Upload
ruxandra-miruna
View
240
Download
2
Embed Size (px)
DESCRIPTION
roman
Citation preview
DREPT ROMAN SUCCESIUNI & OBLIGAŢII – PARTEA A II-a
SEMESTRUL AL II-LEA, 2015 PROF. EMIL MOLCUŢ
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
1
SUCCESIUNILE
Dreptul succesoral roman cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează
transmiterea patrimoniului de la defunct către moştenitorii săi. În epoca foarte veche,
transmiterea patrimoniului de la defunct către moştenitorii săi NU IMPLICA IDEEA DE
SUCCESIUNE deoarece în concepţia vechilor romani nu există patrimoniu fără titular astfel
încât la moartea persoanei drepturile sale patrimoniale se sting, iar moştenitorul nu
dobândeşte acelaşi drept, ci un drept nou prin luarea în stăpânire a bunurilor succesorale.
Această concepţie cu privire la succesiuni s-a oglindit şi pe plan terminologic, dovadă că cel
mai vechi termen prin care era desmenat succesorul este heres (provine de la herus, cuvânt
care înseamnă stăpân). Mai târziu, tot în epoca veche, pornind de la principiul continuităţii
persoanei defunctului, romanii au admis că drepturile patrimoniale (reale şi de creanţă) trec
asupra moştenitorilor. Din acel moment, în terminologia juridică romană au apărut termenii de
succesiune şi de succesor.
Dreptul succesoral roman a evoluat sub influenţa a două tendinţe:
1. Tendinţa decăderii formalismului
La origini, actele succesorale presupuneau respectarea unor condiţii de formă foarte
complicate. Spre exemplu, cel mai vechi testament roman îmbrăca forma unei legi pe care o
vota poporul. Cu timpul, însă, asistăm la decăderea formalismului, iar în dreptul evoluat
testamentul se putea întocmi prin simpla manifestare de voinţă a persoanei.
2. Tendinţa ocrotirii rudeniei de sânge
Timp de aproape 5 secole, rudenia civilă a fost unicul fundament al succesiunii încât rudele de
sânge care nu erau şi rude civile nu aveau vocaţie succesorală (nu puteau veni la succesiune),
dar spre sfârşitul Republicii organizarea familiei romane a suferit o serie de transformări
începând cu emanciparea fiului de familie şi sfârşind cu generalizarea căsătoriei fără
manus. Faţă de această evoluţie, pretorul a intervenit şi a iniţiat o serie de reforme prin care
a chemat la succesiune şi rudele de sânge care nu erau în acelaşi timp şi rude civile. Aceste
reforme au fost completate mai târziu prin reforme imperiale, iar în vreme împăratului Justinian
rudenia de sânge a devenit unicul fundament al succesiunii.
Romanii au cunoscut trei sisteme succesorale:
A. Succesiunea ab intestat (succesiunea legală)
Este cea mai veche formă de succesiune şi se deschidea atunci când nu exista testament sau
când acesta nu era întocmit în mod valabil. Ea este denumită şi succesiune legală deoarece
a fost reglementată prin dispoziţiile din L12T. Potrivit acelor dispoziţii, există trei categorii de
moştenitori legali:
o Heredes suii – din această categorie fac parte toţi aceia care, în momentul morţii lui
pater familias, deveneau persoane sui iuris. Ne referim aici la fiii şi fiice, femeia
căsătorită cu manus în calitate de fiică, adoptatul şi adrogatul.
Nepoţii din fii făceau parte din prima categorie a moştenitorilor numai dacă tatăl lor
predecedase bunicului. Acei nepoţi din fii veneau la succesiune prin reprezentare căci
urcau în rangul succesoral al tatălui lor şi dobândeau partea din succesiune care s-ar
fi cuvenit tatălui dacă ar mai fi trăit.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
2
Spre exemplu, dacă veneau la succesiune doi fii şi doi nepoţi de fiu, succesiunea se
împărţea la trei căci fiecare dintre fraţi dobândea câte o treime, iar cei doi nepoţi de fiu
dobândeau ÎMPREUNĂ 1/3 fiindcă atât s-ar fi cuvenit tatălui lor dacă ar mai fi trăit.
o Agnatus proximus – din această categorie fac parte colateralii cu precizara că, în
materie succesorală, prin cuvântul agnaţi sunt desemnaţi numai colateralii. Această
categorie de moştenitori NU ESTE FIXĂ, ci este mobilă, deoarece în absenţa unor
agnaţi mai apropiaţi, erau agnatus proximus agnaţii foarte îndepărtaţi.
Spre exemplu, dacă existau fraţi, ei erau agantus proximus. Dacă aceştia nu existau,
agnatus proximus erau verii primari, iar în lipsa acestori verii de-al doilea sau copiii
acestora. Totodată, potrivit L12T, dacă cel mai apropiat agnat repudia succesiunea,
acea succesiune nu trecea la următorea categorie de moştenitori, ci devenea vacantă
întrucât, cf. L12T colateralii nu pot veni la succesiune prin reprezentare. În lipsa
colateralilor veneau la succesiune membrii ginţii care îşi împărţeau succesiunea în părţi
egale ca o amintire a epocii în care memrbii ginţii exercitau proprietatea colectivă
asupra pământului.
o Gentiles
Sistemul succesoral consacrat prin L12T s-a dovedit anacronic, inaplicabil spre sfârşitul epocii
vechi având în vedere, în primul rând, transformările care au intervenit în organizarea familiei
de vreme ce emancipatul nu putea veni la succesiune în familia de origine întrucât nu mai era
rudă civilă în acea familie. De asemenea, mama şi copiii rezultaţi din căsătoria fără manus nu
se puteau moşteni reciproc deoarece nu erau rude civile.
Acest sistem a fost de natură să afecteze coeziunea familiei romane. De aceea, pretorul
a intervenit şi a iniţiat o serie de reforme prin care a ocrotit rudenia de sânge pe plan
succesoral, iar sistemul creat prin reformele preoturlui a fost denumit bonorum possessio
sau moştenire pretoriană.
Potrivit reformelor pretoriene, există patru categorii de moştenitori pe care îi denumim
moştenitori pretorieni:
1. Bonorum possessio unde libeli – din această categorie fac parte toţi fiii de familie
inclusiv fiul de familie emancipat care venea la succesiune în calitate de rudă de
sânge;
2. Bonorum possessio unde legitimi – fac parte agnaţii şi gentilii. La prima vedere s-ar
părea că prin această reformă, pretorul a confirmat dispoziţiile L12T. În realitate, şi de
data aceasta pretorul a făcut o inovaţie deoarece în sistemul său dacă cel mai apropiat
agnat repudia succesiunea, ea nu devenea vacantă ca în L12T, ci trecea asupra
următoarei categorii de moştenitori.
3. Bonorum possessio unde cognati – această categorie cuprinde anumite rude de sânge
care nu erau şi rude civile, ca de exemplu mama şi copiii rezultaţi din căsătoria fără
manus care se moşteneau reciproc în calitate de rude de sânge.
4. Bonorum possessio unde vir et uxsor – includem în această categorie bărbatul şi
femeia căsătoriţi fără manus care se moşteneau reciproc dacă nu existau cognaţi.
Aceste reforme au fost completate şi dezvoltate mai târziu prin reforme imperiale. Astfel, în
vremea împăratului Hadrian, s-a dat senatusconsultul tertulian, iar în vremea lui Marc Aureliu
s-a dat senatusconsultul ortilian.
Prin senatusconsultul tertulian mama a fost chemată la succesiunea copiilor ei rezultaţi din
căsătoria fără manus în calitate de rudă legitimă, ceea ce înseamnă că a fost ridicată din a
treia categorie de moştenitori pretorieni în categoria a doua.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
3
Prin senatusconsultul orfitelian, copiii rezultaţi din căsătoria fără manus au fost chemaţi la
succesiunea mamei lor în calitate de fii, ceea ce înseamnă că ei au fost ridicaţi din a treia
categorie de moştenitori pretorieni în prima categorie.
Împăratul Justinian, în spiritul său unificator, a iniţiat o amplă reformă prin care a creat patru
categorii de moştenitori.
- Din prima categorie de moştenitori făceau parte descendenţii care îi eliminau pe toţi
ceilalţi;
- Din a doua categorie făceau parte ascendenţii, fraţii şi surorile şi copiii lor;
- Din categoria a treia făceau parte fraţii şi surorirle consangvini şi uterini şi copiii
acestora. Aceia care proveneau din acelaşi tată, dar nu şi din aceeaşi mamă. Fraţii şi
surorile uterini erau cei care proveneau din aceeaşi mamă, dar nu şi din acelaşi tată;
- Din ultima categorie de moştenitori făceau parte colateralii mai îndepărtaţi;
B. Succesiunea testamentară
Pe lângă succesiunea legală, romanii au cunoscut şi succesiunea testamentară deferită pe
baza unui testament. Acesta este actul solemn prin care o persoană denumită TESTATOR
instituie unul sau mai mulţi moştenitori pentru ca aceştia să execute ultima voinţă. Deşi
în definiţiile lor jurisconsulţii clasici, în frunte cu Ulpian, nu se referă şi la instituirea de
moştenitori, ci numai la caracterul solemn şi la caracterul de ultimă voinţă ale testamentului cu
toate că instituirea de moştenitori este trăsătura definitorie a testamentului.
Jurisconsulţii romani s-au referit în repetate rânduri la instituirea de moştenitori, dar nu au
menţionat-o atunci când au definit testamentul.
La origini puteau fi instituiţi moştenitori numai herezii (moştenitorii legali din prima categorie).
Mai târziu s-a admis să fie instituiţi moştenitori şi colateralii mai îndepărtaţi, iar în final, în
dreptul evoluat, s-a admis să fie instituite şi persoane străine de familie. Regula este că cei
instituiţi moştenitori sunt executori testamentari în sensul că trebuie să execute ultima voinţă
a testatorului şi să distribuie bunurile succesorale în conformitate cu acea voinţă. Pe de altă
parte, prin testatment puteau fi favorizaţi unii dintre moştenitorii instituţi care puteau fi grenaţi
cu executarea unor legate prin care transmiteau bunuri individual determinate din succesiune
unor persoane străine de familie denumite legatari.
Tot prin testament se putea dezrobi un sclav sau se putea numi un tutore.
În epoca veche, romanii au cunoscut trei forme solemne de testament:
1) Testamentul callatis comitiis – este cel mai vechi şi îmbrăca forma unei legi pe care
o vota comitia curiata denumită şi comitia calata în senul că testatorul îşi exprima
ultima voinţă în faţa comitiei curiata care aproba sau nu acea manifestare de voinţă.
Acest testament prezintă mai multe inconveniente:
- El era accesibil numai patricienilor, nu şi plebeilor de vreme ce numai patricienii
participau la lucrările comitiei curiata;
- Comitia curiata nu era convocată în fiecare zi, ci numai de două ori pe an;
2) Testamentul in procinctu
Faţă de această inconveniente s-a creat testamentul in procinctu sau testamentul în faţa
armatei gata de luptă care presupunea o declaraţie solemnă şi de ultimă voinţă a soldatului
roman în faţa unităţii militare din care făcea parte. Membrii centuriei îndeplineau rolul unui
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
4
martor legiuitor colectiv. Acest testament era accesibil tuturor cetăţenilor romani, dar numai
acelora care făceau parte din legiunile de juniori care erau combatante. Aceşti soldaţi aveau o
vârstă cuprinsă între 17 şi 46 de ani. Cei mai în vârstă dintre soldaţi făceau parte din legiunile
de seniori necombatante şi nu aveau acces la această formă de testament.
3) Testamentul per aes et libram
Aşa se explică crearea testamentului per es et libram sau testamentul prin aramă şi balanţă
care este o aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare şi care a evoluat în trei faze:
a) mancipatio familiae
În prima fază testatorul transmitea bunurile succesorale cu titlu de proprietate prin
mancipaţiune unui executor testamentar denumit emptor familiae (*EF) sau cumpărător al
bunurilor succesorale după care între testator şi emptor familiae se încheia o convenţie de
bună credinţă (pact fiduciar) prin care testatorul îi arăta lui emptor familiae cum se distribuie
bunurile succesorale. Însă, executarea acestui testament depindea de buna-credinţă a lui
emptor familiae deoarece pactele fiduciare care se încheiau între testator şi emptor familiae
nu erau sancţionate juridiceşte încât dacă emptor familae era de rea credinţă şi nu executa
ultima voinţă a testatorului, moştenitorii instituiţi nu aveau acţiune împotriva lui emptor familiae
şi nu îl puteau constrânge pe cale judiciară să execute ultima voinţă a testatorului.
b) testamentul per es et libram public
În a doua fază, testatorul nu mai transmitea bunurile succesorale cu titlu de prorprietate, ci cu
titlu de detenţiune astfel încât EF devenea un simplu detentor şi dacă nu executa ultima voinţă
a testatorului, moştenitorii instituiţi aveau o acţiune împotriva lui şi îl puteau constrânge pe cale
judiciară să execute testamentul. Totuşi, şi în această fază testamentul prezintă dezavantajul
că pactele fiduciare se încheiau sub formă verbală de faţă cu martorii astfel încât numele
moştenitorilor instituiţi erau cunoscute încă din momentul întocmirii testamentului. Unii dintre
moştenitorii instituiţi puteau fi interesaţi să grăbească moartea testatorului şi de aceea s-a
trecut la a treia fază.
c) testamentul per es et libram secret
Pactele fiduciare nu se mai încheie sub formă verbală, ci în formă scrisă, iar înscrisul purta
sigiliile martorilor (de regulă 7), urmând să fie deschis numai după moartea testatorului când
se aflau şi numele moştenitorilor.
FORMELE TESTAMENTULUI ÎN DREPTUL CLASIC
În dreptul clasic, romanii au cunoscut trei forme nesolemne de testament:
1) Testamentul nuncupativ – se întocmea în formă verbală în prezența a șapte martori;
2) Testamentul pretorian – se întocmea în formă scrisă şi purta sigiliile celor şapte
martori;
3) Testamentul militar – nu presupunea respectarea unor condiţii de formă, ci numai
exprimarea clară a voinţei testatorului. În acest sens, jurisconsulţii clasici spuneau că
putea fi făcut şi cu sânge de pavăză sau cu sabie pe nisip.
Pentru ca un testament să fi întocmi în mod valabil, era necesar ca testatorul, martorii,
moştenitorii şi legatarii să aibă capacitate testamentară care este denumită testamenti factio
şi este de două feluri:
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
5
- Testamenti factio activa – este capacitatea persoanei de a-şi întocmi testamentul sau
de a asista, în calitate de martor, la întocmirea unui testament. Regula era ca în
această formă de testament toţi aceia care sunt capabili de fapt şi de drept. Cu toate
acestea, au fost admise mai multe excepţii de la regulă. Spre exemplu, fiul de familie
care avea un peculiu în calitate de soldat şi care era denumit peculium castresse avea
posibilitatea să dispună de acel peculiu prin testament cu toate că era persoană sui
iuris. De asemenea, sclavii aflaţi în proprietatea statului (servii publici) puteau dispune
prin testament de jumătate din peculiul lor.
La origine, femeia sui iuris nu-şi putea face testamentul, ea aflându-se sub puterea
perpetuă a agnaţilor. Împăratul Hadrian a hotărât ca femeia sui iuris să îşi poate face
testamentul cu autoritatis tutoris;
- Testamenti factio pasiva – reprezintă aptitudinea persoanei de a veni la succesiune
fie în calitate de moştenitor, fie în calitate de legatar. În mod simetric, regula era în
testamenti factio pasiva toţi aceia care sunt capabili de fapt de drept. Dar şi în această
materie s-au admis excepţii. Astfel, s-a admis să fie instituiţi moştenitori şi fiii de familie
şi sclavii (cu toate că erau asimilaţi lucrurilor şi nu aveau capacitate). Aceştia puteau
dobândi succesiunea numai cu aprobarea expresă a lui pater sau a lui nominus.
Femeia putea fi instituită moştenitorilor, dar … a propus o lege prin care s-a prevăzut
că femeia nu poate veni la succesiunea unui patrimoniu în valoare mai mare de
100.000 de aşi.
De asemenea, pentru ca un testament să fie întocmit în mod valabil, era necesară instituirea
de moştenitori despre care Gaius afirma că este fundamentul juridic al oricărui testament.
Această condiţie presupunea respectarea unor condiţii de formă şi de fond. Astfel, orice
testament începea cu instituirea de moştenitori care, spunea Gaius, se făcea în fruntea
testamentului în termeni imperativi şi solemni. Spre exemplu, dacă era instituit Octavian, în
fruntea testamentului era scris Octavius heres estor.
Condiţiile de fond ale instituirii şi-au găsit expresia în două principii fundamentale ale
dreptului succesoral roman.
I. Nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest (nimeni nu poate muri
în parte cu testament şi în parte fără testament). Prin efectul acestui principiu,
moştenirea legală nu se putea deschide alături de moştenirea testamentară, iar
dacă testatorul dispunea numai pentru o parte din bunurile sale, el dobândea totuşi
întreaga succesiune, deoarece altminteri ar fi însemnat să se deschidă
succesiunea legală alături de cea testamentară ceea ce nu este permis;
II. Semel heres semper heres – odată moştenitori, pentru totdeauna moştenitori.
Acest lucru înseamnă că instituirea de moştenitori nu se putea face cu termen, ci
se face pentru totdeauna întrucât succesiunea este un mod de dobândire a
proprietăţii, iar proprietatea nu are caracter temporar, ci caracter perpetuu.
Pe lângă instituirea de moştenitori, romanii au cunoscut şi substituirea de moştenitori care
este tot o instituire, dar de gradul doi sau condiţională pentru ipoteza în care cel instituit
moştenitor nu dobândeşte succesiunea. În acest caz vine la succesiune cel substituit. Ea poate
fi de 3 feluri:
1) Substitutio vulgaris – este vorba de forma obişnuită a substituţiei şi se făcea pentru
ipoteza în care cel instituit moştenitor nu voia sau nu putea să accepte succesiunea;
2) Substitutio pupillaris – se făcea numai pentru ipoteza în care cel instituit moştenitor
ar fi murit înainte de vârsta pubertăţii deoarece el era incapabil de fapt şi nu putea să
îşi facă testamentul;
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
6
3) Substitutio quasi pupillaris – se făcea numai pentru ipoteza în care cel instituit
moştenitor şi-ar fi pierdut minţile (mente captus) întrucât şi nebunul este incapabil de
fapt;
C. Succesiunea deferită contra testamentului
Romanii au cunoscut şi moştenirea deferită contra testamentului. Acest sistem succesoral
este expresia principiului simetriei căci în concepția vechilor romani, aşa cum testatorul îşi
poate institui descendenţii ca moștenitori, tot aşa de bine el poate să-şi dezmoştenească
descendenţii cu condiţia să respecte anumite forme solemne. Astfel, fiul de familie era
dezmoştenit prin utilizarea formulei solemne Ocatvius filius meus exheres esto (Octavian, fiul
meu, să fie dezmoştenit). Întrucât dezmoştenirea fiilor se făcea individual, dacă se
dezmoştenea şi un altul, trebuia să se menţioneze expres.
Fiicele şi nepoţii din fii erau dezmoşteniţi prin formula solemnă ceteri omnes exheredes sunto
(toţi ceilalţi să fie dezmoşteniţi).
Dacă un fiu de familie era dezmoştenit fără respectarea formelor solemne, testamentul era
ruptum (era nul), nu îşi producea efectele. Dacă erau dezmoşteniţi fără respectarea formelor
solemne fiice sau nepoţi, testamentul nu era nul, ci se rectifica astfel încât cei dezmoşteniţi
fără respectarea formelor solemne să dobândească, totuşi, o parte din succesiune.
Aceleaşi efecte juridice se produceau şi în cazul omisiunii, aceasta apărând atunci când
descendenţii nu erau nici insituiţi, nici dezmoşteniţi, ci pur şi simplu omişi (nu erau menţionaţi
în testament). Prin urmare, dacă era omis un fiu, testamentul era nul. Dacă erau omişi fiice
sau nepoţi, acesta era rectificat.
Cu timpul, însă, spre sfârşitul Republicii, ideile romanilor în materie succesorală au evoluat
astfel încât în noile condiţii s-a impus ideea de officium, ideea de iubire pe care testatorul o
datorează rudelor sale apropiate. Din această categorie făceau parte descendenţii,
ascendenţii, fraţii şi surorile. Dacă testatorul dezmoştenea o rudă apropiată dintre cele
menţionate chiar cu respectarea formelor solemne, acea rudă avea posibilitatea să atace
testamentul în justiţie printr-o acţiune specială denumită querela inofficiosi testamenti
(plângere pentru testamentul inoficios adică pentru testamentul lipsit de officium). Această
acţiune era intentată în faţa tribunalului centumvirilor. Aceştia anulau testamentul spunând că
testatorul a fost nebun (deci incapabil de fapt) atunci când şi-a întocmit testamentul întrucât
numai un nebun îşi poate dezmoşteni rudele apropiate.
Existau anumite cauze care justificau dezmoştenirea rudelor apropiate. De exemplu tentativa
de omor justificată. Însă acele cauze sau acele motive nu erau prevăzute sau enumerate în
textele din legi, ci erau lăsate la aprecierea tribunalului. În decursul timpului, s-a constatat că
acea practică a centumvirilor nu era unitară, ci era contradictorie. De aceea, împăratul
Justinian a întocmit o listă cu cauzele care justifică dezmoştenirea rudelor apropiate şi o altă
listă cu cauzele care justifică intentarea querelei inofficiosi testamenti în vederea anulării
testamentului.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
7
DOBÂNDIREA MOŞTENIRII
Alte texte romane se referă la dobândirea succesiunii, iar în funcţie de aceasta moştenitorii se
clasifică în 3 categorii:
1) Heredes sui et necesarii – din această primă categorie fac parte toţi aceia care din
partea lui pater familias deveneau persoane sui iuris adică prima categorie de
moştenitori legali. Ei sunt numiţi moştenitori necesari întrucât succesiunea le revine de
drept, automat şi de aceea, în cazul acestor moştenitori, nu se pune nici problema
acceptării moştenirii căci nu treuie acceptată, nici problema repudierii succesiunii
pentru că nu putea fi repudiată, le revenea de drept.
Aceşti moştenitori puteau veni şi la succesiunea legală, dar şi la succesiunea
testamentară;
2) Heredes necesarii – fac parte sclavii instituiţi moștenitori întrucât din raţiuni de ordin
practic romanii au admis şi instituirea sclavului propriu, dar şi instituirea sclavului altuia.
Dacă era instituit sclavul propriu atunci clauza de instituire era urmată de clauza
dezrobirii sclavului astfel încât la moartea testatorului, sclavul instituit moştenitor
dobândea succesiunea în calitate de dezrobit. Spre exemplu: dacă testatorul era
insolvabil şi nu voia ca după moartea sa bunurile sale să fie scoase la licitaţie şi vândute
în numele său, el dezrobea sclavul, bunurile treceau în patrimoniul acestuia şi erau
vândute pe numele sclavului.
Nici aceşti moştenitori nu puteau repudia succesiunea, le revenea de drept. Însă,
sclavii instituiţi puteau veni numai la succesiunea testamentară;
3) Heredes extranei/voluntarii – din această ultimă categorie făceau parte persoane
străine de familie cu precizarea că în materia dobândirii succesiunii, colateralii erau
consideraţi şi ei străini de familie. Aceşti moştenitori erau denumiţi şi moştenitori
voluntari întrucât ei aveau posibilitatea fie să accepte succesiunea, fie să o repudieze.
Dacă acceptau succesiunea, atunci era necesar să recurgă la una din formele
acceptării moştenirii. Acestea erau în număr de 3:
a. Cretio – formă de acceptare a succesiunii care presupunea pronunţarea unor
cuvinte solemne, iar testatorul avea posibilitatea de a impune moştenitorului
instituit să accepte succesiunea în această formă;
b. Pro herede gestio – înseamnă administrarea în calitate de moştenitor astfel
încât dacă moştenitorul face un act de administrare a bunurilor succesorale, se
interpretează că a înţeles să accepte succesiunea în mod tacit. Spre exemplu:
dacă moştenitorul vinde un bun din succesiune se interpretează că a acceptat
succesiunea în mod tacit;
c. Nuda voluntas – formă de acceptare a moştenirii nesolemnă, dar expresă.
CONDIŢIILE ACCEPTĂRII MOŞTENIRII
Acceptarea moştenirii presupune întrunirea anumitor condiţii:
1. Cel ce acceptă moştenirea trebuie să aibă capacitatea de a se obliga deoarece o
moştenire nu cuprinde numai lucruri corporale şi drepturi de creanţă, ci cuprinde şi
datorii care trebuie să fie plătite de moştenitori. De aceea fiul de familie şi sclavul, dacă
sunt instituiţi moştenitori, nu pot accepta succesiunea fără aprobare expresă a lui pater
familias sau a lui dominus, aprobare denumită iussu patris sive domini.
2. Cel instituit moştenitor trebuie să aibă ius capiendi sau dreptul de a culege o
succesiune. Acest drept a fost creat prin legile Iulia şi Papia Poppaea date în vremea
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
8
împăratului Augustus şi cunoscute sub denumirea de legi caducare, legi care cuprind
două categorii de dispoziţii denumite pars nuptiaria şi pars caducaria.
Prin dispoziţii din pars nuptiaria s-a prevăzut, la sugestia lui Octavian Augustus, ca femeile
între 20 şi 50 de ani şi bărbaţii între 25 şi 60 de ani să trăiască în regimul căsătoriei şi să aibă
copii.
Dacă cei instiuiţi moştenitori erau celibatari, nu primeau nimic din succesiune. Aceia care erau
căsătoriţi, dar nu aveau copii primeau numai jumătate din succesiunea pentru care au fost
instituiţi. Partea caducă (partea nedobândită) din succesiune revenea acelora care erau
instituiţi în acelaşi testament şi întruneau condiţiile legilor caducare. Dacă nu existau
asemenea moştenitori, atunci întreaga succesiune devenea caducă şi revenea statului roman.
EFECTELE ACCEPTĂRII SUCESIUNII
Pe de altă parte, acceptarea succesiunii produce şi anumite efecte juridice pe care le denumim
efectele acceptării moștenirii.
Un prim efect al acceptării îl reprezintă confuziunea patrimoniilor. În virtutea acestui efect,
patrimoniul defunctului se contopește cu patrimoniul moștenitorului. Acest efect poate avea
consecinţe păgubitoare şi pentru moștenitori, dar şi pentru creditori defunctului. Consecinţele
păgubitoare pentru moştenitori se produc atunci când succesiunea este încărcată de datorii
deoarece, la origine, moştenitorul răspundea pentru datoriile succesorale ultra vires hereditatis
(dincolo de limitele activului succesoral), ceea ce înseamnă că după ce se epuiza activul
succesiunii, moştenitorul trebuia să plătească datoriile succesorale din propriile bunuri. De
aceea, pretorul a intervenit şi a creat ius abstinendi (dreptul de a se abţine) în virtutea căruia
moştenitorul răspundea pentru datoriile succesorale numai intra vires hereditatis (numai în
limitele activului succesoral). Tot pe această linie împăratul Justinian a decis ca acel moştenitor
care face un inventar al bunurilor succesorale să răspundă pentru datoriile succesiunii numai
intra vires hereditatis. Acest drept a fost denumit beneficium inventarii (beneficiul de inventar).
Acceptarea moştenirii poate genera consecinţe păgubitoare şi pentru creditorii defunctului
atunci când moştenitorul este insolvabil deoarece, prin confuziunea patrimoniilor, patrimoniul
defunctului se contopeşte cu patrimoniul moştenitorului, iar creditorii defunctului vin în concurs
cu creditorii moştenitorului. Întrucât moştenitorul este insolvabil, creditorii defunctului nu vor
putea să îşi valorifice drepturile de creanţă integral, ci numai în parte (proporţional cu cele de
creanţă). Din această cauză pretorul a intervenit şi a creat separatio bonorum astfel încât ori
de câte ori moştenitorul era insolvabil, bunurile defunctului erau separate de bunurile
moştenitorului, iar creditorii defunctului îşi valorificau drepturile de creanţă integral pe seama
bunurilor defunctului şi numai după aceea se producea confuziunea patrimoniilor.
Al doilea efect al încetării moştenirii este dobândirea dreptului de proprietate, iar în
legătură cu acest efect trebuie să distingem între situaţia în care există un singur moştenitor
instituit şi situaţia în care există mai mulţi moştenitori. Dacă există un singur moştenitor, acesta
va dobândi toate lucrurile corporale, toate creanţele şi toate îndatoririle succesorale. Dacă
există mai mulţi moştenitori, se pune problema stabilirii raporturilor dintre ei.
Cât priveşte creanţele şi datoriile, acestea se împart de drept între comoştenitori, pe când
lucrurile corporale sunt dobândite în indiviziune. Dacă acei moştenitori doresc să obţină ieşirea
din indiviziune, aceia au la dispoziţie o acţiune denumită actio familiae herciscundae sau
acţiunea ieşirii din indiviziune.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
9
Al treilea efect al acceptării este collatio bonorum (raportul bunurilor) – în virtutea acestui
efect, dacă unul dintre moştenitori a dobândit un anumit bun de la defunct în timpul vieţii
acestuia şi vrea să vină la succesiunea lui, trebuie să facă raportul bunurilor, adică trebuie să
adauge acele bunuri la masa succesorală. Un caz tipic de collatio bonorum este collatio dotis
sau raportul bunurilor dotale, căci femeia căsătorită fără manus venea în căsătorie cu anumite
bunuri pe care le dobândea de la pater familias. Însă, o asemenea femeie avea vocaţii
succesorale faţă de pater familias din familia de origine întrucât rămânea sub puterea acestuia
cu condiţia să facă raportul bunurilor şi să adauge la masa succesorală toate bunurile totale.
REPUDIEREA SUCCESIUNII
Aşa cum moştenitorul era instituit ca să accepte succesiunea, tot aşa de bine, în virtutea
principiului simetriei, el putea să o şi repudieze, proces care se făcea printr-o simplă
manifestare de voinţă, acesta nepresupunând îndeplinirea anumitor condiţii de formă. Dacă
era stabilit un anumit termen pentru acceptarea moştenirii şi moştenitorul nu se pronunţa pânăl
a acel termen se interpreta că a repduiat succesiunea. Şi repudierea succesiunii generale
producea anumite efecte:
- Dacă erau mai mulţi moştenitori şi unul dintre ei repudia succesiunea, atunci veneau
la moştenire substituitul dacă exista unul. Dacă nu exista un substituit, atunci se
producea acrescământul, ceea ce înseamnă că partea neacceptată din succesiune
revenea celor care au acceptat. Acest efect se producea de drept.
- Chiar dacă exista un singur moştenitor instituit care repudia succesiunea, venea la
moştenire substituitul dacă exista unul. Dacă nu exista un substiuit, se instituia
succesiunea legală. Dacă nu exista nici moştenitor legal, succesiunea devenea
vacantă şi trecea asupra statului;
SANCŢIUNEA MOŞTENIRII
în legătură cu sancţiunea moştenirii treuie să facem distincţie între moştenirea civilă şi
moştenirea pretoriană căci cea dintâi era sancţionată prin hereditatis petitio (petiţiunea de
hereditate), iar moştenirea pretoriană era sancţionată prin interdictul quorum honorum.
Petiţiunea de hereditate era o acţiune cu titlul universal deoarece ea avea ca obiect o masă
de bunuri spre deosebire de acţiunea în revendicare care era dată cu titlu particular întrucât
ea purta asupra unor lucruri individual determinate. Pentru intentarea petiţiunii de ereditate
erau necesare anumite condiţii:
1) Era necesar ca reclamantul să nu posede bunurile succesorale;
2) Reclamantul trebuia să facă dovada calităţii sale de moştenitor civil spre deosebire
de cel ce intenta acţiunea în revendicare şi care trebuia să facă dovada dreptului de
proprietate al tuturor autorilor săi, probă pe care Cicero o denumea probatio diabolica;
3) Pârâtul trebuia să fie posesor al bunurilor succesorale şi le putea poseda fie pro
herede, fie pro possessore. Pârâtul poseda bunurile succesorale pro herede atunci
când avea convingerea că el este adevăratul moştenitor civil şi le poseda pro
possessore atunci când ştia că nu este moştenitor civil, dar îi opunea reclamantului
calitatea sa de posesor prin cuvintele possideo quia possideo.
De asemenea, petiţiunea de ereditate putea fi intentată şi împotriva posesorilor fictivi denumit
fictii possessores. Din această categorie făcea parte acela care se oferea procesului simulând
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
10
că este posesor pentru ca între timp adevăratul posesor să poată deveni proprietar prin
uzucapiune.
Al doilea caz este cel al distrugerii bunurilor succesorale cu intenţie. Întrucât acela care
simulează că este posesor precum şi acela care distruge bunurile succesorale sunt de rea
credinţă. Prin senatusconsultul juvenţian s-a prevăzut că reaua credinţă ţine loc de posesiune
astfel încât posesorii fictivi puteau fi chemaţi în justiţie prin petiţiunea de hereditate. Acelaşi
senatusconsult prevede în ce condiţii răspunde pârâtul de bună-credinţă şi pârâtul de rea-
credinţă. Primul va răspunde numai în limitele îmbogăţirii sale, pe când al doilea va răspunde
pentru tot ce lipseşte din succesiune.
Moştenirea pretoriană este sancţionată prin interdictul quorum bonorum care presupune o
procedură în două faze (ambele faze se petrec în faţa pretorului):
1. În prima fază reclamantul afirmă că este moştenitor pretorian, iar pretorul îi recunoaşte
această calitate fără să verifice dacă întruneşte condiţiile necesare pentru a fi
moştenitor pretorian, însă această recunoaştere are numai o valoare teoretică
deoarece reclamantul nu este pus în posesia bunurilor succesorale;
2. În a doua fază, pretorul verifică dacă reclamantul întruneşte condiţiile necesare pentru
a fi moştenitor pretorian. Dacă se convinge că întruneşte aceste condiţii, atunci acesta
eliberează interdictul quorum bonorum prin care reclamantul este pus în posesia
bunurilor succesorale;
Însă, sancţiunea moştenirii pretoriene este inferioară sancţiunii moştenirii civile deoarece prin
interdictul quorum bonorum, reclamantul dobândeşte numai lucrurile corporale din succesiune,
nedobândind şi drepturile de creanţă. De aceea pretorul a enunţat o nouă reformă prin care a
pus la dispoziţia moştenitorului pretorian toate acţiunile pe care defunctul le avusese împotriva
debitorilor săi astfel încât moştenitorul pretorian putea să valorifice şi drepturile de creanţă din
succesiune.
LEGATE ŞI FIDEICOMISE
Legatul este o dispoziţie formulată în termeni imperativi şi solemni, grevând pe moştenitorul
instituit prin care testatorul dispune de un bun individual determinat în profitul unei persoane
care este denumită legatar. Din această definiţie rezultă că legatul este o clauză curpinsă în
testament care trebuie să fie formulată în termeni imperativi şi solemni şi crează pentru
moştenitori obligaţia de a transmite un bun individual determinat din succesiune unei persoane
care este denumită legatar.
La romani, legatul figura în fruntea testamentului, imediat după instituirea de moştenitori. În
funcţie de formele solemne pe care le presupuneau, legatele se clasificau în patru categorii:
1. Legatul per vindicationem
Prin acest tip de legat, testatorul transmitea un bun individual determinat cu titlu de proprietate
direct legatarului şi de aceea, în mod excepţional, prin legatul per vindicationem nu figura şi
numele moştenitorului de vreme ce dreptul de proprietate asupra lucrului legat era transmis
direct de la testator la legatar. Acest lucru înseamnă că în momentul deschiderii succesiunii,
legatarul devenea automat proprietarul lucrului legat.
Dacă moştenitorul îl împiedică pe legatar să intre în posesia bunului legat, atunci legatarul, în
calitatea sa de proprietar, va intenta împotriva moştenitorului acţiunea în revendicare.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
11
2. Legatul per damnationem
Prin acest legat, testatorul îl obligă pe moştenitor să transmită legatarului un anumit bun din
succesiune. Dacă moştenitorul nu îşi îndeplineşte această obligaţie, legatarul are împotriva lui
o acţiune personală (pentru că este vorba despre o obligaţie) denumită actio ex testamento.
La începutul dreptului clasic, s-a dat senatusconsultul neronian prin care s-a prevăzut că un
legat per vindicationem nul pentru nerespectarea unor condiţii de formă sau de fond poate fi
considerat valabil ca legat per damnationem. Jurisconsulţii au făcut un pas mai departe şi au
spus că de vreme ce un legat per vindicationem nul poate fi considerat valabil ca legat per
damnationem, cu atât mai mult un legat per vindicationem valabil poate fi conisderat valid ca
şi legat per damnationem. Această interpretare a jurisconsulţilor a avut consecinţe pe planul
sancţiunii legatelor căci în funcţie de interesele sale, beneficiarii unui legat per vindicationem
se putea conisdera fie legatar per vindicationem, fie legatar per damnationem. Astfel, dacă
beneficiarul unui legat per vindicationem avea nevoie de lucrul legat, atunci se conisdera
legatar per vindicationem, intenta acţiunea în revendicare şi intra în posesia lucrului legat
deoarece acţiunea în revendicare este arbitrară şi duce la condamnarea în natură.
Dacă beneficiarul legatului per vindicationem avea nevoie de bani, atunci se considera legatar
per damnationem, intenta actio ex testamento care era o acţiune personală şi obţinea sentinţa
de condamnare asupra unei sume de bani.
3. Legatul per praeceptionem
A fost creat în vederea favorizării unuia dintre moştenitori deoarece unul dintre moştenitori
avea în acelaşi timp şi calitatea de legatar. În acest caz, se executa mai întâi legatul per
praeceptionem şi numai după aceea succesiunea se împărţea în părţi egale între toţi
moştenitorii astfel încât moştenitorul care avea în acelaşi timp şi calitatea de legatar era
favorizat.
Această formă de legat a fost sancţionată prin actio familiae herciscunde.
4. Legatul sinendi modo
Prin acest legat, moştenitorul avea obligaţia de a nu-l împiedica pe legatar să intre în posesia
bunului legat.
Era sancţionat prin actio ex testamento ca şi legatul per damnationem.
Legatele presupun şi respectarea unor condiţii de fond:
a) Legatarul trebuia să aibă testamenti factio pasiva deoarece urma să dobândească
un bun din succesiune;
b) Obligaţia executării legatelor apasă asupra moştenitorului, el fiind cel care trebuia să
execute legatele. Iniţial, legatele erau impuse în testament în vederea favorizării unui
dintre moştenitorii instituiţi. Cu timpul, însă, au fost introduse legate şi în favoarea unor
persoane străine de familie, iar unele testamente erau încărcate cu atât de multe
legate, încât după executarea lor, activul succesiunii se epuiza, iar moştenitorul trebuia
să plătească datoriile succesorale din bunurile proprii. De aceea s-a constatat că spre
sfârşitul epocii vechi, moştenitorii voluntari au început să repudieze succesiunile
încărcate cu multe legate în paguba creditorilor defunctului care nu îşi mai putea
valorifica drepturile de creanţă (moştenirea era repudiată).
De aceea, către sfârşitul republicii s-au dat trei legi prin care a fost îngrădită libertatea de a
dispune prin legat. Este vorba despre:
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
12
1. Legea furia Testamentaria – prin această lege s-a prevăzut că lucrul legat nu poate avea
o valoare mai mare de 1000 de aşi;
2. Legea Voconia – a prevăzut că legatarul nu poate primi mai mult decât moştenitorul, însă
cele două legi nu s-au dovedit eficiente pentru că testatorul putea include în testament un
număr foarte mare de legate mici, a.î. în final se ajungea la acelaşi rezultat (epuizarea
titlului succesoral) care a dus la adoptarea celei de-a treia lege;
3. Legea Falcidia – prin intermediul acesteia s-a prevăzut că moştenitorul trebuie să
dobândească cel puţin ¼ din moştenirea care i s-ar fi cuvenit potrivit succesiunii legale.
Dacă acea pătrime nu se forma, legatele erau reduse în mod proporţional până la
formarea acelei pătrimi;
c) A treia condiţie de fond şi-a găsit expresia în regula catoniană potrivit căreia un legat
care este nul în momentul întocmirii testamentului va rămâne nul pentru totdeauna.
Prin efectul acestei reguli, judecătorul nu mai putea lua în considerare noile împrejurări
ivite în intervalul de timp cuprins între momentul întocmirii testamentului şi momentul
morţii testatorului. Spre exemplu, dacă testatorul dispunea prin legatul per
vindicationem de un bun care nu îi aparţinea, acel legat era nul deoarece nimeni nu
poate transmite ceea ce nu are. Dar, ulterior era posibil ca testatorul să devină
proprietar al acelui lucru. În noua situaţie, testamentul lega poate fi executat deoarece
testatorul a devenit proprietar şi cu toate acestea legatul va rămâne nul pentru că a
fost nul încă din momentul întocmirii testamentului.
FIDEICOMISIA
Definită ca fiind actul de ultimă voinţă prin care o persoane denumită disponent / dispunător
roagă o altă persoană denumită fiduciar să transmită un lucru individual determinat sau o
parte din succesiune altei persoane denumită fideicomisar.
Fideicomisul putea fi inclus în testament, dar el putea fi întocmit în mod valabil şi în afara
testamentului. Dacă fideicomisul era cuprins în testament, atunci calitatea de fiduciar o avea
chiar moştenitorul instituit. Dacă fideicomisul era întocmit în afara testamentului, atunci puteau
fi rugate întrunite toate condiţiile de formă şi de fond ale testamentului.
Iniţial, fideicomisul a fost sancţionat numai pe plan moral şi pe plan religios. Dar, începând din
vremea lui Octavian Augustus el a fost sancţionat şi pe plan juridic.
Pe lângă fideicomisul obişnuit, romanii au cunoscut şi fideicomisul de familie. În cazul acestui
fideicomis, disponentul îl roagă pe fiduciar să transmită un bun din succesiune altei persoane
din aceeaşi familie care are calitatea de fideicomisar şi care la rândul ei are aceeaşi obligaţie.
Acest lucru înseamnă că prin fideicomisul de familie, fideicomisarul devine la rândul lui fiduciar
şi trebuie să transmită lucrul altei persoane din aceeaşi familie. Pe această cale s-a asigurat
păstrarea lucrurilor de valoare în aceeaşi familie.
Romanii au cunoscut şi fideicomisul de ereditate care purta asupra unei părţi din succesiune
sau chiar asupra întregii succesiuni încât dacă prin fideicomisul obişnuit se transmitea un lucru
individual determinat, prin fideicomisul de ereditate se transmitea o masă de lucruri, chiar
întreaga succesiune. Acest fideicomis a generat o serie de complicaţii atunci când era inclus
în testament, iar calitatea de fiduciar o avea chiar moştenitorul instituit.
Deoarece moştenitorul fiduciar trebuia să transmită o parte din bunurile succesorale sau chiar
toate bunurile succesorale fideicomisarului, după care avea obligaţia să plătească datoriile
succesorale din bunurile proprii. De aceea, moştenitorii voluntari repudiau succesiunile
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
13
încărcate cu fideicomise de ereditate. Aşa se face că romanii au adoptate două
senatusconsulte: pegasian şi trebelian. Prin acestea, relaţiile dintre moştenitorul fiduciar şi
fideicomisarul au fost reglementate de aşa manieră încât moştenitorul să dobândească, totuşi,
o parte din succesiune.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
14
OBLIGAŢIILE
Materia obligațiilor prezintă o importanţă cu totul deosebită. Sunt importante pentru că
oglindesc pe plan juridic economia de schimb şi pentru că noțiunile, principiile şi instituțiile pe
care romanii le-au creat în materia obligațiilor au fost receptate, au fost preluate în dreptul
modern în formă pură, adică fără adaptări sau modificări semnificative.
Această materie cuprinde două părţi:
I. Partea generală sau teoria generală a obligaţiilor;
a. Regulile
b. Principiile
II. Partea specială sau izvoarele obligaţiilor;
DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI
Textele romane ne-au transmis două definiţii ale obligaţiei. Prima îi aparţine lui Iulius Paulus,
iar cea de-a doua lui Justinian. Întrucât definiţia lui Justinian este mai apropiată de cea
modernă, ne vom opri asupra ei.
Potrivit lui Justinian, obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius
solvendae rei secundum nostrae civitatis iura. Prin urmare, obligaţia este o legătură de drept
prin care suntem constrânşi a plăti ceva potrivit dreptului cetăţii noastre. Din această definiţie
rezultă că obligaţia este un raport juridic pe care noi, modernii, îl denumim raport juridic
obligaţional, iar romanii îl denumeau vinculum iuris sau legătură de drept.
Acest raport juridic presupune întrunirea a trei elemente:
1. Subiectele – creditorul şi debitorul
Creditorul este subiectul activ al obligaţiei întrucât el are dreptul să pretindă o plată, drept care
este denumit creanţă sau drept de creanţă. Debitorul este subiectul pasiv al obligaţiei întrucât
el poate fi constrâns pe cale judiciară să facă o plată.
2. Obiectul
Este desmnat în definiție prin cuvântul plată care poate consta fie în dare (desemnează
obligația de a transmite proprietatea sau de a constitui un alt drept real), fie în facere (obligaţia
de a presta un serviciu pentru creditor), fie în prestarae (obligaţia de a procura folosinţa unui
lucru fără a constitui un drept real. În dreptul modern, cuvântul prestare sau prestaţiune
desemnează orice obiect al obligaţiei, ceea ce înseamnă că în dreptul modern, între cuvântul
prestaţiune şi plată se pune semnul egalităţii).
Obiectul obligației presupune întrunirea anumitor condiții:
o Obiectul trebuie să fie conform cu cerinţele normelor de drept şi cu cerinţele bunelor
moravuri (să fie licit şi moral);
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
15
o Obiectul trebuie să fie posibil, iar imposibilitatea este de două feluri: fizică (apare
atunci când se promite ceea ce nu există în natură) şi juridică (apare atunci când se
promite un lucru extrapatrimonial);
o Obiectul trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil;
o Obiectul trebuie să constea într-o prestaţiune pe care debitorul o face creditorului
său pentru că, aşa cum vom vedea, obligaţiile sunt guvernate de principiul relativităţii
astfel încât ele produc efecte numai între părţi, nu şi faţă de terţele persoane;
o Obiectul trebuie să prezinte interes pentru creditor. Nu îi poţi promite acestuia ceea
ce are pentru că nu are niciun interes;
3. Sancţiunea – se declanşează atunci când debitorul nu face plata de bunăvoie sau nu
îşi execută obligaţia de bunăvoie. În acest caz, creditorul poate intenta împotriva
debitorului o acţiune personală de drept strict sau de bună-credinţă pentru a-l
constrânge pe cale judiciară să îşi execute obligaţia.
Pe lângă sensul generic de raport juridic, cuvântul obligaţie mai are şi alte sensuri. Astfel,
acesta poate desemna şi dreptul de creanţă al creditorului după cum desemnează şi datoria
pe care trebuie să o plătească debitorul. Sensul cu care este utilizat cuvântul obligaţie rezultă
întotdeauna din context.
Textele romane ne-au transmis numeroase criterii de clasificare a obligațiilor dintre care cele
mai importante sunt în număr de 3:
o Izvoarele
Cea mai veche clasificare a obligaţiilor în funcţie de izvoare a fost făcută de Gaius, care spunea
iniţial că obligaţiile izvorăsc fie ex contractu, fie ex delicto (din contracte şi din delicte). Mai
târziu, însă, Gaius şi-a dat seama că există şi alte izvoare de obligaţii care nu sunt nici
contracte, nici delicte, ci pe care le-a denumit quarie causarum figurae, adică alte izvoare de
obligaţiuni.
Împăratul Justinian le-a transmis o clasificare cvadripartită a izvoarelor de obligaţii, căci potrivit
acestuia, obligaţiile izvorăsc din contracte, din cvasicontracte, din delicte şi din cvasidelicte.
Cel mai important izvor de obligaţii este contractul. Acesta este o convenţie generatoare de
obligaţii sau o convenţie care generează drepturi de creanţă şi datorii. În dreptul roman,
contractele se clasifică în funcţie de 3 criterii:
→ Sancţiunea – contractele sunt de drept strict (sunt interpretate de judecător ad
litteram, ceea ce înseamnă că acesta nu ia în considerare intenţia părţilor, ci
numai litera contractului) şi de bună-credinţă (sunt interpretate de judecător cu
scopul de a stabili care a fost intenţia părţilor, voinţa reală a acestora atunci
când au încheiat contractul);
→ Efectele – contractele se clasifică în unilaterale (una dintre părţi are numai
calitatea de creditor, iar cealaltă parte are numai calitatea de debitor. Spre
exemplu contractul de comodat) şi bilaterale (ambele părţi au în acelaşi timp şi
calitatea de creditor, dar şi calitatea de debitor. De exemplu contractul de
vânzare. Dar romanii şi-au dat seama că există şi contracte bilaterale
imperfecte, cum ar fi depozitul deoarece acesta se formează unilateral de
vreme ce numai depozitarul are obligaţia de a restitui lucrul dat în păstrare la
cererea deponentului. Dacă, însă, depozitarul face cheltuilei pe cont propiru de
ne cesitate sau de conservare a lucrului dat în păstrare, atunci are dreptul la
despăgubiri pe care trebuie să le plătească deponentul, iar din acel moment
depozitul devine un contract bilateral);
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
16
→ Forma sau modul de formare – contractele se clasifică în solemne (sunt
convenţii ale părţilor îmbrăcate în anumite forme solemne, iar în funcţie de
aceste forme se clasifică la rândul lor în conctracte în formă religioasă, în formă
verbală, în formă autentică şi în formă scrisă) şi nesolemne (sunt convenţii care
nu presupun respectarea unor condiţii de formă şi la rândul lor se clasifică în
trei categorii: contracte reale, contracte consensuale, contracte nenumite)
Contractele reale iau naştere prin convenţia părţilor însoţită de remiterea
materială a lucrului. Aceste contracte sunt în număr de 5: mutuum (împrumutul
de consumaţiune), fiducia, gajul, comodatul (împrumutul de folosinţă) şi
depozitul.
Contractele consensuale se formează prin simpla convenţie a părţilor. Apariţia
contractelor consensuale marchează momentul de maximă abastractizare a
tehncii juridice prin care se creează o obligaţie. Aceste contracte sunt în număr
de 4: vânzarea, locaţiunea, societatea şi mandatul.
Contractele nenumite se formează prin convenţia părţilor însoţită de
executarea obligaţiei de către una dintre părţi, ceea ce înseamnă că în cazul
contractelor nenumite pentru una dintre părţi, naşterea contractului se confundă
cu executarea sa. Spre exemplu contractul de schimb este un contract nenumit
ce presupune o înţelegere din part5rfea unei dintre părţi şi remiterea din partea
celeilalte.
Cvasicontractele sunt fapte licite care generează efecte juridice similare cu cele ale
contractelor. De altminteri, cuvântul cvasicontract vine de la quasi ex contractu (ca şi din
contract). Spre exemplu, negotiorum gestio sau gestiunea de afaceri este administrarea
bunurilor unei persoane fără ştirea ei. Acest fapt licit produce efecte juridice similare cu cele
ale contractului de mandat deoarece se interpretează că cel ce administrează bunurile altuia
fără ştirea acelei persoane s-a comportat ca şi când ar fi primit o împuternicire şi atunci efectele
sunt similare cu cele ale contractului de mandat.
Obligaţiile izvorăsc şi din delicte, iar acestea sunt fapte ilicite cauzatoare de prejudicii care
generează obligaţia de a repara prejudiciul cauzat sau de a plăti o amendă.
În fine, cvasidelictele sunt tot fapte ilicite cauzatoare de prejudicii şi generează efecte identice
cu cele ale delictelor, ceea ce înseamnă că în dreptul roman spre deosebire de dreptul modern
nu există criterii de formă sau de fond pentru a distinge între delicte şi cvasidelicte. Termenul
de cvasi delict a apărut datorită mentalităţii conservatoare a romanilor care aveau obiceiul să
întocmească anumite liste cu lucruri, cu acte sau cu fapte juridice după care acele liste erau
închise. Tot astfel, ei au întocmit o listă cu delictele şi au închis-o, considerând că în viitor,
viaţa socială nu o să scoată la iveală şi alte fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
o Sancţiunea
Obligaţiile se clasifică şi în funcţie de sancţiunea lor în:
- Obligaţii civile – sunt sancţionate prin acţiuni în justiţie astfel încât dacă debitorul nu
face plata de bunăvoie, creditorul are la dispoziţie o acţiune personală de drept strict
sau de bună-credinţă pe care o intentează împotriva debitorului cu scopul de a-l
constrânge să-şi execute obligaţia pe cale judiciară prin proces.
- Obligaţii naturale – nu sunt sancţionate pe cale de acţiune, ci pe cale de excepţiune,
astfel încât dacă debitorul obligat natural nu plăteşte de bunăvoie creditorul, nu are
acţiune împotriva lui şi nu îl poate constrânge să îşi execute obligaţia. Dacă, însă,
debitorul obligat natural face plata de bunăvoie, el nu mai poate repeta, adică nu
poate intenta cu succes acţiunea în repetire pentru a cere restituirea plăţii pe care a
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
17
făcut-o de bunăvoie întrucât creditorul se va apăra cu succes pe cale de excepţiune,
opunându-i debitorului excepţiunea lucrului datorat şi plătit prin care îi arăta
judecătorului că debitorul nu se află în situaţia aceluia care a făcut plata lucrurlui
nedatorat, ci se află în situaţia aceluia care a executat o obligaţie şi de aceea
jurisconsulţii spuneau că obligaţiile naturale nu sunt sancţionate pe cale de acţiune,
ci pe cale de excepţiune.
o Subiectele sau numărul participanţilor la raportul juridic obligaţional
Obligaţiile se clasifică şi în funcţie de numărul participanţilor la raportul juridic obligaţional.
Aşa cum s-a văzut, împăratul Justinian ne înfăţişează cea mai simplă obligaţie, aceea în care
există un singur creditor şi un singur debitor. Însă, pe lângă obligaţiile simple există şi obligaţii
complexe, inclusiv obligaţii cu pluralitate de subiecte în care există fie mai mulţi creditori, fie
mai mulţi debitori. Dacă părţile sunt pe picior de egalitate, obligaţiile cu pluralitate de subiecte
se clasifică la rândul lor în:
- Obligaţii conjuncte – sunt guvernate de principiul divizibilităţii creanţelor şi datoriilor
astfel încât dacă există mai mulţi creditori, fiecare creditor va putea valorifica numai
partea sa din creanţă, iar dacă există mai mulţi debitori, fiecare dintre acesta va putea
fi ţinut (urmărit) numai pentru partea lui din datorie de unde rezultă că în cazul
obligaţiilor conjuncte, există mai multe obiecte şi un singur raport juridic obligaţional
care se va stinge numai după ce şi ultimul dintre creditori îşi va fi valorificat partea sa
din creanţă. Dacă sunt mai mulţi debitori, obligaţia se va stinge numai după ce şi ultimul
dintre debitori îşi va fi plătit partea lui din datorie.
La romani, regula era că obligaţiile cu pluralitate de subiecte sunt conjuncte, adică
divizibile, dar, cu timpul, s-a admis că părţile pot încheia o convenţie specială prin care
obligaţia conjunctă se transformă în obligaţie solidară;
- Obligaţii coreale (solidare) – dacă sunt mai mulţi creditori, ORICARE dintre ei poate
valorifica întreaga creanţă. Dacă sunt mai mulţi debitori, oricare debitor poate fi ţinut
pentru întreaga datorie. Prin urmare, la obligațiile coreale avem UN SINGUR OBIECT
şi MAI MULTE RAPORTURI JURIDICE OBLIGAŢIONALE. Dacă unul dintre creditori
îşi valorifică dreptul de creanţă, toate celelelate raporturi juridice obligaţionale se sting
din cauza lipsei obiectului
În concluzie, obligaţiile conjuncte se caracterizează prin unicitate de raport juridic şi
pluralitate de obiecte, iar obligaţiile coreale se caracterizează prin pluralitate de
raporturi juridice şi prin unicitate de obiect.
ELEMENTELE CONTRACTELOR
Pentru ca un contract să se formeze în mod valabil este necesar să fie întrunite anumite
elemente pe care le denumim elementele contractelor şi care sunt de două feluri:
1. Elemente esenţiale
Sunt denumite astfel deoarece în lipsa lor contractul nu se poate forma şi sunt în număr de 3:
obiectul, consimțământul şi capacitatea.
Conceptul de obiect al contractului este utilizat cu două sensuri: în primul sens (restrâns),
obiectul contractului se confundă cu efectele sale, adică se confundă cu obligaţia pe care o
generează, iar în al doilea sens (mai larg), obiectul contractului se confundă cu obiectul
obligaţiei şi constă în dare, facere sau praestare.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
18
În legătură cu obiectul obligaţiei, trebuie să reţinem că în dreptul roman contractele nu sunt
translative de proprietate, ci numai generatoare de obligaţii care se execută prin acte
ulterioare şi distincte. Spre ex, dacă vânzătorul se obligă prin contractul consensual de vânzare
să transmită proprietatea asupra unui lucru, în executarea acelei obligaţii, el va trebui să
recurgă la alt act (spre ex la mancipaţiune). Pe când în dreptul modern, contractul este
translativ de proprietate astfel încât în momentul încheierii contractului de vânzare,
cumpărătorul dobândeşte calitatea de proprietar. Vânzătorul are numai obligaţia de a-i
transmite posesia.
Consimţământul este manifestarea de voinţă a unei părţi în sensul dorit de cealaltă parte. La
romani, existau cauze care conduceau la inexistenţa sau la distrugerea consimţământului şi
cauze care duceau la viţierea sa.
Cauzele care conduceau la inexistenţa consimţământului sunt:
- Violenţa fizică – ducea la inexistenţa consimţământului deoarece victima violenţei se
afla în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa;
- Neseriozitatea – apărea atunci când consimţământul era dat în glumă. De asemenea,
neseriozitatea apare atunci când consimţământul este dat în împrejurări care exclud
intenţia persoanei de a se obliga;
- Eroarea – greşita reprezentare a unor împrejurări. Regula era că eroarea nu afectează
consimţământul, dar, în patru cazuri determinate eroarea ducea la inexistenţa sau la
distrugerea consimţământului. Este vorba despre error in negotio, error in corpore,
error in substantiam, error in persona.
Error in negotio înseamnă eroare asupra naturii juridice a contractului şi apare atunci
când una dintre părţi intenţionează să încheie un anumit contract, iar cealaltă parte
crede că este vorba despre alt contract. Spre ex, Primus intenţionează să vândă un
lucru, iar Secundus crede că i se donează. În acest caz, nu există nici consimţământ,
nici contract.
Error in persona este eroarea cu privire la identitatea uneia dintre părţi. Spre exemplu,
Primus intenţionează să încheie contractul cu secundus în considerarea calităţilor sale
excepţionale (intuitu personae) şi în realitate încheie contractul cu Tertius. Şi în acest
caz, nu există consimţământ şi nici contract.
Error in corpore este eroarea cu privire la lucrul sau la obiectul material al contractului.
Spre exemplu, Primus intenţionează să cumpere fondul cornelian, iar Secundus crede
că este vorba despre fondul claudian (alt teren).
Error in substantiam este eroarea cu privire la calităţile esenţiale ale lucrului şi se
numesc esenţiale acele calităţi ale lucrului care determină părţile să încheie contractul.
Spre exemplu, Primus inteţionează să cumpere un candelabru pentru că este
confecţionat din argint, iar Secundus crede că este vorba desre un candelabru
confecţionat din aramă.
Pe lângă elementele care duc la inexistenţa contractului, romanii au cunoscut şi viţiile de
consimţământ. Acestea nu duc la inexistenţa contractului, ci numai la posibilitatea anulării
sale prin utilizarea unor procedee juridice indirecte. Există două tipuri de viţii:
1) Teama – în textele juridice romane teama mai este denumită şi vis psihica adică
violenţă psihică şi constă în ameninţarea cu un rău pentru a determina o persoană să
încheie contractul.
La origini, violenţa psihică nu afecta consimţământul întrucât vechii romani spuneau
coacta voluntas setarem voluntas (o voinţă constrânsă este, totuşi, o voinţă). Pe de
altă parte, în epoca foarte veche toate contractele romane erau solemne, iar încheierea
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
19
lor presupunea respectarea unor condiţii de formă, prezenţa martorilor, împrejurări care
făceau imposibilă exercitarea violenţei psihice.
Cu timpul, însă, către sfârşitul Republicii au apărut şi contractele nesolemne care se
încheiau prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, iar în noile condiţii violenţa psihică
a devenit posibilă şi s-a practicat pe tărâm contractual, de aceea pretorul a venit în
sprijinul victimei violenţei psihice prin două mijloace procedurale: actio metus şi
exceptio metus.
Actio metus era pusă la dispoziţia victimei pentru a lua iniţiativa procesului cu scopul
de a anula contractul încheiat sub imperiul ameninţărilor.
Exceptio metus era pusă la dispoziţia victimei pentru a se apăra cu succes atunci când
autorul violenţei îi cerea să îşi execute obligaţia asumată sub imperiul ameninţărilor
astfel încât indiferent de calitatea procesuală pe care o avea, victima este aceea care
câştiga întotdeauna procesul şi astfel se ajungea la anularea contractului încheiat sub
imperiul ameninţărilor.
2) Dolul (dolus) – constă în manoperele dolozive (mijloacele viclene) prin care una dintre
părţi o determină pe cealaltă să încheie contractul. Şi dolul a fost sancţionat către
sfârşitul Republicii de către prietenul lui Cicero prin actio de dolo şi prin excepio doli.
Capacitatea constă în aptitudinea (posibilitatea) persoanei de a încheia un contract. În dreptul
roman aveau deplină capacitate de a contracta persoanele sui iuris care aveau şi capacitate
de fapt, nu numai de drept. Persoanele alieni iuris aveau o capacitate de a contracta limitată.
Spre exemplu, fiul de familie nu putea încheia contracte în nume propriu, ci numai
împrumutând capacitatea lui pater familias şi cu condiţia ca prin intermediul acelor contracte
situaţia lui pater familias să devină mai bună din punct de vedere patrimonial.
2. Elemente accidentale
Sunt denumite elemente accidentale deoarece contractul se poate încheia în mod valabil şi în
lipsa lor. Cele mai importante elemente accidentale ale contractelor sunt termenul şi condiţia.
a. Termenul
Este evenimentul viitor şi sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept. Din
această afirmaţie rezultă că termenul este de două feluri. Astfel, evenimentul viitor şi sigur de
care depinde exigibilitatea unui drept se numeşte termen suspensiv. Evenimentul viitor şi
sigur de care depinde stingerea unui drept se numeşte termen extinctiv.
Prin urmare, termenul suspensiv nu afectează exigenţa dreptului de creanţă, ci numai
exigibilitatea sa, adică posibilitatea valorificării sale pe cale judiciară, căci un drept de creanţă
este exigibil atunci când poate fi valorificat prin proces. Acest lucru înseamnă ca la contractul
încheiat cu termen suspenis, dreptul de creanţă se naşte în momentul încheierii contractului.
El devine exigibil numai după îndeplinirea termenului. Spre exemplu, Primus îi promite lui
Secundus să îi plătească o sută la calendele lui aprilie. În acest caz, dreptul de creanţă ia
naştere la încheierea contractului, dar devine exigibil numai la 1 aprilie. Dacă creditorul
intentează acţiune în justiţie înainte de îndeplinirea termenului suspensiv, acea acţiune va fi
respinsă întrucât dreptul de crenaţă, deşi există, nu este exigibil. Dacă după îndeplinirea
termenului suspensiv creditorul va intenta o nouă acţiune, aceasta va fi respinsă din lipsă de
obiect deoarece dreptul de creanţă s-a stins cu ocazia primului proces prin efectul extinctiv al
lui litis contestatio. Aşadar, cine făcea imprudenţa să intenteze acţiunea înainte de îndeplinirea
termenului suspensiv pierdea nu numai procesul, ci şi dreptul de creanţă. Dacă debitorul îşi
plăteşte datoria din propria iniţiativă înainte de îndeplinirea termenului suspensiv, el nu va
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
20
putea intenta cu succes acţiunea în revenire şi nu va putea cere restituirea plăţii pe care a
făcut-o de bunăvoie deoarece el nu se află în situaţia aceluia care a făcut plata lucrului
nedatorat, ci se află în situaţia debitorului care şi-a executat obligaţia.
Termenul extinctiv duce la stingerea unui drept de creanţă. De exemplu, debitorul promite să
plătească o sumă de bani anuală până la moartea creditorului.
b. Condiţia
Este evenimenul viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau stingerea unui drept. Prin
urmare, evenimentul viitor şi nesigur de care depinde naşterea unui drept se numeşte condiţie
suspensivă, iar evenimentul viitor şi nesigur de care depinde stingerea unui drept se numeşte
condiţie rezolutorie.
Prin introducerea unei condiţii suspensive în contract se suspendă chiar existenţa dreptului de
creanţă în sensul că dreptul de creanţă nu se naşte în momentul încheierii contractului, ci
numai dacă se îndeplineşte condiţia. Spre exemplu, Primus promite să îi plătească o sută lui
secundus dacă se va întoarce din Egipt cu corabia lui Tertius. Dacă creditorul sub condiţie
suspensivă intentează acţiunea înainte de îndeplinirea condiţiei, acea acţiune va fi respinsă
din lipsă de obiect. Dacă după îndeplinirea condiţiei suspensive creditorul va intenta o nouă
acţiune, acea nouă acţiune va fi admisă deoarece prima acţiune, neavând obiect, nu a avut
drept de creanţă.
EFECTELE OBLIGAŢIILOR
Obligaţiile generează efecte normale şi efecte accidentale.
Efectele normale ale obligaţiilor constau în executarea lor astfel încât creditorul să îşi poată
valorifica dreptul de creanţă. În legătură cu executarea obligaţiilor trebuie să distingem între
obligaţiile contractuale şi obligaţiile delictuale deoarece primele sunt guvernate de principiul
relativităţii sau principiul relativităţii efectelor contractelor. Potrivit acestuia, res inter alios acta
alis neque nocere neque prodese potest (contractele încheiate între unii nici nu vatămă, nici
nu profită altora). Contractele produc efecte numai între părţi, nu şi faţă de terţele persoane.
Prin noţiunea de părţi trebuie să înţelegem:
1. Persoanele care au încheiat contractul;
2. Moştenitorii acelor persoane;
3. Creditorii chirografari (simplii creditori care nu şi-au constituit o garanţie) ai persoanelor
care au încheiat contractul;
Din principiul general al relativității efectelor contractelor se desprind alte trei principii cu
aplicaţiune specială:
1. Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul – s-a impus în legătură cu utilizările pe
care le-a avut stipulaţiunea în dreptul roman. Aceasta este un contract solemn încheiat
în formă vebală prin întrebare şi răspuns şi îmbracă două forme:
a. Stipulaţiunea obişnuită: Gaius afirmă că această stipulaţiune este valabilă
întrucât ea urmează să-şi producă efectul între părţi;
b. Stipulaţiunea pentru altul: Primus îl întreabă pe Secundus „Promiţi să îi dai
100 lui Tertius?”, iar Secundus răspunde „Promit”. Acesată stipulaţiune este
nulă şi faţă de Primus, dar şi faţă de Tertius. Ea este nulă faţă de Primus întrucât
el nu are interes în contract. Operaţiunea este nulă şi faţă de Tertius deoarece
acesta nu a participat la încheierea contractului.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
21
Operaţiunea prezintă o serie de avantaje practice, în special pe plan comercial.
Spre exemplu, dacă Primus are o creanţă de 100 faţă de Secundus şi o datorie
de 100 faţă de Tertius, prin plata făcută de Secundus lui Tertius se sting două
datorii.
Romanii au creat un procedeu prin care, deşi stipulaţiunea pentru altul rămânea
nulă, ea devenea executorie. Procedeul era denumit stipulatio poene sau
stipulaţia unei penalităţi. Potrivit acestui mecanism, după ce se încheia
stipulaţiunea pentru altul, se mai încheia o stipulaţiune, cea a penalităţii, ocazie
cu care Primus îl întreabă pe Secundus „Dacă nu-i vei plăti 100 lui Tertius,
promiţi să îmi plăteşti mie 500?”, iar Secundus răspunde „Promit”. Această
stipulaţiune este valabilă astfel încât dacă secundus nu execută stipulaţiunea
nevalabilă, va trebui s-o execute pe cea valabilă şi să plătească de 5 ori mai
mult. De aceea, Secundus preferă să execute stipulaţiunea nevalabilă.
Prin efectul lui stipulatio poene, stipulaţiunea pentru altul rămâne nevalabilă,
dar devine executorie.
2. Principiul nulităţii promisiunii pentru altul – în cazul promisiunii pentru altul sau a
promisiunii pentru fapta altuia, Primus îi promite lui Secundus că Tertius îi va da o
sumă. Această promisiune este nulă şi faţă de Primus, dar şi faţă de Tertius. Este nulă
faţă de Primus întrucât acesta nu a promis fapta sa. Ea este nulă şi faţă de Tertius
întrucât acesta nu a promis nimic.
Şi promisiunea pentru altul prezintă interes practic şi de aceea jurisconsulţii romani i-
ai schimbat modul de formare astfel încât promisiunea pentru altul să devină valabilă.
Potrivit formei modificate, Primus îi promite lui Secundus că va proceda de aşa manieră
încât să-l determine pe Tertius să îi dea o sumă. O asemenea promisiune este valabilă
deoarece Primus a promis fapta sa. Dacă Tertius nu îi plăteşte lui Secundus ceea ce
i-a promis Primus, atunci Secundus va intenta o acţiune împotriva lui Primus cu succes.
3. Principiul nereprezentării în contracte – reprezentarea este procedeul juridic prin
care un pater familias denumit reprezentat se obligă prin contractul încheiat de un alt
pater familias denumit reprezentant. Multă vreme reprezentarea în contract nu a fost
admisă pentru că se opunea principiului relativităţii.
Către sfârşitul Republicii, odată cu înflorirea afacerilor, a comerţului, cetăţenii romani
erau interesaţi să încheie contracte în acelaşi moment, în locuri diferite astfel încât
reprezentarea în contracte a devenit o necesitate juridică. Din această cauză au fost
iniţiate o serie de reforme prin care s-a admis mai mult reprezentarea imperfectă în
contracte, iar mai târziu chiar şi reprezentarea perfectă.
În funcţie de efectele pe care le generează, reprezentarea în contracte este perfectă şi
imperfectă. În cazul reprezentării perfecte, persoana reprezentantului dispare, iar
efectele contracutului se produc direct asupra reprezentatului în sensul că deşi
reprezentantul este acela care a creat contractul, reprezentatul va deveni fie creditor,
fie debitor.
La reprezentarea imperfectă reprezentatul se obligă alături de reprezentant, iar
creditorul are doi debitor: pe reprezentant şi pe reprezentat. Dacă intenţionează să-l
urmărească în justiţie pe reprezentant, creditorul va intenta împotriva lui acţiunea
directă izvorâtă din contractul pe care l-a încheiat cu reprezentantul. Dacă
intenţionează, însă, să-l urmărească pe reprezentat, va intenta împotriva lui o acţiune
utilă care va avea formula redactată cu transpoziţiune deoarece în intentio a formulei
figurează numele reprezentantului pentru că acesta a încheiat contractul, iar în
condamnatio va figura numele reprezentatului pentru că acesta participă la proces şi
urmează să suporte efectele sentinţei.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
22
Creditorul nu poate intenta ambele acţiuni, ci treuie să aleagă între acţiunea directă şi
acţiunea utilă. Această alegere se justifică se explică prin faptul că dreptul său de
creanţă se va stinge prin efectul extinctiv al lui litis contestatio.
În funcţie de calitatea reprezentantului, reprezentarea în contracte poate fi activă
(reprezentatul are calitatea de creditor) şi pasivă (reprezentatul are calitatea de
debitor). Reprezentarea imperfectă în contracte este ÎNTOTDEAUNA PASIVĂ de
vreme ce şi reprezentatul şi reprezentantul sunt debitori.
Primul pas în direcţia reprezentării în contracte s-a făcut prin sistemul acţiunilor cu caracter
alăturat.
Acţiunile cu caracter alăturat au fost create de pretori în vederea sporirii capacităţii de a se
obliga a fiului de familie. În epoca veche, fiul de familie nu putea contracta în nume propriu, ci
numai împrumutând capacitatea lui pater familias şi cu condiţia ca prin efectul acelor
contracte situaţia lui pater familias să devină mai bună din punct de vedere patrimonial. Acest
sistem a putu funcţiona numai câtă vreme contractele au fost unilaterale deoarece numai în
cazul acestora una dintre părţi are calitatea de creditor, iar cealaltă parte are calitatea de
debitor.
Către sfârşitul epocii vechi au apărut şi contractele bilaterale în cazul cărora ambele părţi
aveau în acelaşi timp şi calitatea de creditor, dar şi calitatea de debitor astfel încât în noul
stadiu al evoluţiei, fiul de familie nu putea să facă situaţia lui pater mai bună fără să i-o facă în
acelaşi timp şi mai rea. S-a constatat astfel că fiul de familie nu mai putea încheia contracte
chiar împrumutând capacitatea lui pater. De aceea, pretorul a intervenit şi a admis ca în 5
cazuri determinate fiul de familie să se poată obliga în nume propriu obligându-l în acelaşi
timp cu caracter alăturat şi pe pater familias, astfel încât creditorul avea doi debitori şi pe filius
şi pe pater, iar dacă intenţiona să-l urmărească în justiţie pe fiu, intenta împotriva lui acţiunea
directă izvorâtă din contractul încheiat cu fiul de familie, iar dacă intenţiona să-l urmărească
pe pater familias, intenta împotriva lui acţiunea cu caracter alăturat, acţiune care avea o
formulă redactată cu transpoziţiune, ceea ce înseamnă că în intentio figura numele fiului de
familie pentru că el încheiase contractul.
În sistemul acţiunilor cu caracter alăturat, creditorul avea doi debitori şi pe fiul de familie şi
pe pater familias. Dacă intenţiona să-l urmărească în justiţie pe fiu, creditorul intenta împotriva
lui acţiunea directă izvorâtă din contractul pe care îl încheiase cu fiul de familie, iar dacă
intenţiona să-l urmărească pe pater familias, intenta împotriva lui acţiunea cu caracter alăturat
care avea o formulă redactat cu transpoziţiune.
Aceste acţiuni cu caracter alăturat sunt în număr de 5:
1. Actio quod iusu -. Era dată de pretor împotriva lui pater familias atunci când îl
împuternicise pe fiu să încheie un anumit contract (de ex un contract de vânzare).
2. Actio exercitoria – se dădea împotriva lui pater atunci când îl împuternicise pe filius
să exercite un comerţ maritim;
3. Actio institoria – se dădea împotriva lui pater familias atunci când îl împuternicise pe
fiu să exercite un comerţ pe uscat;
4. Actio de peculio et de in rem verso (acţiune cu privire la peculiu şi la îmobgăţire)
– se dădea împotriva lui pater familias atunci când fiul făcea acte de comerţ cu bunurile
din peculiul său fără ştirea şi fără aprobarea lui pater familias;
5. Actio tributoria – se dădea împotriva lui pater atunci când fiul făcea acte de comerţ
cu bunurile din peculiul său fără aprobarea expresă a lui pater familias, deşi pater
familias a cunoscut şi a tolerat acele acte de comerţ;
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
23
Din fizionomia acestor acţiuni rezultă că sistemul acţiunilor cu caracter alăturat întruneşte
unele din condiţile necesare reprezentării în contracte de vreme ce pater familias se obligă
printr-un contract pe care nu l-a încheiat el însuşi, ci fiul său. Totuşi, nu sunt întrunite toate
condiţiile necesare reprezentării în contracte deoarece acest sistem nu funcţionează în relaţiile
dintre doi patres familiae, ci numai în relaţiile dintre pater şi filius. De aceea, pretorul a mai
iniţiat o reformă prin care a dat actio exercitoria şi actio institoria împotriva acelui pater familias
care l-a împuternicit pe un alt pater familias să exercite un comerţ pe mare sau pe uscat. În
acest stadiu, sistemul reprezentării în contracte este gata elaborat de vreme ce un pater
familias se obligă prin contractul încheiat de un alt pater familias.
Însă, acest sistem al reprezentării nu se aplică pe scară generală (nu se aplică tuturor
contractelor), ci numai la acele contracte care au fost încheiate în legătură cu un comerţ pe
mare sau pe uscat. Pasul următor a fost făcut de jurisconsulţi care au creat o nouă acţiune
denumită actio quasi institoria care era acordată împotriva acelui pater familias care l-a
împuternicit pe un alt pater familias să încheie un contract indiferent de domeniu. Din acel
moment, reprezentarea în contracte s-a aplicat pe scară generală, dar numai în formă
imperfectă, deoarece şi reprezentantul şi reprezentatul erau debitori, iar creditorul putea să
îl urmărească în justiţie fie pe reprezentant, fie pe reprezentat. Dacă inteţiona să-l urmărească
pe reprezentant intenta împotriva acestuia acţiunea directă izvorâtă din contractul pe care îl
încheiase cu reprezentantul, iar dacă dorea să-l urmăreasc pe reprezentat intenta împotriva
lui actio quasi institoria care avea o formulă
Cu timpul, însă, romnanii au admis şi reprezentarea perfectă în contracte, dar numai în
anumite cazuri. Astfel, ei au admis un caz de reprezentare perfectă activă şi două cazuri de
reprezentare perfectă activă şi pasivă.
Reprezentarea perfectă activă a fost admisă sub influenţa dreptului egiptea în cazul
reprezentatului insolvabil deoarece în sistemul nereprezentării dacă reprezentantul devenea
creditor, dreptul de creanţă intra în patrimoniul său (patrimoniul reprezentantului), urmând ca
reprezentantul, prin acte distincte, să transmită valoarea acelei creanţe asupra reprezentatului.
Dar dacă reprezentantul devenea insolvabil? El era supus executării silite asupra bunurilor, iar
bunurile sale erau scoase la vânzare de creditorii reprezentantului printre care şi reprezentatul.
Întrucât reprezentantul era insolvabil, reprezentatul nu putea valorifica dreptul de crenaţă
integral, ci numai în parte. De aceea, s-a admis ca ori de câte ori reprezentantul devine
insolvabil, dreptul de creanţă să nu mai intre în patrimoniul său, ci să treacă direct în
patrimoniul reprezentantului. În acest caz, deşi contractul a fost încheiat de reprezentanţi,
dreptul de creanţă intră în patrimoniul reprezentatului astfel încât reprezentatul (titularul
creanţei) nu mai vine în concurs cu creditorii reprezentantului şi îşi valorifică dreptul integral
pe seama debitorului.
Din cele expuse rezultă că pe tărâm contractual, fiul de familie are o capacitate limitată de a
se obliga în nume propriu, pe când în materie delictuală fiul de familie are deplină capacitate
de a se obliga în nume propriu în sensul că el răspunde în nume propriu pentru delictul comis.
Dacă această răspundere, deşi este proprie, are loc în condiţii speciale întrucât fiul de familie
nu are patrimoniu propriu, iar această răspundere în condiţii speciale a fuzionat în două
sisteme pe care le denumim:
A. Sistemul noxalităţii
Dacă fiul de familie comitea un delict, pater familias avea două posilibităţi:
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
24
- Să îl abandoneze pe fiul delincvent în mâinile victimei pentru ca victima să îşi exercite
dreptul de răzbunare, dovadă că fiul răspundea în nume propriu;
- Să îi plătească victimei o sumă de bani cu scopul de a răscumpăra dreptul de
răzbunare al victimei, situaţie în care fiul de familie rămânea sub puterea lui pater
familias şi era exonerat de răspundere;
B. Sistemul acţiunilor noxale
Cu timpul romanii au constatat că mai există şi a treia posibilitate, aceea de a se face dovada
nevinovăţiei presupusului delincvent. De aceea, au fost create acţiunile noxale.
Acțiunea noxală era pusă la dispoziţia victimei delcitului pentru a o intenta împotriva lui pater
familias al presupusului delincvent cu scopul de a verifica dacă pater familias intenţionează
sau nu să facă dovada nevinovăţiei presupusului delincvent. Însă, pater familias nu era obligat
să se judece. Dacă nu accepta să se judece, se revenea la sistemul noxalităţii cu cele două
variante ale sale. Dacă, în schimb, pater accepta să se judece şi pierdea procesul (nu putea
face dovada nevinovăţiei presupusului delincvent) se aplica din nou sistemul noxalităţii. Dacă
pater familias accepta să se judece şi câştiga procesul făcând dovada nevinovăţiei
presupusului delincvent, fiul de familie era exonerat de răspundere.
Însă, în vederea intentării acţiunilor noxale era necesare anumite condiţii:
a) Era necesar să fie vorba despre un delict privat deoarece numai delictele private
puteau fi răscumpărate prin plata unor sume de bani (nu şi cele publice);
b) Era necesar ca presupusul delincvent să se afle sub puterea aceluiaşi pater
familias întregul intreval de timp cuprins între momentul intentării acţiunii şi
momentul lui litis contestatio întrucât dacă în acel interval de timp presupusul
delincvent trecea sub puterea altui pater familias, era necesar ca victima să intenteze
o nouă acţiune împotriva noului pater familias deoarece noxa caput sequitur (delictul îl
urmează pe delincvent în sensul că răspunderea delincventului este proprie, iar pater
familias era chemat în justiţie nu pentru că răspunderea apăsa asupra lui, ci pentru că
fiul de familie nu avea patrimoniu;
c) Era necesar ca victima să nu îl fi avut sub puterea sa pe presupusul delincvent niciun
moment în intervalul de timp cuprins între momentul comiterii delictului şi momentul
intentării acţiunii în justiţie întrucât dacă victima l-ar fi avut sub puterea sa pe
presupusul delincvent un singur moment în acel interval de timp, şi-ar fi putut exercita
dreptul de răzbunare, iar dacă nu l-a exercitat înseamnă că a renunţat la dreptul de
răzbunare, iar în acest caz înseamnă că a renunţat şi la acţiunea noxală, căci aceasta
nu este altceva decât reflexul pe plan juridic al dreptului de răzbunare. Cu alte cuvinte,
cine renunţă la dreptul de răzbunare înseamnă că renunţă şi la acţiunea noxală).
Pe lângă efectele normale, obligaţiile generează şi EFECTE ACCIDENTALE.
Prin efectele accidentale ale obligaţiilor înţelegem neexecutarea lor. În legătură cu
neexecutarea obligaţiei romanii au creat şase figuri juridice care sunt denumite cazul fortuit,
forţa majoră, culpa, dolul, mora, custodia. Aceste figuri juridice sunt atât de bine elaborate
încât acela care nu îşi execută obligaţia se va încadra în una din cele şase figuri juridice (altă
posibilitate nu există). În unele cazuri, debitorul care nu îşi execută obligaţia va trebui să
plătească despăgubiri pentru neexecutare, iar în alte situaţii debitorul care nu îşi execută
obligaţia va fi exonerat de răspundere.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
25
CAZUL FORTUIT
Este evenimentul neprevăzut care face imposibiliă executarea obligaţiei cu toate că debitorul
a luat măsurile obişnuite de pază. Cazul fortuit poate fi prevenit dacă debitorul ia măsuri
excepţionale de pază, însă de regulă debitorul nu este obligat să ia aceste măsuri. De aceea,
debitorul va fi exonerat de răspundere pentru intervenţia cazului fortuit.
Ex: furtul sclavului datorat este un caz fortuit. Acest furt ar putea fi prevenit dacă debitorul ar
pune 10 paznici, dar el nu are acesaă obligaţie de regulă.
FORŢA MAJORĂ
Este evenimentul neprevăzut şi de nestăvilit care face imposibilă executarea obligaţiei. Forţa
majoră nu poate fi prevenită, indiferent de ce măsuri de pază s-ar lua. De aceea, debitorul va
fi exonerat de răspundere întotdeauna, fără excepţie, pentru intervenţia forţei majore.
CULPA
Îmbracă două forme în dreptul roman:
- Delictuală – presupune un fapt, o acţiune prin care delincventul îi aduce victimei un
prejudiciu. Din acea acţiune se naşte pentru delincvent obligaţia de a repara prejudiciul
cauzat sau de a plăti o amendă. La culpa delictuală, vinovăţia se poate manifesta fie
sub forma greşelii, fie sub forma intenţiei, iar jurisconsulţii afirmau că judecătorul trebuie
să ţină seama de cea mai mică greşeală a delincventului;
- Contractuală – este vinovăţia debitorului obligat prin contract, vinovăţie care se
manifestă în intervalul de timp cuprins între momentul încheierii contractului şi
momentul în care obligaţia trebuia să fie executată.
Vinovăţia debitorului se poate manifesta fie sub forma neglijenţei, fie sub forma
neîndemânării. Prin urmare, în cazul culpei contractuale, vinovăţia nu se poate
manifest sub forma intenţiei. În dreptul lui Justinian, pe tărâm contractual, s-a făcut
distincţie între culpa lata şi culpa levis.
Culpa lata era definită ca o neglijenţă grosolană pe care n-ar comite-o nici cel mai
neglijent administrator.
Culpa levis este o neglijenţă mai puţin gravă. Ea poate fi apreciată de judecător fie in
abstracto, fie in concreto, apreciere care se face prin comparaţie căci la aprecierea in
abstracto a culpei levis, judecătorul compară comportarea debitorului faţă de bunul
datorat cu comportarea unui bun administrator (bonus vir), pe când la aprecierea in
concreto a culpei levis, judecătorul compară comportarea debitorului faţă de bunul
datorat cu felul în care îşi administrează bunurile proprii.
Pentru debitor este mai gravă aprecierea in abstracto a culpei levis deoarece în cazul
acestei aprecieri debitorul va fi găsit vinovat ori de câte ori manifestă cea mai mică
neglijenţă faţă de bunul datorat, deoarece un bun administrator nu este neglijent.
La aprecierea in concreto, debitorul va fi găsit în culpă numai dacă este neglijent faţă
de bunul datorat, dar este diligent cu bunurile proprii. Dacă, însă, debitorul este
neglijent şi faţă de bunul datorat, dar şi faţă de bunurile proprii, atunci nu mai este
culpă. Judecătorul va face o apreciere a culepi levis in abstracto sau in concreto în
funcţie de dispoziţiile legii.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
26
DOLUL
Este vinovăţia debitorului obligat prin contract care se manifestă sub forma intenţiei. De
aceea, răspundere pentru dol este mai gravă decât răspunderea pentru culpă, căci debitorul
distruge lucrul cu bună ştiinţă. Astfel, debitorul va răspunde pentru dol şi la contractul în care
are un interes, dar şi la contractele în care nu are interes. Spre exemplu, la contractul de
comodat, debitorul are interese în contract, pe când la contractul de depozit debitorul nu are
interese în contract, căci nu poate folosi lucrul dat în păstrare. Chiar dacă nu are interes, el
răspunde pentru dol, dar nu răspunde pentru culpă. Prin urmare, debitorul va răspunde pentru
culpă numai în contractele în care are un interes, ceea ce înseamnă că depozitarul spre
exemplu nu va răspunde pentru culpă.
MORA
În sens juridic, mora înseamnă întârziere vinovată şi este de două feluri:
- Mora debitoris – este întârziere vinovată a debitorului şi pentru ca acesta să fie pus
în întârziere, este necesar ca datoria să fie exigibilă şi să nu fie plătită din vina
debitorului.
În vremea lui Justinian, s-a mai cerut şi o interpelatio, adică o somaţie de plată din
partea creditorului. Principalul efect al morei debitoris este perpetuatio obligationis sau
perpetuarea obligaţiilor, ceea ce înseamnă că din momentul punerii sale în întârziere,
debitorul răspunde în mod obiectiv şi nu mai poate invoca intervenţia cazului fortuit,
ceea ce înseamnă că trebuie să ia măsuri excepţionale de pază;
- Mora creditoris – este întârzierea vinovată a creditorului care refuză să primească
plata cu toate că îi este oferită în conformitate cu clauzele cuprinse în contract. Dacă
debitorul constată cu martori refuzul creditorului de a primi plata, are dreptul să
abandoneze lucrul datorat într-un loc public cu efectul că datoria sa se stinge.
CUSTODIA
Este o forma de răspundere obiectivă în sensul că debitorul nu poate să invoce intervenția
cazului fortuit, ci trebuie să ia măsuri excepționale. Această răspundere obiectiva putea fi
stabilită fie prin convenția părților, fie prin dispozițiile legilor. Spre exemplu la romani corăbierii
si hotelierii răspundeau în mod obiectiv întrucât ei nu puteau spune că bagajele călătorilor s-
au furat ci erau obligați să ia măsuri excepționale de pază.
Debitorul nu răspunde pentru intervenția forţei majore deoarece forța majoră nu poate fi
prevenită indiferent ce măsuri de pază s-au luat. Dacă acesta este găsit în culpă, dacă a comis
un dol, dacă a fost pus in întârziere şi dacă s-a obligat să răspundă pentru custodia şi nu si-a
executat obligația trebuia sa plătească despăgubiri pentru neexecutarea obligației,
despăgubiri care erau denumite daune interese si erau de două feluri:
- Judecătorești – erau stabilite de judecător cu ocazia judecării procesului, iar
judecătorul putea stabili valoarea despăgubirilor fie in mod obiectiv, fie in mod
subiectiv.
Daca debitorul nu își executa obligația de a preda un anumit lucru, judecătorul îl condamna să
plătească valoarea acelui lucru, ceea ce înseamnă ca valoarea despăgubirilor se stabilea in
mod obiectiv la valoarea lui. Dacă însă debitorul nu își executa obligația de a face, spre ex de
a presta un serviciu, atunci judecătorul stabilea valoarea despăgubirilor ăn mod subiectiv căci
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
27
lua in considerare si paguba efectivă suferită de creditor prin neexecutarea obligației precum
si câștigul de care creditorul a fost privat prin neexecutarea obligației. Paguba efectivă suferită
de creditor era denumita damnum, iar câștigul de care a fost privat era denumit lucrum. Mai
târziu in evul mediu pornind de la acești termeni comentatorii au creat expresiile damnum
emergens (paguba care se arată) si lucrum cesans (câştigul care lipseşte).
- Convenționale – erau stabilite de părți printr-o stipulațiune denumită stipulatio poene
prin care părțile stabileau de comun acord ce sumă de bani trebuie sa plătească
debitorul daca nu își va executa obligația din vina sa.
STINGEREA OBLIGATIILOR
Drepturile reale sunt in principiu perpetue deoarece ele nu se sting prin exercitare, ci
dimpotrivă se consolidează, pe când drepturile personale sau drepturile de creanță sunt prin
excelenţă temporare deoarece ele se sting prin exercitare.
În dreptul roman existau moduri voluntare si moduri nevoluntare de stingere a obligațiilor.
Modurile voluntare sunt denumite astfel deoarece ele presupun manifestarea de voință a
părților si sunt in număr de 5.
1. PLATA (SOLUTIO)
Este modul firesc de stingere a obligațiilor şi poate consta fie în dare, fie în facere, fie in
prestare. Plata poate avea ca obiect remiterea unei sume de bani, transmiterea proprietatii
asupra unui lucru, prestarea unui serviciu sau procurarea folosinței unui lucru.
Pentru ca plata să fie făcută in mod valabil sunt necesare anumite condiții:
- plata poate fi făcută de debitor sau de altă persoană deoarece pe creditor nu-l
interesează cine face plata ci îl interesează să-şi valorifice dreptul de creanță. Totuși,
în două cazuri poate fi făcută numai de debitor: atunci când se obligă să transmită prop
numai debitorul poate plăti întrucât numai el este proprietar si de-asemenea atunci
când oblig este contractată intuitu personae adică în considerarea calităților
excepționale ale debitorului.
- Plata poate fi primită de creditor sau de reprezentantul său, reprezentant
convențional sau legal. Reprezentantul convențional este mandatarul, iar
reprezentantul legal este tutorele. Dacă un pupil primește plata fără auctoritatis tutoris,
acea plată este valabilă, dar nu este si liberatorie în sensul că debitorul poate fi
constrâns sa mai plătească o data;
- Plata trebuie să fie integrală încât debitorul nu poate face plata in rate fără aprobarea
expresă a creditorului;
- Locul plații este stabilit de regulă prin contract. Dacă nu este stabilit prin contract atunci
locul plăţii se deduce din natura obligației, iar dacă nu poate fi dedus nici din natura
obligației plata se poate face oriunde cu condiția să nu fie un loc nepotrivit. Dacă
debitorul nu face plata la termen, creditorul va intenta acțiunea la domiciliul debitorului;
- Dacă debitorul are mai multe datorii fata de același creditor si face o singură plată, se
pune problema imputației plăţii, adică se pune întrebarea care dintre datorii se va stinge
prin plata făcută. Daca D precizează ce datorie intenționează sa stingă prin plată,
atunci se va stinge acea datorie. Dacă nu face nicio precizare, se va stinge datoria cea
mai oneroasă şi este considerată cea mai oneroasă datoria care produce cele mai mari
dobânzi;
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
28
- Proba plătii se făcea in epoca veche fie cu martori fie prin jurăminte, iar începând din
epoca clasică se făcea si prin acte scrise denumite chitanțe care puteau fi redactate fie
in mod obiectiv, fie in mod subiectiv. Chitanțele redactate in mod obiectiv proveneau
de la debitor, care utiliza cuvintele solemne: a spus că are. Cu alte cuvinte, titularul a
primit plata. Acele chitanțe îi erau opozabile creditorului numai dacă purtau sigiliile
martorilor, pe când chitanțele redactate in mod subiectiv proveneau de la creditor care
utiliza formula: am scris ca am primit. Acele chitanțe îi erau opozabile creditorului
chiar dacă nu purtau sigiliile martorilor, de vreme ce erau scrise chiar de creditor;
- Forma plăţii era guvernată de principiul simetriei sau principiul corespondentei
formelor potrivit căreia o obligație se stinge prin utilizarea unor forma identice cu cele
care au creat-o dar întrebuințate in sens invers.
Spre exemplu daca obligația s-a născut prin arama si balanța ea se va stinge tot prin
arama si balanță. Sau daca obligația s-a născut printr-un contract în formă scrisă, ea
se va stinge tot prin intermediul formei scrise. Dacă ea s-a născut prin întrebare si
răspuns, ea se va stinge tot prin întrebare si răspuns.
Spre exemplu, în vederea nașterii oblig primus îl întreabă pe secundus „promiți sa-mi
dai o sută?”, iar secundus răspunde „promit”. Pentru ca aceasta obligație sa se stingă,
este necesar ca secundus sa-l intrebe pe primus.
Dacă principiul simetriei era respectat, obligația se stingea chiar dacă nu se făcea plata
efectiva, iar dacă se făcea plata efectivă dar principiul simetriei nu era respectat,
obligația nu se stingea. Această regulă s-a aplicat până in epoca clasica în care pe
fondul decăderii formalismului plata efectivă a devenit liberatorie chiar dacă nu se
respecta principiul simetriei.
2. DAREA IN PLATA/ DATIO IN SOLUTUM
Presupune schimbarea obiectului obligației căci ea se face prin remiterea de către debitor a
altui lucru decât cel stabilit prin contract. Cu alte cuvinte este o plată cu schimbare de
obiect. Daca obiectul era schimbat prin convenția părților, darea in plata se numea voluntară,
iar daca obiectul oblig se schimba pe baza dispozițiilor din legi atunci darea in plata se numea
necesară.
3. NOVATIUNEA/NOVATIO
Constă in înlocuirea unei obligații vechi cu o obligație nouă. Această operațiune juridica
este denumita si novarea unei obligatii, însă ea nu are o formă proprie întrucât ea se
realizează fie prin stipulațiune, fie prin contractul literis, iar stipulațiunea si contractul literis nu
au fost create in vederea novării unei obligațiuni, ci în alte scopuri, dar au fost astfel adaptate
încât sa poată fi utilizate si pentru realizarea novațiunii. De aceea jurisconsulții clasici spuneau
că nu există novațiune consensuală în sensul că o obligație izvorâtă dintr-un contract
consensual nu poate fi înlocuită prin alt contract consensual, ci numai prin stipulațiune sau prin
contractul literis.
Pentru realizarea novațiunii sunt necesare anumite condiții:
- o obligație veche
- o obligație nouă
- același obiect
- un element nou
- intenția părților de a nova obligația
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
29
Obligația veche nu presupune condiții speciale, ea poate fi civilă, pretoriană, de dr strict sau
de bună-credință, pe când obligația noua este întotdeauna o obligație de dr strict deoarece si
stipulațiunea si contractul literis sunt contracte de dr strict astfel încât prin efectele novațiunii,
de regulă, situația debitorului se înrăutățește.
Novațiunea presupune idem debitu, aceeași datorie, întrucât dacă noua obligație ar avea alt
obiect nu s-ar realiza o novațiune ci s-ar naște o nouă obligație alături de cea veche. Nu
întâmplător jursiconsulţii clasici spuneau că prin novațiune, obiectul vechii obligații este
transmis in noua obligație. Cu toate acestea in dr pretorian s-a admis in anumite cazuri chiar
si novațiunea cu schimbare de obiect, cu titlu de excepție.
Novațiunea presupune aliquit novi, element nou prin care vechea oblig sa se poată deosebi
de oblig nouă, iar in legătură cu acest element nou trebuie sa distingem intre novațiunea care
se realizează intre aceleași persoane si novațiunea care se realizează inter novas personas,
adica novațiunea cu schimbare de creditor/debitor. Daca novațiunea se realizează intre
aceleași părţi, elementul nou poate consta in introducerea unui termen, a unei condiții sau in
suprimarea lor, iar dacă se face o novatio inter novas personas, elementul nou poate consta
fie in schimbarea creditorului fie in schimbarea debitorului. Novațiunea cu schimbare de
creditor presupune si consimțământul vechiului creditor deoarece în spatele novațiunii cu
schimbare de creditor se ascunde o cesiune de creanță adică transmiterea unui dr de creanță
către noul creditor care nu se poate face fără consimțământul vechiului creditor pe când
novațiunea cu schimbare de debitor nu presupune si consimțământul vechiului debito. Cu alte
cuvinte, novațiunea cu schimbare de debitor se poate face chiar si fără știrea vechiului debitor,
deoarece plata poate fi făcută de oricine.
Novațiunea presupune intenția părților de a nova, animus novandi. In epoca veche intenția
părților de a nova rezulta din forma actului întrucât… In vederea novării de obligații aveau o
formă specială din care rezulta o forma speciala din care rezulta intenția (?????). Mai târziu in
dr clasic si postclasic pe fondul decăderii formalismului in materie contractuală, intenția părților
de a nova era prezumată, dedusă din prezumții dacă erau întrunite primele 4 cond ale novației,
se prezuma ca este îndeplinită si condiția intenției părților de a nova. Justinian a cerut părților
să-şi manifeste expres intenția de a nova o oblig
4. COMPENSATIUNEA/COMPENSATIO
Consta in cumpănirea a doua creanțe si datorii reciproce astfel încât executarea să se
poată face numai asupra diferentei.
Compensațiunea prezinta avantajul că doua oblig distincte se sting printr-o singură plată. Spre
exemplu, dacă Primus îi datorează lui Secundus, iar Secundus ii datorează o suta lui Primus,
prin efectuarea compensațiunii Secundus ii plătește lui primus dif adică 50 si astfel se sting
ambele obligații.
Modestinus: este scăderea unei datorii si a unor creanțe unele din altele.
In dr roman compensațiunea îmbracă două forme:
- voluntara/conventionala
- judiciară
Compes convenţională s-a practicat încă din cele mai vechi timpuri pe baza înțelegerii părților
deoarece nimic nu se opune ca dr de creanță si datoriile reciproce sa fie compensate prin conv
părților. Dacă părțile nu ajungeau la o înțelegere, atunci se putea recurge la compensaţiunea
judiciară care era făcută de jud cu ocazia soluţionării procesului, însă in ep veche
compensațiunea jud nu a fost posibila deoarece in proced legisact se aplica principiul unit
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
30
de chestiune potrivit căruia în același proces numai reclamantul își poate valorif pretențiile,
iar dacă pârâtul are la rândul lui anumite pretenții, trebuie sa declanșeze un nou proces.
La începutul dr clasic, însă, a fost admisă compensațiunea judiciară in cazul creanțelor si
datoriilor reciproce care izvorau din același contract de bună-credință. În vremea lui Marc
Aureliu s-a inițiat o reformă prin care s-a admis compensațiunea judiciară in cazul crenatelor
si datoriilor reciproce care izvorau din contracte diferite, unilaterale si de dr strict. Această
reformă s-a întemeiat pe regula conform căreia acela care pretinde ceea ce trebuie să restituie
comite un dol, înșelăciune.
Spre exemplu dacă reclamantul are o creanță de 100 faţă de pârât şi pârâtul la rândul lui are
o creanță de 50 faţă de reclamant care pretinde 100, pârâtul îi va cere pretorului să introducă
in formulă excepțiunea de dol întrucât reclamantul pretinde ceea ce trebuie să restituie. In faza
a doua a procesului judecătorul, ca sclav al formulei verifică dacă excepțiunea este întemeiată
şi constată că este întemeiată astfel încât el pronunță sentința de absolvire, deoarece in
procedura formulară excepțiunile aveau caracter absolutoriu si nu era posibilă condamnarea
la mai puțin, în sensul că ori de cate ori excepțiunea se dovedea întemeiată, judecătorul trebuia
să pronunțe sentința de absolvire astfel încât reclamantul va pierde si procesul si dr de creanță
in întregime, întrucât prin efectul extinctiv al lui litis contestatio, dr său de creanță s-a stins si
nu poate intenta o noua acțiune pentru a cere numai diferența.
Iată de ce reclamantul are tot interesul să facă compensațiunea din proprie inițiativa, iar in
exemplul nostru sa ceară numai 50 pentru ca altminteri riscă sa piardă şi procesul şi dr de
creanță in întregime.
5. REMITEREA DE DATORIE
Înseanmă iertarea de datorie. Actul voluntar de stingere al obligațiilor. Se realizează prin
moduri civile şi pretoriene.
Modurile civile sunt aplicațiuni ale principiului simetriei sau corespondenţei formelor, în sensul
că părțile respectă toate condițiile de formă ale plătii, dar nu se face şi plata efectivă si cu toate
acestea obligația se stinge. Ele sunt în număr de 3: solutio per es et libram, acceptilatio literis,
acceptilatio verdis.
→ Solutio per es et libram – plata prin aramă si balanță. Este o aplicațiune a principiului
simetriei la obligațiile care izvorăsc din mancipațiune astfel încât acest procedeu juridic
presupune prezenţa părților, prezenţa a cel puțin 5 martori cetățeni romani, prezenta
lui libripens, precum si a balanței de alama. In acest cadru debitorul face o declarație
solemnă simulând ca plătește, deși in realitate nu plătea nimic, dar obligația se stingea;
→ Acceptilatio literis – aplicarea principiului simetriei la obligațiile izvorâte din contractul
încheiat in forma scrisă deoarece obligația izvorâtă dintr-un contract încheiat în această
formă se va stinge tot prin utilizarea formei scrise;
→ Acceptilatio verbis – aplicaţia principiului simetriei la obligațiile izvorâte din
contractele solemne in forma verbală încheiate prin întrebare si răspuns, căci așa cum
spune Gaius, obligația izv prin intrebare si răspuns se stinge tot prin întrebare si
răspuns;
Modurile praetoriene sunt:
1. Pactum de non petendo – pactul pentru ca să nu ceară. Este o simplă convenție prin
care creditorul declară că renunță la dr său de creanță. După încheierea acelei
convenții creditorul îl cheamă totuși in justiție pe debitor cerându-i să-şi execute
obligatia. Debitorul se va apăra cu succes pe cale de excepție căci el va paraliza
acțiunea creditorului prin exceptio pact/exceptio pacti de non petendio
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
31
2. Contrarius consensius – acord în sens contrar, este o aplicațiune a principiului
simetriei la obligațiile izvorâte din simpla convenție întrucât obligația izvorâtă din simpla
convenție se va stinge tot prin simpla convenție
Însă pe lângă modurile voluntare de stingere a obligațiilor, romanii au cunoscut si moduri
nevoluntare care sunt numite si moduri forțate/necesare deoarece nu presupun manifestarea
de voință a părților si sunt in număr de 5.
a) Imposibilitatea de executare
Apare atunci când debitorul datorează un lucru individual determinat care piere fără vina sa.
Pentru ca obligația sa se stingă prin imposibilitatea de executare este necesar ca debitorul sa
nu fie în culpă, să nu fi comis un dol, sa nu fie in întârziere si să nu fie obligat pentru custodie,
ceea ce înseamnă ca debitorul este exonerat de răspundere numai atunci când datorează un
lucru individual determinat care piere fie prin intervenția forței majore, fie prin intervenția
cazului fortuit.
În legătură cu cazul fortuit trebuie sa precizăm că debitorul care s-a obligat sa răspundă
pentru custodie, nu poate să invoce intervenția cazului fortuit deoarece el răspunde în mod
obiectiv si prin urmare trebuie sa ia masuri excepționale de pază pentru a preveni intervenția
cazului fortuit. Firește, problema imposibilității de executare nu se poate pune atunci când
debitorul datorează un lucru de gen, de vreme ce lucrurile de gen nu pier.
b) Confuziunea/confusio
Întrunirea calităților de creditor si de debitor asupra uneia dintre parți fie prin moștenirea
creditorului de către debitor, fie prin moștenirea debitorului de către creditor.
În legătura cu acest mod de stingere al obligațiilor sunt necesare anumite precizări cu privire
la obligațiile cu pluralitate de subiecte:
- dacă titularul creanței îl moștenește pe debitorul principal se va stinge si datoria
garantului;
- dacă, însă, creditorul îl moștenește pe garant, datoria debitorului principal nu se stinge.
La obligațiile cu pluralitate de subiect in care părțile sunt pe picior de egalitate trebuie să
distingem intre obligațiile conjuncte si obligațiile coreale/solidare. In cazul obligațiilor conjuncte
care sunt divizibile, dacă creditorul îl moștenește pe unul dintre debitori se va stinge datoria
acestuia iar ceilalți debitori vor rămâne obligați şi pe mai departe pentru partea lor din datorie.
În cazul obligațiilor coreale, dacă creditorul îl moștenește pe unul dintre debitori ceilalți debitori
vor rămâne obligați in continuare pentru tot
c) Moartea.
În concepția vechilor romani, obligațiile sau creanțele si datoriile sunt intransmisibile deoarece
in viziunea lor obligația este oglinda juridica a dr de răzbunare care nu se poate transmite la
romani prin urm si oblig.
Cu timpul însă, pornind de la princ continuității pers defunctului, romanii au decis ca ele sunt
transmisibile astfel încât în epoca clasică transmiterea obligațiilor a devenit regula, iar
netransmiterea lor a fost o excepție. Spre exemplu in dr clasic nu puteau fi transmise urm oblig
izvorâte din delictele de vătămare corporală întrucât, spuneau romanii, aceste delicte respira
răzbunare si nu pot fi transmise la romani. De asemenea Gaius menționează ca obligațiile
anumitor garanți nu pot fi transmise urmașilor.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
32
d) Capitis deminutio/desfiintarea personalitatii
Se referă numai la cazul abrogațiunii. Aceasta este actul prin care o pers sui iuris denumită
abrogat trece sub puterea altei pers sui iuris denumita abrogant.
Prin efectele abrogațiunii, abrogantul devine pers alieni iuris iar bunurile sale trec in patrimoniul
abrogantului astfel încât datoriile abrogatului se sting, iar consecința este ca după abrogațiune,
creditorii abrogatului nu își pot valorifica drepturile de creanță nici pe seama abrogatului, nici
pe seama abrogantului deoarece se opune principiul relativ efectelor contractului.
Pretorul a considerat că nu este echitabil ca abrogantul să dobândească dr de creanță ale
abrogatului, dar să nu ii preia si datoriile si de aceea a dat o restitutio in integrum ob capitis
deminutiorem sau restitutio in integrum din cauza desființării personalităţii, prin care actul
abrogațiunii era desființat dar numai in relațiile dintre abrogat si creditorii săi, astfel încât
creditorii abrogatului își puteau valorifica dr de creanță pe seama abrogatului si numai după
aceea dacă mai rămâneau bunurile abrogatului treceau in patrimoniul abrogantului si astfel se
ajungea la o soluție echitabila.
e) Prescripţia extinctivă
Prin cuvântul prescriptio romanii înţelegeau efectele pe care trecerea timpului le avea asupra
unor raporturi juridice sau asupra unor drepturi. Atunci când prin trecerea timpului o stare de
fapt se transformă într-un drept, prescripţia este denumită achizitivă, ca de exemplu
uzucapiunea (dobândirea dreptului de proprietate prin îndelunga folosinţă a lucrului). Atunci
când prin trecerea timpului un drept se stinge, prescripţia este denumită extinctivă.
Fireşte, vechii romani nu au putut admite ideea de stingere a obligaţiilor prin trecerea timpului
deoarece se aplica principiul simetriei, căci aşa cum s-a putut observa în epoca veche,
obligaţiile se stingeau numai prin respectarea principiului simetriei şi nu prin alte căi.
Cu timpul, către sfârşitul Republicii, au apărut obligaţile pretoriene sancţionate prin acţiuni
create de pretor, care se stingeau dacă nu erau valorificate în termen de un an, deoarece şi
edictul pretorului era valabil numai pe termen de un an.
În dreptul postclasic, în anul 424, a fost creată prescripţia extinctivă generală de 30 de ani,
astfel încât dreptul de creanţă care nu era valorificat în termen de 30 de ani de la scadenţă se
stingea prin efectul prescripţiei extinctive.
TRANSMITEREA OBLIGAŢIILOR
Aşa cum s-a putut vedea de mai multe ori, vechii romani nu au adus ideea de transmitere a
obligaţiei nici între vii, nici pentru cauză de moarte de vreme ce obligaţia era concepută ca o
expresie juridică a dreptului de răzbunare care era intransmisibil. Pe de altă parte, în epoca
foarte veche, în condiţiile economiei naturale închise când contractele se încheiau foarte rar,
creanţele şi datoriile ocupau un loc nesemnificativ în patrimoniul cetăţeanului. De aceea, în
practică nici nu se punea problema transmiterii obligaţiei. Cu timpul, însă, în condiţiile revoluţiei
economice, creanţele şi datoriile ocupau locul central în patrimoniul cetăţeanului, iar din acel
moment transmiterea obligaţiilor a devenit o necesitate juridică astfel încât romanii au recurs
la procedee juridice indirecte prin care au putut realiza şi transmiterea drepturilor de creanţă,
dar şi transmiterea datoriilor.
Transmiterea drepturilor de creanţă era denumită cesiune de creanţe şi consta în
transmiterea unui drept de creanţă de la vechiul creditor la noul creditor. Cel dintâi era denumit
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
33
cedant sau cedent, în timp ce noul creditor este denumit cesionar, iar debitorul este denumit
debitor cedat.
Iniţial, cesiunea de creanţă s-a realizat prin novaţiunea cu schimbare de creditor, însă acest
procedeu juridic adaptat prezintă anumite inconveniente:
a. Prin utilizarea novaţiunii cu schimbare de creditor NU se realizează propriu-zis o
cesiune de creanţă întrucât cesionarul nu dobândeşte acelaşi drept de creanţă, ci un
drept nou izvorât dintr-o nouă obligaţie de vreme ce prin novaţiune obligaţia veche este
înlocuită cu o obligaţie nouă (cesionarul dobândeşte un alt drept, nu acelaşi);
b. Prin efectele novaţiunii, accesoriile vechii creanţe se sting. Astfel, se sting şi
garanţiile, dar şi excepţiunile vechii creanţe. Cesionarul dobândeşte astfel un drept de
creanţă mai puţin sigur;
c. Novaţiunea cu schimbare de creditor NU se poate realiza fără consimţământul
debitorului care trebuie să se oblige faţă de noul creditor, fie prin stipulaţiune, fie prin
contractul litelis;
Faţă de aceste inconveniente, romanii au recurs la alt procedeu juridic mai bine adaptat
cerinţelor pe care le presupune cesiunea de creanţă. Procedeul juridic este denumit
mandatum in rem suam sau mandatul în propriul interes. Acest procedeu este o aplicaţiune
a mandatului judiciar.
Mandatul judiciar este un contract care se încheie în interesul mandantului deoarece acesta
îl împuterniceşte pe mandatar să intenteze o acţiune împotriva debitorului în vederea
valorificării unui drept de creanţă, după care mandatarul are obligaţia să transmită valoarea
acelei creanţe asupra mandantului.
La mandatul in rem suam, mandatarul este împuternicit de către mandant să valorifice un drept
de creanţă, iar creanţa valorificată rămâne în patrimoniul mandatarului astfel încât mandatul
in rem suam, prin excepţie de la regulă, nu se încheie în interesul mandantului, ci în interesul
mandatarului. Acest tip de mandat a evoluat în trei faze pe care le denumim:
1. Sistemul cesiunii de acţiune
În prima fază nu se realizează propriu-zis o transmitere a dreptului de creanță, ci numai o
transmitere a dreptului de a intenta acțiune în vederea valorificării acelei creanțe, acțiune care
va avea o formulă redactată cu transpoziţiune, căci în intentio a formulei este menționat
numele mandantului pentru că acesta este titularul dreptului de creanţă, iar în condemnatio
este menţionat numele mandatarului deoarece mandatarul participă la proces şi suportă
efectele sentinţei în sensul că dacă va câştiga procesul, valoarea creanţei va intra în
patrimoniul său.
Contractul de mandat este prin excelenţă revocabil, iar dacă mandantul revoca mandatul,
mandatarul nu-l mai putea urmări în justiţie pe debitor deoarece temeiul juridic al acţiunii sale
care era contractul de mandat nu mai exista, se revocase. De aceea, în primă fază, situaţia
mandatarului ca cesionar se consolida abia în momentul lui litis contestatio când dreptul iniţial
al cărui titular era mandantul se stingea şi se năştea un drept nou al cărui titular era
mandatarul, de aceea s-a trecut la a doua fază.
2. Sistemul acţiunilor utile
După încheierea contractului de mandat, mandatarul dobândea o acţiune proprie denumită
acţiune utilă care nu mai depindea de soarta mandatului în sensul că mandatarul îşi păstra
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
34
acţiunea utilă chiar dacă mandatul era revocat (revocara mandatului nu atrăgea după sine şi
revocarea acţiunii).
Şi în acest stadiu există inconvenientul că mandantul rămânea titular al unei acţiuni directe pe
care o putea intenta împotriva debitorului. În acest stadiu, debitorul are doi creditori (mandatar
şi mandant). Mandatarul îl poate urmări pe debitor prin acţiunea utilă, iar mandantul prin
acţiunea directă. Dacă mandantul intentează primul acţiunea, iar debitorul plăteşte, acţiunea
utilă a mandatarului rămâne fără obiect. De aceea, împăratul Justinian a iniţiat o reformă prin
care a perfecţionat sistemul.
3. Sistemul perfecţionat prin reforma împăratului Justinian
Potrivit reformei lui Justinian, din momentul în care mandatarul îl somează pe debitor să îi
plătească datoria, obligaţia debitorului se va stinge numai prin plata făcută către mandatar,
întrucât dacă debitorul îi plătea mandantului, rămânea mai departe dator. De aceea, după
somaţiune, debitorul avea tot interesul să îi plătească mandatarului. Astfel, mandatul in rem
suam a devenit un procedeu juridic perfect elaborat în vederea realizării operaţiunii juridice a
cesiunii de creanţe.
GARANŢIILE
Sunt procedee juridice pe care romanii le-au creat pentru a-i pune la adăpost pe creditori faţă
de consecinţele eventualei imputabilităţi a debitorilor. Ele sunt de două feluri:
I. GARANŢIILE PERSONALE
Sunt procedee juridice prin care un debitor accesor denumit garant se alătură debitorului
principal, promiţându-i creditorului ceea ce i-a promis şi debitorul principal. Dacă acesta din
urmă se dovedeşte insolvabil, creditorul îşi valorifică dreptul de creanţă pe seama garantului.
În epoca veche, romanii au creat două garanţii personale denumite sponsio şi fideicomisio.
Prima garanţie personală cunoscută de romani este sponsio. Aceasta se formează prin
întrebare şi răspuns şi poartă denumirea de sponsio deoarece la întrebarea creditorului
garantul răspunde prin verbul „Spondeo!”. După ce se încheie contractul dintre creditor şi
debitorul principal, se mai încheie un contract între debitor şi garant (deci două contracte),
ocazie cu care creditorul îl întreabă pe garant „Idem dai spondes?”, iar garantul răspunde cu
„Spondeo”. Întrucât se obliga prin pronunţarea verbului spondeo, cel mai vechi garant roman
a fost denumit sponsor.
În concepţia vechilor romani, verbul spondeo avea o vocaţie specială şi anume aceea de a
atrage favoarea zeilor Romei şi de aceea el putea fi pronunţat numai de cetăţenii romani, nu
şi de peregrini. Aşa se explică faptul că multă vreme, în epoca veche, peregrinii nu au putut
deveni garanţi.
Odată cu dezvoltarea economiei şi comerţului, romanii au fost interesaţi ca şi peregrinii să
poată deveni garanţi şi de aceea s-a creat o nouă garanţie personală care se forma tot prin
întrebare şi răspuns, cu deosebirea că la întrebarea creditorului, garantul răspundea prin
verbul „fide promito” (promit cu legalitate). Acest verb putea fi pronunţat şi de către peregrini,
iar garanţii care se obligau prin pronunţarea acestui verb erau denumiţi fidecomisori.
Vechii autori afirmă că situaţia era ingrată, foarte grea deoarece garantul putea fi urmărit în
justiţie înaintea debitorului principal şi dacă plătea, nu se putea întoarce împotriva debitorului
principal şi nu se putea despăgubi pentru plata făcută. Dacă erau mai mulţi garanţi, oricare
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
35
dintre ei putea fi urmărit pentru întreaga datorie şi dacă o plătea, nu se putea întoarce împotriva
co-garanţilor pentru a le cere partea contributivă din datorie. Faţă de acest vechi regim juridic,
vechii garanţi au prostestat în repetate rânduri, iar consecinţa a fost că spre sfârşitul
republicii s-au adoptat patru legi favorabile garanţilor.
→ Legea Publilia – s-a prevăzut că garantul care a plătit datoria se poate întoarce
împotriva debitorului principal pentru a se despăgubi;
→ Legea Apulea – s-a prevăzut că dacă sunt mai mulţi garanţi şi unul dintre ei plăteşte
întreaga datorie, se poate întoarce împotriva co-garanţilor pentru a le cere partea
contributivă;
→ Legea Cicereia – creditorul a fost obligat să declare valoarea creanței sale şi numărul
garanţilor, iar comentatorii spun că această lege a fost dată pentru a se facilita
aplicarea primelor două legi;
→ Legea Furia de sponsu – este CEA MAI IMPORTANTĂ şi cuprinde două dispoziţii.
o Dacă sunt mai mulţi garanţi, datoria se împarte de drept, automat,
în momentul scadenţei între toţi garanţii indiferent dacă sunt sau nu
sunt solvabili. Spre exemplu, dacă existau trei garanţi dintre care doi
erau solvabili şi unul insolvabil, în momentul scadenţei datoria se
împărţea de drept la trei, iar creditorul valorifica numai 2/3 din creanţa
sa. Aşadar, potrivit legii furia de sponsu, consecinţele insolvabilităţii unor
garanţi nu erau suportate de garanţii solvabili, ci de creditor;
o Prin cea de-a doua dispoziţie s-a prevăzut că datoriile contractate de
sponsor de fidecomisori se sting dacă nu sunt valorificate în doi ani de
la scadenţă. Şi acesată dispoziţie este favorabilă garanţilor întrucât se
prevenea acumularea de dobânzi pe seama garanţilor.
Faţă de aceste dispoziţii cu adevărat profitabile garanţilor, a venit rândul creditorilor să
protesteze şi de aceea, la sfârşitul epocii vechi sau la începutul epocii clasice s.-a creat o nouă
garanţie denumită fideiusio care se forma tot prin întrebare şi răspuns, dar la întrebarea
creditorului, garantul răspundea prin verbul „fideiudeo” (consimt pe cuvântul meu). Garanţii
care se obligau prin pronunţarea acestui verb erau denumiţi fideiusori.
Între regimul fideiusorilor şi cel al vechilor garanţi sunt mai multe deosebiri:
a. Prin sponsio şi prin fidecomissio puteau fi garantate numai obligaţiile care
izvorau din contracte verbale, pe când prin fideiusio putea fi garantată orice
obligaţie;
b. Datoriile lui sponsor şi ale lui fideicomisor nu treceau la urmaşi, pe când
datoriile lui fideiusor erau transmisibile;
c. Faţă de faptul că fideiusio s-a creat după adoptarea celor patru legi favorabile
garanţilor, dispoziţiile lor nu i se aplicau şi astfel, fideiusorii se aflau în situaţia
ingrată pe care au avut-o sponsorii şi fideicomisorii înainte de adoptarea celor
patru legi;
În mod firesc, fideiusorii au protestat vehement faţă de regimul lor şi de aceea, în dreptul clasic
şi cel postclasic s-au creat trei beneficii în favoarea fieiusorilor. Beneficiile sunt drepturi
acordate în mod excepţional. Este vorba despre:
→ Beneficiul de cesiune de acţiune
În virtutea acestui beneficiu, garantul care era chemat în justiţie şi declara în faţa pretorului că
este dispus să facă plata avea dreptul de a-i cere creditorului să-i cedeze toate acţiunile pe
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
36
care le avea împotriva debitorului principal pentru ca intentând acelea acţiuni împotriva
debitorului principal să se poată despăgubi.
Dacă creditorul îi ceda garantului acele acţiuni, garantul plătea, iar litigiu se stingea. Dacă,
însă, creditorul refuza să îi cedeze garantului acele acţiuni, atunci garantul îi cerea pretorului
să introducă în formulă o excepţiune de dol întrucât creditorul care urmează să fie plătit, dar
refuză să-i cedeze acţiunile garantului înseamnă că vrea să-l înşele. În faza a doua a
procesului, judecătorul verifica dacă excepţiunea de dol este întemeiată. Constatând acest
lucru, acesta pronunţa sentinţa de absolvire, căci în procedura formulară excepţiunile au
caracter absolutoriu. Creditorul pierde astfel şi procesul, dar şi dreptul de creanţă. Procesul îl
pierde prin efectul excepţiunii de dol, iar dreptul de creanţă îl pierde prin efectul extinctiv al lui
litis contestatio.
Iată de ce creditorul are tot interesul să-i cedeze garantului acţiunile pe care le are împotriva
debitorului principal pentru că altminteri pierde şi procesul şi creanţa.
Unele complicaţii pot să apară atunci când creditorul îşi asigură dreptul de creanţă şi printr-o
garanţie personală, dar şi printr-o garanţie reală. Spre exemplu, el îşi asigura creanţă prin
fideiusio şi printr-o ipotecă. Dacă acel creditor valorifica garanţia personală, atunci îl chema în
justiţie pe fideiusor, pe garant. Acesta din urmă declara că plăteşte datoria dacă creditorul îi
va trasnmite acţiunea ipotecară pe care o avea împotriva debitorului principal. Creditorul îi
transmitea acea acţiunea. Se pune astfel întrebarea de a afla cum putea să valorifice garantul
acţiunea ipotecară după ce făcea plata de vreme ce ipoteca este un drep accesoriu şi se stinge
odată cu obligaţia ăe care o garantează. În ipoteza noastră, obligaţia s-a stins prin plata făcută
de garant astfel încât ipoteca se stinge, iar acţiunea ipotecară nu mai are obiect. De aceea,
jurisconsulţii au spus că ori de cât ori creditorul îşi asigură dreptul de creanţă şi printr-o garanţie
personală şi printr-o ipotecă şi preferă să valorifice garanţia personală, atunci se consideră că
garantul nu plăteşte o datorie, ci cumpără dreptul de ipotecă. Cu alte cuvinte, suma de bani
plătită de garant reprezenta preţul ipotecii. Astfel, ipoteca nu se stingea căci era cumpărată de
garant care putea intenta acţiunea ipotecară împotriva debitorului principal şi se putea
despăgubi.
→ Beneficiul de diviziune
A fost creat de împăratul Adrian printr-o constituţiune imperială denumită epistula Hadriani.
Potrivit acestei constituţiuni, dacă sunt mai mulţi garanţi, garantul care este urmărit în justiţie
are dreptul de a-i cere creditorului să împartă datoria între garanţii care sunt solvabili în
momentul lui litis contestatio de unde rezultă că între sistemul introdus prin legea Furia de
sponsu şi sistemul introdus prin beneficiul de diviziune există mai multe deosebiri:
a) Potrivit legii furia de sponsu, datoria se împărţea de drept între garanţi pe când la
beneficiul de diviziune ea se împărţea numai la cererea expresă a garantului urmărit în
justiţie. Dacă acel garant omitea să ceară diviziunea datoriei, atunci el trebuia să
plătească întreaga datorie şi dacă o plătea nu se putea întoarce împotriva cogaranţilor
pentru a le cere partea;
b) În sistemul legii furia de sponsu, garantul urmărit în justiţie nu putea renunţa la
diviziunea datoriei, ci trebuia să plătească numai partea sa întrucât dacă creditorul i-ar
fi cerut să plătească toata datoria, ar fi pierdut procesul. La beneficiul de diviziune,
garantul urmărit putea să renunţe;
c) Potrivita legii furia de sponsu, datoria se împărţea între toţi garanţii, indiferent dacă
erau solvabili sau insolvabili, pe când la beneficiul de diviziune datoria se împărţea între
garanţii solvabili. Consecinţa insolvabilităţii unor garanţi nu mai era suportată de
creditori, ci de garanţii solvabili care plăteau şi pentru cei insolvabili;
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
37
d) Conform legii furia de sponsu, datoria se împărţea între garanţi în momentul scadenţei,
pe când la beneficiul de diviziune datoria se împărţea în momentul lui litis contestatio,
iar în intervalul de timp cuprins între momentul scadenţei şi momentul lui litis contestatio
puteau să treacă luni de zile şi puteau să devină insolvabili şi alţi garanţi în paguba
celor care rămâneau solvabili şi care plăteau şi pentru cei insolvabili;
→ Beneficiul de discuţiune
Dacă creditorul îl chema pe garant în justiţie, acesta avea dreptul de a-i cere creditorului să se
îndrepte mai întâi împotriva debitorului principal şi numai dacă debitorul principal se dovedeşte
insolvabil, să intenteze o nouă acţiune împotriva sa. Bună vreme, acest beneificiu nu s-a putut
valorifica deoarece se opunea efectului extinctiv al lui litis contestatio (dacă creditorul îl
urmărea mai întâi pe debitorul principal, iar acesta se dovedea insolvabil, mai putea creditorul
să îl cheme în justiţie pe garant? Nu, deoarece dreptul de creanţă s-a stins prin efectul extinctiv
al lui litis contestatio). De aceea s-a admis ca între creditor şi garant să se încheie o simplă
convenţie prin care garantul îi promitea creditorului că nu se va prevala de efectul extinctiv al
lui litis contestatio în ipoteza în care debitorul principal se va dovedi insolvabil. Creditorul putea
intenta astfel o a doua acţiune împotriva garantului dacă garantul nu se prevala de efectul
extinctiv astfel încât creditorul putea intenta şi cea de-a doua acţiune îndreptată împotriva
garantului numai dacă garantul era de bună credinţă şi respecta convenţia încheiată.
Întrucât acest sistem este echivoc (depinde de buna-credinţă a garantului), împăratul Justinina
a dat o constituţiune imperială în 531 prin care a desfiinţat efectul extinctiv al lui litis contestatio
astfel încât creditorul putea foarte bine să-l urmărească mai întâi pe debitorul principal, iar
dacă acesta se dovedea insolvabil, putea intenta o nouă acţiune, de data aceasta împotriva
garantului. Beneficiul de discuţiune a putut astfel să fie valorificat.
În 535 s-a mai dat o constituţiune prin care s-a prevăzut că titularul dreptului de creanţă este
obligat să-l urmărească mai întâi pe debitorul principal.
Romanii au cunoscut şi garanţii personale nesolemne care nu prezentau o importanţă
deosebită.
II. GARANŢIILE REALE
Sunt procedee juridice prin care debitorul atribuie un anumit lucru creditorului său fie sub forma
transmiterii prorprietăţii sau a posesiunii, fie sub forma constituirii unei ipoteci cu efectul că la
scadenâă dacî debitorul nu îşi plăteşte datoria, creditorul îşi poate valorifica dreptul de creanţă
pe seama lucrului atribuit cu preferinţă faţă de creditorii chirografari. Din aceste consideraţii
rezultă indirect că garanţiile reale sunt în număr de 3:
a. Fiducia
Sau fiducia cum creditore se formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de prorpietate prin
mancipație sau in iure cessio de către debitor creditorului său, transmitere însoţită de o
convenţie prin care creditorul promite să retransmită debitorului proprietatea asupra acelui
lucru dacă debitorul îşi va fi plătit datoria la scandeţă.
Din această definiţie rezultă că fiducia este o convenţie grefată fie pe mancipaţiune, fie pe in
iure cessio.
Mai rezultă că prin fiducie, creditorul devine proprietar al lucrului dat în garanţie, dac în acelaşi
timp el devine şi debitor condiţional al acelui lucru întrucât după ce debitorul îşi plăteşte
datoria, creditorul se transformă în debitor, iar debitorul devine creditor având la dispoziţie o
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
38
acţiunea personală prin care îi poate cere fostului său creditor să îi restituie lucrul dat în
garanţie.
Prin referirile sale, fiducia este convenabilă pentru creditori de vreme ce el devine proprietar
al lucrului dat în garanţie cu toate consecinţele care rezultă de aici. Pentru debitor, însă, fiducia
prezintă mai multe inconveniente:
→ În primul rând, după ce debitorul îşi plăteşte datoria, el devine titular al unei acţiuni
personale prin care îi poate cere creditorului să îi restituie lucrul. Însă titularul lucrurilor
personale nu se bucură nici de dreptul de preferinţă, nici de dreptul de urmărire, spre
deosebire de titularul acţiunilor reale. Astfel dacă debitorul devine insolvabil, debitorul
care şi-a plătit datoria va veni în concurs cu creditorii creditorului său şi nu îşi va putea
valorifica întregul drept, ci numai o parte din valoarea lucrului dat în garanţie.
→ Dacă lucrul dat în garanţie ajunge în mâinile unei terţe persoane, debitorul nu poate
urmări lucrul în mâinile terţilor pentru că nu are dreptul de urmărire;
→ Valoarea bunului dat în garanţie este de regulă mai mare decât valoarea datoriei, iar
debitorul nu mai poate garanta şi altă datorie cu acelaşi lucru. Fiind o convenţie grefată
pe mancipaţie sau in iure cessio care sunt acte de drept civil, fiducia nu este accesibilă
şi peregrinilor, ci numai cetăţenilor roman. De aceea a fost creată o nouă garanţie reală,
mai evoluată, pe care modernii o denumesc gaj, iar romanii o denumeau piglus.
b. Gajul
Se formează prin transmiterea posesiunii unui lucru prin tradiţiune de către debitor creditorului
său, transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul promite să retransmită posesiunea
asupra lucrului dacă debitorul îşi plăteşte datoria la termen. Prin urmare, gajul este o convenţie
grefată pe tradiţiune şi prezintă pentru debitori avantajul că rămâne proprietar al lucrului dat
în garanţie, iar după ce îşi plăteşte datoria în calitatea sa de proprietar, debitorul se va bucura
atât de dreptul de preferinţă, cât şi de dreptul de urmărire, astfel încât el nu va veni în concurs
cu creditorii creditorului său şi va putea urmări lucrul dat în garanţie în mâinile terţilor achizitori.
Gajul prezintă unele inconveniente pentru creditori:
→ Creditorul gagist nu poate înstrăina lucrul dat în garanţie dacă debitorul nu îşi plăteşte
datoria;
→ Creditorul gagist nu poate folosi lucrul dat în garanţie;
Faţă de aceste inconveniente, romanii au creat o nouă garanţie reală, perfect adaptată
cerinţelor unei economii care se întemeia pe marfă şi pe credit şi care se numeşte ipotecă.
c. Ipoteca
Faţă de fiducie şi de gaj, ipoteca este o garanție reală mult mai bine adaptată la cerințele unui
sistem economic întemeiat pe marfă şi pe credit. Cu atât mai mult cu cât ipoteca satisface pe
deplin şi interesele debitorului şi interesele creditorului, de vreme ce lucrul grevat cu ipoteca
rămâne in posesia debitorului si este folosit conform destinației sale economice. Numai dacă
la scadenţă debitorul nu-şi plătește datoria, creditorul are dreptul de a intra in posesia lucrului
ipotecat şi de a-l vinde pentru a-şi valorifica dreptul de creanță.
Multă vreme s-a afirmat, în mod greșit, că ipoteca romană nu ar fi originală şi că ar fi fost
preluată într-o formă gata elaborată de la greci. În acest sens s-au adus două argumente:
→ Primul este de ordin lingvistic căci cuvântul "ipotichi" este grecesc, dar acest
argument nu rezistă criticii, deoarece, multă vreme după apariția sa, ipoteca romană
a fost desemnată prin cuvântul "piglus" (ca si gajul);
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
39
→ În al doilea rând s-a afirmat ca romanii au împrumutat ipoteca de la greci întrucât
ipoteca greacă este cu mult mai veche. Dar nici acest argument nu rezista deoarece
pe baza textelor jurisconsulților de la începutul epocii clasice s-a putut constitui
procesul formării ipotecii romane, proces care a evoluat in 4 faze distincte: dreptul
de retenție, interdictul salvian, acțiunea serviană, actiunea quasiserviană.
a. Dreptul de retentie a apărut in legătura cu relațiile dintre latifundiari si arendași
Avem in vedere faptul că, începând din vremea lui Octavian Augustus, între moșieri si arendași
se încheiau contracte de locațiune in baza cărora arendașii se obligau să plătească fie o sumă
de bani, fie o parte din recolta in schimbul pământului primit spre folosință. Firește, datoria
arendașului trebuia garantată cumva, dar ea nu putea fi garantată prin gaj, deoarece arendașul
se instala pe moșie numai cu inventarul său agricol, alte bunuri nu avea. Daca ar fi dat acele
bunuri in gaj, nu ar fi avut cu ce lucra pământul. De aceea s-a admis in mod excepțional ca
inventarul agricol să rămână in stăpânirea arendașului si, numai daca la scadență arendașul
nu plătea datoria, moșierul putea exercita dreptul de retenție, intrând in stăpânirea acelui
inventar agricol.
Însă dreptul de retenție prezinta unele inconveniente: el se putea exercita numai câtă vreme
inventarul agricol se afla pe moșie. Dacă acesta se muta sau transporta inventarul agricol in
afara moșiei, dreptul de retenție nu mai putea fi exercitat, cu atât mai mult nu putea fi exercitat
împotriva terților dobânditori. Si de aceea s-a trecut la faza a doua.
b. Interdictul salvian
Moșierul putea reţine inventarul agricol chiar dacă era transportat in afara moșiei, dar nu-l
putea urmări in mâinile terților dobânditori, încât s-a trecut la faza a treia.
c. Acțiunea serviana
Moșierul putea urmări inventarul agricol al arendașului oriunde şi în mâinile oricui, ceea ce
înseamnă ca, din acel moment, moșierul a devenit titularul unui veritabil drept real, de vreme
ce se bucura atât de dreptul de urmărire, cat si de dreptul de preferință. Dar acest nou drept
real nu se putea exercita pe scara generala, ci numai in relațiile dintre moșieri si arendași. Si
de aceea s-a trecut la faza a patra.
d. Acțiunea quasiserviana
Pe baza unei simple convenții creditorii puteau intra in posesia unui bun al debitorilor si îl
puteau vinde daca debitorii nu-si plăteau datoria la scadenţă, ceea ce înseamnă ca noul drept
real, creat in relațiile dintre moșieri si arendași, s-a extins la relațiile dintre orice creditor si orice
debitor.
In secolul I, acest nou drept real a fost denumit piglus, iar de la sfârșitul sec al II-lea a fost
denumit ipotecă. Inițial, acțiunea prin care era sancționat acest nou drept real a fost denumită
actio quasiserviana, iar mai târziu ea a fost denumită actio ipotecaria. Cele patru faze s-au
succedat in prima jumătate a sec 1 d.Hr. deoarece marele jurisconsult Clavero(?) a cunoscut
numai dreptul de retenție, iar Gaius a cunoscut acțiunea quasiserviana.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
40
Textele clasice ne înfățișează mai multe feluri de ipoteci, fiind astfel menționate:
1. Ipoteca născuta din convenția parților sau convențională
Multă vreme, la romani, ipoteca a fost convenționala, in sensul ca ea se năștea din simpla
convenție, înțelegere a părților. Prin abaterea de la principiul conform căruia drepturile reale
nu se nasc din simple convenții, ci din acte speciale, cum ar fi mancipatio sau in iure cesio.
2. Ipoteca tacită
Ipoteca tacita se formează pe baza textelor din legi sau pe baza obiceiurilor juridice si nu
presupune o convenție a părţilor. De aceea, in cazul ipotecii tacite, voința debitorului de a
ipoteca un lucru este prezumată. In zilele noastre ea se numește ipoteca legală.
3. Ipoteca privilegiata
Ipoteca privilegiata are întâietate fata de toate celelalte ipoteci, indiferent de data constituirii
lor. O asemenea ipotecă privilegiată exercita statul asupra bunurilor cetățenilor impozabili.
4. Ipoteca testamentara
Ipoteca testamentara se constituia printr-o clauză inclusă în testament pentru a se asigura
executarea unor legate sau a unor fideicomise, căci anumite bunuri din succesiune erau
grevate cu ipoteci pentru a-l constrânge pe moștenitor să execute legatele si fideicomisele.
5. Ipoteca autentică sau publică
Ipoteca publica a apărut in legătură cu faptul că la romani același lucru putea fi ipotecat de mai
multe ori. Faţă de această practică s-a pus întrebarea: "care este rangul ipotecilor?", cu alte
cuvinte care dintre ipoteci are prioritate atunci când există mai multe ipoteci care poartă asupra
aceluiași lucru şi care au fost constituite la date diferite. La această întrebare s-a răspuns prin
adagiul: "primul in timp, mai tare in drept" (prior tempore potior jure). Astfel încât, conform
acestui adagiu, avea prioritate titularul ipotecii cu cea mai veche dată. Însă, constituindu-se
prin simpla convenție, ipoteca nu presupunea respectarea unor forme de publicitate, astfel
încât terțele persoane nu aveau de unde să știe dacă un lucru a mai fost sau nu ipotecat.
Profitând de aceasta situație, unii debitori au început sa antedateze ipotecile, datând in mod
fraudulos o ipotecă mai recentă înaintea unei ipoteci mai vechi. Pentru a se combate această
posibilitate de fraudă, a fost creată ipoteca publică. Această ipotecă presupunea
respectarea unor forme de publicitate, constând fie in transcrierea convenției de ipoteca intr-
un registru public, fie in constituirea ei prin înscris privat contrasemnat de cel puțin 3 martori.
Această ipotecă publică, autentică trecea înaintea ipotecii convenționale indiferent de data
constituirii ei, încât, din acel moment, antedatarea ipotecilor nu a mai fost posibilă, deoarece
ipoteca publică trecea oricum înaintea ipotecii convenționale, iar ipoteca publică nu putea fi
antedatată.
Ipoteca prezinta anumite caractere:
1. Este un drept real, de vreme ce creditorul ipotecar poate exercita atât dreptul de
preferință, cat si drept urmăririi, drept sancționat printr-o acțiune reala.
2. Este convențională, căci ea se naște din simpla convenție a părților, prin abatere de
la legea generala.
3. Poate fi generală – la origine, ipoteca a fost specială, in sensul că ea purta numai
asupra unor lucruri individual determinate mobile sau imobile, spre deosebire de
ipoteca burgheză care purta numai asupra imobilelor. Cu timpul însă, ipoteca romană
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
41
tinde să devină generală. Si de aceea, pe vremea lui Papinian se afirma ca "tot ceea
ce se poate vinde se poate si ipoteca". Astfel se putea ipoteca o recoltă viitoare, dreptul
de servitute, nuda proprietate, drepturile de creanța sau chiar o universalitate. Așa cum
afirma jurisconsultul Modestin, in sec III d.hr. ipoteca generala se aplica de regula, iar
ipoteca speciala devenise o excepție.
4. Ipoteca prezintă un caracter indivizibil
În virtutea acestui caracter, ipoteca apasă în întregime asupra fiecărei părţi din lucru şi
garantează în întregime fiecare parte din datorie. Primul aspect al caracterului indivizibil se
învederează atunci când lucrul ipotecat trece la moştenitor şi este împărțit între ei. Cu toate că
fiecare moștenitor dobândește numai o parte din lucrul ipotecat, totuși, oricare dintre ei va
putea fi urmărit întreaga datorie.
Al doilea aspect se învederează atunci când debitorul plătește o parte din datorie. Dacă la
scadență nu plătește întreaga datorie, creditorul va intra în posesia întregului lucru ipotecat.
5. Ipoteca romană are caracter clandestin
Acest caracter decurge din caracterul convențional al ipotecii. Aşa cum am observat, convenția
de ipotecă nu presupunea forme de publicitate astfel încât terțele persoane nu aveau de unde
să știe dacă un lucru a mai fost sau nu ipotecat. Din caracterul clandestin al ipotecii decurg
două posibilități de fraudă:
- Debitorul poate ipoteca același lucru de mai multe ori fără să declare ipotecile
anterioare. Această posibilitate de fraudă generează anumite consecințe:
o Dacă sunt mai mulți creditori ipotecari, potrivit principiului prior tempore va avea
prioritate titularul celei mai vechi ipoteci, iar ipotecile creditorilor ipotecari
posteriori în rang (cu ipoteci mai recente) se vor stinge în lipsă de obiect. Dacă
creditorul ipotecar posterior în rang cu o ipotecă mai recentă se grăbește să
valorifice primul dreptul de ipotecă, el va putea fi învins sau deposedat de lucru
pe cale judiciară de către creditorul ipotecar anteriori în rang.
Pentru a se combate această posibilitate de fraudă, s-au luat anumite măsuri: a fost creat
delictul de steliona şi astfel acela care ipoteca de mai multe ori același lucru fără să declare
ipotecile anterioare era pedepsit pe tărâm delictual la plata unei amenzi. De asemenea, s-a
creat ius offerende pecuni sau dreptul de a oferi o sumă de bani în vederea dezinteresării
creditorului ipotecar anterior în rang. Prin exercitarea lui ius offerende pecuni, creditorul
ipotecar posterior în rang îl dezinteresa pe creditorul ipotecar anterior în rang plătindu-i dreptul
de creanţă în locul debitorului. Astfel, ipoteca creditorului ipotecar anterior în rang se stingea
prin plata făcută de creditorul ipotecar posterior. Creditorul posterior devenea titularul celei mai
vechi ipoteci şi urca în rangul creditorului anterior.
Exercitarea acestui drept prezenta unele inconveniente:
a. Creditorul ipotecar posterior în rang avea nevoie de bani lichizi pentru a-l dezinteresa
pe cel anterior;
b. Prin exercitarea lui ius offerende, creditorul ipotecar posterior în rang îşi mărea creanţa
în sensul că la valoarea creanţei sale se mai adăuga şi valoarea creanţei creditoului
ipotecar anterior în rang. Dacă lucrul ipotecat nu avea o valoare suficient de mare,
creditorul ipotecar posterior în rang nu putea valorifica ambele creanţe. De aceea, în
practică, creditorul ipotecar posterior în rang se prevala de ius offerende pecuni numai
atunci când lucrul ipotecat avea o valoare suficient de mare încât să acopere valoarea
ambelor creanţe. Într-o asemenea situaţie, creditorul ipotecar posterior în rang se
grăbea să exercite ius offerende pecuni deoarece el se temea că titularul ipotecii
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
42
anterioare va vinde lucrul la un preţ de nimic, dar suficient de mare încât să îi acopere
valoarea creanţei;
- A doua posibilitate de fraudă care decurge din caracterul clandestin al ipotecii constă
în antedatarea ipotecii prin datarea în mod fraduluos a unei ipoteci mai recente înaintea
unei ipoteci mai vechi, posibilitate de fraudă care a fost combătută prin ipoteca publică
6. Ipoteca este un drept accesoriu care se stinge odată cu obligația pe care o
garantează. Dar caraceterul accesoriu al ipotecii nu se verifică atunci când obligaţia se
stinge prin efectul prescripţiei extinctive de 30 de ani întrucât în dreptul clasic, creanţa
care nu era valorificată într-un an şi făcea partea din dreptul pretorian, se stingea. În
dreptul postclasic s-a creat prescripţia extinctivă de 30 de ani şi s-a stabilit şi termenul
de prescripţie al ipotecii care era de 40 de ani. Astfel, dacă obligaţia se stingea prin
efectul prescripţiei extinctive de 30 de ani, ipoteca îi supraviețuia vreme de 10 ani încât
ne aflăm în faţa unei ipoteci fără obiect, ceea ce nu se poate admite.
Pentru a soluţiona contradicţia de mai sus, Paul a spus că după trecerea termenului de 30 de
ani, obligaţia nu se stinge integral, ci se transformă într-o obligaţie naturală astfel încât vreme
de 10 ani ipoteca garantează o obligaţie naturală. Acest text este interpolat, modificat de
comisarii lui Justinian.
Ipoteca generează şi anumite efecte care sunt în număr de două:
1. Ius possidendi
Înseamnă dreptul de a poseda pe care creditorul ipotecar îl putea exercita dacă debitorul nu
îşi plătea datoria la scadenţă. întrucât creditorul ipotecar era titular de drepturi reale, el nu
venea în concurs cu creditorii chirografari şi putea urmări lucrul ipotecat în mâinile terţilor
achizitori.
Spre exemplu dacă debitorul vindea lucrul ipotecat, creditorul ipotecar se putea îndrepta
împotriva cumpărătorului şi-l putea deposeda de lucru pe cale judiciară.
Totodată, ius possidendi se putea exercita şi împotriva posesorilor fictivi adică cel ce se
oferă… multă vreme, ius possidendi a fost singurul efect al ipotecii. În practică, s-a admis ca
părţile să încheie o convenţie specială din care se năştea pentru creditor dreptul de a vinde
lucrur ipotecat. Cu timpul, aceste convenţii speciale au devenit atât de frecvente încât prin
secolul III ele erau presupuse astfel încât convenţia specială fiind presupusă, dreptul de a
vinde al creditorului ipotecar se năştea din convenţia de ipotecă.
Dreptul de a vinde nu a fost niciodată la romani un efect esenţial al ipotecii deoarece părţile
puteau încheia o convenţie specială prin care creditorul declara că renunţă la dreptul de a
vinde lucrul ipotecat. Ori, în dreptul roman, un efect esenţial al acutlui juridic nu poate fi
desfiinţat prin convenţia părţilor.
2. Ius distrahendi
Pe de altă parte, prin exercitarea lui ius distrahendi se încalcă un principiu fundamental al
dreptului roman deoarece creditorul ipotecar stăpâneşte lucrul ipotecat cu titlul de posesiune,
dar îl poate înstrăina cu titlu de proprietate încălcând principiul conform căruia nemo plus iuris
quam ipse habet (nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are el însuşi).
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
43
Ipoteca se stinge prin stingerea obligaţiei pe care o garantează căci este un drept accesoriu,
prin pieirea în întregime a lucrului ipotecat, prin confuziune, prin vânzarea lucrului ipotecat de
către creditorul ipotecar superior în rang şi prin renunţarea la dreptul de ipotecă.
IZVOARELE OBLIGAŢIILOR
Potrivit lui Justinian, obligaţiile izvorăsc din:
- Contracte
- Cvasicontracte
- Delicte
- Cvasidelicte
Dintre aceste izvoare, cele mai importante sunt contractele care, în funcţie de forma lor sau
modul lor de formare, se clasifică în:
- contracte solemne (normale)
o în formă religioasă
sponsio religiosa
jusiurandum liberti
o în formă verbală
sponsio laica
stipulaţiunea
dotis dictio
o în formă autentică – NEXUM
o în formă scrisă – LITERIS
- contracte nesolemne
Toate aceste contracte prezintă unele trăsături comune:
- Cu o singură execepţie, ele sunt orale;
- Toate sunt contracte unilaterale
- Toate sunt contracte de drept strict
CONTRACTELE SOLEMNE ÎN FORMĂ RELIGIOASĂ – SPONSIO RELIGIOSA
Cel mai vechi contract roman este sponsio religiosa care a apărut în epoca regalităţii pe când
romanii nu făceau încă distincţie între normele dreptului şi normele religioase, dovadă că
sponsio religiosa se forma prin întrebare şi răspuns însoţite de un jurământ religios deoarece
în concepţia vechilor romani, aceia care îşi respectau jurămintele se bucurau de favoarea
zeilor, iar aceia care le încălcau erau urmăriţi de mânia acestora.
Acest contract este denumit sponsio religiosa deoarece la întrebarea creditorului, debitorul
răspunde prin verbul spondeo (promit) şi pentru că părţile invocau graţia zeilor prin
pronunţarea jurământului religios.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
44
JURISJURADUM LIBERTI
După modelul lui sponsio religiosa a fost creat un nou contract denumit jusiurandum liberti sau
jurământul dezrobitului, contract prin care dezrobitul se obliga să presteze anumite servicii
pentru patronul său, servicii care presupuneau o anumită calificare (spre ex cunoaşterea unei
meserii) şi care erau denumite operae fabriles.
Încheierea acestui contract presupunea pronunţarea a două jurăminte succesive:
a. Primul jurământ era pronunţat de sclav înaintea dezrobirii sale şi nu producea efecte
pe plan juridic, ci numai pe plan moral şi pe plan religios întrucât sclavul nu se putea
obliga în nume propriu conform dreptului civil;
b. Al doilea jurământ era depus după dezrobire şi producea efecte juridice întrucât
dezrobitul, aşa cum s-a văzut, se putea obliga în nume propriu. Acest străvechi contract
a supravieţuit până în vremea lui Gaius (ep. clasică), dar acesta îl clasifică în mod greşit
printre contractele sub formă verbală.
CONTRACTELE SOLEMNE ÎN FORMĂ VERBALĂ – SPONSIO LAICA
Primul contract încheiat în formă verbală este sponsio laica. Acest contract presupune la
rândul său o întrebare şi un răspuns, dar spre deosebire de sponsio religiosa, nu presupune
şi pronunţarea unui jurământ religios, dovadă că el a apărut într-o epocă în care romanii au
început să facă distincţie între drept şi religie. Cu toate acestea, sponsio laica păstrează unele
urme ale caracterului religios întrucât vechii romani considerau că verbul spondeo pe care îl
pronunţa debitorul avea vocaţia specială de a atrage graţia zeilor Romei. De aceea, verbul
spondeo putea fi pronunţat numai de cetăţenii romani, nu şi de pelegrini, astfel încât la origine
peregrinii nu putea contracta la Roma.
STIPULAŢIUNEA
S-a creat astfel un nou contract format tot prin întrebare şi răspuns cu deosebirea că la
întrebarea creditorului, debitorul nu mai răspundea prin verbul spondeo, ci prin alt verb cu
înţeles similar cum ar fi promito. Contractul încheiat prin întrebare şi răspuns la care aveau
acces şi peregrinii a fost denumit stipulaţiune.
După apariţia stipulaţiunii, sponsio laică a continuat să se aplice, dar numai în relaţiile dintre
cetăţenii romani. De la începutul epocii clasice, însă, se afirma în mod greşit că sponsio laică
ar fi o aplicaţiune a stipulaţiunii când de fapt stipulaţiunea a fost creată după modelul lui
sponsio laica. De aceea jurisconulţii clasici afirmau în mod eronat că stipulaţiunea ar fi cel mai
vechi contract roman. Totodată, ei afirmau în frunte cu Gaius că stipulaţiunea este cel mai
important contract roman.
Principiile care guvernează materia obligaţiilor contractuale au fost elaborate de jurisconulţi cu
ocazia cercetării stipulaţiunii, iar în epoca clasică s-a afirmat că a echivala este egal cu a
contracta. Pe de altă parte stipulaţiunea este foarte importantă deoarece ea îndeplinea o
funcţie generală, ceea ce înseamnă că prin stipulaţiune putea fi îmbrăcată în haină juridică
orice convenţie a părţilor. În acelaşi timp, prin stipulaţiune se puteau realiza mai multe
operaţiuni juridice.
Ex: prin stipulaţiune se putea constitui o garanţie personală, se putea realiza
novaţiunea, operaţia juridică a vânzării, împrumutul gratuit, împrumutul cu dobândă precum şi
alte operaţii juridice.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
45
Ex: atunci când stipulaţiunea era utilizată în vederea realizării operaţiunii juridice a
donaţiunii, debitorul promitea să îi plătească o sumă de bani creditorului cu toate că în prealabil
nu primise nimic. Dacă stipulaţiunea era utilizată în vederea realizării operaţiunii juridice a
împrumutului gratuit, debitorul îi promitea creditorului să-i plătească suma de bani pe care o
primise în prealabil. Dacă se utiliza pentru realizarea împrumutului cu dobândă, atunci
debitorul promitea să îi plăteacă creditorului o sumă de bani cu toate că în prealabil primise
mai puţin.
Se putea realiza şi operaţiunea juridică a vânzării. În acest caz era necesar să se încheie două
stipulaţiuni.
Cu timpul, spre sf Republicii au apărut contractele cu funcţii speciale: contractele reale şi
contractele consensuale care erau utilizate pentru realizarea unei operaţiuni juridice
determinate. Spre exemplu, prin contractul consensual de vânzare se putea realiza numai
operaţiunea juridică a vânzări, nu şi altă operaţiune. Cu toate acestea, stipulaţiunea nu a ieşit
din uz şi a continuat să se aplice alături de contractele cu funcţii speciale astfel încât aceeaşi
operaţiune juridică se putea realiza şi printr-un contract cu funcţie specială, şi prin stipulaţiune.
Ex: operaţiunea juridică a vânzării – se putea realiza şi prin contractul consensual de
vânzare, dar şi printr-o stipulaţiune.
Stipulaţiunea prezintă anumite caractere:
1) Ea este un contract verbal de vreme ce se formează prin întrebare şi răspuns;
2) Este un contract solemn deoarece părţile trebuie să pronunţe anumite cuvinte într-o
anumită ordine, iar acela care formulează întrebarea se numeşte stipulant, iar cel care
promite este denumit promitent;
3) Presupune congruenţa, ceea ce înseamnă potrivire deoarece atunci când
stipulaţiunea avea ca obiect o sumă de bani, suma din răspuns trebuia să coincidă cu
suma de bani din întrebare. Spre exemplu, dacă stipulantul întreba „promiţi să dai
100?”, promitentul trebuia să răspundă fie „promit”, fie „promit 100”. Dacă răspundea
„promit 50”, nu exista congruenţă, iar actul era nul, stipulaţiunea nemaifiind valabilă;
4) Este un act continuu în sensul că răspunsul treuie să urmeze întrebările, iar între
întrebare şi răspuns nu trebuie să se interpună altă operaţiune juridică;
5) Este un contract unilateral de vreme ce stipulantul are numai calitate de creditor, iar
promitentul numai calitate de debitor;
6) Este un contract de drept strict care se interpretează ad litteram de către judecător
şi astfel, dacă stipulantul face dovada în faţa judecătorului că au avut loc întrebarea şi
răspunsul, va câştiga procesul, iar debitorul va trebui să plătească ceea ce a promis,
chiar dacă, în prealabil nu primise nimic. Pe judecătorul nu îl interesează decât litera
actului;
7) Presupune unitate de timp şi de loc ceea ce înseamnă că era necesar ca părţile să se
afle într-un anumit moment, într-un anumit loc pentru că altfel nu se putea încheia
contractul. Dacă promitentul dovedea în faţa judecătorului că una din părţi a lipsit din
localtiate un singur moment în ziua în care stipulantul afirma că ar fi avut loc întrebarea
şi răspunsul, actul era declarat nul. Nu era întrunită condiţia unităţii de timp şi de loc;
8) Prezintă un caracter abstract în virtutea căruia din modul de formare a actului (din
întrebare şi răspuns) nu rezultă motivul pentru care debitorul se obligă. De aceea,
jurisconsulţii spuneau că nu există o unitate organică între forma stipulaţiunii şi scopul
urmărit de părţi, unitate care există, însă, în cazul contractelor cu funcţii concrete.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
46
Ex: contractul consensual de vânzare are o funcţie concretă deoarece din
modul său de formare sau din convenţia părţilor rezultă motivul pentru care părţile se
obligă. Din forma actului rezultă scopul urmărit de părţi.
În spatele stipulaţiunii se poate ascunde orice operaţie juridică din materia obligaţiilor, dar nu
ştim care. Spre exemplu, la donaţiune debitorul promite să plătească o sumă de bani, deşi în
prealabil nu primise nimic ceea ce nu rezultă, însă, din forma actului, ci doar din întrebare şi
răspuns. Profitând de acest lucru, bancherii au practicat pe scara largă împrumutul cu dobândă
ruinatoare pentru debitori. În virtutea caracterului abstract al stipulaţiunii, debitorul care avea
nevoie urgentă de bani primea o anumită sumă de la bancheri, dar promitea să plătească o
sumă de bani mult mai mare decât cea primită, ceea ce nu rezultă din contract.
Stipulaţiunea a cunoscut anumite transformări în dreptul clasic şi cel postclasic:
a. În dreptul clasic s-a admis ca stipulaţiunea să fie încheiată şi în altă limbă decât în cea
nativă;
b. În al doilea rând s-a renunţa la congruenţia, iar dacă suma de bani din răspuns nu
coincidea cu suma de bani din întrebare atunci stipulaţiunea era valabilă în cazul sumei
celei mai mici. S-a admis ca stipulaţiunea să fie menţionată printr-un înscris astfel încât
dacă într-un înscris se menţiona că ar fi avut loc întrebarea şi răspunsul, stipulaţiunea
era valabilă. Acest sistem era avantajos pentru oamenii de afaceri căci stipulaţiunea
putea fi menţionată şi prin scrisoare. Menţionarea unei stipulaţiuni prin scrisoare
prezenta anumite dificultăţi deoarece s-a menţinut condiţia unităţii de timp şi de loc
încât dacă debitorul dovedea în faţa judecătorului că nu este întrunită această condiţie,
actul era considerat nul. De aceea, Justinian a atenuat această condiţie printr-o
constituţiune imperială în 531. În aceasta s-a prevăzut că debitorul va putea obţine
anularea stipulaţiunii numai dacă face dovada că una dintre părţi a lipsit din localitate
întreaga zi în ziua în care actul scris menţionează că ar fi avut loc întrebarea şi
răspunsul.
Proba stipulaţiunii s-a făcut la origine cu martori, iar mai târziu prin înscrisuri. Dacă
stipulantul nu credea că au avut loc întrebarea şi răspunsul, promitentul era condamnat
să plătească ceea ce a promis chiar dacă în prealabil nu primise nimic sau primise mai
puţin decât a promis.
Aşa cum am văzut, profitând de acest sistem, bancherii au transformat împrumutul cu dobândă
într-o activitate de natură să-i ruineze pe debitori. De aceea, pretorul a venit în sprijinul
debitorului prin două mijloace procedurale:
- O excepţiune de dol – era pusă la dispoziţia debitorului pentru a afirma în faţa
pretorului că a primit o sumă de bani mai mică decât cea promisă;
- O acţiune – putea fi intentată de debitor pentru a-i cere creditorului să-i restituie actul
scris în care se menţiona că ar fi avut loc întrebarea şi răspunsul.
Acest sistem nu s-a dovedit, însă, a fi eficient deoarece în materia probaţiunii se aplică
principiul omnus probandi… (sarcina probei apasă asupra reclamantului). Atunci când
debitorul opunea excepţia de dol, se transforma din pârât în reclamant şi trebuia să facă
dovada celor afirmate pe cale de excepţiune. Cu atât mai mult debitorul trebuia să facă proba
atunci când intenta acţiunea pentru restituirea acelui înscris.
Proba pe care trebuia să o facă debitorul era cvasiimposibilă deoarece era o probă negativă
astfel încât debitorul trebuia să facă proba că a fost imposibil să primească o sumă de bani pe
care a promis-o în toate momentele anterioare încheierii stipulaţiunii.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
47
De aceea, împăratul Caracalla a făcut un pas mai departe şi a venit în sprijinul debitorului
prin două mijloace procedurale denumite exceptio non numeratae pecuniae şi querela non
numeratae pecuniae. Prin aceste două mijloace procedurale el a răsturnat sarcina probei astfel
încât proba trebuia să fie făcută întotdeauna de creditor indiferent de calitatea procesuală
pe care o avea. Dacă debitorul îi opunea creditorului exceptio non numeratae pecuniaie
(excepţiune pentru o sumă de bani nepredată), el se transforma din pârât în reclamant şi cu
toate acestea sarcina probei nu apăsa asupra lui, ci asupra creditorului care avea calitatea de
pârât. Cu atât mai mult, atunci cânt intenta querela non numeratae pecuniae (plângere pentru
sumă de bani neplătită), debitorul avea calitatea de reclamant, iar creditorul calitate de pârât.
Totuşi, sarcina probei apăsa asupra creditorului.
Acestă reformă a afectat grav principiile care guvernează materia probaţiunii. Totuşi, ea se
justifică din punct de vedere moral pentru că a venit în sprijinul debitorilor. Din punct de vedere
juridic, răsturnarea sarcinii probei se justifică deoarece creditorul avea de făcut o probă pozitivă
care nu prezintă o dificultate.
DOTIS DICTIO
La romani, viitoarea soţie venea în căsătorie cu anumite bunuri denumite bunuri dotale sau
dotă. Dota viitoarei soţii se constituia prin dotis dictio care prezenta un caracter anormal
deoarece el se forma printr-o declaraţie unilaterală din partea constituantului dotei, iar dota
putea fi constituită din viitoarea soţie dacă era persoană sui iuris, de debitorul viitoarei soţii sau
de ascendenţii ei pe linie paternă dacă era alieni iuris şi nu avea deloc copii.
În dreptul postclasic, acest contract a ieşit din uz, iar funcţiile sale au fost preluate de pactul
de dotă care consta într-o simplă convenţie a părţilor.
NEXUM (contractul în formă autentică)
Natura juridică a acestui contract a fost controversată până când în anul 1966 prin studiul
nexum dei Cicero, publicarea reală, profesorul Constantin Pârvulescu a arătat că nexum este
o aplicaţiune al lui in iure cessio şi că se formează printr-un proces fictiv, simulat.
Acest contract era utilizat în vederea aservirii muncii debitorilor insolvabili şi a apărut în
condiţiile specifice procedurii legisacţiunilor căci în epoca veche pe când se aplică procedura
legisacţiunilor, executarea silită purta asupra persoanei debitorului insolvabil întrucât debitroul
care nu îşi plătea datoria era ţinut în închisoarea personală a creditorului timp de 60 de zile şi
dacă totuşi nu plătea, era vândut ca sclav.
Pentru a se preveni executarea silită asupra persoanei în condiţiile în care la Roma se
manifesta criza forţei de muncă, s-a admis ca debitorul insolvabil să nu mai fie executat silit
asupra persoanei şi să muncească un număr de zile în contul datoriei pe care n-o puteau plăti.
În acest caz, părţile se prezentau în faţa pretorului, creditorul avea calitatea procesuală de
aşa-zis reclamant, iar debitorul avea calitatea de pârât. În acest cadru, pe baza unei înţelegeri
prealabile, creditorul afirma că munca debitorului îi este aservită pentru suma de X până la
data de Y. Debitorul confirma, nu îl contrazicea. Faţă de afirmaţiile creditorului şi faţă de
tăcerea debitorului, pretorul pronunţa cuvântul avivo ratificând astfel declaraţia creditorului.
Din acel moment, debitorul se transforma în nexus şi devenea un om liber cu o condiţiei juridică
specială în sensul că formau juridic nişte sclavi.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
48
Aşa cum artă vechii istorici în frunte cu Titus Livius, situaţia nexilor era atât de grea încât s-au
răsculat în repetate rânduri afirmând că nu vor mai lupta pentru Roma şi că preferă să fie sclavi
la străini decât în propria cetate. Astfel, tribunatul plebei a fost creat în urma unei răscoale a
nexilor.
Faţă de aceste răscoale, în anul 326 î.Hr. s-a dat Legea Poeteleia Papiria prin care s-a
interzis transformarea în nexum a debitorilor insolvabili cu excepţia celora care datora în baza
legii.
CONTRACTUL LITTERIS
A apărut în legătură cu obiceiul bancherilor de a ţine anumite registre care aveau două
coloane:
- Cea a încasărilor (erau menţionate sumele primite de bancheri şi era denumită
accepta);
- Cea a plăţilor (se menţionau sumele plătite de bancheri şi se numea expensa. De
aceea, registrul bancherului era denumit codex accepti ex expensi);
Registrul bancherilor îndeplinea de regulă o funcţie probatorie în sensul că prin el să făcea
dovada existenţei unor creanţe şi datorii izvorâte prin alte acte juridice, dar numai în două
cazuri acest registru era autorizat în vederea creerii unor obligaţii şi îndeplinea o funcţie
generatoare de obligaţii. Este vorba despre cazul înlocuirii unui debitor cu alt debitor şi despre
cazul schimbării cauzei juridice a unei obligaţii. În primul caz, bancherul era interesat să-l
înlocuiască pe debitorul său Primus cu Secundus. În acest scop, la coloana încasărilor se
menţiona că bancherul a primit de la Primus suma de bani pe care acesta i-o datora cu toate
că în realitate nu primise nimic, dar din momentul acelei menţiuni, datoria lui Primus se stingea.
La cealaltă coloană se menţiona că i.a plătit aceeaşi sumă de bani lui Secundus, deşi în
realitate nu îi plătise nimic. Din momentul acelei menţiuni, Secundus devenea debitor în locul
lui Primus. Astfel, se poate realiza o novaţiune cu schimbare de debitor.
Şi în al doilea caz dacă debitorul îi datora bancherului o sumă de bani în baza contractului de
vânzare iar bancherul era interesat ca debitorul să îii datoreze, nu în baza vânzării, ci în baza
contractului litteris. În acest fel, la coloana încasărilor se menţiona că a primit de la debitor
suma de bani pe care o datora în baza contractului de vânzare, deşi în realitate nu primise
nimic, dar prin acea menţiune datoria izvorâtă din contractul de vânzare se stingea. La coloana
plăţilor bancherul menţiona că i-a plătit aceeaşi sumă de bani debitorului, deşi în realitate nu
îi plătise nimic, dar prin efectul acelei menţiuni, debitorul datora în baza contracutlui litteris care
era mult mai uşor de probat.
CONTRACTELE REALE
Contractele nesolemne se clasifică în: contracte reale, consensuale ţi nenumite.
Contractele reale se formează prin convenţia părţilor, însoţită de remiterea materială a lucrului
şi sunt în număr de cinci: mutuum, fiducia, gajul, comodatul si depozitul.
Remiterea materială a lucrului nu se face la toate contractele reale cu acelasi titlu juridic. Astfel,
la mutuum şi la fiducie, lucrul este transmis cu titlu de proprietate. La gaj este transmis cu titlu
de posesiune, iar la comodat si la depozit, cu titlu de detenţiune.
Contractele reale sunt bilaterale imperfecte, cu excepţia lui mutuum, care este unilateral.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
49
Ele sunt de bună-credinţă, cu excepţia lui mutuum, care este de drept strict.
MUTUUM
Mutuum este contractul prin care se realizează operaţiunea juridică a împrumutului de
consumatiune. Prin acest contract, debitorul promite să restituie creditorului lucrul de acelaşi
fel, de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele pe care le-a primit in vederea
consumaţiunii. Intrucât lucrurile sunt destinate consumaţiunii, ele trebuie să fie transmise cu
titlu de proprietate, deoarece numai proprietarul poate dispune de un lucru, dar lucrurile
consumptibile fac parte din categoria lucrurilor nec mancipii. De aceea, proprietatea asupra
lor se transmitea prin traditiune, pe când, mutuum este o convenţie grefată pe tradiţiune şi
prezintă anumite caractere :
a) Este un contract nesolemn ;
b) Este un contract real ;
c) Este un contract unilateral ;
d) Este un contract de drept strict ;
e) Este un act de drept al ginţilor, de vreme ce convenţia părţilor este grefată pe
tradiţiune, act prin excelenţă de drept al ginţilor si de aceea mutuum a fost un contract
accesibil si peregrinilor ;
f) Contract cu titlu gratuit.
Cu toate acestea, vechii istorici afirmă că la romani, împrumutul cu dobândă a fost un adevărat
flagel, încă din cele mai îndepărtate timpuri, împrumut care s-a practicat şi înainte şi după
apariţia lui mutuum. Înainte de apariţia lui mutuum, împrumutul cu dobândă s-a realizat prin
stipulaţiune, deoarece în virtutea caracterului abstract al stipulaţiunii, bacherul îi remitea
debitorului o anumită sumă de bani, după care se încheia stipulaţiunea prin care debitorul
promitea sa plătească o sumă mai mare, diferenţa fiind dobânda de vânzare.
După apariţia lui mutuum, împrumutul cu dobândă se putea realiza fie printr-o stipulaţiune, fie
prin mutuum, însoţit de o stipulaţiune.
- Dacă se realiza prin stipulaţiune, aceea era denumită ‘’stipulatio sortis et usurarum’’
(=stipulatiunea capitatului si a dobinzilor)
- Dacă se realiza prin mutuum însoţit de o stipulatiune, mai intâi se încheia mutuum, care
era contract cu titlu gratuit şi prin care debitorul promitea să plătească suma pe care a
primit-o efectiv (capitalul), iar prin stipulaţiune se obliga să mai plătească o sumă de
bani, deşi în prealabil nu primise nimic. (dobânda)
Acea stipulaţiune era denumită ‘’stipulatio usurarum’’ (a dobinzilor).
Faţă de aceste situaţii de natură să-i ruineze, debitorii s-au răsculat şi de aceea au fost luate
anumite măsuri prin care s-a îngrădit împrumutul cu dobândă. Astfel, prin Legea celor XII Table
s-a prevăzut ca dobânda nu poate fi mai mare decat a 12a parte din capital, adică 8,33%
max. Dar, se pare că la acea epocă, dobânda curgea lunar, nu anual, astfel încât, intr-un an
de zile, capitalul se dubla.
La începutul sec IV i.Hr., prin Legea Licinia Sextia, s-a prevăzut că dobânda plătită trebuie
să fie scăzută din capital, iar pe la sf sec IV s-a dat legea Genucia, prin care, împrumutul cu
dobânda a fost interzis. Deci, cu timpul, au fost create o serie de procedee juridice prin care
dispozitiile legii Genucia au putut fi uitate.De altfel, către sf Republicii, această lege căzuse în
desuetudine. Unele complicaţii au apărut în legătură cu posibilitatea de a se împrumuta a fiului
de familie.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
50
La romani, în epoca veche, fiul de familie nu putea încheia contracte în nume propriu, dar către
sf Republicii s-a admis ca în cinci cazuri, fiul de familie să se oblige în nume propriu,
obligându-l în acelaşi timp cu caracter alăturat şi pe pater familias. În această ipoteză,
creditorul putea să-l urmarească fie pe fiul de familie, fie pe pater familias. Daca însă fiul de
familie se împrumuta fără autorizaţia lui pater familias, atunci creditorul trebuia să aştepte până
la moartea lui pater familias, când fiul venea la moştenire, dobândea bunuri proprii şi putea fi
urmărit in jusţitie. Dar, acest sistem era riscant pentru bancheri, deoarece fiul putea să moară
înaintea lui pater sau pater să dea faliment, să se ruineze. În aceste condiţii, un fiu de familie
pe nume Macedo, înglodat în datorii şi urmărit insistent de numeroşii săi creditori, nu a mai
primit bani cu imprumut de la bancheri, motiv pentru care, tânărul Macedo şi-a ucis tatăl, pentru
a veni la moştenire. În acel moment, romanii şi-au dat seama că sunt ameninţaţi în propria
familie, că lucrurile se complică, astfel încât Senatul a adoptat o hotărâre denumită
‘’senatusconsultul Macedonian’’, prin care s-a prevăzut că fiul de familie care nu poate fi
urmărit în justiţie cât timp trăieste pater familias, fiindcă nu are bunuri sau autorizaţie, să nu
poată fi urmărit nici după moartea lui pater familias. Consecinţa este faptul că bancherii nu mai
acordau împrumuturi fiilor de familie care nu aveau bunuri proprii sau autorizaţie. Astfel, fiii de
familie nu mai aveau motive să-şi ucidă părinţii.
FIDUCIA
Fiducia este o aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare şi se formează prin transmiterea unui
lucru cu titlu de proprietate, prin mancipatio sau in iure cessio, transmitere însoţită de o
convenţie prin care cel ce primeşte lucrul promite să-l restituie, fie la plata datoriei, fie la
termen, fie la cerere, de unde rezultă ca prin fiducie se puteau realiza mai multe operatiuni
juridice distincte:
1. Constituirea unei garanţii reale ;
2. Împrumutul în vederea folosinţei ;
3. Păstrarea sau depozitarea unui lucru;
Atunci când fiducia era utilizată în vederea constituirii unei garanţii reale, contractul se forma
prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cessio, de către
debitor creditorului său, transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul promitea să
retransmită proprietatea asupra acelui lucru, dacă debitorul îşi va fi plătit datoria la scadenţă.
Această aplicaţiune a fiduciei a fost denumită de catre Gaius ‘’fiducia cum creditore’’/ fiducia
cu creditorul său. Mai târziu, această operaţiune juridică a constituirii unei garanţii, a fost
preluată de gaj.
Atunci când fiducia era utilizată în vederea realizării împrumutului de folosinţă, contractul se
forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate, prin mancipatio sau in iure cessio, de
către creditor debitorului său, în vederea folosinţei, transmitere însoţită de o convenţie prin
care debitorul promitea să retransmită lucrul la termenul stabilit, iar atunci când fiducia se
utiliza în vederea realizării operaţiei juridice a păstrării unui lucru, contractul se forma prin
transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cessio, în vederea
păstrării, transmitere însoţită de o convenţie prin care debitorul promitea să retransmită lucrul
la cererea creditorului.
Aceste două aplicaţiuni ale fiduciei au fost denumite de Gaius ‘’fiducia cum amico’’. Mai
târziu, spre sf Republicii, funcţia realizării împrumutului de folosinţă a fost preluată de comodat,
iar functia păstrării unui lucru a fost preluată de depozit.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
51
Asa cum s-a putut constata, atunci când definim contractul real de fiducie, nu utilizăm termenii
de creditor si debitor, deoarece la fiducia cum creditore, lucrul este transmis de debitor
creditorului său, pe când la fiducia cum amico, lucrul este transmis de creditor debitorului său.
(Atunci cand definim aplicatiunile fiduciei, îi folosim în schimb)
Fiducia prezintă inconvenientul că cel ce transmite lucrul cu titlu de proprietate are la
dispoziţie numai o acţiune personală, astfel încât el nu poate exercita nici dreptul de urmărire,
nici cel de preferinţă, ceea ce înseamnă că vine în concurs cu alţi creditori şi că nu poate
urmări lucrul în mâinile terţilor achizitori.
Faţă de faptul că funcţiile fiduciei au fost preluate de alte contracte reale, aceasta nu s-a mai
aplicat in ep clasică. Cu toate acestea, jurisconsulţii menţionează că la sf epocii clasice,
mancipaţiunea fiduciară, care este modelul contractului real de fiducie, se aplica şi la sfârsitul
epocii clasice în vederea realizării unor acte juridice cum ar fi adopţiunea sau emanciparea.
GAJUL
Gajul se formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune de către debitor
creditorului său, prin intermediul traditiunii, transmitere însoţită de o convenţie prin care
creditorul promite să retransmită posesiunea asupra lucrului, dacă debitorul îşi plăteşte datoria
la termen.
Prin urmare, gajul îndeplineşte o singură funcţie juridică, în sensul că prin gaj se realizează
o singură operatie juridica, cea a constituirii unei garanţii reale şi prezintă avantajul că
lucrul este transmis cu titlu de posesiune, astfel încât debitorul rămâne proprietar al lucrului
dat in garanţie. În calitate de proprietar, după ce îşi plăteşte datoria, va putea intenta acţiunea
în revendicare şi poate exercita atât dreptul de urmărire cât şi cel de preferinţă. Dar gajul este
avantajos şi pentru creditor, deoarece debitorul nu poate intra în posesia lucrului înainte de
a-şi plăti datoria, întrucât daca ar intra în posesia bunului înainte de plata datoriei, ar comite
furtum posessionis si ar fi considerat delincvent.
Pe de altă parte, situaţia creditorului este asigurată şi în raport cu terţele persoane, deoarece
creditorul are calitatea de posesor şi se poate apăra faţă de terţi, faţă de pretenţiile terţelor
persoane, prin interdictele posesorii.
Un alt avantaj al gajului decurge din faptul ca părţile puteau încheia o convenţie specială,
denumită ‘’conventie de anticreza’’, pe baza căreia creditorul putea reţine fructele produse
de lucrul dat in garanţie, în contul dobânzii.
Cu toate că prin gaj se realizeaza numai operatiunea juridica a constituirii unei garanţii reale,
totuşi, contractul de gaj nu se confundă cu garanţia de gaj, deoarece sunt situaţii în care
contractul de gaj se formează în mod valabil, dar nu se formează si garanţia. Spre exemplu,
dacă debitorul transmite cu titlu de garanţie un lucru care nu-i aparţine, contractul de gaj se
formează, dar nu se formează si garanţia. Dacă o persoana transmite un lucru în vederea
garantării unei datorii inexistente, contractul se formează, dar nu si garanţia (nu are obiect).
Fiind un contract bilateral imperfect, gajul este sancţionat prin două acţiuni:
- Actio pigneraticia directa – este pusă la dispoziţia debitorului pentru a cere, după plata
datoriei, restituirea lucrului dat in garanţie;
- Actio pigneraticia contraria – este dată creditorului pentru a-i cere debitorului să-l
despăgubească pentru cheltuielile necesitate de conservarea lucrului dat in garanţie
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
52
COMODATUL
Comodatul este contractul real prin care se realizează operaţiunea juridică a împrumutului
de folosinţă. El se formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de detenţiune, prin tradiţiune,
în vederea folosinţei de către o parte denumită comodant, celeilalte părţi, denumită
comodatar, transmitere însoţită de o convenţie prin care comodatarul promite să restituie
lucrul la termenul stabilit. Prin urmare si comodatul este o convenţie grefată pe traditiune. Dar,
spre deosebire de gaj, lucrul nu se transmite cu titlu de posesiune, ci cu titlu de detenţiune şi
fiind un simplu detentor, comodatarul nu are mijloace proprii de apărare. Dacă este chemat în
justiţie de o terţă persoană, trebuie să se adreseze comodantului, pentru că acesta, în calitatea
sa de propriear, să-i asigure protecţia, faţă de pretenţiile terţilor.
Fiind un contract de folosinţă, comodatul are ca obiect bunuri neconsumptibile.
Totuşi, s-a admis că acest contract să aibă ca obiect şi lucruri consumptibile, cum ar fi
monedele rare. De asemenea, de regulă, comodatul purta asupra unor lucruri mobile. Totuşi,
s-a admis să aibă ca obiect şi bunuri imobile. In final este un contract cu titlu gratuit, caracter
prin care se deosebeşte de locaţiunea unui lucru.
Faţă de faptul că, comodatarul are interes în contract, el va răspunde atât pentru dol, cât şi
pentru culpă şi va trebui să se comporte faţă de lucrul luat cu împrumut ca un bun
administrator. Gaius spune că în anumite situaţii, comodatarul răspunde în mod obiectiv,
răspunde şi pentru custodie.
Şi comodatul este un contract bilateral imperfect, sancţionat prin ‘’actio comodati directa’’ si
‘’actio comodati contraria’’.
o Actio comodati directa este pusă la dispoziţia comodantului pentru a cere restituirea
lucrului la termenul stabilit.
o Actio comodati contraria este pusă la dispoziţia comodatarului pentru a cere
despăgubiri în ipoteza în care a făcut cheltuieli pe cont propriu, necesitate de păstrarea,
conservarea lucrului.
DEPOZITUL
Depozitul se formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de detenţiune, prin tradiţiune, în
vederea păstrării de către o parte denumită deponent, celeilalte parti, denumită depozitar,
transmitere însoţită de o convenţie prin care depozitarul promite să restituie lucrul la cererea
deponentului. Încât şi depozitul, ca si comodatul este o convenţie grefată pe tradiţiune, iar
lucrul se transmite cu titlu de detenţiune. Prin urmare, nici depozitarul nu are mijloace proprii
de apărare în relaţiile cu terţii.
Dar, spre deosebire de comodat, depozitarul nu poate folosi lucrul dat în păstrare, întrucât
dacă l-ar folosi, ar comite furtul folosinţei (furtum usus). Pe de altă parte, depozitul poartă
numai asupra unor lucruri mobile si este un contract cu titlu gratuit.
Neavând interes în contract, depozitarul va răspunde numai pentru dol, prin urmare depozitarul
îşi poate permite să fie neglijent.
Operaţiunea juridică a depozitului s-a practicat şi înainte de apariţia contractului de depozit.
Pe baza unei simple convenţii, care însă nu era sancţionată pe tărâm contractual, ci pe tărâm
delictual, astfel încât acela care refuza să restituie la cerere lucrul dat în păstrare, era pedepsit
potrivit Legii celor XII Table la dublu : trebuia să plătească dublu valorii lucrului dat în păstrare.
Mai taârziu, operaţia juridică a depozitului s-a realizat prin fiducie, iar începând din vremea lui
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
53
Octavian Augustus, această operaţiune juridică s-a realizat prin contractul de depozit, care era
sancţionat şi el prin două acţiuni : actio depoziti directa si actio depoziti contraria.
o Actio depoziti directa era pusă la dispoziţia deponentului pentru a cere restituirea
lucrului dat în păstrare.
o Actio depoziti contraria era pusă la dispoziţia depozitarului pentru a cere despăgubiri
daca a făcut cheltuieli pe cont propriu, necesitatea de păstrarea lucrului transmis.
Pe lângă depozitul obişnuit, romanii au cunoscut şi trei forme excepţionale de depozit :
1. Depozitul necesar/mizerabil ;
Se formează în condiţii excepţionale când deponentul nu are posibiltiatea să se adreseze unei
persoane de încredere. Spre exemplu, în cazul unui incendiu proprietarul îşi depune lucrurile
în mâinile primului venit şi de aceea depozitul necesar este sancţionat mai grav, adică la
dublul valorii lucrurilor date în administrare.
2. Depozitul sechestru
A apărut în legătură cu unele exigenţe ale procedurii căci părţile care se aflau în proces cu
privire la proprietatea asupra unui lucru se înţelegeau cu anumite persoane să păstreze
obiectul litigios până la soluţionarea procesului, urmând ca depozitarul acelui lucru să-l remită
celui care a câştigat procesul. În acest caz, lucrul dat în păstrare este transmis cu titlu de
posesiune spre deosebire de depozitul obişnuit la care lucrul este transmis cu titlu de
detenţiune.
La depozitul obişnuit dacă depozitarul este chemat în justiţie de o terţă persoană, se adresează
deponentului pentru ca acesta să asigure protecţia juridică faţă de terţi. La depozitul sechestru
nu se poate urma această cale de vreme ce depozitarul nu ştie cine este proprietarul obiectului
litigios. De aceea i s-a recunoscut calitatea de posesor care conferă posibiltiatea de a se
apăra prin mijloace prorprii (interdicte posesorii).
3. Depozitul neobişnuit (neregulat)
A apărut în legătură cu operaţiunile bancare deoarece încă din epoca veche la romani
persoanele fizice obişnuiau să depună anumite sume de bani spre păstrare în mâinile
bancherilor cu titlu de proprietate, urmând ca bancherii să restituie acele sume de bani şi să
plătească în plus o dobândă.
La rândul lor, bancherii dădeau acele sume de bani drept împrumut altor persoane şi
percepeau o dobândă mai mare. Diferenţa dintre cele doua dobânzi reprezenta câştigul
bancherului.
Natura juridică a acestei operaţiuni a fost controversată între jurisconsulţi. Paul spunea că
această operaţiuni juridică este un mutuum (împrumut de consumaţiune) deoarece
operaţiunea juridică poartă asupra unor lucruri consumptibile şi lucrurile sunt transmise cu titlu
de proprietate. Pe de altă parte, Papinian a susţinut că această operaţiune juridică este un
depozit deoarece dacă am vedea în această operaţiune un mutuum care este contrar de drept
strict, atunci bancherul ar trebui să îşi asume obligaţia de a plăti dobânda tot printr-un contract
de drept strict, adică printr-o stipulaţiune alăturată lui mutuum. Dacă am vedea în această
operaţie juridică un depozit care este contract de bună-credinţă, atunci bancherul şi-ar putea
asuma obligaţia de a plăti dobânda printr-o simplă convenţie, ceea ce este mult mai practic.
În final s-a impus părerea lui Papinian din raţiuni de ordin practic.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
54
CONTRACTELE CONSENSUALE
Sunt contracte care se formează prin simpla convenţie a părţilor şi de aceea jurisconulţii
clasici spuneau că apariţia contractelor consensuale a marcat momentul de maximă
abstractizare a tehnicii juridice prin care se creează obligaţia.
Ele sunt în număr de 4:
VÂNZAREA
Vânzarea consensuală este contractul prin care o parte denumită vânzător se obligă să
transmită posesiunea liniştită asupra unui lucru în schimbul preţului pe care cealaltă parte
denumită cumpărător se obligă să plătească.
Contractul consensual de vânzare a foste sancţionat relativ târziu, pe la sf. Republicii.
Operaţiunea juridică a vânzării s-a realizat încă din epoca foarte veche, mai întâi prin
mancipaţiune, iar mai târziu prin două stipulaţiuni.
Aşa cum se ştie, la origini mancipaţiunea a fost utilizată în vederea realizării operaţiunii juridice
a vânzării, dar mancipaţiunea prezintă un mare dezavantaj: decurgând din faptul că formarea
actului coincide cu executarea sa şi de aceea jurisconsulţii spuneau că la mancipaţiune există
o unitate organică între formarea actului şi executarea sa de vreme ce remiterea lucrului şi
plata preţului sunt condiţii de formă ale mancipaţiunii fără de care aceasta nu este valabilă.
Odată cu dezvoltarea comerţului, romanii au fost interesaţi să disocieze formarea atului de
executare. Prin urmare, atunci când se avea în vedere vânzarea unui lucru viitor sau când
cumpărătorul nu avea bani lichizi în momentul încheierii actului. Iată de ce s-a recurs la
realizarea operaţiunii juridice a vânzării prin două stipulaţiuni:
- Prin prima stipulaţiune vânzătorul se obliga să predea lucrul
- Prin a doua stipulaţiune cumpărătorul se obliga să plătească preţul
Astfel, formarea actului s-a disociat de executarea sa deoarece remiterea lucrului şi plata
preţului se făceau prin acte ulterioare şi distincte de stipulaţiunea în executarea obligaţiilor
care izvorau din acele stipulaţiuni. Spre exemplu, dacă vânzătorul se obliga prin stipulaţiune
să transmită proprietatea asupra unului lucru mancipii, el trebuia să recurgă la alt act, la
mancipaţiune pentru a putea să-şi execute obligaţia izvorâtă din stipulaţiune. Astfel, prin două
acte distincte, se realiza o singură operaţiune juridică, iar faptul că la un moment dat operaţia
juridică a vânzării s-a realizat prin două stipulaţiuni este confirmat şi de dubla denumire a
contractului consensual de vânzare care este denumit emptio venditio. Această denumire se
datorează faptului că vânzarea consensuală sau simpla convenţie a părţilor a rezultat din
contopirea a două stipulaţiuni, adică stipulaţiunea vânzării şi cumpărării prin care se realiza
anterior operaţia juridică a vânzării (la fel se întâmpla şi în cazul locaţiunii).
Contractul consensual de vânzare a apărut la sf Republicii. Mai întâi în dreptul public pentru
că statul roman vindea în fiecare zi mii de sclavi în pieţele publice.
Iniţial, simpla convenţie de vânzare se încheia numai între cetăţeni şi peregrini, iar mai târziu
s-a utilizat şi în relaţiile dintre cetăţenii romani. În mod sigur contractul consensual de vânzare
a fost sancţionat la începutul sec I î.Hr. Cicero ne-a transmis o listă a acţiunilor de bună-
credinţă în care figurau actio empti şi actio venditi (acţiunile prin care era sancţionat contractul
consensual de vânzare). Jurisconsultul roman mai spune că acea listă era cunoscută şi de
profesorul său care a predat de la începutul sec. I î.Hr.
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
55
Contractul consensual de vânzare presupune întrunirea anumitor elemente care sunt în
număr de 3:
a. Consimţământul – este manifestarea de voinţă a vânzătorului în sensul dorit de
cumpărător. Regula aplicabilă era că vânzarea consensuală se formează în momentul
în care părţile îşi dau consimţământul. Dacă părţile condiţionau formarea contractului
de respectarea unor forme solemne, atunci contractul lua naştere în momentul întrunirii
acelor condiţii de formă.
În practică, pentru a preciza cât mai bine momentul încheierii contractului, părţile îşi
remiteau reciproc lucrurile de mică valoare sau sume simbolice de bani, iar în vremea
împăratului Justinian a apărut venditio cum scriptura, adică contractul de vânzare
încheiat în formă scrisă care era considerat valabil numai în momentul redactării
actului scris;
b. Obiectul – consta în lucruri mobile, în lucruri imobile, în drepturi reale, în drepturi de
creanţă sau chiar într-o universalitate, deşi, de regulă, vânzarea purta asupra unor
lucruri corporale existente în momentul încheierii convenţiei.
Totuşi, s-a admis şi vânzarea unor lucruri viitoare denumită emptio rei speratae. Spre
exemplu, s-a admis vânzarea unei recolte viitoare. Mai mult decât atât, s-a admis chiar
şi emptio spei (vânzarea speranţei că va apărea un lucru). În acest sens, Cicero
relatează că a asistat la o scenă în care un cavaler a cumpărat peştele pe care
pescarul urma să îl scoată cu năvodul din mare. Contractul a fost încheiat înaintea
aruncării năvodului în mare. Pescarul nu a prins nimic, dar cavalerul a plătit preţul
speranţei de a fi pescuit ceva;
c. Preţul – presupune întrunirea anumitor condiţii:
i. Trebuie să fie in pecunia numerata, adică să constea într-o sumă de bani pentru
că dacă ar consta într-un lucru, vânzarea s-ar confunda cu schimbul;
ii. Trebuie să fie verum (real) întrucât dacă ar fi simulat, vânzarea s-ar confunda
cu donaţia;
iii. Trebuie să fie certum, să fie determinat sau cel puţin determinabil. În dreptul
postclasic s-a admis ca preţul să fie fixat de o terţă persoană;
iv. Trebuie să fie justum, să fie echitabil, deşi multă vreme lucrurile puteau fi
vândute la orice preţ, fie în paguba vânzătorului, fie în paguba cumpărătorului.
Mai târziu, însă, la începutul dreptului postclasic, împăratul Diocleţian a
prevăzut că în cazul vânzării imobilelor, preţul trebuie să reprezinte cel puţin
jumătate din valoarea acelor imobile, iar împăratul Justinian a generalizat
această condiţie în sensul că preţul treuie să fie justum la orice vânzare;
Pe de altă parte, contractul consensual de vânzare generează anumite efecte, anumite
obligaţii pentru părţi, care trebuie să fie executate. Astfel, vânzătorul are:
- obligaţia de a păstra lucrul
Prin urmare vânzătorul are obligaţia de a păstra lucrul deoarece în intervalul de timp cuprins
între momentul încheierii contractului şi momentul predării lucrului, acel lucru rămâne în
stăpânirea vânzătorului care trebuie să-l administreze ca un bonus vir, ceea ce înseamnă că
vânzătorul răspunde pentru culpa levis in abstracto.
Dacă lucrul este individual determinat şi piere fără vina vânzătorului, atunci riscurile sunt pentru
cumpărător potrivit adagiului emptoris est periculum (riscurile sunt pentru cumpărător), în
sensul că el trebuie să plătească preţul, deşi nu mai primeşte nimic în schimb. Regula nu este
corectă deoarece în acel interval de timp, lucrul vândut, aflându-se în proprietatea vânzătorului
(nu a fost încă transmis), îi revine vânzătorului să suporte riscurile potrivit adagiului res perit
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
56
domino adică lucrul piere pentru proprietar, ceea ce nu se întâmplă în cazul de faţă. Cum se
explică, totuşi, această regulă anormală? Se afirmă că statul a fost primul proprietar.
Regula a fost, însă, atenuată. Spre exemplu, la vânzarea sub condiţie suspensivă, dacă lucrul
pierea înainte de îndeplinirea condiţiei, lucrul pierea pentru vânzător şi riscurile reveneau
proprietarului. Un alt caz este cel al vânzătorului pus în întârziere când acest răspundea doar
obiectiv, deci suporta riscurile. Era posibil ca părţile să încheie o convenţie specială, alăturată
contractului de vânzare prin care vânzătorul îşi asuma riscurile în contract.
- obligaţia de a preda lucrul
Vânzătorul are obligaţia de a preda lucrul, iar lucrul este predat nu cu titlu de proprietate, ci cu
titlul de posesiune liniştită denumită vacuam possessionem tradere (o posesiune care asigură
toate avantajele proprietăţii şi care nu poate fi pierdută prin interdictele posesorii). Mai mult
decât atât, Paul spune că vânzătorul trebuie să transmită posesiunea lucrului şi să se abţină
de la orice dol, ceea ce înseamnă că ori de câte ori vânzătorul are calitatea de proprietar,
trebuie să transmită chiar proprietatea astfel încât, în practică, atunci când vânzătorul nu avea
calitate de proprietar, transmitea numai posesiunea. Atunci când avea calitatea de proprietar,
trebuia să transmită chiar dreptul de proprietate. Raţiunea acestui element? Accesul
peregrinilor.
- obligaţia de a garanta pentru evicţiune
Prin evicţiune înţelegeme deposedarea pe cale juridică de un lucru. Cumpărătorul este evins
atunci când un terţ îl cheamă în justiţie, face dovada că el este proprietarul lucrului şi îl
deposedează. Într-o asemenea situaţie, cumpărătorul se adresează vânzătorului, cerându-i să
îl protejeze faţă de pretenţiile formulate de terţi.
Dacă vânzătorul nu vrea sau nu poate să protejeze cumpărătorul şi acesta din urmă este evins
de obiectul aflat în proprietate, el trebuie să garanteze pentru evicţiune. Obligaţa de garanţie
pentru evicţiune a evoluat în funcţie de formele prin care s-a realizat operaţiunea juridică a
vânzării. Astfel, la vânzarea prin mancipaţiune cumpărătorul care era evins avea la dispoziţie
actio auctoritatis prin care cerea de la vânzător dublul preţului pe care l-a plătit deoarece
această acţiunea avea un fundament delictual.
Dacă vânzarea se realiza prin două stipulaţiuni, atunci era necesar ca părţile să încheie o
stipulaţiune specială pentru evicţiune. Dacă lucrul era mancipii, atunci vânzătorul se obliga să
plătească în caz de evicţiune dublul preţului pe care l-a primit. Dacă lucrul era nec mancipii,
vânzătorul putea să restituie preţul pe care l-a primit.
După apariţia contractului consensual de vânzare era necesar ca părţile să încheie o
stipulaţiune specială pentru evicţiune alăturată contractului de vânzare. Cu timpul, acea
stipulaţiune a devenit obligatorie pentru vânzător şi era atât de frecventă încât a devenit
presupusă. Din acel moment, obligaţia de a garanta pentru evicţiune a vânzătorului izvora
chiar din contractul de vânzare, nemaifiind nevoie de stipulaţiune specială.
- obligaţia de a garanta pentru viţii
Prin viţii înţelegem defectele lucrului care îl fac impropriu scopului pentru care a fost cumpărat
sau îi micşorează valoarea. Obligaţia de garanţie pentru viţii a evoluat în funcţie de formele
prin care s-a realizat operaţia juridică a vânzării. De aceea trebuie să distingem între epoca
anterioară apariţiei vânzării consensuale şi epoca posterioară apariţiei vânzării consensuale.
La origine pe când vânzarea se realiza prin mancipaţiune, vânzătorul avea obligaţia de a
garanta pentru viţii numai dacă mancipaţiunea avea ca obiect o suprafaţă de pământ şi numai
DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE 2015
57
în două cazuri. Atunci când vânzătorul transmitea o suprafaţă de pământ mai mică decât cea
declarată, atunci când vânzătorul declara că terenul este liber de orice sarcină şi în realitate
era grevat cu ipoteci sau cu servituţi. În primul caz cumpărătorul avea la dispoziţie actio de
modo agri prin care cere dublul valorii suprafeţei de pământ dată în minus. În al doilea caz
cumpărătorul avea la dispoziţie actio auctoritatis prin care cerea dublul preţului pe care l-a
plătit.
Dacă vânzarea se făcea prin mancipaţiune, dar avea alt obiect decât o suprafaţă de pământ,
atunci era necesar să se încheie o stipulaţiune specială pentru viţii alăturată mancipaţiunii.
Dacă vânzarea se realiza prin două stipulaţiuni, era necesar să se încheie o stipulaţiune
specială pentru viţii alături de stipulaţiunea specială pentru evicţiune (a patra stipulaţiune).
După apariţia contractului consensual de vânzare trebuie să facem distincţie între sistemul
dreptului civil şi sistemul introdus de către edili. În primul sistem vânzătorul răspundea pentru
viţii numai dacă atribuise lucrului calităţie pe care nu le avea şi atunci când era de rea credinţă
căci cunoştea defectele lucrului, dar nu le declara. În toate celelalte cazuri vânzătorul
răspundea pentru viţii numai dacă se încheia o stipulaţiune specială alăturată contractului de
vânzare.
Ulterior, însă, edilii au iniţiat două reforme prin care au introdus sistemul răspunderii
obiective pentru viţii, dar numai la vânzările făcute în târguri. Vânzătorul răspunde pentru
riscuri chiar dacă nu le cunoştea. În acest scop, s-a creat mai întâi actio redhibitoria care era
pusă la dispoziţia cumpărătorului pentru a obţine desfiinţarea contractului cu restituirea
reciprocă a prestaţiilor ori de câte ori constata că lucrul are anumite defecte (chiar dacă
vânzătorul nu le cunoştea). Această acţiunea prezenta dezavantajul că cel ce cumpăra lucrul
trebuie să renunţe la el chiar dacă defectul nu era foarte grav. De aceea s-a creat actio quanti
minoris prin care cumpărătorul obţinea diferenţa dintre preţul pe care l-a plătit şi preţul pe care
l-ar fi plătit dacă ar fi ştiut că lucrul prezintă acele defecte. În felul acesta, cumpărătorul păstra
lucrul la un preţ mai mic.
Cumpărătorul are simpla obligaţie de a plăti preţul.
Potrivit lui Gaius, vânzarea consensuală este convenţia părţilor cu privire la obiect şi la preţ.
LOCAŢIUNEA
SOCIETATEA
MANDATUL