MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Republica Moldova

ROLUL UZANTELOR SI A CUTUMELOR IN

REGLEMENTAREA RAPORTURILOR JURIDICE

DE COMERT INTERNATIONAL

Executor: Scai IonGrupa: 411Specialitatea: Drept civilFacultatea: DreptObiect: Drept comercial international

1

Chişinău, 2013

Cuprins:

1. Noţiunea şi importanţa dreptului comerţului internaţional 2. Identificarea raportului juridic de drept al comerţului international. 3. Izvoarele Dreptului Comercial International 4. Uzanţele comerciale international 5. Rolul uzanţelor in dreptul commercial international

5.1. Obişnuinţele 5.2. Clasificarea uzanţelor5.3. Natura juridică a uzanţelor comerciale5.4. Forme ale uzanţelor comerciale5.5. Regimul uzanţelor comerciale în dreptul roman5.6. Aplicarea uzanţelor comerciale

6. Rolul uzanţelor comerciale

2

1. Noţiunea şi importanţa dreptului comerţului internaţional

Comerţul internaţional constituie o modalitate esenţială de realizare a circuitului mondial de valori pe fondul evoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane. Dreptul comerţului internaţional nu constituie o ramură distinctă a sistemelor juridice naţionale ori a ordinii juridice internaţionale, ci o materie juridică interdisciplinară şi pluridisciplinară. Disciplina dreptului comerţului internaţional cuprinde reglementări variate şi norme de drept constituţional, drept fiscal, drept vamal, drept comercial, drept civil, drept procesual civil, drept penal, drept internaţional public şi drept privat. Cu toate acestea este o disciplină de sine stătătoare, având ca obiect raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare tehnico-ştiinţifică şi metode specifice, proprii de reglementare. În doctrina juridică conceptul de drept al comerţului internaţional a primit mai multe definiţii. Într-o primă accepţiune:

1.1. dreptul comerţului internaţional poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile comerciale şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţionale. Într-o altă accepţiune:

1.2. dreptul comerţului internaţional cuprinde normele care cârmuiesc relaţiile comerciale ce depăşesc cadrul intern sau naţional al unui stat şi au aderenţe internaţionale, cu două sau mai multe sisteme de drept naţionale. Alţi autori, într-o accepţiune mai largă consideră, că dreptul comerţului internaţional este o materie pluridisciplinară ce grupează norme juridice de natură variată – dreptul internaţional public, drept internaţional privat, drept civil, drept administrativ etc. – reunite prin obiectul lor social şi juridic: disciplinarea raporturilor juridice care se nasc în cadrul comerţului internaţional. Iar într-o accepţiune mai restrânsă: dreptul comerţului internaţional are ca obiect relaţiile patrimoniale şi personale nepatrimoniale între persoane fizice şi juridice pe baza egalităţii de drept, relaţii care se nasc în cadrul colaborării economice internaţionale.

Există autori care consideră că dreptul comerţului internaţional este ansamblul de norme conflictuale, norme de drept civil, de drept comercial şi norme de drept material uniform, iar în anumite limite şi norme de drept internaţional public prin care se reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică stabilite între participanţii la circuitul mondial de valori şi de cunoştinţe. După o accepţiune, dreptul comerţului internaţional include

3

norme de drept internaţional public şi norme din diferite ramuri de drept intern. După o accepţiune restrânsă care cuprinde sensul tradiţional al acestei noţiuni, comerţul internaţional cuprinde totalitatea operaţiunilor de import şi export cu mărfuri, lucrări şi servicii pe care le desfăşoară persoane fizice şi/sau juridice având calitatea de subiecte ale dreptului comerţului internaţional, cu parteneri de naţionalitate străină sau cu bunuri aflate în tranzit internaţional (operaţiuni pe pieţe străine). În sensul larg al acestei noţiuni, care include şi formele moderne de desfăşurare a relaţiilor economice internaţionale, comerţul internaţional a depăşit cadrul tradiţional al acestei noţiuni, el înglobând o multitudine şi o extremă varietate de operaţiuni care se referă numai indirect la marfă şi care sunt cuprinse, de regulă, în noţiunea de cooperare economică internaţională. În concluzie, putem defini dreptul comerţului internaţional ca un ansamlu de norme juridice care reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică, stabilite între participanţii la comerţul internaţional.

2. Identificarea raportului juridic de drept al comerţului international.

Raporturile juridice de comerţ internaţional se caracterizează prin prezenţa concomitentă a două trăsături, şi anume comercialitatea şi internaţionalitatea. Determinarea comercialităţii cunoaşte în diferite sisteme internaţionale de drept două criterii de definire, în funcţie de subiecţii de drept implicaţi şi de actele sau faptele juridice:

a) criteriul subiectiv – reţinut de dreptul german care consideră ca fiind comerţ, actele şi faptele săvârşite de persoane care au calitatea de comercianţi; calitatea de comerciant rezultă din lege sau din înscrierea într-un anumit registru;

b) criteriul obiectiv – actele şi faptele juridice sunt calificate de legile dreptului comercial pornindu-se de la natura intrinsecă, obiectivă a acestora. În concepţia dreptului comercial român calificarea actelor şi faptelor de comerţ este dată de codul comercial care adoptă criteriul obiectiv.

Raporturile juridice de comerţ internaţional au ca element specific faţă de raporturile juridice interne, un element de extraneitate sau de internaţionalitate. Internaţionalitatea, în sensul dreptului comerţului internaţional, are o accepţie deosebită. Astfel, este necesară existenţa unui element de extraneitate suficient de caracterizat, de calificat şi de puternic, încât să dea naştere la un conflict pozitiv de legi, adică să se facă susceptibil de a fi cârmuit de două sau mai multe sisteme de drept. Condiţia de internaţionalitate pentru a fi îndeplinită este necesar ca într-un

4

raport juridic părţile, persoane fizice sau juridice, să aibă domiciliul, respectiv sediul, în străinătate sau localizarea obligaţiei să se afle pe teritoriul unui stat străin.

3. Izvoarele Dreptului Comercial International

Izvorul de drept este o formă specifică de exprimare a normei juridice. Izvoarele care reglementează raporturile de comerţ internaţional în ţara noastră se împart în două categorii: izvoare interne şi izvoare internaţionale. Izvoarele interne ale dreptului comerţului internaţional pot fi clasificate, la rândul lor, în: a) izvoare specifice, conţinând în marea majoritate, norme destinate reglementării raporturilor de comerţ internaţional b) izvoare nespecifice, constituite din acte normative care interesează în primul rând alte ramuri de drept, dar care conţin şi norme de drept al comerţului internaţional. Majoritatea normelor juridice interne care interesează dreptul comerţului internaţional sunt norme de drept material (substanţial) şi sunt cuprinse în acte normative care constituie, în principal, izvoare ale altor ramuri de drept. Izvoarele internaţionale ale dreptului comerţului internaţional sunt, totodată şi izvoarele dreptului internaţional public: tratatul şi cutuma.

Tratatul, indiferent de denumirea sa (convenţie, protocol, acord, aranjament, act final, compromis, notă diplomatică, declaraţie), este un acord de voinţă a două sau mai multe state prin care acestea reglementează, într-un anumit mod, o anumită sferă a relaţiilor internaţionale, creând noi norme de drept internaţional sau modificând ori abrogând pe cele existente. Când obiectul de reglementare al tratatului îl reprezintă comerţul internaţional sau cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică, respectivul tratat este izvor al dreptului comerţului internaţional. Tratatele pot fi clasificate în tratate generale şi tratate speciale. Tratatele generale cuprind ocazional şi norme aplicabile raporturilor de comerţ internaţional. Tratatele speciale sunt încheiate pentru reglementarea unor raporturi comerciale. La rândul lor, tratatele speciale se împart în tratate multilaterale şi tratate bilaterale. De asemenea, au calitatea de izvor al dreptului comerţului internaţional tratatele multilaterale care formulează norme uniforme de drept material sau conflictual, reglementând anumite raporturi de comerţ internaţional.

Cutuma este cel mai vechi izvor de drept nescris, care reprezintă o practică îndelungată, repetată, urmată de state cu conştiinţa obligativităţii acesteia. În măsura în care o cutumă reglementează materia comercială, ea este şi izvor al dreptului comerţului internaţional. Pe măsura codificării dreptului internaţional şi a creşterii numărului de tratate, cutuma pierde din importanţa sa. Cutuma este recunoscută ca izvor de drept şi în dreptul internaţional public. Astfel, art. 38–20 din statutul

5

Curţii Internaţionale de Justiţie prevede că o sursă a drepturilor şi obligaţiilor statelor, în raporturile lor reciproce, o constituie cutuma internaţională, definită a fi o practică general acceptată cu valoare de normă de drept. Cutuma internaţională îşi are fundamentul în necesităţile vieţii sociale şi în exigenţele vieţii internaţionale. Existenţa fenomenului cutumiar pe plan internaţional se întemeiază pe două elemente, unul constând în aplicarea continuă a cutumei, ca regulă acceptată în mod constant şi unanim de statele care se află într-o situaţie căreia i se aplică norma prescrisă de ea, şi altul psihologic, constând în recunoaşterea ei de către diferite state ca normă obligatorie – opinio juris sau opinio necessitatis. Recunoaşterea de către state a normei cutumiare se poate face în mod tacit sau expres, prin includerea ei întrun tratat internaţional. În cazul normelor cutumiare ale dreptului internaţional se constată două dificultăţi: dovedirea existenţei normei cutumiare şi determinarea precisă a conţinutului ei.În practica statelor s-au conturat câteva reguli referitoare la normele cutumiare: 1) ele trebuie să fie în concordanţă cu normele imperative ale dreptului internaţional, 2) asupra lor au întâietate normele convenţionale şi 3) ele se aplică în special în domeniile în care dreptul internaţional public nu este codificat şi în raporturile în care nu s-au stabilit norme convenţionale. De asemenea, în comerţul internaţional, îndeosebi în comerţul international maritim, pentru care o mare parte a regulilor juridice sunt cuprinse în aşa-numitele „uzanţe”, cutuma este în continuare un important izvor de drept. Opinia generală este că dreptul modern consacră un spaţiu mult mai redus cutumei faţă de trecut. De la această regulă există şi excepţii. În dreptul modern, cutuma are o importanţă mai redusă, în toate sistemele de drept. Scăderea ponderii cutumei în epoca modernă se explică prin faptul că, fiind o regulă conservatoare, care tinde să perpetueze relaţiile sociale care au generat-o, nu mai este atât de potrivită pentru un sistem de relaţii sociale cu transformări rapide, cum sunt cele din epoca modernă. Cu toate acestea, cutuma şi-a păstrat calitatea de izvor al dreptului, în special cu rol interpretativ şi supletiv.

4. Uzanţele comerciale international

Uzanţele comerciale internaţionale sunt practici sociale cu un anumit grad de vechime, repetabilitate şi stabilitate, aplicate de un număr nedefinit de parteneri comerciali, într-o anumită zonă geografică sau într-un domeniu de activitate comercială. Uzanţele comerciale nu trebuie confundate cu obişnuinţele. Diferenţa dintre acestea o determină numărul participanţilor care le aplică. Prin aplicarea obişnuinţelor părţilor de către un număr tot mai mare de participanţi la comerţul internaţional, obişnuinţele se pot transforma în uzanţe. Pe plan internaţional există două concepţii şi anume: concepţia uzanţelor legislative şi concepţia uzanţelor

6

interpretative. Potrivit concepţiei legislative, uzanţele comerciale constituie izvor de drept. Pentru ca o uzanţă să constituie izvor de drept, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să exprime o practică generală, repetată, cu caracter de continuitate. Această condiţie trebuie să fie urmată în mod continuu, constant, cu caracter larg de generalitate; practica respectivă trebuie să se aplice o perioadă destul de lungă de timp, pentru a se răspândi şi a insufla convingerea obligaţiei ei. Conform concepţiei interpretative, valoarea juridică a uzanţelor comerciale depinde de voinţa părţilor contractante. Uzanţele interpretative au puterea obligatorie pe care părţile le-o conferă şi tot voinţa părţilor le poate face ineficiente. Valoarea lor juridică este cea a unor clauze contractuale. Deosebirile între uzanţele legislative şi cele interpretative sunt următoarele: uzanţele legislative au putere obligatorie, se aplică chiar dacă părţile le ignoră sau le încalcă. Uzanţele interpretative au, însă, puterea obligatorie pe care părţile le-o conferă tacit sau expres. Uzanţele legislative pot fi dispozitive sau imperative. Au caracter imperativ acele uzanţe pe care legea le consacră ca atare. Uzanţele interpretative sunt facultative, iar luarea lor în consideraţie depinde de voinţa părţilor. Se aplică numai dacă au fost invocate şi probate. Se poate folosi orice mijloc de probă. Uzanţele cele mai utilizate în comerţul internaţional sunt regulile INCOTERMS (International Rules for the Interpretation of Trade Terms), opera Camerei de comerţ internaţional de la Paris, elaborate în 1953, modificate de mai multe ori, ultima variantă fiind cea din 1990, ultima. O semnificaţie similară cu cea INCOTERMS în Europa o au RAFTD la nivelul continentului nord – american. În ceea ce priveşte uzanţele comerciale internaţionale în dreptul moldovenesc, trebuie menţionat că atit Constitutia RM cit si Codul Civil precizează că convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres prevăzut în ele, cât şi la toate urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea le conferă obligaţiei după natura sa.

Dupa alti autori tin sa mentionez ca datorita faptului ca lumea actuală trăieşte sub semnul globalizării recurgerea la uzante este din ce în ce mai rară. Putem defini, în sens larg, uzanţele ca fiind acele acte, fapte, atitudini şi conduite, arareori scrise, recunoscute ca purtătoare a unei anumite vechimi, îmbinată cu anumite grade de repetabilitate şi stabilitate. Ele sunt aplicate între comercianţii dintr-o anume zonă geografică, în sfera contractuală sau chiar în mod independent de această activitate fiind, nu de puţine ori contra clauzelor contractuale ori chiar a unor texte legale şi care, prin natura lor pot fi considerate ori negate drept izvoare ale Dreptului Comerţului Internaţional. Doctrina juridică desluşeşte două caracteristici generale absolut necesare pentru ca o anumită practică ori atitudine afişată în afaceri să poată fi luată în considerare ca un izvor de drept şi anume:

7

1. Uzanţele trebuie să constituie o practică socială care a dobândit un caracter obiectiv prin repetabilitate manifestată într-o perioadă de timp îndelungată;

2. Uzanţele trebuie să prezinte un caracter de generalitate şi de impersonalitate prin prezenţa lor într-un anumit raport, pe o anumită zonă geografică ori într-un anumit domeniu de activitate comercială.

Înainte de a pune punct definirii şi prezentării elementelor definitorii ale uzanţelor comerciale internaţionale (terminologie utilizată de Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional semnată la Geneva în 1961, de Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, semnată la Viena în 1961, să precizăm că există o deosebire între acestea şi cele care s-au statuat între părţi. Astfel, acestea din urmă se delimitează de uzanţe prin lipsa caracterului de generalitate. Cu alte cuvinte aceste „obişnuinţe”, numite şi uzanţe ale părţilor, privesc, în mod nemijlocit, partenerii comerciali care recurg la ele şi care se deduc, de regulă, în raporturile lor comerciale, chiar dacă ele nu sunt evidenţiate. Dacă aceste obişnuinţe la care recurg partenerii în desfăşurarea schimburilor de bunuri, mărfuri, servicii, cunoştinţe tehnico-ştiinţifice ori în cadrul colaborării economice vor căpăta, la un moment dat, obiectivitate, durată în timp, generalitate şi impersonalitate, ele pot fi considerate uzanţe ale Dreptului Comerţului Internaţional.

5. Rolul uzanţelor in dreptul commercial international

Uzanţele comerciale reprezintă practici sau reguli care se aplică în comerţul internaţional. Uzanţele sau uzurile comerciale presupun o anumită comportare sau conduită, caracterizată prin continuitate, constanţă şi uniformitate. Uzanţele comerciale se impun printr-o repetare frecventă şi participarea mai multor personae interesate. Extinderea şi generalizarea uzanţelor este în funcţie de sfera de aplicare, numărul participanţilor şi volumul comerţului. Pentru formarea unei uzanţe comerciale, practica ori regula de conduit necesită o perioadă de timp, care, în raport de condiţiile concrete, poate fi mai lungă sau mai scurtă. Importanţa timpului în apariţia uzanţelor comerciale este însă relativă. Exigenţele relaţiilor comerciale internaţionale au determinat luarea în considerare a duratelor scurte de timp. Aplicarea repetată a uzanţei comerciale implică întotdeauna existenţa unui interval de timp, dar nu şi o durată îndelungată. Uzanţele comerciale sunt distincte de obişnuinţele sau practicile stabilite între părţile contractante în relaţiile lor reciproce. Prin obişnuinţele între părţile contractante se înţeleg, conform art. 1 – 205 din Codul Comercial Uniform al Statelor Unite ale Americii, o serie de activităţi, anterioare

8

unei tranzacţii şi care pot fi considerate, în mod rezonabil, ca stabilind între ele o bază comună de interpretare a expresiilor şi a actelor lor.

5.1. Obişnuinţele Obişnuinţele se formează în relaţiile reciproce dintre partenerii comerciali. În contractele pe care le încheie părţile pot introduce anumite expresii care exprimă atitudini sau comportări existente în activitatea lor comună. Printr-o repetare constantă, expresiile folosite se transformă în clauze de stil, care în timp devin subînţelese sau implicite în raporturile contractuale dintre părţi. Prin prisma regulii de conduită, care constituie un element obiectiv, uzanţelecomerciale se aseamănă cu obiceiul sau cutuma. Dar între uzanţele comerciale şicutumă există importante deosebiri. Cutuma este o regulă de conduită aplicată untimp îndelungat în virtutea deprinderii şi respectată ca o normă obligatorie. Ea seimpune prin autoritate proprie şi autonomie, având valoare de lege. În sistemele de drept naţionale, rolul cutumei este diferit. Cutuma formează principalul izvor de drept în ţările anglo-americane, în timp ce în statele de pe continent are o pondere redusă. În relaţiile comerciale, cutuma, dintr-o anumită ţară, se aplică în calitate de lex contractus. Precizări în legătură cu obişnuinţele dintre părţile contractante există în Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri din 1980. În conformitate cu alin. 1 al art. 9, părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele. Dispoziţiile Codului Uniform al Statelor Unite ale Americii se referă şi la efectele juridice ale obişnuinţelor. Prin obişnuinţe între părţile contractante se înţeleg o serie de activităţi anterioare unei tranzacţii şi care pot fi considerate, în mod rezonabil, ca stabilind între ele o bază comună de interpretare a expresiilor şi actelor lor (art. 1 – 205). În aceeaşi măsură, se va lua în considerare comportarea părţilor concomitentă ori posterioară contractului pentru interpretarea intenţiei părţilor (art. 2 – 208). Distincţia dintre uzanţe şi obişnuinţe este configurată de numărul partenerilor care le aplică. Prin dobândirea unui caracter colectiv, adică prin aplicarea lor de către un număr de participanţi, obişnuinţele se pot transforma în uzanţe.

5.2. Clasificarea uzanţelor

Uzanţele comerciale sunt de mai multe feluri. Ele pot fi grupate după ramura de activitate, obiectul contractului, profesiunea părţilor, modul de transport sau alte elemente. Într-o primă clasificare, uzanţele comerciale sunt interne şi internaţionale. Uzanţele interne se folosesc pe teritoriul unui anumit stat, iar uzanţele international în relaţiile comerciale externe. Într-o altă clasificare, uzanţele comerciale sunt locale, speciale şi generale. Uzanţele locale se aplică într-o localitate, port sau regiune

9

determinată, uzanţele speciale numai în anumite domenii ale comerţului, iar uzanţele generale pentru toate relaţiile comerciale. Cele mai importante uzanţe comerciale au ca obiect condiţiile de livrare, plăţile externe şi asigurările de mărfuri în transportul internaţional. După forţa lor juridică, uzanţele comerciale sunt normative şi convenţionale. Uzanţele normative au valoarea unor norme juridice. Ele mai sunt numite uzanţe de drept sau legale. Uzanţele convenţionale au valoarea unor clauze contractuale. Ele mai poartă denumirea de uzanţe de fapt sau interpretative.

5.3. Natura juridică a uzanţelor comerciale

Definirea naturii lor juridice implică luarea în considerare a distincţiei dintre uzanţele de drept sau normative şi uzanţele de fapt sau convenţionale. Uzanţele de drept au valoarea unor norme juridice. Scopul uzanţelor normative este de a completa sau suplini ori de a înlătura aplicarea unor dispoziţii legale. Uzanţele normative au autoritate proprie întrucât legea se referă la ele sau condiţionează aplicarea anumitor prevederi de inexistenţa unor uzanţe contrare. Prin includerea în domeniul legii, uzanţele normative se impun voinţei contractanţilor. Cu toate acestea, aplicarea uzanţelor normative poate fi înlăturată de părţi printr-o stipulaţie contractuală. Uzanţele normative nu trebuie dovedite de către părţi. Datorită identităţii de regim cu legea, se presupune că instanţa cunoaşte uzanţele normative, fiind ţinută să le aplice din oficiu. Greşita interpretare a uzanţelor normative şi neaplicarea lor se sancţionează cu admiterea recursului la instanţa supremă, în sistemele care admit această cale de atac. Uzanţele de fapt au valoarea unor clauze convenţionale. Scopul uzanţelor convenţionale este de a interpreta, completa şi preciza conţinutul contractului.Uzanţele convenţionale se aplică prin acordul părţilor, care se poate manifesta expres sau tacit. Aplicarea uzanţelor convenţionale poate fi înlăturată tot de către părţi, prevăzându-se în contract o clauză contrară sau o altă reglementare. Uzanţele convenţionale pot deroga numai de la normele supletive sau dispozitive, nu şi de la normele imperative ori prohibitive. Constituind un element de fapt, uzanţele convenţionale se probează de partea care le invocă. Greşita interpretare ori aplicare a uzanţelor convenţionale nu dă dreptul la recurs la instanţa superioară. Uzanţele comerciale care se folosesc în mod obişnuit în comerţul internaţional au caracter contractual.

5.4. Forme ale uzanţelor comerciale Uzanţele comerciale pot fi exprimate în diferite forme. Ele se concretizeazăprin clauze tipizate, contracte-tip ori contracte model sau formulare de contracte,

10

condiţii generale. Clauzele-tip sunt standardizate. Includerea în contracte a clauzelor-tip permite simplificarea operaţiunilor comerciale şi evitarea problemelor conflictuale. Clauzele-tip prezintă însă accepţiuni diferite. Interpretarea uniformă a principalelor clauze folosite în contractele externe s-a realizat de Camera de Comerţ Internaţională din Paris prin publicarea în 1936 a Regulilor Incoterms – International Comercial Terms. Aceste reguli au fost revizuite în 1953 şi întregite în 1967, 1976 şi 1980. În prezent, sunt în vigoare Regulile Incoterms 2000. Clauzele interpretate se individualizează prin anumite formule sau termeni, care exprimă forme de vânzare internaţională. Regulile Incoterms se încorporează în contract printr-o simplă referire la clauza aleasă de părţi. Regulile Incoterms determină relaţiile dintre vânzător şi cumpărător, precizând obligaţiile lor minime.Prin Incoterms se reglementează predarea mărfii vândute, transferul riscurilor contractuale, repartizarea cheltuielilor, formalităţile privind trecerea mărfii peste frontieră. Regulile Incoterms au un character facultativ. Părţile pot să prevadă modificări sau adăugiri la regulile uniforme, în raport de natura mărfurilor care formează obiectul contractului. Contractele-tip şi condiţiile generale cuprind clauze uniforme care se întemeiază, în principal, pe uzanţele existente în comerţul internaţional. Ele elimină discuţiile îndelungate dintre părţi şi facilitează încheierea operativă a contractelor externe. În contractele-tip, clauzele esenţiale sunt prestabilite, configurând cadrul juridic al realizării unor operaţiuni. Datorită formei lor preconstituite, părţile urmează numai să individualizeze un anumit tip de contract, cu date concrete privind cantitatea mărfii, preţul şi modalitatea de plată. Clauzele propuse pot fi modificate sau completate de către părţi. Prin condiţiile generale se precizează principalele elemente ale contractelor de acelaşi tip într-o anumită ramură a comerţului internaţional. Înţelegerea comercială se încheie în baza condiţiilor generale care, prin integrarea lor, devin clauze ale contractului. Prevederile condiţiilor generale au caracter dispozitiv, având posibilitatea de a deroga de la ele. Contractele-tip şi condiţiile generale se elaborează de către una din părţile contractante, de asociaţiile comerciale internaţionale sau de asociaţii neutre. O importanţă deosebită prezintă condiţiile generale de livrare şi contractele-tip redactate de Comisia Economică pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite. În elaborarea lor, Comisia Economică pentru Europa a ONU a ţinut seama de practica existentă, complexitatea şi varietatea raporturilor din domeniile comerţului internaţional şi de interesele părţilor.

5.5. Regimul uzanţelor comerciale în dreptul roman

În dreptul român, uzanţele normative nu au caracter de izvor de drept. Dealtfel, prevederile art. 1 din Codul comercial care se ocupă de izvoarele dreptului

11

comercial, nu se referă la uzanţe. Absenţa vreunei menţiuni se explică prin intenţia legiuitorului de a înlătura, de principiu, uzanţele normative. Cu caracter derogatoriu, uzanţele comerciale dobândesc putere legală în situaţia în care o lege specială trimite la ele. De exemplu, se consideră ca fiind normative uzurile locului de plată, în funcţie de care se determină valoarea monedei străine atunci când o cambie, respectiv un cec e plătibil într-o monedă care nu are curs la locul respectiv. O poziţie diferită există în privinţa uzanţelor convenţionale. Din interpretarea prevederilor art. 1 al Codului comercial se desprinde ideea că în dreptul român sunt recunoscute doar uzanţele convenţionale. Pe de altă parte, dispoziţiile 16 Codului civil Roman privind obiceiul, la care face trimitere art. 1 al Codului comercial, sunt aplicabile ca drept comun pentru raporturile de dreptul comerţului internaţional. Forţa juridică a uzanţelor convenţionale rezultă din voinţa părţilor. Prin inserarea lor în contract, uzanţele convenţionale nu pot depăşi forţa juridică a clauzelor contractuale.

5.6. Aplicarea uzanţelor comerciale

Uzanţele comerciale internaţionale sunt aplicate prin înscrierea în contract aunei clauze de trimitere sau prin formularea unei clauze integrate în contracte-tip sau condiţii generale de livrare. În afară de convenţie contrară, părţile sunt considerate că s-au referit în mod tacit în contract şi pentru formularea sa, la orice uzanţă pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care, în comerţul internaţional, este larg cunoscută şi în mod constant respectată în contracte de acelaşi tip în ramura comercială respectivă. Aplicabilitatea uzanţelor comerciale este configurată de principiul libertăţii contractuale. Titlul şi condiţiile aplicării uzanţelor comerciale sunt prevăzute de legea contractului, determinată de părţi sau instanţă, prin intermediul normelor conflictuale. Uzanţele comerciale se aplică cu titlu de clauză convenţională expresă sau tacită. Ele au acelaşi regim juridic ca şi prevederile contractuale. Astfel, în soluţionarea litigiilor care rezultă din operaţiunile de comerţ internaţional, arbitrii trebuie să ţină seama, pe lângă dispoziţiile legii aplicabile, şi de uzanţele comerciale.

6. Rolul uzanţelor comerciale

În absenţa unei reglementări adecvate a relaţiilor comerciale, practica internaţională a creat anumite reguli nescrise. Acceptate de bună voie şi aplicate în mod repetat, ele au devenit norme care se aplică în comerţul internaţional. Corespunzător intereselor părţilor contractante uzanţele comerciale sunt utilizate în domeniul normelor juridice supletive. Prin adoptarea de condiţii uniforme, elaborarea de contracte-tip şi includerea în contracte a unor condiţii generale de livrare, în practica internaţională s-a realizat o unificare şi standardizare a uzanţelor comerciale.

12

Codificarea uzanţelor comerciale, în anumite ramuri de activitate, asigură certitudinea juridică şi uniformizarea reglementării. Uzanţele comerciale se folosesc pentru a determina drepturile şi obligaţiile părţilor, prin completarea şi precizarea conţinutului contractului. Tot uzanţele comerciale au rolul de a explica sau interpreta expresiile şi termenii inseraţi în contract. În literatura de specialitate, s-a pus problema dacă referirea părţilor la uzanţele comerciale dintr-o anumită ţară poate reprezenta un punct de legătură determinat pentru aplicarea legii aplicabile. O asemenea împrejurare poate constitui doar un simplu criteriu alături de celelalte elemente care pot fi luate în considerare pentru desemnarea legii aplicabile, în absenţa unei manifestări a voinţei părţilor. Cu atât mai mult, uzanţele comerciale, incluse într-un contract-tip sau ale unui port maritim, nu pot reglementa relaţiile contractuale dintre părţi în calitate de drept aplicabil. Referirea părţilor la anumite uzanţe are semnificaţia unei introduceri în contract, permiţând precizarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale.

13

Bibliografie:

1. Grigore Dimitrescu, Drept roman, Craiova, Edit. Scrisul românesc, 1948, p. 43–44.

2. Ana Boar, Elemente de Teoria Dreptului, 1996, p. 139.3. Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, Editura Fundaţiei România

de mâine, Bucureşti, 2006, pag. 25-29. 4. Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu – Dreptul Comerţului Internaţional, partea

generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, pag.91-105.5.  B. Ştefănescu, I. Rucăreanu, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 40.6. I. Rucăreanu, O. Căpăţână, V. Tănăsescu, Instituţii de drept comercial

internaţional, Vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 43.7. Mircea N. Costin, S. Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, Partea

generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p.13.8. Dragoş Alexandru Sitaru, C.P. Buglea, Ş.A. Stănescu, Dreptul comerţului

internaţional, Tratat, partea generală, Editura Universul Juridic, 2008, p. 11-12.

14

15