ruşi puteau constitui case de comerţ fie prin asociere totală, fie prin asociere parţială, diferenţa fiind dată de
gradul de răspundere juridică. Negustorii care au fondat case de comerţ prin asociere totală răspundeau cu întreg capitalul pe care-l aveau şi, în plus, nu mai puteau intra în altă asociere. Asocierea parţială
presupunea răspunderea negustorilor doar în limitele sumei de contribuţie, constituind, de fapt, o formă acţionară de organizare. Altă diferenţă o constituia
dreptul de decizie, care era limitat în asocierile parţiale de procentul acţiunilor deţinute. Asocierea acţionară oferea o
modalitate de a trece peste limitările sistemului de ghildă, deoarece acţionarii nu mai erau obligaţi să se înscrie în ghilde
şi să achite accizele de ghildă şi dările personale sau de avere
9
[469, p. 18]. În plus, acţionarii puteau proveni din orice
categorie socială, cu condiţia dispunerii de capital
9
[469, p. 19]. Casele de comerţ purtau de regulă numele negustorilor
care o formau. Din denumirile caselor de comerţ din această perioadă constatăm că asocierile se făceau mai ales în familie şi, pe lângă numele negustorului, conţineau formulările „şi fraţii”, „şi fiul”. În caz că
exista un singur fondator, iar alte
persoane şi-au încredinţat o parte din capital acestuia, casa de comerţ purta în titulatură formularea „şi compania”. 61
creată Casa de Comerţ „Pecenev şi Co.”, iar în 1811 ‒ Casa de Comerţ „S. Fenderich şi Co.” [201, p.
79-80].
Chiar dacă sistemul de ghildă prevedea drepturi largi în ceea ce priveşte participarea membrilor familiei negustorului de ghildă în afaceri, existau şi anumite restricţii. Astfel, aceştia erau
obligaţi să locuiască împreună cu capul de familie, înscris în ghildă. De aceea, constituirea casei
de comerţ oferea o soluţie pentru astfel de restricţii şi permitea participarea liberă a membrilor
asociaţi la afaceri, fără plăţi de ghildă suplimentare. Legea prevedea că tatăl se putea asocia cu
fiul său, fraţii se puteau asocia între ei, iar plăţile de ghildă le plătea doar cel mai în vârstă dintre
ei [351, №22418, p. 972]. Pe lângă casele de comerţ familiale, în Odesa s-au constituit şi unele
prin asociere, de exemplu „Kureaghin şi Taburkin” în 1810, care s-au format prin asocierea a doi
sau mai mulţi negustori. Ele veneau să întărească puterea de afaceri a negustorilor asociaţi pentru
a depăşi situaţiile de criză sau pentru a rezista concurenţei altor negustori. În 1812, în Odesa se
numărau 10 case de comerţ, cu un capital de 448812 ruble [246, p. 356], printre care nouorganizata „Papudoff şi Co.” [201, p. 79-80]. Ulterior, case de comerţ au fondat negustorii Sikar,
Inglesis, Kramerov, Lisar, Filibert, Stefeus, Novikov, Sinadino, Conis, Aprilov [345, p. 20], V.
Xenis[186, p. 10].
În 1816, şi-a instituit propria casă de comerţ negustorul Kislov, iar în 1818, Rodocanachi
[201, p. 79-80]. Tot în anul 1816, negustorul odesit Charles Sicard, un emigrant francez bogat, a
fondat Compania de Comerţ în Marea Neagră, cu oficiul central la Paris şi cu filiale în Marsilia,
Constantinopol şi Odesa [668, p. 26]. În 1817, numărul caselor de comerţ din Odesa a ajuns la
59, cu un capital total de 11634328 ruble[246, p. 356]. În perioada anilor ’20-’30, case de comerţ
şi-au creat aproape toţi negustori de ghilda întâi din Odesa. În 1822, a apărut, astfel, casa de comerţ a lui Sevastupolo [201, p. 79-80] şi cea a lui Riznich, specializată în exportul de cereale
[207, p. 11], iar în 1825, cea a lui S. Gurovici [201, p. 79-80]. În total, în 1825, în oraş activau 49
de case de comerţ cu un capital în valoare de 5567945 ruble asignate[246, p. 356]. În 1830, casele de comerţ ale negustorilor Serafino, Iannopulo, Marazli şi Paleolog erau cele mai mari din
imperiu [544, p. 401]. În 1829, şi-au început activitatea casele de comerţ Vucina, Ştigliţ, Puli, în
1830 – Efrusi şi Rafalovich [201, p. 79-80], în 1832 – Casa de Comerţ „E. Trabotti”, în 1838 –
cele ale lui Arist, Maas şi William Wagner, iar în 1840, cea a lui Ialovikov [201, p. 79-80].
Consulul francez în Odesa, François Sauron, scria în 1832 că în oraş „activează 40 de case
de comerţ străine instituite de negustori greci, italieni, slavi, genovezi, francezi, germani, englezi,
elveţieni şi spanioli. Aceste întreprinderi sunt toate riguroase şi permanente. (...) Cele greceşti
sunt cele mai numeroase şi bogate. Cele mai mari averi sunt de la 800 de mii până la un milion
de ruble. Dintre acestea sunt doar trei. Din restul, câteva dispun de averi între 300 de mii şi 400 62
de mii de ruble, cele mai multe (dintre cele mari) dispun de averi de la 50 de mii la 100 de mii de
ruble, dar majoritatea dispun de un capital mai mic”. François Sauron mai nota că încă circa 100
de case de comerţ, cu sediul în Constantinopol, Malta, Livorno, Genova, Marsilia, Barcelona şi
în alte oraşe, îşi aveau în Odesa reprezentanţii săi. Dintre casele de comerţ ce realizau comerţ cu
cereale, doar două erau în sensul strict al cuvântului ruse: cea a lui Steiglitz din Sankt Petersburg
şi cea a lui Demidov. După afirmaţia consulului francez, acestea erau destul de solide [544, p.
401]. În 1833, în Odesa, la fel ca în 1817, activau 59 de case de comerţ, din care 21 aparţineau
negustorilor de origine greacă [452, p. 441].
Deseori casele comerciale ale negustorilor din Odesa constituiau filiale ale unor mari companii comerciale străine. Astfel, profitul realizat în urma tranzacţiilor ajungea aproape în totalitate în conturile
burgheziei comerciale din Anglia, Franţa şi alte ţări europene. Odesa a ajuns să
deţină, către mijlocul anilor ’30 ai secolului al XIX-lea, legături în domeniul obligaţiunilor comerciale cu aşa mari centre comerciale ca Viena, Broda, Triest, Londra, Paris, Genova,
Constantinopol, Petersburg, Moscova şi Berdicev. Acest lucru le permitea negustorilor din
Odesa să realizeze activităţi comerciale în credit sau prin comisionul caselor de comerţ străine,
cu proprietarii cărora deseori se aflau în relaţii de rudenie [295, p. 84]. Statisticianul rus A.
Skalkovski sublinia că casele de comerţ din Odesa ale lui Ralli, Kortuan, Valter şi altora beneficiau de credite substanţiale din partea bancherilor din Anglia şi din alte state. Însă doar unele
case de comerţ din Odesa, precum cele ale Morazli, Ianupolo şi Mavro, aveau în proprietate vase
comerciale maritime[434, p. 53-54, 73].
În cazul mai multor case de comerţ din Odesa, asocierea capitalului a avut loc în cadrul
unei familii sau clan legat prin relaţii de rudenie, dar împrăştiat în diferite oraşe-porturi ale Europei. Un exemplu în acest caz este Casa de Comerţ „Ralli & Co.”, care realiza în 1826 tranzacţii
externe în valoare de 290524 de ruble [544, p. 409]. După moartea întemeietorului său, casa de
comerţ din Odesa a fost preluată în 1829-1830 de către Zannis Ralli. Familia Ralli avea încă din
1816 o casă de comerţ în Marsilia, „Argenti-Ralli”, care din 1823 a fost redenumită „Ralli,
Schilitzi et Argenti” [607, p. 26]. În 1818, la Londra a fost fondată Casa de Comerţ „Ralli &
Petrochinno”, redenumită ulterior „Ralli & Brothers” [544, p. 409], iar ulterior familia şi-a constituit case de comerţ în Livorno, Manchester, Liverpool, Trieste şi Constantinopol [607, p. 26].
În secolul al XIX-lea, familia Ralli a combinat cu succes afacerile comerciale cu cele de transport naval, consolidând relaţiile economice dintre Est şi Vest, iar relaţiile de rudenie au stat la
baza viabilităţii reţelei lor paneuropene [507, p. 31]. Astfel, în dese cazuri, încărcând un cargo de
cereale pe unul din vasele sale, Zannis Ralli trimitea bonul de plată fratelui său Pandia din Londra. Acesta din urmă, la rândul său, fără ca marfa să fi sosit măcar, comercializa cerealele unei 63
terţe părţi. Astfel, cargoul trecea din mâini în mâini de trei-patru ori, fiind încă pe mare, iar la
destinaţie expeditorul nu mai era Zannis Ralli, ci, de exemplu, o firmă franceză din Dunkirk[539,
p. 59]. În rândul caselor de comerţ din Odesa, „Ralli & Co.” se plasa la sfârşitul anilor ’40 pe
locul cinci după capitalul declarat [544, p. 407] şi putea beneficia de credit pentru afacerile sale
nu doar în Odesa, ci şi în principalele oraşe europene. Doar prin intermediul „Ralli & Bros” din
Londra, Zannis Ralli putea contracta de la Bank of England un credit în valoare de până la 30000
lire sterline [504, p. 158]. Totuşi, nu toate casele de comerţ erau atât de înstărite. Astfel, în anul
1851, în Odesa erau înregistrate 71 de case de comerţ, din care doar 37 deţineau în proprietate
cel puţin un imobil [300, p. 406-407], iar în 1853 ‒ doar 26 din 52, celelalte activau în spaţii
arendate [299, p. 331; 300, p. 360]. Cum se poate observa din aceste date, şi falimentul acestora
era destul de frecvent, mai ales în perioadele de criză.
Cele mai mari instituţii de comerţ – companiile – erau formate doar cu concursul guvernului şi doar în baza asocierii acţionare, şi cu un statut bine stabilit şi aprobat la nivel înalt. Numă-
rul acestora însă nu a fost prea mare. Destul de productiv în acest s-a dovedit anul 1826. Prin
ucazul din 13 februarie negustorilor străini Lensen şi Deleg le-a fost acordat dreptul să înfiinţeze
în Odesa, pe un termen de 15 ani, o companie de comerţ cu un capital de 2 milioane ruble asignate, ce avea menirea să contribuie la răspândirea comerţului rus în ţările din afara Europei, în
special în coloniile olandeze [190, p. 402-403]. În plus, în acel an, în Odesa a fost înfiinţată compania „Marea Neagră”, cu un capital de 1 milion de ruble, care avea ca scop administrarea morilor de abur şi
exportul făinii de grâu, cu precădere în Gibraltar [190, p. 273; 331, p. 150]. În afară
de aceste companii, doar în 1830 a mai fost întemeiată în Odesa „Compania Vinicolă din
Crimeea”, cu un capital de 200 mii ruble asignate. Statutul acesteia a fost aprobat în anul 1827,
iar menirea ei era de a favoriza răspândirea vinurilor din Crimeea în Rusia şi peste hotarele ei
[469, p. 23].
2.2. Cadrul juridic şi fiscal al comerţului extern prin portul Odesa
Instrumentele prin care urma să se creeze cadrul comercial necesar corespundeau atât nivelului gândirii economice din perioada analizată, cât şi principiilor care nu trebuiau să ştirbească
din fundamentul social-economic al statului moşieresc. Analizând o problemă relativ îngustă,
considerăm că este justă raportarea legislaţiei adoptate expres pentru oraşul-port Odesa la cea
imperială. Perspectiva generală oferă posibilitatea de a ne crea o imagine mai amplă asupra proceselor istorice din perioadă abordată.
În realizarea planurilor sale în privinţa portului Odesa, administraţia imperială a apelat la 64
nişte practici comerciale consacrate, aşa ca regimurile de depozito-franco, port de tranzit şi porto-franco. Acordarea portului Odesa a statutului de depozito-franco, pe o perioadă iniţială de 5
ani a fost dispusă prin ucazul lui Alexandru I din 5 martie 1804. Privilegiul se răspândea asupra
tuturor mărfurilor, cu excepţia celor interzise conform tarifului vamal. Perioada maximă de depozitare a mărfurilor nu trebuia să depăşească 1,5 ani, după care negustorul era obligat să achite
taxele de import conform tarifului vamal sau să le exporte în afara imperiului. În cazul în care
proprietarul mărfurilor decidea să le comercializeze pe piaţa internă rusă, el trebuia să achite
toate accizele vamale, însă era scutit de plata depozitării. Dacă acesta dorea să le exporte în altă
ţară, el nu plătea niciun acciz vamal, dar era impus să achite magazinajul. Conform procedurii,
negustorii urmau să solicite în scris oficialităţilor vamale repartizarea depozitului în care marfa
urma să fie păstrată [355, № 21197, p. 195-197]. Perioada de validitate a privilegiului respectiv a
fost extinsă de câteva ori, ultima dată – prin decizia Comitetului de Miniştri din 25 aprilie 1815,
confirmată la 15 mai 1816 – pentru doi ani, până la 5 martie 1818 [359, № 26270, p. 665]. Prin
Regulamentul vamal pentru comerţul european din 14 decembrie 1819, statutul de depozitofranco a fost inclus în prevederile statutului de porto-franco [430, № 901, p. 152].
Regimul de depozito-franco venea să servească, de fapt, necesităţilor unui alt statut special,
de port de tranzit, pe care Odesa l-a obţinut printr-un alt ucaz tot din 5 martie 1804, în urma tratatelor comerciale pe care le-a semnat Rusia cu Imperiul Habsburgic şi Prusia [230, p. 96]. Conform reglementărilor, mărfurile importate din ţările respective în Odesa pentru a fi exportate în
terţe ţări erau taxate la trecerea hotarului terestru al Rusiei pe deplin, conform tarifului vamal. La
prezentarea actelor vamale ce atestau exportul mărfurilor din Rusia, negustorului i se restituiau
70% din suma taxei vamale achitate, iar restul 30% rămânea statului. Şeful administraţiei speciale a oraşului Odesa putea solicita ajutorul ministrului de comerţ în rezolvarea problemei apărute
în comerţul de tranzit [355, № 21196, p. 191-194].
Traseele exacte, pe care urma să se realizeze tranzitul comercial, au fost aprobate la 25 noiembrie 1804. Au fost făcute completări şi în privinţa oficiilor vamale prin care mărfurile trebuiau să fie trecute pentru
a fi supuse verificării: pentru cele exportate în Moldova şi Muntenia –
vama de la Dubăsari şi Balta, pentru cele exportate în Prusia şi Austria – vama de la Balta, pentru cele exportate pe Nistru – Movilău, iar pentru cele exportate pe canalul Ocinsky – localitatea
Telehan [355, № 21530, p. 711]. Ulterior, traseul şi regulile comerţului de tranzit prin Odesa au
fost modificate şi completate prin ucazurile din 4 august 1805 [355, № 21864, p. 1153], din 2
octombrie 1808 [356, № 23292, p. 595] şi 24 martie 1811 [357, № 24565, p. 592]. Odesa, cu
siguranţă, a avut de beneficiat în urma comerţului de tranzit, mai ales că necesităţile comerţului
de tranzit au determinat administraţia imperială să-i prelungească, prin ucazul din 9 aprilie 1809, 65
pentru încă cinci ani statutul de depozito-franco [356, № 23572, p. 901].
Comerţul de tranzit era însă criticat dur de cercurile comercial-industriale ruse, afectate de
concurenţa pentru pieţele de desfacere. După ce, conform legii aprobate de împărat la 25 iunie
1811, chestiunile comerciale şi vamale au intrat în competenţa Ministerului de Finanţe, iar Ministerul de Comerţ a fost desfiinţat, cercurile comercial-industriale ruse îşi întăresc poziţiile faţă
de cele militaro-moşiereşti. Cu toate acestea, clauzele comerţului de tranzit nu au fost anulate.
Mai mult decât atât, negustorii din Odesa au beneficiat, prin ucazul din 8/20 octombrie 1813, de
dreptul de a face comerţ cu porturile de pe litoralul caucazian al Mării Negre în baza privilegiilor
negustorilor de ghilda întâi [246, p. 336]. Acest lucru a sfidat cercurile fiscal-industriale ale imperiului. La insistenţa acestora, taxa vamală pentru mărfurile tranzitate prin Odesa a fost ridicată,
conform Regulamentului din 14 august 1818, la 30 de copeici de argint de pe fiecare pud [362,
№ 27479, p. 449-454; 533, p. 363-364].
Revenirea la politica protecţionistă în domeniul comerţului extern nu a afectat totuşi acordurile pe care Rusia le semnase referitor la comerţul de tranzit, deşi anume acesta dăuna, în opinia noastră, cel mai
mult industriei ruse prin faptul că limita piaţa de desfacere a mărfurilor industriale ruse. Prin ucazul din 8 octombrie 1821, care a fixat pentru 10 ani o taxă vamală unică
de 5% ad valorem la importul mărfurilor în Transcaucazia [364, № 28771, p. 872], s-a admis în
continuare ca negustorii din statele europene să-şi poată exporta mărfurile în Iran pe calea tranzitului prin portul Odesa şi Georgia [619, p. 494]. Scopul declarat era de a folosi comerţul dintre
statele europene şi Iran pentru înviorarea economică a regiunilor transcaucaziene, grav afectate
de războaiele ruso-turce în urma cărora au fost anexate. În Tratatul de comerţ şi navigaţie, semnat la 27 februarie/11 martie 1825 între Prusia şi Rusia, clauza comerţului de tranzit prin portul
Odesa a fost reconfirmată. Articolul XXI al acestui tratat stipula că prevederile Regulamentului
din 14 august 1818 rămâneau în vigoare [346, № 30264, p. 117]. Susţinut de marii industriaşi
ruşi, care erau afectaţi de concurenţa externă, la şedinţa Consiliului de Miniştri din 21 mai 1827,
ministrul de finanţe E.F. Kankrin a pus problema incompatibilităţii tarifului redus pentru comer-
ţul de tranzit al mărfurilor străine din Leipzig prin Odesa şi Georgia în Iran. Cu toate acestea,
tarifele la comerţul de tranzit au fost revizuite abia în 1831, şi doar după aceea, în opinia cercetă-
toarei ruse N.G. Kukanova, exportul mărfurilor străine prin Odesa şi Georgia în Iran a fost paralizat [272, p. 8-11].
Într-adevăr, după 1831, comerţul de tranzit prin portul Odesa se diminuează substanţial. În
1837, din cei 52 de negustori care au realizat comerţ extern pe o sumă de peste 100 mii ruble
asignate, doar trei au înregistrat tranzacţii comerciale de tranzit, dintre ei doar Rozalia Zaks şi
Ivan Rubo pe sume importante [311, p. 225-226]. În anul 1838, din 51 de negustori doar aceştia 66
doi din urmă au realizat tranzacţii comerciale de tranzit [312, p. 163-165]. Cu toate acestea, clauzele privind comerţul de tranzit au continuat să fie incluse în actele diplomatice bilaterale pe care
Rusia le semna cu Imperiul Habsburgic şi Prusia. Conform ucazului din 2 decembrie 1847, ca
urmare a actului bilateral semnat la Viena, care reconfirma clauzele comerţului de tranzit pe o
perioadă de 5 ani, au fost elaborate câteva modificări în ce priveşte regulile realizării tranzitului
comercial între Brody şi Odesa. Astfel, negustorii de ghilda întâi puteau pune ca gaj pentru mărfurile ce urmau să tranziteze Imperiul Rus o sumă maximă de 30 mii ruble argint, iar de ghilda a
doua – 15 mii ruble argint [94, f. 37], ceea ce limita, de fapt, volumul tranzacţiilor efectuate la
aceste sume. La 31 martie 1852, a fost admis comerţul de tranzit prin vama Noua Suliță la aceeaşi condiţii, ca şi prin vama Radziwilow [99, f. 2].
În cele din urmă, Odesa a beneficiat, pe lângă aceste două regimuri speciale de comerţ, şi
de statutul de porto-franco. Oportunitatea instituirii regimului de port liber în unul din porturile
de la Marea Neagră şi Marea Azov a fost discutată în cadrul Consiliului colegial, pentru prima
oară, la 9 februarie 1797. Au fost propuse Taurida şi Odesa. Ritmurile creşterii importanţei portului Odesa erau semnificative. De aceea, după mai multe discuţii, alegerea a fost făcută în favoarea portului
Odesa. Totuşi, după ce la 5/16 aprilie 1797, la Moscova a avut loc încoronarea
oficială a noului împărat – Pavel I, proiectul a fost abandonat [345, p. 27]. În schimb, prin ucazul
din 13 februarie 1798 Taurida a obţinut pentru 30 de ani statutul de porto-franco [352, № 18373,
p. 64], pe care însă l-a pierdut la nici doi ani după aceea, prin ucazul din 21 decembrie 1799
[352, № 19226, p. 919].
Ducele A.E. de Richelieu considera că dezvoltarea comerţului prin portul Odesa putea contribui la creşterea şi prosperarea oraşului. El şi-a propus să obţină acordarea statutului de portofranco pe o
perioadă de cel puţin 5-10 ani. Şeful administraţiei speciale a oraşului considera că
comerţul liber prin Odesa era justificat de poziţia sa geografică avantajoasă: apropierea portului
de Constantinopol şi ţările vest-europene şi, totodată, de gurile râurilor Nipru, Bugul de Sud şi
Nistru, pe ale căror cursuri puteau fi transportate cu uşurinţă produse din guberniile limitrofe.
Însă Comitetul Organizării Guberniilor din Novorosia – fără aprobarea împăratului rus – a considerat instituirea comerţului liber prin Odesa improprie şi inoportună. În răspunsul oficial, miniş-
trii de comerţ şi de interne menţionau că, din cauza numărului mic al locuitorilor oraşului, acordarea statutului de porto-franco Odesei ar fi inutilă. În opinia acestora, mărfurile de import puteau ajunge prin
contrabandă în imperiu, afectând producătorii industriali locali [257, p. 137].
Măsurile adoptate de administraţia imperială pentru încurajarea comerţului prin portul
Odesa încep a da rezultat. În anul 1816, excesul valoric al exportului faţă de import în portul
Odesa a constituit 53213000 ruble asignate, inclusiv 3215974 de piaştri spanioli (16079870 ruble 67
la rata de schimb de 5%), 19000 ducaţi danezi (218000 ruble cu rata de schimb de 11,5%),
2877144 piaştri turceşti (359643 ruble la rata de schimb 1 piastru – 8 copeici) şi 36554987 ruble
în cambii [627, p. 658]. Succesele înregistrate, precum şi contextul extern creat după Congresul
de la Viena (1815) i-au permis contelui A.F. Langeron, succesorul lui A.E. de Richelieu, să obţină acordarea statutului de porto-franco portului Odesa pentru o perioada de 30 de ani (manifestul
lui Alexandru I din 16 aprilie 1817) [183, f. 90-91v; 41, f. 13-14v].
Regimul urma să intre în vigoare odată cu crearea condiţiilor necesare pe teren [360, №
26792, p. 208-211]. La insistenţa lui A.F. Langeron, în vederea urgentării lucrărilor de delimitare, Comitetului de Construcţie din Odesa i s-a permis, prin ucazul din 5 iunie 1817, să încheie
contracte în valoare de până la 50 mii ruble, fără sancţiunea prealabilă a Senatului. Comitetul
trebuia doar să raporteze Senatului despre toate construcţiile realizate în Odesa. Răspunderea
pentru contractele încheiate o purta guvernatorul militar de Herson [182, f. 40-45; 360, № 26905,
p. 371]. Astfel a fost posibilă evitarea întârzierilor birocratice şi eficientizarea activităţii Comitetului de Construcţie din Odesa, deoarece obţinerea aprobării Senatului pentru chiar şi cea mai
mică sumă putea să dureze ani de zile [21, p. 184].
La 25 martie 1818, consulul rus din Anglia, A. de Dubacharsky, îi informa pe negustorii
din Albion că crearea barierelor despărţitoare pentru arealul porto-franco necesita un lucru
imens, care nu putea fi încheiat mai devreme de luna septembrie a anului 1819 [647, p. 50]. Ministrul de finanţe D.A. Guriev propunea Comitetului de Miniştri la începutul anului 1819 ca toţi
acei care s-au bazat pe deschiderea portului liber în primăvara acelui an şi şi-au expediat deja
mărfurile spre Odesa, fără banii necesari pentru achitarea taxelor vamale cuvenite, să poată păstra mărfurile în magaziile vămii din Odesa până la deschiderea porto-franco sau să poată lăsa
jumătate din cantitatea de mărfuri importate ca gaj până la achitarea taxelor conform tarifului
vamal [41, f. 88-91v].
La 15 august 1819, după încheierea lucrărilor de delimitare a oraşului, conform ucazului
din 4 iulie 1819, statutul de porto-franco a intrat în vigoare [363, № 27866, p. 257]. Importanţa
deosebită a statutului de porto-franco impune o analiză mai amănunţită a condiţiilor istorice ce
au determinat introducerea lui. Prin regimul de port liber s-a admis de fapt doar importul mărfurilor fără plata accizelor, nu şi exportul. De altfel, principalele prevederi ale Manifestului din
1817 făceau referinţă la importul preferenţial al mărfurilor străine în Odesa. Potrivit explicaţiilor
fixate în preambul, porto-franco era o modalitate nouă pentru facilitarea comerţului extern şi de
încurajare a industriei ruse [41, f. 13]. De la bun început era clar că, în condiţiile nivelului de
dezvoltare economică a Rusiei din acea perioadă, un porto-franco nu doar nu ar fi încurajat industria rusă, ci dimpotrivă, i-ar fi provocat pagube semnificative, lucru de altfel semnalat de in-68
dustriaşii ruşi. În plus, şi din punct de vedere fiscal porto-franco reprezenta un pericol prin subminarea acumulărilor vamale. În opinia noastră, instituirea porto-franco urmează a fi analizată în
contextul sistemului politico-militar creat prin Tratatul de la Viena (1815). Semnatarii acestuia
au convenit asupra creării unui cadru necesar dezvoltării comerţului şi slăbirii politicilor protec-
ţioniste. De aceea, considerăm că instituirea unui porto-franco în Odesa trebuie văzută în mare
parte drept o iniţiativă a Rusiei de implementare a acordurilor semnate la Viena.
Nu trebuie însă neglijat nici faptul că instituirea comerţului liber prin portul Odesa era intens dorită de anumite cercuri influente din Rusia. Moşierii considerau că, atrăgând cât mai multe vase cu mărfuri
străine în port, puteau reuşi să exporte prin intermediul acestora o cantitate tot
mai mare de produse agricole de pe moşiile lor. Crearea unui porto-franco urma să soluţioneze
principala problemă, şi anume incapacitatea flotei comerciale ruse din Marea Neagră de a acoperi necesităţile exportului. Guvernatorul de Herson şi de Crimeea, contele A.F. Langeron, era
principalul reprezentant al intereselor moşiereşti [648, p. 292]. Trebuie să recunoaştem că fără
aportul ducelui A.E. de Richelieu la afirmarea oraşului-port Odesa, instituirea unui porto-franco
pe litoralul rus al Mării Negre ar fi fost puţin probabilă sau chiar imposibilă [559, p. 97]. Eforturile depuse de şeful administraţiei speciale a oraşului Odesa au lărgit substanţial legăturile comerciale cu statele
Europei Occidentale. Pe de altă parte, privilegiile acordate portului Odesa au
atras capitaluri importante, care au contribuit şi ele la creşterea portului. Volumul valoric al comerţului prin Odesa a crescut în anii 1803-1814 de 11 ori, de la 2,2 la 25 milioane ruble. Situaţia
favorabilă de pe piaţa externă a cerealelor, în anii 1815-1817, a activizat demersurile cercurilor
comercial-moşiereşti, care au nimerit în cadrul prielnic creat prin acordurile de la Viena.
Neaderarea ţărilor europene la politica comerţului liber a lovit puternic asupra Rusiei.
Drept rezultat, Rusia a fost nevoită să-şi reorienteze politica comercial-vamală de la liberalism la
protecţionism. Cu acelaşi scop, la 1 aprilie 1821, Comisia Afacerilor Vamale şi Comerciale,
condusă de senatorul Obreskov, într-un raport prezentat ministrului de finanţe, sublinia că existenţa porto-franco în Odesa pe o perioadă de 30 de ani putea aduce pagube însemnate fiscalităţii
şi industriaşilor ruşi. Şi administraţia locală insista ca arealul portului liber să fie repoziţionat, pe
motiv că linia de demarcare care trecea la 24 de verste de oraş incomoda deplasarea şi bara accesul locuitorilor din Odesa la limanul Nistrului, solicitând organelor imperiale adoptarea unor
modificări în acest sens [175, f. 16-24]. Guvernul rus a constituit un Comitet special pentru reinstituirea porto-franco în Odesa, în frunte cu guvernatorul Băncii de Comerţ şi al Băncii de Credit,
A.I. Ribopier [257, p. 141-142]. Acesta a purtat discuţii cu guvernatorul militar al Novorosiei,
şeful administraţiei speciale a oraşului Odesa şi cei mai de vază locuitori ai oraşului. Ministerul
de Finanţe, pe de altă parte, a analizat regulamentele de organizare a porturilor libere în statele 69
europene. Cel mai potrivit atât pentru orăşeni, cât şi pentru comerţ a fost considerat statutul existent în Genova. În acest port, mărfurile care intrau pentru consum erau impuse unei taxe de 12%
ad valorem, iar restul se depozitau în magazii despărţite cu ziduri într-un cartier aparte, care şi se
numea porto-franco [214, p. 140]. Anume în baza acestui model a fost adoptat noul regulament
pentru statutul de porto-franco în Odesa [364, № 28633, p. 714-719]. Trunchierea substanţială a
statutului de porto-franco în spirit protecţionist a fost înfăptuită prin ucazul din 9 iunie 1822
[365, № 29068, p. 227]. Principala modificare consta în supunerea mărfurilor străine importate
în Odesa unei taxe de consumaţie în favoarea oraşului în mărime de
1
/5 din valoarea taxei vamale
normale. Toate acestea ţinteau limitarea la maximum a contrabandei, dar trunchiau substanţial
principiile statutului de porto-franco.
Introducerea taxei de consumaţie în anul 1822 a făcut ca comerţul de import să nu mai fie
liber. Iar restricţiile de diferit gen ştirbeau şi mai mult din libertatea proclamată, mai ales că prin
ucazul din 12 ianuarie 1826 au fost introduse modificări şi regulamentului privind funcţionarea
porto-franco în Odesa [443, p. 400, 402]. Modificările aduse la statutul de porto-franco nu i-au
mulţumit nici pe de parte pe oponenţii acestuia. La 29 octombrie 1831, ministrul de finanţe s-a
adresat guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei pe problema existenţei porto-franco în
Odesa [176, f. 2-5]. Acesta sugera că porto-franco aducea statului mai multe daune decât beneficii, deoarece: 1) un porto-franco necesita să fie amplasat comod pentru a servi comerţul de tranzit, iar
Odesa doar într-o mică măsură corespundea acestei condiţii; 2) măsurile de precauţie necesare împotriva contrabandei îi incomodau substanţial pe locuitorii şi oaspeţii oraşului, mai ales
după ce Odesa a devenit oraş-centru de judeţ; 3) măsurile luate nu puteau contracara definitiv
contrabanda, ce aducea pagube industriei ruse şi veniturilor de stat; 4) Administraţia Fiscală de
Stat pierdea venituri semnificative din urma micşorării taxei vamale în Odesa, iar industriaşii
ruşi – piaţa de desfacere în oraş; 5) comerţul nu era facilitat în nicio măsură, ci dimpotrivă, comerţul intern suferea din cauza vămilor şi a măsurilor de precauţie împotriva contrabandei, iar
cel extern şi de tranzit – din cauza apropierii Constantinopolului. Venituri obţineau doar cei care
deţineau tarabe şi magazine; 6) chiar dacă locuitorii din Odesa beneficiau de preţuri mai mici la
mărfurile străine, preţurile la mărfurile din interior erau mai mari şi, în plus, accesul mărfurilor
produse în Odesa pe piaţa internă rusă era îngreunat; 7) se micşora numărul oamenilor care nu
aveau legătură cu comerţul, de profesii libere; 8) importul mărfurilor interzise prin tariful vamal
şi taxa micşorată de import nu facilita exportul, ba chiar îl îngreuna; 9) exportul depindea de conjunctura externă şi nu trebuia ajutat în niciun fel. Toate acestea creau, în opinia ministrului E.F.
Kankrin, o piedică în afirmarea oraşului Odesa drept capitala de sud a imperiului şi mai mult
dăunau, decât contribuiau la prosperarea lui. 70
Reieşind din toate acestea, ministrul de finanţe propunea să fie modificate radical prevederile statutului de porto-franco în Odesa. Astfel, arealul portului liber urma să fie limitat la cartierul vamal. Mărfurile
importate puteau să fie depozitate nu mai mult de un an, iar la exportul
acestora peste hotare nu se percepea nicio taxă vamală, pe când la importul în oraş sau în interiorul imperiului ele urmau să fie supuse taxei vamale depline. Pentru a acoperi deranjamentul de la
mărirea taxelor, ministrul de finanţe considera că era posibil de a ceda municipalităţii o parte din
veniturile statului, precum şi a de întreţine o cursă regulată de vapoare spre Constantinopol din
contul veniturilor vamale. El dorea să cunoască poziţia guvernatorului general în această privinţă
şi care ar fi „răsplata”, pentru ca acesta să accepte propunerile în cauză. În plus, E.F. Kankrin i-a
solicitat lui M.S. Voronţov să afle poziţia „celei mai bune părţi” a orăşenilor.
Guvernatorul militar al Novorosiei şi rezidentul plenipotenţiar în Basarabia, M.S.
Voronţov
10
, nu a acceptat aceste propuneri şi chiar pleda în faţa organelor sus-puse pentru prelungirea statutului de porto-franco pentru Odesa [247, p. 203]. Ca urmare, prin ucazul Senatului
din 6 iulie 1849, contrasemnat de împărat la 15 iunie 1849, termenul de acţiune al privilegiului a
fost prelungit cu 5 ani [400, № 23310, p. 323]. S-a dispus însă ca mărfurile importate în Odesa să
fie impuse unei taxe majorate de consumaţie în valoare de
2
/5 din taxa prevăzută de Tariful vamal
normal, cu decontarea în continuare a
1
/5 în folosul oraşului şi a
1
/5 în folosul Administraţiei Fiscale de Stat [400, № 23310, p. 323]. Ulterior, perioada privilegiului a fost prelungită pe încă 3 ani
şi apoi pe încă 2 ani, pentru ca la 18 aprilie 1859 să fie anulată definitiv [345, p. 28].
Statutul de porto-franco a avut nu doar efecte pozitive, ci şi negative, în special în ce priveşte dezvoltarea industriei manufacturiere din acest oraş-port şi, într-o măsură oarecare, din
regiune, din cauza contrabandei [468, p. 22-23]. În plus, după afirmaţia istoricului V.A. Zolotov,
ca rezultat al instituirii porto-franco în Odesa, milioane de lire sterline şi zeci de milioane de
franci şi lire au rămas în băncile din Londra, Marsilia, Genova şi alte centre ale comerţului european. Aceasta pentru că negustorii străini preferau să plătească pentru cerealele achiziţionate în
Odesa nu cu bani gheaţă, ci cu mărfuri industriale aduse din propriile ţări [257, p. 149]. Se cere
de subliniat totuşi că politica imperială faţă de portul Odesa corespundea, în mare măsură, direc-
ţiilor principale din strategia geopolitică a Rusiei în Marea Neagră.
Statutul de porto-franco şi alte privilegii de care s-a bucurat Odesa s-au răsfrânt negativ
asupra dezvoltării altor oraşe din Novorosia şi Basarabia [26, p. 247; 288, p. 40; 424, p. 232; 496,
p. 24]. Avantajul portului Odesa faţă de celelalte porturi ruse de la Marea Neagră şi Marea Azov
consta nu doar în faptul că deţinea privilegii comerciale însemnate, ci şi că le deţinea în exclusi-
10
Din 1828 şi până în 1854, guvernator general al Novorosiei şi Basarabiei. 71
vitate. Iar atunci când, spre exemplu, Societatea Comercială din Ismail a solicitat, în anul 1828,
acordarea statutului de depozito-franco pentru portul Ismail, similar celui acordat portului Odesa
în anul 1804, ministrul de finanţe a respins această posibilitate, subliniind, printre altele, că
aceasta ar putea dăuna Odesei „prin abaterea peste măsură a comerţului, mai ales că Odesa, [...]
nu s-a afirmat încă în bunăstarea sa”. Această ultimă afirmaţie este mai mult decât deplasată,
luând în considerare că Odesa de aproape 10 ani se bucura de statutul de porto-franco. Ca urmare
a acestui raport, Comitetul de Miniştri a decis, la 10 iulie 1828, să refuze cererea adresată de
Societatea Comercială din Ismail [170, f. 15-20v].
Ţinem să precizăm că negustorii din Odesa depindeau în activitatea lor nu doar de legisla-
ţia rusă, ci şi de cea străină. Dar de multe ori aceştia au reuşit să obţină şi în acest plan avantaje
substanţiale. Astfel, la cererea unor negustori englezi importatori de cereale din Odesa, în conformitate cu ordinul trezoreriei engleze din 27 martie 1839, produsele de import supuse carantinei în porturile
britanice au început să fie taxate conform ratei tarifare existente în ziua ancorării
vaselor de pe care proveneau [518, p. 255]. De asemenea, în conformitate cu Actul din 18 decembrie 1842, vasele sub pavilion austriac puteau importa mărfuri din Odesa în porturile din
Regatul Unit sau posesiunile britanice la aceleaşi condiţii privilegiate la care se importau mărfurile din porturile habsburgice. Privilegiul de reciprocitate urma să existe atât timp, cât vasele
britanice care transportau mărfuri din Odesa erau acceptate în porturile austriece la aceleaşi condiţii ca şi vasele austriece [518, p. 44].
Cadrul juridic al relaţiilor comerciale externe prin portul Odesa ţine, în opinia noastră, şi de
regimul taxelor directe şi indirecte la care era supus negustorul în activitatea sa. Despre taxele de
import şi tranzit am menţionat deja, dar vom adăuga că prin tariful vamal din 1782 accizele vamale percepute în porturile ruse de la Marea Neagră şi Marea Azov au fost micşorate cu ¼ faţă
de cele normale, vasele comerciale fiind scutite de taxa de ancorare, iar cele sub pavilion rus ‒ şi
de alte taxe portuare. Cu ocazia numirii contelui N.P. Rumeanţev în funcţia de preşedinte al Colegiului de Comerţ, Alexandru I a ţinut să-i atragă atenţia acestuia, prin rescriptul din 18 martie
1802, că speră ca privilegiile acordate oraşului-port Odesa „să contribuie la răspândirea comerţului din regiune” [443, p. 379]. În acelaşi sens, Alexandru I a reconfirmat, prin ucazul din 1 mai
1803, prevederea prin care taxele vamale la toate mărfurile importate sau exportate prin porturile
Mării Negre şi Mării Azov urmau să fie cu ¼ mai mici decât de cele prevăzute în tariful vamal
normal [354, № 20738, p. 573; № 20740, p. 573-574]. La 7 august 1803, împăratul rus a avizat
propunerea ministrului de comerţ privind importul fără taxe al porumbului din Principatul Moldova pentru exportul ulterior prin portul Odesa [354, № 20887, p. 822].
Cât priveşte alte taxe comerciale, vamale şi portuare, iniţial, guvernul rus a apelat şi la 72
anumite concesiuni în domeniu, pentru diminuarea presiunii fiscale asupra negustorilor. Veniturile orăşeneşti în Rusia imperială se alcătuiau în principal din impozitarea negustorilor şi meşte-
şugarilor ce activau în oraş. Iniţial, conform prevederilor statutului ghildelor, negustorul achita
statului o taxă unică de 1% din valoarea capitalului declarat, iar începând cu 1797 ‒ de 1,25%.
Dar administraţiile orăşeneşti îi supuneau pe negustori, meşteşugari şi mic-burghezi la impozite
ce variau uneori destul de mult de la caz la caz [420, p. 43]. Prin ucazul din 2 octombrie 1795,
care făcea referinţă la supuşii ruşi din Odesa şi celelalte oraşe din guberniile Ekaterinoslav şi
Voznesensk, s-a dispus ca toţi acei care deschideau afaceri comercial-industriale în aceste oraşe,
înscriindu-se în ghilde şi bresle cu un capital de cel puţin o mie de ruble, să fie scutiţi timp de
zece ani de la impozitele în beneficiul Administraţiei Fiscale de Stat şi de la încartiruire [349, №
17400, p. 793]. Aceste prevederi au fost incluse şi în ucazul din 19 aprilie 1795, ce viza în mod
special oraşul Odesa, iar perioada de graţie fiscală a fost extinsă ulterior până la 1835 [346, №
30486, p. 473]
11
.
Facilităţile fiscale decise de organele imperiale au determinat administraţia orăşenească,
aflată în căutarea unor surse alternative de venit, să instituie o taxă de 5 copeici pentru fiecare
cetvert de cereale exportat prin Odesa, care se adăuga taxei vamale normale de export. Din cauza
faptului că taxa nu era sancţionată de organele imperiale, deci nu exista un control din partea
acestora, veniturile rezultate erau deseori delapidate de chiar membrii dumei şi ai magistraturii
orăşeneşti, comitetului de construire a portului revenindu-i doar sume neînsemnate, pe care şi
acesta le aloca, în multe cazuri, pentru construcţii fictive [595, p. 188-189].
Deşi iniţial a anulat această taxă, A.E. de Richelieu a fost nevoit să o reintroducă, cu scopul
acoperirii necesităţilor financiare ale oraşului în creştere. Pentru a-i mulţumi pe negustori, şeful
administraţiei speciale a oraşului Odesa a micşorat această taxă de la 5 la 2,5 copeici din preţul
fiecărui cetvert de cereale, iar, pentru a evita atacarea acesteia în instanţe judecătoreşti, A.E. de
Richelieu a obţinut oficializarea ei prin sancţiunea pozitivă a împăratului prin ucazul din 7 iulie
1803. În conformitate cu acest ucaz, ducele a primit şi dreptul să completeze veniturile oraşului
prin reintroducerea şi fixarea taxei de ancoraj în portul Odesa [354, № 20840, p. 724-725]. Dacă
luăm în considerare că prin Odesa, în anul 1804, au fost exportate 538000 cetverturi de cereale şi
771600 în anul 1805 [257, p. 28, 33], oraşul urma să încaseze doar din această taxă 13450 şi,
respectiv, 19290 ruble asignate. Ulterior, la solicitarea lui A.E. de Richelieu, prin ucazul din 11
11
Pentru a compensa parţial administraţiei orăşeneneşti pierderea acestor venituri, Pavel I a consimţit anularea pe o
perioadă de 10 ani a concesionării vânzării vinului în Odesa, veniturile de la comercializarea acestuia revenind municipalităţii [443, p. 371]. E un moment semnificativ, dacă luăm în considerare faptul că,
conform legii privind statutul oraşelor, administraţiile acestora aveau dreptul la doar 1% din suma contractului de concesionare, restul sumei
revenind Administraţiei Fiscale de Stat [418, p. 123].73
octombrie 1812, taxa respectivă a fost ridicată la 5 copeici de cetvert [358, № 25247, p. 442]. În
prevederile tarifului vamal din 1816, prin care taxa vamală pe grâul exportat prin porturile ruse
de la Marea Neagră şi Marea Azov a fost majorată de la 10 la 15 copeici de cetvert, în cazul portului Odesa – taxe suplimentare în folosul administraţiei oraşului nu au fost prevăzute [347, p.
236-237]. Noul şef al administraţiei speciale a oraşului Odesa, A.F. Langeron, a pus problema în
faţa autorităţilor imperiale, şi ca rezultat, prin ucazul din 15 martie 1817, cerealele exportate prin
portul Odesa au fost supuse pe o perioadă de zece ani unei taxe suplimentare celei prevăzute în
tariful vamal din 1816, în valoare de 2,5 copeici de cetvert, cu condiţia ca sumele colectate să
revină Liceului „Richelieu” [425, № 276, p. 834]. Prin ucazul din 16 ianuarie 1819, termenul de
percepere a taxei suplimentare de 2,5 copeici de pe fiecare cetvert de cereale exportat din Odesa
în beneficiul Liceului „Richelieu” a fost extins pentru toată perioada regimului porto-franco în
Odesa [145, f. 6-6v; 425, № 336, p. 1132]. Astfel, în anii 1818-1829, din încasările acestei taxe
au fost acumulate 703748 ruble asignate sau anual în medie câte 58645 ruble [181, f. 9v –10].
Pe lângă această taxă, în practicarea comerţului extern negustorii din Odesa erau supuşi şi
la alte contribuţii fiscale. Astfel, prin regulamentul din 3 martie 1824 privind organizarea veniturilor şi cheltuielilor oraşului Odesa, taxa de ancoraj în portul Odesa (droit d’ancrage) a fost fixată la 50 copeici
de lastă
12
pentru vasele străine şi 25 copeici pentru cele ruse (după 1840 – 7 copeici argint de pe fiecare lastă a navei intrate şi ieşite din port [282, p. 65]), iar taxa pentru Farul
din Odesa ‒ la 25 ruble de pe fiecare vas ancorat în Odesa [361, № 29826, p. 193]. Conform calculelor noastre
13
, în perioada 1830-1839, oraşul obţinea anual doar din taxa de far în medie peste
17000 ruble asignate.
După expirarea perioadei de graţie fiscală în 1835, negustorii au resimţit din plin şi greul
altor taxe, astfel în anul 1836 veniturile oraşului au fost completate din acumulările taxei de pe
capitalurile negustoreşti şi alte impozite – 397151,12 ruble, de pe taxa de consumaţie –
1388968,82 ruble, constituind în total 1786119,94 ruble [438, p. 187]. Dacă raportăm această
sumă la numărul de locuitori, obţinem circa 33 ruble asignate pe cap de locuitor. În anul 1838 au
fost colectate din taxa în beneficiul Liceului „Richelieu” 3274686 ruble; din taxa în beneficiul
oraşului – 1630612 ruble; din taxa pentru farul portului – 19975 ruble sau în total 4925273 ruble
[650, p. 399-400]. Începând cu anul 1840, odată cu implementarea reformei monetare a lui E.F.
Kankrin, toate taxele şi încasările au fost recalculate în ruble argint la rata 1 rublă argint = 3,5
ruble asignate. Totuşi, majoritatea taxelor existente erau percepute conform unui curs mai mic,
ce, de fapt, a însemnat majorarea lor. În perioada 1840-1849, administraţia oraşului Odesa obţi-
12
Lastă (last) – măsură de fraht pentru vasele comerciale
13
În baza datelor privind numărul de vaselor comerciale ancorate în Odesa pentru perioada respectivă [435, p. 262]. 74
nea anual, conform calculelor noastre, doar din taxa de far peste 7000 ruble argint
14
Doar pe .
parcursul anului 1845, în vama portuară Odesa au fost percepute diferite taxe în beneficiul Administraţiei Fiscale de Stat în valoare totală de 554454 ruble argint, iar în beneficiul oraşului –
662245 ruble; în 1846: 631348 şi, respectiv, 707303 ruble; în 1847: 808424 şi, respectiv, 805983
[43, f. 118]; în 1848: 645966 şi, respectiv, 938812 ruble; în 1849: 820797 şi, respectiv, 1006539
ruble; în 1850: 1203975 şi, respectiv, 1754105 [46, f. 125]; iar în 1851: 1253249 şi, respectiv,
1727270 ruble asignate [47, f. 100]. Se poate observa că peste jumătate din sumele acumulate
proveneau din taxele locale.
Pe parcursul anului 1852, administraţia oraşului a avut acumulări totale în sumă de 737989
ruble argint [443, p. 429], ceea ce raportat pe cap de locuitor constituie 7,65 ruble argint. Din
acest punct de vedere, conform aprecierilor lui M.L. Tengoborski, veniturile municipale ale
Odesei erau cele mai mari din întreg Imperiul Rus. Acestea se ridicau anual în medie la 12 ruble
argint de orăşean, spre deosebire de Sankt Petersburg (5,56 ruble) şi Moscova (3,12 ruble), şi în
plan european cedau doar Parisului, unde acest indice constituia 13 ruble [645, p. 117]. Oraşulport avea o contribuţie importantă şi la Administraţia Fiscală de Stat. În anul 1853, în portul
Odesa au fost acumulate, în urma perceperii taxelor vamale, 1764111,5 ruble argint (jumătate
din această sumă revenea oraşului), iar din dreptul de comerţ – 138693,35 ruble [300, p. 408]. Nu
trebuie însă omis faptul că atât administraţia fiscală orăşenească, cât şi cea de stat erau lipsite de
sume importante, din cauza corupţiei funcţionarilor vamali [576, p. 187; 639, p. 328]. Dar toate
aceste cheltuieli reveneau pe seama negustorilor şi a activităţii lor comerciale.
2.3. Dinamica negustorilor antrenaţi în comerţul extern prin portul Odesa
În Rusia, perioada domniei Ecaterinei a II-a s-a caracterizat drept monarhie luminată. Puterea centrală, conştientă de faptul că legislaţia rusă era depăşită de necesităţile timpului, încerca să
manevreze, fără a recurge însă la reforme radicale. Creşterea influenţei burgheziei în societatea
rusă venea în contradicţie cu ierarhia socială existentă. Dezvoltarea comerţului extern şi rolul lui
tot mai mare în economia ţării au determinat orientarea gospodăriilor moşiereşti spre piaţă. Pentru a răspunde transformărilor în cauză, dar şi în vederea încurajării comerţului, o atenţie tot mai
mare se acordă oraşelor şi locuitorilor acestora.
Deşi era doar un mic sătuc când a fost declarat oraş, Hagibei a obţinut recunoaşterea oficială şi, deci, locuitorii săi căpătau un statut juridic cât de cât distinct, cu drepturi personale şi de
proprietate care erau apărate cât de cât de lege, deoarece doar în localităţile recunoscute juridic
14
În baza datelor privind numărul vaselor comerciale ancorate în Odesa pentru perioada respectivă [435, p. 262]. 75
ca oraşe se putea forma un mod de viaţă şi de guvernare ce presupunea participarea într-o anumită măsură a burgheziei la administrarea localităţii, doar un oraş oficial declarat putea deveni centru
administrativ, judiciar şi militar; oraşul oficial declarat avea cu mult mai multe posibilităţi să
devină centru economic, cultural şi religios, să atragă populaţia rurală în rândul orăşenilor pentru
a creşte numeric [288, p. 18-19].
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, administraţia imperială a întreprins mai multe
măsuri pentru reglementarea ordinii sociale, inclusiv privind oraşele. Iniţiativele statului erau
determinate de schimbările substanţiale din sfera economică, ce aduceau cu sine neconcordanţe
între statutul social şi nivelul de avere [422, p. 110]. Încă din 1784 străinii au obţinut dreptul de a
face comerţ în porturile de la Marea Neagră, de a se stabili cu traiul în oraşele din imperiu şi de a
intra în supuşenie rusă cu respectarea libertăţii confesionale [427, p. 28]. Statul rus era cointeresat în colonizarea rapidă a noilor posesiuni, iar atragerea capitalului comercial constituia o premisă importantă în dezvoltarea economică a acestora. Reforma orăşenească, înfăptuită de Ecaterina a II-a în anul 1785, a
contribuit la îmbunătăţirea statutului social al locuitorilor oraşelor.
Orăşenilor li s-au acordat diferite drepturi: de a nu fi deposedaţi de proprietate sau de bunul nume fără a putea pretinde compensaţie în justiţie; de a se înscrie în ghildele negustoreşti: la declararea unui
capital de peste zece mii de ruble – în ghilda întâi, între cinci şi zece mii de ruble – în
a doua ghildă, iar între o mie şi cinci mii de ruble – în ghilda a treia [21, p. 183].
Sursele completării demografice a oraşelor din Rusia, în condiţiile persistării şerbiei, erau
limitate. Dosarele de trecere a negustorilor şi mic-burghezilor dintr-un oraş în altul se analizau cu
tergiversări, deoarece era nevoie de multiple aprobări de la diferite persoane şi instituţii, începând cu magistratul orăşenesc şi terminând cu Biroul pentru Certificarea Conturilor de pe lângă
Senatul din Sankt Petersburg. Niciun oraş nu era cointeresat să-şi piardă contribuabilii. Uneori se
emiteau dispoziţii privind reţinerea transferurilor orăşenilor în anumite gubernii, iar anularea
acestora întârzia [420, p. 47]. Înregistrarea mic-burghezului într-un anumit oraş în care acesta
locuia demult, dar în care încă era considerat ca fără reşedinţă, din alt oraş era îngreunată de faptul că, în perioada de înregistrare, acesta era ocupat cu achitarea restanţelor la impozite în societatea mic-
burghezilor din care a făcut parte anterior. Şi mai multe complicaţii apăreau atunci
când cel care dorea să se transfere trecea dintr-o categorie socială în alta [420, p. 47]. Ca urmare,
politica social-economică promovată în Imperiul Rus a avut o influenţă majoră asupra dinamicii
numerice, componenţei etnice şi nivelului de avere al burgheziei comerciale din Odesa.
Primul negustor rus care s-a stabilit cu traiul în Hagibei în anul 1792, încă până la formarea
oraşului, a fost Ivan Lifinţov din Orlov [443, p. 351]. În baza unor dispoziţii imperiale, s-au mutat în Hagibei negustorii Evtei Klenov din Elisavetgrad şi Ilarion Portnov din Orlov [292, p. 456]. 76
Pentru a atrage un număr mai mare de locuitori în noul oraş, erau necesare însă acţiuni consecvente. Cu acest scop, prin ucazul din 19 aprilie 1795, s-a dispus eliberarea celor stabiliţi în Odesa
de toate impozitele şi prestaţiile pe o perioadă de 10 ani [349, № 17320, p. 687]. În popularea
oraşelor nou-construite din teritoriile recent anexate s-au reflectat toate trăsăturile distinctive ale
fluxului de colonizare, care se îndrepta în aceste regiuni, datorită condiţiilor naturale favorabile
pentru activitatea economică, combinate cu facilităţile aparatului fiscal şi poliţienesc. O importanţă mare a avut strămutarea prin fugă în regiunile sudice a ţărănimii iobage, în special moşiereşti, precum şi
a altor categorii neprivilegiate. Deseori aceşti oameni apăreau ca provenind de
peste hotare, după ce fugeau din Rusia şi se aşezau în regiunile de frontieră din statele vecine
[422, p. 117].
O altă sursă o alcătuiau supuşii străini, în special cei pribegiţi din imperiile limitrofe (Otoman şi Habsburgic). Ca urmare, printre primii locuitori ai oraşului Odesa întâlnim mulţi originari
din Balcani, care, după ce au participat de partea ruşilor la acţiunile militare împotriva turcilor,
au fost nevoiţi să se refugieze de urgia otomană. Acestora li s-au acordat loturi pentru construcţia
caselor, tarabelor şi depozitelor. În raportul prezentat de căpitanul Fiodor Kaiser la 14 septembrie
1794, observăm că printre proprietarii celor 827 de loturi repartizate în oraş, majoritatea erau
militari de origine greacă şi doar 25 erau negustori, care au fost împroprietăriţi cu 42 de loturi
[293, p. 590-594]. Dintre negustorii stabiliţi în Odesa, au primit loturi Ivan Kermes şi Lambro
Nikolouglu din Triest, Darii Grafen din Livorno, Dm. Matig din Ungaria, Ş. Serafino, Dzuald,
Makuz şi alţii [293, p. 590-594; 443, p. 351]. Guvernul era destul de darnic când venea vorba de
a-i răsplăti pe aceşti primi locuitori ai oraşului Odesa. De exemplu, pentru aportul adus la dezvoltarea comerţului prin Odesa negustorul Evtei Klenov a fost onorat, în anul 1794, cu o medalie
cu imaginea împărătesei pe avers şi semnătura ei pe revers [292, p. 456]. Dar mult mai important
este faptul că, în conformitate cu dispoziţia dată de Ecaterina a II-a, pentru cei nou-veniţi urmau
să fie construite 53 de case de piatră, pentru care aceştia se puteau achita în termen de 10 ani
[349, № 17320, p. 686].
Conform recensământului efectuat de şeful direcţiei de poliţie Gr.S. Kiriakov, la sfârşitul
anului 1795, în Odesa locuiau deja 2349 persoane, dintre care 146 figurau ca negustori de ghildă
şi 566 ca mic-burghezi [443, p. 355]. În 1796, în listele ghildelor negustoreşti au fost înscrişi 108
supuşi ruşi, dintre care 84 în ghilda a doua şi 14 în ghilda a treia. În ghilda a treia au fost înscrise
şi 5 persoane originare din Principatul Moldova, care declaraseră două capitaluri în valoare de
4020 ruble, precum şi 23 de persoane provenite din ţinuturile poloneze, care au declarat cinci
capitaluri în valoare totală de 10130 ruble argint [329, p. 104-109]. Consilierul guberniei
Voznesensk, I.I. Lorer, într-un raport adresat lui Pavel I la 18 aprilie 1797, preciza că în Odesa 77
locuiau 3153 de persoane, dintre acestea 134 beneficiau de drepturile de ghilda a doua şi a treia,
iar 110 – de drepturile mic-burghezilor [443, p. 364]. Pe parcursul anului în cauză au fost înscrişi
în ghildele negustoreşti 68 de supuşi ruşi: 28 în ghilda a treia, iar restul – în ghilda întâi şi a doua. Pe lângă aceştia, în rândurile negustorilor de ghildă au fost incluşi patru greci şi doi polonezi
[329, p. 39, 111]. Din arhipelagul grecesc au ajuns în Odesa, în acel an, 25 de negustori împreună cu familiile lor [544, p. 400]. Numărul total de negustori de gen masculin a ajuns la 134, iar al
străinilor neînscrişi în ghildele negustoreşti – la 224 [201, p. 26].
Numărul capitalurilor declarate varia de la an la an, în dependenţă de multipli factori: de
prezenţa privilegiilor şi a condiţiilor favorabile pentru desfăşurarea comerţului determinate de
anii roditori şi recoltele bune la cereale şi alte culturi agricole, de prezenţa cererii interne şi externe înalte pentru comercializarea acestor mărfuri etc. Era de ajuns ca condiţiile susnominalizate să nu creeze
negustorilor posibilităţi sigure de a se îmbogăţi ca ei să se transfere
într-o ghildă inferioară sau în categoria micii burghezii ori chiar să părăsească localitatea.
Trecerea negustorilor din orice alt oraş al imperiului era mult mai complicată decât naturalizarea unor străini. Astfel, în anul 1798 au fost înscrişi în ghildele negustoreşti din Odesa 38 de
etnici ruşi, iar în anul 1799 – 141. În acelaşi timp, în anul 1798, negustorii de origine greacă au
declarat 3 capitaluri de ghilda întâi, 4 de ghilda a doua şi 11 de ghilda a treia [329, p. 113-114],
iar guvernul rus a acceptat ca în ghildele negustoreşti să fie admişi, conform capitalurilor prevă-
zute în legea de la 1785, şi nu în cea de la 1794, încă 33 de negustori sosiţi din arhipelagul grecesc. Astfel, găsim înregistrate în registrele din Odesa pe acel an două capitaluri de ghilda întâi a
câte 10 mii ruble, 4 de ghilda a doua a câte 5 mii ruble şi 11 de ghilda a treia a câte 1 mie ruble
[329, p. 115-116]. În anul 1799, în Odesa activau 70 de persoane de origine greacă ce beneficiau
de drepturile ghildei a doua şi a treia. Numărul etnicilor străini înscrişi în ghildele negustoreşti
(181 de persoane, cu un capital de 271100 ruble) îl depăşea semnificativ pe cel al negustorilor
etnici ruşi (135 de persoane, cu un capital de 91440 ruble) [329, p. 39, 112-116]. De altfel, în
1799, în Odesa activau 77 de negustori şi 130 de mic-burghezi fără reşedinţă din alte oraşe ale
Imperiului Rus, cei mai mulţi dintre ei, probabil, nevoiţi să aştepte un nou recensământ pentru a
se putea înscrie definitiv în Odesa, şi doar 31 de negustori rezidenţi străini înscrişi în ghilde şi 12
în calitate de oaspeţi [307, p. 380-381]. Procedura de intrare în supuşenie rusă apare astfel relativ
mai uşoară decât cea de mutare dintr-un alt oraş rus. Străinii au adus cu sine nu doar capital comercial, ci şi un spirit de afaceri mai dezvoltat. De exemplu grecul I.N. Paleolog, care şi-a început activitatea ca
negustor de ghilda a doua în Odesa în 1799, a devenit în scurt timp unul din
principalii exportatori de cereale din acest oraş-port [438, p. 188].
Acei care nu acceptau să se dezică de statutul de supuşi străini dădeau dovadă mai mult de 78
pragmatism decât de patriotism, deoarece erau trataţi mai bine în apele teritoriale ale altor state
în virtutea tratatelor comerciale existente şi, cel mai important, puteau mai uşor trece prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele în comparaţie cu negustorii ruşi. Acei care intrau în supuşenie rusă
continuau să fie catalogaţi drept „străini” chiar în mediul oficial, fapt ce denotă că naturalizarea
acestora s-a realizat mai greu în realitate, De altfel, politica social-economică incoerentă a împă-
ratului Pavel I i-a determinat pe mulţi etnici străini să-şi încheie afacerile în Odesa pentru a nu
falimenta şi să se dezică de cetăţenia rusă. Astfel, numărul negustorilor a scăzut de la 316 în
1799 la 283 în anul următor. În listele negustorilor din Odesa pe anul 1800 figurau 10 persoane
în ghilda întâi (8 capitaluri în valoare totală de 113720 ruble), 37 de persoane în ghilda a doua
(30 capitaluri în valoare totală de 186650 ruble) şi 236 de persoane în ghilda a treia (112 capitaluri) [329, p. 123-124; 464, p. 20]. Dintre negustorii care dispuneau de cel mai mare capital comercial pot fi numiţi
Anghelat Linari (18000 ruble), Anastasii Papanopulo (16500 ruble), Stefan
Venturo (16200 ruble), Nikolai Dundo şi Alexandr Iasenovski (16000 ruble), Andrei Vandara
(11000 ruble), Leondari Berdon şi Ivan Belomorski (10010 ruble) [329, p. 123-127]. Observăm,
totodată, că unii negustori continuau să fie înscrişi în ghildele negustoreşti conform capitalurilor
prevăzute în legea din 1785. Este relevant şi faptul că dintre negustorii de ghilda întâi doar Ştefan Venturo activa în Odesa împreună cu familia [329, p. 123-127].
Pavel I a cedat până la urmă cercurilor burgheze şi a confirmat, la 1 martie 1800, pe o perioadă de încă 14 ani, privilegiile de care beneficiau locuitorii oraşului, adică scutirea de toate
impozitele şi prestaţiile [443, p. 373]. Ulterior, şi Alexandru I, prin ucazul din 24 ianuarie 1802, a
consimţit prelungirea cu 25 de ani a termenului de valabilitate a privilegiului acordat în 1795
[354, № 20121, p. 25-27]. Ca rezultat, în 1802, numărul persoanelor înscrise în ghildele negustoreşti din Odesa a crescut de peste opt ori în comparaţie cu anul 1800, ajungând la 1927 de negustori, fiind
completat şi de 5743 de persoane înscrise în listele mic-burghezilor [438, p. 89]. Totuşi, deşi volumul valoric al comerţului prin portul Odesa a crescut la 2,2 milioane de ruble în
anul 1803 [345, p. 23], ministrul de comerţ N.P. Rumeanţev scria în mai 1803 în instrucţiunile
adresate şefului administraţiei speciale a oraşului Taganrog că în Odesa mai sunt necesare capitaluri străine[257, p. 136, 152]. Tot el recunoştea că Odesa a ajuns, prin locul ocupat în negoţul din
Marea Neagră, obiect al atenţiei „lumii comerciale” şi că a devenit un punct de legătură între Est
şi Vest [257, p. 27]. Între 1802 şi 1804, în Odesa s-au stabilit, pe acest fundal, negustorii Bezner,
Ivan Reno, Gaston, Guliemuci, contele Prot-Potoţki, Van der Shkruf, Spiridon Zarifi, Lano,
Kirilo Rossini, Premude, Iaksici, Djuranovici, Fournier, contele Mocenigo, baronul Ogher, Gom,
Osip Balihov [201, p. 79-80], N. Palauzov, Mutiev, Toskov, Toskovici, Dengioglu, Minkov [285,
p. 199], Panaioti Varvati [345, p. 17], majoritatea originari din străinătate. Ca rezultat, în listele 79
negustorilor de ghildă şi ale mic-burghezilor din Odesa pe anul 1804 găsim 910 persoane, dintre
care 132 de ghilda întâi, 61 de ghilda a doua, 95 de ghilda a treia şi 622 de mic-burghezi [438, p.
99]. Totuşi, potrivit unor date de arhivă, numărul celor care realizau comerţ extern prin port era
de doar 21, dintre care 7 erau supuşi ruşi [184, f. 110 v]. Călătorul englez Thomas MacGill scria,
pe de altă parte, că negustorii din Odesa erau mai respectabili decât acei din Taganrog şi se bucurau de mai multă încredere în lumea de afaceri [577, p. 241].
Conform legii din 1 ianuarie 1807, străinii care nu doreau să intre pe veci în supuşenia Imperiului Rus puteau să se înscrie în ghildele negustoreşti doar în oraşele-porturi comerciale de la
Marea Neagră şi Marea Azov. Această prevedere demonstrează interesele guvernului rus în teritoriile Novorosiei. În plus, negustorilor străini li se permitea să practice comerţul şi fără a intra în
ghildă, fie ca oaspete, dacă şederea sa depăşea şase luni, fie ca negustor itinerant. Ambele categorii plăteau o taxă de 1,25% de pe capital, pentru prima categorie taxa era de minim 50 mii ruble, iar pentru
a doua ‒ de 25 mii ruble. Negustorii itineranţi nu avea dreptul să realizeze tranzac-
ţii în oraş, ci doar la bursă sau în zona vamală [351, № 22418, p. 973]. Posibilitatea înscrierii în
ghildele negustoreşti şi avantajele ce reieşeau din aceasta făceau ca numărul negustorilor-oaspeţi
în oraş să fie mic, astfel în 1808, în Odesa figurau doar 7 oaspeţi [438, p. 115].
Şi negustorii ruşi aveau motive întemeiate pentru a se stabili în Odesa. În primul rând, după 1803, oraşul nu se mai afla în jurisdicţia organelor civile obişnuite şi oferea un regim special
de imunităţi faţă de imixtiunile puterii centrale, deci garanţii suplimentare pentru afaceri. În plus,
privilegiile de care se bucurau negustorii din Odesa au devenit mai tentante după ce, potrivit legii
din 1 ianuarie 1807, capitalul comercial minim necesar pentru înscrierea în ghilda întâi a fost
ridicat la 50 mii ruble, pentru a doua ghildă – la 20 mii ruble, pentru a treia ghildă – la 8 mii ruble [351, № 22418, p. 971-979], iar rata impozitului de pe capital a crescut de la 1,75% în anul
1810, la 4,75% – în anul 1812 şi 5,25% – în anul 1818 [420, p. 42]. Ca urmare, numărul capitalurilor negustoreşti este în creştere, în 1808, în Odesa fiind declarate 32 de capitaluri de ghilda
întâi, 30 de ghilda a doua, 135 de ghilda a treia [438, p. 115].
Sunt evidente însă în continuare problemele pe care le aveau mai ales micii negustori şi
târgoveţi în schimbarea reşedinţei în Odesa. În 1808, în oraş erau înregistraţi 4151 mic-burghezi,
dintre care 2000 fără reşedinţă [438, p. 115]. Problema era una ordinară pentru imperiu, de aceea
în anul 1810 guvernul a admis ca negustorii să poată primi reşedinţă în alte oraşe cu aprobarea
Senatului, doar cu paşaportul [427, p. 122]. Acest lucru a contribuit la completarea mai rapidă a
numărului orăşenilor în Odesa. Conform celei de a VI-a revizii generale a populaţiei imperiului
din 1811, Odesa ocupa locul 30 în rândul oraşelor imperiului, cu 10988 de persoane de ambele
sexe [288, p. 26]. 80
Războiul ruso-turc din 1806-1812, în timpul căruia comerţul a avut mult de suferit, a provocat falimentarea mai multor negustori. În 1812, în Odesa, în listele negustorilor de ghilda întâi
găsim înscrise 53 de persoane, printre care doar 11 stabilite până la 1803 [438, p. 188]. O parte
dintre ei şi-au reorganizat afacerile, practicând inclusiv şi activităţi necomerciale, permise de
statutul ghildelor. Astfel, încă până la semnarea Păcii de la Bucureşti, unii negustori din Odesa
deja activau intens în teritoriul de peste Nistru [65, f. 178; 63, f. 146; 66, f. 22v]. Şi mai mulţi
supuşi moldoveni, austrieci sau otomani se îndreptau cu afaceri comerciale în Odesa [63, f. 43,
49, 58, 81, 91, 93, 113, 118, 127, 129, 158, 174, 189, 191; 64, f. 7]. După anexarea Basarabiei,
mai mulţi negustori din Odesa erau prezenţi în această provincie atât cu chestiuni comerciale
[117, f. 10], cât şi ca concesionari: Dubrovin (1813) [72, f. 35v], Entingher (1814) [116, f. 89v,
213v, 157], V. Portnov [140, f. 17 v]. Negustorul de ghilda întâi A. Polner şi-a făcut o afacere
din gestionarea construcţiei caselor pentru coloniştii stabiliţi în Bugeac şi aprovizionarea acestora cu cereale şi seminţe, însă după ce A.N. Bahmetev a devenit, în mai 1816, rezident plenipoten-
ţiar al Basarabiei şi a dispus ca coloniştii să-şi ridice de sine stătător locuinţele, afacerile acestuia
au intrat în declin [246, p. 144; 191, p. 34]. Mai mult decât atât, în iulie 1816, A.N. Bahmetev a
cerut poliţiei orăşeneşti din Chişinău să-l oblige pe A. Polner să-şi onoreze contractul de livrare a
cerealelor către coloniştii din Basarabia. Acesta încercase să abuzeze de prevederile contractului,
expediind coloniştilor făină care nu mai putea fi folosită în alimentaţie [71, f. 217 v - 218].
Pe lângă concesiuni, un venit important aduceau negustorilor greci din Odesa serviciile intermediare în operaţiunile de „împrumutare” a pavilionului rus. Ca rezultat al afacerilor fictive
de cumpărare-vânzare a vaselor, aproape toate navele greceşti navigau sub pavilion rus. Aceste
afaceri şi operaţiuni au legat strâns comunitatea greacă din Odesa cu burghezia din arhipelagul
Mării Egee [194, p. 142]. De altfel, concurenţa crescândă îi determina pe unii să caute soluţii
ingenioase pentru a-şi spori afacerile. Astfel, negustorul Sizon din Odesa, a inventat o maşinărie
de uscare a cerealelor şi a obţinut, prin decizia Ministerului Afacerilor Interne din 25 aprilie
1819, dreptul exclusiv de utilizare a acesteia timp de 10 ani[363, № 27929, p. 343].
Odată cu intensificarea politicii de strămutare a evreilor spre periferii, rândurile negustorilor din Odesa se completează tot mai mult cu reprezentanţi ai acestei etnii. Majoritatea lor activau ca mici negustori şi
târgoveţi, cu toate că în anul 1814, în rândurile negustorilor de ghilda
întâi din Odesa îi găsim şi pe evreii Straţ şi B. Bernstein [201, p. 79-80]. Locul principal în comerţul extern al portului Odesa era deţinut totuşi de negustorii de etnie greacă: Theodoros
Serafinos, Alexandros Mavros, Dimitrios Inglesis, Alexandros Kumbaris
15
, Vasilios Iannopulos,
15
În Odesa făcea comerţ şi fratele acestuia, Stamatis Kumbaris, iar cel de al treilea frate – Kiriakos – avea o casă de
comerţ la Constantinopol. [194, p. 65]. 81
Gregorios Marazlis, Kiriakos Papkhadzhis, Ilias Manesis, Iohannis Ambrosiu şi Dimitrios
Paleologos. Un autor anonim al cronicii comunităţii greceşti din Odesa, care se referă la anul
1817, estima averile acestora la o sumă totală de 10 milioane de ruble[194, p. 142].
Măsurile protecţioniste impuse în majoritatea statelor europene la importul de cereale şi reculul substanţial survenit în comerţul european în anii ’20 au afectat semnificativ componenţa
numerică şi nivelul de avere al negustorilor din Odesa. Ca şi în alte perioade când comerţul stagna, negustorii se reprofilau, practicând activităţi necomerciale. Unii negustori de ghilda întâi din
Odesa însă au găsit o altă metodă de a dobândi venituri. Ei transmiteau drepturile deţinute în
virtutea capitalului declarat la importul şi exportul mărfurilor unor negustori mai mici, care nu
dispuneau de astfel de capitaluri şi erau limitaţi în activităţile lor comerciale. Aşa-numiţii comisionari practicau comerţul extern în numele negustorilor care le-au acordat acest drept, evident
contra unei anumite sume. Considerăm că, atunci când comerţul practicat de comisionari nu avea
nimic cu oraşul-port Odesa, este vorba de astfel de cazuri. Spre exemplu, în registrele vamale ale
punctelor vamale Sculeni şi Lipcani putem depista câţiva comisionari ai unor negustori din
Odesa, importând în Basarabia diferite produse. Astfel, Noe Zavelson, comisionarul negustorului
de ghilda întâi din Odesa Nimiyski, a importat în iulie 1819 prin punctul vamal Sculeni sare
[144, f. 37v], Mordka Uralis, comisionarul negustorului de ghilda întâi din Odesa Zoia Kuţovski,
– sare şi scânduri de pin [144, f. 37v, 39v], iar în august 1819 – ulei de cânepă şi pietre de construcţie [144, f. 329-330v]. Mai mulţi negustori importau în Basarabia mărfuri prin comisia negustorului de ghilda
întâi din Odesa, Şmuli Levenson, spre exemplu, în martie 1822, Dimenberg
– în sumă de 2400 ruble asignate [150, f. 114]; în septembrie 1822, Vernokov – în sumă de
22393 ruble [147, f. 189], iar în decembrie 1822 – în suma de 528 ruble asignate [152, f. 111]; în
iunie 1823, Şliuma Mordkovici – 6 mii de scânduri de pin şi 200 mii de draniţe [151, f. 40].
De altfel, în anul 1820, un oarecare evreu Iankel Hermenson a adresat ministrului de finan-
ţe un denunţ în care afirma următoarele: 1) că el a descoperit 317 persoane care, aflându-se în
diferite gubernii, se foloseau pe nedrept de toate privilegiile acordate negustorilor din Odesa; 2)
că, având la dispoziţia lor un număr mare de comisionari, aceştia îi suplineau cu dreptul de a face
comerţ din numele lor; 3) că, din cauza privilegiilor importante, mulţi negustori şi-au părăsit
oraşele de reşedinţă şi s-au înscris în ghildele din Odesa. Ideea spre care înclina Hermenson era
că nu se poate realiza un control strict al celor care beneficiau de privilegiile acordate negustorilor din oraşul-port Odesa şi în aceste condiţii era mai raţională anularea lor. S-a dispus efectuarea
unor investigaţii şi cu acest scop a fost creată o comisie specială, care a depistat doar 18 negustori din alte oraşe, care beneficiau incorect de scutiri fiscale. La 3 iunie 1824, împăratul a sancţionat propunerile
Comitetului de Miniştri privind menţinerea facilităţilor acordate celor trei oraşe-82
porturi din Novorosia[361, № 29938, p. 347-348, 351]. Cu toate acestea, problema era mai complexă, deoarece în 1827 termenul privilegiilor expira, iar ministrul de finanţe, E.F. Kankrin, căuta pretexte
pentru a susţine ideea că prelungirea perioadei de graţie fiscală era dăunătoare. Abuzurile comise de dumele şi magistratele orăşeneşti, prin care mulţi negustori au putut beneficia
de scutiri la plata dărilor au devenit un argument forte contra susţinătorilor prelungirii privilegiului chiar din cadrul Comitetului de Miniştri. Ca urmare, prin ucazul Senatului din 16 septembrie
1825 s-a dispus ca locuitorii celor trei porturi, Odesa, Taganrog şi Feodosia, să poată beneficia
de scutiri totale la plata dărilor doar pentru încă 5 ani, iar apoi pentru încă 5 ani – de scutiri de ½
din dări, după care să fie obligaţi să achite toate impozitele la egal cu locuitorii altor oraşe ruse
[346, № 30486, p. 473].
În anii ’20, mai mulţi negustori au preferat să părăsească oraşul, din cauza condiţiilor nefaste de pe piaţa externă şi a faptului că oraşul, în virtutea statutului de porto-franco, era exclus
din comerţul intern. Astfel, dacă în anul 1821, în Odesa au fost declarate capitaluri comerciale în
sumă totală de 10,76 milioane ruble, atunci în anul 1824 – doar de 4,668 milioane ruble [246, p.
74]. Mai mulţi negustori din Odesa s-au axat pe afaceri necomerciale. Spre exemplu negustorul
Froima Violin a deţinut în 1824-1825 dreptul de concesiune a vinului şi pescuitului în oraşul şi
judeţul Bender [102, f. 1]. În 1825, Consiliul Suprem al Basarabiei analiza cererea fiului negustorului de ghilda întâi din Odesa Brigher de a i se acorda în concesiune vânzarea vinului în judeţul
Bender [102, f. 134]. Din rândul negustorilor de ghilda întâi au putut rezista perioadei nefaste
doar acei care dispuneau de capitaluri solide, restul au fost nevoiţi să se înscrie într-o ghildă inferioară.
Creşterea importanţei burgheziei comerciale în Imperiul Rus impunea perfectarea bazei legale care să reglementeze activitatea acesteia. La 14 noiembrie 1824, a fost adoptată o ordonanţă
adiţională privind organizarea ghildelor şi comerţul altor categorii sociale în Imperiul Rus, intrată în literatura de specialitate drept Regulamentul ghildelor [361, № 30115, p. 588-612]. Nu vom
stărui asupra tuturor prevederilor acestuia, dat fiind că este un document voluminos şi bine cunoscut. Ne vom axa doar asupra aspectelor nemijlocit legate de problema abordată de noi. Conform noilor
prevederi, costul certificatelor comerciale a fost fixat pentru negustorii de ghilda
întâi la 2200 ruble, de ghilda a doua – la 880 ruble, de ghilda a treia – la 220 ruble, iar pentru cei
din Odesa şi alte oraşe judeţene din guberniile vestice – la doar 132 ruble [330, p. 185]. Se prevedea că oaspeţii străini puteau activa doar în oraşele-porturi sau cele de graniţă. Ei urmau să-şi
procure certificate de ghilda întâi şi să plătească toate prestaţiile orăşeneşti. În plus, oaspeţilor
străini li se interzicea să-şi comercializeze mărfurile cu amănuntul, din prăvălii, magazine, apartamente, beciuri, sau prin livrare, drept acordat doar negustorilor de ghilda a treia[361, № 30115, 83
p. 589-597].
În condiţiile în care comerţul prin portul Odesa era în regres, negustori străini din Odesa,
printre care şi supusul englez Edward Moberly, care s-a înscris ca oaspete în anul 1824 în rândul
negustorilor de ghilda întâi din Odesa [180, f. 1], au atacat decizia de limitare a drepturilor şi
facilităţilor lor, în special anularea scutirilor fiscale pentru negustorii străini ce activau în oraşele-porturi cu privilegii de la Marea Neagră şi Marea Azov. La 19 mai 1825, ca răspuns la solicitările acestora, a fost
emis un ucaz care a reconfirmat că de scutiri beneficiau strict doar supuşii
ruşi [346, № 30346, p. 274]. Dar această decizie nu a fost de durată. Mai întâi negustorii străini
au fost admişi în oraşele cu privilegii din Novorosia pe toată perioada de graţie fiscală în comer-
ţul cu amănuntul, chiar dacă cu plata deplină a contribuţiilor negustorilor de ghilda a treia. Acest
lucru era inadmisibil în restul Imperiului şi s-a realizat prin ucazul din 30 septembrie 1825, datorită insistenţei guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei, contele M.S. Voronţov [346,
№ 30520, p. 510-511]. La scurt timp, în anul 1826, negustorii străini care activau în Odesa au
obţinut şi dreptul la scutirile fiscale acordate negustorilor cu reşedinţă din oraş [280, p. 9].
Astfel, negustorii străini stabiliţi în Odesa, care nu doreau să devină supuşi ai Rusiei, dar
care declarau capitaluri de ghilda întâi şi doi, dispuneau în Odesa de proprietate imobilă şi realizau comerţ angro, erau scutiţi de impozite în beneficiul oraşului. Acei negustori străini care însă
nu dispuneau de proprietate imobilă sau acei care doreau să realizeze comerţul cu amănuntul,
atribuit conform legii negustorilor de ghilda a treia, trebuiau să achite un certificat comercial
special şi impozite suplimentare. La aceleaşi plăţi erau supuşi şi negustorii ruşi din alte oraşe ale
Imperiului, care practicau comerţul cu amănuntul în Odesa [110, f. 13-13v]. În oraşele care nu
dispuneau de privilegii, indiferent de valoarea tranzacţiilor comerciale realizate, oaspeţii străini
achitau pentru certificatele comerciale în mod egal cu negustorii de ghilda întâi, adică până la
implementarea reformei financiare din 1839 li se percepea 2200 ruble asignate, iar începând cu 1
ianuarie 1840 – 660 ruble argint [168, f. 83].
Privilegiile de care beneficiau negustorii din Odesa nu erau însă doar de ordin fiscal. Prin
ucazul din 2 martie 1825 negustorilor din Odesa li s-a permis să achiziţioneze vase comerciale
maritime şi să primească patente pentru a ridica pe ele pavilionul rus [346, № 30274, p. 129]. Ca
urmare a acestui suport multilateral, patru negustori greci din Odesa – Serafino, Iannopulo,
Marazlis şi Paleologos – au fost incluşi în raportul oficial privind comerţul extern pe anul 1826
în rândul celor mai importanţi negustori din Imperiul Rus[544, p. 401].
Facilităţile pe care le primeau negustorii din Odesa din partea autorităţilor au avut o influenţă pozitivă asupra dinamicii numerice a burgheziei comerciale din oraş. În anul 1833, în oraş şi
suburbii se numărau 50323 de locuitori, dintre care 3192 erau înscrişi în rândul negustorilor de 84
ghildă, iar 32053 – în rândurile micii burghezii. În oraş locuiau şi activau 4924 de negustori supuşi străini [310, p. 315]. Despre stabilirea definitivă în oraş a unor negustori, în pofida greutăţilor, ne vorbeşte
faptul că mulţi dintre ei au primit de la guvern statutul de cetăţeni de onoare,
categorie socială instituită prin legea din 10 aprilie 1832, acordată din rândul negustorilor care
activau o perioadă de 10 ani consecutiv în ghilda întâi sau 20 de ani în ghilda a doua într-un oraş
[428, p. 114; 258, p. 52; 415, p. 176-177]. În 1836, în Odesa figurau ca cetăţeni de onoare 78 de
negustori, dintre care 18 de sex masculin şi 60 de sex feminin [438, p. 184]. În perioada 1833-
1842, cetăţeni de onoare au devenit mai mulţi negustori de ghildă din Odesa: Ivan Avcinnikov
[334, p. 253], Gavriil Loghinov [334, p. 259], Egor Gari cu familia sa [334, p. 268], Gheorghi
Avverino, Grigori Rossolimo cu familia, Ludvig Filibert cu familia, Ivan Amvrosio cu familia,
Semen Androsov cu familia, văduva Maria Pansio cu familia, Constantin Papudov cu fiul, Isak
Potapov cu familia [334, p. 275-277], Nikolai Kuşnerov, văduva Anisia Kramoreva, Gheorghi
Kolici, Dmitrie Marincovici cu familia [334, p. 281-282] Ivan (Zannis) Ralli cu fiul Stepan,
Fedor Serafimo şi Feona Klacicova cu fiii [334, p. 288, 291], Alexandr Cumbari [334, p. 296],
Osip Kislov [334, p. 301]. În 1842, în Odesa se numărau 82 de persoane de sex masculin şi 53 de
sex feminin deţinători ai statutului de cetăţeni de onoare [467, p. 348]. În 1844, din totalul de 195
de persoane care beneficiau de statutul de cetăţeni de onoare în Novorosia, 144 locuiau în Odesa
[439, p. 29].
Tabelul 2.2.1. Numărul capitalurilor comerciale declarate în oraşul-port Odesa în 1837-1844
Anul Ghilda întâi Ghilda a doua Ghilda a treia Total
1837 67 54 644 765
1838 66 58 641 765
1839 63 68 607 738
1840 57 62 574 693
1841 48 65 606 719
1842 43 61 598 702
1843 43 61 600 704
1844 43 57 600 700
Sursa: [318, p. 23].
Negustorii de ghilda a treia, deşi nu puteau pretinde la statutul de cetăţeni de onoare, au
primit în 1834 dreptul de a realiza comerţ extern pe o sumă anuală ce nu depăşea 36 mii ruble
asignate. Legea în cauză era menită să-i apere de concurenţa crescândă din partea micburghezilor [427, p. 230]. Cu toate acestea, foarte puţini negustori de ghilda a treia se aventurau
în a practica comerţ extern. Astfel, în anul 1837, în Odesa au fost declarate, după cum se observă
din tabelul 2.2.1, 765 de capitaluri comerciale, dar afaceri comerciale externe prin port au fost 85
realizate de doar 83 de negustori, dintre care 52 au operat cu peste 100 mii ruble asignate, iar 17
– cu peste 1 milion de ruble, şi anume James Cortazzi (4524244 ruble), Fedor Rodocanachi
(4179210 ruble), Liudovil Stigliţ (3736091 ruble), Ivan Ralli (3369148 ruble), Isai Valter
(2421108 ruble), Iacov Porro (2224069 ruble), Constantin Papudoff (1963507 ruble), Bartolomeu Pontio (1830128 ruble), Rozalia Zax (1638022 ruble), Ivan Rubo (1559163 ruble),
Alessandro Mauro (1463867 ruble), Iosif Entingher (1405375 ruble), Claudiu Viviani (1362950
ruble), Nikolai Inglezi (1296851 ruble), Ignatie Mlodeţki (1193429 ruble), Moberli et Simpson
(1122016 ruble), Anastasie Buba (1087680 ruble) [311, p. 225-226].
În anii ’30, negustorii din Odesa, dar şi din celelalte porturi ruse vecine continuau să aibă
în proprietate un număr nesemnificativ de vase comerciale şi, după cum afirma Gr. Nebolsin, cea
mai mare parte a vaselor comerciale ce navigau pe Marea Neagră sub pavilion rus şi indicate ca
aparţinând negustorilor de ghilda întâi şi a doua din Odesa îşi aveau adevăraţii proprietari în porturile din arhipelagul grecesc şi Marea Adriatică. Vasele ce aparţineau portului Odesa şi care
erau folosite pentru transportarea mărfurilor ruse în statele străine şi invers, cu excepţia câtorva
construite în Herson (numărul cărora nu depăşea cifra de 10), erau cumpărate din porturile arhipelagului grecesc, Mării Adriatice şi Mării Mediterane [295, p. 81-82]. În această perioadă, în
Odesa funcţionau două vapoare de cabotaj şi două vapoare aparţinând unor persoane particulare,
folosite la deservirea legăturii cu Constantinopolul [262, p. 247].
După cum se observă din tabelul 2.2.1, sfârşitul anilor ’30 a adus cu sine o accentuare în
diminuarea numărului negustorilor de ghildă din oraşul-port Odesa, însă numărul celor antrenaţi
în comerţul extern este în creştere. Astfel, în anul 1838 au realizat comerţ extern prin portul
Odesa 86 de negustori, dintre care 51 ‒ peste suma de 100 mii ruble asignate, iar 19 ‒ peste cea
de 1 milion. Printre numele noi în lista celor mai importanţi negustori, pe lângă cei amintiţi mai
sus, menţionăm pe Ivan Karuters, Karl Deazart, Francesco Laura şi Giovani Gopţevici [312, p.
163-165]. Numărul negustorilor de ghildă scade în toată perioadă de după 1835, an în care facilităţile fiscale ale negustorilor din Odesa au expirat, ei fiind nevoiţi să achite toate impozitele şi
prestaţiile de rând cu negustorii din alte oraşe ale Imperiului. De asemenea, tot mai mulţi negustori importanţi de origine greacă părăsesc treptat Odesa, ca urmare a formării statului grec, iar
locul acestora este ocupat de evrei.
Populaţia oraşului a atins în anul 1840 cifra de 68765 locuitori, dintre care 2945 erau negustori [569, p. 30]. Numărul tot mai mic de capitaluri declarate este legat, în opinia noastră, şi
de intrarea în vigoare începând cu 1 ianuarie a reformei monetare. Negustorii au fost nevoiţii să
facă dovadă de sume mai mari la declararea capitalului, calculate după un curs care nu prea corespundea realităţii. Pe de altă parte, mulţi contemporani afirmau că fluctuaţiile respective erau 86
legate de faptul că comerţul din Odesa era concentrat în mâinile străinilor, care, realizându-şi
interesele de moment, nu ezitau să plece în alte locaţii mai avantajoase din perspectiva comercială şi fiscală. Statisticianul principal al oraşului Odesa şi al Novorosiei, A. Skalkovski, susţinea,
contrar acestor afirmaţii, că procentual supuşii ruşi erau numeric mai mulţi şi dispuneau de capitaluri mai mari. Conform aprecierilor sale, în perioada 1837-1844, în ghildele negustoreşti din
Odesa erau înscrise anual ca deţinători de capital în medie 723 de persoane, din care supuşi ruşi
– 589 (81,7%) şi supuşi străini – 132 (18,3%). În plus, dacă numărul supuşilor ruşi s-a menţinut
relativ constant, cel al supuşilor străini a fost în continuă scădere după 1835. Astfel, între 1837 şi
1844, numărul acestora a scăzut de la 167 la 112 [544, p. 401]. Avem însă unele rezerve faţă de o
astfel de abordare a problemei. În primul rând, A. Skalkovski oferă date privind numărul de persoane, şi nu privind capitalurile. Or, supuşii ruşi înscrişi în ghildele negustoreşti automat îşi
aveau înscrişi şi membrii familiei, pe când cei străini, de regulă, nu îşi aduceau familiile. Totodată, mulţi negustori de peste hotare, într-adevăr, au intrat în supuşenia rusă, dar au făcut-o din
simplul motiv că doreau să beneficieze de toate privilegiile negustorilor ruşi. În plus, diferenţa o
făcea originea capitalurilor şi soarta profiturilor. Or, în această problemă, nu se poate nega faptul
că majoritatea capitalurilor erau străine, iar profiturile, cum e şi normal, reveneau în mare parte
deţinătorilor de capital, părăsind Rusia. Un lucru este sigur, ponderea negustorilor de origine
greacă, fie ei supuşi ruşi sau străini, în comerţul extern al portului Odesa era încă importantă.
Astfel, în perioada 1833-1850, din volumul valoric total al exporturilor prin Odesa de 291,5 milioane ruble, ponderea afacerilor acestora a alcătuit 126,5 milioane ruble sau 43,4% [565, p. 148].
Numărul negustorilor mari a continuat să se diminueze şi la începutul anilor ’40. În 1842, în
Odesa cu suburbiile se numărau 76862 de locuitori, dintre aceştia 154 de persoane beneficiau de
drepturile negustorilor de ghilda întâi, 181 – de ghilda a doua, 2501 – de ghilda a treia, 46070 erau
mic-burghezi cu reşedinţă şi 7229 – fără reşedinţă [467, p. 347-348]. Asupra micşorării numărului
capitalurilor declarate a exercitat influenţă şi schimbarea prevederii din Regulamentul ghildelor
conform căreia membrii familiilor de negustori beneficiau de dreptul comerţului doar atunci când
aceştia locuiau în aceeaşi casă. Din 1842 această restricţie dispare, cu condiţia ca membrii unei
familii să practice comerţul în comun, strict conform capitalului declarat [427, p. 233].
Cei mai importanţi negustori din Odesa se regăsesc în rândurile membrilor organelor municipale sau consilierii pe comerţ [299, p. 361]. În 1842, spre exemplu, printre directorii Oficiului din
Odesa al Băncii Comerciale se numărau negustorii de ghilda întâi Dimitrie V. Paleolog şi Carl L.
Sicard, precum şi negustorii de ghilda a II-a Ivan M. Rubo şi Pavel I. Rostovţev [334, p. 90-91].
Membri ai Judecătoriei Comerciale din Odesa erau negustorii de ghilda întâi Nikolai Djuranovici,
Eduard Shteins şi Ilia Drabotti, iar în calitate de candidaţi figurau negustorul de ghilda întâi Fiodor 87
Avgherino şi negustorul de ghilda a doua Ludvig Stifel [334, p. 111]. În anul 1843, când s-a decis
prelungirea tratatului comercial ruso-turc, la negocieri a fost invitat negustorul de ghilda întâi din
Odesa, Tomazis Ralli [301, p. 155-156]. De o autoritate substanţială se bucura negustorul de origine greacă Theodor Rodoconachi, unul dintre cei mai importanţi exportatori de cereale din portul
Odesa. În 1831, el a fost ales membru al Judecătoriei Comerciale, iar peste 6 ani ‒ membru al Consiliului de comerţ. În 1832, este acreditat drept consul al Toscanei la Odesa, iar în 1843 este ales
membru al Comisiei navigaţiei vapoarelor între Odesa şi Constantinopol. În 1848, el a fost aprobat
de senatul rus drept consultant pe probleme de comerţ [452, p. 446].
În pofida faptului că numărul capitalurilor declarate era în micşorare în anii ‘40, administra-
ţia oraşului nu putea simplifica procedura de transferare a doritorilor în rândurile negustorilor de
ghildă din Odesa. Ne-o dovedeşte cazul lui Nikolai Semionov, mic-burghez din Akkerman. Acesta
locuia la Odesa de mai mult timp, de şapte ani fiind înregistrat ca oaspete în ghilda negustorilor din
oraş, achita impozitele cuvenite, dar era supus în continuare impozitelor şi ca locuitor al oraşului
Akkerman. Stăruinţele sale pe lângă funcţionarii din Odesa l-au determinat pe guvernatorul militar
al Odesei să intervină în anul 1843 pe lângă guvernatorul militar al Basarabiei pentru soluţionarea
problemei. Acesta nu şi-a asumat riscul de a aviza acest lucru, transferând decizia respectivă Camerei de Stat a Basarabiei[136, f. 1-2v]. Concludent este şi cazul locuitorului din oraşul Akkerman
Stepan Grebencenko. În pofida faptului că acesta, în 1840, s-a adresat cu o plângere către guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei, deoarece Cancelaria oraşului Akkerman nu i-a permis să
se înscrie în rândurile mic-burghezilor din oraşul Odesa, îl găsim în anul 1850, cu ocazia unui nou
recensământ, făcând aceleaşi demersuri pentru a obţine transferul râvnit[97, f. 1-6].
Micşorarea numărului de capitaluri declarate este legată şi de concentrarea capitalului comercial. Astfel, numărul negustorilor care practicau comerţul extern prin portul Odesa scade de
la 71 în 1843 la 66 în 1844, dar numărul celor care au depăşit suma de 30000 ruble argint creşte
de la 42 la 52 [317, p. 31; 318, p. 43]. Tendinţa de micşorare a numărului de capitaluri se schimbă în anii 1846-1847. Numărul negustorilor antrenaţi în comerţul extern prin portul Odesa creşte
de la 69 în 1846 la 89 în 1847, iar al celor cu volumul de tranzacţii de peste 30000 ruble argint –
de la 56 la 67 [320, p. 33; 321, p. 23]. Acest lucru s-a datorat creşterii exportului (în special de
cereale), care a ajuns în 1847 la 27978754 ruble de argint, din această sumă 21268159 ruble
(76%) au revenit pe seama tranzacţiilor efectuate de 13 negustori [257, p. 154]. Printre aceşti
negustori amintim pe Theodor Rodocanachi, care a realizat operaţii de import-export în volum
de 4,544 milioane ruble argint, Zannis Ralli – 2,566 milioane (1,595 milioane, în 1846), Maas –
2,16 milioane [257, p. 154].
Odată cu creşterea capitalurilor comerciale deţinute de negustori în anii ’40, tot mai mulţi 88
dintre aceştia încep să acţioneze în calitate de cămătari. Îl găsim, spre exemplu, pe fiul negustorului de ghilda întâi din Odesa Gr. Marazli acordând la 24 aprilie 1846 un împrumut de 7500
ruble argint locotenent-colonelului Mihail Makarov. Datoria nu a fost restituită şi Administraţia
Regională din Basarabia a decis, în şedinţa din 2 mai 1846, să pună sechestru asupra moşiei
Lucăceni din judeţul Hotin, pusă gaj [137, f. 1-2]. O situaţie similară s-a produs cu moşierul
Anuş din judeţul Cahul, care a împrumutat în anul 1852 de la negustorul din Odesa Ivan Marazli
36 mii ruble argint pe cinci ani, punând gaj 5788 desetine, pe care Tribunalul Civil din regiunea
Basarabia, printr-o decizie din 9 februarie, a pus interdicţie de vânzare până la achitarea datoriei
[135, f. 2]. Anume în aşa mod unii negustori din Odesa au devenit mari moşieri în Novorosia şi
Basarabia. Astfel, negustorul Gr. Marazli avea o moşie în judeţul Iaşi, iar negustorul Theodor
Rodocanachi – în judeţul Akkerman [162, f. 35, 116v, 172, 199, 223, 230v – 231].
Pe de altă parte, după expirarea perioadei de privilegii fiscale, numărul negustorilor din
Odesa este completat într-o măsură tot mai mare nu de negustori străini, cum a fost în perioada
incipientă de existenţă a oraşului, ci din negustori din alte oraşe ruse, în special evrei, care au
fost strâmtoraţi prin lege spre hotarele Imperiului [165, f. 13]. În documentele de arhivă întâlnim
uneori cazuri când oficialii care alcătuiau registrele fiscale ale negustorilor de ghildă din diferite
oraşe din Basarabia, explicând nedeclararea capitalului de către un negustor sau altul, indicau că
acesta a fost transferat în negustorimea de ghildă din Odesa. Este cazul negustorilor de ghilda a
treia din Chişinău Petr Vorobiev, Nikolai Şesepenko (1839) şi Gherşko Buhştab (1842), cazul lui
Grigorii Kiceranin din Akkerman (1839) [166, f. 27-28; 167, f. 43v], al lui Gerşko Vaisban din
Ismail [92, f. 133], precum şi al altora [158, f. 1-3]. De altfel, din raportul Dumei orăşeneşti din
Ismail către guvernatorul militar al Basarabiei pe anul 1852 aflăm că, potrivit reviziei din 1848,
în oraş erau înscrise în starea socială de mic-burghezi 769 de familii de evrei, dintre care doar
349 se numărau ca fiind cu traiul permanent în Ismail, iar restul se aflau din 1831 în oraşele
Odesa (81 familii) şi Herson (160 familii), precum şi în localităţile Mostovo şi Kantakuzino din
judeţul Ananiev (179 de familii) [98, f. 2-2v]. Din datele recensământului IX din 1835 aflăm că
în Odesa locuiau 172 de persoane de ambele sexe, care făceau parte din Noua Societate a Evreilor din Ismail, după revizia din 27 iulie 1848 – 204 persoane, iar după cea din 20 iulie 1854 –
177 persoane [164, f. 132-133]. Această societate a fost formată din evreii expulzaţi conform
ucazului din 20 noiembrie 1829 din oraşele Sevastopol şi Nikolaev, cărora li s-a acordat dreptul
de a se stabili în Basarabia şi de a beneficia, conform ucazului Senatului din 15 ianuarie 1831, de
privilegiile acordate autohtonilor la aplicarea reformei ghildelor în Basarabia [129, f. 4-8; 29, p.
192-197]. Beneficiind de aceste privilegii, mulţi dintre aceştia figurau doar pe hârtie cu reşedinţa
în Ismail, aflându-se de fapt acolo unde profiturile comerciale promiteau a fi mai mari. Nu e de 89
mirare că, spre exemplu în anul 1840, în Odesa activau 7091 de mic-burghezi din alte oraşe ale
imperiului, la 1 ianuarie 1849 – 8670, iar la 1 ianuarie 1852 – 9451 [443, p. 418].
Revigorarea comerţului european din a doua jumătate a anilor ’40 a determinat o tendinţă
de lărgire a bazei sociale a burgheziei comerciale din Odesa. Numărul acestora este completat
chiar şi din rândul moşierilor. Spre exemplu, la 6 februarie 1848, moşierul şi dvoreanul Carabet
Anuş se adresa mareşalului nobilimii, cavalerului I.M. Sturdza cu rugămintea de a i se acorda o
adeverinţă precum că nu deţine nicio funcţie şi că nu există niciun impediment ca acesta să se
înscrie în ghildele de negustori din Odesa [161, f. 1-5]. La 1 ianuarie 1849, în oraş figurau 86729
de orăşeni, dintre care: în categoria negustorilor de ghildă erau înscrise 3597 de persoane, adică
4,1%, iar în cea a mic-burghezilor – 48773 sau 56,2% [201, f. 38]. Din 116 negustori care au
realizat în acel an comerţ extern, 92 au depăşit în tranzacţiile lor suma de 30000 ruble argint
[323, № 8]. De altfel, potrivit datelor oferite de istoricul V.A. Zolotov, în perioada anilor 1835-
1849, negustorii de ghilda întâi din Odesa au realizat
9
/10 din exportul acestui port [257, p. 137,
152-153, 177]. La 1 ianuarie 1852, în Odesa au fost declarate 60 de capitaluri comerciale de
ghilda întâi, 90 de ghilda a doua şi 1010 de ghilda a treia. Este o creştere semnificativă în comparaţie cu începutul anilor ’40. În total, în Odesa se numărau în acel an 5466 de negustori, inclusiv
2907 evrei, şi 48293 de mic-burghezi, ceea ce reprezintă 5,6% şi, respectiv, 50% din numărul
total de orăşeni [443, p. 424, 429-430]. Totuşi, potrivit afirmaţiilor administraţiei orăşeneşti, a
cincea parte a mic-burghezilor înscrişi în Odesa nu locuiau în oraş şi activau în afara lui [421, p.
343]. În anul 1853, în Odesa activau 5601 negustori (1167 capitaluri comerciale), dintre care
2928 evrei, precum şi 50256 de mic-burghezi, dintre care 7712 evrei, iar 10305 de negustori erau
din alte oraşe ale Imperiului [300, p. 406-407].
Potrivit aprecierilor lui I.F. Ştukenberg, capitalul comercial din Odesa a avut o influenţa
extrem de pozitivă asupra dezvoltării guberniilor ucrainene, în special datorită faptului că deseori
lucrările agricole erau realizate din contul plăţilor în avans acordate de negustori [477, p. 72].
2.4. Concluzii la Capitolul 2
Analiza izvoarelor, îndeosebi a celor de arhivă inedite, şi a literaturii monografice ne permite să concluzionăm că constituirea instituţiilor cu atribuţii în domeniul comerţului a decurs cu
ritmuri rapide. Principalele instituţii, vama şi carantina portuară, bursa de mărfuri, oficiul de creditare a negustorilor, au fost constituite în primul deceniu de la întemeierea portului cu sprijinul
larg financiar al guvernului imperial. Aceasta demonstrează că în viziunea cercurilor de guvernare de la Petersburg, portul Odesa a fost conceput din start ca principalul canal pentru exportul de
cereale. Odesa a reprezentat o excepţie parţială de la tiparul general de creştere ezitantă a institu-90
ţiilor comerciale, iar aceasta s-a datorat, în mare parte, politicii guvernatorului Novorosiei, ducelui A.E. de Richelieu, care şi-a propus ca scop ridicarea unui oraş mare şi cosmopolit.
Dezvoltarea ulterioară a acestor instituţii comerciale a fost determinată de autonomia financiară şi decizională a administraţiilor orăşeneşti, ce lipseau oraşului rus la începutul secolului
al XIX-lea. Acest lucru s-a reflectat în atribuţiile largi ale şefului administraţiei speciale a oraşului, acordarea unor surse de venit suplimentare foarte substanţiale, investiţiile masive ale guvernului în
dezvoltarea infrastructurii portuare şi orăşeneşti. Autonomia judiciară a oraşului a fost
asigurată prin instituirea aici a unei judecătorii comerciale, care a fost investită cu dreptul exclusiv de a judeca toate disputele ce vizau comerţul portului Odesa.
Analizând cadrul juridic al relaţiilor comerciale externe ale Imperiului Rus prin portul
Odesa, concludem că oraşul-port a beneficiat în primele decenii ale existenţei sale de o serie de
privilegii importante. Cele mai importante privilegii le-au reprezentat statutele de depozitofranco, port de tranzit şi porto-franco acordate în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Aceste
privilegii i-au permis să devină într-un termen relativ scurt cel mai important port maritim rus de
la Marea Neagră. Fiind practici general răspândite în restul statelor europene, regimurile respective au funcţionat în Odesa cu anumite trunchieri, urmare a politicii comerciale protecţioniste a
Imperiului Rus în perioada abordată.
În fine, în ce priveşte tagma negustorilor din Odesa, remarcăm, în primul rând, caracterul
său etnic eterogen: ea includea negustori de origine balcanică (greci, bulgari, români),
vest‒europeană (francezi, italieni, englezi) şi, într-o măsură mai mică, rusă. Grosul comerţului
extern era realizat de negustorii greci, care deţineau cele mai mari capitaluri comerciale de ghilda
întâi, cu toate că, începând cu anii ’40, numărul acestora este într-un declin constant. După nivelul de avere şi capitalul comercial declarat negustorii din Odesa se situau pe primele locuri în
Imperiul Rus. Controlând cea mai mare parte a comerţului extern, negustorii din Odesa se implicau şi în alte activităţi profitabile, precum contractarea diferitor concesiuni în regiunile de sudvest ale Imperiului
Rus (inclusiv Basarabia), cămătărie şi chiar producţie agricolă.
În concluzie, putem afirma că încadrarea portului Odesa în sistemul comerţului extern al Imperiului Rus s-a bazat pe sprijinul financiar al guvernului rus pentru constituirea instituţiilor de comerţ,
politica de facilităţi promovată de stat pentru atragerea capitalului comercial spre acest oraş-port,
cadrul juridic favorabil creat pentru dezvoltarea comerţului extern. Mediul de afaceri prielnic şi spiritul de afaceri al burgheziei comerciale străine, în special de origine greacă, au cimentat aceste elemente şi
au determinat o structură integră, rezistentă la perturbaţiile din comerţul european. În consecinţă putem afirma că instituţiile sociale şi comerciale din oraşul Odesa au reprezentat un element
primordial al mecanismului de integrare a pieţei interne ruse în sistemul pieţei europene de cereale. 91
3. EVOLUŢIA EXPORTULUI DE CEREALE PRIN PORTUL ODESA PE PIAŢA EUROPEANĂ (1794–1853)
3.1. Orientarea spre piaţa externă a producţiei de cereale în guberniile sud-vestice ale
Imperiului Rus
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, agricultura rusă avea un caracter extensiv, din
cauza predominării sistemului iobăgist, cu o productivitate joasă şi un randament scăzut al muncii. Mijloacele de producţie rudimentare utilizate de ţăranii iobagi îi determinau pe moşierii ruşi
să practice o agricultură extensivă, iar un rol important în lărgirea suprafeţelor arabile îi va revine politicii externe. Ca urmare a succesului repurtat în războiul cu Poarta Otomană din 1768-
1774, Rusia a anexat teritoriile dintre Nipru şi Bugul de Sud (în 1783, şi peninsula Crimeea), iar
ca urmare a celui din 1787-1791 – teritoriile dintre Bugul de Sud şi Nistru. Ulterior, conform
Păcii de la Bucureşti din 16/28 mai 1812, Rusia a anexat la posesiunile sale şi teritoriul dintre
Prut şi Nistru. Acest lucru i-a deschis Rusiei accesul liber la Marea Neagră şi posibilitatea de a
valorifica potenţialul funciar a milioane de desetine de pământ.
Unităţile administrative ce au fost constituite în sudul Rusiei ocupau teritorii importante:
gubernia Herson – 6613280 desetine de pământ, Taurida – 5861520 desetine, Ekaterinoslav –
6078240 desetine, Podolia – 3895920 desetine, Basarabia – 4319280 desetine [451, p. 78]. În
special în Basarabia şi Podolia, solurile aveau o fertilitatea înaltă, lucru care favoriza dezvoltarea
rapidă a agriculturii, cu eforturi mici. Dar, în condiţiile în care relaţiile capitaliste în agricultură
încă erau slab răspândite în Imperiul Rus la începutul secolului al XIX-lea, iar în sistemul economic au fost incluse teritorii străine, apare întrebarea care au fost premisele acestui progres rapid. Una din aceste
premise a reprezentat-o colonizarea, ca o măsură a guvernului imperial în
vederea realizării planurilor de explorare a potenţialului economic al teritoriilor nou-anexate.
Desfăşurată atât pe cale legală, cât şi ilegală, cu supuşi ruşi sau străini, organizat sau spontan,
colonizarea a permis popularea cu ritmuri rapide a regiunilor amintite.
În perioada cuprinsă între mijlocul anilor ’70 ai secolului al XVIII-lea şi anii ’30 ai secolului al XIX-lea, Novorosia, ce cuprindea guberniile Herson, Taurida şi Ekaterinoslav, s-a transformat dintr-o regiune slab
populată, cu doar circa 110 mii persoane de sex masculin, în una cu o
densitate comparativ înaltă, de peste 650 mii persoane de sex masculin. Până la începutul secolului al XIX-lea, această colonizare a avut un caracter samovolnic, ţarismul, fiind cointeresat de
popularea acestor teritorii, închidea ochii la acest lucru şi nu adopta măsuri pentru întoarcerea
populaţiei fugare. La începutul secolului al XIX-lea începe să fie organizată şi strămutarea legală, cu toate că printre cei nou-veniţi continuă să fie atestaţi şi mulţi fugari [263, p. 216]. Ca rezul-92
tat, s-au lărgit suprafeţele cultivate, au fost eficientizate lucrările de însămânţare şi cultivare prin
implementarea tehnicilor noi moderne, deseori aduse chiar de coloniştii străini. Suprafaţa pământurilor cultivate în cele trei gubernii din Novorosia
16
s-a extins de la 3393 mii hectare în 1796 la
10522 mii hectare către 1860. Ca urmare, producţia de cereale a crescut de la 4528 mii cetverturi
în 1802-1811 până la 19062 mii cetverturi în 1857-1863, iar cantitatea ce revenea fiecărei persoane pe an a crescut de la 2,4 cetverturi la 4,7 cetverturi, adică aproape s-a dublat [257, p. 19].
Dar dezvoltarea producţiei comerciale de cereale nu a fost uniformă şi a depins de diverşi factori,
precum distanţa de porturile de la Marea Neagră, caracterul relaţiilor de producţie, situaţia căilor
de comunicaţie.
La sfârşitul secolului al XVIII – începutul secolului al XIX-lea, cerealele erau transportate
în Odesa din guberniile Podolia, Kiev, Herson, Ekaterinoslav şi Harkov [257, p. 27]. Potrivit
unor aprecieri, la începutul secolului al XIX-lea, împrejurimile oraşului-port Odesa puteau asigura doar până la 100000 cetverturi de grâu, cifră pe care A. Skalkovski o considera exagerată
[438, p. 103-104]. În schimb, în gubernia Podolia, producţia de cereale se ridica în 1802 la
5139445 cetverturi, existând un surplus de 1890000 cetverturi, în anul 1803 – 4883742 şi, respectiv, 1729308 cetverturi, iar în 1804 – 5773673 şi, respectiv, 2473531 cetverturi [476, p. 33].
O producţie importantă de cereale avea şi gubernia Kiev. În anul 1802, aceasta se ridica la
4538109 cetverturi, iar, excluzând cantitatea necesară pentru alimentaţie şi însămânţare, pentru
comerţ erau disponibile 1497300 cetverturi; în 1803 – 4422159 şi, respectiv, 1382063 cetverturi
[472, p. 6]. În anii 1802 şi 1803, aceste gubernii au furnizat în Odesa 285106 şi, respectiv,
494838 cetverturi de grâu [581, p. 504; 582, p. 435]. În perioada 1804-1813, din cauza închiderii
strâmtorilor odată cu declanşarea războiului ruso-turc din 1806-1812, în Odesa au fost furnizate
în medie doar 189837 cetverturi de grâu pe an [581, p. 504; 582, p. 435].
Aparent, dacă comparăm volumul de cereale produse cu volumul necesar pentru consum în
această perioadă, în guberniile ucrainene exista un surplus îndestulător pentru export. Totuşi, nu
la toate tipurile de cereale situaţia era la fel. Astfel, în raportul prezentat de ministrul de comerţ,
N.P. Rumeanţev, împăratului Alexandru I, se preciza că moşierul din Mariupol şi funcţionarul
civil de clasa a VI-a, Gaius, încheind în anul 1802 un contract de livrare a 10000 cetverturi de
porumb exportatorilor din Odesa, din cauza că nu a putut acumula cantitatea respectivă în posesiunile ruseşti, a importat din Principatul Moldovei 3000 cetverturi de porumb [354, № 20887, p.
16
Iniţial, pe teritoriul respectiv a fost instituită o singură gubernie, numită Novorosia (1764). Ulterior, în anul 1802,
aceasta a fost împărţită în trei noi gubernii: Nicolaev (din 1803 – Herson), Ekaterinoslav şi Taurida. 93
822]
17
.În anul 1802, găsim încă două contracte de livrare a cerealelor în Odesa din Dubăsari .
Primul stipula transportarea a 460 chile
18
(953,3 cetverturi) de grâu arnăut
19
, cu condiţia „ca să
fie curat, fără pământ, secară sau orz” la preţul de 3 cervoneţi olandezi fiecare sau de 3,15 ruble
asignate. Cel de al doilea prevedea transportarea a 1500 cetverturi de porumb „alb, din recolta
anului 1801, fără amestecuri”, la preţul de 3,10 ruble asignate [271, p. IV].
În perioada ce a urmat, dezvoltarea producţiei de cereale din guberniile ucrainene a avut o
tendinţă ascensivă. În gubernia Herson, care rămânea în urmă la indicii absoluţi ai cantităţilor de
cereale însămânţate şi recoltate [246, p. 227; 266, p. 183], producţia a variat în perioada 1803-
1828 între 331916 şi 1430634 cetverturi. În baza datelor colectate de E.I. Drujinina, se poate
conchis că în perioada 1805-1813, fiecărui locuitor din gubernia Herson i-au revenit în medie
doar 2,36 cetverturi de cereale pe an, şi doar în 1807, 1808, 1811 şi 1828 recolta a fost peste media de consum intern
20
[246, p. 228]. Totuşi, în doar două decenii, producţia de cereale în această
gubernie aproape că s-a triplat, ajungând la 3895000 cetverturi în 1846 şi la 2560870 cetverturi
în 1847, necesităţile anuale de consum şi însămânţare constituind 2184000 cetverturi [475, p. 19;
257, p. 20]. Suprafaţa pământurilor cultivate în gubernia Podolia cu cereale a crescut în perioada
1820-1833 cu 67% [257, p. 17]. Producţia de cereale din această gubernie era, chiar şi în anii cu
recolte proaste, suficientă pentru a acoperi nu doar necesităţile interne, ci şi cele externe. Spre
exemplu, în anul 1846, cu toate că s-a înregistrat o recoltă foarte proastă de doar 5368363
cetverturi, moşierii locali au furnizat exportatorilor din Odesa 383388 cetverturi de cereale. În
anii obişnuiţi, cantitatea disponibilă pentru piaţă se ridica, în anii ’40, la aproximativ un milion
de cetverturi [219, p. 100-101]. De altfel, potrivit clasificaţiei de fertilitate a solului, guberniile
Kiev şi Podolia intrau în a doua grupă de gubernii cu surplusuri anuale de 1-3 milioane cetverturi
de cereale [259, p. 11]. Dar procesul de antrenare a producţiei de cereale în circuitul comercial în
cauză era complex, având la bază atât schimbările din mentalitatea moşierilor, cât şi implicarea
capitalului comercial.
La sfârşitul anilor ’30, consulul britanic din Odesa afirma în raportul său către guvernul
17
La trecerea vămii din Dubăsari, acestuia i-a fost încasată o taxă vamală exagerată de 30% ad valorem, deoarece porumbul nu figura în general în tariful vamal ca produs de import. Ca urmare, moşierul s-a
adresat instanţelor imperiale
pentru a fi scutit de aceste plăţi. Colegiul de Comerţ a propus însă ca porumbul să fie taxat ca mazărea, cu câte 80 copeici de pe fiecare cetvert. Preşedintele Colegiului de Comerţ, N.P. Rumeanţev, devenit
ministru de comerţ odată cu
trecerea la ministere, analizând această situaţie, a propus împăratului ca porumbul importat prin Dubăsari în Odesa în
vederea exportării peste hotare să fie scutit de taxe vamale, iar suma încasată de la moşierul Gaius să fie restituită. La 7
august 1803, Alexandru I a aprobat raportul ministrului de comerţ.
18
Chilă – veche măsură de capacitate pentru cereale, egală cu circa 680 de litri în Ţara Românească şi cu circa 430
de litri în Moldova. În Basarabia, 1 chilă era egalată cu 2,0725 cetverturi.
19
Grâu arnăut – specie de grâu de primăvară cu bobul mare şi lunguieţ, de culoare galben-deschis.
20
Potrivit diferitor opinii, aceasta era de 2 cetverturi pentru o persoană de sex feminin şi de 2,5 cetverturi pentru una
de sex masculin, deşi unii autori folosesc o medie mai înaltă: de 3 cetverturi pentru o persoană, indiferent de sex. 94
britanic că o creştere rapidă a producţiei comerciale de cereale în regiunile ce aprovizionau portul era imposibilă din mai multe considerente. În primul rând, deoarece în guberniile Podolia şi
Kiev grâul era cultivat la capacităţi maxime, fără a fi luate în considerare preţul şi cererea de pe
piaţă, fiind aplicată munca şerbilor. În plus, regiunile de stepă erau slab populate, astfel că şi în
anii favorabili se simţea lipsa forţei de muncă necesare. Recoltele erau, de obicei, foarte precare,
din cauza climatului secetos, iar metodele învechite practicate în agricultură determinau o productivitate slabă a pământului. Consulul considera că problema principală era pauperizarea mo-
şierilor, căderea lor în datorii, iar în privinţa ţăranilor ‒ starea lor de şerbie [614, p. 228-229]. În
opinia noastră, o altă piedică serioasă în dezvoltarea comerţului extern cu cereale o reprezenta
obligaţia predării unor cantităţi însemnate ale acestora în magaziile de rezervă. În 1830, astfel de
magazii existau în 42 de gubernii, iar cantitatea totală ce urma să ajungă în acestea depăşea 15
milioane de cetverturi. La 7 aprilie 1831, când au fost adoptate noi reglementări în aceasta privinţa, magazii de rezervă au fost instituite şi în gubernia Herson [259, p. 16].
Chiar dacă iniţial producţia de cereale în Basarabia era cu mult sub cea din guberniile
Podolia şi Kiev, provincia avea un înalt potenţial nevalorificat. Potrivit estimărilor administraţiei
imperiale ruse, în anul 1814, recolta de cereale în această provincie s-a ridicat la 677765
cetverturi, din care, după acoperirea necesităţilor de consum şi seminţe, rămâneau pentru comercializare doar 143495 cetverturi [69, f. 31v –32]. În decursul perioadei 1819-1828, producţia
medie a porumbului în Basarabia a crescut la 412305 cetverturi, a meiului – la 71400 cetverturi,
a grâului şi a secarei – la 820830 cetverturi [78, f. 24]. În anii ’40, producţia de cereale din Basarabia a continuat să crească, variind între 1066452 şi 4349801 cetverturi de cereale sau 1939218
cetverturi în medie pe an [234, p. 150]. Totuşi, având în vedere că numărul populaţiei a crescut la
830 mii de persoane [304, p. 35], şi consumul a ajuns să depăşească 1,6 milioane cetverturi.
Nu doar creşterea suprafeţelor cultivate şi a producţiei de cereale era determinantă în creş-
terea comerţului extern cu cereale prin porturile ruse. E necesar să menţionăm că din Rusia se
exporta doar până la 5% din cereale din producţia medie pe ţară şi până la 10% din volumul total
destinat pieţei [257, p. 14-15]. Teoretic, cantitatea de cereale disponibilă pentru export în guberniile ucrainene şi în Basarabia în perioada respectivă poate fi calculată cu aproximaţie, luând în
calcul trei componente primare: volumul cerealelor recoltate anual într-o anumită regiune, volumul cerealelor însămânţate, precum şi volumul cerealelor necesare pentru consumul populaţiei.
La acestea se adaugă şi alte componente secundare, cum ar fi volumul cerealelor necesar pentru
alimentarea militarilor dislocaţi în regiunea dată, cel necesar pentru alimentarea animalelor şi cel
utilizat la fabricarea băuturilor alcoolice [304]. Corelarea tuturor acestor elemente nu poate fi
decât foarte aproximativă: spre exemplu în Basarabia populaţia consuma mai ales porumb şi mei, 95
iar celelalte tipuri erau consumate doar de colonişti şi alogeni. Totodată, armatele se aprovizionau prin contract, adică antreprenorul care oferea cel mai bun preţ şi cele mai avantajoase condi-
ţii putea obţine acest drept, dar cerealele puteau fi aduse în magaziile de proviant şi din afara
regiunii sau guberniei în hotarele căreia erau dislocate forţele armate [154, f. 2-5]. În plus, încă în
epocă statisticienii care se preocupau de problemele legate de producţia de cereale subliniau că
datele oficiale nu pot fi considerate de referinţă. Aceasta deoarece ele erau bazate pe declaraţiile
ţăranilor şi moşierilor, care aveau motive proprii pentru a declara indici inferiori celor reali [304,
p. 42]. Potrivit estimărilor, în anii ’40, producţia minimă de cereale în Novorosia şi Basarabia se
ridica la 14-15 milioane de cetverturi, iar cea maximă până la 30 milioane de cetverturi anual,
faţă de 4 şi, respectiv, 8 milioane indicate în statisticile oficiale [304, p. 37-45]. Cu alte cuvinte,
este absolut impropriu de a face unele estimări privind cantitatea disponibilă pentru export în
baza datelor oficiale. Datele în cauză pot fi folosite doar pentru a putea observa unele tendinţe. În
ultimă instanţă, un indicator cert al dinamicii cantităţilor de cereale disponibile pentru export îl
reprezintă însuşi volumul exportului.
În virtutea distanţei relativ mari la care se aflau regiunile producătoare de cereale de porturile prin care se realiza exportul, un rol important în includerea producţiei de cereale în comerţul
extern va reveni relaţiilor aparent auxiliare de contractare şi transportare. Cerealele erau transportate fie prin cărăuşie, fie pe calea apei pe Nistru şi Nipru. Potrivit organelor de statistică, cele
mai importante drumuri comerciale de transportare a cerealelor în Odesa erau: tractul Odesa–
Severinovka–Balta, pentru încărcăturile de cereale din guberniile Podolia şi Volânia; tractul
Odesa–Berezovka–Mostovoe–Sciastlivoe–Bogopol–Olviopol, pentru încărcăturile de cereale din
guberniile Kiev şi Podolia; tractul Odesa–Voznesensk–Rovnoe–Elisavetgrad–Aleksandria–
Kremenciug, pentru încărcăturile de cereale din gubernia Poltava şi judeţele de nord ale guberniei Herson; tractul Odesa–Voznesensk–Jukovo–Novoukrainsk–Novomirgorod, pentru încărcăturile de
cereale din gubernia Kiev; tractul Odesa–Popovka–Nikolaev, pentru încărcăturile de cereale din gubernia Herson şi Ekateronoslav; tractul Odesa–Tiraspol, pentru încărcăturile de cereale
din Basarabia. Drumuri mai puţin importante erau: Odesa–Maiaki; pentru încărcăturile de cereale din gubernia Podolia, dar şi Basarabia; Odesa–Revuţkoe–Oliviopol–Torgoviţa, pentru încărcă-
turile de cereale din guberniile Kiev, Podolia şi judeţele nordice ale guberniei Herson [220, p. 53-
55]. De altfel, din cele opt drumuri comerciale care duceau spre Odesa, Basarabiei îi aparţineau
patru: Bender–Odesa, Dubăsari– Odesa, Maiaki–Odesa şi Akkerman–Odesa [291, p. 281].
Aceste drumuri aveau un rol important, dacă luăm în considerare că cărăuşia reprezenta 96
principala modalitate de transportare a mărfurilor în guberniile sudice
21
-Rapoartele oficiale men .
ţionau că una din principalele îndeletniciri ale locuitorilor se rezuma la cărăuşie, ei fiind angajaţi
să transporte în special în Odesa cantităţi impresionante de cereale [57, f. 76v; 59, f. 76, 78v].
Transportarea prin cărăuşie
22
se desfăşura cu precădere în lunile mai–iulie şi era extrem de dificilă, provocând creşterea costurilor şi sustrăgându-i pe ţărani de la muncile agricole [61, f. 232v;
28, p. 211]. În anul 1830, în Odesa au intrat 255971 de care cu cereale, iar cantitatea totală transportată pe toate căile s-a ridicat la 1037846 cetverturi [309, № 5]. Potrivit aprecierilor lui I.F.
Ştukenberg, cheltuielile anuale pentru transportarea prin cărăuşie a mărfurilor în Odesa ajungea,
în anii ’40, până la 4 milioane de ruble argint [477, p. 72].
Transportarea cerealelor se realiza şi pe calea apei, pe râurile Nipru şi Nistru, dar într-o
măsură mai mică decât prin cărăuşie din cauza dificultăţilor hidrografice. De regulă, perioada de
navigaţie pe Nistru şi Nipru era determinată de perioada de îngheţ, care survenea de obicei în a
doua jumătate a lunii noiembrie – începutul lunii decembrie şi dura până la sfârşitul lunii februarie – începutul lunii martie. Însă perioadele de debit suficient pentru o navigaţie satisfăcătoare se
rezumau uneori şi la trei luni pe an, şi doar verile ploioase puteau aduce o navigaţie mai lungă
1
[254, p. 56, 87]. Pe Nipru, între Ekaterinoslav şi Alexandrovsk, existau multe locuri stâncoase, iar limanul era puţin adânc [565, p. 72], cu toate acestea navigaţia de cabotaj se practica intens. În 1836, între
debarcaderele niprene şi portul Odesa au navigat 382 de vase de cabotaj [567,
p. 418]. De altfel, numărul vaselor de cabotaj ancorate în Odesa a crescut de la 455 în anul 1827
la 503 în 1836, 518 în 1837, 431 în 1842, 996 în 1848, 1209 în 1852, iar majoritatea acestora
proveneau din porturile şi debarcaderele de pe Nipru[251, p. 20; 262, p. 242; 438, p. 186].
Bugul de Sud era navigabil, din cauza pragurilor, doar până la 15 verste de localitatea
Voznesensk [50, f. 10]. Şi transportarea cerealelor pe Nistru era destul de periculoasă, din cauza
rapidităţii şi a obstacolelor naturale precum cele din preajma localităţii Iampol. În plus, Limanul
Nistrului, care avea 40 de verste lungime şi 8-9 verste lăţime, era puţin adânc, iar ieşirile în Marea Neagră erau stingherite de bancuri de nisip [254, p. 52]. Produsele se transportau pe Nistru,
dat fiind condiţiile existente, nu direct spre Odesa, ci spre debarcaderele din Bender şi Maiaki,
aflate la 100 şi, respectiv, 40 verste de Odesa. De aceea, în primul rând, nu se puteau garanta
termenele de livrare, acestea putând varia între două şi patru săptămâni de la Jvaneţ până la
21
Un car înhămat cu o pereche de boi putea transporta 4-6 cetverturi de cereale, iar cel înhămat cu o pereche de cai 3-4
cetverturi. În ceea ce priveşte alte tipuri de produse cerealiere, precum crupele sau făina: 40-60 de puduri şi, respectiv,
26-30 de puduri
21
[295, p. 78]. În Basarabia predominau carele înhămate cu boi, cele cu cai fiind răspândite printre colonişti şi, parţial, printre ţăranii de stat
21
[291, p. 258].
22
Spre exemplu, pe parcursul lunilor iulie-decembrie 1819, preţul minim la grâul arnăut a variat în Odesa între 8 şi 11
ruble, iar cel maxim între 11
1
/2
şi 18 ruble asignate, la grâul de toamnă preţul minim a variat între 9 şi 13 ruble, iar cel
maxim între 12 şi 19 ruble asignate, la secară între 5,5 şi 7 ruble asignate, la orz între 4 şi 7,5 ruble, iar la ovăz între 5 şi
7 ruble asignate
22
[120, f. 38, 93, 111, 138v, 168, 180, 183, 186, 189, 192, 201, 207]. 97
Bender şi între trei şi şase săptămâni între Jvaneţ şi Maiaki. În al doilea rând, costurile celor două
moduri de transportare erau foarte apropiate. Pe Nistru, costul varia între 0,8 şi 1,20 ruble argint/cetvert, iar pe cale terestră, care era, cu siguranţă, mai puţin periculoasă, între 1 şi 1,5 ruble
argint/cetvert [221, p. 44]. Precizăm, de asemenea, că Nistrul a servit până în 1831 drept cordon
sanitaro-vamal
23
.
De regulă, transportarea mărfurilor pe Nistru era practicată de către moşierii din Podolia
[193, p. 309, 327]. Dar în anul 1836, şi moşierii din Galiţia austriacă au expediat pe Nistru spre
Odesa 200 mii de cetverturi de cereale. E adevărat că, din cauza că grâul s-a umezit în timpul
transportării, acesta a fost comercializat cu mari pierderi de cost. De atunci, după afirmaţia lui A.
Zaşciuk, tranzitul cerealelor austriece s-a oprit definitiv [254, p. 88]. În anul 1843, potrivit documentelor de arhivă, pe Nistru au navigat 399 de galere
24
, încărcate în special cu făină, cereale
şi vin în valoare totală de 520198 ruble argint [178, f. 2]. Din Galiţia au fost transportate pe Nistru spre Odesa în acel an nu mai mult de 25000 cetverturi de grâu [318, № 1, p. 1]. În anul 1844,
potrivit unor estimări, doar din Galiţia pe Nistru au fost transportate în Odesa între 50 şi 60 mii
cetverturi de grâu [318, № 1, p. 1]. Ziarul Одесский вестник aprecia că în 1846, pe Nistru au
navigat 370 de vase, care au transportat în Odesa grâu în valoare de 463 mii ruble argint [320, №
11, p. 47]. În anii care au urmat, numărul galerelor ce au navigat pe Nistru a fost de 899 în 1847
[51, f. 81], 404 în 1848 [178, f. 6], 1782 în 1850 [55, f. 86-86v], 1691 în 1851 [56, f. 68-68v] şi
2192 în 1853 [57, f. 77]. Majoritatea acestora navigau până la Maiaki: în 1849 – 604, în 1850 –
23
După anexarea teritoriului dintre Bugul de Sud şi Nistru la Imperiul Rus conform Tratatului de pace ruso-turc de
la Iaşi din 1791, transferarea cordonului sanitaro-vamal la noile hotare ale Imperiului s-a realizat destul de rapid. În
anul 1793 a fost instituită la Dubăsari carantina, care a pus începutul creării noii linii sanitaro-vamale
23
[271, p. 25].
Prin ucazul Ecaterinei II din 8 august 1795, la Iampoli pe Nistru a fost instituită încă o carantină
23
[349, № 17373, p.
758]. Ulterior, carantine au fost instituite la Movilău şi la Ovidiopol. Deşi acestea stinghereau substanţial comerţul
mai ales atunci când erau raportate cazuri epidemiologice, necesitatea lor nu poate fi pusă la îndoială. Linia sanitară
de pe Nistru a fost dublată la puţin timp de linia vamală. Prin ucazul Ecaterinei II din 7 decembrie 1792 a fost instituit un oficiu vamal la Iagorlâk
23
[349, № 17087, p. 385]. Ulterior, prin ucazul din 27 ianuarie 1795 un oficiu vamal
a fost instituit şi la Dubăsari, iar la Ovidiopol – un post vamal
23
[349, № 17300, p. 642]. Prin ucazul din 8 august
1795, pe Nistru au fost instituite, la Iampoli şi Jvaneţ, încă două oficii vamale şi un post vamal la Movilău
23
[349, №
17373, p. 758]. Cerealele erau descărcate, de regulă, în dreptul localităţii Maiaki şi transportate în Odesa prin cărău-
şie. La iniţiativa lui A.E. de Richelieu, la 17 martie 1805 a fost aprobată decizia instituirii în Maiaki a unui post
vamal
23
[171, f. 80]. După aprecierea cercetătoarei ruse E.P. Istomina, instituirea postului vamal Maiaki a stingherit
comerţul şi a determinat reducerea transporturilor de cereale
23
[261, p. 212]. Avem rezerve în această privinţă, deoarece, în conformitate cu Statutul carantinelor, cerealele făceau parte din categoria de mărfuri cu regim simplu de
curăţare. Astfel, datorită faptului că cerealele nu erau considerate un mediu propice de răspândire a epidemiei, ele
erau supuse doar aerisirii şi schimbării sau dezinfectării sacilor, lucru care nu dura mai mult de o zi
23
[353, № 19476,
p. 216] şi nu putea să le cauzeze întârzieri negustorilor. De altfel, în anul 1809, pe Nistru au fost transportate în
Odesa 49 de vase cu cereale
23
[261, p. 212].
24
În perioadele cu debit bun, galerele puteau transporta până la 4000 de puduri, iar în perioadele cu debit slab, doar
2500-3000 puduri (400-500 cetverturi). Pe Nistru mai erau folosite bacurile (1800 puduri), iar pe Nipru – şlepurile şi
baidacurile (3552 puduri)
24
[221, p. 45]. Cerealele erau transportate în saci a câte 5 cetvericuri, adică câte 500-700 de
saci
24
[244, p. 20]. Baidak – denumire ucraineană a unui vas de lemn cu fundul plat cu un singur catarg, folosit cu precă-
dere pe râul Nipru, cu lungimea de 15-25 stânjeni, lăţimea de 2-4 stânjeni, imersiunea de 1-1,5 stânjeni, capacitatea de
6-9 cetverturi şi greutatea de încărcare de 10-15 mii puduri. Pe Nistru, acestea erau încărcate la un sfert din capacitatea
lor (stânjen – 2,18 m). 98
965, în 1851 – 433, în 1852 – 1521, iar în 1853 – 1676 de galere [470, p. 346]. Potrivit calculelor
istoricului I.A. Anţupov, în anii ’40-’50, volumul încărcăturilor de cereale ajunse prin Maiaki în
Odesa a variat între 300 şi 700 mii cetverturi [192, p. 184]. A.A. Skalkovski aprecia că, în perioada 1849-1858, au fost transportate pe Nistru 2604240 cetverturi de cereale, inclusiv 1804518
cetverturi de grâu şi 431013 cetverturi de porumb [333, p. 415].
Creşterea concurenţei pe piaţa externă ridica tot mai stringent problema căilor de comunicaţie. După ce a analizat raportul ministrului de finanţe despre influenţa negativă a comerţului
Principatelor Române prin porturile dunărene asupra comerţului rus, împăratul Nikolai I însuşi a
propus, la 22 aprilie 1838, construirea unei linii de cale ferată între Kremenciug şi Odesa pentru
facilitarea transportării cerealelor din guberniile interne. E.F. Kankrin, însă, a insistat în primul
rând asupra reparării drumului Lipoveţ–Odesa, iar construirea căii ferate o considera o chestiune
de perspectivă [50, f. 122-122v]
25
.
Dezvoltarea vertiginoasă a comerţului cu cereale prin portul Odesa a împins tot mai mulţi
moşieri în regiunile aferente să-şi orienteze gospodăriile spre acoperirea cererii de pe piaţa externă. Creşterea producţiei de cereale destinate pieţei poate fi observată, astfel, prin creşterea ponderii grâului
în producţia globală de cereale, datorită cererii înalte la acesta pe piaţa externă. Mai
ales că în guberniile ucrainene se consuma cu precădere orzul şi secara, iar în Basarabia – porumbul şi meiul. Producţia de grâu în gubernia Herson a ajuns, în 1845, la 882186 cetverturi
[475, p. 17], în Basarabia – la 1470373 cetverturi [473, p. 7], în gubernia Ekaterinoslav – la
2131880 cetverturi [477, p. 15-16], în Taurida – la 975940 cetverturi [474, p. 28]. În Basarabia,
orientarea gospodăriilor agricole spre piaţă s-a manifestat mai ales prin scăderea ponderii suprafeţelor cultivate cu porumb, care avea o productivitate medie de sam
26
10, iar în unii ani – şi pâ-
nă la sam 20. Astfel, dacă în 1819, din totalul de 103674 de desetine 58626 desetine (56,5%)
erau cultivate cu porumb, 26382 desetine (25,4%) cu grâu, 13312 desetine (12,9%) cu secară şi
restul de 5354 desetine (5,2%) cu orz şi ovăz, atunci în 1837, din totalul de 231088 desetine porumbul era cultivat pe 102347 desetine (44,3%), grâul – pe 64782 desetine (28,0%), secara – pe
25432 desetine (11,0%), iar orzul şi ovăzul – pe 38527 desetine (16,7%) [234, p. 161]. Se observă că, în nici două decenii, pe fondul dublării suprafeţelor cultivate cu cereale, ponderea terenurilor cultivate cu
porumb scade cu peste 12%, pe când a celor cultivate cu grâu, orz şi ovăz, mult
mai solicitate pe piaţa externă, creşte cu peste 14%. Pentru export, în provincie se producea în
25
Şi în Basarabia apăruse un proiect de cale ferată, ce ar fi unit ţinutul cu Odesa prin Maiaki
25
[205, p. 46]. În 1844, guvernatorul militar al Novorosiei şi Basarabiei, M.S. Voronţov, atrăgea atenţia în faţa guvernului privind necesitatea „luării
celor mai ferme măsuri pentru preîntâmpinarea consecinţelor nefaste pentru comerţul nostru provocate de concurenţa porturilor dunărene”. În acest sens, el propunea construirea liniilor de cale
ferată, afirmând că de facilitarea construcţiei acestora
depindea viitorul comerţului regiunilor sudice ale Rusiei.
25
[433, p. 292, 295].
26
Sam – indice obţinutul din împărţirea cantităţii cultivate la cea însămânţată. 99
special grâul de primăvară, mai ales cel zis arnăut, care avea bobul tare şi suporta mai bine
transportarea pe vasele maritime [290, p. 7-8].
Cele mai mari cantităţi de cereale erau plasate pe piaţă din gospodăriile moşierilor şi ale
coloniştilor [436, p. 128], gospodăriile ţărăneşti incluzându-se foarte greu în circuitul comercial.
În anii ’40, în guberniile Kiev şi Podolia se numărau 403 mari moşieri, care dispuneau de
673614 de ţărani şerbi [645, p. 240]. În 1847, doar în gubernia Kiev au fost plasate pe piaţă de
gospodăriile moşiereşti următoarele cantităţi de cereale: grâu – 697836 cetverturi, mei – 126782
cetverturi, secară – 140365 cetverturi, orz – 18301 cetverturi [472, p. 13-14]. Pentru a obţine un
preţ bun, unii moşieri din guberniile ucrainene îşi păstrau grâul până la zece ani, depozitându-l în
silozuri, înainte de a-l trimite la Odesa [492, p. 413]. În Basarabia, pe de altă parte, în 1853, suprafaţa pământurilor moşiereşti cultivate cu culturi cerealiere de toamnă a ajuns la 106893 desetine, cu o
producţie de 418113 cetverturi, iar cu culturi de primăvară – 134428 desetine, cu o
producţie de 706225 cetverturi [162, f. 9v–10, 14v–15, 18v–19, 20v–21, 24v–25, 27v–28, 42–
43v]. M.S. Voronţov, cel mai mare moşier din Novorosia, nu doar comercializa pentru export
cereale de pe proprietăţile sale, ci şi a organizat achiziţionarea acestora de la ţărani şi alţi moşieri
pentru a le plasa în Odesa [260, p. 44].
Dar, după cum subliniau în anul 1835, funcţionarii Ministerului Afacerilor Interne rus, pe
lângă moşieri, şi arendaşii însămânţau în cantităţi mari grâu şi porumb, iar cantităţi considerabile
din producţia obţinută le exportau în Odesa [291, p. 81-82, 355]. Spre deosebire de moşieri, aceş-
tia erau nevoiţi să apeleze la intermediari. Doar coloniştii, velicoruşii şi locuitorii înstăriţi din
gubernia Herson îşi transportau de sine stătător cerealele în Odesa. Negustorii de ghilda întâi
aveau în regiunile limitrofe comisionari, agenţi, samsari şi târgoveţi, care se deplasau în localită-
ţile rurale şi urbane, la pieţe şi iarmaroace, achiziţionau cantităţi mărunte şi acumulau partide
mai mari, pe care le sortau, le comercializau negustorilor mai mari sau le transportau în Odesa.
Aceştia obţineau cele mai mari venituri de la cumpărarea cerealelor direct din care în saci, unde
se târguiau şi cântăreau cantitatea din ochi, din care cauză ţăranii realizau profituri mizere în urma acestor afaceri [471 p.542].
Totuşi şi acei care riscau să ajungă de sine stătător în Odesa aveau dificultăţi în a-şi comercializa grânele la un preţ convenabil, apropiat de cel de export. De aceea, trimiţându-şi cerealele
prin cărăuşie în Odesa, moşierii sau persoanele de încredere ale acestora se deplasau înainte pentru a găsi cumpărătorul. Rar se întâmpla ca moşierii să poată comercializa cerealele direct negustorilor care realizau comerţul extern. De obicei, ei erau nevoiţi să recurgă la precupeţi, care achiziţionau cantităţi
importante de cereale pentru a le vinde negustorilor exportatori. Precupeţii stabileau preţuri joase şi se înţelegeau între ei, mai ales atunci când cererea externă era mică, iar 100
moşierul era nevoit să cedeze pentru a nu fi nevoit să facă cheltuieli de întreţinere a cărăuşilor în
Odesa. Atunci când cererea era ridicată pe piaţa externă, moşierii puteau să-şi comercializeze
cerealele direct exportatorilor. Însă şi aceştia deseori încheiau tranzacţia până la ajungerea carelor cu cereale, iar ulterior încercau să obţină un preţ mai mic, sub pretextul calităţii inferioare
faţă de mostrele prezentate de moşier. Atunci când carele nimereau sub ploaie, moşierii erau
nevoiţi să cedeze substanţial din preţ [471, p. 542-543].
În 1837, peste cantităţile de cereale contractate de negustorii exportatori prin agenţii lor, au
mai fost achiziţionate din magaziile din Odesa 500000 cetverturi de grâu de toamnă, 80000
cetverturi de grâu arnăut, 20000 cetverturi de secară, 25000 cetverturi de orz, 15000 cetverturi de
ovăz, 24000 cetverturi de porumb şi 4000 cetverturi de mazăre. În plus, de la pieţele din Odesa
au fost cumpărate încă până la 300000 cetverturi de cereale [312, № 26, p. 315]. Calculele arată
că din 1087910 cetverturi de cereale exportate, circa 123910 cetverturi (29,4%) au fost contractate de exportatori în teritoriu de la moşieri şi ţărani, iar restul de circa 964000 cetverturi (88,9%)
au fost transportate de moşieri sau precupeţi în Odesa. Mulţi dintre moşieri au fost nevoiţi să-şi
cedeze cerealele la un preţ scăzut speculatorilor la intrările din oraş, din cauza măsurilor luate
pentru prevenirea răspândirii ciumei, al cărei focar a fost descoperit în Odesa [312, № 26, p.
315].
Doar acei moşieri puteau obţine profituri importante din comercializarea cerealelor care
reuşeau să-şi transporte produsele în Odesa în perioadă când în port se aflau mai multe vase maritime, frahtul era mic, iar exportatorii achiziţionau masiv grâne pentru a le expedia imediat peste
hotare. Aceasta se întâmpla de obicei toamna târziu şi la începutul primăverii, adică în perioadele
în care transportarea era destul de anevoioasă, iar ploile puteau periclita valoarea cerealelor. Pentru a evita aceste inconvenienţe, unii moşieri îşi amenajau magazii proprii. În 1797, în Odesa au
apărut primele 17 magazii pentru depozitarea cerealelor [224, p. 140], iar în iulie 1799, numărul
acestora a ajuns la 36 [438, p. 99]. În anul 1804, în oraş existau deja 38 de magazii de cereale şi
încă 5 magazii erau în proces de construcţie [438, p. 100]. Numărul acestora a crescut la 345 în
1827, 363 în 1836, 471 în 1846, şi 564 în 1851 [220, p. 197; 545, p. 85; 438, p. 184, 187; 443, p.
428]. Dar şi aşa, în aşteptarea preţurilor înalte, moşierii trebuiau să locuiască în Odesa sau să
întreţină un vechil, lucruri ce, în ambele cazuri, necesitau cheltuieli mari. De aceea mulţi dintre
noşieri au început să încheie tranzacţii cu unii orăşeni de încredere, care le primeau cerealele în
magaziile lor, asumându-şi cheltuielile de întreţinere, pentru care lucru încasau 2% din suma
obţinută de la comercializarea ulterioară. Către anii ’40, aceşti comisionari activau asemeni caselor de comerţ, plătind chiar accizele de ghildă. În anul 1846, ei au intermediat până la 800 mii
cetverturi de grâu şi mari cantităţi de alte cereale. Moşierul putea obţine chiar un avans de la 101
aceşti comisionari, evident, dacă avea nevoie imediată de bani [471, p. 542-544].
Apelarea la numeroşi intermediari se răsfrângea asupra preţului de export al cerealelor. Guvernul rus a încercat să soluţioneze aceste probleme, acordând străinilor, la 17 decembrie 1845,
dreptul de a achiziţiona în cuprinsul Novorosiei produse agricole la egal cu negustorii ruşi, direct
de la producători [394, № 19525, p. 208]. Cât priveşte contractele de livrare a cerealelor, în Odesa
se obişnuia negocierea acestora cu condiţia circa, ceea ce însemna că volumul cerealelor livrate
putea fi cu 10% mai mic sau mai mare decât cel specificat în contract [283, p. 461], lucru ce convenea moşierilor, care-şi mediau comercializarea cerealelor înainte de încheierea secerişului. Odată cu
activizarea comerţului cu cereale, negustorii din Odesa au solicitat, în anul 1848, ca să fie
specificat că condiţia circa însemna o variaţie de doar 4% din cantitatea contractuală. Propunerea
a fost înaintată guvernatorului militar al oraşului Odesa, care a propus-o spre aprobare ministrului
afacerilor interne, iar acesta, la rândul său, ministrului de finanţe. Solicitarea a fost respinsă,
specificându-se că termenul circa nu avea o bază legală, iar fixarea acestuia putea prejudicia părţile contractante. La 30 noiembrie 1852, guvernatorul militar al oraşului Odesa a transmis şefului
administraţiei municipale decizia privind dreptul cumpărătorului şi al vânzătorului de a specifica
în comun esenţa termenului circa utilizat la încheierea contractului [177, f. 1-3].
Odată cu creşterea orientării spre piaţa externă a producţiei de cereale în guberniile sudvestice ale Imperiului Rus au loc schimbări în geografia cerealelor furnizate în oraşul-port Odesa
pentru export. Pe parcursul perioadei 1814-1824, în Odesa ajungeau în medie peste 680 mii
cetverturi de grâu pe an, iar cea mai mare parte provenea din guberniile Kiev, Podolia şi chiar
Volânia şi Harkov [581, p. 504; 582, p. 435]. Despre ponderea în parte a guberniilor amintite
după 1819 putem judeca din datele posturilor vamale ce au fost instituite la hotarele porto-franco
Odesa. Aceste date le considerăm însă aproximative, deoarece provenienţa cerealelor şi cantitatea se fixa conform declaraţiilor proprietarilor şi estimativ. În perioada 1824-1833, producătorii
agricoli din guberniile de sud-vest ale Imperiului Rus furnizau în Odesa anual în medie 728 mii
cetverturi de grâu [581, p. 504; 582, p. 435]. Din datele de care dispunem pentru această perioadă
putem aprecia că cea mai mare parte a cerealelor livrate exportatorilor din Odesa provenea din
guberniile Podolia şi Kiev. Spre exemplu, în perioada 17 iunie – 7 iulie 1827, în oraşul-port
Odesa au intrat prin posturile Herson şi Tiraspol 36078 de care, transportând 147862 cetverturi
de cereale. Dintre acestea 83079 cetverturi (56,2%) proveneau din gubernia Podolia, 50759
cetverturi (34,3%) din gubernia Kiev, 13545 cetverturi (9,2 %) din gubernia Herson şi doar 479
cetverturi (0,3%) din Basarabia [307, p. 191, 195, 200, 203, 207, 211].
În a doua jumătate a anilor ’30, situaţia începe să se schimbe. În anii 1835 şi 1836, din guberniile interne au fost transportate în Odesa 378100 şi, respectiv, 878700 cetverturi de grâu102
[581, p. 504], iar în anul 1837 – 1179692 cetverturi de grâu, 189563 cetverturi de secară, 179394
cetverturi de ovăz, 72833 cetverturi de orz, 90092 cetverturi de porumb şi 5156 cetverturi de mei
[312, № 26, p. 313]. Porumbul şi meiul se cultivau aproape în întregime în Basarabia. În anul
1838 au fost transportate în Odesa 1241378 cetverturi de grâu, inclusiv prin postul vamal
Herson, din gubernia Podolia, judeţele de sud ale guberniilor Kiev şi Volânia, precum şi din judeţul Odesa, gubernia Herson – 669546,5 cetverturi (53,9%), prin postul vamal Tiraspol din Basarabia şi,
parţial, din judeţele Tiraspol şi Ananiev din gubernia Herson – 394558 cetverturi de
grâu (31,8%), prin postul vamal maritim, din porturile Herson, Nikolaev, Oceakov, Akkerman şi
Feodosia – 158087,5 cetverturi (12,7%), şi prin posturile vamale Kuialniţk şi Malo-Fontansk –
19186 cetverturi (1,5%) [312, № 46, p. 560].
În anii ’40, aria de aprovizionare a exportului de cereale din Odesa continua să fie destul
de largă. În 1847, doar din gubernia Kiev au fost transportate în Odesa 895 mii cetverturi de cereale, inclusiv 641 mii cetverturi de grâu, 85 cetverturi de secară şi 82 mii cetverturi de ovăz
[257, p. 51]. Acest lucru demonstrează rolul imens pe care îl avea portul Odesa ca canal pentru
exportul cerealelor din guberniile din sud-vestul Imperiului Rus. Totuşi, dacă în anii ’20-’30 cerealele exportate prin Odesa proveneau în mare parte din regiunile aflate la o distanţă de 500-700
verste de port, atunci la sfârşitul anilor ’40, deja din cele aflate la 200-300 verste de port [257, p.
20]. Evoluţia cantităţilor de cereale furnizate în Odesa din guberniile de sud-vest ale Imperiul
Rus şi ponderea aproximativă a Basarabiei este prezentată în tabelul 3.2.1.
Tabelul 3.2.1. Comerţul cu cereale prin portul Odesa şi ponderea în acest comerţ a cerealelor
introduse în porto-franco prin postul vamal intern Tiraspol (1847-1853) (în cetverturi)
Anul
Total furnizat
din guberniile
interne
Inclusiv prin
postul vamal
Tiraspol
În %
Resturi din
anul
precedent
Total disponibil pentru
export
Dintre care
exportat
În %
Rămas
neexportat
În %
1847 3577296 1172941 32,8 927500 4504796 3240785 71,9 777500 17,3
1848 2288295 869380 38,0 777500 3065795 2020517 65,9 700000 22,8
1849 2264823 503989 22,2 700000 2964823 1642140 55,4 446000 15,0
1850 2118392 790456 37,3 446000 2564392 1404700 54,8 858500 33,5
1851 2525106 974037 38,6 858500 3383606 1456666 43,0 839550 24,8
1852 4818927 1863140 38,7 839550 5658477 2576590 45,5 1405000 24,8
1853 4263597 2100634 49,3 1405000 5668597 3809213 67,2 200000 3,5
Total 21856436 8274577 37,9 5954050 27810486 16150609 58,1 5226550 18,8
Sursa: [320, № 3; 321, № 2; № 3; № 4; 322, № 3.; № 4; № 5; 323, № 4; № 5; № 8; 324, № 1; № 5; 325,
№ 1; № 4; № 5; 326, № 1; № 5; № 6; 327, № 1.; № 7; № 9.; 333, p. 412]
Analizând datele din tabelul 3.2.1, observăm că anual, în perioada 1847-1853, din guberniile interne au fost furnizate pentru export în Odesa 21856436 cetverturi de cereale, din care
8274577 cetverturi sau 37,9% prin postul vamal Tiraspol [333, p. 412]. Prin acest post vamal 103
erau introduse cerealele transportate pe drumul Bender–Tiraspol, care proveneau în cea mai mare
parte din judeţele centrale şi de nord ale Basarabiei, parţial din judeţul Tiraspol al guberniei
Herson şi parţial din gubernia Podolia, fiind transportate pe râul Nistru. Cu alte cuvinte, scade
semnificativ contribuţia guberniilor Podolia, Kiev în acest comerţ, iar cea a guberniilor Volânia,
Harkov şi Ekaterinoslav practic dispare. Mulţi moşieri din guberniile Podolia, Volânia şi Kiev,
care trimiteau în Odesa pentru comercializare anual în deceniile anterioare până la 250 mii
cetverturi de grâu, au stopat către începutul anilor ’50 definitiv această practică [476, p. 35]. În
aceste condiţii este oportun de a analiza procesul de integrare a Basarabiei în comerţul extern cu
cereale prin portul Odesa şi cauzele care au îngreunat finalizarea mai timpurie a acestui proces.
3.2. Integrarea Basarabiei în comerţul extern cu cereale prin portul Odesa
În pofida prestaţiilor extraordinare impuse locuitorilor din Principatul Moldovei pentru deservirea armatei ruse în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, activitatea comercială a negustorilor din
Imperiul Rus a fost destul de intensă în acest teritoriu [1, p. 118; 252, p. 66-71].
Potrivit calculelor lui Valentin Tomuleţ, în anul 1808, din 94 de paşapoarte şi certificate comerciale eliberate 64 au fost pentru exportul mărfurilor din Principatul Moldovei în guberniile ucrainene ale
Imperiului Rus; în 1809, din 144 – 110 (73,4%); în 1810, din 196 – 140 (71,4%); în
1811, din 283 – 172 (60,8%) şi în 1812, din 256 – 150 (58,6%) [33, p. 29-36].
După anexarea la Imperiul Rus a teritoriului dintre Prut şi Nistru, denumit ulterior impropriu Basarabia, prin Pacea de la Bucureşti din 16/28 mai 1812, constatăm un interes viu al autorităţilor imperiale pentru
includerea provinciei în sistemul comerţului intern şi extern. Totuşi,
aceste intenţii au întâmpinat diferite piedici, în special din cauza contextului militar în care era
conceput teritoriul nou-anexat. Efectul negativ pe care l-a avut războiul ruso-turc din 1806-1812
asupra Basarabiei, precum şi dislocarea aici a armatelor ruseşti după 1812 au determinat impunerea la nivelul organelor regionale a unor restricţii asupra exportului de cereale, în vederea asigurării populaţiei,
dar, mai ales, a militarilor.
Cele mai mari dificultăţi în integrarea Basarabiei în comerţul extern cu cereale prin portul
Odesa le crea cordonul sanitaro-vamal care despărţea provincia nou-anexată de restul Imperiului.
Deşi influenţa negativ circuitul comercial, acesta nu l-a putut însă stopa. Şeful vămilor de control
L.S. Baikov afirma, în raportul din 18 martie 1813 adresat ministrului de finanţe, că mulţi negustori greci, armeni şi evrei din oraşul Akkerman practicau nu doar comerţul intern, ci şi exportul
cerealelor şi altor produse în oraşul-port Odesa din gubernia Herson [42, f. 22]. Tot în anul 1813,
găsim un negustor de ghilda întâi din Odesa încheind un contract de livrare a 7,2 mii puduri de 104
grâu de pe moşia lui I. Sichiraş, inclusiv 900 puduri de grâu arnăut [248, p. 57].
Chiar dacă Basarabia dispunea ea însăşi de porturi comerciale, acestea nu au putut concura
cu Odesa, din mai multe motive. Iniţial,în Basarabia a fost admis exportul peste hotare a cerealelor doar prin portul Reni. Potrivit regulilor care au fost elaborate la 29 septembrie 1813, organele
locale din Reni urmau să verifice cantitatea de cereale prevăzută pentru export. De asemenea,
negustorii erau obligaţi să ofere date despre cantitatea de cereale depozitate în localităţile din
apropierea portului Reni [67, f. 32-33]. Mai mult decât atât, la 9 octombrie 1813, funcţionarul
civil de clasa a II-a A.B. Kurakin a prezentat ministrului de poliţie S. Veazmitinov viziunea sa
asupra organizării cordonului sanitaro-vamal pe Prut şi Dunăre, în care a propus ca vama de la
Akkerman să fie lichidată, deoarece distanţa mică până la Odesa şi vama de acolo o făcea de
prisos. În opinia istoricului Valentin Tomuleţ, această propunere denotă cu elocvenţă că autorită-
ţile imperiale promovau chiar şi faţă de teritoriul nou-anexat o politică protecţionistă, folosind
diverse mijloace pentru a apăra portul Odesa de cea mai mică concurenţă din partea oficiilor vamale din apropiere [34, p. 155-156]
27
.
Dreptul exportului cerealelor din Rusia prin vămile terestre în statele vecine prietene,
aprobat prin decizia din 15 decembrie 1813 a intrat în vigoare pentru Basarabia abia la 22 mai
1814. Aceasta s-a realizat la insistenţa lui I.M. Hartingh, prin intermedierea ministrului de finan-
ţe D.A. Guriev, care, la 15 martie 1814, i-a solicitat lui S. Veazmitinov, comandantul suprem din
Sankt Petersburg, adoptarea unei dispoziţii în acest sens [67, f. 62-62v, 71]. Cu toate acestea, la
22 decembrie 1814, Comitetul de Miniştri rus a decis interzicerea temporară a exportului de cereale prin punctele vamale de pe uscat pe lungimea hotarului vestic al imperiului. Acest lucru era
justificat prin faptul că negustorii austrieci cumpărau în cantităţi mari cereale, lucru ce provoca
„creşterea exagerată a preţurilor şi sărăcirea populaţiei din guberniile vestice” [69, f. 36-37]. Totuşi, prin decizia menţionată s-a interzis şi exportul cerealelor prin oficiile vamale Dubăsari,
Movilău, dar şi prin punctul vamal Maiaki, deoarece din Basarabia cerealele erau exportate şi
prin Odesa[69, f. 69-69v].
Existau şi alte impedimente pe care le întâmpinau negustorii din Odesa în activitatea lor în
27
La insistenţa negustorilor din Ismail, la 21 aprilie 1814, ministrul de interne A.B. Kurakin a permis exportul cerealelor şi prin portul Ismail. Concomitent cu aceasta, A.B. Kurakin a cerut ca în Ismail să fie
înfiinţată o comisie
provizorie, care, împreună cu negustorii din port, urma să aleagă din rândurile negustorilor o persoană de încredere
pentru supravegherea comerţului şi informarea comandantului portului Ismail în această privinţă [67, f. 31-31v]. La
recomandarea guvernatorului militar din Herson, generalul A.E. de Richelieu, la 26 aprilie 1814 comandantul cetăţii
Akkerman, colonelul S. Arseniev s-a adresat general-maiorului I.M. Hartingh cu propunerea de a permite vaselor şi
negustorilor din Odesa să exporte cereale din Akkerman. I.M. Hartingh, la rândul său, s-a adresat organelor centrale
din Sankt Petersburg. Ca rezultat, prin dispoziţia din 2 mai 1814 A.B. Kurakin a aprobat cererea lui S. Arseniev de a
permite exportul grâului şi al altor produse din Akkerman, cu condiţia ca intrarea vaselor în Akkerman să fie permisă doar după ce acestea ar fi supuse carantinei la Odesa [34, p. 73]. 105
Basarabia, legate în principal de sistemul juridic şi administrativ special de care s-a bucurat provincia până la 1828. În aceste condiţii neînţelegerile erau frecvente şi greu de rezolvat. Astfel, în
1814, lui Dmitri Paleolog, negustor de ghilda întâi din Odesa, care a încercat prin intermediul
delegatului său, Pateraki, să exporte din Ismail la Constantinopol 1360 cetverturi de grâu, cu
valoarea de 70 mii lei, i-a fost arestat vasul „Sf. Ilie”, pe care acesta l-a închiriat de la negustorul
din Nejin Fiodor Papanistoglu [69, f. 53-53v]. Într-un alt caz, a avut de păgubit funcţionarul civil
de clasa a VI-a Reno, înscris ca negustor în prima ghildă din Odesa. Având o comandă de la guvernul englez, acesta l-a trimis pe negustorul Feodor Moscul în Basarabia să achiziţioneze o
anumită cantitate de grâu, pe care urma să o expedieze la Odesa pe mare prin portul Ismail. Fără
a oferi o explicaţie regulamentară, deputaţii dumei orăşeneşti din Ismail Sterio Papanopulo Duma şi Ivan Gheorgandopulo i-au cerut de pe fiecare chilă de grâu exportat o taxă în valoare de 65
parale. În urma demersurilor făcute de Reno, şeful interimar al administraţiei speciale a oraşului
Odesa, F. A. Koble, s-a adresat la 24 iulie 1815 guvernatorului militar şi civil interimar al Basarabiei, I.M. Hartingh, solicitându-i să contribuie la clarificarea temeiurilor taxei sau la restituirea
sumei percepute [69, f. 78-79]. Chiar şi în disputele pur comerciale, apăreau complicaţii în ceea
ce priveşte jurisdicţia instanţelor de judecată. Un exemplu este cazul funcţionarului civil de clasa
a VI-a Gunaropulo, care a fost nevoit să solicite la 8 decembrie 1815 ministrului de justiţie D.F.
Troşinski să examineze disputa pe care o avea comisionarul său, negustorul din Akkerman Striti
Kalfono, cu negustorul din Chişinău Sandul Hristovici privind neonorarea unui contract de livrare a 1000 chile de grâu în portul Ismail [153, f. 1-2].
Conform deciziei Consiliului de Miniştri din 15 mai 1815, porumbul, care reprezenta principala cultură cerealieră cultivată în Basarabia, a fost permis pentru export sub motivul că armata
rusă dislocată în provincie se aproviziona doar cu grâu şi secară [359, № 25848, p. 124]. La 1
iunie 1815, S.K. Veazmitinov a transmis această decizie lui I.M. Hartingh [69, f. 71-71v]. Dar
diferite interdicţii la exportul porumbului din Basarabia au continuat să fie impuse, şi nu doar din
considerente militare şi sanitaro-vamale. Într-un raport din 21 iunie 1815, adresat lui I.M.
Hartingh, autorităţile locale menţionau că în Departamentul al II-lea al guvernului regional a fost
discutat raportul din 16 iunie al serdăriei din Orhei, în care aceasta, în baza prezentărilor făcute
de ocolaşi, informa guvernul că, deşi recolta în judeţ a fost mică, negustorii achiziţionau nestingherit de la locuitori cereale pentru a le exporta. Ca rezultat, la 15 iulie 1815, Departamentul al
II-lea a primit ordinul de a interzice locuitorilor de a mai vinde surplusul de cereale de care dispuneau negustorilor care practicau exportul acestora[69, f. 72-73].
Cu toate acestea, potrivit afirmaţiilor din 15 ianuarie 1815 ale contelui F.P. Pahlen, funcţionar civil de clasa a V-a, numărul vaselor care circulau între Akkerman şi Odesa creştea zi de la 106
zi [62, f. 116v]. La 16 mai 1816, în nota anexată la rescriptul imperial privind numirea lui A.N.
Bahmetev în funcţia de rezident plenipotenţiar în Basarabia (1816-1820), acestuia i se atrăgea
atenţia că exportul cerealelor este un articol destul de important şi profitabil pentru provincie. De
aceea ramura în cauză merita susţinută, dar trebuia şi supravegheată în contextul situaţiei existente şi al relaţiilor cu statele vecine [60, f. 18]. Totuşi, prin ordinul ministrului de finanţe din 27
iulie 1816 s-a prevăzut ca, în cazul exportului mărfurilor din provincie pe cale maritimă prin
Akkerman în Odesa, respectivele să fie supuse unei taxe vamale ca şi mărfurile exportate peste
hotare, din considerentul că mărfurile puteau fi exportate prin contrabandă peste hotare [34, p.
94]. De aceea mulţi negustori din Odesa au considerat mai convenabil să exporte cerealele colectate în Basarabia prin porturile locale. Negustorii, însă, trebuiau să obţină în continuare permisiuni speciale
pentru a putea exporta cereale peste hotare, din cauza interdicţiilor temporare impuse de autorităţile provinciale. Spre exemplu negustorul din Odesa Emanuil Krits a putut exporta
în Constantinopol 400 kg de grâu doar după ce, la 1 septembrie 1816, general-locotenentul A.N.
Bahmetev a dispus expres funcţionarilor postului vamal din Ismail acest lucru [71, f. 1021v].
La 1 noiembrie 1816, A.N. Bahmetev insista, într-o scrisoare adresată comandantului-şef
al Armatei a 2-a, contele L.L. Bennigsen, asupra consecinţelor negative ale interzicerii exportului cerealelor din Basarabia. În opinia acestuia, interdicţia, deşi facilita menţinerea unui preţ mic
la cereale, agreat de comandamentul armatei ruse pentru că permitea achiziţionarea cantităţilor
necesare de proviant la condiţii avantajoase, ruina agricultorii şi lipsea statul de venituri vamale
şi fiscale [30, p. 275-276]. Probabil din această cauză, în conformitate cu dispoziţile Comitetului
de Miniştri din 28 noiembrie 1816, exportul cerealelor din Basarabia în guberniile interne ruse a
fost admis fără plata taxelor vamale [76, f. 4-5v].
Chiar şi în aceste condiţii, pentru a putea exporta cereale din Basarabia fără plata taxelor
vamale în restul imperiului, negustorii din provincie trebuiau mai întâi să obţină confirmarea originii locale a produselor de la poliţia oraşului de reşedinţă, iar apoi să se prezente cu ea la Chişinău pentru a
obţine de la departamentele de resort permisul de trecere a cordonului sanitaro-vamal
de pe Nistru. Ca urmare, deseori, negustorii depăşeau timpul prevăzut în contractele de furnizare
şi erau supuşi penalităţilor. La 2 septembrie 1817, un grup de negustori din Akkerman i-a solicitat
rezidentului plenipotenţiar în Basarabia A.N. Bahmetev dreptul de a transporta o cantitate considerabilă de grâu în Odesa prin Ovidiopol doar cu certificatele comerciale eliberate de poliţia din
Akkerman. A.N. Bahmetev a acceptat doleanţele negustorilor din Akkerman, şi la 19 septembrie
s-a adresat guvernatorului militar de Herson, pentru ca acesta să dispună autorităţilor vamale trecerea liberă a produselor agricole din Basarabia doar cu certificatele comerciale eliberate de poli-
ţiile orăşeneşti şi comunale[70, f. 32v –36]. Tot la 19 septembrie 1817, A.N. Bahmetev scria De-107
partamentului doi al guvernului regional, având ca temei plângerile negustorilor, că obligaţia de a
se prezenta la Chişinău era împovărătoare pentru negustori, îndeosebi pentru cei ce locuiau în
localităţi îndepărtate de centrul administrativ al provinciei [126, f. 9]. Cu atât mai mult că grâul şi
alte cereale nu erau aduse de peste hotare, ci erau produse în Basarabia şi exportul lor peste Nistru
în guberniile ruse, conform deciziilor instanţelor superioare, urma a fi scutit de taxe vamale. A.N.
Bahmetev considera că negustorii basarabeni care comercializau cereale urmau să fie susţinuţi de
stat, iar exportul acestor mărfuri peste Nistru urma să fie permis doar în baza certificatelor comerciale puse la dispoziţie de poliţia orăşenească sau judeţeană, de unde erau exportate cerealele[126,
f. 9v]. La 25 septembrie 1817, Departamentul al II-lea a discutat propunerile lui A.N. Bahmetev
în vederea „adoptării unor măsuri ce ar eficientiza exportul liber în Odesa al grâului şi al altor
produse cerealiere” [126, f. 10]. În acest scop, guvernul regional a decis ca cerealele să fie exportate în guberniile de peste Nistru doar în baza certificatelor comerciale eliberate de poliţia din
localitatea sau judeţul de unde proveneau acestea[126, f. 10-10v].
Doar foarte puţini producători agricoli din Basarabia, însă, puteau comercializa cerealele
direct exportatorilor din Odesa. Rolul de intermediari a fost preluat de reprezentanţi ai diferitor
categorii sociale, funcţionari, militari, atraşi fiind de profiturile mari din comerţ. Astfel, în august
1817, un oarecare sublocotenent Cerneavski îi adresa lui A.N. Bahmetev o cerere prin care solicita dreptul de a exporta 500 cetverturi de grâu în Odesa prin postul vamal Maiaki [70, f. 30-31].
Cu contractarea cerealelor de la producători şi transportarea lor în Odesa, pe lângă negustorii
provinciali, se ocupau şi negustorii de ghildă din acest oraş-port, fie personal, fie prin reprezentanţi. De exemplu, îl găsim pe negustorul din Odesa Ilya Novikov exportând, la 15 octombrie
1818, prin Akkerman în Odesa, 250 cetverturi de grâu, iar pe Constantin Mutafoglu – 400
cetverturi [141, f. 129].
La această etapă producătorii din Basarabia îşi comercializau produsele negustorilor din
propriile judeţe, pentru ca în cazul unei dispute aceasta să intre în jurisdicţia organelor de judecată teritoriale cu competenţe de drept comun [545, p. 87]. Dar nici înţelegerile dintre negustori nu
se realizau întotdeauna fără complicaţii. Un caz clasic este contractul dintre Dmitri Duma, negustor grec din Nejin, şi Anastasie Bruz, negustor din Akkerman, privind livrarea în Odesa a 473
chile (980 cetverturi) de grâu şi 1020 chile (2114 cetverturi) de porumb. Din cauza unor pretinse
datorii ale negustorului din Nejin, negustorul din Akkerman a livrat în Odesa doar 804 cetverturi
de grâu. Decizia Judecătoriei Comerciale din Odesa i-a fost defavorabilă lui Anastasie Bruz,
deoarece el nici nu s-a prezentat pentru a-şi susţine poziţia. Dar acesta nu s-a conformat. Ca urmare, guvernatorul militar de Herson şi şeful administraţiei speciale a oraşului Odesa, contele
A.F. Langeron, i-a solicitat lui A.N. Bahmetev să intervină. La 17 aprilie 1818, A.N. Bahmetev a 108
expediat adresa primită Poliţiei orăşeneşti din Akkerman pentru a fi examinată, însă fără rezultat
[142, f. 560v-561]. La 1 mai 1818, rezidentul plenipotenţiar în Basarabia a cerut poliţiei din ora-
şul Akkerman să impună executarea deciziei instanţei [142, f. 662].
Pentru a reduce cheltuielile unii negustori de Odesa practicau în continuare exportul cerealelor chiar prin oficiile vamale din Basarabia. Astfel, găsim în registrele vamale că la 28 martie
1818 negustorul de ghilda întâi din Odesa Gheorghi Niro a exportat prin portul Ismail în
Constantinopol 1020 cetverturi de grâu [139, f. 50v]. Un alt negustor din Odesa, Constantin
Karakatsani, a exportat prin Ismail pe parcursul anului 1818, conform calculelor noastre bazate pe
datele săptămânale ale oficiului vamal din Ismail, 998 cetverturi de grâu [139, f. 50, 75, 81, 87v,
90, 95], în anul 1819 – 1550 cetverturi [139, f. 141, 159, 170, 184v, 185v, 196v, 203v], iar în anul
1820 – 650 cetverturi de grâu [139, f. 225, 229, 235-236]. În anul 1819, mai mulţi negustorii din
Odesa au exportat prin Akkerman în posesiunile otomane următoarele cantităţi de cereale: la 17
aprilie, Constantin Balaga – 200 cetverturi de mei, 20 cetverturi de grâu şi 30 cetverturi de orz,
Afanasie Balaga – 102 cetverturi de grâu şi 14 cetverturi de orz, iar Andrei Kastrino, la 22 aprilie,
100 cetverturi de grâu [145, f. 151v]. Masa principală a cerealelor era totuşi transportată iniţial în
Odesa. Astfel, la 23 aprilie, Constantin Petame, negustor grec din Nejin, a exportat prin
Akkerman în Odesa 425 cetverturi de grâu, iar Stavrio Falo – 180 cetverturi [145, f. 151v]. La 19
octombrie 1820, negustorul din Odesa Mihailo Stefano solicita eliberarea unui certificat comercial
pentru a exporta în Odesa 40 chile şi 10 demerli de porumb. precum şi 50 chile de grâu achiziţionat din judeţul Orhei, pe care l-a şi primit la indicaţia rezidentului plenipotenţiar [76, f. 4-5v]. Un
alt certificat comercial a fost eliberat, la 26 octombrie 1820, unui oarecare căpitan Iosip, fapt carei permitea exportul în Odesa a 250 chile de orz şi 50 chile de grâu de toamnă achiziţionate din
satul Hârtop, 130 chile de orz şi 182 chile de grâu arnăut achiziţionate din satul Budoroja, 70 chile
de orz şi 180 chile de grâu arnăut achiziţionate din satul Dipalagi [76, f. 14]. Tot în octombrie
1820, Ivan Deceaperlo, mic-burghez din Odesa, a obţinut un certificat comercial ce-i permitea să
exporte în Odesa 100 de chile şi 30 de demerli de grâu achiziţionate de la locuitorii oraşului Chi-
şinău Radu şi Ştefan Piscul [76, f. 37]. La 24 octombrie 1820, evreul Iusif Marcu, şi el negustor
din Odesa, a primit un certificat comercial care îi permitea exportul în Odesa a 300 de chile de
porumb achiziţionate din ţinutul Orhei [76, f. 42]. Funcţionarul civil de clasa a VIII-a Zamerachie
Ralle, care primise dreptul de a exporta în Odesa 2500 chile de porumb, a solicitat în octombrie
1820 guvernului regional din Basarabia, în condiţiile în care timpul nefavorabil l-a împiedicat să
le transporte în termenul specificat în certificatul comercial, să dispună vămii de la Dubăsari să
permită trecerea porumbului peste Nistru[76, f. 64].
Cu toate că A.N. Bahmetev manifesta dorinţa de a încuraja exportul cerealelor, acesta a 109
decis ca cerealele achiziţionate în Basarabia şi expediate de negustori prin Akkerman să fie supuse taxei vamale de export pe loc. La 17 aprilie 1818, A.N. Bahmetev i-a comunicat comandantului oraşului
Akkerman, platz-maiorul Nedelkov, că acceptă propunerile acestuia privind permiterea încărcării vaselor venite în Akkerman din portul Odesa cu cereale în vederea expedierii în
acel port pentru exportul ulterior. Rezidentul plenipotenţiar atenţiona să fie respectate toate mă-
surile necesare de precauţie, inclusiv încasarea taxelor vamale cu etichetarea mărfurilor [142, f.
559]. La interpelarea oficialilor postului vamal din Akkerman pe această problemă, A.N.
Bahmetev insista la 15 septembrie 1818 că este absolut obligatoriu ca mărfurile expediate pe
mare în Odesa să fie supuse taxelor vamale. De taxe vamale erau scutite doar mărfurile transportate pe liman, prin Ovidiopol în Odesa, în virtutea faptului că acesta se desfăşura la vederea inspectorilor vamali
[141, f. 148]. Totuşi, ca urmare a solicitării venite din partea funcţionarilor
postului vamal din Akkerman la 2 octombrie 1818, A.N. Bahmetev a încuviinţat ca şi exportul
peste liman al cerealelor şi altor produse autohtone, prin Ovidiopol în Odesa să fie transmis în
evidenţa acestui post. Se urmărea astfel prevenirea transportării peste Nistru a produselor neautohtone sau a celor care trebuiau supuse taxelor vamale. Negustorii erau obligaţi, în urma acestei
decizii, să prezinte certificate ce ar fi confirmat că mărfurile exportate au fost produse în Basarabia [141, f. 284].
Acest lucru era dezaprobat de funcţionarii vamali din portul Odesa. Ca urmare, la 19 noiembrie 1818, guvernatorul militar de Herson, contele A.F. Langeron, i-a solicitat lui A.N.
Bahmetev să interzică funcţionarilor postului vamal din Akkerman perceperea taxelor vamale
pentru cerealele expediate pe mare în Odesa. În apărarea sa, rezidentul plenipotenţiar preciza că
dispoziţia sa în această privinţă era justificată prin faptul că vasele comerciale ce se încărcau în
Akkerman şi ieşeau în larg scăpau vizorului autorităţilor vamale şi puteau să-şi schimbe traseul
şi să transporte produsele peste hotare. A.N. Bahmetev considera impunerea taxelor vamale în
Akkerman ca absolut necesară pentru a preveni contrabanda. Achitând sumele cuvenite, negustorii primeau etichete care serveau drept confirmare pentru a nu fi supuşi pentru a doua oară taxării
vamale lor în alte porturi ruse [141, f. 511v-512]. Totuşi, autorităţile vamale din Odesa ignorau
aceste documente şi îi obligau pe negustori să mai achite încă o dată taxele vamale, când aceştia
exportau cerealele în străinătate.
Nemulţumirile negustorilor au continuat să parvină pe adresa lui A.N. Bahmetev. Ca urmare, la 23 februarie 1819, rezidentul plenipotenţiar în Basarabia s-a adresat ministrului de finanţe,
informându-l că negustorii din Odesa, precum ar fi Ilia Novikov, i se plângeau că erau supuşi să
achite taxele vamale pentru exportul cerealelor de două ori: o dată în Akkerman la exportul din
Basarabia şi a doua oară în vama din Odesa, la exportul peste hotare. A.N. Bahmetev i-a solicitat 110
ministrului de finanţe ca, atunci când transportau produse agricole din Akkerman în Odesa pentru export, negustorii să fie supuşi taxării vamale doar în Akkerman [73, f. 293-295]. Până la
urmă, la dispoziţia ministrului de finanţe, A.N. Bahmetev a fost nevoit să-şi anuleze, la 30 aprilie
1819, dispoziţia prin care produsele agricole exportate prin portul Akkerman în Odesa erau supuse taxelor vamale. Negustorii au fost obligaţi să ofere în schimb garanţii că mărfurile, în decurs de jumătate de an, vor fi exportate prin portul Odesa, iar vameşii din Odesa trebuiau să elibereze
negustorilor certificate care să confirme că mărfurile au fost exportate cu plata taxelor
vamale [145, f. 88-88v]. În caz contrar, aceştia urmau să achite o taxă vamală de 1,5 ori mai mare decât cea ordinară. La 2 mai, şeful postului vamal Akkerman a informat duma orăşenească
despre decizia în cauză [145, f. 89].
În schimb, într-un alt caz, A.N. Bahmetev a adoptat o poziţie favorabilă exportatorilor de
cereale din Odesa. La 20 noiembrie 1818, într-o adresă către şeful poliţiei din Akkerman, acesta
şi-a expus poziţia privind solicitarea Dumei orăşeneşti de a se institui o nouă taxă în vederea
acumulării resurselor financiare necesare pentru amenajarea carantinei portuare din Akkerman.
Indiferent dacă produsele erau exportate peste hotare direct sau prin portul Odesa, negustorii
urmau să achite către Administraţia Fiscală orăşenească câte 20 parale de pe fiecare chilă de grâu
şi câte 10 parale la alte cereale. Rezidentul plenipotenţiar a răspuns că această problemă nu e de
competenţa organelor regionale şi depinde doar de acceptul benevol al negustorilor din
Akkerman [141, f. 520v-521]. Societatea negustorească din oraş a convenit până la urmă să achite taxele respective, cu condiţia ca şi negustorii fără reşedinţă care exportau cereale prin
Akkerman să fie taxaţi. Ca urmare, şase negustori din Odesa şi Nejin au adresat lui A.N.
Bahmetev o plângere în care subliniau că li se cerea să plătească taxele calculate în baza acestei
decizii pentru grâul exportat prin Ovidiopol în Odesa în anul 1818. Negustorii respectivi au pretins că nu sunt obligaţi să achite astfel de taxe, însă, fiind cointeresaţi în instituirea cât mai grabnică a carantinei, au acceptat benevol să contribuie cu 500 de lei, dar i-au cerut rezidentului plenipotenţiar să dispună
administraţiei din Akkerman să nu mai supună negustorii din alte oraşe la
plaţi „arbitrare”. Ca urmare, la 18 ianuarie 1819, A.N. Bahmetev l-a atenţionat pe şeful de poliţie
din Akkerman că decizia organelor orăşeneşti din Akkerman era una ilegală, care, în plus, afecta
comerţul [73, f. 84v–85v]. Administraţia oraşului a propus în schimb ca taxa la grâul exportat din
Akkerman de negustorii din alte oraşe şi de cei străini să fie micşorată la 10 parale de la fiecare
chilă. Prin dispoziţia din 8 martie 1819 A.N. Bahmetev a respins categoric aceste propuneri [73,
f. 375].
Integrarea Basarabiei în comerţul extern cu cereale prin portul Odesa era îngreunată şi de
situaţiile epidemiologice. Potrivit prevederilor dispoziţiei Consiliului de Stat din 29 martie 1819, 111
atunci când erau semnalate cazuri de acest gen în Basarabia, legăturile comerciale dintre malurile
Nistrului urmau a fi sistate, însă mărfurile care nu erau susceptibile de propagarea molimei, inclusiv cerealele, puteau fi exportate, cu condiţia curăţării sacilor în care erau transportate acestea
[169, f. 113]. Totuşi, în octombrie 1819, după ce în judeţul Hotin s-a depistat ciumă, termenul de
carantină pe Nistru a fost ridicat până la 42 de zile. Acest lucru a vizat şi carantina de la
Ovidiopol, lucru ce, practic, a paralizat transporturile între Akkerman şi Ovidiopol [174, f. 6].
Societatea negustorilor din Akkerman a făcut o plângere pe numele rezidentului plenipotenţiar.
Ca urmare, la 5 mai 1820, A.N. Bahmetev a dispus Poliţiei din Akkerman să informeze negustorii din oraş că el s-a adresat şefului administraţiei speciale a oraşului Odesa N.I. Tregubov, cu
cererea de a permite trecerea fără reţineri a produselor ce nu necesitau respectarea procedurilor
de carantină, precum cerealele şi sarea, şi a primit confirmarea că acesta a dat dispoziţiile corespunzătoare postului de carantină de la Ovidiopol [75, f. 81v].
Analiza evoluţiei preţurilor la cereale în perioada 1817-1820 pe judeţe în Basarabia demonstrează foarte clar nivelul de integrare în sistemul comerţului extern cu cereale. Diferenţa de
preţ este evidentă, spre exemplu în lunile mai-decembrie 1820, la Bălţi, preţul orzului a variat
între 3,25 şi 4,25 ruble asignate pe cetvert, pe când la Reni ‒ între 5,60 şi 11 ruble asignate[121,
f. 8v, 31v, 100v, 117v, 213v, 242v; 122, f. 138v, 232v, 123, f. 14v]. Fluctuaţiile mari sunt, de
altfel, un indice al includerii în circuitul comercial extern, unde cererea şi oferta sunt mai dinamice. Preţuri relativ ridicate la cereale atestăm şi la Bender [121, f. 78v, 1620; 122, f. 149v; 125,
f. 134], spre deosebire de primii ani de după anexare [118, f. 227; 119, f.2, 24, 52, 77, 113, 141,
173v, 207]. Or, cordonul sanitar de la Nistru avea, pe o lungime de 600 de verste, doar patru
puncte vamale de trecere şi de carantină, iar cel mai mare era anume la Bender [115, f. 3, 11v,
30v] şi lega provincia cu oraşul-port Odesa. De altfel, în 1817-1821, conform calculelor realizate
de Valentin Tomuleţ, din cele 499 de certificate comerciale eliberate pentru exportarea diferitor
produse din Basarabia, 123 au revenit negustorilor din gubernia Herson (majoritatea din Odesa).
În 1822-1826, negustorii din gubernia Herson au primit deja 209 certificate comerciale [456, p.
67].
Obiectivul acoperirii cât mai eficiente a necesităţilor comerţului extern cu cereale a determinat guvernul rus să-i solicite lui I.N. Inzov, rezident plenipotenţiar în Basarabia (1820-1823),
informaţii despre posibilitatea instituirii în provincie a unui organ de control asupra navigaţiei pe
Nistru. La 21 martie 1823, I.N. Inzov a solicitat Consiliului Suprem al Basarabiei un raport în
acest sens. Consiliul a considerat însă inoportună această propunere, probabil din nedorinţa de a-
şi asuma careva cheltuieli, şi a lăsat-o la discreţia Ministerului Căilor de Comunicaţii [106, f. 1-
1v, 27, 29, 32v, 41v]. O astfel de atitudine este greu de înţeles, dacă luăm în considerare faptul 112
că vama portuară din Odesa era pentru Basarabia principalul punct de import şi export al mărfurilor [101, f. 1-2v].
Greutăţile legate de statutul special al Basarabiei au întârziat deci integrarea provinciei în
comerţul extern cu cereale prin portul Odesa. În aceeaşi ordine de idei, precizăm că prin Regulamentul cu privire la comerţul cu Basarabia din 17 februarie 1825 s-a prevăzut ca cerealele din
Basarabia să fie importate în Imperiul Rus nu doar fără plata taxelor vamale, ci şi fără prezentarea certificatelor comerciale [30, p. 126]. Ca rezultat, o stabilire exactă a cantităţilor exportate din
provincie cu destinaţia Odesa în perioada ce a urmat este dificil de realizat. Un lucru este cert:
negustorii de ghilda întâi din Odesa urmăreau cu atenţie informaţiile privind cantităţile de cereale
disponibile în Basarabia. Spre exemplu, într-o circulară din 24 noiembrie 1826 adresată parlamentului englez de Casa de Comerţ „Walther and Co” din Odesa, se preciza că în acest port porumbul nu poate fi
găsit în cantităţi mari, dar, în caz de necesitate, în Basarabia puteau fi procurate între 30 şi 40 mii cetverturi, care să fie transportate la Odesa. Se menţiona, de asemenea, că
în sezonul rece al anului transportarea este costisitoare şi riscantă şi doar venirea primăverii putea facilita importul în Odesa al porumbului, cu toate că nimeni nu se aventura să încheie contracte de
livrare, deoarece acest articol de comerţ fusese neglijat o perioadă îndelungată. Autorul
preciza că, în caz de necesitate, în virtutea faptului că recolta de porumb în acel an era abundentă
în Basarabia, un cetvert de porumb putea fi achiziţionat cu 8 ruble asignate şi exportat cu 9 ruble
asignate. Calitatea porumbului era descrisă de negustor drept excelentă [552, p. 39-40]. De altfel,
din 1827 datele privind necesităţile comerţului extern al portului Odesa erau publicate în ziarul
Одесский вестник, a cărui promovare se făcea în mod organizat de administraţia provincială a
Basarabiei [127, f. 1-1v].
Adoptarea, la 26 septembrie 1830, a Regulamentului privind transferarea cordonului vamal de la Nistru
28
şi instituirea lui la hotarele de vest ale Basarabiei [27, p. 212] au însemnat, de
fapt, lichidarea impedimentului principal în integrarea Basarabiei în comerţul extern prin portul
Odesa [30, p. 172]. Istoricul Valentin Tomuleţ afirmă că odată cu suprimarea cordonului vamal
de la Nistru, centrele comerciale ale Basarabiei s-au apropiat de portul Odesa şi au apărut astfel
căi mai convenabile de desfacere a mărfurilor din Basarabia [34, p. 222], chiar dacă provincia
avea propriile porturi comerciale, prin care erau exportate cantităţi importante de cereale [80, f.
16].
Grosul tranzacţiilor cu cereale destinate marilor exportatori din Odesa era intermediat de
negustorii de ghildele a doua şi a treia, printre care întâlnim greci, armeni şi, tot mai des, evrei.
28
Cordonul sanitar de pe Nistru a fost transferat pe Prut şi Dunăre abia la sfârşitul anului 1832, iar suprimarea lui a fost
realizată abia în anul 1846
28
[271, p. 27]. 113
Astfel, în anul 1835, printre negustorii din Akkerman care au furnizat în Odesa cereale îi găsim
pe Pavel Mutafoglu şi Maia Uşirovici cu câte 500 cetverturi de grâu, în 1836 – cu câte 400
cetverturi [83, f. 27v], în 1837 – cu 600 şi, respectiv, 460 cetverturi de grâu [84, f. 71v-72], în
1838 – cu 1800 şi, respectiv, 1460 cetverturi de grâu. Pe lângă aceştia, îi găsim pe negustorii de
ghilda a treia Constantin Feşeld şi Ştefan Russo, cu câte 3000 cetverturi de grâu fiecare [85, f.
83]. În decursul anilor 1835-1838, negustorii de ghilda a doua din Akkerman P. Mutafoglu, H.
Pascal, C. Orneldi şi negustorii de ghilda a treia G. Volohin, S. Cetveruhin, E. Saharov, Ş.
Uşirovici, M. Borohovici şi S. Russo au exportat prin Maiaki în Odesa 20220 cetverturi de grâu
[34, p. 410-411]. În anul următor, ei au transportat în Odesa 11200 cetverturi de grâu, din care
Pavel Mutafoglu – 2500 cetverturi, Cristofor Pascal – 1200 cetverturi, Grigori Volohin – 2000
cetverturi, Stoian Russo – 4000 cetverturi, Evdochim Saharov – 800 cetverturi, iar Maia
Uşirovici – 700 cetverturi [86, f. 69v]; în 1840 – 8500 cetverturi, din care Pavel Mutafoglu –
2000 cetverturi, Cristofor Pascal – 1500 cetverturi, Rodion Zaicerov – 1500 cetverturi, Stoian
Russo – 2000 cetverturi, Evdokim Saharov – 500 cetverturi, Maia Uşirovici –1000 cetverturi [87,
f. 105-105v]; iar în 1842 – 3800 cetverturi, din care Pavel Mutafoglu – 1000 cetverturi, Stoian
Russo – 800 cetverturi, Maia Uşirovici – 2000 cetverturi [90, f. 7v, 14].
Treptat, judeţele din centrul Basarabiei încep să le devanseze pe cele sudice în exportul de
cereale prin portul Odesa, din simplul motiv că cele sudice aveau posibilitatea să-şi exporte produsele şi prin porturile Ismail şi Reni [31]. Одесский вестник scria la 17 decembrie 1838 că, în
ultimele patru luni ale anului, au fost aduse în Odesa cantităţi considerabile de cereale, dar puteau fi aduse şi mai mult dacă drumurile nu se stricau până la venirea gerurilor, astfel că foarte
puţini cărăuşi au avut curaj să treacă Nistrul între Palanca şi Maiaki [311, № 101, p. 1238]. Spre
deosebire de guberniile ucrainene, exportul de cereale din Basarabia până la 1840 a fost favorizat
de lipsa magaziilor de rezervă în provincie, deoarece nu exista obligaţia predării unei părţi considerabile a producţiei anuale în acestea
29
.
29
A existat un singur caz când, din cauza recoltelor proaste pe parcursul a câţiva ani la rând (1832-1834), s-a produs
o insuficienţă acută în alimentarea populaţiei din Basarabia. În acele condiţii, Consiliul Regional din Basarabia a
fost nevoit să dispună instituirea în ţinut, după exemplul guberniilor interne ruse, a magaziilor de rezervă, care să
prevină pe viitor foametea în rândul populaţiei în caz de recolte proaste. Din raportul oferit de cancelaria guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei către ministrul de interne în legătură cu
această iniţiativă aflăm că în anul
1825 administraţia locală a emis o dispoziţie privind implementarea ucazului imperial din 15 aprilie 1822 referitor la
instituirea magaziilor de rezervă pentru cereale. Însă comisia alimentară care urma să supravegheze acest lucru nici
măcar nu s-a întrunit. După ce, prin Regulamentul de organizare a provinciei Basarabia din 1828, s-a prevăzut ca
asigurarea securităţii alimentare a populaţiei să intre în sarcina Consiliului Regional al Basarabiei, s-a încercat reactualizarea problemei, pentru a se constata că comisia alimentară nici nu exista. Abia la 27
iunie 1832 a avut loc
prima şedinţă a acestei comisii, la care s-a pus în discuţie instituirea în Basarabia a magaziilor de rezervă pentru
cereale. S-a demonstrat însă că solicitarea Consiliului Regional în această privinţă nu poate fi satisfăcută, deoarece
ucazul din 14 aprilie 1822 preciza că prevederile sale nu se refereau la Basarabia
29
[108, f. 63, 89-89v]. Până la urmă,
la 16 ianuarie 1836, împăratul rus a aprobat propunerile Cabinetului de Miniştri privind extinderea şi asupra Basara-114
În anii ’40, procesul de integrare a Basarabiei în sistemul comerţului extern prin portul
Odesa se finalizează. În darea de seamă pe anul 1842, guvernatorul militar al Basarabiei afirma
că principala bogăţie a provinciei o constituie grâul şi porumbul, care sunt achiziţionate de negustori şi transportate în porturile comerciale Ismail şi Reni, dar în cea mai mare parte în Odesa
[53, f. 112]. În aceeaşi ordine de idei, precizăm că într-o descriere a judeţului Iaşi din anul 1843
se sublinia că principala preocupare a locuitorilor era cultivarea cerealelor, în special a grâului,
care se exporta în Odesa [91, f. 414]. De asemenea, în rapoartele pe anii 1845 şi 1846 ale guvernatorului militar al Basarabiei se menţiona că exportul grâului şi porumbului peste hotare prin
oraşele-porturi Ismail şi Reni, dar mai ales prin Odesa, constituia ramura principală a comerţului
din provincie [52, f. 27; 54, f. 84v]. Aceste mărturii documentare vin să contrazică afirmaţiile lui
A. Skalkovski că, până la sfârşitul anilor ’40, furnizorii principali de cereale erau guberniile
Podolia, Kiev şi, parţial, Herson şi că doar din anii ’40, în acest comerţ s-au inclus ţinuturile din
sudul Basarabiei, iar din anii ’50 – şi alte ţinuturi ale provinciei, ce exportau, îndeosebi, porumb
[32, p. 173]. La fel, documentele sus-menţionate infirmă aserţiunea istoricului ucrainean Taras
Goncearuc că Odesa a avut o însemnătate mică în exportul produselor Basarabiei [228, p. 216].
Conform aprecierilor istoricilor care s-au interesat de această problemă, deja în anii ’30, în medie
pe an se exportau din Basarabia în Odesa 300 mii cetverturi de cereale, iar în anii ’40, această
cantitate s-a dublat [234, p. 152, 356]. Ziarul Одесский вестник scria că, în 1845, în legătură cu
cererea de cereale în Odesa, doar la iarmarocul din Bălţi au fost achiziţionate cereale în valoare
de 200 mii ruble argint [291, p. 311-312]. Totodată, în darea de seamă pe anul 1846 a administra-
ţiei regionale se sublinia că, în judeţul Orhei, agricultorii măresc terenurile cultivate, le seamănă
preponderent cu grâu, in şi porumb şi se grăbesc să comercializeze grâul în Odesa, şi doar porumbul îl lasă pentru necesităţile alimentare [291, p. 82, 311-312].
La 12 ianuarie 1845, Consiliul Regional din Basarabia a discutat posibilitatea implementă-
rii, în cadrul proiectului de menţinere în Rusia a preţurilor medii la cereale, a unor măsuri similare în provincie [113, f. 1]. Consiliul a considerat însă că acestea nu-şi aveau rostul, deoarece,
fiind o provincie de hotar cu două porturi comerciale – Ismail şi Reni, şi un al treilea – Odesa,
aflat la o distanţă mică, Basarabia era activ implicată în comerţul de export. Ca rezultat, moşierii
obţineau constant venituri semnificative şi nu erau cointeresaţi să-şi înmagazineze cerealele în
scopuri speculative pentru mai mulţi ani, după cum sugerau autorii proiectului. În plus, pe de o
parte, cerealele din Basarabia nu erau comercializate în guberniile de peste Nistru şi deci nu
afectau preţul acestora pe plan intern, iar pe de altă parte, preţurile la cereale în provincie erau
biei a termenului de patru ani pentru construirea magaziilor de rezervă pentru cereale [380, № 8782, p. 53].115
determinate de cererea din statele europene, şi nu de tendinţele interne [113, f. 26v].
Contractarea şi transportarea cerealelor în portul Odesa a fost practic monopolizată în anii
’40 de negustorii evrei. Numele acestora apar în majoritatea dosarelor de arhivă ce ţin de acest
domeniu. Spre exemplu, în august 1846, la Chişinău se afla negustorul din Berdicev Moşko
Kraiţ, care avea cu anumiţi locuitori din judeţul Chişinău şi din alte judeţe ale Basarabiei contracte formale de livrare a grâului în Odesa şi pretindea penalităţi pentru nerespectarea termenelor contractuale [157, f. 81v]. Negustorii evrei, de regulă, angajau ca mandatari mic-burghezi, tot
evrei. Spre exemplu, dintr-un înscris emis de Magistratura din Chişinău la 28 mai 1843 aflăm că
Matei Puding, supus de Wurtemberg, reprezentantul legal al colonistului din Naiburgh (Basarabia) Petro Ferş, şi Gavriil Gukovski, mic-burghez din Bălţi, au încheiat o înţelegere de transportare şi comercializare
a grâului în Odesa. Dat fiind că Gukovski şi-a exprimat nemulţumirea faţă
de nerespectarea înţelegerii, ambii contractanţi şi-au delegat reprezentanţi: Puding – pe colonistul Adam Şal, iar Gukovski – pe mic-burghezul Uşer Rubin, care urmau să medieze neînţelegerile timp de
patru luni. Conform acordului încheiat la 15 iulie 1843 la Magistratura din Chişinău,
dacă aceşti mediatori nu ajungeau la o înţelegere, atunci funcţionarul civil de clasa a 13-a
Grigorii Grosu urma să ia o decizie definitivă, fără drept de atac
1
[155, f. 90v].
La fel, din procura dată de negustorul de ghilda a treia din Chişinău Mordka Averduh în
Magistratura orăşenească din Chişinău la 5 mai 1844 aflăm că negustorul avea şase cereri depuse
la Judecătoria judeţului Orhei pentru sumele care acesta le pretindea de la diferite persoane pentru nerespectarea contractelor de furnizare şi transportare a cerealelor în Odesa: pentru nefurnizarea
grâului de către moşierul Iordachie Chirichi suma de 1430 ruble argint; de la cărăuşii cu care
avea contracte de transportare a grâului în Odesa, pentru restanţele la predare la destinaţie: de la
locuitorii satului Furceni Ivan Constantino, Ilia Corlan, Vasilie Nicolae – 15 cetverturi, de la
locuitorii satului Brăneşti (?) Efrim Grachi, Nistor Puldor şi Mihail Duca – 10 cetverturi 1
cetveric
30
, de la locuitorii satului Morozeşti (Morozeni ?) Vasilie Toma, Dementii M. (indescifrabil) şi Vasilie Blaghen – 13 cetverturi 6 cetvericuri, de la locuitorii satului Jora Alexandru
Arnăut, Constantin Rudei şi Vasilie Lesnic – 6 cetverturi, de la locuitorul satului Ipăţei Leontie
Dimitrachie şi tovarăşii săi – 8 cetverturi şi bani gheaţă 19 ruble argint; de la locuitorii satului
Bogzeşti, pentru deteriorarea grâului descărcat pe drum – 12 ruble argint; şi de la răzeşul din
satul Oniţcani Vasilie M. (indescifrabil) pentru nepredarea grâului conform contractului – 290
ruble argint. Toate aceste necesitau, potrivit negustorului din Chişinău, o permanentă prezentare
la organele de decizie şi judiciare, lucru ce îl abătea de la afacerile sale. Ca urmare, acesta l-a
30
Cetveric (merka) – măsură de capacitate rusă utilizată pentru produsele solide friabile, egală cu 26,24 litri. 116
mandatat pe mic-burghezul Froima M. Foinbran să îl reprezinte şi să îi apare interesele [156, f.
40v-41].
Profiturile mari rezultate din comerţul cu cereale îi determinau pe moşierii din Basarabia să
neglijeze orice măsuri de precauţie. La 8 martie 1847, la dispoziţia împăratului Nikolai I, ministrul afacerilor interne L.A. Perovski îi scria guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei că
viceguvernatorul Basarabiei i-a raportat ministrului de finanţe că în Basarabia exista posibilitatea
declanşării unei foamete dacă recolta din acel an ar fi fost compromisă chiar şi nesemnificativ,
deoarece mulţi moşieri şi proprietari, din diferite considerente, au comercializat în Odesa aproape tot grâul recoltat, având în vedere cererea înaltă existentă pe piaţa externă. Se propunea să fie
interzis exportul cerealelor peste hotarele Basarabiei. Ca urmare a acestui raport, împăratul rus a
dispus, la 7 martie 1847, ca să fie luate cele mai stricte măsuri pentru suplinirea magaziilor de
rezervă săteşti, chiar şi impunerea interdicţiilor la export până la umplerea magaziilor. În consecinţă, L.A. Perovski a cerut în mod secret informaţii lui M.S. Voronţov dacă situaţia creată în
Basarabia într-adevăr impunea astfel de măsuri [163, f. 45-46].
Goana după venituri crea situaţii hilare, cum ar fi disputa dintre moşierul din judeţul
Soroca Ştefan Leonard şi răzeşii satului Corneşti. La 5 ianuarie 1847, Ştefan Leonard a încheiat
cu răzeşii din satul Corneşti un contract de livrare prin cărăuşie a 317 chile de grâu la Odesa,
pentru suma totală de 729,10 ruble. După afirmaţiile moşierului, la 1 august, când grâul era gata
de transportare, răzeşii au refuzat să presteze serviciile contractate, deoarece s-au înţeles cu nişte
evrei să transporte grâu în Odesa la un preţ mult mai avantajos. Răzeşii i-au restituit prin administratorul său doar 573 ruble, pentru ca Leonard să poată contracta alţi cărăuşi. Leonard a apelat
la alţi cărăuşi, pe care i-a plătit cu 1585 ruble argint. Răzeşii din Corneşti nu au restituit diferenţa
pretinsă de acesta, de 1012 ruble argint, după cum prevedea contractul, lucru pentru care
Leonard i-a acţionat în judecată. Răzeşii din Corneşti susţineau însă altă versiune, şi anume că, în
primul rând, Leonard nu avea grâul gata atunci când venise timpul prescris în contract pentru
transportare, iar în al doilea rând, că ei au pierdut aproape tot şeptelul de vite din cauza bolilor şi
foametei. În plus, răzeşii i-au restituit avansul primit şi i-ar fi acordat şi o cambie de 186 ruble.
Totuşi, Leonard a continuat procesul, reuşind să obţină decizia guvernului regional de a pune
sechestru pe averea răzeşilor [138, f. 1, 26-27, 81].
Un document oficial prezenta astfel cărăuşia din Basarabia: „Transportarea produselor
aproape întotdeauna se efectuează cu care imense înhămate cu una şi până la patru perechi de
boi, încărcate cu greutăţi de la 40 la 150 de puduri; transportarea cu boi se consideră cea mai
convenabilă, deoarece alimentarea lor în comparaţie cu caii este mult mai ieftină şi nu există
hamuri de cai pentru carele mari”[49, f. 49v]. Potrivit calculelor cercetătorului M.P. Muntean, în 117
anii ’40, în Basarabia erau încadraţi în cărăuşie circa 100000 de ţărani, ceea ce înseamnă că
aproape toţi ţăranii din provincie, care aveau cel puţin o pereche de boi sau cai, se ocupau cu
cărăuşia [291, p. 252-253, 257]. Odată ajunşi în Odesa, cărăuşii îşi vindeau carul şi boii şi reveneau acasă pe jos [500, p. 43]. Uneori cărăuşii, îndreptându-se cu produse spre alte destinaţii, la
întoarcere, transportau la Odesa cereale. În una din descrierile judeţul Akkerman se menţiona că
localnicii transportau în guberniile ucrainene sare, iar de acolo în drum spre casă, duceau la
Odesa grâu [248, p. 95]. Insuficienţa de cărăuşi făcea ca, în provincie, preţurile de transportare
prin cărăuşie a cerealelor la Odesa să se menţină destul de mari [132, f. 142v-143; 134, f. 13].
În Basarabia, cărăuşia mai presupunea şi alte cheltuieli, dat fiind faptul că cele mai importante segmente ale drumurilor comerciale erau concesionate, iar suma contractului depindea direct de volumul valoric al
mărfurilor care erau transportate pe acestea. Trecerea de la Bender şi
cea dintre Akkerman şi Ovidiopol erau cele mai solicitate [103, f. 1-2, 6-13; 104, f. 1-2; 105, f. 1-
1v; 111, f. 1-1v; 130, f. 5v, 57v, 77, 135v-136], ceea ce nu este de mirare, căci cea mai mare parte din produsele din Basarabia destinate portului Odesa era transportată pe drumurile Bender–
Tiraspol–Odesa şi Akkerman–Odesa. Cererea mare îi făcea pe contraccii să mărească exagerat
preţurile. Sub presiunea negustorilor organele de administraţie locală erau nevoite să intervină.
Astfel, în contractul prin care trecerea peste limanul Nistrului a fost concesionată de duma din
Akkerman pentru anul 1828 mic-burghezului Duid Abramovici, a fost inclusă clauza ca preţurile
să se stabilească nu după vechile tradiţii, ci conform unei liste ataşate. Aceasta fixa ca de pe
transportarea unui cetvert de grâu contracciul să perceapă 3 copeici, de făină – 4 copeici, de orz –
9 copeici [109, f. 1-2]. Pe de altă parte, la 23 mai 1830, aceeaşi dumă înştiinţa Consiliul Regional
din Basarabia că a decis să concesioneze nu doar transportarea cu bărci a mărfurilor din
Akkerman la Ovidiopol, ci şi debarcaderul din Akkerman, adică încărcarea şi descărcarea mărfurilor, pe un termen de trei ani, pentru suma de 700 de ruble asignate pe an [109, f. 49-49v]. Cerealele erau
transportate ulterior în Odesa din Ovidiopol prin cărăuşie.
Din cauza greutăţilor care apăreau la transportarea prin cărăuşie a cerealelor din Basarabia
în Odesa, se discută tot mai intens proiecte de ameliorare a căilor de comunicaţie terestre, însă
fără mari realizări. La 12 octombrie 1847, guvernatorul guberniei Herson i-a cerut guvernatorului militar al Basarabiei să-şi expună opiniile privind proiectul cetăţeanului de onoare I.L.
Potapov despre îmbunătăţirea drumurilor comerciale din Basarabia spre Odesa şi a celor interne
prin organizarea între Akkerman şi Bender a unei treceri peste Nistru. Acesta din urmă a oferit la
19 iunie 1848 un răspuns, în care recunoştea oportunitatea proiectului propus, dar, considerând
greutăţile, constata că are nevoie de avizul Ministerului Proprietăţilor de Stat [93, f. 9-9v]. De
asemenea, la 1 aprilie 1849, Consiliul Regional din Basarabia iniţia, la cererea administratorului 118
civil de pe lângă Guvernatorul Militar al Basarabiei, un dosar cu privire la controlul amenajării şi
întreţinerii drumurilor şi podurilor din Basarabia. În cele din urmă, Consiliul a transferat această
chestiune Comisiei regionale pentru drumuri [114, f. 2, 8]. La 14 martie 1841, Departamentul
întâi al Senatului a avizat pozitiv proiectul Administraţiei Proprietăţilor Statului de a îmbunătăţi
drumul Maiaki–Odesa. Aceeaşi instituţie propunea, la 17 iulie 1843, îmbunătăţirea segmentului
de drum situat de la 6 verste de localitatea Chiţcani până la localitatea Parcani, unde se putea
trece Nistrul[49, f. 17, 19v]. În anul 1844, Consiliul Regional din provincie a studiat posibilitatea
construirii unui segment de drum între Palanca şi Maiaki [112, f. 1].
Transportarea cerealelor din Basarabia la Odesa pe Nistru este greu de evaluat din cauza
lipsei unei evidenţe clare a apartenenţei mărfurilor transportate. Constantin Arsenev susţinea că
cerealele transportate pe Nistru proveneau în totalitate din gubernia Podolia [193, p. 315]. Şi specialiştii de la Departamentul Cartierului General afirmau că judeţele interne ale Basarabiei preferau să-şi
transporte mărfurile prin cărăuşie, iar transportarea pe Nistru o practicau doar producă-
torii din preajma Nistrului şi, parţial, cei din judeţul Hotin [221, p. 44]. Istoricul Vassilis
Kardasis afirmă contrariul: că Basarabia predomina în transportarea mărfurilor pe Nistru, din
simplul motiv că configuraţia râului era mai benefică navigaţiei în partea sudică, unde provinciile mai rodnice erau în special cele din Basarabia, spre deosebire de Podolia, unde Nistrul era plin
de obstacole naturale [565, p. 71].
În perioada anilor 1847-1851, din Basarabia doar pe drumul Bender–Odesa erau transportate în medie pe an 745127 cetverturi de grâu, 117034 cetverturi de porumb şi alte cereale, 8350
puduri de făină [192, p. 171]. De altfel, în Descrierea militaro-statistică a Basarabiei pe anul
1848 se sublinia că „acest export (prin Odesa – A.E.), fără îndoială, depăşeşte considerabil pe
toate celelalte, dacă e să judecăm după direcţia principală a industriei comerţului şi după acele
imense transporturi de cereale, care de la începutul primăverii şi până toamna târziu nu încetează
să se mişte pe drumul principal poştal şi comercial al Basarabiei de la Bălţi la Orhei şi Chişinău
şi până la Bender…” [39, f. 175, 182v]. Acelaşi izvor indica mai multe iarmaroace din Basarabia, unde se cumpărau cereale pentru a fi trimise la Odesa: Noua Suliţă, Lipcani, Briceni, Edineţ,
Secureni din judeţul Hotin, Sculeni şi Făleşti din judeţul Iaşi [39, f. 175, 182v]. Agenţii negustorilor din Odesa erau prezenţi chiar şi la iarmarocul din Bălţi [408, p. 653], lucru ce indică clar că
şi judeţele de nord ale provinciei s-au integrat în comerţul extern al acestui port. În anul 1849 au
fost transportate la Odesa din guberniile interne 2264823 cetverturi de cereale, inclusiv 2037866
cetverturi de grâu [45, 131-131v]. Din această cantitate, 202460 cetverturi (9,9%) au fost trecute
prin Maiaki, adică proveneau în mare parte din Basarabia [323, № 21]. În anul 1852, datorită
creşterii cererii externe la porumb, locuitorii din localităţile basarabene care, de obicei, nu prea 119
aveau posibilitatea de a-şi comercializa profitabil cerealele, din cauza îndepărtării la care se afla
portul Odesa, şi-au putut plasa rezervele semnificative de care dispuneau la preţuri avantajoase,
de două ori mai mari decât în anii anteriori [40, f. 109v]. Acest lucru demonstrează nivelul avansat de integrare a provinciei în exportul de cereale prin portul Odesa în anii ’40, în pofida faptului că
producătorii erau nevoiţi să asigure şi magaziile de proviant [95, f. 59].
3.3. Structura şi dinamica exportului de cereale prin portul Odesa
Perioada de până la 1815 a reprezentat o etapă incipientă pentru comerţul cu cereale prin
portul Odesa şi s-a caracterizat printr-o dinamică moderat-ascendentă. Negustorii sondează cererea şi oferta, se stabilesc primele legături externe, iar tranzacţiile se încheie cu multă precauţie.
În primii doi ani ai existenţei sale, din cauza interdicţiei impuse de organele imperiale, prin portul Odesa cerealele nu au putut fi exportate. Abia prin adresa din 26 martie 1796 contele P.A.
Zubov l-a informat pe guvernatorul guberniei Voznesensk, cneazul P.N. Obolenski, despre faptul
că Ecaterina a II-a a ordonat ca, odată cu începerea navigaţiei în acel an, să fie permis exportul
grâului prin porturile acestei gubernii. A fost posibilă astfel creşterea navigaţiei portului Odesa,
64 de vase comerciale au ieşit în larg, încărcate în special cu grâu [443, p. 361]. Volumul exportului în această perioadă este greu de stabilit, din cauză că datele sunt fragmentare, dar, luând în
consideraţie că un vas comercial putea purta în medie o încărcătură de 1200 cetverturi, putem
estima un export de până la 76,8 mii cetverturi.
În perioada 1798-1799, exportul de cereale a fost din nou limitat din cauza prohibiţiilor
impuse de administraţia imperială şi abia din anul 1801 au început să se înregistreze progrese,
fiind exportate peste hotare peste 78 mii cetverturi de grâu, iar în anul 1802 – deja 400 mii
cetverturi de grâu [267, p. 219]. Potrivit diferitor aprecieri, în anul 1803, prin Odesa au fost exportate între 461627 şi 643200 cetverturi de cereale[267, p. 219; 558, p. 305]. Din totalul de 900
de vase maritime care au intrat în Marea Neagră, 536 au ancorat în Odesa [662, p. 36]. În anul
1804, în Odesa au ancorat 506 vase comerciale, dintre care 449 au ieşit în larg încărcate cu grâu
în valoare de 3367500 ruble asignate, iar venitul net al negustorilor din Odesa a constituit circa
80% [232, p. 109-110; 201, p. 30; 576, p. 166]. Potrivit unor surse, s-au exportat 386698
cetverturi de grâu în valoare de 3367000 franci [557, p. 305], sumă enormă dacă luăm în calcul
că volumul total al comerţului extern al portului Odesa a constituit în acel an 4070860 franci
[488, p. 473], ceea ce ar însemna 82,7%. Conform afirmaţiilor istoricului V.A. Zolotov, volumul
total de cereale exportate prin Odesa a constituit 538 mii cetverturi, cifră care coincide cu cantitatea indicată de către negustorul Charles Sicard. Creşterea exportului de cereale prin Odesa era 120
explicată de Sicard prin „războiul din Italia, tulburările din Egipt, prohibiţiile împotriva grâului
din Ungaria”, care au limitat resursele ordinare ale Europei [637, p. 28]. Dar exportul a fost facilitat şi de recoltele slabe din Spania, statele italiene şi din celelalte ţări din bazinul mediteranean.
În anul 1805, în Odesa au ancorat 643 de vase comerciale, iar acelaşi Sicard aprecia că au
fost exportate 771600 cetverturi de cereale [637, p. 28, 33]. Un autor francez din epocă aprecia
că au fost exportate 553780 cetverturi de grâu, în valoare de 5772800 franci [558, p. 305], însă
potrivit datelor Comitetului de Statistică din oraş, au fost exportate doar 300000 cetverturi de
grâu [184, f. 108]. Volumul valoric al cerealelor exportate prin Odesa în acel an a depăşit 5,7
milioane ruble asignate [514, p. 218]. Conform calculelor istoricului V.A. Zolotov, ponderea
portului Odesa în volumul total de cereale exportat din Imperiul Rus în 1805 (1693163
cetverturi) s-a ridicat la 45,6%, iar în volumul exportat din porturile de la Marea Neagră şi Marea
Azov (967167 cetverturi) – la 79,8% [257, p. 28]. La un deceniu de la întemeiere, portul Odesa a
devenit principalul canal de desfacere pentru cerealele ruse.
În 1806 a izbucnit un nou război ruso-turc, iar Sublima Poartă a închis strâmtorile Bosfor şi
Dardanele, sechestrând numeroase încărcături cu grâne. Imperiul Rus a interzis exportul de cereale prin porturile Mării Negre şi Azov abia prin ucazul imperial din 13 februarie 1810, la 26
mai fiind interzis şi accesul vaselor turceşti în porturile ruse[618, p. 205]. Aceasta se datora pozi-
ţiei unor înalţi demnitari de stat, printre care şi preşedintele Departamentului economiilor, contele N.S. Mordvinov, care considerau inoportună interdicţia de export al cerealelor, fiindcă submina poziţia
guvernului în faţa propriilor contribuabili, lipsindu-i de cea mai importantă sursă de
venit [202, p. 116] şi afecta popoarele aflate sub jugul otoman [470, p. 74].
Din cauza războiului ruso-turc, în anul 1806, exportul de grâu prin porturile sudice ruse a
alcătuit doar 23,2% faţă de anul 1805, iar în anul 1807 – doar 2%, prăbuşindu-se în acest răstimp
de la 967 mii la 20 mii cetverturi. În anul 1810, în port au ancorat doar 187 de vase comerciale
[488, p. 473]. Preţul la grâu scăzuse în Odesa până la 3 ruble asignate pe cetvert, dar îndată ce
prin ucazul din 19 mai 1811 interdicţia la exportul de cereale a fost scoasă, acesta a revenit imediat la 5 ruble pe cetvert [257, p. 33, 35]. La sfârşitul războiului, în anul 1812, Odesa a fost cuprinsă de o
epidemie de ciumă şi comerţul a avut iarăşi de suferit [426, p. 35]. În plus, campania
lui Napoleon în Rusia a zădărnicit încă pentru câţiva ani evoluţia normală a comerţului cu cereale prin porturile sudice ale Rusiei, inclusiv prin Odesa.
În afară de aceste impedimente, comerţul pe mare presupunea şi alte riscuri. Spre exemplu,
la 9 noiembrie 1813, platz-maiorul cetăţii Chilia Şilmov raporta guvernatorului militar de
Herson, ducelui A.E. de Richelieu, că la 21 octombrie un vas încărcat cu grâu ce se îndrepta din
Odesa spre Constantinopol a naufragiat, iar o parte din echipaj s-a înecat [68, f. 5]. Dinamica şi 121
structura exportului de cereale prin portul Odesa în 1815-1853 sunt prezentate în tabelul 3.3.1.
Tabelul 3.3.1. Volumul şi structura exportului de cereale prin portul Odesa în anii 1815-1853
Inclusiv*
Anii Total Grâu Secară Orz Ovăz Porumb
Cetverturi % Cetverturi % Cetverturi % Cetverturi % Cetverturi %
1815 520315 496412 95,4 –** – – – – – – –
1816 1106276 1068788 96,6 – – – – – – – –
1817 1279100 1161190 90,8 – – – – – – – –
1818 773904 718018 92,8 14245 1,8 38917 5,0 – – 2200 0,3
1819 873622 837235 95,8 34287 3,9 1100 0,1 1000 0,1 – –
1820 754572 711936 94,3 5736 0,8 21855 2,9 6235 0,8 8810 1,8
1821 604410 580407 96,0 2474 0,4 17973 3,0 3556 0,6 – –
1822 460389 457004 99,3 – – 3268 0,7 117 – – –
1823 595581 590713 99,2 420 0,1 1860 0,3 2550 0,4 38 –
1824 561466 561466 100,0 – – – – – – – –
1825 721415 712378 98,7 2200 0,3 5305 0,7 1506 0,2 26 –
1826 824209 804764 97,6 8680 1,1 9055 1,1 1710 0,2 – –
1827 1247903 1200826 96,2 39940 3,2 6852 0,5 5 – 280 –
1828 31997 28860 90,2 2050 6,4 377 1,2 707 2,2 3 –
1829 310761 305325 98,3 – – 2405 0,8 3031 1,0 – –
1830 1295322 1200444 92,7 3276 0,3 62358 4,8 29244 2,3 – –
1831 545490 482638 88,5 14208 2,6 15045 2,8 33600 6,2 – –
1832 856652 804040 93,9 16888 2,0 4917 0,6 30807 3,6 – –
1833 471500 457087 96,9 2040 0,4 2291 0,5 10183 2,2 – –
1834 68217 68217 100,0 – – – – – – – –
1835 390112 368100 94,4 13429 3,4 7466 1,9 1117 0,3 – –
1836 995792 878707 88,2 74222 7,5 20150 2,0 11217 1,1 11496 1,1
1837 1163858 950498 81,7 77056 6,6 47122 4,0 12639 1,1 76543 6,6
1838 1159176 990511 85,4 44341 3,8 63708 5,5 7197 0,6 53419 4,6
1839 1455642 1210232 83,1 40844 2,8 31099 2,1 80206 5,5 93261 6,4
1840 927933 789007 85,0 2510 0,3 9262 1,0 39861 4,3 87293 9,4
1841 741940 720372 97,1 – – 802 0,1 10894 1,5 12593 1,7
1842 865211 863422 99,8 – – – – – – 1789 0,2
1843 1206706 1170245 97,0 32428 2,7 14 0,0 4019 0,3 – –
1844 1421295 1263036 88,9 86892 6,1 18071 1,3 13680 1,0 39616 2,8
1845 1876492 1777087 94,7 64953 3,5 5701 0,3 3 – 28748 1,5
1846 2243570 1955316 87,2 251526 11,2 281 0,0 300 – 36147 1,6
1847 3214785 2798183 87,0 334746 10,4 22306 0,7 21481 0,7 38069 1,2
1848 2001136 1958283 97,9 33668 1,7 3173 0,2 2311 0,1 3701 0,2
1849 1611370 1567265 97,3 865 0,1 1861 0,1 1 – 43370 2,7
1850 1425497 1371635 96,2 8051 0,6 0,0 29 – 45782 3,2
1851 1245021 998382 80,2 102466 8,2 7662 0,6 50 – 136461 11,0
1852 2576590 1892017 73,4 300318 11,7 48754 1,9 9650 0,4 313384 12,2
1853 3798789 3126434 82,3 273494 7,2 50081 1,3 157 – 348624 9,2
Total 44224045 39896477 90,2 1888253 4,3 531123 1,2 339063 0,8 1381651 3,1
Sursa: [179, f. 22v-23; 181, f. 9v-10; 40, f. 168v; 44, f. 118; 48, f. 206v, 216; 310, №39; №55; №80; 311, №18;
№19; 312, №26; 313, №22; 314, №5; 315, №4; 316, №8; 317, №5; 318, №7; 319, №5; 327, №7; 257, p. 35; 595, p.
259; 253, p. 22-24; 32, p. 173; 435, p. 260-261; 487, p. 462]. * Jumătăţile de măsură au fost rotunjite, iar ponderile
sub 0,1% nu sunt indicate. ** Lipsesc datele.
După cum se poate observa din tabelul 3.3.1, în anul 1815, prin portul Odesa au fost exportate 496412 cetverturi de grâu, ceea ce reprezintă 88,1% din volumul total de 563 mii
cetverturi de grâu exportate prin porturile Mării Negre şi Mării Azov [257, p. 35]. Din volumul 122
valoric total de 37,7 milioane ruble asignate, la cât s-a ridicat în anul 1815 exportul mărfurilor
prin portul Odesa, ponderea grâului a alcătuit 33 milioane ruble, iar, faţă de anul 1814, când s-au
exportat prin Odesa mărfuri în valoare totală de 7,2 milioane ruble asignate, observăm o creştere
de aproape cinci ori. În anul 1816, în Odesa au ancorat 846 de vase: 407 ruse, 258 engleze, 101
austriece, 23 turceşti sau greceşti, 25 franceze, 15 suedeze şi 17 sub alt pavilion [562, p. 86-87],
iar majoritatea au ieşit în larg încărcate cu cereale. Din cele 1258625 cetverturi de grâu exportate
în anul 1816 prin porturile sudice ruse [257, p. 35], 1068788 cetverturi sau 84,9% au fost trecute
prin docurile din Odesa. Istoricii ruşi I.D. Kovalcenko şi L.V. Milov, în lucrarea lor fundamentală privind formarea pieţei unice ruse de produse alimentare, apreciau că în această perioadă, prin
Odesa se realiza 70-80% din întreg exportul de cereale din porturile ruse de la Marea Neagră şi
Marea Azov [267, p. 219].
Volumul cerealelor exportate prin portul Odesa (1815-1853)
1253826
1303980
3733550
3241640
1279100 1295600
0
500000
1000000
1500000
2000000
2500000
3000000
3500000
4000000
815 1
81 1 6
1817
818 1
81 1 9
81 20
1821
822 1
82 1 3
1824
825 1
826 1
81 27
1828
82 1 9
83 1 0
81 31
832 1
833 1
83 1 4
1835
1836
83 1 7
81 38
1839
840 1
84 1 1
1842
843 1
844 1
81 45
1846
84 1 7
84 1 8
81 49
850 1
851 1
81 52
1853
Anul
iţ Cet ver
Volumul
Figura 3.3.1. Reprezentarea grafică a datelor din Tabelul 3.3.1.
Contemporanii apreciau că Odesa a devenit atât de competitivă pentru exportul cerealelor
în statele europene în comparaţie cu celelalte porturi ruse sudice din mai multe motive: 1) în
Odesa se aflau case de comerţ din majoritatea statelor europene, pe când în celelalte porturi ruse
acestea erau în principal ruse şi greceşti; 2) frahtul din Odesa era între 40 şi 50 parale pe quintal,
iar cel din Taganrog – între 70 şi 80 parale; 3) navigaţia din Odesa până în Constantinopol dura
câteva zile, pe când navigaţia din Taganrog o perioadă mai îndelungată şi era însoţită de mai
multe greutăţi şi pericole; 4) cerealele puteau fi încărcate în Odesa, cu unele excepţii, pe parcursul întregului an, chiar şi iarna, pe când în Taganrog navigaţia, de regulă, înceta în noiembrie şi
se relua abia la sfârşitul lunii martie – începutul lunii aprilie; 5) pentru a-şi asigura încărcăturile,
negustorii apelau la companii din Triest, care aveau agenţi în Constantinopol şi solicitau o primă123
de asigurare de 2-3% pentru mărfurile transportate din Odesa în Constantinopol în sezonul favorabil pentru navigaţie şi de maximum 4-5% în sezonul nefavorabil. Pentru cursele dintre
Taganrog şi Constantinopol prima se ridica la minimum 5-8% şi putea ajunge, în unele cazuri,
chiar la 10-12% ad valorem [603, p. 662-663].
Trebuie de menţionat că în anii 1816-1817 exporturile s-au realizat în special din contul
caselor de comerţ engleze sau franceze, care, din cauza deficitului existent, au expediat la Odesa
vasele proprii cu agenţi care aveau sarcina să contracteze cât mai grabnic cantitatea de cereale
necesară. Atunci când în anii 1818, 1819, 1820, cererea externă s-a diminuat substanţial, iar pre-
ţul grâului a scăzut
31
, negustorii din Odesa au riscat şi au exportat mari cantităţi de cereale spre
pieţele externe din propria iniţiativă. Ca rezultat, mulţi din aceştia s-au ruinat, în pofida profiturilor enorme realizate în anii precedenţi [552, p. 19]. Conform aprecierilor consulului austriac din
Odesa, prăbuşirea comerţului cu cereale prin portul Odesa după 1817 se datora faptului că prea
mulţi speculanţi au intrat în afacerile cu cereale. Falimentarea acestora i-a descurajat pe negustorii de ghilda întâi de la practicarea acestui comerţ. Un alt dezavantaj erau taxele de ghildă prea
mari şi dificultăţile de obţinere a creditelor pe termen lung. În plus, moşierii bogaţi nu au investit
capitalul obţinut în urma comercializării masive a cerealelor în anii 1816-1817, ci i-au risipit pe
lux şi călătorii peste hotare. Potrivit tezei lui A. Fomin, recunoscută de Academia de Ştiinţe rusă
drept cea mai bună explicaţie a colapsului preţurilor la grâu în Rusia, producţia de cereale din
Rusia era prea mare, iar cererea externă prea mică [545, p. 98]. Pe de altă parte, William Jacob,
înalt funcţionar din ministerul comerţului englez, în raportul prezentat Camerei Comunelor, preciza că dificultăţile cu care se transportau cerealele în Odesa făceau ca grâul să fie expediat în
acest oraş-port în cantităţi considerabile doar atunci când exista o insuficienţă substanţială în
statele Europei [551, p. 104-105].
După cum se observă din tabelul 3.3.1, anii ’20 au adus cu sine un recul considerabil în comerţul rus cu cereale prin portul Odesa. Ca urmare, dacă până atunci vasele de cabotaj se îndreptau spre Odesa cu
cereale, în anii 1821-1822, în actele vamale atestăm mai multe vase transportând cereale din Odesa în alte porturi ruse mai mici [146, f. 204; 147, f. 250v; 148, f. 215; 149, f.
93]. Abia din a doua jumătate a anilor ’20 se observă o înviorare. La 19 octombrie 1826, casa de
comerţ din Odesa „Della Vos Fils et C.” informa guvernul francez printr-o circulară că în magaziile din Odesa se aflau din recolta anului 1825 până la 650000 cetverturi de grâu moale, dintre care
200 mii erau de calitate bună, şi 50 mii cetverturi de grâu tare. În plus, din recolta acelui an au fost
31
Deşi înregistra mari fluctuaţii, spre exemplu în ianuarie 1820, grâul arnăut costa în Odesa între 13 şi 15 ruble asignate, iar cel de toamnă – între 13 şi 16 ruble, pe când în septembrie 1820, grâul arnăut – între
18 şi 26 ruble asignate de
cetvert, iar cel de toamnă – între 18 şi 24 ruble asignate
31
[124, f. 68v, 107v]. 124
transportaţi în Odesa încă circa 100 mii cetverturi de grâu moale şi tare. Datorită ridicării restricţiilor la importul cerealelor în Spania şi informaţiilor privind recoltele proaste în Italia, Anglia, Portugalia, Spania, Austria, Bavaria, Siria şi Imperiul Otoman, preţurile la cereale au crescut. Negustorul anticipa o creştere
substanţială a comerţului cu cereale prin port, graţie cererii externe sporite
[552, f. 42-43; 497, p. 334]. Articolul principal al exportului prin Odesa la acel moment îl constituia grâul de toamnă, în special cel numit polonez
32
, mai puţin sandomirca
33
şi grâul de primăvară
de tip arnăut şi ghirca
34
,De altfel, Casa de Comerţ „Walther & Co.” informa parlamentul englez .
printr-o circulară din 24 noiembrie 1826, că din Odesa se exporta în Anglia grâu polonez. Soiurile
tari nu erau solicitate pe piaţa engleză, fiind exportate în porturile mediteraneene, adică în sudul
Franţei şi statele italiene[552, p. 37].
După cum se observă din tabelul 3.3.1, în anul 1827, exportul grâului din Odesa a ajuns la
1200826 cetverturi, cu aproape 50% mai mult decât în anul 1826, când au fost exportate 804763
cetverturi, cu toate că preţul la grâul exportat din Odesa a scăzut de la 18 la 17 şilingi
35
pentru un
quarter
36
[523, p. 575]. Cele mai mari exporturi au fost realizate de negustorii P. Sartorio-fiul,
Gerassimo Cuppa, Francesco Cassati, Giacomo Porro, Demetrio Paleolog, Alessandro Mauro, B.
Pontio-Niccolo [307, p. 12, 24, 27, 44, 52, 60, 64, 68, 72, 76, 80, 84, 88, 92, 96, 104, 112, 116,
122, 130, 134, 142]. Exportul cerealelor s-a efectuat mai intens după seceriş, ca, de altfel, şi în
alţi ani. Astfel, în 1825, prin Odesa au fost exportate 712378 cetverturi de grâu, din care, în prima jumătate a anului, 310899 cetverturi (43,64%), în 1826 – 804763,5 cetverturi, din care, în
prima jumătate a anului – 370342 cetverturi (46,01%), în 1827 – 1200826 cetverturi, din care, în
prima jumătate a anului – 535015 cetverturi (44,55%) [495, p. 145]. Concludem că decalajul nu
era prea mare, sugerând o constanţă în evoluţia semestrială a cererii şi ofertei la grâu în portul
Odesa. Cu până la 10% mai mult grâu se exporta în a doua parte a anului, adică după seceriş (a
se vedea şi tabelele 1.A1 şi 2.A1). Cererea era mai mare, deoarece şi preţul era mai mic în doua
jumătate a anului [497, p. 399].
La sfârşitul anilor ’20, comerţul cu cereale prin portul Odesa a fost perturbat de războiul
ruso-turc din 1828-1829. Ca urmare, în 1828, în Odesa au ancorat doar 100 de vase maritime şi
au ieşit în larg 130 [498, p. 321]. Câţiva negustori din Constantinopol scriau la 12 septembrie
partenerilor comerciali din Odesa că sunt profund îngrijoraţi de interdicţia impusă de guvernul
32
Grâu polonez – Triticum polonicum, specie de grâu cu spicul mare, deschis şi dens, mustăcios, bobul foarte lung,
îngust şi tare, bogat în gluten.
33
Sandomirca – specie de grâu cu spicul de culoare roşu-deschis, cu bobul mic, oval, alb-gălbui.
34
Ghirca – specie de grâu având spice mici, ţepi lungi şi rigizi, bogat în gluten.
35
Şiling – sistemul monetar britanic este alcătuit din lire sterline, şilingi şi peni. Până la trecerea la sistemul decimal
la 15 februarie 1971 o liră sterlină avea 20 de şilingi, iar un şiling – 12 peni (1 liră sterlină avea 240 de peni).
36
Quarter – unitate de măsură din sistemul imperial englez pentru exprimarea capacităţii produselor solide, egală cu
290,78 litri sau 2,9 hectolitri. 125
rus la exportul de cereale, precizând că acest lucru ar putea avea consecinţe nefaste pentru comerţul acestui port otoman [308, p. 360]. În anul 1828, după cum se observă din tabelul 3.1.1,
prin Odesa au fost exportate doar 31994 de cetverturi de cereale, ceea ce constituie 2,6% din
indicele anului 1827. Într-un memorandum scris după încheierea acţiunilor militare, negustorul
din Odesa Inglezis insista asupra restabilirii comerţului cu cereale până la ratificarea tratatului de
pace pentru a nu se pierde timpul preţios, deoarece odată cu iniţierea tratativelor de pace sultanul
ar fi restabilit navigaţia liberă, ceea ce ar fi permis negustorilor străini să revină în Novorosia.
Dacă redeschiderea comerţului ar fi întârziat, atunci negustorii europeni s-ar fi putut orienta spre
Egipt sau alte surse de cereale din Levant [617, p. 678]. După încheierea la 2/14 septembrie a
Păcii de la Adrianopol, aproape 300 de vase comerciale au intrat în Marea Neagră şi Marea Azov
în ultimele trei luni ale anului [257, p. 46]. Până la sfârşitul anului, prin Odesa au fost exportate
311037 cetverturi de cereale. Este o cantitate impresionantă, dacă luăm în calcul că, între 13 mai
1829 şi 25 ianuarie 1830, Odesa a fost cuprinsă de ciumă şi s-au impus măsuri sanitare foarte
stricte [443, p. 407]. Anul 1830 a adus cu sine o revenire, după cum se vede în tabelul 3.1.1, prin
portul Odesa fiind exportate 1295600 cetverturi de cereale, ceea ce a constituit cea mai mare
cantitate de după anul 1818.
Răscoala din Regatul Poloniei din anii 1830-1831, care risca să cuprindă guberniile
Podolia şi Volânia, a împiedicat transportarea unei cantităţi importante de cereale în Odesa din
teritoriile respective. În raportul oficial pe anul respectiv se menţiona că „cereale au fost exportate prin porturile baltice în comparaţie cu anul 1830 mai multe, iar prin cele de la Marea Neagră şi
Marea Azov mai puţine, mai ales prin Odesa, din cauza fostelor tulburări din guberniile vestice,
de unde nu a fost livrată în Odesa acea cantitate de grâu care era necesară pentru exportul peste
hotare”. Un efect negativ a avut şi epidemia de holeră ce s-a răspândit în sudul Rusiei, inclusiv în
Odesa (între noiembrie 1830 şi septembrie 1831, în regim de carantină), dar şi cererea scăzută
din cauza suprasaturării pieţei externe prin exporturile din anul 1830 [246, p. 186; 257, p. 47;
443, p. 408]. Tocmai de aceea, în anul 1832, când prin porturile sudice ruse au fost exportate
circa 1,6 milioane cetverturi de grâu, ponderea Odesei s-a limitat la 804010 cetverturi, adică doar
50,2% [179, f. 2a-3].
Exportul de cereale prin portul Odesa în anii 1833-1835 a fost afectat serios de seceta care
a compromis recoltele în guberniile sud-vestice ale Imperiului Rus. Până la începutul toamnei
anului 1833, exportul de cereale a continuat, fiind expediate peste hotare 471601 cetverturi, apoi
acesta a fost interzis, ca ulterior să fie importate în Odesa 42210 cetverturi de cereale, la costul
total de 870442 ruble asignate, adică la un preţ mediu de 20,6 ruble asignate pentru un cetvert.
Preţul înalt şi deficitul s-au menţinut, cu toate că prin decizia Comitetului de Miniştri din 21 au-126
gust 1833 a fost permis importul cerealelor în Rusia, fără plata taxelor vamale [257, p. 45]. Drept
urmare, la 29 iulie 1833, Nikolai I a aprobat decizia Comitetului de Miniştri privind importul
fără accize al cerealelor prin toate punctele vamale de pe uscat şi de pe mare de la hotarul sudvestic [377, № 6358, p. 446]. La 13 august 1835, împăratul rus i-a scutit de plăţi suplimentare
pentru certificatele comerciale pe negustorii de ghilda a doua care intenţionau să importe de peste hotare, până la 1 ianuarie 1836, grăunţoase în valoare mai mare decât li se permitea în conformitate cu
Regulamentul ghildelor[379, № 8370, p. 925].
Deficienţele suferite în exportarea cerealelor din portul Odesa au reprezentat pentru mulţi
susţinători ai ideii liberalizării comerţului cu cereale un prilej pentru reafirmarea poziţiilor lor. În
anul 1835, un grup de economişti politici francezi, în încercarea de a risipi temerile privind exporturile de cereale prin portul Odesa, afirmau că toate exporturile acestui port pe un an puteau
acoperi necesităţile Franţei doar pe o durată de 15 zile [622, p. 180]. Într-adevăr, după cum se
arată în tabelul 3.3.1, în anul 1835 exportul de cereale prin portul Odesa a fost de doar 400110
cetverturi, ca urmare a impactului extrem de negativ pe care l-a avut anii neroditori 1833-1834.
Consecinţele secetei au fost lichidate abia în anul 1836 [529, p. 100]. Recolta de cereale a fost
mai abundentă decât precedentele două, în plus, în baza experienţei din 1833-1834 din Rusia
meridională, guvernul a promovat activ ideea cultivării unor soiuri noi, mai rezistente la secetă
[528, p. 465]. Cu toate acestea, în 1838, exportul de cereale prin Odesa a suferit din cauza duratei îndelungate de îngheţ a portului. Aceasta a durat de la 19 decembrie până la 4 martie 1838. La
sfârşitul anului 1838, portul nu a îngheţat de loc [312, p. 152] şi prin Odesa au putut fi exportate
991061 cetverturi de grâu[312, p. 127].
Pe de altă parte, după aplicarea Regulamentelor organice în Principatele Române (1833-
1834) are loc o creştere importantă a comerţului cu cereale prin porturile Galaţi şi Brăila. Imperiul Rus a adoptat măsuri drastice pentru blocarea navigaţiei pe gurile Dunării. În aprilie 1836,
Camera Comunelor din parlamentul englez a discutat aceste acţiuni ale Rusiei. Unul dintre deputaţi a explicat politica Rusiei în această regiune prin faptul că, începând cu 1834, comerţul Principatelor s-a
dezvoltat intens, ajungând să concureze cu Rusia în ramurile tradiţionale ale comer-
ţului acesteia, iar Galaţiul a devenit cel mai mare exportator de grâne pe Dunăre, strâmtorând
chiar Odesa în acest plan [3, p. 28-29]. Concurenţa a devenit şi mai acerbă după ce, în anul 1837,
Galaţiul şi Brăila au devenit porturi libere [4, p. 87-88].
Datele din tabelul 3.3.1 denotă că anii 1841-1846 au constituit o perioadă de creştere treptată a exportului de cereale prin portul Odesa, care a culminat în 1847
37
A urmat însă o perioadă în .
37
Necesităţile crescânde de export creau însă probleme substanţiale brutarilor, producătorilor de paste făinoase şi
băuturi alcoolice din Odesa. Este semnificativ cazul supusei franceze Julien, care avea în Odesa o fabrică de maca-127
care exportul de cereale a înregistrat o diminuare accentuată. În această perioadă când cererea la
grâu scade dramatic, creşte caracterul de marfă al altor tipuri de grăunţoase, care până atunci nu
erau solicitate pe piaţa externă. Astfel, după 1849 creşte substanţial cererea la porumb pe piaţa
europeană. Potrivit aprecierilor făcute în epocă, intensificarea treptată începând cu anul 1849 a
exportului de porumb prin portul Odesa era impresionantă. Porumbul, care până atunci se folosea
doar în Anglia ca hrană pentru vite, odată cu apariţia bolii cartofului a devenit în Irlanda o sursă
importantă în alimentaţia populaţiei şi a intrat în consum şi în Anglia, iar aproape toată cantitatea
porumbului exportat prin Odesa provenea din Basarabia[291, p. 82]. Membrul Societăţii Imperiale de Agricultură din Rusia de Sud C. Buniţki scria că, deşi articolul principal al exportului din
Odesa îl constituie grâul de toamnă, cantitatea porumbului exportat prin portul Odesa creştea continuu de la an la an. În gubernia Ekaterinoslav şi în regiunile nordice ale guberniei Taurida, afirma
C. Buniţki, porumbul era însămânţat în cantităţi mici pentru necesităţi curente şi nu se cunoşteau
metode de cultivare în cantităţi mari a acestui produs ca în Basarabia [212, p. 180]. De altfel, în
anul 1849, exportul porumbului prin porturile ruse de la Marea Neagră a alcătuit 44262 cetverturi,
ponderea portului Odesa fiind de 3370 cetverturi sau 97,9%[179, f. 2a-3].
După cum observăm din tabelul 3.3.1, în anul 1851 au fost exportate prin portul Odesa
doar 1273710 cetverturi de cereale, inclusiv 998382 cetverturi de grâu (nivelul anului 1838). Cea
mai mare parte din această cantitate a fost exportată în a doua parte a anului, atunci când, din
cauza recoltei proaste din Imperiul Otoman, Belgia şi statele germane, cererea de pe piaţa externă a crescut [300, p. 384]. Potrivit raportului şefului circumscripţiei vamale Odesa pe acel an,
prezentat Departamentului comerţului extern, exportul de cereale putea fi mult mai substanţial
dacă recoltele ar fi fost mai bune. Funcţionarul vamal afirma că, în condiţiile cererii constante
existente în Europa la grâne, exportul acestora din porturile sudice ruse urma cu siguranţă să
crească, punând la îndoială că un oarecare alt stat le-ar putea concura la preţ [47, f. 105].
Prognoza demnitarului rus avea să se adeverească în anii 1852-1853, când agricultorii din
Europa Occidentală au obţinut recolte extrem de proaste. În 1852, prin Odesa au fost exportate
2250738 cetverturi de cereale [257, p. 51], iar în 1853 – 3809213 cetverturi de cereale (3126434
cetverturi de grâu, 348624 cetverturi de porumb, 273493 cetverturi de secară, 50081 cetverturi
de orz, 157 cetverturi de ovăz) [327, № 7]. Creşterea exportului de cereale a sporit veniturile nu
doar ale negustorilor, ci şi pe cele ale administraţiei orăşeneşti. În anul 1852, de pe cerealele exportate prin Odesa au fost percepute taxe în beneficiul Liceului „Richelieu” în sumă de 64129,12
roane. La 25 ianuarie 1841, ea a solicitat şi a obţinut cinci desetine de pământ lângă Bender pentru construirea unei
mori şi a magaziilor pentru depozitarea grâului, din motiv că întâlnea mari greutăţi în procurarea făinii în Odesa, iar
în Basarabia se găsea din plin grâu de bună calitate
37
[88, f. 1-4]. 128
ruble, iar în beneficiul oraşului – 28381,3 ruble argint, iar în anul 1853 – 94976,33 şi, respectiv,
46798,72 ruble argint [471, tаbelul № XIX].
Dinamica exportului de cereale prin portul Odesa în perioda abordată a corespuns în linii
majore cu cea a exportului de cereale prin celelalte porturi ruse de la Marea Neagră şi Marea
Azov. Acest lucru îl demonstrează datele de arhivă sistematizate în tabelul 3.3.2.
Tabelul 3.3.2. Evoluţia exportului de cereale prin porturile ruse de la
Marea Neagră şi Marea Azov* (în cetverturi) şi ponderea portului Odesa (1824-1852)
Grâu Secară Orz Ovăz Cumulat
Anii Prin Odesa Prin Odesa Prin Odesa Prin Odesa Prin Odesa
Total
Cetv. %
Total
Cetv. %
Total
Cetv. %
Total
Cetv. %
Total
Cetv. %
1824 665991 561465 84,3 - - - 72 32 44,4 30 - - 666093 561497 84,3
1825 917967 712378 77,6 3600 2200 61,1 5318 5305 99,7 1506 1506 100 928391 721389 77,7
1826 983727 804763 81,8 18811 8680 46,1 11897 9055 76,1 1725 1710 99,1 1016160 824208 81,1
1827 1631902 1200826 73,5 114626 39940 34,8 21607 6852 31,7 22 5 22,7 1768157 1247623 70,5
1828 94704 28860 30,4 4515 2050 45,4 771 377 48,9 707 707 100 100697 31994 31,7
1829 362624 305325 84,2 - - - 10436 2405 23,0 - - - 373060 307730 82,5
1830 2057264 1200444 58,3 11165 3276 29,3 141662 62358 44,0 37851 29244 77,2 2247942 1295322 57,6
1831 1083647 482638 44,5 19899 14208 71,4 39800 15045 37,8 41463 33600 81,0 1184809 545491 46,0
1832 1600292 804010 50,2 23283 16888 72,5 12129 4917 40,5 52603 30807 58,5 1688307 856622 50,7
1833 603745 457087 75,7 2690 2040 75,8 2841 2291 80,6 10183 10183 100 619459 471601 76,1
1834 132072 68217 51,6 - - - 3 - - 321 - - 132396 68217 51,5
1835 680984 378100 55,5 19369 13429 69,3 8823 7466 84,6 3088 1117 36,1 712264 400112 56,1
1836 1410006 878707 62,3 76952 74222 96,4 129114 20150 15,6 11285 11217 99,4 1627357 984296 60,5
1837 1808654 950498 52,5 89442 77656 86,8 68954 47122 68,3 12661 12639 99,8 1979711 1087915 54,9
1838 2191617 990511 45,2 73266 44341 60,5 131982 63708 48,2 7208 7197 99,8 2404073 1105757 46,0
1839 2648667 1210232 45,6 62129 40844 65,7 67232 31699 47,1 20211 20206 99,9 2798239 1302981 46,5
1840 1706653 789007 46,2 2809 2510 89,3 12538 9262 73,8 39871 39861 99,9 1761871 840640 47,7
1841 1444778 720372 49,8 2 - - 2109 802 38,0 10917 10894 99,8 1457806 732068 50,2
1842 1712738 863422 50,4 63 - - 58 - - 17 - - 1712876 863422 50,4
1843 1908312 1170245 61,3 36128 32428 89,7 7129 14 0,2 9030 4019 44,5 1960599 1206706 61,5
1844 2330261 1263036 54,2 148847 86892 58,3 49630 18071 36,4 25129 13680 54,4 2553867 1381679 54,1
1845 2716148 1777087 65,4 77274 64953 84,0 23943 5701 23,8 131 3 2,3 2817496 1847744 65,6
1846 3036424 1955316 64,4 312428 251526 80,5 21025 281 1,3 300 300 100 3370177 2207423 65,5
1847 5066183 2798183 55,2 510919 334746 65,5 77584 22306 28,7 34356 21481 62,5 5689042 3176716 55,8
1848 2941744 1958283 66,5 52499 33668 64,1 12715 3173 24,9 2311 2311 100 3009269 1997435 66,4
1849 2247782 1567265 69,7 4486 865 19,2 9461 1861 19,6 39 1 2,5 2261768 1569992 69,4
1850 2379252 1361635 57,2 15084 8051 53,3 9095 - - 1856 29 1,5 2405287 1369715 56,9
1851 2136206 998382 46,7 116547 102466 87,9 11434 7662 67,0 264 50 18,9 2264451 1108560 48,9
1852 5135769 1892016 36,8 443110 300318 67,8 53089 48754 91,8 9655 9650 99,9 5641623 2250738 39,9
Total 53636113 30148310 56,2 2239943 1558197 69,5 942451 396669 42,0 334740 262417 78,3 57153247 32365593 56,6
Sursa: [179, f. 2a-3; 440, p. 197; 297, p. 52]
Analiza datelor din tabelul 3.3.2 privind evoluţia generală a exportului de cereale prin porturile ruse de la Marea Neagră şi Marea Azov în perioada 1824-1852 arată că ponderea portului
Odesa a alcătuit în unii ani (de exemplu 1824, 1826 şi 1829) peste 80%, iar în alţii (de exemplu
1831, 1838, 1839, 1840, 1851) sub 50%. Anii 1828 şi 1852, când ponderea Odesei a coborât sub 129
40%, au fost excepţii conjuncturale. Totodată, în raport cu volumul total al exportului principalelor
tipuri de cereale prin toate porturile ruse de la Marea Neagră şi Marea Azov în perioada 1824-
1852, prin Odesa s-au exportat 56,2% din întreaga cantitate de grâu, 69,5% din cea de secară,
42,1% din cea de orz şi 78,4% din cea de ovăz. E necesar de luat în considerare că în anii ’40 creş-
te substanţial exportul porumbului prin portul Odesa, care nu este inclus în tabel, deoarece se exporta doar prin Odesa şi, în cantităţi relativ mici, prin porturile dunărene ale Basarabiei.
Exportul principalelor categorii de cereale prin porturile ruse de la Marea Neagră şi Marea Azov şi
ponderea portului Odesa
0
1000000
2000000
3000000
4000000
5000000
6000000
1824
1825
1826
1827
1828
1829
1830
1831
1832
1833
1834
1835
1836
1837
1838
1839
1840
1841
1842
1843
1844
1845
1846
1847
1848
1849
1850
1851
1852
Anul
iţ Cet ver
Prin celelalte porturi
Prin portul Odesa
Figura 3.3.2. Reprezentarea grafică a datelor din Tabelul 3.3.2.
Principalii concurenţi ai portului Odesa în exportul de cereale ruse erau Taganrogul şi
Sankt Petersburgul. Totuşi, nici Petersburgul şi nici Taganrogul nu se comparau cu Odesa la
exportul cerealelor, în principal în ceea ce priveşte grâul. Acest lucru devine clar analizând
datele din tabelul 3.3.3.
Tabelul 3.3.3. Exportul grâului din Rusia şi ponderea portului Odesa (1812-1854)
Sursa: [179, f. 2a-3; 315, p. 94; 257, p. 34, 50; 297, p. 11-12]
Analizând datele expuse în tabelul 3.3.3, conchidem că prin Odesa, în anii 1812-1854, s-a
realizat 50,8% din exportul total de grâu al Rusiei. Sesizăm, de asemenea, că în mare parte datoInclusiv prin vămile porturilor de la Marea Neagră şi Marea Azov
Anii
Exportul
din Rusia Odesa % Taganrog % Alte porturi %
Prin alte
vămi
%
1812-1814 1376218 608102 44,19 201572 14,65 296510 21,55 270034 19,62
1815-1819 7901547 4270418 54,05 1142893 14,46 870904 11,02 1617332 20,47
1820-1824 4598618 2899784 63,06 821308 17,86 495202 10,77 382324 8,31
1825-1829 5141116 3052152 59,37 691137 13,44 247635 4,82 1150192 22,37
1830-1834 7136722 3012426 42,21 1215422 17,03 1249170 17,50 1659704 23,26
1835-1839 9317073 4408048 47,31 1639553 17,60 2692327 28,90 577145 6,19
1840-1844 9753230 4806082 49,28 1863715 19,11 2432945 24,95 650488 6,67
1845-1849 17622388 10056134 57,06 1885018 10,70 4067129 23,08 1614107 9,16
1850-1854 18061372 8000485 44,30 2081319 11,52 5571907 30,85 2407661 13,33
Total 80908284 41113631 50,82 11541937 14,27 17923729 22,15 10328987 12,77130
rită aportului Odesei, ponderea porturilor de la Marea Neagră şi Marea Azov în volumul total al
grâului exportat din Rusia a constituit 87,2%, iar în perioadele 1820-1824 şi 1835-1849 a depăşit
90%. Luând în calcul această situaţie, publicistul englez R. Chesney sugera, în timpul Războiului
Crimeii, că era suficientă o blocadă a comerţului portului Odesa pentru a impune obedienţa Rusiei, fără necesitatea unui atac militar asupra Sevastopolului [508, p. 270].
3.4. Orientarea geografică a exportului de cereale prin portul Odesa
Politica comercială a statelor europene privind importul cerealelor a avut o influenţa
majoră asupra indicilor exportului de cereale din Rusia. Portul Odesa, după cum s-a aratăt în
capitolul anterior, a reprezentat pe tot parcursul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea
principalul canal pentru exportul de cereale din arealul Mării Negre şi Mării Azov, dar şi în
general din Rusia (a se vedea tabelul 3.3.3). Orientarea geografică a exportului Rusiei prin portul
Odesa a avut însă o evoluţie mult mai complexă, fiind determinată de problema trecerii prin
strâmtorile Bosfor şi Dardanele, alte conflicte şi războaie, politicile comerciale ale statelor europene, costurile de transportare, cerere şi preţurile de import etc.
În mare parte, situaţia geopolitică din 1794-1815 a fost determinată de confruntarea politico-militară şi economică ce a cuprins Europa după Marea Revoluţie Franceză
38
În multe regiuni .
producţia de cereale a fost compromisă
39
, ţăranii fiind înrolaţi în armatele statelor beligerante.
Relaţiile comerciale au fost paralizate de diferite interdicţii impuse din considerente mercantiliste. Negustorii din Odesa îşi realizau exportul aproape în totalitate în Imperiul Otoman [442, p. 8,
533, p. 16], deşi unele încărcături aveau ca destinaţie chiar şi Malta [483, p. 65]. La
Constantinopol, încă în anul 1793 a fost instituită Administraţia Cerealelor (Zahire Hazinesi),
instituţie economică imperială cu un buget independent, care avea menirea, din anul 1795, să
asiste financiar reglementarea aprovizionării cu grâne a oraşului. Administraţia Cerealelor a reprezentat principalul cumpărător de cereale din Constantinopol până în anul 1839, când, ca ur-
38
E necesar de menţionat faptul că în perioada dintre stabilirea tarifului vamal din 1797 şi a celui din 1816 exportul cerealelor a fost sistat de mai multe ori din considerente strategico-militare. După ce Pavel I a
decis apropierea de Franţa şi
încheierea alianţei împotriva Angliei, exportul cerealelor a suferit substanţial. Chiar dacă prin ucazul din 8 februarie 1801
au fost anulate prohibiţiile anterioare în comerţul cu Franţa
38
[353, № 19746, p. 524], au fost impuse interdicţii la exportul
mărfurilor nu doar în Anglia, ci şi în Prusia, aliata acesteia, pentru a preveni tranzitul produselor ruse spre Albion
38
[353, p.
525, 530]. Prohibiţiile au fost anulate prin ucazul lui Alexandru I din 14 martie 1801, în condiţiile ruperii alianţei cu Fran-
ţa
38
[353, № 19783, p. 584], între 11 şi 14 martie existând o interdicţie totală asupra exportului
38
[353, № 19775, p. 578;
№ 19783, p. 584]. Ridicarea interdicţiei exportului de cereale a urmat abia la 24 martie, fiind reconfirmate prevederile
tarifului vamal din 1797
38
[353, № 19803, p. 597]. După ce la 21 noiembrie 1806, la Berlin, Napoleon I a decretat blocada
Insulelor Britanice, ce obliga ţările europene să sisteze comerţul cu Anglia, Alexandru I a interzis prin ucazul din 11/23
noiembrie exportul secarei şi făinii de secară prin porturile Mării Baltice, precum şi prin punctele vamale terestre de la
hotarul vestic
38
[351, № 22349, p. 863]. Ulterior, prin ucazul împăratului din 14 decembrie 1806, interdicţia a cuprins şi
porturile Mării Albe, fiind extinsă şi asupra celorlalte culturi cerealiere
38
[351, № 22396, p. 932-933].
39
În Anglia, în 1793-1814, 14 din 22 de recolte au fost deficiente într-o măsură mai mare sau mai mică
39
[655, p. 217], 131
mare a tratatului comercial anglo-otoman, comerţul intern al Imperiului Otoman, inclusiv cel cu
grâne, a fost deschis negustorilor străini [606, p. 3-5; 667, p. 4]. Descoperirea altor pieţe de desfacere pentru grânele exportate prin portul Odesa a început mai intens abia după 1815. După
grâne în Odesa încep a veni tot mai multe vase din Raguza, Triest şi Veneţia, dar aceste porturi
nu sunt de regulă destinaţia finală a acestora, ci doar puncte de tranzit spre alte porturi italiene,
spaniole, portugheze şi chiar engleze [503, p. 62].
Echilibrul geopolitic creat după Congresul de la Viena a fost doar pentru puţin timp benefic pentru dezvoltarea comerţului rus din bazinul Mării Negre. Rusia a adoptat, în 1816, potrivit
înţelegerilor, un tarif liberal, care facilita schimburile comerciale cu statele producătoare de mărfuri industriale. Perioada care a urmat după 1818 a limitat însă din nou geografia exportului de
cereale prin portul Odesa, din cauza intensificării politicilor protecţioniste în principalele state
europene cu privire la importul cerealelor. În Anglia, prin Actul din 1815, importul cerealelor
fără plata accizelor vamale se permitea doar atunci când pe piaţa internă preţul mediu la grâu
depăşea 80 de şilingi pe quarter, la secară, mazăre şi fasole – 53 şilingi, la ovăz – 26 şilingi şi la
orz – 40 şilingi. Când preţurile erau mai mici, importul era interzis. Autorii şi promotorii actului
estimau că preţul intern la grâu putea fi astfel menţinut la peste 80 de şilingi pe quarter. În perioada de până la 1818, porturile engleze nu au fost închise pentru importul de grâu, deoarece
preţul acestuia pe piaţa internă s-a menţinut la peste 80 de şilingi. După 1818, preţul a scăzut
substanţial, ajungând să constituie în perioada 1821-1828 în medie 67 şilingi 9 peni [664, p. 207;
661, p. 383; 616, p. 468], astfel că accesul grânelor străine pe piaţa engleză a fost închis. Prevederile legii engleze din 1815 au fost înăsprite ulterior, prin coborârea preţului minim de la care
importul cerealelor în Anglia era interzis. Acelaşi lucru a fost realizat şi în celelalte state din Europa de Vest. Franţa a impus în 1819 restricţii similare asupra importurilor de cereale, permiţând
importul de grâu doar în cazul când preţurile pe piaţa internă creşteau, în dependenţă de regiune,
peste 20, 18 sau 16 franci pe hectolitru. Mai multe cantoane elveţiene au impus şi ele, după anul
1822, taxe protecţioniste la importul cerealelor. Printr-un şir de acte legislative adoptate în perioada 1815-1825 Spania a încercat să încurajeze exporturile şi să descurajeze importurile, în
contrast cu perioada 1793-1814 [523, p. 566]. La 6 martie 1820, guvernul portughez a interzis
importul grâului arnăut şi a supus importul grâului de toamnă unei taxei prohibitive de 80 reali
pe alchieră
40
[75, f. 315].
Cu toate acestea, mai mulţi economişti europeni, oponenţi ai politicii protecţioniste în domeniul importului de cereale, analizează tot mai des exportul cerealelor prin portul Odesa, în
40
Alchieră – măsură utilizată în trecut în Portugalia şi Brazilia pentru cereale, sare şi alte produse friabile.132
încercarea de a determina revizuirea tarifelor prohibitive. În 1821, economistul englez Thomas
Tooke (1774-1858) publica în Edinburgh Review un articol în care afirma că preţurile la grâu în
Odesa, singurul port important din sudul Europei, erau extrem de fluctuante şi variate. În 1821,
preţul la grâu a constituit, după afirmaţia acestuia, circa 30 şilingi pe quarter, iar cheltuielile de
transportare în Londra depăşeau 22 şilingi şi 6 peni pe quarter. Conform opiniei sale, grâul din
Odesa, din cauza calităţii sale inferioare, mult sub cea a grâului englez, nu putea fi comercializat
pe piaţa engleză cu peste 48 şilingi. În concluzie, autorul sublinia că grâul importat din Odesa nu
putea face concurenţă disproporţionată agricultorilor englezi [587, p. 173-175]. În aprilie 1825,
economistul J.S. Mill (1806-1873), care va avea ulterior o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea
ideilor comerţului liber, scria în Westminster Review, contrar acestor argumente, că Thomas
Tooke a luat în considerare cel mai mare preţ existent în Odesa, ce s-a stabilit în aprilie 1821,
datorită cererii mari pe piaţa externă şi deficienţei în aprovizionare. J.S. Mill aducea următoarele
preţuri medii anuale la grâul exportat prin Odesa: în 1817 – 37 şilingi 3 ¾ peni, în 1818 – 26
şilingi 10 ¾ peni, în 1819 – 17 şilingi 1 peni, în 1820 – 18 şilingi 6 peni, în 1821 – 24 şilingi 10
½ peni, în 1822 – 22 şilingi 6 ¾ peni, în 1823 – 16 şilingi 7 ¼ peni, în 1824– 15 şilingi ¼ peni.
J.S. Mill estima că preţul mediu al cerealelor exportate prin Odesa în perioadă amintită era de 22
şilingi 4 ½ peni, la care se adăugau cheltuielile de transportare de 22 şilingi 6 peni, adică preţul
de comercializare la Mark-lane putea fi sub 45 de şilingi. Cât priveşte calitatea grâului din
Odesa, J.S. Mill preciza că aceasta era inferioară cu
1
/6 calităţii grâului englez şi că era necesar ca
ultimul să fie vândut la un preţ maxim de 53-54 şilingi pentru a putea rezista concurenţei. J.S.
Mill respingea şi ideea că creşterea exportului ar fi dus la mărirea preţului, deoarece, conform
informaţiilor de care dispunea, Odesa era înconjurată de teritorii fertile, la care se adăugau altele
în Podolia şi Crimeea, care încă nici măcar nu erau valorificate şi de unde cerealele puteau fi
exportate pentru secole la un preţ scăzut [587, p. 173-174]. Totuşi, dacă analizăm datele prezentate de economistul englez, observăm că preţurile depindeau foarte mult de cererea externă, astfel că în anul
1817, atunci când în Europa se înregistra o lipsă acută de cereale, preţul grâului a
fost de peste două ori mai mare decât în anul 1824, când cererea pe piaţa externă la cereale a fost
foarte scăzută. De altfel, în 1813-1826, preţul mediu de export al grâului în Odesa a avut fluctua-
ţii substanţiale, variind între 3,63 şi 8,50 ruble [411, p. 410]. J.S. Mill avea dreptate doar atunci
când aprecia calitatea grâului importat din Odesa, De altfel, renumitul chimist francez J.L. GuyLussac (1778-1850) afirma că grâul din Odesa era cel mai bun din Europa, deoarece conţinea
40% gluten, pe când cel francez doar 30% [621, p. 518].
La începutul anilor ’20, embargoul otoman impus vaselor comerciale sub pavilionul Rusiei, dar şi vaselor din ţări ca Spania, Sardinia şi Regatul celor Două Sicilii (care nu navigau sub 133
pavilion propriu, ci sub pavilion englez, francez şi rus), de a trece prin strâmtorile Bosfor şi
Dardanele, a creat obstacole importante în dezvoltarea geografiei exportului de cereale prin porturile din sudul Rusiei. La Congresul de la Verona (20 octombrie – 14 decembrie 1822), Franţa,
Anglia, Austria şi Prusia au susţinut propunerile împăratului rus de a reglementa conflictul cu
Poarta Otomană, inclusiv restabilirea libertăţii de comerţ şi de navigaţie în Marea Neagră [6, p.
45]. Cu toate acestea, în 1823 Poarta a interzis Rusiei să utilizeze vase greceşti sub pavilion rus
pentru satisfacerea necesităţilor sale comerciale[257, p. 35, 37]. Uneori restricţiile erau îndreptate spre a acoperi cererea de grâu a Constantinopolului [533, p. 16]. Chiar dacă prin Convenţia de
la Akkerman (25 septembrie / 7 octombrie 1826) Rusia a redobândit dreptul de navigaţie în apele
teritoriale ale Imperiului Otoman, tensiunile între cele două imperii nu au fost aplanate, degenerând în cele din urmă în războiul ruso-turc din 1828-1829. Odată cu demararea acţiunilor militare, partea turcă a
închis strâmtorile, iar cea rusă (prin ucazul împăratului din 8 august 1828) a
interzis exportul de cereale prin porturile de la Marea Neagră şi Marea Azov [368, № 2218, p.
763-764].
Orientarea geografică a exportului de cereale din portul Odesa era limitată şi din alte motive, în afară de cele deja enumerate. Spre exemplu, legislaţia engleză prevedea că cerealele de pe
continent puteau fi importate în Regatul Unit doar pe vase engleze sau sub pavilionul ţării exportatoare. Doar Franţa (prin actul bilateral din 1 iunie 1826) deţinea dreptul de a transporta pe vasele sale cereale
din dominioanele şi coloniile engleze în ţările străine şi din dominioanele franceze
în posesiunile britanice [519, p. 50, 263]. De asemenea, importul cerealelor dintr-un anumit stat
putea fi interzis prin decizia monarhului, în cazul în care vasele engleze erau supuse la taxe exagerate în porturile acelui stat [625, p. 10]. În pofida politicii protecţionist-prohibitive la importul
cerealelor, parlamentul englez monitoriza permanent sursele externe de aprovizionare cu cereale
în eventualitatea unor recolte proaste ce ar fi determinat neajunsul acestora pe piaţa internă. Rapoartele prezentate parlamentului englez reprezintă o sursă importantă de informaţii despre
comerţul european cu cereale. Un astfel de raport, elaborat, conform instrucţiunilor primite la 25
iunie 1825 din partea parlamentului englez, de inspectorul general al Oficiului Englez de Eviden-
ţă a Cerealelor, William Jacob, a fost prezentat la 20 aprilie 1826 în Camera Comunelor [649, p.
400]. Referitor la Odesa, William Jacob menţiona că moşierii din Podolia şi Volânia îşi expediau
cerealele în acest port, deoarece transportarea lor la Dantzig era prea costisitoare [649, p. 474],
chiar dacă preţul în Dantzig era mai bun [496, p. 13].
Conform calculelor noastre în baza datelor vamale săptămânale de care dispunem, doar în
perioada cuprinsă între 1 ianuarie şi 13 mai 1827 din Odesa au ieşit în larg 170 de vase maritime
cu cereale, din care 85 cu destinaţia Constantinopol, 28 – Genova, 14 – Liverpool, 13 – Livorno, 134
11 – Malta, 6 – Trieste, 4 – Londra, 3 – Zante, 2 – Smirna şi câte unul cu destinaţia Nisa, Lisabona, i-le Ionice şi Bristool. Din cele 170 de vase 58 navigau sub pavilion englez, 48 – austriac,
32 – rus, 28 – sardin şi 4 – turc. În porturile engleze, cele mai multe încărcături de cereale au fost
expediate de clanul Cortazzi – James, John şi Federico [307, pp. 12, 24, 27, 44, 52, 65, 68, 72,
76, 80, 84, 88, 92, 94, 104, 112, 116, 122, 130, 134, 142, 150]. Luând în calcul faptul că în perioada dintre stabilirea tarifului de import din 1815 şi a celui din 1828 importul cerealelor în Anglia a fost interzis timp
de 135 de luni din totalul de 159[517, p. 7], acest lucru nu este întâmplă-
tor. Aceşti negustori erau înrudiţi prin căsătorie cu familia de negustori englezi Hornley, care
deţinea o firmă importantă în Liverpool. Prin această alianţă Cortazzi au intrat în relaţii de afaceri cu marii negustorii de cereale, în special cu Joseph şi Charles Sturge din Birmingham [598,
p. 447]. Astfel ei obţineau informaţii esenţiale despre dinamica preţurilor pe piaţa internă engleză.
La 16 martie 1828, William Jacob a elaborat al doilea raport pentru parlamentul englez. În
continuare atenţia principală a fost acordată porturilor nordice, prin care se exportau cele mai
mari cantităţi de cereale cu destinaţia Anglia. Totuşi, în lista de preţuri la grâu şi secară în principalele porturi europene, pregătită în baza dărilor de seamă prezentate de consulii englezi pentru
lunile septembrie şi decembrie 1826, se arata că cele mai mici preţuri erau în Odesa[553, p. 262].
Însemnătatea cerealelor de import pentru Anglia a crescut tot mai mult în anii ’30, ea
desprinzându-se tot mai mult în dezvoltarea industrială de celelalte state europene, în detrimentul
agriculturii
41
Dar, pe lângă porturile engleze, o altă destinaţie a exportului de cereale din portul .
Odesa o reprezenta portul francez Marsilia. În 1825-1831, în Marsilia acostau în medie pe an 43
de vase provenite din Odesa [561, p. 164]. Preţul de livrare în Marsilia al grâului din Odesa în
aceşti ani se ridica la 5,50 franci pe hectolitru, iar preţul maxim de import era de 21 franci [563,
p. 143].
Noul tarif vamal englez în 1828 nu a soluţionat polemica iscată între susţinătorii şi oponen-
ţii legislaţiei vamale protecţioniste în domeniul cerealelor, care se acutizează. Ziarul Sun publica,
în anii 1830, observaţiile reformatoare ale lui Thomas P. Thompson (1789-1869) privind absurdităţile din Legea cerealelor. Autorul considera că legislaţia vamală protecţionistă în privinţa
importului de cereale frânează dezvoltarea obiectivă a economiei ţării. Potrivit acestuia, afirmaţiile aduse de unii legislatori precum că dependenţa de alte guverne în importul alimentelor ar determina în
mod obiectiv tendinţa acestora de a mări taxele de export la cereale pentru a-şi mări
veniturile erau aberante [654, p. 50]. T.P. Thompson sublinia că preţul scăzut cu care se achiziţi-
41
Unele surse afitrmă că regele Hanovrei William Henry, pentru a preîntâmpina instalarea în scaunul regal a Alexandrinei Victoria, pe atunci încă minoră, s-a grăbit să ajungă în Odesa pentru a bloca exporturile
de cereale în Regatul
Unit şi a crea o insuficienţă alimentară în ţară, iar după proclamarea sa rege al Angliei la 26 iunie 1830, a expediat el
însuşi o flotă de vase din Odesa cu cereale în vederea acoperirii deficitului creat
41
[654, p. 55]. 135
onau cerealele în Odesa şi veniturile realizate din exportul produselor manufacturiere erau un
motiv serios pentru a beneficia de oportunităţile existente [654, p. 58].
În a doua jumătate a anilor ’30, negustorii care importau cereale au început să caute soluţii
pentru a putea beneficia de noul sistem tarifar gradat adoptat în statele occidentale. Pentru un
profit maxim în condiţiile unor taxe variabile, cerealele trebuiau stocate în porturile din apropierea marilor pieţe de desfacere, ca să poată fi transportate fără întârzieri atunci când situaţia de pe
piaţa internă engleză, franceză, spaniolă sau portugheză determina activarea taxelor vamale minime de import [539, p. 20]. În aceste condiţii, în anii ’30, o importanţă crescândă în exportul de
cereale prin portul Odesa capătă Livorno, Genova şi Marsilia [573, p. 110]. Astfel, în 1838, prin
Odesa au fost exportate 990511 cetverturi de grâu: în Livorno – 446842 cetverturi (45,1% din
total), în Genova – 177099 cetverturi (17,9%), iar în Marsilia – 93758 cetverturi (9,4%) [312, p.
586], în porturile engleze – 82453 cetverturi (8,3%), în Triest – 58326 cetverturi (5,9%), în Malta – 44486 cetverturi (4,5%), în Constantinopol – 30455 cetverturi (3,1%), în porturile olandeze
– 28914 cetverturi (2,9%), în porturile belgiene – 16909 cetverturi (1,7%), în alte porturi – 11819
cetverturi (1,2%) [545, p. 105]. În perioada 1831-1841, din volumul total de 15311115 cetverturi
de grâu exportat prin porturile ruse de la Marea Neagră şi Marea Azov, 2201393 cetverturi
(14,4%) au avut ca destinaţie portul Marsilia [562, p. 92-93], iar dacă analizăm tabelul 3.3.2,
reiese că cel puţin ½ din această cantitate provenea din portul Odesa.
În anii ’30, negustorii de cereale recurg tot mai mult la scheme ingenioase pentru ocolirea
restricţiilor vamale, prin care cerealele ajungeau la consumatorii finali ca provenind din cu totul
alte state decât cele de origine. Astfel, economiştii din epocă apreciau ca o anomalie faptul că
grâul din Odesa a devenit un produs de comerţ important în Trieste, în pofida faptului că teritoriile învecinate aveau un potenţial egal de producere a cerealelor ca şi Podolia [632, p. 29]. Călă-
torul englez R. Bremner scria că în anul 1839 grâul s-a exportat din Odesa în special în
Constantinopol, Syra, Zante, Livorno, Genova, Marsilia, Londra şi chiar New York, secara – în
porturile Mării Adriatice, orzul – în Smyrna şi alte porturi turceşti, iar făina de grâu (în medie
3680 cetverturi anual) – în special în Grecia [492, p. 487]. Conform datelor oficiale, în acel an
prin Odesa au fost exportate 1417115 cetverturi de cereale [313, p. 85], din care 116991
cetverturi (8,2%)cu destinaţia Genova [313, p. 215]. Jules Juliany, autorul unei vaste lucrări despre comerţul extern al portului Marsilia, aprecia că, în anul 1839, volumul valoric al mărfurilor
exportate prin Odesa a constituit 54 milioane franci, din care 5654000 franci sau 10,4% au provenit din exportul mărfurilor în Franţa.
De altfel, în perioada 1837-1846, destinaţia principală a cerealelor exportate prin Odesa o
reprezenta porturile din Marea Mediterană – Livorno, Marsilia, Genova, Trieste, Veneţia[513, p. 136
55]. Evoluţia exportului de grâu prin portul Odesa pe destinaţii în anii 1840-1849 este analizată
în tabelul 3.4.1
Tabelul 3.4.1 Destinaţia exportului de grâu din Odesa (1840-1849)
Franţa St. italiene Anglia Imp. Otom. Malta Imp. Habs. Alte state
Anii Total
Cetv. % Cetv. % Cetv. % Cetv. % Cetv. % Cetv. % Cetv. %
1840 789007 152533 19,3 249030 31,5 253421 32,1 71125 9,0 25053 3,1 31113 3,9 6732 0,9
1841 720372 175644 24,4 228490 31,7 168935 23,4 75384 10,4 31061 4,3 32246 4,5 8612 1,2
1842 863422 211560 24,5 212450 24,6 298436 34,5 41473 4,8 9789 1,1 44037 5,1 45677 5,3
1843 1170245 469052 40,1 478988 40,9 97858 8,3 41557 3,5 49140 4,2 22454 1,9 11196 1,0
1844 1263036 415836 32,9 489496 38,7 119296 9,4 58802 4,6 65243 5,1 101861 8,0 12502 1,0
1845 1777087 467534 26,3 808170 45,4 128674 7,2 108291 6,1 54945 3,1 128674 7,2 80799 4,5
1846 1955316 858716 43,9 611934 31,3 197156 10,1 51173 2,6 49581 2,5 45708 2,3 141048 7,2
1847 2798183 1500985 53,6 415622 14,8 594176 21,2 29622 1,0 - - 132634 4,7 125144 4,5
1848 1958283 262885 13,4 575089 29,3 784636 40,0 43278 2,2 20325 1,0 233948 11,9 38122 1,9
1849 1567265 169255 10,8 369334 23,5 762972 48,6 77722 4,9 15278 0,9 146724 9,3 25980 1,7
Total 14862216 4684000 31,5 4438603 29,8 3405560 22,9 598427 4,0 320415 2,1 919399 6,2 495812 3,3
Sursa: [179, f. 3; 257, p. 73] * Inclusiv Sicilia
Datele din tabelul 3.4.2 demonstrează că Constantinopolul, care reprezenta principala destinaţie a exportului de grâu din Odesa în primele decenii ale secolului al XIX-lea, îşi pierde importanţa în anii ’40,
revenindu-i o pondere medie de doar 4%. Oraşul-port otoman continua şi în
această perioadă să importe din Odesa cereale şi făină, în valoare medie de 40 milioane de piaştri
anual, dar creşte semnificativ volumul exporturilor pe alte destinaţii. Rusia, de altfel, a reuşit să
obţină o taxă vamală de 3-4 ori mai mică decât cea prevăzută de tariful vamal turc pentru importul cerealelor [658, p. 388].
Destinaţia exportului de grâu din
Odesa (1840-1844)
Fr anţa
29%
Statele
Italiene
34%
Anglia
20%
Imperiul
Otoman
6%
Malta
4%
Imperiul
Habs bur gic
5%
Alte state
2%
Destinaţia exportului de grâu din
Odesa (1845-1849)
Fr anţa
32%
Statele
Italiene
28%
Anglia
25% Imperiul
Otoman
3%
Malta
1%
Imperiul
Habs bur gic
7%
Alte state
4%
Figura 3.4.1. Reprezentarea grafică a datelor din Tabelul 3.4.2137
După cum se poate observa din tabelul 3.4.1, ponderea Franţei în exportul de grâu prin
Odesa în anii 1840-1849 a alcătuit 31,5%, reprezentând în medie 468400 cetverturi anual. Cea
mai mare pondere în acest export revenea portului Marsilia, şi era concentrat în mâinile câtorva
case de comerţ – „Rodocanachi & Co.”, „Ralli, Schilizzi & Argenti”, „Zizinia Bros.” ş.a. În
1840, Casa de Comerţ „Rodocanachi & Co.” exporta din Odesa în Marsilia 38202 cetverturi de
grâu, iar „Ralli, Schilizzi & Argenti” – 8299 cetverturi de grâu [539, p. 46]. În acel an, în Marsilia ancorau 194 de nave cu mărfuri provenite din porturile ruse de la Marea Neagră, dintre care
124 din Odesa [562, p. 87]. În anul 1850, Casa de Comerţ „Zizinia Bros” a exportat din Odesa în
Marsilia 17530 cetverturi de grâu, „Zarifi” – 15390 de cetverturi de grâu, „Rodocanachi & Co.”
– 4640 cetverturi de grâu, iar „Petrocochino & Agelasto” – 4055 de cetverturi de grâu [539, p.
47]. Afluxul de grâu ieftin din Odesa îi îngrijora pe producătorii de cereale din Franţa, deoarece
ducea la micşorarea preţului intern şi, ca rezultat, la ruinarea lor şi susţineau menţinerea unor
taxe înalte la importul cerealelor [605, p. 238]. Din acest considerent, porturile italiene continuau
să reprezinte o destinaţie intermediară importantă a exportului de cereale din Odesa.
Datele din tabelul 3.4.1 relevă că în porturile italiene se îndrepta, în perioada 1841-1849,
între 14,8% şi 45,4% din întreaga cantitate de grâu exportată prin Odesa. Cea mai mare pondere
în acest export o avea portul Genova. Astfel, în anul 1840, prin portul Odesa au fost exportate
789007 cetverturi de grâu, inclusiv în Genova 111364 cetverturi (14,1%) – cantitate care, raportată la volumul total de grâu importat în Genova (714000 cetverturi), reprezintă 15,6% [314, p.
387]. În anul 1841, prin portul Odesa au fost exportate 720372 cetverturi de grâu, din care
228490 cetverturi (31,7%) în porturile italiene, inclusiv în Genova 120167 cetverturi (52,6%)
[315, p. 219], în anul 1842 – 863422 cetverturi şi, respectiv, 212450 cetverturi (24,6%) şi
137691 cetverturi (64,8%) [316, № 83], iar în anul 1843 – 1170245 cetverturi şi, respectiv,
478988 cetverturi (40,9%) şi 281587 cetverturi (58,8%) [317, p. 267]. Către sfârşitul anilor ’40,
cerealele provenite din Odesa au devenit principalul articol de comerţ şi pentru portul Livorno.
În anul 1847, spre exemplu, din totalul de 2501 vase ancorate în acest port din Ducatul Toscanei,
871 erau din porturile ruse de la Marea Neagră [573, p. 30, 43]. Deşi, în cele mai dese cazuri,
porturile italiene erau puncte intermediare, în unii ani cerealele erau folosite şi pentru acoperirea
necesităţilor interne [633, p. 320].
Cât priveşte Anglia, în anii ’40, după cum se poate sesiza din tabelul 3.4.1, prin Odesa au
fost exportate cu această destinaţie 3405560 cetverturi de grâu sau 22,9% din volumul total. Pe
de altă parte, importul în Anglia în această perioadă a constituit 36838079 cetverturi de grâu
[516, p. 144], iar ponderea portului Odesa ar reprezenta 9,2%. Importul anual de cereale în Anglia se ridica în anii ’40 la 5,5-6 milioane, iar în 1847 a constituit 12 milioane de cetverturi, din 138
care jumătate o constituia grâul [445, p. 9]. Însă foarte puţini negustori din Odesa îşi permiteau
să exporte cereale direct în Anglia, cel mai mare consumator din Europa la acel moment. Doar
casele de comerţ Rodocanachi, Ralli şi Papudoff exportau constant cantităţi importante de cereale direct în porturile engleze. În perioada 1841-1845, aceştia au exportat în Anglia 269250
cetverturi de grâu şi de sămânţă de in sau 53850 cetverturi în medie pe an [539, p. 48]. Cei mai
mulţi negustorii din Odesa îşi puteau permite să exporte cerealele fie în Constantinopol, fie în
porturile italiene, de unde acestea erau preluate de alţi negustori, de regulă greci, care îşi asumau
costurile reexportării cerealelor fie în portul Marsilia, fie în, condiţii prielnice, în porturile engleze.
Evoluţia exportului de cereale din Odesa în porturile engleze în anii ’40 este relevantă mai
ales dacă urmărim reprezentarea grafică a tabelului 3.4.1. Evidenţiem creşterea care a survenit
drept urmare a liberalizării legislaţiei vamale engleze privind importul de cereale, care s-a înfăptuit în câteva etape: 1842, 1846 şi 1849. Între 1828-1842, în Anglia au existat doar 21 de cazuri
când au fost impuse taxe vamale mai joase şi 8 cazuri când a fost impus un tarif mai mare, iar
între 1842 şi 1849 – 18 şi, respectiv, 14 cazuri [661, p. 383-384]. Însă necesităţile crescânde ale
industriei îi făceau pe parlamentarii englezi să iniţieze modificarea prevederilor legii privind
importul cerealelor. Au fost solicitate mai multe informaţii de la reprezentanţele consulare engleze privind cantităţile şi preţul cerealelor disponibile în porturile europene. Consulul englez din
Odesa scria că, din cauza circumstanţelor prezente, frahtului extraordinar de mic şi ratei de
schimb rublă/liră favorabile, o încărcătură de cel mai bun grâu din Odesa putea fi expediat în
Anglia cu următoarele cheltuieli: 22 şilingi 6 peni – preţul iniţial, 2 şilingi 5 peni – cheltuieli de
încărcare, frahtul – 6 şilingi 7 peni, asigurarea şi depozitarea în Anglia – 4 şilingi [596, p. 413].
În pofida informaţiilor pe care le-a obţinut de la reprezentanţele sale consulare, parlamentul englez a decis coborârea în 1842 a gradaţiei tarifare la importul de grâu: atunci când pe piaţa internă preţul
acestuia ajungea la 51 şilingi pe quarter, se activa accizul prohibitiv de o liră sterlină.
Taxa minimă de un şiling se percepea când preţul grâului pe piaţa internă depăşea 73 de şilingi
[582, p. 133].
La 11 mai 1846, Camera Comunelor din parlamentul englez a pus în discuţie un nou proiect de lege privind importul de cereale (Corn Importation Bill). În cadrul dezbaterilor, parlamentarul Philip Taylor a
prezentat preţurile anuale minime şi maxime la cereale exportate din
Odesa pentru perioada 1834-1843. Acesta constata că dinamica preţurilor la cereale în Odesa era
diferită de cea din Anglia. De asemenea, anul în care s-a înregistrat cel mai mare preţ în Anglia
nu era acelaşi în care s-a înregistrat cel mai mare preţ în Odesa. Unii parlamentari se pronunţau
însă împotriva anulării taxelor protecţioniste la importul cerealelor, deoarece producătorii englezi
nu ar fi fost în stare să-şi acopere costurile de producţie, comercializându-şi cerealele la un preţ139
atât de scăzut, lucru ce putea periclita producţia cerealelor în Anglia [536, p. 361]. La 15 mai
parlamentarul M. Gore le reproşa părtinitor că preţul la grâu în Odesa era suficient de mare, lu-
ând în calcul calitatea lui inferioară faţă de grâul englez de calitate bună, căruia nu-i putea face
concurenţă [536, p. 642].
După ce a trecut de Camera Comunelor, noul proiect de lege privind importul cerealelor în
Anglia a ajuns să fie dezbătut şi în Camera Lorzilor. Aici, de asemenea, s-a pus în discuţie preţul
grâului în Odesa şi măsura în care acesta putea submina producătorii englezi. La 25 mai 1846, în
cadrul discuţiilor, lordul Edward Stanley afirma că fluctuaţia anuală a preţurilor la cereale până
în 1842, când a fost adoptată legea aplicabilă la acel moment privind taxarea cerealelor de import, era de 49%, iar pe parcursul celor doi ani ulteriori – de doar 30%, pe când în Odesa, doar
între decembrie 1844 şi decembrie 1845, fluctuaţia a constituit 50%, iar în alte porturi europene
şi mai mult [536, p. 1144]. Până la urmă, la 25 iunie 1846, Camera Lorzilor a aprobat un nou Act
de import, înaintat spre dezbateri de prim-ministrul Robert Peel. Conform prevederilor acestui
act, abolirea legilor protecţioniste din domeniul comerţului cu cereale urma să intre în vigoare de
la 1 ianuarie 1849. Până atunci au fost stabilite taxe moderate: pentru importul grâului – între 7,5
şi 20% ad valorem, pentru orz – între 6,5 şi 20% ad valorem, iar pentru ovăz – între 7 şi 22% ad
valorem în dependenţă de preţul mediu de pe piaţa internă[646, p. 318; 209, p. 361].
Contextul favorabil stabilit odată cu revizuirea tarifelor engleze la importul cerealelor a
avut un efect imediat asupra exportul grânelor din Odesa [219, p. 132]. Creşterea a fost amplificată de cererea înaltă de pe piaţa externă, datorată secetei ce a cuprins Europa Occidentală în anii
1845-1846 [257, p. 51]. Ca urmare, în 1846 au putut fi exportate 2245470 cetverturi de cereale,
iar în 1847 – 3240774 de cetverturi sau cu circa 44% mai mult decât în anul precedent.
După afirmaţia administratorului docurilor londoneze Charles Capper, după abolirea tarifelor protecţioniste în Anglia, Odesa a devenit principalul port frecventat de negustorii englezi
[501, p. 208]. De altfel, cum atestă datele din tabelul 3.4.1, sub influenţa acestei decizii exportul
de cereale în Anglia din Odesa a crescut cu peste 5 puncte procentuale. Tendinţa respectivă se
observă şi în datele caselor de comerţ „Ernest Mahs and Co.”, „J. Zuckerbecker and Co.”,
„Lengrich and Co.” şi „H.F. Menger” din Odesa, chiar dacă ele diferă de cele oficiale prezentate
în tabelul 3.4.1. Potrivit acestora, dacă în anul 1844 s-au exportat în Anglia 108288 cetverturi de
grâu, în 1845 – 148768, iar în 1846 – 263639, atunci în 1847 – 708918, în 1848 – 897904, în
1849 – 844245, în 1852 – 789072, iar în 1853 – 692490 cetverturi [651, p. 13-14; 513, p. 66].
Din cantitatea totală de cereale exportate în 1847 grâul a constituit 2798183 cetverturi
(86,3%). Conform unor surse franceze, din cantitatea respectivă 1003000 cetverturi au fost
transportate în porturile engleze (35,8%), 544400 cetverturi – în porturile mediteraneene 140
(19,5%), încă circa 17600 cetverturi – în cele nordice (0,6%) [593, p. 250], fără a se specifica
destinaţia restului de 1233183 cetverturi (44,0%). De altfel, datele oficiilor vamale privind importul cerealelor diferă substanţial de datele vămii din Odesa. Conform acestora din urmă (tabelul 3.4.2), cea
mai mare cantitate de grâu exportat, de 1500985 cetverturi (53,6%), a avut ca destinaţie declarată porturile franceze, cele engleze – 594176 cetverturi (21,2%), cele italiene ‒
415622 cetverturi (14,9%) şi restul de 287400 cetverturi (10,3%) – porturile turceşti, austriece
etc. Putem presupune că diferenţa atât de mare se datorează schemelor practicate în comerţul
internaţional, unde destinaţia iniţială a cerealelor nu era întotdeauna destinaţia finală.
Valul revoluţionar din întreaga Europa a adus cu sine, în anii care au urmat, o diminuare
importantă în comerţul portului Odesa. Cauzele principale ale acestei scăderi au fost: pe de o
parte, recolta bună de cereale obţinută în Occident, holera ce a cuprins Odesa în anul 1848 şi
evenimentele revoluţionare, ce au periclitat desfăşurarea normală a comerţului [443, p. 408]. În
plus, criza economică din 1848 a afectat serios şi sistemul comerţului european cu cereale. Cele
mai mari exporturi prin Odesa s-au realizat în aceşti ani în porturile engleze. În 1848-1849, din
volumul total de 1567265 cetverturi de grâu exportate prin Odesa, în Anglia au ajuns 762972
cetverturi [593, p. 250]. Din totalul de 4280875 cetverturi de grâu importate în Anglia în 1848
din Odesa proveneau în acest fel 18,3% [516, p. 144]. Totuşi, exportul în Anglia se realiza contrar logicii comerciale, deoarece în regiunile sud-vestice ale Rusiei recoltele au fost destul de
proaste, iar în Anglia mai bune ca de obicei [522, p. 104]. Ca rezultat, cerealele au fost exportate
la preţuri joase, mai ales că şi negustorii din Franţa, Austria, SUA şi porturile baltice au exportat
masiv cereale în Anglia, lucru ce a determinat suprasaturarea pieţei [45, f. 130v]. Ziarul englez
The Economist sublinia că, după anularea legilor cerealelor, morarii englezi solicitau tot mai
mult grâu dunărean, datorită calităţii înalte a acestuia. Autorul preciza că grâul din Principatele
Române era mai curat şi într-o stare mai bună, astfel încât, dacă în trecut el era preţuit sub grâul
polonez din Odesa, atunci „în prezent el costă mai mult şi se vinde mai scump” [40, f. 1-2; 466,
p. 57-58].
La 27-28 iunie 1851, istoricul şi omul de stat francez Louis Adolphe Thiers a ţinut un discurs în faţa Asambleii Naţionale privind regimul comercial al Franţei, în care combătea temerile
privind consecinţele negative pe care importul de cereale, în special din Odesa, le putea avea
asupra producătorilor agricoli francezi în caz că erau abolite taxele protecţioniste [515, p. 24, 46,
49, 118-119]. Sub influenţa exemplului englez, abolirea legilor protecţioniste privind importul de
cereale a fost promovată şi în Franţa. Totuşi, noile prevederi admiteau importul grâului doar cu
condiţia ca o cantitate corespunzătoare de făină să fie exportată din Franţa [500, p. 43]. În aceste
condiţii, dat fiind concurenţa pe care o suporta grâul rus pe piaţa occidentală, negustorii din 141
Odesa se reorientează tot mai mult spre alte tipuri de cereale. În anii 1851 şi 1852, prin Odesa au
fost exportate 313384 cetverturi şi 348624 cetverturi de porumb, din care, în Anglia, 103046
cetverturi (32,9%) şi, respectiv, 304930 cetverturi. Pe de altă parte, raportat la volumul total de
porumb importat în Anglia în aceşti ani (1672965 şi 1516981 cetverturi), ponderea Odesei a alcătuit 6,1% şi, respectiv, 20,1% [40, f. 2; 466, p. 58-59; 513, p. 61]. La fel, în anul 1852, prin
Odesa s-au exportat în Anglia 630139 cetverturi de grâu sau 35,6% din volumul total de 1,77
milioane cetverturi importate [513, p. 61], precum şi 33160 cetverturi de orz [513, p. 65]. Autorii
unui periodic italian apreciau, pe de altă parte, că în 1852, din Odesa au fost exportate în porturile mediteraneene, inclusiv Adriatica, Arhipelag şi Constantinopol, peste un milion de cetverturi
de grâu, în Anglia – peste 500 mii cetverturi, în porturile din nordul continentului – circa 90900
cetverturi şi în Principatul Munteniei – circa 1500 cetverturi de grâu de înaltă calitate pentru însămânţare [548, p. 87-88]. Conform aceleiaşi surse, exportul porumbului s-a ridicat la 313383
cetverturi, din care 227056 în Anglia, iar restul în porturile mediteraneene. Au mai fost exportate
48754 cetverturi de orz, în special în Anglia, dar şi în porturile din nordul Europei, 9650
cetverturi de ovăz, în special în porturile din Mediterană, şi 16152,5 cetverturi de făina, în principal în Constantinopol[326, № 1; 548, p. 87-88].
Indicii respectivi au fost şi mai impunători în 1853, în mare parte datorită faptului că, anticipând izbucnirea războiului ruso-turc şi închiderea strâmtorilor, negustorii din ţările occidentale
s-au grăbit să-şi mărească rezervele şi au importat masiv cereale. În plus, în Anglia, datorită faptului că recoltele din 1852 şi 1853 au fost cu 25% mai mici decât cele medii [445, p. 9], necesitatea importului se ridica la circa 10 milioane cetverturi [516, p. 144]: al Franţei – la circa 2 milioane cetverturi [592, p. 339],
iar al celorlalte state europene ‒ la 6 milioane de cetverturi [445,
p. 17]. Astfel, necesitatea de cereale în statele europene se ridica, în anul 1853, la circa 18 milioane de cetverturi. Cantitatea de 4263597 cetverturi de cereale furnizată în Odesa pentru export
putea acoperi peste 23,6% din această cantitate. Dar şi oferta de pe piaţa externă era destul de
înaltă. În consecinţă, prin Odesa au fost exportate 3126434 cetverturi de grâu, inclusiv în Anglia
959099 cetverturi (30,7%), precum şi 672355 cetverturi de alte cereale, inclusiv în Anglia
341225 cetverturi (50,7%) [445, p. 46], în cea mai mare parte porumb. În total, în Anglia au fost
importate în acel an 2199393 cetverturi de porumb [644, p. 321], inclusiv din Odesa 172561
cetverturi [615, p. 356, 360] sau 7,84%.
3.5. Concluzii la Capitolul 3
Analiza izvoarelor ne permite să conchidem că un rol esenţial în afirmarea portului Odesa
în sistemul comerţul european cu cereale l-a avut orientarea spre piaţă a producţiei de cereale în 142
regiunile din sud-vestul Imperiului Rus. Cu toate că infrastructura regională era slab dezvoltată,
dificultăţile în transportarea cerealelor erau depăşite prin antrenarea unui număr impresionant de
ţărani, care fie erau obligaţi de moşieri să îndeplinească aceste servicii ca impozite personale, fie
se angajau contra plată pentru a putea câştiga un ban în plus. Dacă marii moşieri îşi permiteau
să-şi transporte produsele de sine stătător în Odesa, iar gospodăriile acestora s-au orientat mai
repede spre cerinţele pieţei, atunci moşierii mai mici, precum şi ţăranii, care nu-şi permiteau
acest lucru, erau nevoiţi să apeleze la serviciile diferitor intermediari, iar gospodăriile acestora sau încadrat în comerţul extern prin portul Odesa doar odată cu creşterea semnificativă a cererii
de pe piaţa externă.
Costurile de transportare a produselor au influenţat simţitor nivelul de răspândire al relaţiilor capitaliste de producţie în agricultura rusă, adică numărul gospodăriilor moşiereşti şi ţărăneşti
orientate spre piaţă. În cazul în care erau prea mari, acestea întârziau integrarea regiunilor mai
îndepărtate de porturile comerciale în relaţiile marfă-bani. Costurile de transport depindeau totodată de situaţia căilor de comunicaţie, capacităţile mijloacelor de transport, disponibilitatea
transportării în diferite perioade ale anului. Anume aceste elemente au conturat limitele teritoriilor subordonate portului Odesa în urma extinderii pieţei externe europene. Pe de altă parte, despre rolul în
parte al guberniilor din sud-vestul Imperiului Rus şi al Basarabiei în comerţul cu cereale prin portul Odesa putem judeca la justa valoare doar analizând drumurile comerciale care
legau hinterlandul cu acest oraş-port, preocupările administraţiilor locale în căutarea unor noi căi
de comunicaţii şi amenajarea celor deja existente.
Integrarea Basarabiei în sistemul comerţului extern cu cereale prin portul Odesa s-a realizat
în câteva etape: prima etapă ‒ de la anexarea provinciei şi până la adoptarea Regulamentului cu
privire la comerţul Basarabiei (1825), a doua etapă a durat până la 1832, când a fost suprimat cordonul sanitaro-vamal de la Nistru, şi cea de-a treia etapă a durat până la 1853. În prima etapă exportul de
cereale din Basarabia prin portul Odesa se realiza foarte anevoios, fiind incomodat de
lipsa unui cadru juridic clar de trecere a mărfurilor pe piaţa internă rusă. În cea de a doua etapă,
singurul impediment rămâne a fi cordonul sanitaro-vamal, care va fi desfiinţat abia în 1832, conform Regulamentului aprobat la 26 septembrie 1830. Dacă, iniţial, iniţiativa contractării cerealelor
pentru a fi furnizate exportatorilor din Odesa era din partea negustorilor din Odesa şi Basarabia, în
anii ’40 observăm că tot mai mulţi moşieri singuri îşi transportau cerealele în Odesa, pentru a le
comercializa direct exportatorilor şi a evita cheltuielile pretinse de intermediari.
În dinamica exportului de cereale prin portul Odesa de asemenea au existat câteva etape:
trei de ascensiune majoră (1794-1818, 1843-1848, 1852-1853), o etapă de stagnare (1819-1842,
cu unii ani în care exporturile au fost, din anumite cauze, de-a dreptul mediocre) şi o etapă de 143
scădere (1849-1852).
Destinaţia exportului de cereale din Odesa a depins, în mare măsură, de politica comercială
a statelor europene. Dacă, iniţial, exportul de cereale din portul Odesa avea ca destinaţie
Constantinopolul, în anii ’30 situaţia se schimbă, principalele destinaţii devenind porturile Genova, Livorno şi Marsilia, care redirecţionau cea mai mare parte a încărcăturilor spre porturile engleze şi
franceze, în virtutea sistemului de taxe vamale gradate la importul cerealelor corelat cu
preţul de pe piaţa internă a acestor state. Odată cu anularea taxelor vamale protecţioniste la importul cerealelor în statele vest-europene, ponderea exportului direct creşte substanţial, iar a celui
de tranzit este în scădere. Astfel, după 1846, cota procentuală a portului Odesa în volumul de
grâu importat în Anglia ajunge să depăşească, în unii ani, 35%. Competitivitatea cerealelor din
Odesa era asigurată de preţul foarte mic şi calitatea bună a acestora.
În cele din urmă, în baza analizei integrale a secţiunilor capitolului 3, conchidem dimensiunile şi factorii determinaţi ai procesului de integrare a pieţei interne ruse în sistemul pieţei europene de cereale, şi
anume: potenţialul şi limitele producţiei de cereale, căile de comunicaţie şi
transporturile, costurile şi veniturile, normele legislaţiei comerciale. 144
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI
Studierea izvoarelor de arhivă inedite şi a celor publicate, precum şi a literaturii de specialitate
ne-a permis soluţionarea unei probleme importante a ştiinţei istorice actuale naţionale şi universale
– cea a dezvăluirii mecanismului procesului de integrare a pieţei interne a Imperiului Rus în sistemul pieţei europene. Oraşul-port Odesa a devenit o componentă de bază a acestui proces, influen-
ţând şi determinând producţia de cereale în regiunile de sud-vest ale Imperiului Rus, implicarea
capitalului comercial în asigurarea desfacerii cerealelor, instituţionalizarea comerţului cu cereale
prin companiile sale de comerţ; asigurarea, transportarea şi creditarea, aplicarea legislaţiei în domeniul comerţului cu cereale, concurenţa şi convergenţa preţurilor la cereale pe plan european. Portul
Odesa a determinat creşterea eficienţei şi echilibrului sistemului comerţului european cu cereale,
fapt ce a avut ca finalitate integrarea pieţei interne ruse în sistemul pieţei europene de cereale.
În ceea ce priveşte producţia, negustorii din oraşul-port Odesa, aflaţi în căutarea cerealelor
pentru export, au avut o contribuţie mare în orientarea spre piaţa externă a producătorilor agricoli
din guberniile Malorosiei, Novorosiei şi din Basarabia. Basarabia s-a încadrat mai activ în comerţul cu cereale prin portul Odesa, începând cu a doua jumătate a anilor ’30, după unificarea
vamală a provinciei cu restul imperiului, ajungând la sfârşitul anilor ’40 principalul furnizor de
grâu şi porumb pentru exportul din Odesa. Comerţul extern de cereale prin Odesa a depins, în
primul rând, de nivelul orientării spre piaţă a gospodăriilor agricole din regiunile de sud-vest ale
Imperiului Rus, iar în al doilea rând, – de cererea existentă, de la an la an, pe piaţa externă.
Schimbările structurale care au cuprins în cele trei decenii întregul sistem de relaţii de producţie,
mai ales în guberniile în care relaţiile de şerbie erau slab răspândite, au permis dublarea şi chiar
triplarea cantităţii de cereale plasate pe piaţa externă.
Odesa a devenit un centru european al capitalului comercial încadrat în comerţul cu cereale. Burghezia comercială din portul Odesa a beneficiat de largi facilităţi care au atras un capital străin substanţial, iar
negustorii de ghildă de aici au ajuns printre cei mai înstăriţi din Imperiul
Rus. Astfel, componenţa etnică a burgheziei comerciale din Odesa era destul de pestriţă, fiind
constituită din greci, francezi, italieni, englezi, ruşi, spanioli, evrei ş.a.m.d. Marea burghezie comercială din Odesa a stabilit strânse legături cu marile companii comerciale din Londra, Trieste,
Genova, Marsilia, Constantinopol şi alte oraşe europene. Marele capital comercial a favorizat
dezvoltarea micii burghezii care, acţionând ca intermediară între producători şi marii exportatori
din oraşul-port Odesa, a contribuit la dezvoltarea exportului de cereale prin portul Odesa.
Datorită statutului de porto-franco de care a beneficiat portul Odesa timp de 40 de ani, în
perioada 1819-1858 acesta a ajuns un centru important al reţelelor greceşti de transportare a ce-145
realelor din Marea Neagră în sud-vestul Europei şi Albion. Reţeaua exporta încărcături masive de
cereale şi alte produse agricole din regiunile pontice şi mediteraneene în Europa de Vest şi de Nord
şi importa produse manufacturiere, în special textile, în direcţie opusă, fapt ce oferea afacerilor
eficienţă şi caracter lucrativ şi le proteja de politicile comerciale protecţioniste.
Cât priveşte asigurarea comercială şi creditul comercial, în Odesa activau instituţii cu capital privat şi de stat care asigurau încărcăturile cu cereale pe toate destinaţiile europene şi ofereau credite substanţiale
negustorilor pentru afaceri cu cereale. Încărcăturile de cereale din Odesa
erau creditate şi asigurate şi în marile porturi din Europa, inclusiv: Constantinopol, Livorno,
Marsilia, Genova ş.a. În anii ’30, capitalul grec, a cărui reţea de negoţ a ajuns să domine comer-
ţul cu bumbac din Egipt şi cu cereale din regiunile de nord-vest ale Mării Negre, s-a alăturat la
Baltic Exchange (centrul internaţional în afaceri de navlosire şi asigurări maritime) capitalului
englez, care avea, la rândul său, legături strânse cu capitalul din porturile Hansei. Astfel, creditul
englez sau francez a devenit accesibil pentru negustorii din Odesa prin intermediul alianţelor de
afaceri, deseori bazate pe legături de rudenie sau matrimoniale.
Legislaţia comercială a Imperiului Rus a evoluat în strânsă legătură cu necesităţile exportului de cereale. Statutul de porto-franco, acordat Odesei în 1817, privilegia importurile, dar se
dorea a fi un suport pentru exportul cerealelor. Din acest motiv, în plină epocă a protecţionismului, dreptul libertăţii comerciale pentru Odesa a generat multe discuţii aprige. Cu toate acestea,
analiza izvoarelor de arhivă şi a literaturii monografice ne face să concluzionăm că statutul de
porto-franco a facilitat într-o mare măsură exportul cerealelor, de aceea, şi indiferent de faptul că
guvernul rus a introdus diferite restricţii, el cel puţin nu s-a implicat în anularea lui.
În acelaşi timp, în statele vest-europene, importul de cereale era reglementat cu restricţii
prohibitive menite să apere producătorii agricoli proprii. Guvernele europene solicitau permanent
informaţii despre stocurile de cereale din principalele porturi europene. Odesa apare, astfel, ca
subiect de discuţii şi analiză în numeroase rapoarte, articole de presă, dezbateri parlamentare,
eseuri şi lucrări fundamentale de economie. Ca urmare, putem vorbi de fenomenul Odesa, care a
cuprins nu doar pieţele europene, ci şi mentalitatea oamenilor, indiferent de nivelul social şi de
avere, dat fiind faptul că pâinea e prezentă pe mesele tuturor.
Analiza profundă a evoluţiei gândirii economice, iar odată cu aceasta – şi a politicii comercialvamale a statelor europene, ne permite să conchidem că cerealele au reprezentat un element important în afirmarea principiilor liberale în comerţul internaţional. Acest fenomen se datora, pe de o parte,
necesităţilor de asigurare a consumului curent al populaţiei, iar pe de alta, – imperativului de asigurare cu noi pieţe de desfacere pentru mărfurile industriale. În condiţiile în care dezvoltarea statelor
europene bazate pe principii capitaliste nu a fost uniformă, ideea aprofundării diviziunii internaţiona-146
le a muncii a devenit una foarte atrăgătoare pentru industriaşii din statele occidentale. De aceea, stimularea caracterului agrar al economiei în astfel de state precum Rusia, prin eliminarea taxelor
protecţioniste la importul cerealelor şi altor produse agricole, avea de fapt drept scop, subminarea tendinţelor de industrializare a acestora şi de transformare a lor în surse de materie primă.
Exportul de cereale prin portul Odesa a devenit determinant în raportul dintre cerere şi
ofertă pe plan european. Portul Odesa acoperea o parte semnificativă a cererii existente în Anglia, Franţa şi Imperiul Otoman, iar perioadele de creştere maximă a exporturilor de cereale prin
Odesa coincid cu cele în care, ca urmare a recoltelor proaste, în statele vest-europene se înregistra o cerere sporită la acestea. Dar preţul scăzut la cerealele ruse determina o cerere înaltă chiar şi
în anii când producţia internă a statelor europene era satisfăcătoare. Corelarea cererii cu oferta
internă şi externă determina procesul de convergenţă şi ajustare a preţurilor pe plan european.
În cele din urmă, putem afirma că portul Odesa a avut un rol important în sistemul comerţului
european cu cereale prin concurenţa pe care a creat-o exportatorilor tradiţionali. Odată cu creşterea
comerţului cu cereale prin portul Odesa are loc o scădere şi decădere a importanţei porturilor nordice
în comerţul european cu cereale. Competitivitatea portului Odesa se baza, pe de o parte, pe cereale
ieftine, iar pe de alta, pe statutul de porto-franco, care submina competitivitatea altor porturi ruse de
la Marea Neagră şi Marea Azov, dar şi a celor de la gurile Dunării, al căror principal articol de export
la fel erau cerealele. În ultimul caz putem vorbi despre o concurenţă incorectă, deoarece Imperiul
Rus a recurs la tehnici abuzive pentru a bloca navigaţia comercială dintre Dunăre şi Marea Neagră.
Elaborările propuse în teză au câteva avantaje importante şi anume permit: a aprecia la mod
obiectiv transformările social-economice şi politice din spaţiul pruto-nipreano-pontic la sfârşitul secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea, depăşind astfel deficienţele abordărilor
naţionaliste sau imperialiste; a sesiza legătura dintre intensificarea comerţului extern cu cereale prin
portul Odesa şi procesul de integrare a pieţei interne ruse în sistemul pieţei europene; a percepe transformările economice în strânsă legătură cu cele sociale, inclusiv într-o problemă majoră, precum
cea a
genezei burgheziei naţionale; a integra istoria locală în cea naţională, iar cea naţională în cea universală, fără a recurge la generalizări simplificate. Valoarea acestor elaborări determină impactul lor în
dezvoltarea ştiinţei, deschizând noi perspective în cercetarea comparativă a istoriei statelor din regiune.
Rezultatele obţinute permit formularea unei serii de cercetări de perspectivă. În primul rând,
este necesar un studiu ce ar aborda în complexitate problema integrării pieţei interne ruse în sistemul comerţului european. O altă problemă de realizare în viitor este cea a evoluţiei preţurilor la cereale în
Rusia şi alte state europene în contextul integrării pieţei interne ruse în sistemul comerţului
european cu cereale. În cele din urmă, o problemă de mare perspectivă rămâne rolul pieţei interne
ruse în formarea pieţei europene de cereale. 147
BIBLIOGRAFIE
În limba română
1. Agachi A. Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub ocupaţia militară rusă (1806-1812). Ediţia a II-a.
Chişinău: Pontos, 2008. 211 p.
2. Boldur A. Istoria Basarabiei. Ediţia a II-a. Bucureşti: „Victor Frunză”, 1992. 542 p.
3. Buşe C. Comerţul extern prin Galaţi sub regimul de port-franc (1837-1883). Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste Române, 1976. 202 p.
4. Buşe C. Consecinţele imediate ale înfiinţării porto-franco la Galaţi (1837-1841). In Revista arhivelor. Anul XLVII. Vol. XXXII, nr. 1. Bucureşti, 1970, p. 87-101.
5. Buşe C. Oraşul-port Galaţi între 1837 şi 1847. În: Analele Universităţii Bucureşti. Istorie. Anul XX.
Nr.1, 1971, p. 80-96.
6. Cernovodeanu P. Relaţiile comerciale româno-engleze în contextul poticii orientale a Marii Britanii
(1803-1878). Cluj-Napoca: Dacia, 1986. 402 p.
7. Emilciuc A. Comerţul Basarabiei prin portul Odesa (anii 1812-1856). În: Analele ştiinţifice ale Universită-
ţii de Stat din Moldova. Seria „Lucrări studenţeşti”. Ştiinţe socio-umanistice. Chişinău, 2005, p. 87-91.
8. Emilciuc A. Originea şi evoluţia burgheziei comerciale din portul Odesa (anii 1794-1856). În: Studia
in honorem Pavel Cocârlă. Studii de istorie medie şi modernă. Chişinău, 2006, p. 121-133.
9. Emilciuc A. Portul Odesa în politica ţarismului de consolidare a poziţiilor Rusiei în bazinul Mării Negre.
În: Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei, vol. XV. Chişinău, 2006, p. 185-193.
10. Emilciuc A. Rolul transportului terestru în comerţul Basarabiei. În: Tyragetia: Revista Muzeului Na-
ţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. Seria nouă. Vol. I (XVI), nr. 2: Istorie şi muzeologie. –
Chişinău, 2007, p. 201-210.
11. Emilciuc A. Instituirea regimului de porto-franco în Odesa şi Galaţi în prima jumătate a secolului al
XIX-lea. În: Edificarea statului de drept şi punerea în valoare a patrimoniului cultural, istoric şi spiritual al Moldovei în context internaţional. Conferinţa ştiinţifică a tinerilor cercetători. Chişinău, 29
martie 2007. Chişinău, 2007, p. 71-79.
12. Emilciuc A. Comerţul cu cereale prin porturile Galaţi şi Odesa (1837-1853). În: Românii din afara
graniţelor ţării. Iaşi-Chişinău: Legături istorice. Iaşi: Demiurg, 2008, p. 181-194.
13. Emilciuc A. Exportul de cereale în politica comercial-vamală a Imperiului Rus (1797-1850). În: Studia
Universitatis. Seria „Ştiinţe umanistice”. Anul II. Nr. 10 (20), Chişinău: CEP USM, 2008, p. 13-20.
14. Emilciuc A. Basarabia în contextul reformării sistemului comerţului cu cereale din Imperiul Rus
(anii 1812-1853). În: Edificarea statului de drept şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi istoric al Moldovei în contextul integrării europene. Materialele Conferinţei ştiinţifice internaţionale
anuale a tinerilor cercetători. Ediţia a II-a, Chişinău, 28 martie 2008. Chişinău, 2008, p. 134-138.
15. Emilciuc A. Imperiul Rus şi formarea pieţei internaţionale de cereale (1794-1853). În: Studia
Universitatis. Seria „Ştiinţe umanistice”. Anul II, Nr. 6 (16), Chişinău: CEP USM, 2008, p. 43-50.
16. Emilciuc A. Navigaţia comercială pe râul Nistru (anii 1812-1853). În: Tyragetia: Seria nouă. Vol. II,
XVII, nr. 2: Istorie şi muzeologie. Chişinău, 2008, p. 227-238.
17. Emilciuc A. Navigaţia pe râul Nistru în contextul politicii comerciale a Imperiului Rus (1792-1856).
În: Frontierele spaţiului românesc în contextul european. Oradea/Chişinău: Editura Universităţii din
Oradea/Cartdidact, 2008, p. 257-265.
18. Emilciuc A. Instituţionalizarea afacerilor comerciale în oraşul-port Odesa (1794-1854). În: Studia
Universitatis. Seria „Ştiinţe umanistice”. Anul III, Nr. 4 (24), Chişinău: CEP USM, 2009, p. 62-69.
19. Emilciuc A. Statutul negustorilor fără reşedinţă în oraşele Basarabiei şi Odesa (1812-1861). În:
Tyragetia: Revista Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. Seria nouă. Vol. III
(XVIII), nr. 2: Istorie şi muzeologie. Chişinău, 2009, p. 39-60.
20. Gaillard J.-M., Rowley A. Istoria continentului european de la 1850 până la sfârşitul secolului XX.
Chişinău: Cartier, 2001. 672 p.
21. Hosking G. Rusia – popor şi imperiu. Bucureşti: Polirom, 2001. 408 p.
22. Iorga N. Istoria comerţului românesc. Vol. II: Epoca mai nouă. Bucureşti: Tiparul românesc, 1925. 210 p.
23. Păltânea P. Istoria oraşului Galaţi de la origini pâna la 1918. Vol. II. Ediția a II-a. Galaţi: Partener,
2008. 478 p.
24. Relaţiile internaţionale ale României în documente: culegere selectivă de tratate, acorduri, convenţii 148
şi alte acte cu caracter internaţional. Întocm. de Ion Ionaşcu ş.a. Bucureşti: Politica, 1971. 516 p.
25. Tomuleţ V., Emilciuc A. Rolul portului Odesa în exportul de cereale din Basarabia în anii ’20-’60 ai
sec. al XIX-lea. În: Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol. III. Chişinău, 2005, p. 113-125.
26. Tomuleţ V. Activitatea comercială a negustorilor armeni în Basarabia în prima treime a sec. XIX. În:
Tyragetia. Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei. Anuar IV-V. Chişinău, 1997, p. 240-250.
27. Tomuleţ V. Consideraţii privind regimul vamal al Basarabiei în perioada 1812-1830. În: Tyragetia.
Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei. Anuar VI-VII. Chişinău, 1998, p. 209-213.
28. Tomuleţ V. Controverse privind suprimarea cordonului vamal de la Nistru (anii 1812-1830). În:
Tyragetia. Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei. Anuar VI-VII. Chişinău, 1998, p. 215-218.
29. Tomuleţ V. Noi opinii privind dezvoltarea comerţului Basarabiei în prima jumătate a sec. al XIXlea. În: Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei. I. Chişinău, 1992, p. 192-197.
30. Tomuleţ V. Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia (1812-1830). Documente inedite din
arhivele Rusiei, Ucrainei şi Republicii Moldova. Chişinău, 2002. 377 p.
31. Tomuleţ V. Rolul negustorilor din Ismail şi Reni în relaţiile comerciale ale Basarabiei cu Sublima
Poartă în anii ’30 ai secolului al XIX-lea. În: AŞUSM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”, 2001, vol. II,
p. 299-309.
32. Tomuleţ V. Unele consideraţii privind locul Basarabiei în sistemul pieţei din Novorosia (1812-
1868). În: Omagiu lui Vladimir Potlog şi Constantin Drachenberg la 70 de ani. Chişinău, 1997, p.
168-180.
33. Tomuleţ V. Unele probleme de discuţie privind includerea Basarabiei în sistemul pieţei interne ruse
(anii 1812-1868). În: Tyragetia. Anuar IV-V. Chişinău, 1997, p. 29-36.
34. Tomuleţ V. Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii
burghezii comerciale. Chişinău: CEP USM, 2002. 476 p.
35. Torgaşev E. Producţia şi comerţul de cereale în Basarabia sub ruşi. În: Viaţa Basarabiei, Anul I, nr.
7, iulie, 1932, p. 15-21.
36. Wallerstein Em. Sistemul mondial modern. Vol. I: Agricultura capitalistă şi originile economiei
mondiale europene în secolul al XVI-lea. Bucureşti, 1992. 251 p.
37. Zeletin Şt. Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric. Bucureşti: Humanitas, 1991, 287 p.
38. Zeletin Şt. Neoliberalismul: studii asupra istoriei şi politicii burgheziei române. Ed. a 3-a, Bucureşti:
Scripta, 1992. 246 p.
În limbile rusă şi ucraineană
39. AIMSR. F. AMŞ (ВУА), d. 18599, p. II. 202 f.
40. AISR. F. 19, inv. 1, d. 957. 200 f.
41. AISR. F. 19, inv. 3, d. 89. 92 f.
42. AISR. F. 19, inv. 3, d. 129. 127 f.
43. AISR. F. 19, inv. 3, d. 952. 130 f.
44. AISR. F. 19, inv. 3, d. 953. 121 f.
45. AISR. F. 19, inv. 3, d. 954. 210 f.
46. AISR. F. 19, inv. 3, d. 955. 127 f.
47. AISR. F. 19, inv. 3, d. 956. 190 f.
48. AISR. F. 19, inv. 3, d. 958. 235 f.
49. AISR. F. 169, inv. 1, d. 64. 122 f.
50. AISR. F. 560, inv. 12, d. 59. 122 f.
51. AISR. F. 1281, inv. 4, d. 56. 118 f.
52. AISR. F. 1281, inv. 4, d. 60. 137 f.
53. AISR. F. 1281, inv. 4, d. 71. 112 f.
54. AISR. F. 1281, inv. 4, d. 72. 95 f.
55. AISR. F. 1281, inv. 5, d. 54. 97 f.
56. AISR. F. 1281, inv. 5, d. 71. 72 f.
57. AISR. F. 1281, inv. 5, d. 78. 80 f.
58. AISR. F. 1281, inv. 6, d. 46. 111 f.
59. AISR. F. 1281, inv. 6, d. 76. 83 f.
60. AISR. F. 1308, inv. 1, d. 2. 23 f. 149
61. AISR. F. 1308, inv. 1, d. 8. 238 f.
62. AISR. F. 1308, inv. 1, d. 14. 117 f.
63. ANRM. F. 1, inv. 1, d. 63. 428 f.
64. ANRM. F. 1, inv. 1, d. 618. 278 f.
65. ANRM. F. 1, inv. 1, d. 1046. 280 f.
66. ANRM. F. 1, inv. 1, d. 1317. 74 f.
67. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 101. 71 f.
68. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 106. 40 f.
69. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 245. 124 f.
70. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 395. 42 f.
71. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 467. 1117 f.
72. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 528. 1104 f.
73. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 596. 984 f.
74. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 665. 50 f.
75. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 677. 728 f.
76. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 682. 66 f.
77. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 1002. 26 f.
78. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 1199. 82 f.
79. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 1822. 65 f.
80. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 2137. 20 f.
81. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 2139. 87 f.
82. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 2285. 267 f.
83. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 2330. 104 f.
84. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 2593. 111 f.
85. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 2815. 98 f.
86. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 2983. 102 f.
87. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 3588. 117 f.
88. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 3596. 6 f.
89. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 3640. 19 f.
90. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 4137. 91 f.
91. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 4141. 445 f.
92. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 4374. 157 f.
93. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 5011. 10 f.
94. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 5130. 196 f.
95. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 5238. 81 f.
96. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 5427. 9 f.
97. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 5523. 16 f.
98. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 5757. 18 f.
99. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 5845. 2 f.
100. ANRM. F. 2, inv. 2, d. 49. 73 f.
101. ANRM. F. 3, inv. 1, d. 444. 34 f.
102. ANRM. F. 3, inv. 1, d. 614. 135 f.
103. ANRM. F. 3, inv. 1, d. 961. 137 f.
104. ANRM. F. 3, inv. 1, d. 965. 137 f.
105. ANRM. F. 3, inv. 1, d. 968. 137 f.
106. ANRM. F. 3, inv. 1, d. 1309. 41 f.
107. ANRM. F. 3, inv. 2, d. 26. 35 f.
108. ANRM. F. 3, inv. 2, d. 35. 36 f.
109. ANRM. F. 3, inv. 2, d. 49. 82 f.
110. ANRM. F. 3, inv. 2, d. 114. 16 f.
111. ANRM. F. 3, inv. 2, d. 339. 41 f.
112. ANRM. F. 3, inv. 2, d. 342. 353 f.
113. ANRM. F. 3, inv. 2, d. 343. 6 f.
114. ANRM. F. 3, inv. 2, d. 441. 45 f.
115. ANRM. F. 3, inv. 4, d. 66. 41 f. 150
116. ANRM. F. 3, inv. 4, d. 258. 204 f.
117. ANRM. F. 4, inv. 1, d. 76. 8 f.
118. ANRM. F. 5, inv. 2, d. 63. 257 f.
119. ANRM. F. 5, inv. 2, d. 325. 260 f.
120. ANRM. F. 5, inv. 2, d. 493. 208 f.
121. ANRM. F. 5, inv. 2, d. 512. 266 f.
122. ANRM. F. 5, inv. 2, d. 513. 317 f.
123. ANRM. F. 5, inv. 2, d. 514. 20 f.
124. ANRM. F. 5, inv. 2, d. 515. 109 f.
125. ANRM. F. 5, inv. 2, d. 576. 269 f.
126. ANRM. F. 5, inv. 2, d. 586. 5 f.
127. ANRM. F. 6, inv. 2, d. 17. 23 f.
128. ANRM. F. 6, inv. 2, d. 193. 36 f.
129. ANRM. F. 6, inv. 2, d. 370. 232 f.
130. ANRM. F. 6, inv. 2, d. 1185. 389 f.
131. ANRM. F. 6, inv. 2, d. 1190. 796 f.
132. ANRM. F. 6, inv. 3, d. 8. 144 f.
133. ANRM. F. 6, inv. 3, d. 193. 35 f.
134. ANRM. F. 6, inv. 3, d. 259. 105 f.
135. ANRM. F. 6, inv. 3, d. 456. 4 f.
136. ANRM. F. 6, inv. 9, d. 308. 4 f.
137. ANRM. F. 6, inv. 9, d. 418. 6 f.
138. ANRM. F. 6, inv. 9, d. 559. 144 f.
139. ANRM. F. 17, inv. 1, d. 42. 328 f.
140. ANRM. F. 17, inv. 1, d. 64. 237 f.
141. ANRM. F. 17, inv. 1, d. 117. 737 f.
142. ANRM. F. 17, inv. 1, d. 119. 1008 f.
143. ANRM. F. 17, inv. 1, d. 122. 41 f.
144. ANRM. F. 17, inv. 1, d. 126. 393 f.
145. ANRM. F. 17, inv. 1, d. 127. 321 f.
146. ANRM. F. 17, inv. 1, d. 157. 314 f.
147. ANRM. F. 17, inv. 1, d. 173. 320 f.
148. ANRM. F. 17, inv. 1, d. 177. 227 f.
149. ANRM. F. 17, inv. 1, d. 179. 71 f.
150. ANRM. F. 17, inv. 1, d. 180. 267 f.
151. ANRM. F. 17, inv. 1, d. 201. 64 f.
152. ANRM. F. 17, inv. 1, d. 202. 181 f.
153. ANRM. F. 22, inv. 1, d. 7. 4 f.
154. ANRM. F. 22, inv. 1, d. 465. 34 f.
155. ANRM. F. 54, inv. 1, d. 30. 143 f.
156. ANRM. F. 54, inv. 1, d. 32. 105 f.
157. ANRM. F. 54, inv. 1, d. 35. 123 f.
158. ANRM. F. 75, inv. 1, d. 39. 3 f.
159. ANRM. F. 88, inv. 1, d. 1059. 327 f.
160. ANRM. F. 88, inv. 1, d. 1111. 117 f.
161. ANRM. F. 88, inv. 1, d. 1295. 8 f.
162. ANRM. F. 88, inv. 1, d. 1424. 44 f.
163. ANRM. F. 88, inv. 2, d. 382. 119 f.
164. ANRM. F. 134, inv. 2, d. 138. 223 f.
165. ANRM. F. 399, inv. 1, d. 1. 38 f.
166. ANRM. F. 399, inv. 1, d. 4. 63 f.
167. ANRM. F. 399, inv. 2, d. 18. 73 f.
168. ANRM. F. 1219, inv. 1, d. 1. 252 f.
169. ASRO. F. 1, inv. 214, d. 3. 499 f.
170. ASRO. F. 1, inv. 214, d. 21. 12 f. 151
171. ASRO. F. 1, inv. 248, d. 169. 84 f.
172. ASRO. F. 1, inv. 248, d. 1608. 212 f.
173. ASRO. F. 1, inv. 248, d. 1610. 132 f.
174. ASRO. F. 1, inv. 249, d. 34. 26 f.
175. ASRO. F. 2, inv. 1, d. 41. 60 f.
176. ASRO. F. 2, inv. 1, d. 126. 9 f.
177. ASRO. F. 2, inv. 1, d. 429. 30 f.
178. ASRO. F. 3, inv. 1, d. 33. 15 f.
179. ASRO. F. 3, inv. 1, d. 78. 106 f.
180. ASRO. F. 17, inv. 3, d. 789. 16 f.
181. ASRO. F. 40, inv. 1, d. 50. 11 f.
182. ASRO. F. 59, inv. 2, d. 747. 61 f.
183. ASRO. F. 88, inv. 1, d. 48. 91 f.
184. ASRO. F. 274, inv. 1, d. 12. 135 f.
185. ASRO. F. 457, inv. 1, d. 153. 15 f.
186. Авгитидис К.Г. Прогрессивная греческая эмиграция в Одессе. Киев: Высшая школа, 1987. 40 с.
187. Алхимов В., Дудницкий И. Распад единого мирового рынка. Москва: Гос. изд-во полит. лит.,
1953. 109 c.
188. Анализ рынков в современной экономической социологии. Отв. ред. В. В. Радаев, М. С. Доб-
рякова. 2-е изд. Москва: ГУ ВШЭ, 2008. 423 с.
189. Ананьян Ж.А. Армянская колония Григориополь. Ереван: Изд. АН Арм. ССР, 1969. 275 c.
190. Андросов В. Хозяйственная статистика России. Москва: тип. С. Селивановскаго, 1827. 282 c.
191. Анцупов И.А. Аграрные отношение на Юге Бессарабии (1812-1870). Кишинев: Штиинца,
1978. 234 c.
192. Анцупов И.А. Сельскохозяйственный рынок Бессарабии в XIX в. Кишинев: Штиинца, 1981. 248 c.
193. Арсенев Константин. Статистические очерки России. СПб: Изд. Академии Наук, 1848. 503c.
194. Арш Г.Л. Этеристское движение в России. Москва: Наука, 1970. 372 c.
195. Афанасьев Г.Е. Условия хлебной торговли во Франции в XVIII веке. Одесса: Изд. В. Кирхне-
ра, 1892. 518 с.
196. Бабст И. Исторический очерк торгового движения по Дунаю и его притокам În: Сборник уче-
ных статей Императорского Казанского университета. Том второй. Казань, 1857, с. 53-94.
197. Багалей Д.И. Колонизация Новороссийского края и первые шаги его по пути культуры. Киев: Тип.
Г.Т. Корчак-Новицкаго, 1889. 116 с.
198. Бантыш-Каменский Дм. Словарь достопамятных людей Русской земли. Часть четвертая. Изд.
Александром Ширяевым. Москва: Тип. Лазаревых, 1836. 396 с.
199. Белявскии П. Одесский порт. În: ТОСК, том. 1. Одесса, 1865, с. 265-270.
200. Бер А. История всемирной торговли, ч. I-II. Москва: Изд. К.Т. Солдатенкова, 1876. 236 с.
201. Бернштейн C. Одесса – исторический и торгово-экономический очерк в связи с
Новороссийским краем. Одесса: Тип. Нитче, 1881. 143 с.
202. Блiох И.С. Финансы России XIX столетия. История – Статистика. Том I. СПб: Тип. М.М. Ста-
сюлевича, 1882. 292 с.
203. Боднар Э. Изучение Восточного вопроса и Балкан в российской исторической науке. In:
Regionalnije skoli russzkoj isztoriografii/Regional Schools of Russian Historiography, Ruszisztika
Könyvek XVIII, Magyar Ruszisztikai Intézet, Budapest, 2007, p. 160-168.
204. Боровой С.Я. К истории промышленной политики России 20-50-х гг. XIX в. In: Исторические
записки. Москва, 1961, № 69, с. 32-37.
205. Боровский М. П. Исторический обзор пятидесятилетней деятельности Императорского
общества сельского хозяйства Южной России с 1828 по 1878 гг. Одесса: б.и., 1878, 276 с.
206. Бочагов А.Д. Наша торговля и промышленость в старину и ныне. Выпуск I: Торговля предме-
тами потребления. СПб.: Тип. «Петербургской газеты», 1891. 193 с.
207. Бродавко Р. Иван Ризнич, внук Ризнича. În: ДР, 2006, Вып. 27, c. 11-13.
208. Бродель Ф. Динамика капитализма. Смоленск: Полиграмма, 1993. 124 с.
209. Брун Ф. О внешней торговли Новороссийского края и Бессарабии в 1846 году. În: ЗООИД. T.
II, отд. первое. Одесса, 1848, с. 357-383.
210. Буганов В.И., Преображенский А.А., Тихонов Ю.А. Эволюция феодализма в России: 152
cоциально-экономические проблемы. Москва: Мысль, 1980. 342 с.
211. Будак И.Г. Развитие капитализма в сельском хозяйстве Бессарабии в пореформенный период.
Кишинев: Изд. Молдавии, 1954. 272 с.
212. Буницкий К. Ответ на предложение ИОСХЮР, относительно собрания сведений по
возделыванию пшеницы. În: ЗИОСХЮР на 1855 год. Одесса, 1855, с. 180-201.
213. Бутенко В.А. Краткий очерк истории русской торговли в связи с историей промышленности.
În: Гермес. Торговля и реклама. Сборник. СПб.: ТОО «Аллегория», 1994, с. 203-360.
214. Варадинов Н. История Министерства внутренних дел. Ч. II, книга 2. СПб.: Тип. МВД, 1862. 604 с.
215. Васильева Е.Э. Институционализм как альтернатива неоклассической и марксисткой экономи-
ческой теории. În: Квартальный бюллетень клуба экономистов. Вып. 4. Минск: Пропилеи, 2000,
c. 164-180.
216. Вирт М. История торговых кризисов в Европе и Америке. СПб.: ИРЖ «Знание» 1877. 484 с.
217. Витчевский В. Торговля, таможенная и промышленная политика России со времён Петра Ве-
ликого до наших дней. СПб., 1909. 362 с.
218. Вольский М. Очерк истории хлебной торговли Новороссийского края с древнейших времен
до 1852 г. Одесса: Тип. Францова и Нитче, 1854. 158 с.
219. ВСОРИ. Том X, Ч. 2. Подольская губерния. СПб.: Тип. ДГШ, 1849. 160+96 с.
220. ВСОРИ. Том XI, Ч. 1. Херсонская губерния. СПб.: Тип. ДГШ, 1849. 229+85 с.
221. ВСОРИ. Том XI, Ч. 3. Бессарабская Область. СПб.: Тип. ДГШ, 1849. 162+90 с.
222. Ганзен В.Л. Исторические данные, касающиеся порта и карантина. În: Из прошлого Одессы.
Сборник статей. Составлен Л.М. де Рибас. Одесса: Изд. Г.Г. Маразли, 1894, с. 330-341.
223. Георгиевский П.И. Исторический очерк развития путей сообщения в XIX в. СПб., 1893. 96 c.
224. Глеб-Кошанский Н. Порт и Одесса 200 лет. Из истории порта, города и края. Одесса: Вість,
1994. 281 с.
225. Гончарук Т.Г. З історії вивчення української економіки першої половини XIX ст.:
Історіографічні нариси. Одеса: Астропринт, 1999. 152 с.
226. Гончарук Т.Г. З історії проектів утворення порто-франко в містах південної України першої
половини ХІХ ст. În: Наукові праці історичного факультету Запорізького державного
університету. - Запоріжжя: Просвіта, 2005. Вип. XIX, c. 95-100.
227. Гончарук Т.Г. Міжнародний транзит через землі Наддніпрянської України першої половини ХІХ
ст.: історія вивчення. În: Український історичний журнал. Київ, 2007. № 3, c. 167-175.
228. Гончарук Т.Г. Одеське Порто-Франко. Iстория 1819-1859 рр. Одеса: "Астропринт", 2005. 308 с.
229. Гончарук Т.Г. Торгівля України І половини ХІХ століття: історія вивчення. Дис. канд. іст.
наук. Одеса, 1998. 189 c.
230. Гончарук Т.Г. Транзит Броди–Одеса в першій половині ХІХ ст.: історико-правовий аспект. În:
Проблеми історії України ХІХ - початку ХХ ст. Київ, 2006. № 12, c. 95-102.
231. Горбатюк А. Одесский порт: от античности до наших дней. ДР, 2009. Вып. 38, с. 6-17.
232. Горбатюк Анатолий, Глазырин Владимир. Юная Одесса в портретах её создателей. Одесса:
Весть, 1994. 251 с.
233. Горлов И. Обозрение экономической статистики России. СПб.: тип. Имп. Акад. наук, 1849. 333 с.
234. Гроссул Я.С., Будак И.Г. Очерки истории народного хозяйства Бессарабии (1812-1861).
Кишинев: Картя молдовеняскэ, 1967. 388 c.
235. Губарь О. История Одессы: пленительная и поучительная. În: ДР, 2007. Вып. 31, с. 32-36.
236. Губарь О. О том, как инвестировался "Одесский проект". În: ДР, 2009. Вып. 37, с. 7-14.
237. Губарь О. Оценка и налог с недвижимости: ретроспектива. În: ДР, 2007. Вып. 31, с. 49-54.
238. Губарь О. Старая Одесса: меры и весы. În: ДР, 2005. Вып. 22, c. 45-56.
239. Губарь О. Функции Одесского строительного комитета в контексте истории градостроительства
Одессы. În: ДР, 2008. Вып. 35, с. 6-13; 2009, Вып. 36, с. 6-15; Вып. 37, с. 26-52; Вып. 38, с. 22-46.
240. Гулишамбаров С.И. Всемирная торговля в XIX в. и участие в ней России. СПб.: тип. В. Кир-
шбаума, 1898. 230 с.
241. Гулишамбаров С.И. Итоги торговли и промышленного развития России в царствовании им-
ператора Николая I. 1825-1855 гг. СПб.: Тип. В. Киршбаума, 1896. 74 с.
242. Гуржій І.О. Місце України в зовнішній торгівлі Росії кінця ХVІІІ – першої половини ХІХ ст.
În: Український історичний журнал, № 5. Київ: Наукова думка, 1960, c. 51-63.
243. Денгинк А. Заметки по поводу Всероссийской выставки. În: Записки Бессарабского153
областного cтатистического комитета А.Н. Егунова. Том второй. Кишинев, 1867, с. 177-195.
244. Доклады Бессарабской губернской земской управы к очередному земскому собранию,
Вестник Бессарабского земства, № 1, 2; отдел II. Кишинев, 1881, с. 153-154.
245. Дружинина Е.И. Кючук-Кайнарджийский мир 1774 года (его подготовка и заключение). Москва: Изд-
во Академии наук СССР, 1955. 366 c.
246. Дружинина Е.И. Южная Украина в 1800-1825. Москва: Наука, 1970. 381 c.
247. Дружинина Е.И. Южная Украина в период кризиса феодализма. 1825–1860 гг. Москва: Наука,
1981. 214 c.
248. Жуков В. Формирование и развитие буржуазий и пролетариата Бессарабии. Кишинев: Штиинца,
1982. 213 c.
249. Жуков В.И. Города Бессарабии 1812-1861 годов. Очерки социально-экономического
развития. Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1964. 252 с.
250. Заблоцкий М.П. Сравнительное обозрение внешней торговли России за 25 лет (1824-1848). СПб., 1849.
251. Залесский Н.А. «Одесса» выходит в море. Возникновение парового мореплавания на Черном
море, 1827-1855 гг. Ленинград: Судостроение, 1987. 125 с.
252. Затлер Ф. Записки о продовольствии войск в военное время. Часть I. СПб.: Б.и., 1860. 372 с.
253. Захариевич Ф. Хлебная торговля в черноморских и азовских портах Южной России. În: Журнал
Министерства внутренних дел. СПб., 1854, отд. 3, ч. 4, кн. 1, с. 22-74.
254. Защук А. Материалы для географии и статистики России. Бессарабская область. СПб.: Глав.
упр. Ген. штаба, 1862. 553 с.
255. Зеленецкий К. Записки на пути по Херсонской губернии. În: ВИРГО, 1857, часть XXI,
Исследования и материалы. 1858. с. 200-277.
256. Злотников М.Ф. Континентальная блокада и Россия. Москва, Ленинград: Наука, 1966. 359 с.
257. Золотов В.А. Внешняя Торговля Южной России в первой половине XIX века. Ростов: Изд. Рос-
товского ун-та, 1963. 191 с.
258. Зябловский Е.Ф. Российская статистика. Часть I. Издание второе. СП6.: тип. И. Глазунова и
К
о
, 1842. 170 с.
259. Зябловский Е.Ф. Российская статистика. Часть II. Издание второе. СП6.: тип. И. Глазунова и
К
о
, 1842. 188 с.
260. Индова Е.И. Крепостное хозяйство в начале XIX в. Москва: Изд. АН СССР, 1955. 198 с.
261. Истомина Э.Г. Водные пути России во второй половине XVIII – начале XIX века. Москва: Наука,
1982. 275 с.
262. Истомина Э.Г. Водный транспорт России в дореформенный период. Москва: Наука, 1991. 263 с.
263. Кабузан В.М. Заселение Новоросии (Екатеринославской и Херсонской губерний) в XVIII –
первой половине XIX века (1719-1858 гг.). Москва: Наука, 1976. 307 с.
264. Канкрин Е.Ф. Очерки политической экономии и финансии. СПб.: тип. Акад. наук, 1894. 299 с.
265. Киняпина Н.С. Политика русского самодержавия в области промышленности (20-50-е годы
XIX века). Москва: Изд. Моск. ун-та, 1968. 453 с.
266. Кирьаков М. Историко-статистическое обозрение Херсонской губернии. În: Материалы для
статистики Российской империи, отд. второе, СПб.: б.и., 1859, с.169-189.
267. Ковалченко И.Д., Милов Л.В. Всероссийский аграрный рынок XVIII - начало XX вв. Москва:
Наука, 1974. 411 с.
268. Ковальченко И.Д. О товарности земледелия в России в первой половине XIX века. In:
Ежегодник по аграрной истории Восточной Европы. 1963. Вильнюс, 1964, с. 469-486.
269. Ковальченко И.Д., Милов Л.В. О принципах исследования процесса формирования
всероссийского аграрного рынка XVIII-XX вв. In: История СССР. 1969, № 1, с. 27-57.
270. Козловский И.П. Краткий очерк истории русской торговли. Вып. II. Киев: Тип. А.О.
Штерензона, 1900. 172 с.
271. Кочергин В.А. Наброски по истории города Дубоссарь и прилежащего Поднестровья,
(Херсонской губернии). Одесса: Типо-литогр. штаба округа, 1911. 94 с.
272. Куканова Н.Г. Русско-иранская торговля в 30-50-е годы XIX-го века. Москва: Наука, 1984. 292 с.
273. Кулишер И.М. История русской торговли и промышленности. Челябинск: Социум, 2003. 557 с.
274. Кулишер И.М. Очерки по истории таможенной политики. СПб., 1903. 51 с.
275. Ленин В.И. Империализм как высшая стадия капитализма. Полное собрание соч., 5 изд., т. 27.
Москва: Изд-во политической лит., 1969, с. 299-426. 154
276. Ленин В.И. Развитие капитализма в России. Процесс образования внутреннего рынка для
крупной промышленности. Полное собрание сочинений. 5-ое изд. т. 3. Москва: Изд-во
политической лит., 1967. 791 с.
277. Лодыженский К.Н. История русского таможенного тарифа. СПб.: тип. В.С. Балашева, 1886.
312 + 82 с.
278. Ломан П. Хозяйственное обозрение Бессарабской области. În: ЖМГИ, ч. 8, № 3,1843, с. 39-63.
279. Лонгинов А.В. Устройство Одесского порта и первоначальный отвод земли г. Одессы. În:
ЗООИД, т. XVII, часть II. Одесса, 1894, c.73-84.
280. Маркевич А. Документы, относящиeся к истории города Одессы. In: ЗООИД, т. XVI. Одесса,
1893. с. 55-116.
281. Маркс К. Речь о свободе торговли. Петроград: Петроградский Совет рабочих и красноармей-
ских депутатов, 1919. 32 с.
282. Материалы для описания русских коммерческих портов и истории их сооружения. Вып. XVII.
Одесский порт. Сост. П.С. Чехович. Издание второе. СПб.: Комис. по устройству коммерч.
портов, 1895. 218 с.
283. Мейер Д. Юридические исследования относительно торгового быта Одессы. În: Юридиче-
ский сборник. Казань, 1855, с. 449-494.
284. Мельгунов П.П. Очерки по истории русской торговли IX-XVIII вв. Москва: «Сотрудник
школ» А.К. Залесской, 1905. 279 с.
285. Мещерюк И.И. Социально-экономическое развитие болгарских и гагаузских сёл в Южной
Бессарабии (1808-1856). Кишинёв: Изд. отд. АН МССР, 1970. 342 с.
286. Милов Л.В. Парадокс хлебных цен и характер аграрного рынка в России ХIX в. În: История
СССР. 1974. № 1, с. 48-63.
287. Миронов Б.Н. Внутренний рынок России во второй половине XVIII – первой половине XIX в.
Ленинград: Наука, 1981. 257 с.
288. Миронов Б.Н. Русский город в 1740-1860-е годы: демографическое, социальное,
экономическое развитие. Ленинград: Наука, 1990. 271 с.
289. Миронов Б.Н. Хлебные цены в России за два столетия (XVIII–XIX вв.). Ленинград: Наука,
1985. 300 с.
290. Могилянский Н.К. Производство хлебов, хлебооборот и сбыт крестьянского хлеба в
Бессарабии. Кишинев: тип. Бессараб. губ. правл., 1916. 148 с.
291. Мунтян М.П. Экономическое развитие дореформенной Бессарабии. În: УЗКГУ, т. 117 (ист.).
1971, c. 3-385.
292. Мурзакевичь Н. Деятели Новороссийского края. În: ЗООИД, т. VIII, отд. III, 1872, c. 453-457.
293. Мурзакевичь Н. Застроение города Гаджибея, теперь Одессы в 1794 году. În: ЗООИД, т. III. 1853,
c.590-594.
294. Мурзакевичь Н. Очерк успехов Новороссийского края и Бессарабии в истекшее двадцатипя-
телетие, т.е. с 1820-го по 1846-й год. Одесса: б.и., 1846. 88 c.
295. Неболсин Г. Статистические записки о внешней торговле России, часть I. СПб.: тип. Деп.
внеш. торг., 1835. 275 с.
296. Неболсин Г. Статистические записки о внешней торговле России, часть II. СПб.: тип. Деп.
внеш. торг., 1835.284 с.
297. Неболсин Г. Статистические записки о внешней торговле России, часть I. СПб.: тип. Деп.
внеш. торг., 1850. 409 с.
298. Неболсин Г. Статистические записки о внешней торговле России, часть II. СПб.: тип. Деп.
внеш. торг., 1850. 495 с.
299. Новороссийский календарь на 1852 год. Одесса, 1851. 405 c.
300. Новороссийский календарь на 1854 год. Одесса, 1853. 417 c.
301. О подписании нового торгового трактата. În: Журнал мануфактур и торговли. Ноябрь-
декабрь. СПб, 1843, c. 155-156.
302. О признавании иностранного консула. În: Журнал мануфактур и торговли. Сентябрь. СПб.,
1842, c. 339.
303. О продолжении существований Новороссийской Морской Страховой Компании. În: Журнал
мануфактур и торговли. Июль и август, № 7, 8. СПб., 1846, c. 32-43.
304. О состоянии сельского хозяйства. Хлебопашество и хлебная торговля в Новороссийском крае155
и Бессарабии. În: ЖМВД, 1848, ч. 23. 58 с.
305. Оглоблiн О. Нариси з iсторії капиталізму на Україні. Харків–Київ: [б. и.], 1931. 174 с.
306. Оглоблiн О. Одеське порто-франко. În: Науковi записки Київського iнституту народного
господарства. Том IX. Кїев, 1928, с. 2-37.
307. Одесский вестник. 1827. Ред. А.И. Левшин. №№ 1-104. 416 с.
308. Одесский вестник. 1828. Ред. А.И. Левшин. №№ 1-104. 416 с.
309. Одесский вестник. 1831. Ред. М. П. Розберг. №№ 1-104. 416 с.
310. Одесский вестник. 1833. Ред. М. П. Розберг. №№ 1-104. 416 с.
311. Одесский вестник. 1838. Ред. А. Г. Тройницкий. №№ 1-105. 1294 с.
312. Одесский вестник. 1839. Ред. А. Г. Тройницкий. №№ 1-104. 1248 с.
313. Одесский вестник. 1840. Ред. А. Г. Тройницкий. №№ 1-104. 1248 с
314. Одесский вестник. 1841. Ред. А. Г. Тройницкий. №№ 1-104. 1248 с
315. Одесский вестник. 1842. Ред. А. Г. Тройницкий. №№ 1-104. 1248 с
316. Одесский вестник. 1843. Ред. А. Г. Тройницкий. №№ 1-104. 1248 с
317. Одесский вестник. 1844. Ред. А. Г. Тройницкий. №№ 1-104. 1248 с
318. Одесский вестник. 1845. Ред. А. Г. Тройницкий. №№ 1-104. 1248 с
319. Одесский вестник. 1846. Ред. А. Г. Тройницкий. №№ 1-104. 1248 с
320. Одесский вестник. 1847. Ред. А. Г. Тройницкий. №№ 1-104. 1248 с
321. Одесский вестник. 1848. Ред. А. Г. Тройницкий. №№ 1-104. 1248 с
322. Одесский вестник. 1849. Ред. А. Г. Тройницкий. №№ 1-104. 1248 с
323. Одесский вестник. 1850. Ред. А. Г. Тройницкий. №№ 1-104. 1248 с
324. Одесский вестник. 1851. Ред. А. Г. Тройницкий. №№ 1-104. 1248 с
325. Одесский вестник. 1852. Ред. А. Г. Тройницкий. №№ 1-104. 1248 с
326. Одесский вестник. 1853. Ред. А. Г. Тройницкий. №№ 1-104. 1248 с
327. Одесский вестник. 1854. Ред. А. Г. Тройницкий. №№ 1-104. 1248 с
328. Окунь С.Б. К истории “Таможенного тарифа 1850 г.”. În: Вопросы генезиса капитализма в
России. Ленинград: Изд-во Ленинградского университета, 1960, с. 131-142.
329. Орлов А. Исторический очерк Одессы с 1794 по 1803 год. Одесса: Тип. А. Шульце, 1885. 144 с.
330. Осокин Е. О понятии промыслового налога и об историческом его развитии в России. În: СУСИ-
КУ. Том второй. Казань, 1857, с. 99-217.
331. Павловский Иван. География Российской империи. Часть первая. Дерпт: тип. Шюнманна,
1843. 237 с.
332. Павлюк Н.П., Глеб-Кошанский Т.Н. Наследие Ф.П. Де-Волана. Из истории порта, города,
края. Одесса: Астропринт, 2002. 252 с.
333. Панфилов С.А. Некоторые данные о товарности зернового хозяйства Бессарабии в 40-60-х гг.
XIX в. În: УЗКУ. Кишинев, 1971, т. 117 (ист.), c. 408-419.
334. Петров А. Памятная книжка российской промышленности на 1843 год. Москва: тип. Августа Се-
мена, 1843. 305 с.
335. Письма адмирала Иосифа Михайловича де Рибаса правителю канцелярии фельдмаршала
князя Потемкина-Таврического для доклада Eго светлости. In: ЗООИД, т. XI. 1879, c. 378-434.
336. Пичета В.И. Фритредеры и протекционисты в России в первой четверти XIX в. În: Книга для
чтения по истории нового времени, т. III. Москва, 1912, с. 620-651.
337. Покровский В.И. К вопросу об устойчивости активного торгового баланса в русской внешней
торговле. СПб.: тип. И. Гольдберга, 1901. 115 с.
338. Поляков В.Л. Таможенная политика царского правительства и ее влияние на развитие отече-
ственной промышленности в период разложения феодальной системы (конец XVIII – первая
четверть XIX вв.). Диссертация на соискание ученой степени доктора исторических наук. Ле-
нинград, 1976. 462 c.
339. Портовая торговля Одессы. În: Сын отечесва. Обзор истории, политики, словесности, наук и
художеств, Книга VII, Современная летопись и политика, июль. СПб., 1851. с. 65-66.
340. Преображенский А.А., Тихонов Ю.А. Итоги изучения начального этапа складывания
всероссийского рынка (XVII в.). În: Вопросы истории, 1961, № 4, с. 80-109.
341. Продолжение СЗРИ. 1832, 1833, 1834, 1835 годы. Часть вторая. СПб., 1836. 1226-2114 с.
342. Продолжение СЗРИ. 1838, 1839 годы. Часть первая. СПб., 1839. 1376 с.
343. Проскуряков Ф. Руководство к познанию действующих русских государственных, граждан-156
ских, уголовных и полицейских законов. Ч. I: Государственные законы. СПб.: тип. Королёва
и К
о
, 1854. 321 с.
344. Прошин Г.Г. Таможенный тариф 1819 г. În: Научные доклады Высшей школы. Исторические
науки. Москва, 1961, № 4, с. 102-116.
345. Прошлое и настоящее Одессы. Сост. А. Кирпичников и А. Маркевич. Одесса: б.и., 1894. 48 с.
346. ПСЗРИ, (собрание I), том XL, 1825. СПб., 1830. 631 c. + доп.
347. ПСЗРИ, (собрание I), том XLV, Книга тарифов. С 1782 по 1822 г. СПб., 1830. 123 c., 283 c. + доп.
348. ПСЗРИ, (собрание I), том XXII, 1784–1789. СПб., 1830. 1168 c. + доп.
349. ПСЗРИ, (собрание I), том XXIII, 1789–1796. СПб., 1830. 969 c.
350. ПСЗРИ, (собрание I), том XXIV, 1796–1797. СПб., 1830. 869 c.
351. ПСЗРИ, (собрание I), том XXIX, 1806–1807. СПб., 1830. 1372 c. + доп.
352. ПСЗРИ, (собрание I), том XXV, 1798–1799. СПб., 1830. 933 c.
353. ПСЗРИ, (собрание I), том XXVI, 1800–1801. СПб., 1830. 875 c. + доп.
354. ПСЗРИ, (собрание I), том XXVII, 1802–1803. СПб., 1830. 1122 c. + доп.
355. ПСЗРИ, (собрание I), том XXVIII, 1804–1805. СПб., 1830. 1328 c. + доп.
356. ПСЗРИ, (собрание I), том XXX, 1808–1809. СПб., 1830. 1404 c. + доп.
357. ПСЗРИ, (собрание I), том XXXI, 1810–1811. СПб., 1830. 944 c. + доп.
358. ПСЗРИ, (собрание I), том XXXII, 1812–1814. СПб., 1830. 1107 + доп.
359. ПСЗРИ, (собрание I), том XXXIII, 1815–1816. СПб., 1830. 1173 c.
360. ПСЗРИ, (собрание I), том XXXIV, 1817. СПб., 1830. 958 c.
361. ПСЗРИ, (собрание I), том XXXIX, 1824. СПб., 1830. 690 c. + доп.
362. ПСЗРИ, (собрание I), том XXXV, 1818. СПб., 1830. 674 c.
363. ПСЗРИ, (собрание I), том XXXVI, 1819. СПб., 1830. 734 c.
364. ПСЗРИ, (собрание I), том XXXVII, 1820–1821. СПб., 1830. 983 c.
365. ПСЗРИ, (собрание I), том XXXVIII, 1822–1823. СПб., 1830. 1354 c.
366. ПСЗРИ, (собрание II), том I, с 12 декабря 1825 по 1827. СПб, 1830. 1379 c. + доп.
367. ПСЗРИ, (собрание II), том II, 1827. СПб., 1830. 1138 c. + доп.
368. ПСЗРИ, (собрание II), том III, 1828. СПб., 1830. 1244 c. + доп.
369. ПСЗРИ, (собрание II), том IV, 1829. СПб., 1830. 968 c. + доп.
370. ПСЗРИ, (собрание II), том IX, 1834, отделение 1. СПб., 1835. 891 c.
371. ПСЗРИ, (собрание II), том IX, 1834, отделение 2. СПб., 1835. 304 c., 296 c. + доп.
372. ПСЗРИ, (собрание II), том V, 1830, отделение 1. СПб, 1831. 824 c., 294 c.
373. ПСЗРИ, (собрание II), том V, 1830, отделение 2. СПб, 1831. 596 c. + доп.
374. ПСЗРИ, (собрание II), том VI, 1831, отделение 1. СПб, 1832. 844 c.
375. ПСЗРИ, (собрание II), том VI, 1831, отделение 2. СПб, 1832. 360 c. + доп.
376. ПСЗРИ, (собрание II), том VII, 1832. СПб., 1833. 1044 c. + доп.
377. ПСЗРИ, (собрание II), том VIII, 1833 год, отделение 1. СПб., 1834. 832 c.
378. ПСЗРИ, (собрание II), том X, 1835, отделение 1. СПб., 1836. 918 c.
379. ПСЗРИ, (собрание II), том X, 1835, отделение 2. СПб., 1836. 919-1269 c., 388 c., + доп.
380. ПСЗРИ, (собрание II), том XI, 1836, отделение 1. СПб., 1837. 895 c.
381. ПСЗРИ, (собрание II), том XI, 1836, отделение 2. СПб., 1837. 369 c., 405 c. + доп.
382. ПСЗРИ, (собрание II), том XII, 1837, отделение 1. СПб., 1838. 822 c.
383. ПСЗРИ, (собрание II), том XIII, 1838, отделение 1. СПб., 1839. 1067 c.
384. ПСЗРИ, (собрание II), том XIII, 1838, отделение 2. СПб., 1839. 468 c., 283 c. + доп.
385. ПСЗРИ, (собрание II), том XIV, 1839, отделение 1. СПб, 1840. 1185 c.
386. ПСЗРИ, (собрание II), том XIX, 1844, отделение 1. СПб., 1845. 921 c.
387. ПСЗРИ, (собрание II), том XV, 1840, отделение 1. СПб., 1841. 855 c. + доп.
388. ПСЗРИ, (собрание II), том XVI, 1841, отделение 1. СПб., 1842. 924 c.
389. ПСЗРИ, (собрание II), том XVI, 1841, отделение 2. СПб., 1842. 156 c., 413 c. + доп.
390. ПСЗРИ, (собрание II), том XVII, 1842, отделение 1. СПб., 1843. 915 c.
391. ПСЗРИ, (собрание II), том XVII, 1842, отделение 2. СПб., 1843. 289 c., 244 c. + доп.
392. ПСЗРИ, (собрание II), том XVIII, 1843, отделение 1. СПб., 1844. 842 c.
393. ПСЗРИ, (собрание II), том XX, 1845, отделение 1. СПб., 1846. 1045 c.
394. ПСЗРИ, (собрание II), том XX, 1845, отделение 2. СПб., 1846. 249 c., 231 c. + доп.
395. ПСЗРИ, (собрание II), том XXI, 1846, отделение 1. СПб., 1847. 668 c. 157
396. ПСЗРИ, (собрание II), том XXI, 1846, отделение 2. СПб., 1847. 739 c.
397. ПСЗРИ, (собрание II), том XXII, 1847, отделение 1. СПб., 1848. 950 c.
398. ПСЗРИ, (собрание II), том XXIII, 1848, отделение 1. СПб., 1849. 664 c.
399. ПСЗРИ, (собрание II), том XXIII, 1848, отделение 2. СПб., 1849. 161 c., 255 c. + доп.
400. ПСЗРИ, (собрание II), том XXIV, 1849, отделение 1. СПб., 1850. 635 c.
401. ПСЗРИ, (собрание II), том XXIV, 1849, отделение 2. СПб., 1850. 360 c., 235 c. + доп.
402. ПСЗРИ, (собрание II), том XXV, 1850, отделение 1. СПб., 1851. 762 с.
403. ПСЗРИ, (собрание II), том XXV, 1850, отделение 2. СПб., 1851. 323 с., 305 с. + доп.
404. ПСЗРИ, (собрание II), том XXVI, 1851, отделение 1. СПб., 1852. 752 с.
405. ПСЗРИ, (собрание II), том XXVI, 1851, отделение 2. СПб., 1852. 387 c. + доп.
406. ПСЗРИ, (собрание II), том XXVII, 1852, отделение 1. СПб., 1853. 801 c.
407. ПСЗРИ, (собрание II), том XXVIII, 1853, отделение 1. СПб., 1854. 704 c.
408. Пухальский И.Д. Внешняя торговля зерном в Бессарабии в 1850-1902 гг. În: Ежегодник по
аграрной истории Восточной Европы. Материалы симпозиума, 1964 год. Кишинев: Картя
молдовеняскэ, 1966, с. 651-657.
409. Радаев В.В. Рынок как идеальная модель и форма хозяйства. К новой социологии рынков. În:
Социологические исследования. 2003. № 9, c. 18-29.
410. Радаев В.В. Социология рынков: к формированию нового направления. Москва: ГУ-ВШЭ,
2003. 324 с.
411. Рахматуллин М.А. Хлебный рынок и цены в России в первой половине XIX в. În: Проблемы
генезиса капитализма. Отв. ред. С.Д. Сказкин. Москва: Наука, 1970, с. 334-412 (523 с.)
412. Решетов С., Ижик Л. Городской голова Одессы Г.Г. Маразли (1831-1907) и его родственное
окружение. În: ДР, 2007, Вып. 31, с. 6-31.
413. Решетов С. Французский негоциант Карл Яковлевич Сикар и его внебрачное потомство. În:
ДР, 2004, Вып. 19, c. 28-35.
414. Решетченко Д.В. Правобережна Україна в міжнародній торгівлі зерном наприкінці XVIII - у
першій половині XIX ст. În: Український історичний журнал. Випуск 4, Київ: "Дієз-продукт",
2007, c. 69-82.
415. Рождественский Н. Руководство к российским законам. СПб, 1848. 510 c.
416. Рожкова М.К. Торговля. În: Очерки экономической истории России первой половины XIX века.
Сборник статей под ред. М.К. Рожковой. Москва: Изд-во социально-экон. лит-ры, 1959, с. 246-275.
417. Рожкова М.К. Экономическая политика правительства. În: Очерки экономической истории России
первой половины XIX века. Сборник статей под ред. М.К. Рожковой. Москва: Изд-во социально-
экон. лит-ры, 1959, с. 359-379.
418. Российское законодательство X-XX вв.: в 9-ти томах. Т. 5. Законодательство периода
расцвета абсолютизма. Отв. ред. Е.И. Индова. Москва: Юридическая литература, 1987. 527 с.
419. Рубенштейн Н.Л. Территориальное разделение труда и развитие всероссийского рынка. În: Из
истории рабочего класса и революционного движения. Москва: Изд-во АН СССР, 1958, с. 88-100.
420. Рындзюнский П.Г. Городское гражданство дореформенной России. Москва: Изд-во АН
СССР, 1958. 556 с.
421. Рындзюнский П.Г. Городское население. În: Очерки экономической истории России первой
половины XIX века. Сборник статей под ред. М.К. Рожковой. Москва: Изд-во социально-экон.
лит-ры, 1959, с. 276-358.
422. Рындзюнский П.Г. Основные факторы городообразования в России второй половины XVIII в.
În: Русский город (историко-методологический сборник). Выпуск 1. Москва: Изд-во Москов-
ского университета, 1976, с. 105-127.
423. Сабуров Я. Земледелие, промышленность и торговля Бессарабии в 1826 году. Москва, 1830. 30 с.
424. Сарычев Г.А. Город Херсон и при нем военный порт. În: Записки, издаваемые Государствен-
ным адмиралтейским департаментом. Часть 11. СПб.: Морская тип., 1826. 500 с.
425. Сборник постановлений по Министерству народного просвещения. Том первый, 1802-1825.
СПб.: тип. Императорской Академии Наук, 1864. 1644 с. + доп.
426. Свиньин П.П. Взгляд на Одессу. În: Отеч. записки. 1830. Ч. XLI, книга CXVII. СПб, 1830, c. 1-46.
427. Семенов А. Изучение исторических сведений о российской внешней торговле и промышленности
с половины XVII–го столетия по 1858 год. Часть вторая. СПб.: б.и., 1859. 375 с.
428. СЗРИ. Законы о состояниях. СПб., 1833. 446 с. 158
429. СЗРИ. Свод учреждений государственных и губернских. Ч. II. Учреждения губернския. СПб.,
1833. 903 с.
430. СЗРИ. Уставы казенного управления. Часть вторая: Учреждения и уставы таможенные. СПб.,
1842, № 901. 563 с.
431. Сигида Г.А. Основні форми торговельної діяльності купецтва півдня України упродовж першої
половини ХІХ століття. În: Наукові праці історичного факультету Запорізького національного
університету, 2010, вип. XXVIII. Запоріжжя: ЗНУ, c. 56-60.
432. Сказкин С.Д. К вопросу о генезисе капитализма в сельском хозяйстве Западной Европы. În:
Ежегодник по аграрной истории Восточной Европы на 1959 год. Москва, 1961, c.21-29.
433. Скальковский A.A. Биография одесской железной дороги. În: ТОСК, том 1. Одесса, 1865, c.
с.291-310.
434. Скальковский A.A. Историческо-статистический опыт о торговых и промышленных силах
Одессы. Одесса: Гор. тип., 1839. 88 с.
435. Скальковский А.A. Торговля, заводская, фабричная и ремесленная промышленность в Одессе.
În: ТОСК, том 1. Одесса, 1865, c.241-264.
436. Скальковский А.А. Болгарские колонии в Бессарабии и Новороссийском крае. Одесса: тип. Т.
Неймана и К
о
, 1848. 156 с.
437. Скальковский А.А. Из портфеля первого историка г. Одессы. În: Из прошлого Одессы. Сбор-
ник статей. Составлен Л.М. де-Рибасом. Одесса, 1894, с. 190-261.
438. Скальковский А.А. Первое тридцатилетие истории города Одессы, 1793-1823. Одесса: Optimum, 2007. 221 c.
439. Скальковский А.А. Пространство и народонаселение Новороссийского края. Одесса: Гор.
тип., 1848. 32 с.
440. Скальковский А.А. Сельско-хозяйственные статистические заметки. În: ЗИОСХЮР. Кн. IV. 1873,
c.188-207.
441. Скальковский А.А. Хронологическое обозрение истории Новороссийского края. Часть II. С
1796 по 1823. Одесса: Гор. тип., 1838. 351 с.
442. Скальковский К.А. Русский торговый флот и срочное пароходство на Черном и Азовском
морях. СПб.: тип. А.С. Суворина, 1887. 557 с.
443. Смольянинов К. История Одессы. În: ЗООИД. T. III. Одесса, 1853, c.338-432.
444. Соболев М.И. Очерк из истории всемирной торговли. În: Гермес. Торговля и реклама. Сбор-
ник. СПб.: ТОО «Аллегория», 1994, с. 9-202.
445. Сокальский И. Очерк торговли хлебом в 1853 году и значение Одессы в этой торговле. Одес-
са, 1854. 60 c.
446. Степаненко Г. Одесса, XIX век. Киев: 3 Медия, 2004. 168 с.
447. Страхова Н.П. Тариф 1816 г. во внешнеторговой политике России. În: Из истории культуры и
общественной мысли народов СССР. Сборник научных статей. Москва, 1984, с. 57-73.
448. Страхова Н.П. Тариф 1819 г. во внешнеполитических планах России. In: Вестник
Московского университета, Сер. 8, История. Москва, 1990, № 3, с. 43-53.
449. Струве П.Б. Торговая политика России. 2-е изд. СПб.: Касса взаимопомощи студентов Поли-
техн. ин-та имп. Петра Великого, 1913. 244 с.
450. Тарасенко-Отрешков Н.И. Обзор внешней торговли России последних двадцати пяти лет. СПб.: тип.
Штаба Отд. корп. внутр. стражи, 1859. 56 с.
451. Тенгоборский Л.В. О производительных силах России. Часть первая. Москва: Унив. тип., 1854. 332 с.
452. Терентьєва Н. Зміни в інфраструктурі міста Одеса внаслідок благодійної та громадської
діяльності грецьких купців (на прикладі родин Маразлі та Родоканакі. ХІХ ст.). În: Історико-
географічні дослідження в Україні. № 9. Київ, 2006, c. 439-451.
453. Тимирязев Д.А. Обзор развития главнейших отраслей промышленности и торговли в России
за последнее двадцатилетие в географических таблицах. СПб.: Тип. Т-ва «Обществ. Польза»,
1876. 12 с.
454. Тихонов Ю.А. Проблема формирования всероссийского рынка в современной советской исто-
риографии. În: Актуальные проблемы истории России эпохи феодализма. Сборник статей. Мо-
сква: Наука, 1970, с. 200-223.
455. Томпстон С.Р. Российская внешняя торговля XIX - начала ХХ в.: организация и финансирова-
ние. Пер. с англ. Москва: РОССПЭН, 2008. 471 с. 159
456. Томулец В.Н. Торговые связи Бесарабии с внутренними губерниями России в 1812-1830 гг.
În: Известия АН МСС., Сер. обществ. наук. Кишинев, 1984, № 2, c.67-69.
457. Третьяк А. Герцог Ришелье. În: ДР, 2003, Вып. 1 (12), c. 6-30.
458. Третьяк А. Как Америка открывала Одессу. În: ДР, 2006, Вып. 25, c. 6-13.
459. Третьяк А. Рождение города. În: ДР, 2004, Вып. 19, с. 6-27.
460. Третьяк А. Система порто-франко в Одессе. În: ДР, 2005, Вып. 23, c. 6-14.
461. Турчинович О. История сельского хозяйства России, от времен исторических до 1850 года. СПб.: б. и.,
1854. 168 c.
462. Учреждение Одесского уезда. ЗООИД, том XXII, отделение III, c. 39-41.
463. Фадеев А.В. Россия и восточный кризис 20-х годов XIX в. Москва: Изд-во АН СССР, 1959. 395 c.
464. Федоров И.Ф. Столетие Одессы. Одесса: Тип. Л. Нитче, 1894. 112 с.
465. Фирсов Н.Н. Правительство и общество в их отношениях к внешней торговли России в царст-
вование императрицы Екатерины. Очерки из истории торговой политики. Казань: Б.и., 1902.
380 c.
466. Хлебная торговля в портах Черного и Средиземного Морей. În: Коммерческая газета. 1853. №
15, четверг, 5 февраля, c. 57-60.
467. Хлебная торговля. În: Журнал Министерства внутренних дел. ч. IV. СПб., 1843, c.22-36.
468. Чижевич О.О. Город Одесса и одесское общество (1837-1877). În: Из прошлого Одессы.
Сборник статей. Составлен Л.М. де-Рибас. Одесса: Из. Г.Г. Маразли, 1894, с. 1-95.
469. Шепелёв Л.Е. Акционерные компании в России. Ленинград: Наука, 1973. 348 c.
470. Шмидт А. Материалы для географии и статистики России. Херсонская губерния. Ч. 1, СПб.: Воен-
ная тип., 1863. 601 с.
471. Шмидт А. Материалы для географии и статистики России. Херсонская губерния. Ч. 2, СПб.: Воен-
ная тип., 1863. 874 с.
472. Штукенберг И.Ф. Статистические труды. Ст. XXVI. Описание Киевской губернии. СПб.: тип.
И.И. Глазунова и Комп., 1858. 16 с.
473. Штукенберг И.Ф. Статистические труды. Ст. XXVIII. Описание Бессарабской области. СПб.: тип.
И.И. Глазунова и Комп., 1859. 24 с.
474. Штукенберг И.Ф. Статистические труды. Ст. XXXII. Описание Таврической губернии. СПб.: тип.
И.И. Глазунова и Комп., 1859. 60 с.
475. Штукенберг И.Ф. Статистические труды. Ст. XXXIV. Описание Херсонской губернии. СПб.: тип.
И.И. Глазунова и Комп., 1859. 32 с.
476. Штукенберг И.Ф. Статистические труды. Ст. XXXIX. Описание Тамбовской и Подольской
губерний. СПб.: тип. И.И. Глазунова и Комп., 1859. 36 с.
477. Штукенберг И.Ф. Статистические труды. Ст. XXXV. Описание Екатеринославской губернии
и Новороссийского края вообще. СПб.: тип. И.И. Глазунова и Комп., 1859. 72 с.
478. Энгельман Ю. История торговли и всемирных сношений для молодых купцов и промышленников,
а равно и для коммерческих учебных заведений. изд 2-е. Москва: тип. Ф.Б. Миллера, 1870. 512 с.
479. Янсон Ю. Статистическое исследование о хлебной торговле в Одесском районе. СПб.: Б.и.
1870. 414 с.
480. Яцунский В.К. Промышленный переворот в России. În: Яцунский В.К. Социально-
экономическая история России XVIII–XIX вв. Москва: Наука, 1973. 302 с.
În limbele engleză, franceză, italiană
481. Allen R.C. The Great Divergence in European Wages and Prices from the Middle Ages to the First
World War. In: EEH, Nr. 38, 2001, pp. 411-447.
482. An Account of the Quantities of Foreign and Colonial Wheat, and Wheat- Flour, Imported, Paid Duty,
and Remaining in Warehouse. În: JSSL, Vol. 1, No. 8. (Dec., 1838), pp. 507-511.
483. Anthoine M. Essai sur le commerce et la navigation de la mer Noire. Seconde еdition. Paris: Agasse,
1820. 394 p.
484. Atkin M. The International Grain Trade. Second Edition. Cambridge: Woodhead Publishing, 1995. 180 p.
485. Aydelotte W.O. The Country Gentlemen and the Repeal of the Corn Laws. În: TEHR, Vol. 82, No. 322.
(Jan., 1967), pp. 47-60.
486. Baines E. History of the French Revolution. Vol. II. New York: Bangs, Brother & Co., 1855. 599 p. 160
487. Block M. Annuaire de l’économie politique et de la statistique pour 1858. Paris: Guillaumin et C
ie
,
1858. 680 p.
488. Block M. Annuaire de l’économie politique et de la statistique pour 1857. Paris: Guillaumin et C
ie
,
1857. 668 p.
489. Block M. Statistique de la France comparée avec les autres états de l’Europe. Tome II. Paris: Librairie
D’Amyot, 1860. 573 p.
490. Bourguinatlien N. Libre-commerce du blé et représentations de l'espace français. Les crises frumentaires au
début du XIXe siècle. În: AESC. 2001, Vol. 56, Nr. 1, pp. 125-152.
491. Boyer R. The Variety and Unequal Performance of Really Existing Markets: Farewell to Doctor Pangloss,
in: Hollingsworth, J.R. and Boyer, R. (eds.). Contemporary Capitalism: The Embeddedness of Institutions.
Cambridge: Cambridge University Press, 1999. pp. 55-93.
492. Bremner R. Excursion in the interior of Russia. Vol. II. London: Henry Colburn, 1839. 544 p.
493. Broadhurst J. Reasons for not repealing the Corn Laws. London: Ridgway, 1839. 47 p.
494. Bulletin des sciences agricoles et économiques. Tome neuvième. Paris: Huzard, 1828. 384 p.
495. Bulletin des sciences géographiques, économie publique. Tome XIV. Paris: Firmin Didot, 1828. 388 p.
496. Bulletin des sciences géographiques, économie publique. Tome XIX. Paris: Firmin Didot, 1829. 528 p.
497. Bulletin des sciences géographiques, économie publique. Tome XVII. Paris: Firmin Didot, 1829. 530 p.
498. Bulletin des sciences géographiques, économie publique. Tome XX. Paris: Firmin Didot, 1829. 440 p.
499. Burn D.L. Canada and the Repeal of the Corn Laws. În: CHJ, Vol. 2, No. 3. (1928), pp. 252-272.
500. Byles J.B. Sophism of Free-Trade and Popular Political Economy examined. Eighth edition.
London: Seeleys, 1851. 383 p.
501. Capper Ch. The port and Trade of London. London: Smith, Elder & Co., 1862. 506 p.
502. Castelnau G. Essai sur l’histoire ancienne et moderne de la Nouvelle Russie. Tome II. Paris: Rey et
Gravier, 1820. 387 p.
503. Castelnau G. Essai sur l’histoire ancienne et moderne de la Nouvelle Russie. Tome III. Seconde
édition. Paris: Rey et Gravier, 1827. 347 p.
504. Chapman S. Merchant Enterprise in Britain. Cambridge: Cambridge University Press, 2004. 356 p.
505. Charbit Y. The Political Failure of an Economic Theory: Physiocracy. În: Population, Vol. 57, No. 6.
(Nov. - Dec., 2002), pp. 855-883.
506. Chartres J.A. Market Integration and Agricultural Output in Seventeenth-, Eighteenth-, and early
Nineteenth Century England. În: Agricultural History Review, vol. 43 (1995), II, pp. 117-138.
507. Chatziioannou M.-C., Harlaftis Gelina. Rom Levant to the city of London: Mercantile Credit in the
Greek International Commercial Networks of the Eighteenth and Nineteenth Centuries. În: Centres
and Peripheries in Banking. The Historical Development of Financial Markets. Hampshire: Ashgate
publishing, 2007, pp. 13-40.
508. Chesney R.A. The Russo-Turkish compaigns of 1828 and 1829. New York: Redfield, 1854. 360 p.
509. Chevalier M.M. Examen du système commercial connu sous le nom de système protecteur. Paris:
Guillaumin et C
ie
, 1852. 383 p.
510. Chevet J.-M., Saint-Amourlien P. L'intégration des marchés du blé en France au XIXe siècle. În:
Histoire & Mesure, 1991, Vol. 6. No. 1-2, pp. 93-119.
511. Clark, G.K. The repeal of the Corn Laws and the politics of the forties. În: The EHR, New Series, Vol. 4,
No. 1 (1951), pp. 1-13.
512. Crouzet F. L’économie britannique et le blocus continental. Paris: Presses universitaires de France,
1958. 949 p.
513. De Bow’s Review and Industrial Resources, Statistics, etc. Edited by J.D.B. De Bow. Vol. XVII. New
Series, Vol. IV. New Orleans and Washington City: w.e., 1854. 646 p.
514. Démidoff M.A., de. Voyage dans la Russie méridionale et la Crimée par la Hongrie, la Valachie et la
Moldavie. Deuxième édition. Paris: Ernest Bourdin, 1854. 511 p.
515. Discours de M. Thiers sur le régime commercial de la France prononcés à l’Assemblée Nationale les
27 et 28 juin 1851. Paris: Paulin, Lheureux et C
ie
, 1851. 144 p.
516. Dunckley H. The Charter of the Nations or Free Trade and its Results. London: W & F.G. Cash,
1854. 454 p.
517. Ejrnæs M., Persson K.G., Søren R. Feeding the British: Convergence and Market Efficiency in 19th Century
Grain Trade. http://www.econ.ku.dk/Research/Publications/pink/2004/0428.pdf (accesat pe 28.07.2010).
518. Ellis R. British Tariff for 1846. London: Bailey Brothers, 1845. 420 p. 161
519. Ellis R. The British Tariff for 1829-1830. Second ed. London: Longman, Rees, Orme, Brown, nd
Green, 1829. 184 p.
520. Émion V. Législation: jurisprudence et usages du commerce des céréales. Paris: Guillaumin et C
ie
,
1855. 492 p.
521. Evans M.D. The commercial crisis, 1847-1848. Second edition. London: Letts, Son, and Steer, 1849. 155 p.
522. Fairlie S. The Corn Laws and British Wheat Production, 1829-76. În: EHR (NS), Vol. 22, No. 1.
(Apr., 1969), pp. 88-116.
523. Fairlie S. The Nineteenth-Century Corn Law Reconsidered. În: EHR (NS), Vol.18, No. 3 (1965), pp.
562-575.
524. Falkus M.E. Russia and the International Wheat Trade, 1861-1914. În: Economica, New Series, Vol. 33,
No. 132 (Nov., 1966), pp. 416-429.
525. Fay C.R. Corn Prices and the Corn Laws, 1815-1846. În: The Economic Journal, Vol. 31, No. 121 (Mar.,
1921), pp. 17-27.
526. Fay C.R. The London Corn Market at the Beginning of the Nineteenth Century. În: The American
Economic Review, Vol. 15, No. 1 (Mar., 1925), pp. 70-76.
527. Fay C.R. The Significance of the Corn Laws in English History. În: EHR, Vol. 1, No. 2. (Jan., 1928), pp.
314-318.
528. Fearnside W.G. Retrospect of the Corn Trade, British and Foreign during the Year 1835. În: The
Quarterly Journal of Agriculture. Vol. VI (June 1835 – March 1836). London, 1836, pp. 446-471:
529. Fearnside W.G. Retrospect of the Corn Trade, British and Foreign during the half-year preceding may 1836
În: The Quarterly Journal of Agriculture. Vol. VII (June 1836–March 1837). London, 1837, pp. 85-102.
530. Federico G., Persson K.G. Market Integration and Price Convergence in the World Wheat Market,
1800-2000. În: T. J. Hatton, K. H. O'Rourke, A. M. Taylor (eds.), The New Comparative Economic
History: Essays in Honor of Jeffrey G. Williamson, Cambridge: MIT Press, 2007, pp. 87-114.
531. Ficquelmont C.L. Examen de consience à l’occasion de la Guerre d’Orient. Bruxelles: Meline, Cans et
comp., 1856. 80 p.
532. Fyffe C.A. A History of Modern Europe. Vol. I: From the outbreak of the Revolutionary Wars in 1792 to
the accession of Louis XVIII in 1814. London, Paris and Melbourne: Cassell and Co., 1891. 545 p.
533. Gamba J.F. Voyage dans la Russie méridionale, et particulièrement dans les provinces situées au-delà du
Caucase fait depuis 1820 jusqu'en 1824. Tome I. Deuxième édition. Paris: C.J. Trouvé, 1826. 444 p.
534. Gambles A. Rethinking the Politics of Protection: Conservatism and the Corn Laws, 1830-1852. In: The
English Historical Review, Vol. 113, No. 453. (Sep., 1998), pp. 928-952.
535. Gaudemet E. L'abbé Galiani et la question du commerce des blés à la fin du règne de Louis XV. A.
Rousseau, 1899. 234 p.
536. Hansard’s Parliamentary Debates. Third Series. Vol. LXXXVI. London: Woodfall and Son, 1846. 1472 p.
537. Harlaftis G., Kardasis V.. International bulk trade and shipping in the Eastern Mediterranean and the
Black Sea. În: Jeffrey Williamson and Sevket Pamuk, The Mediterranean Response to Globalization.
London, Routledge, pp. 233-265.
538. Harlaftis G., Laiou S.. Ottoman State, Finance and Maritime Trade: the emergence of an Ottoman-Greek
fleet, 1780–1820. În: XIV International Economic History Congress, Helsinki, 2006, Session 106: State
And Finance In Early Modern Times In The Eurasian Continuum.
http://www.helsinki.fi/iehc2006/papers3/Harlaftis.pdf (accesat pe 28.07.2010)
539. Harlaftis G. A history of Greek Owned Shipping. The Making of an International Tramp Fleet, 1830 to
the Present Day. London and New York: Routledge, 1995. 439 p.
540. Harlaftis G. Mapping the Greek Maritime Diaspora from the Early Eighteenth to the Late Twentieth
Centuries În: Diaspora Entrepreneurial Networks. Four Centuries of History. Oxford: Berg Publishers,
2005, pp. 147-172.
541. Harlaftis G., Theotokas J. European Family Firms in International Business: British and Greek TrampShipping Firms. În: Business History; April 2004, Vol. 46, No 2, pp. 219-255.
542. Harley C.K. Ocean Freight Rates and Productivity, 1740–1913: The Primacy of Mechanical Invention
Reaffirmed. În: JEH, Vol. 48, no. 4. (Dec., 1988), pp. 851-876.
543. Harley C.K. Transportation, the World Wheat Trade, and the Kuznets Cycle, 1850-1913. In:
Explorations in Economic History 17, no. 3 (1980), pp. 218-250.
544. Herlihy P. Greek Merchants in Odessa in the Nineteenth Century. În: HUS, vol. III-IV, 1979-1980,
part I. Cambridge, 1980, pp. 399-420. 162
545. Herlihy P. Odessa: A History, 1794–1914. Cambridge: Harvard University Press, Second printing,
1991. 432 p.
546. Hume J. Thoughts on the Corn-Laws as connected with agriculture, commerce, and finance. London: F.C. and
J. Rivington, 1815. 80 p.
547. Hussey V. Speech on the Corn Laws. London: Rigways, 1839. 27 p.
548. Il Commercio di Odessa del 1852. În: AUSEPSVC. Vol. CXIV, Serie Prima. 1853, p. 86-89.
549. Jacks D.S. Intra- and international commodity market integration in the Atlantic economy, 1800-
1913. În: Explorations in Economic History, vol. 42 (2005), pp. 381-413.
550. Jacks D.S. Market Integration in the North and Baltic Seas, 1500-1800. În: Journal of European
Economic History. 33(3), 2004, pp. 285-329.
551. Jacob W. Report on the Trade in Foreign Corn and on the Agriculture of the North of Europe. Third
Edition. London: James Ridgway, 1826. 249 p.
552. Jacob W. Tracts relating to the Corn Trade and Corn Laws: Notices Respecting the commerce of the
Black Sea and of the Sea of Azoff. London, 1828. 58 p.
553. Jacob W. Tracts relating to the Corn Trade and Corn Laws: Report respecting the agriculture and the
trade in Corn. London: John Murray, 1828. 293 p.
554. James S.C., Lake D.A. The Second Face of Hegemony: Britain's Repeal of the Corn Laws and the
American Walker Tariff of 1846 in International Organization, Vol. 43, No. 1 (Winter, 1989), pp. 1-29.
555. James, Scott C.; Mosse, George L. The Anti-League: 1844-1846. În: EHR, Vol. 17, No. 2 (1947),
pp. 134-142.
556. Jones R.L. The Canadian Agricultural Tariff of 1843 În: CJEPS, Vol. 7, No. 4. (Nov., 1941), pp. 528-537.
557. Jones R.E. Getting the Goods to St. Petersburg: Water Transport from the Interior. 1703-1811. În: Slavic
Review, Vol. 43, no. 3 (Autumn, 1984), pp. 413-433.
558. Jonnès A.M. Le commerce au dix-neuvième siècle. Tome Premier. Paris, 1825. 395 p.
559. Journal asiatique. Tome premier. Paris: Dondey-Dupré Père er Fils, 1822. 384 p.
560. Jouvenel, B. Napoléon et l'économie dirigée: le blocus continental. Paris: La Toison d'Or, 1942. 426 p.
561. Julliany J. Essai sur le commerce de Marseille. Deuxième édition. Tome I. Marseille. Paris: Rernard,
1842. 415 p.
562. Julliany J. Essai sur le commerce de Marseille. Deuxième édition. Tome II. Marseille. Paris: Rernard,
1842. 520 p.
563. Julliany J. Essai sur le commerce de Marseille. Deuxième édition. Tome III. Marseille. Paris: Rernard,
1842. 488 p.
564. Kapetanakis P. From The Ionian Sea To The World: Sailing Ships And Ship Masters From The Island Of
Cephalonia During The 19th Century. În: Paper Presented at the International Conference “Shipping in
the era of Social Responsibility”. In Honour Of The Late Professor Basil Metaxas (1925-1996), Argostoli, Cephalonia, Greece, 14-16 September 2006. http://www.enoe.gr/index.php?option
=com_docman&task=doc_download&gid=44&Itemid=73 (accesat pe 28.07.2010).
565. Kardasis V. Diaspora merchants in the Black Sea. The Greeks in the Southern Russia. 1775-1861.
Maryland: Lexington Books, 2001. 243 p.
566. Kindleberger C.P. The Rise of Free Trade in Western Europe, 1820-1875 În: JEH, Vol. 35, No.1 (Mar.,
1975), pp. 20-55.
567. Kohl J.G. Russia. London: Chapman and Hall, 1844. 530 p.
568. Kohn M. Organized markets in pre-industrial Europe. În: The Origins of Western Economic
Success: Commerce, Finance, and Government in Pre-Industrial Europe. Dartmouth College,
Hanover, July, 2003 (draft paper) http://:www.dartmouth.edu/~mkohn/ (accesat 27.08.2010).
569. Kraszewski J.I. Wspomneienia Odessy, Jedyssanu i Budźaku. Tom drugi. Wilno: T. Glücksberg,
1845. 313 p.
570. Lake D.A. The Second Face of Hegemony: Britain's Repeal of the Corn Laws and the American Walker
Tariff of 1846. În: International Organization, Vol. 43, No. 1. (Winter, 1989), pp. 1-29.
571. Latham, A.J.H, Neal L. The International Market in Rice and Wheat, 1868-1914. In: EHR, (SS), vol.
36, no. 2 (May), pp. 260-280.
572. Lawson-Tancred M. The Anti-League and the Corn Law Crisis of 1846. În: The Historical Journal,
Vol. 3, No. 2 (1960), p. 162-183.
573. LoRomer, D.G. Merchants and Reform in Livorno, 1814-1868. Berkeley - Los Angeles - Oxford:
University of California Press, 1987. 390 p. 163
574. Lucchesi F. Sui mezzi atti a impedire i danni che possono provenire dal commercio de’ Cereali del Mar Nero,
in occasione del libero passaggio del Bosforo. În: AUSEPSVC, Vol. 41, 1834, p. 95-107.
575. Lusztig M. Solving Peel's Puzzle: Repeal of the Corn Laws and Institutional Preservation in Comparative
Politics, Vol. 27, No. 4 (Jul., 1995), p. 393-408.
576. Lyall R. Travels in Russia, the Krimea, the Caucasus, and Georgia. Vol. I. London: T. Cadell, 1825. 527 p.
577. MacGill T. Travels in Turkey, Italy, and Russia. Vol. I. London: John Murray and Archibald Constable
& Co., 1808. 270 p.
578. Mairesse J., Heffer J., Chanutlien J.-M. La culture du blé au milieu du XIXe siècle: rendement, prix,
salaires et autres coûts. În: AESC, 1986, Vol. 41, No. 6, pp. 1273-1302.
579. Malthus T.R. An essay on the principle of population. Vol. I. First American Edition. Washington
City: Roger Chew Weightman, 1809. 510 p.
580. Malthus T.R. Definitions in political economy. London: John Murray, 1827. 261 p.
581. McCulloch J.R. A Dictionary, Geographical, Statistical, and Historical. Vol. II. New York: Harper and
Bros., 1844. 1109 p.
582. McCulloch J.R. A Dictionary, practical, theoretical, and historical of Commerce and Commercial
Navigation. London: Longman, Brown, Green, and Longmans, 1842. 1269 p.
583. McKeown T.J. The Politics of Corn Law Repeal and Theories of Commercial Policy. În: BJPS, Vol.
19, No. 3. (Jul., 1989), pp. 353-380.
584. Mercier Stephanie. The Evolution of World Grain Trade. În: Review of Agricultural Economics, Vol. 21,
No. 1 (Spring - Summer, 1999), pp. 225-236.
585. Mill J.S. Elements of political economy. 3rd Ed. London: Baldwin, Cradock, and Joy, 1826. 304 p.
586. Mill J.S. Principles of political economy. Vol. II. Second Edition. London: John W. Parker, 1849. 552 p.
587. Mill J.S. The Corn Laws. În: The Rise of Free Trade. Vol. I: Protectionism and its Critics, 1815-
1837. London – New York: Taylor & Francis, 1997. 393 p.
588. Miller J.A. Mastering the market. The state and the grain trade in Northern France, 1700-1860.
Cambridge, 1999. 334 p.
589. Mironov B.N. Consequences of the Price Revolution in Eighteenth-Century Russia. În: EHR, New
Series, Vol. 45, no. 3, European Special Issue (Aug., 1992), pp. 457-478.
590. Mironov B.N. Grain Trade. În: Encyclopedia of Russian History. New York: Gale, 2004. 1828 p.
591. Mironov B.N. Le mouvement des prix des céréales en Russie du XVIIIe siècle au début du XXe siè-
cle. În: AESC. 1986, Vol. 41, No. 1, pp. 217-251.
592. Mitchell B.R. European Historical Statistics. New York: Columbia University Press, 1976. 827 p.
593. Molinari M.G. Conversations familières sur le commerce des grains. Paris: Guillaumin et Co. 1855. 295 p.
594. Morgan D. Merchants of grain. New York: Penguin Books, 1982. 519 p.
595. Morton E. Travels in Russia, and a residence at St. Petersburg and Odessa, in the years 1827-1829.
London: Longman, Rees, Orme, Brown, and Green, 1830. 486 p.
596. Mr. Secretary Walker’s Agricultural Project for the United States. In: AR,Vol. IV, 1846, pp. 410-415.
597. Nason J.M., Paterson D.G., Shearer R.A. Integration and Convergence of Wheat and Flour Markets
in the mid-19th Century North Atlantic Economy. North Atlantic Wheat Economy, 1841-1871,
1/6/04, http://www.econ.ubc.ca/paterson/wheat_paper.pdf (vizitat pe 28.07.2010).
598. Nolte V. Fifty Years in Both Hemispheres or, Reminiscences of the Life of a Former Merchant. New
York: Redfield, 1854. 484 p.
599. North D. Ocean Freight Rates and Economic Development 1750-1913. In: JEH, Vol. 18, No. 4 (Dec.,
1958), p. 537-555.
600. O’Rourke K.H. The European Grain Invasion, 1870-1913. In: JEH, Vol. 57, 1997, Nr. 4, pp. 775-801.
601. O’Rourke K.H. Willliamson J.G. Globalization and History, The Evolution of the NineteenthCentury Atlantic Economy, Cambridge, Mass: MIT Press, 1999. 355 p.
602. O’Rourke K.H., Taylor A.M., Williamson J.G. Factor Price Convergence in the Late 19th Century. In:
IER, vol. 37, no. 3 (1996), pp. 499-530.
603. Oddy J.J. European Commerce. London: W.J. and J. Richardson, 1805. 651 p.
604. Oeuvres de Turgot. Tome premier. Deuxième édition. Paris: Guillaumin, 1844. 672 p.
605. Operation of the Sliding Scale of Corn Laws in France, and its Approaching Total Repeal. În: Journal of
the Statistical Society of London, Vol. 24, No. 2 (Jun., 1861), pp. 237-240.
606. Ozveren E. Black Sea & the grain provisioning of Istanbul: imperial legacies in retrospect. Second Draft,
January 18, 2002. http://eh.net/XIIICongress/cd/papers/6%D6zveren48.pdf (vizitat pe 28.07.2010) 164
607. Paris E. Les Grecs de Marseille dans la deuxième moitié du XIXe siècle: une perspective nationale et
transnationale. În: Revue européenne de migrations internationales, 2001, Vol. 17, N. 3, pp. 23-42.
608. Peet R. Influences of the British Market on Agriculture and Related Economic Development in Europe
before 1860. În: Transactions of the Institute of British Geographers, no. 56. (Jul., 1972), pp. 1-20.
609. Persson K.G. "Law of One Price". EH.Net Encyclopedia, edited by Robert Whaples. February 10,
2008. URL http://eh.net/encyclopedia/article/persson.LOOP (vizitat pe 28.07.2010).
610. Persson K.G. ‘Mind the Gap!’Transport costs and price convergence in the19th century Atlantic
economy. June 2002. http://www.econ.ku.dk/kgp/doc/Sel2frms/mind%20the%20gap%20090304(2).pdf (vizitat pe 28.07.2010).
611. Persson K.G. Grain Markets in Europe, 1500-1900. Integration and Deregulation. Cambridge, 1999. 173 p.
612. Persson K.G. The seven lean years, elasticity traps, and intervention in grain markets in preindustrial Europe. În: Economic History Review, XLIX, 4(1996), pp. 692-714.
613. Pfister Christian. Fluctuations climatiques et prix céréaliers en Europe du XVIe au XXe siècle.
AESC. 1988, Vol. 43, Nr. 1, pp. 25-53.
614. Platt J.C. The History of the British Corn Laws. New York: Hunt’s Merchant’Magazine, 1845. 231 p.
615. Pope Ch. The Yearly Journal of Trade, 1854-5. Twenty-fourth edition. London: Ch. Pope, 1854. 547 p.
616. Prest J. A large amount or a small? Revenue and the nineteenth-century Corn Laws. În: The Historical
Journal, Vol. 39, No. 2. (Jun., 1996), pp. 467-478.
617. Prousis T.C. Demetrios S. Inglezes: Greek Merchant and City Leader of Odessa. În: Slavic Review,
Vol. 50, No. 3. (Autumn, 1991), pp. 672-679.
618. Prousis T.C. Risky Business: Russian Trade in the Ottoman Empire in the Early Nineteenth Century
În: Mediterranean Historical Review, Vol. 20, No. 2, December 2005, pp. 201-226.
619. Regemorterlien, Jean-Louis Van. Le mythe génois en mer Noire: la France, la Russie et le commerce
d'Asie par la route de Géorgie (1821-1881). În: AESC, 1964, Vol. 19, No. 3, pp. 492-521.
620. Renny J.H. The Corn Laws, and upon their Effects on the Trade, Manufactures, and Agriculture of the
Country, and on the Condition of the Working Classes. London: Smith, Elder and Co., 1841. 107 p.
621. Review. – Hagemeister’s Commerce of New Russia. În: The Gentleman’s Magazine. (By Sylvanus
Urban). Vol. VI. New Series. July to December 1836. London: William Pickering, 1837, pp. 517-518.
622. Revue mensuelle d’économie politique. Publiée par Thèodore Fix. Cinquième volume. Paris: Au Bureau
du Journal, 1836. 507 p.
623. Ricardo D. On Protection to Agriculture. London: John Murray, 1822. 95 p.
624. Ricardo D. On the principles of political economy and taxation. Third Edition. London: John
Murray, 1821. 538 p.
625. Robert E. British Tariff for 1832-33. London, 1832. 184 p.
626. Robinson F.J. (Viscount Goderich). Parliamentary Debates În: The Rise of Free Trade. Vol. I:
Protectionism and its Critics, 1815-1837. London and New York: Taylor & Francis, 1997, p. 366-377.
627. Rordansz C.W. European Commerce. London: Baldwin, Cradock and Joy, 1818. 691 p.
628. Rose J.H. Napoleon and English Commerce. În: TEHR, Vol. 8, No. 32. (Oct., 1893), pp. 704-725.
629. Rothstein M. America in the International Rivalry for the British Wheat Market, 1860-1914. În: The
Mississippi Valley Historical Review, Vol. 47, No. 3. (Dec., 1960), pp. 401-418.
630. Rothstein M. Centralizing Firms and Spreading Markets: The World of International Grain Traders,
1846-1914. În: BEH (SS), Vol. 17, 1988, pp. 103-113.
631. Rothstein M. Multinationals in the Grain Trade, 1850-1914. În: BEH (SS), Vol. 12, 1983, pp. 85-93.
632. Russia: her Commercial Position and Prospects. În: The British and Foreign Review, or European
Quarterly Journal. Vol. XII. London, 1841, pp. 1-46.
633. Sacchi G. Sui commercio d’Odessa con vari stati Italiani nell anno 1852. În: AUSEPGSVC, Vol. 35,
1853, pp. 318-325.
634. Say J.-B. Cours complet d’économie politique pratique. Tome premier. Paris: Guillaumin, 1840. 676 p.
635. Schonhardt-Bailey Cheryl. The Rise of Free Trade. Vol. I: Protectionism and its Critics, 1815-1837.
London: Taylor & Francis, 1997. 393 p
636. Schonhardt-Bailey, Ch. Specific Factors, Capital Markets, Portfolio Diversification, and Free Trade:
Domestic Determinants of the Repeal of the Corn Laws. În: World Politics, Vol. 43, No. 4. (Jul.,
1991), pp. 545-569.
637. Sicard Ch. Lettres sur Odessa. St. Petersbourg: L’imprimerie de Pluchart et comp., 1812. 145 p.
638. Sifneos E. “Cosmopolitanism” as a Feature of the Greek Commercial Diaspora. In: History and An-165
thropology, Vol. 16, No. 1, March 2005, pp. 97-111.
639. Slade A. Travels in Germany and Russia in 1838-1839. London: Longman, Orme, Brown, Green
and Longmans, 1840. 512 p.
640. Smart W. The Antecedents of the Corn Law of 1815. În: TEHR, Vol. 24, No. 95 (July 1909), p. 470-489.
641. Smith Adam. The nature and causes of the wealth of nations. Vol. IV. London: Ch. Knight and Co.,
1839. 425 p.
642. St. John J.A. The Lives of Celebrated Travelers. Vol. III. Publisher: J. and J. Harper, 1832. 389 p.
643. Stern W.M. The Bread Crisis in Britain, 1795-96. În: Economica, New Series, Vol. 31, No. 122.
(1964), p.168-187.
644. Tęgoborski M.L. Commentaries on the productive forces of Russia. Vol. II. London: Longman, Brown,
Green and Longmans, 1856. 483 p.
645. Tęgoborski M.L. Commentaries on the productive forces of Russia. Vol. I. London: Longman,
Brown, Green and Longmans, 1855. 528 p.
646. The American Almanac and Repository of useful knowledge for the year 1847. Boston: James Munroe
and Co., 1846. 351 p.
647. The Annual Register For the Year 1818. London: Baldwin, Cradock and Joy, 1819. 616 p.
648. The New American Cyclopaedia, vol. X. Editor: George Ripley, Charles A. Dana. New York: D.
Apleton and Co., 1861. 788 p.
649. The Parliamentary Debates (publ. by T.C. Hansard). New Series. Vol. XV. London: Pater-nosterrow, 1827, 1446 p.
650. The Penny Cyclopaedia of the society for the diffusion of useful knowledge. Vol. XVI. London: Ch.
Knight and Co., 1840. 494 p.
651. The Price of Wheat in Europe: the past a test for the future. Present prices and stocks of wheat in Europe.
Agricultural Statistics. London: The Economist, 1850. 24 p.
652. The Works of Adam Smith. Vol. I. London: Printed for T. Cadell, 1812. 611 p.
653. Thomas J.A. The Repeal of the Corn Laws, 1846. În: Economica, No. 25. (Apr., 1929), pp. 53-60.
654. Thompson T.P. Corn-Law Fallacies, with the Answers. Second Edition. London: E. Wilson 1839. 84 p.
655. Turner M.E., Beckett J.V., Afton B. Farm Production in England 1700-1914. Oxford: Oxford University
Press, 2001. 295 p.
656. Turner M.J. The 'Bonaparte of Free Trade' and the Anti-Corn Law League. În: The Historical Journal,
Vol. 41, No. 4. (Dec., 1998), pp. 1011-1034.
657. Uebele M. International and National Wheat Market Integration in the 19th Century: A Comovement Analysis. Center for Quantitative Economics. Draft paper. 4/2009.
http://www1.wiwi.unimuenster.de/cqe/forschung/publikationen/cqe-working-papers/CQE_WP_4_2009.pdf (vizitat 28.07.2010)
658. Urquhart D. Progress of Russia in the West, North, and South. 4th ed. London: Trübner & Co, 1853. 438 p.
659. Urquhart D. The Mystery of the Danube. London: Bradbury & Evans, 1851. 149 p.
660. Valpy R. The Tariffs and Trade of Various Countries During the Last Ten Years. În: Journal of the
Statistical Society of London, Vol. 26, No. 2. (Jun., 1863), pp. 143-153.
661. Vamplew W. The Protection of English Cereal Producers: The Corn Laws Reassessed. În: EHR (NS)
Vol. 33, No. 3. (Aug., 1980), pp. 382-395.
662. Vsévolojsky N.S. Dictionnaire géographique-historique de l’Empire de Russie. Tome I. Moscou:
L’imprimerie de l’auteur, 1813. 297 p.
663. Ward J.T. West Riding Landowners and the Corn Laws. În: The English Historical Review, Vol. 81,
No. 319. (Apr., 1966), pp. 256-272.
664. Waterston W. A cyclopaedia of commerce, mercantile law, finance and commercial geography. Edinburgh:
Oliver & Boyd, 1843. 684 p.
665. West E. Prices of corn and wages of labour. London: J. Hatchard and son, 1826. 150 p.
666. Williamson J.G. The Impact of the Corn Laws Just Prior to Repeal. În: EEH, vol. 27, no. 2 (1990),
pp. 123-156.
667. Yıldırım O. Bread And Empire: The Workings Of Grain Provisioning In Istanbul During The Eighteenth Century. ERC Working Papers in Economics 01/04, May 2002.
(http://www.erc.metu.edu.tr/menu/series01/0104.pdf). (vizitat 28.07.2010)
668. Zipperstein S.J. The Jews of Odessa. A cultural History, 1794-1881. Stanford: Stanford University Press,
1985. 228 p. 166
ANEXE
Anexa 1. Exportul de grâu prin portul Odesa
Tabel 1. A1. Evoluţia lunară a exportului de grâu prin portul Odesa în anii 1816 şi 1845
1816 1845
Luna
Cetverturi % Cetverturi %
Ianuarie 10500 0,84 1597,5 0,08
Februarie 20300 1,62 3930 0,22
Martie 63400 5,06 179274 9,39
Aprilie 61000 4,87 139704 7,32
Mai 191000 15,25 125074 6,55
Iunie 131000 10,46 175041 9,17
Iulie 182000 14,53 143948 7,54
August 179000 14,29 299861 15,69
Septembrie 140000 11,18 277790,5 14,53
Octombrie 151000 12,06 311963 16,33
Noiembrie 91500 7,31 159722 8,36
Decembrie 31500 2,52 91899 4,82
Total 1252200 100 1911649 100
Sursa: [185, f. 1-13v; 627, p. 658]
Tabel 2. A1. Evoluţia semestrială a exportului de grâu prin portul Odesa (1841-1853)
Inclusiv în semestrul I Inclusiv în semestrul II
Anul
Total
exportat Cetverturi % Cetverturi %
1841 720372 212869 29,55 507503 70,45
1842 863422 378455 43,83 484967 56,17
1843 1170246 354361 30,28 815884,5 69,72
1844 1263036 732283,5 57,98 530752,5 42,02
1845 1777087 577894,5 32,52 1199192,5 67,48
1846 1955316 704767 36,04 1250549 63,96
1847 2798184 1240354,5 44,33 1557829 55,67
1848 1958283 649550,75 33,17 1308732 66,83
1849 1565278 589981 37,69 975296,75 62,31
1850 1361636 384956 28,27 976679,5 71,73
1851 998382 303451,5 30,39 694930,5 69,61
1852 1892017 848764 44,86 1043252,5 55,14
Total 18323257 6977687,8 38,08 11345568,8 61,92
Sursa: [315, № 69, p. 321; 316, № 8, p. 35; № 60, p. 287; 317, № 5, p. 19; № 60, p. 299; 318, №
7, p. 29; № 60, p. 305; 319, № 5, p. 15; № 60, p. 303; 320, № 5, p. 17; № 59, p. 317; 321, № 3,
p. 9; № 61, p. 315; 322, № 4, f. 1; № 60, f. 1; 323, № 4, № 60, f. 1; 324, № 5, f. 1; № 56, f. 1;
325, № 4, f. 1; № 56, f. 1; 326, № 5, f. 1; № 89, f. 1; 327, № 7, f. 1; 339, p. 65] 167
Declaraţia privind asumarea răspunderii
Subsemnatul, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat se referă la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar, urmând să suport
consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Numele, prenumele: Emilciuc Andrei
Semnătura
Data 168
CV-ul autorului
Date personale
Nume şi prenume: Emilciuc Andrei
Data şi locul naşterii: 17 august 1982, Chişinău
Studii:
2006 – 2010: Studii de doctorat: Studii de masterat: Facultatea de Istorie şi Filosofie, Universitatea de Stat din Moldova
2005 – 2006: Studii de masterat: Facultatea de Istorie şi Psihologie, Universitatea de Stat din
Moldova
2001 – 2005: Studii universitare: Facultatea de Istorie şi Psihologie, Universitatea de Stat din
Moldova
1998 – 2001: Studii liceale: Liceul Moldo-Turc din Chişinău
Activitatea profesională:
2006 – 2007: Lector universitar, Facultatea de Istorie şi Psihologie, Universitatea
de Stat din Moldova; Seminare ţinute: Istorie universală. Estul şi
sud-estul Europei. Epoca medievală şi modernă.
2005 – până în prezent: Cercetător ştiinţific stagiar, Sectorul Istorie Modernă, Muzeul Na-
ţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. Temă de cercetare: Comerţul Basarabiei în epoca modernă.
Domeniile de activitate ştiinţifică: Istoria social-economică a Basarabiei în epoca modernă
Participări la foruri ştiinţifice internaţionale:
1) Cea de-a II-a conferinţă internaţională a doctoranzilor în ştiinţe istorice din cadrul USM
(31 ianuarie 2006). Originea şi evoluţia burgheziei comerciale din portul Odesa (anii
1794-1856).
2) Conferinţa ştiinţifică internaţională a tinerilor cercetători din cadrul Institutului de Istorie,
Stat şi Drept. (Chişinău, 29 martie 2007 – Ediţia I). Instituirea regimului de porto-franco
în Odesa şi Galaţi în prima jumătate a secolului al XIX.
3) Conferinţa ştiinţifică internaţională a tinerilor cercetători din cadrul Institutului de Istorie,
Stat şi Drept. (Chişinău, 28 martie 2008 – Ediţia a II-a). Basarabia în contextul reformă-
rii sistemului comerţului cu cereale din Imperiul Rus (anii 1812-1853).169
4) A doua conferinţă internaţională din cadrul proiectului de Istorie Comparativă: „Noi
abordări a istoriei comparative în Europa centrală, de est şi sud-est” (Sofia, 17-19 aprilie
2008) „Statutul de porto franco în estul şi sud-estul Europei în sec. XIX” .
5) Conferinţa ştiinţifică internaţională a tinerilor cercetători din cadrul Institutului de Istorie,
Stat şi Drept. (Chişinău, 27 martie 2009 – Ediţia a III-a). Portul Akkerman în politica
comercial-vamală a Imperiului Rus (1812-1830.)
Lucrări ştiinţifice publicate:
16 articole şi studii ştiinţifice publicate (inclusiv cinci în reviste naţionale de categoria B şi
trei de categoria C), 9 materiale ale comunicărilor (rezumate).
Participări în proiecte ştiinţifice naţionale şi internaţionale:
2007 – 2008. Participarea la Proiectul internaţional de istorie comparativă, Universitatea
Central-Europeană, Budapesta, Ungaria. Grant de cercetare de trei săptămâni în Budapesta.
Date de contact:
Adresa: Republica Moldova, Chişinău, MD 2044, bd. Mircea cel Bătrân 7, ap. 85
Telefon de contact: (37322) 241321
e-mail: [email protected]
