ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris

C.Z.U.:330.322.1:338.1(478)(043)

ROTARU CRISTIAN

ECONOMISIREA ŞI STIMULAREA INVESTIŢIILOR –

MIJLOC DE PROPULSARE A CREŞTERII ECONOMICE

08.00.10 – FINANŢE; MONEDĂ; CREDIT

Teză de doctor în ştiinţe economice

Conducător ştiinţific: Nadejda Botnari, conf. univ., dr. în economie

Autorul:

CHIŞINĂU, 2011

2

© Rotaru Cristian, 2011

3

CUPRINS

ADNOTARE……………………………………………………………………………………...5

LISTA ABREVIERILOR……………………………………………………………………….8

INTRODUCERE………………………………………………………………………………...9

1. ABORDĂRI TEORETICE ŞI METODOLOGICE PRIVIND CREŞTEREA

ECONOMICĂ, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE

1.1 Viziuni asupra conceptului de creştere economică şi factorii de propulsare a

acesteia…………...…………………………………………………………..…………………..15

1.2 Repere conceptuale ale economisirii şi investiţiilor şi rolul acestora în realizarea creşterii

economice………….…………………………………………………………………………….35

1.3 Aspecte metodologice privind corelaţia dintre creşterea economică, economisire şi

investiţii………………………….………………………………………………………………47

1.4 Concluzii la capitolul 1 ……………………………………………………………………...57

2. CAPACITATEA DE ECONOMISIRE ŞI INVESTIRE A ECONOMIEI NAŢIONALE

ŞI IMPACTUL ACESTEIA ASUPRA CREŞTERII ECONOMICE

2.1 Formarea economiilor şi transformarea lor în investiţii..........................................................60

2.2 Surse de finanţare a investiţiilor şi politici financiare de stimulare a acestora……….…...…72

2.3 Analiza corelaţiei dintre remitenţe, economii, investiţii şi creştere economică…....……..…85

2.4 Concluzii la capitolul 2.……………………………………………………………………...99

3. DEZVOLTAREA POTENŢIALULUI DE CREŞTERE ECONOMICĂ A REPUBLICII

MOLDOVA PRIN ECONOMISIRE ŞI INVESTIŢII

3.1 Cadrul metodologic de elaborare a modelelor de simulare a creşterii economice…...…….102

3.2 Elaborarea modelului de simulare a creşterii economice prin economisire şi investire, şi

identificarea direcţiilor strategice de realizare a acesteia……….……..……………………….109

3.3 Concluzii la capitolul 3……………………………………………………………………..127

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI…………………………………………..129

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………....136

ANEXE

Anexa 1: Prezentarea celor mai relevante modele economice privind creşterea economică…..152

Anexa 2: Instrumente de realizare a politicii de creştere economică…………………………..154

Anexa 3: Clasificarea investiţiilor……………………………………………………………...155

Anexa 4: Evoluţia ratelor medii la depozitele atrase şi creditele acordate de băncile

comerciale……………………………………………………………………………………....157

4

Anexa 5: Măsuri prevăzute de autorităţi pentru atingerea obiectivelor de creştere economică a

Republicii Moldova…………………………………………………………………………….158

Anexa 6: Contribuţia activităţilor economice la formarea Produsului Intern Brut în perioada

2000-2009………………………………………………………………………………………161

Anexa 7: Date utilizate la elaborarea modelului de simulare a efectelor economisirii şi investirii

asupra economiei Republicii Moldova……………………………………………...………….162

Anexa 8: Rezultatele testării modelului de creştere economică specifică Republicii Moldova,

prin intermediul pachetului econometric de programe E-Views 5.0…………………………...163

Anexa 9: Rezultatele testării modelului complementar (1) de determinare a factorilor care

influenţează asupra Formării Brute de Capital Fix în economia Republicii Moldova…………164

Anexa 10: Rezultatele testării modelului complementar (2) de determinare factorilor care

influenţează asupra Formării Brute de Capital Fix în economia Republicii Moldova…………165

Anexa 11: Certificat de implementare a rezultatelor tezei în cadrul MIEPO………………….166

Anexa 12: Certificat de implementare a rezultatelor tezei la Ministerul Economiei…………..167

Anexa 13: Certificat de implementare a rezultatelor tezei la Banca Naţională a Moldovei...…168

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII…………………………………169

CV-ul AUTORULUI………….……………………………………………………………….170

5

ADNOTARE

Rotaru Cristian, „Economisirea şi stimularea investiţiilor – mijloc de propulsare a creşterii

economice”, teză de doctor în economie, Chişinău, 2011

Teza cuprinde introducere, 3 capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografia din

215 titluri, 13 anexe şi este expusă pe 171 pagini, inclusiv 6 tabele şi 18 figuri. Cercetările sunt

reflectate în 7 publicaţii ştiinţifice.

Cuvinte-cheie: economii, investiţii, creştere economică, remitenţe, model de simulare,

instrumente de politică bugetar-fiscală, instrumente de politică monetar-creditară, Produsul

Intern Brut, cadrul instituţional, model de creştere economică.

Domeniul de studiu al tezei este reprezentat de creşterea economică, precum şi impactul

stimulator al economisirii şi a investiţiilor asupra acesteia.

Scopul şi obiectivele lucrării rezidă în studierea interacţiunii dintre economisire şi

investiţii şi creşterea economică, şi în identificarea modalităţilor de stimulare a economisirii şi

mobilizării capitalului economisit în scopul realizării dezideratului de creştere economică a

Republicii Moldova.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică este reliefată de aprofundarea şi dezvoltarea

conceptelor de economisire, investiţii şi creştere economică, identificarea factorilor care au avut

o incidenţă determinantă asupra evoluţiei economice a Republicii Moldova în perioada analizată,

cercetarea mecanismelor şi instrumentelor care urmează a fi utilizate în scopul stimulării creşterii

economice, precizarea rolului veniturilor sub formă de remitenţe şi impactului acestora asupra

proceselor de economisire, investire şi creştere economică, elaborarea modelului de simulare a

efectelor economisirii şi investiţiilor asupra dinamicii Produsului Intern Brut, precum şi de

cercetare a potenţialului de creştere economică a Republicii Moldova în perioada 2010 – 2015.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării este determinată de dezvoltarea

conceptelor contemporane referitoare la creşterea economică, identificarea problemelor esenţiale

ale creşterii economice specifice R. Moldova şi propunerea de soluţii pentru depăşirea acestora şi

revigorarea economiei naţionale. Cercetările efectuate au pus în evidenţă remitenţele, în calitate

de factor care a contribuit la extinderea acumulărilor de capital în cadrul economiei naţionale,

fapt care a favorizat deplasarea economiei pe o pantă ascendentă. De asemenea, în teză sunt

reflectate modelul de simulare a efectelor economisirii şi investirii asupra creşterii economice,

estimarea potenţialului de creştere a economiei R. Moldova în următorii ani, precum şi posibilele

direcţii strategice de realizare a creşterii economice în R. Moldova.

Implementarea rezultatelor ştiinţifice: unele recomandări, elaborate în teză, au fost

acceptate spre utilizare în activitatea Ministerului Economiei al R. Moldova, BNM şi MIEPO.

6

ANNOTATION

Rotaru Cristian, „Savings and stimulation of investments – way to propel economic

growth”, doctoral thesis in economy, Chisinau, 2011

The thesis consists of the introduction, 3 chapters, general conclusions and

recommendations, bibliography containing 215 titles, 13 annexes and it is exposed on 171 pages,

including 7 tables and 18 figures. Researches are reflected in 7 scientific papers.

Key words: savings, investments, economic growth, remittances, simulation model,

instruments of budgetary and fiscal policy, instruments of monetary policy, Gross Domestic

Product, institutional framework, model of economic growth.

The area of study of the thesis is represented by the economic growth and also by the

stimulatory impact of savings and investments on it.

The scope and the objectives of the thesis consists in studying of the interaction between

savings, investments and economic growth, but also in the identification of the possible ways to

stimulate capital accumulation and its investment, in order to obtain economic growth.

Novelty and scientific originality are underlined by the deep study and development of

such concepts as saving, investments and economic growth, identification of the factors that had

an essential influence on the economical evolution of Republic of Moldova within the analyzed

period of time, the research of mechanisms and instruments that are to be used in order to

stimulate economic growth, specification of the role of incomes obtained as remittances and their

impact on savings, investments and economic growth, elaboration of simulation model about the

effects of savings and investments on the dynamic of Gross Domestic Product, and also by the

research of the growth potential of Republic of Moldova’s economy in 2010 – 2015 years.

Theoretical significance and applied value of work is determined by the development of

contemporaneous concepts related to economic growth, identification of essential issues of

economic growth process specific to Republic of Moldova and proposal of solutions in order to

overcome them and to revive national economy. The researches that have been made underlined

the remittances as a factor that contributed to the enlargement of capital accumulation within

national economy, fact that helped the ascendant development of national economy. Moreover,

in the thesis are emphasized the model of simulation of the effects of savings and investments on

economic growth, an estimation of growth potential of Republic of Moldova’s economy in the

next years, and also some strategic directions of obtaining economic growth in R. Moldova.

Implementation of scientific results: some recommendations, developed in thesis, were

accepted to be implemented in the activity of Ministry of Economy of the Republic of Moldova,

NBM and MIEPO.

7

АННОТАЦИЯ

Ротару Кристиан, "Сбережения и стимулирование инвестиций – средства продвиже-

ния экономического роста", докторская диссертация по экономике, Кишинев, 2011

Диссертация состоит из трех глав, выводов и рекомендаций, библиографии из 215

названий, 13 приложений, и изложена на 171 страницах, в том числе 6 таблиц и 18

фигур. Исследования отражены в 7 научных публикациях.

Ключевые слова: сбережения, инвестиции, экономический рост, денежные перево-

ды, имитационная модель, инструменты бюджетной и денежно-кредитной политики,

Внутренний Валовой Продукт, институциональная среда, модель экономического роста.

Область исследования диссертационной работы является экономический рост и

стимулирующее воздействие сбережения и инвестиции на экономического роста.

Цель и задачи работы состоят в изучении взаимодействия между сбережениями и

инвестициями, и экономического роста, а также в определении способа стимулирования

накопления капитала и его мобилизации в целях достижения стремления к

экономическому росту.

Научная новизна и оригинальность подчеркивается углублением и развитием

концепции сбережения, инвестиций и экономического роста, выявлением факторов,

которые оказали решающее воздействие на экономическое развитие Р. Молдова,

исследованием механизмов и инструментов, которые должны использоваться для

стимуляции экономического роста, определением роли доходов в виде денежных перево-

дов и их влиянием на сбережения, инвестирования и экономического роста, созданием

имитационной модели влияния сбережений и инвестиций на динамику ВВП, а также

исследованием потенциала экономического роста Р. Молдова периода 2010-2015 годов.

Теоретическая значимость и прикладное значимость работы определяется разви-

тиием современных концепций относительно экономического роста, идентификацией

основных проблем процесса экономического роста характерного для РМ и выработки

решений по их преодолению. Исследования выявили денежные переводы, как фактор,

способствующий расширению накопления капитала в рамках национальной экономике,

что содействовало движению экономики на восходящее направление. В работе отражены

имитационная модель влияния сбережений и инвестиций на процесс экономического

роста, оценка потенциала роста молдавской экономики, а также некоторые возможные

стратегические направления для реализации экономического роста Республики Молдова.

Внедрение научных результатов: некоторые рекомендации диссертации,

использованы в деятельности Министерства Экономики Р. Молдова, НБМ и MIEPO.

8

Lista abrevierilor utilizate în teză

BNM Banca Naţională a Moldovei

BPE Balanţa de Plăţi Externe

C Consum

CAB Soldul Contului Curent

CEDO Curtea Europeană pentru Drepturile Omului

EB Economia Brută

EBE Excedentul Brut de Exploatare

FBCF Formarea Brută de Capital Fix

I Investiţii

L Tezaurizare

MIEPO Organizaţia de Atragere a Investiţiilor şi Promovare a Exportului din Moldova

NAIRU Rata naturală a şomajului

PEA Persoane economic active

PO Populaţia ocupată

PTF Productivitatea totală a factorilor

Rem Venituri încasate sub formă de remitenţe

Rs Remunerarea salariaţilor

S Economii

TVA Taxa pe valoarea adăugată

Vpr Venituri din proprietate primite de la "restul lumii"

9

INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Creşterea economică este un imperativ

al tuturor statelor, indiferent de nivelul de dezvoltare a acestora şi de orânduirea politică. Atât în

ţările dezvoltate, cât şi în cele în dezvoltare, activitatea umană este canalizată preponderent spre

creşterea economică şi sporirea resurselor necesare ameliorării reale a condiţiilor de viaţă a

populaţiei. Creşterea economică poate avea un caracter sustenabil doar dacă există condiţii

favorabile pentru dezvoltare, un potenţial de resurse umane, materiale şi financiare adecvat,

prioritare, în acest sens, fiind eficienţa combinării factorilor de producţie şi ratele de economisire

şi de investiţii înalte, care sunt determinate, la rândul lor, de funcţionalitatea instituţiilor şi

calitatea politicilor economice.

Creşterea economică este un proces complex, care urmează a fi abordat în dinamică şi în

strânsă corelare cu celelalte aspecte ale vieţii social-economice. În acest context, politica de

creştere economică este una integratoare pentru celelalte politici macroeconomice, care urmează

a fi corelate şi aplicate astfel încât să degaje efecte pozitive de ordin macroeconomic, iar sinergia

acestora să se traducă în creşterea nivelului de trai al populaţiei, creşterea Produsului Intern Brut

şi dezvoltarea economiei naţionale. Provocarea cea mai importantă constă în identificarea

factorilor care au o incidenţă decisivă asupra procesului de creştere economică şi, ulterior, în

selectarea modalităţilor de stimulare a acestora, în vederea valorificării potenţialului existent.

Totodată, orientarea economiei pe un trend ascendent este oportună şi actuală, în special,

pentru ţările în dezvoltare, care au multe de recuperat comparativ cu ţările cu nivel înalt de

dezvoltare, din perspectiva bunăstării sociale şi a Produsului Intern Brut pe locuitor, dar şi în

perioadele de recesiune economică, atunci când este esenţială identificarea resurselor pentru

depăşirea crizei şi stimularea activităţii economice.

Economisirea şi investiţiile reprezintă două faţete deosebit de importante ale procesului

de creştere economică. Or, impulsionarea procesului de economisire şi de alocare a capitalurilor

în direcţii productive reprezintă un demers decisiv în crearea de valoare adăugată pe termen lung

în cadrul unei economii. Nivelul actual de dezvoltare a omenirii a fost obţinut printr-un proces

continuu de investire. Identificarea modalităţilor şi a posibilităţilor de diversificare a formelor de

investire, precum şi identificarea de noi surse de finanţare a investiţiilor au constituit obiectul

discuţiilor încă de la începuturile ştiinţei economice, căpătând o importanţă în ascensiune astăzi,

datorită amplificării dinamismului şi complexităţii creşterii economice. Premisă a dezvoltării

activităţii investiţionale este acţiunea importantă de economisire şi acumulare de resurse. Or,

acumularea de resurse în volum şi structură optimă este o condiţie absolut necesară pentru ca să

se poată produce crearea de valoare adăugată.

10

Capacitatea unei economii de a produce capital este legată de eficienţa acesteia, de

capacitatea de a acumula resurse, de a le economisi şi mobiliza în investiţii. Acţiunea de

economisire a unei părţi din veniturile disponibile ale populaţiei şi agenţilor economici este o

premisă vitală pentru acumularea capitalului şi dezvoltarea activităţii investiţionale, capabile să

genereze creştere economică. Republica Moldova nu constituie o excepţie în acest sens, deoarece

acumularea şi mobilizarea capitalurilor este un factor decisiv pentru stimularea economiei şi

avansarea acesteia pe vectorul de creştere economică. Dinamica ascendentă a economiei

Republicii Moldova, înregistrată în perioada cuprinsă între anii 2000 – 2008, a fost posibilă pe

fundalul acumulării de capital, inclusiv din contul veniturilor intrate în ţară sub formă de

remitenţe, stimulării consumului şi intensificării proceselor investiţionale. Desigur că, aceasta se

datorează şi unor acţiuni cu caracter fiscal şi monetar-creditar întreprinse de către autorităţile

abilitate cu funcţii de decizie în acest domeniu. În acelaşi timp, lipsa unor politici publice

univoce şi existenţa incoerenţelor în promovarea politicii monetar-creditare, menite să atenueze

factorii de natură conjuncturală, de moment, au temperat creşterea economică şi, în unele cazuri,

au creat impedimente în dezvoltarea economică. Or, absenţa unor politici economice şi

financiare coerente creează premise ca cea mai mare parte din venituri să fie orientate spre

consum, iar o parte a economiilor să fie păstrate „sub saltea”, în detrimentul opţiunii de a le

investi. În aceeaşi ordine de idei, este necesar de a menţiona că un aspect important îl constituie

şi cadrul instituţional, care s-a dovedit a fi un factor esenţial în contextul economic contemporan.

Concluzionând, putem afirma că actualitatea temei prezentei teze derivă din necesitatea

continuă şi certă a economiilor contemporane de a economisi şi a genera resurse pentru

finanţarea nevoilor investiţionale, în scopul creării de valoare adăugată, generatoare de creştere

economică, iar identificarea modalităţilor de extindere a bazei de economisire şi de mobilizare a

economiilor către investiţii reprezentă o preocupare permanentă a mediului ştiinţific şi de afaceri.

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific. În lucrare au fost utilizate următoarele

metode folosite în ştiinţa economică: analiza cantitativă şi calitativă, sinteza, abstracţia

ştiinţifică, inducţia, deducţia, abordarea sistemică, precum şi modelarea econometrică prin

utilizarea procedeelor statistice şi modelelor de simulare a proceselor economice.

În calitate de suport teoretico-ştiinţific au servit rezultatele studiilor şi investigaţiilor

economiştilor: D. Acemoglu, H.C. Bos, A. Chrystal, E. Domar, R.F. Harrod, W.A. Lewis, R.

Lipsey, J.M. Keynes, L.R. Klein, A. Marshall, J.S. Mill, J. Robinson, P. Romer, W.W. Rostow,

X. Sala-i-Martin, A. Smith, R.M. Solow, T. Swan, J. Tinbergen, L.Walras, etc. Au fost analizate

şi cercetările autorilor români: C. Angelescu, C. Basno, M. Băcescu, A. Băcescu-Cărbunaru, F.

Ciucur, E. Dobrescu, I. Gavriliţă, N. Georgescu-Roegen, R. Morar, E. Prahoveanu, I.Gh. Roşca,

11

S. Stancu, I. Stănescu, etc. De asemenea, o importanţă deosebită pentru prezenta lucrare au avut-

o publicaţiile economiştilor autohtoni: N. Botnari, S. Chircă, L. Cobzari, R. Hîncu, V. Ganea, I.

Luchian, G. Ulian, S. Ciobu, A. Timuş, E. Buşmachiu, M. Ciubotaru,V. Cuhal, A. Secrieru, A.

Suhovici, M. Bunu, L. Cinic, etc.

Baza informaţională a cercetărilor a fost reprezentată de publicaţiile şi rapoartele

instituţiilor financiare internaţionale (Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Banca

Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare), cercetările Comisiei Naţionale de Prognoză din

România, datele publicate de Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, Banca

Naţională a Moldovei, Ministerul Economiei al Republicii Moldova, etc. În calitate de bază

metodologică şi de informare au servit legile şi hotărârile emise de Parlamentul şi Guvernul

Republicii Moldova, actele normative ale Băncii Naţionale a Republicii Moldova, precum şi alte

publicaţii care vizează subiectele cercetate.

Scopul şi obiectivele tezei rezidă în studierea interacţiunii dintre economisire şi investiţii

şi creşterea economică, şi în identificarea modalităţilor de stimulare a economisirii şi mobilizării

capitalului economisit în scopul realizării dezideratului de creştere economică a R. Moldova.

Pentru realizarea scopului propus la realizarea prezentei teze, au fost formulate

următoarele sarcini:

- Aprofundarea cercetărilor economice cu privire la conceptul de creştere economică;

- Cercetarea esenţei economisirii, ca factor important de acumulare a capitalului productiv

şi de creştere economică;

- Cercetarea investiţiilor şi a impactului acestora asupra Produsului Intern Brut şi asupra

dinamicii ascendente a economiei;

- Analiza evoluţiei economiei Republicii Moldova şi a caracterului creşterii economice

înregistrată de către aceasta, prin prisma factorilor şi mecanismelor care au determinat

apariţia creşterii economice, dar şi a deciziilor de politici macroeconomice promovate de

autorităţile publice;

- Studierea surselor de formare a economiilor şi identificarea rolului veniturilor încasate sub

formă de remitenţe asupra procesului de economisire şi investire, dar şi asupra creşterii

economice a Republicii Moldova;

- Cercetarea esenţei şi a efectelor corelaţiei „economii – investiţii – creştere economică” şi a

modului în care aceasta s-a manifestat în cadrul economiei naţionale în perioada 2000 –

2009;

- Elaborarea, în baza cercetărilor, a modelului de simulare a efectelor economisirii şi a

investiţiilor asupra Produsului Intern Brut, în calitate de indicator macroeconomic de

12

referinţă privind creşterea economică, testarea acestuia şi formularea concluziilor şi

recomandărilor menite să stimuleze creşterea economică.

Realizarea acestor sarcini are o importanţă deosebită asupra cercetării complexe a creşterii

economice atât din perspectivă teoretică, cât şi prin validarea empirică, deoarece favorizează

extinderea posibilelor opţiuni pentru atingerea obiectivelor de creştere economică.

Obiectul cercetării îl constituie creşterea economică şi impactul economisirii şi al

investiţiilor asupra acesteia.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute este reliefată prin:

1. Dezvoltarea conceptului de „creştere economică” şi identificarea factorilor de

condiţionare a creşterii economice prin prisma tripticului: economii – investiţii – creştere

economică;

2. Identificarea surselor de formare a economiilor în Republica Moldova şi relevarea tipului

de economisire – „prin sacrificii” specific Republicii Moldova;

3. Elaborarea schemei care relevă corelaţia dintre remitenţe, consum, creştere economică şi

evidenţierea rolului remitenţelor în procesul de economisire şi finanţare a investiţiilor;

4. Elaborarea unui indicator nou: remitenţe „neeconomisite”, al cărui mărime sugerează

faptul că economisirea se mai poate extinde din contul resurselor financiare provenite din

afara ţării, care reprezintă o oportunitate de a fi mobilizate şi transformate în investiţii, în

primul rând, de către sectorul bancar naţional;

5. Elaborarea modelului de simulare a efectelor economisirii şi a investiţiilor asupra creşterii

economice a Republicii Moldova şi estimarea potenţialului de creştere economică a

Republicii Moldova în perioada 2010 – 2015, în baza modelului de simulare a impactului

acumulării de capital şi a factorului muncă asupra Produsului Intern Brut potenţial;

6. Elaborarea recomandărilor privind stimularea economisirii şi investirii eficiente a

acumulărilor de capital în vederea realizării dezideratului de creştere economică.

Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a tezei de doctorat este sugerată de:

- sintetizarea conceptelor contemporane referitoare la creşterea economică şi abordarea

acestora prin prisma adaptării la realităţile de spaţiu şi timp specifice economiei

Republicii Moldova;

- identificarea problemelor sensibile ale procesului de creştere economică a Republicii

Moldova şi elaborarea propunerilor în vederea depăşirii acestora şi revigorarea

economiei naţionale;

- reflectarea rolului remitenţelor, în calitate de factor determinant în extinderea bazei de

economisire a economiei naţionale în perioada cercetată;

13

- identificarea impactului politicii fiscale şi monetar-creditare asupra procesului de

economisire şi investire în Republica Moldova;

- analiza potenţialului de creştere economică a Republicii Moldova şi a factorilor care

condiţionează acest proces;

- aplicarea modelului de simulare a efectelor economisirii şi investirii asupra creşterii

economice şi reliefarea contribuţiei acestuia pentru expansiunea activităţii economice.

Problema ştiinţifică importantă soluţionată în domeniul cercetat cuprinde evaluarea

efectelor economisirii şi a investiţiilor asupra creşterii economice a Republicii Moldova.

Cercetarea a demonstrat influenţa benefică a factorului capital asupra creşterii economice şi a

reliefat potenţialul de creştere economică a R. Moldova, din perspectiva extinderii bazei de

economisire şi stimulării transformării economiilor în investiţii.

Aprobarea rezultatelor. Rezultatele cercetărilor ştiinţifice, concluziile şi principalele

recomandări indicate în teză au fost expuse de către autor în cadrul a 5 conferinţe ştiinţifice

naţionale şi internaţionale organizate de către ASEM şi Agence Universitaire de la

Francophonie:

- Simpozionul Internaţional al Tinerilor Cercetători, 19-20 aprilie 2007, Chişinău,

Republica Moldova; tema prezentată „Ritmul de creştere a economiei Republicii Moldova –

între previziuni şi realitate”;

- „Creşterea competitivităţii şi dezvoltarea economiei bazate pe cunoaştere”, Conferinţă

Ştiinţifică Internaţională din 28-29 septembrie 2007, Chişinău, R. Moldova; tema prezentată:

„Impactul politicii monetar-creditare asupra procesului de creştere economică”; organizator:

ASEM;

- Simpozionul Internaţional al Tinerilor Cercetători, 19-20 aprilie 2008, Chişinău,

Republica Moldova; tema prezentată „Creşterea economică a Republicii Moldova: efect al

corelaţiei economii-investiţii sau remitenţe-consum?”; organizator: ASEM;

- Conferinţa ştiinţifică internaţională „Politici financiare de relansare a creşterii economice

în condiţiile crizei economice mondiale”, 29-30 aprilie 2010; tema prezentată: „Acumularea

capitalului şi investiţiile – modalitate de depăşire a recesiunii economice a Republicii Moldova”;

organizatori: Catedra „Finanţe şi Asigurări, ASEM şi CA „Donaris Group”;

- Conférence du Collège Doctoral, 20-24 septembrie 2009; tema prezentată „L'épargne et

la stimulation des investissements – moyen de propulser la croissance économique de la

République de Moldova”; organizatori: Agenţia Universitară a Francofoniei şi ULIM.

Publicaţii: Tema tezei a fost expusă în 7 publicaţii ştiinţifice cu recenzenţi, în reviste de

specialitate, în volum de 2,40 coli de autor.

14

Sumarul compartimentelor tezei. Ţinând cont de scopurile şi obiectivele tezei, dar şi de

sarcinile formulate, teza a fost concepută cu următoarea structură: introducere, 3 capitole care

relevă conţinutul de bază al cercetărilor, 6 tabele, 18 figuri, concluzii generale şi recomandări,

bibliografie, cuvinte-cheie, lista abrevierilor, 13 anexe.

Capitolul 1 „Abordări teoretice şi metodologice privind creşterea economică,

economiile şi investiţiile” include o sinteză a principalelor teorii economice care au abordat

conceptul de creştere economică şi tratează cele mai relevante modele de creştere economică, în

special, cele cu un potenţial mai mare de explicare a corelaţiei între economisire, investiţii şi

creşterea economică.

Capitolul 2 „Capacitatea de economisire şi investire a economiei naţionale şi

impactul acesteia asupra creşterii economice” cuprinde o analiză detaliată a fenomenelor

legate de acumularea de capital şi mobilizarea acestuia spre investiţii, derulate în Republica

Moldova începând cu anul 2000. Sunt analizate acţiunile autorităţilor în cadrul politicilor

bugetar-fiscală şi monetar-creditară care au incidenţe asupra economisirii şi investirii. De

asemenea, este evidenţiat rolul remitenţelor în acumularea de capital în economia naţională în

perioada analizată, precum şi se scot în relief interdependenţele din cadrul economiei naţionale

care se manifestă între economii, investiţii şi creşterea Produsului Intern Brut.

Capitolul 3 „Dezvoltarea potenţialului de creştere economică a Republicii Moldova

prin economisire şi investiţii” cuprinde un studiu succint al suportului metodologic şi

instrumentarul de analiză a modelelor de simulare a creşterii economice. De asemenea, este

elaborat modelul de simulare a efectelor economisirii şi investiţiilor asupra creşterii economice a

Republicii Moldova şi este prezentată o estimare a potenţialului de creştere economică a acesteia

pentru perioada 2010 – 2015. În cadrul economiilor de piaţă, capacitatea de economisire şi de

alocare a resurselor economisite constituie rezultatul a numeroase decizii de politică financiară

adoptate de stat. De aceea, am considerat necesar prezentarea unor direcţii strategice de politică

economico-financiară, a căror aplicare practică ar face posibilă sporirea economiilor şi

mobilizarea resurselor economisite în proiecte de creştere economică.

În „Concluzii Generale şi Recomandări” sunt expuse principalele concluzii referitoare

la cercetările efectuate şi sunt formulate recomandări, care pot contribui la propulsarea creşterii

economice a Republicii Moldova în următorii ani.

15

1. ABORDĂRI TEORETICE ŞI METODOLOGICE PRIVIND CREŞTEREA

ECONOMICĂ, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE

1.1 Viziuni asupra conceptului de creştere economică şi factorii de propulsare a acesteia

Activitatea economică, atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic, fiind

dependentă de rezultate, tinde spre eficientizare, dezvoltare, creştere. Astfel, în timp, creşterea

economică s-a transformat în obiectiv integrator, specific atât managementului financiar privat,

cât şi managementului financiar public (guvernamental). Însă nu este mai puţin adevărat că este

practic imposibil ca atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, toţi indicatorii care relevă

eficienţa economico-financiară să fie în creştere, deoarece activităţile economice implică o serie

continuă (succesivă) de creşteri şi dezvoltări, stabilizări, recesiuni sau chiar crize de durată

(profunde). Aici intervine ceea ce se numeşte tendinţa de creştere şi dezvoltare economică, care

nu poate fi observată, admisă sau recunoscută ca atare decât în timp, ca urmare a unui trend

ascendent al fenomenelor şi proceselor economice şi sociale.

Eficienţa unei activităţi, indiferent de sfera în care aceasta se derulează (economică,

politică, socială), este relevată de rezultatele pe care le degajă. Rezultatele astfel obţinute pot fi

abordate din două unghiuri de vedere: static şi dinamic, apoi urmând a fi formulate concluziile

de rigoare. Problema care se impune constă în modalitatea de abordare şi în modul de

interpretare a informaţiilor.

Din punct de vedere static, rezultatul unei activităţi de ordin economic este sugerat de

profiturile pe care le generează, de dimensiunea resurselor disponibile sau chiar a patrimoniului

în totalitate, la un anumit moment, comparativ cu un alt moment, care serveşte drept reper.

Cealaltă abordare – dinamică – presupune cercetarea şi aprecierea fluxurilor economice, în

continuitatea şi interdependenţa lor. Este de la sine înţeles că abordarea statică, cu toate că este

bine fundamentată teoretic, este inferioară celei dinamice, iar o analiză profundă va opta

inevitabil în favoarea celei din urmă.

Strategiile şi obiectivele guvernamentale vizează creşterea bunăstării societăţii. Creşterea

bunăstării la nivelul societăţii presupune necesitatea obţinerii unei creşteri economice durabile,

în rezultatul dezvoltării economice. De aceea, mix-ul de politici economice utilizate pentru a

atinge obiectivul de maximizare a bunăstării este conceput astfel încât să se obţină o creştere

economică rapidă. Abordarea simplistă a conceptului de creştere economică presupune tendinţa

pozitivă de evoluţie pe termen lung a producţiei unei naţiuni. Extrapolând, putem deduce că

dinamica economiei unei ţări poate fi reliefată, în special, prin modificările cantitative,

structurale şi calitative ale fluxurilor economice încadrate într-o anumită perioadă, modificări

care se regăsesc în indicatorii macroeconomici agregaţi de rezultate.

16

Conceptul de creştere economică, într-o abordare modernă, apropiată celei de astăzi, a

apărut în anii '30 ai secolului al XX-lea. Noţiunea de creştere economică a fost introdusă de

economistul englez Roy F. Harrod în anul 1939. Criza mondială i-a determinat sau chiar i-a

forţat pe economiştii timpului să găsească soluţii de depăşire a recesiunii, ceea ce se putea realiza

doar printr-o schimbare a opticii, printr-o trecere de la analizele microeconomice la cele

macroeconomice, de la abordarea statică la abordarea dinamică a evoluţiei economiei

naţionale. Creşterea economică poate fi definită ca fiind „o evoluţie pozitivă ascendentă a

economiei naţionale, pe termen mediu şi lung, dar care nu exclude oscilaţii conjuncturale, chiar

şi regrese economice temporare” [56, p. 392].

Pentru a înţelege esenţa conceptului de creştere economică, este necesar să realizăm o

abordare care să ia în calcul două aspecte prioritare:

- într-o accepţiune restrânsă, creşterea economică reprezintă „o mişcare

ascendentă a unor mărimi economice globale (spre exemplu: creşterea PIB-ului,

a venitului naţional) într-o perioadă mai îndelungată” [36, p. 14]. Astfel,

creşterea economică rezidă în sporirea cantitativă a activităţilor şi a rezultatelor

acestora, per ansamblul economiei naţionale şi în cadrul diferitelor ei subsisteme,

într-o corelare solidă cu factorii care au contribuit sau au condiţionat această

sporire.

Însă nu poate fi identificată o creştere economică reală dacă, graţie unor condiţii

favorabile (conjunctura internaţională, sporirea producţiei agricole datorată unor recolte peste

aşteptări, etc.) are loc o majorare a PIB-ului într-un an, iar în anul următor, condiţii nefavorabile

anulează sporul respectiv. Astfel, pentru a admite existenţa unei creşteri economice nu este

suficient ca producţia să fie în creştere, ci este absolut necesar ca tendinţa ascendentă să fie de

durată şi nu incidentală. Aşadar, indicatorii care relevă creşterea economică sunt indicatori

macroeconomici de rezultate a căror veridicitate se exprimă prin caracterul continuu şi de durată

a tendinţelor şi evoluţiilor economice pe care le generalizează.

În acelaşi timp, creşterea economică nu poate avea „finalitate socială” dacă nu se axează

pe un raport corespunzător între creşterea PIB-ului sau a venitului naţional şi creşterea

demografică. Astfel, creşterea demografică (care poate fi privită şi ca o majorare a unui factor de

producţie foarte important – munca) trebuie să fie depăşită de evoluţia indicatorilor

macroeconomici de rezultate. În caz contrar, se poate ajunge la sărăcirea populaţiei, atestându-se

un fenomen care, în literatura de specialitate, se numeşte creştere pauperizantă, specifică, în

special, statelor în dezvoltare şi în tranziţie.

17

Prin urmare, optica restrânsă asupra creşterii economice presupune „obţinerea unui spor

important de produs naţional pe o persoană, ca o tendinţă fermă pentru o perioadă viitoare mai

îndelungată, dar previzibilă” [103, p. 267]. Tendinţa unei evoluţii ferme la care se face referire

urmăreşte atingerea unor ritmuri înalte de majorare a producţiei, în condiţiile în care se încearcă

evitarea unor fluctuaţii importante în activitatea economică, fluctuaţii care ar putea avea un

caracter perturbator asupra situaţiei macroeconomice de ansamblu.

- într-o accepţiune largă, creşterea economică include „ansamblul de

modificări cantitative şi de structură care se produc într-un orizont de timp mai

îndelungat” [36, p. 15] şi într-un spaţiu determinat, în dimensiunile rezultatelor

macroeconomice. Această abordare este mult mai complexă, creşterea

economică apărând ca un fenomen cu un profund caracter ireversibil, care nu

este sensibil unor influenţe lipsite de substanţă sau conjuncturale şi care este

susţinut prin modificări şi ameliorări continue ale performanţelor factorilor de

producţie implicaţi.

Se poate observa cu uşurinţă că prima abordare include doar aspectele cantitative ale

creşterii economice, limitându-se la aprecierea mărimii, volumului sau dimensiunii rezultatelor

obţinute. Cea de-a doua – acoperă o arie vizibil mai largă de probleme, ce ţin de aspectele de

ordin calitativ şi structural, reliefând o preocupare mai mare asupra creşterii economice obţinute

în baza unei dezvoltări economice de durată, ale cărei rezultate pot fi urmărite şi identificate în

timp.

În opinia noastră, creşterea economică reprezintă evoluţia ascendentă a indicatorilor

macroeconomici de rezultate, determinată de schimbările cantitative, calitative şi de ordin

structural care au loc în cadrul economiei naţionale şi care au drept efect consolidarea unei

tendinţe crescătoare a produsului naţional, creşterea calităţii vieţii şi a bunăstării naţionale.

Totodată, în pofida faptului că creşterea economică este un proces cu un profund caracter

calitativ, ea se deosebeşte de dezvoltarea economică, creşterea economică fiind mai degrabă un

efect al dezvoltării economice. Procesul de creştere economică reprezintă propulsorul de creştere

a standardului de viaţă, a cărui importanţă, în economia de piaţă, este relevată de asocierea cu

întărirea forţei economice a unui stat şi creşterea bogăţiei şi bunăstării cetăţenilor acestuia.

Dezvoltarea economică exprimă totalitatea transformărilor cantitative, structurale şi calitative ce

survin atât în procesele economice, cât şi în cercetarea ştiinţifică şi în tehnologiile de producţie,

în mecanismele de funcţionare a economiei naţionale, precum şi în comportamentul oamenilor

(dincolo de latura lor de simpli consumatori). Dezvoltarea economică implică creşterea

economică. Astfel, în timp ce creşterea economică exprimă procesul de sporire a rezultatelor

18

economice, chintesenţa dezvoltării rezidă în „capacitatea flexibilă şi organizatorică de a crea

procese noi, decât în capacitatea de a produce mărfuri” [94, p. 249]. Astfel, creşterea economică

reprezintă „un proces complex de sporire a dimensiunilor economiei naţionale pe baza utilizării

şi combinării factorilor de producţie, în scopul creşterii produsului intern brut sau venitului

naţional pe locuitor” [40, p. 110]. Totodată, accepţiunile contemporane ale termenilor de creştere

economică şi dezvoltare economică sunt destul de apropiate pentru că aceste fenomene sunt

inter-dependente şi în interconexiune; inclusiv din aceste considerente, în sensul prezentei

lucrări, conceptele de creştere economică şi dezvoltare economică vor avea un înţeles similar.

Creşterea economică vizează, cu precădere, dimensiunea cantitativă, fundamentată pe

tendinţa de amplificare a rezultatelor agregate obţinute în economia naţională, adică

„modificarea output-ului unei ţări de la un an la altul” [82, p. 34], pe când dezvoltarea economică

reliefează transformările calitative ale economiei (modificări în cerere şi ofertă, ameliorări în

distribuirea venitului şi în ocuparea forţei de muncă, economie mai diversificată ale cărei

sectoare sunt interdependente, etc.), dar şi ale întregului sistem social, în ansamblu, implicând o

transformare profundă a „coloanei vertebrale” a sistemului economic şi chiar a sistemului social.

În acest context, în opinia autorului, provocarea managementului economic guvernamental

constă în obţinerea unei creşteri economice fundamentate pe o dezvoltare economică stabilă şi

profundă.

Mai mult decât atât, exigenţele lumii contemporane impun atingerea parametrilor de

creştere economică nu doar printr-o dezvoltare economică, ci printr-o dezvoltare economică

durabilă. Astfel, noile tendinţe relevă opţiunea factorilor de decizie – autorităţi publice sau

manageri privaţi – de a alege creşterea durabilă drept vector de dezvoltare economică.

În această ordine de idei, putem să remarcăm că strategia de creştere economică durabilă

nu ţine cont doar de obţinerea, prin orice mijloace, a unor indicatori care să releve eficienţa

economică maximă, ci ia în calul şi aspectele sociale, de cercetare sau investire în inovaţii,

precum şi pe cele de mediu (pornind de la premisa că resursele naturale sunt epuizabile şi ele nu

aparţin doar generaţiei actuale). Astfel, creşterea economică durabilă este un proces

macroeconomic foarte complex, care integrează în sine, pe lângă laturile clasice (economice şi

sociale), o multitudine de alte coordonate: ecologice, politice, de educaţie, morale, etc.

Prin perspectiva efectelor pe care le antrenează, creşterea economică nu se poate obţine

imediat, pe termen scurt, ci doar pe termen lung. Însă, indiferent de modelul de creştere

economică în favoarea căruia se optează, aceasta nu apare de la sine, ci este rezultatul unor

factori care condiţionează o anumită evoluţie macroeconomică. Printre factorii sau, mai bine zis,

19

resursele atrase în circuitul economic, care ar putea condiţiona o creştere economică cu caracter

stabil sau chiar durabil, se regăsesc următorii:

- Factorul uman, care trebuie abordat din cel puţin două ipostaze: prin prisma

legăturii dintre resursele umane şi producţie şi a legăturii dintre bunăstarea oamenilor şi

consum.

În calitate de factor de producţie, resursele umane pot spori producţia de bunuri şi servicii

din economie fie printr-o creştere de ordin demografic sau a ratei de participare în producţie, fie

printr-o majorare a productivităţii muncii, stimulată prin investiţii în educaţie şi calificare,

sănătate, dar şi printr-o remunerare avantajoasă. Creşterea populaţiei ocupate semnifică o

creştere a volumului de muncă, ceea ce are repercusiuni certe asupra sporului producţiei actuale

şi, respectiv, potenţiale, viitoare. Or, dimensiunea acestui spor depinde de productivitatea

marginală a muncii, adică a creşterii producţiei obţinute prin creşterea cu o unitate a factorului de

producţie muncă. Pe de altă parte, oamenii reprezintă consumatorii finali ai unei mari părţi a

produsului social. Astfel, o creştere a consumului va genera inevitabil o creştere a producţiei

(dacă nu luăm în calcul posibilitatea orientării consumatorilor/capitalului către importuri), care

se va resimţi în rezultatele macroeconomice agregate.

- Resursele naturale. Aportul acestui factor la creşterea economică se materializează

în mobilizarea şi utilizarea de la o perioadă la alta a unui volum sporit de resurse,

presupunând constant randamentul lor, dar şi prin augmentarea de la o perioadă la alta a

nivelului randamentelor vizate. Se pune accentul atât pe latura cantitativă a utilizării

resurselor naturale, cât şi pe cea calitativă.

Cu toate că pentru un orizont de timp relativ scurt ele pot fi considerate constante,

resursele naturale au un caracter limitat. Astfel, suprautilizarea lor poate duce, în timp, la

diminuarea sau chiar la dispariţia unui anumit tip de resurse. Or, dacă un factor de producţie este

constant (sau descreşte), atunci, la un anumit nivel al producţiei, chiar dacă nu există nici un fel

de restricţie din partea celorlalţi, creşterea economică nu mai poate fi susţinută şi se obţin

producţii descrescătoare. Aşadar, este foarte important să se pornească de la premisele unei

creşteri economice durabile, astfel încât să nu se ajungă la o situaţie de insuficienţă a resurselor,

incapabilă să asigure suportul activităţilor economice, ceea ce va impune, inevitabil, costuri

suplimentare (atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt).

- Capitalul. În procesul creşterii economice are loc formarea de fluxuri de resurse

de capital cu destinaţie de producţie, a căror sporire, la un anumit nivel de randament sau

eficienţă a utilizării, generează o majorare a producţiei. Aceasta se poate realiza prin

lărgirea capacităţilor de producţie, deoarece modificarea continuă a structurii şi

20

conţinutului capitalului tehnic şi productiv, precum şi a rolului său în producţie, îl

transformă într-unul din factorii cei mai mobili ai creşterii economice.

Creşterea resurselor de capital este urmărită prin dezvoltarea stocului de capital (K).

Corelaţia dintre sporirea stocului de capital şi sporirea producţiei este evidentă, ele fiind într-o

relaţie de proporţionalitate, astfel obţinându-se o creştere extensivă a producţiei. Pornind de la

premisa că sporirea stocului de capital nu semnifică altceva decât suma investiţiilor efectuate,

putem opta pentru următoarea relaţie: I = ΔK. Astfel, chestiunea prioritară este, atât la nivel de

întreprindere, cât şi la nivelul economiei naţionale, în ansamblu, să se determine în ce măsură va

influenţa creşterea stocului de capital (obţinută prin atragerea investiţiilor) dinamica producţiei

(ΔY) (obiectivul fiind, bineînţeles, influenţarea acesteia în sensul obţinerii unei dinamici

ascendente). La nivel microeconomic, creşterea producţiei de mărfuri şi servicii prin majorarea

stocului de capital depinde, în special, de oportunitatea şi randamentul scontat al investiţiilor

realizate, pe când la nivelul macroeconomic, intervin instrumente specifice, de genul eficienţei

marginale a capitalului (IY

KYEmK

), ratei investiţiilor ( 100YIi ) sau al ratei creşterii

potenţiale ( EmKiRcp ).

- Progresul tehnic, presupune perfecţionarea tehnologiilor, cu toate că aceasta poate

fi asimilată realizării investiţiilor de capital, este totuşi un factor care merită o tratare

distinctă în cadrul procesului de creştere economică. Progresul tehnic înglobează

totalitatea rezultatelor cercetărilor tehnico-ştiinţifice care au putut fi transpuse în practică.

Axându-se pe cercetări ştiinţifice, progresul tehnic este, fără îndoială, un factor calitativ,

dar, prin prisma transformărilor pe care le induce, el poate fi considerat şi drept factor

structural.

Este un adevăr incontestabil faptul că cercetările ştiinţifice, fără a avea un suport practic,

materializat prin implementarea rezultatelor acestora nu pot genera progrese sau dezvoltări

economice. Astfel, accentul trebuie pus pe direcţionarea fondurilor de amortizare de la

întreprinderi, a fondurilor destinate cercetărilor ştiinţifice şi de cercetare-dezvoltare, a fondurilor

publice destinate dezvoltării regionale sau de infrastructură, etc. spre investiţii în inovaţii, menite

să asigure o rentabilitate superioară şi externalităţi pozitive.

- Management eficient. Calitatea managementului, indiferent dacă este vorba

despre cel privat sau public, este un factor determinant în realizarea obiectivelor politicii

de creştere economică. Rolul factorilor de decizie se concretizează, în principal, în

capacitatea de a adopta decizia optimă de dezvoltare, în oportunitatea implementării unui

anumit proiect sau program de activitate, în abilitatea de a motiva subiecţii antrenaţi în

21

realizarea obiectivelor scontate, precum şi în gestionarea eficientă a resurselor financiare

care se află la dispoziţia acestora.

- Calitatea informaţiei este un factor care s-a profilat recent, însă, care, graţie

rolului pe care îl comportă, devine din ce în ce mai important. În literatura de specialitate

acesta nu este menţionat în mod explicit, dar consider că trebuie inclus în mod expres

printre factorii care stimulează sau favorizează creşterea economică. Aflându-ne în Era

Informaţională, nu putem să nu recunoaştem impactul favorabil sau, dimpotrivă,

devastator, pe care îl are o informaţie, în funcţie de calitatea şi oportunitatea ei, asupra

activităţii economice.

- Factori de natură financiară reprezintă instrumente financiare care sunt orientate şi

utilizate spre crearea unui cadru economic favorabil creşterii producţiei şi, implicit, a

dezvoltării economice. Statul, prin intermediul mecanismului financiar public,

influenţează activitatea economică şi astfel poate avea un efect de impulsionare asupra ei.

Autorităţile publice, printr-un cadru instituţional şi legislativ bine pus la punct, utilizează

instrumentele financiare la care au acces pentru a-şi atinge obiectivele de natură social-

economică.

Deci, creşterea economică este un fenomen complex, sensibil la constrângeri precum:

reducerea numărului populaţiei, resurse limitate, infrastructură inadecvată, utilizarea ineficientă

a resurselor (inclusiv umane şi informaţionale), intervenţia guvernamentală excesivă, modele

instituţionale (birocratice) care îngreunează dezvoltarea, etc. Continuând această abordare,

putem menţiona că elementele determinante ale creşterii producţiei totale sunt [91]:

I. Creşterea forţei de muncă – se manifestă odată cu majorarea numărului populaţiei şi/sau la

creşterea ratei de participare a populaţiei;

II. Investiţiile în capitalul uman – reliefate prin resursele investite în educaţia formală şi

profesională continuă, precum şi experienţa acumulată la locul de muncă;

III. Investiţiile în capitalul fizic – procurarea de către agenţii economici şi/sau de către persoanele

fizice a activelor fixe (echipamente, fabrici, maşini, mijloace de transport, facilităţi de

comunicare);

IV. Schimbările tehnologice – determinate de inovaţii care rezultă prin lansarea de noi produse,

noi moduri de producţie a produselor existente şi noi forme de gestiune a afacerilor;

V. Mediul instituţional adecvat – ca factor care are capacitatea de a determina utilizarea

eficientă a resurselor naturale, financiare şi umane ale unei societăţi. În accepţiunea prezentei

lucrări, mediul instituţional cuprinde şi mediul politic, în calitate de factor care are incidenţe

certe în fundamentarea unui climat de afaceri şi investiţional adecvat. Doar o societate care

22

are instituţii publice funcţionale poate asigura condiţiile unei dezvoltări economice, în

condiţiile competiţiei globalizate specifice lumii contemporane. Această abordare este

susţinută de economistul englez W.A. Lewis în lucrarea „Teoria creşterii economice” [89],

prin punerea factorului instituţional la baza procesului dezvoltării economice;

VI. Rolul adecvat al guvernului – se manifestă prin faptul că guvernul trebuie să furnizeze

condiţiile necesare unei economii de piaţă (dreptul de proprietate bine definit, asigurarea

securităţii, a legii şi ordinii, stabilitate monetară, respectarea drepturilor fundamentale ale

individului, etc.). Totodată, sarcina guvernelor continuă cu asigurarea infrastructurii (moment

esenţial în obţinerea unei dezvoltări economice şi, în special, în obţinerea de avantaje

competitive în cadrul ramurilor ce prezintă potenţial de export), inclusiv infrastructură

adecvată pentru crearea premiselor de educare şi perfecţionare a resurselor umane încadrate

în circuitul social-economic. Politicile guvernamentale în sfera stimulării creşterii economice

trebuie să includă şi un sistem fiscal adecvat (care să ţină cont de necesitatea impunerii

corecte a veniturilor şi creşterii de capital), un mecanism modern de stimulare a cercetării şi

dezvoltării (inclusiv promovarea inovaţiilor).

Indiferent de etapa de dezvoltare economică a unui stat, obiectivele de management

vizează performanţe capabile să asigure bunăstarea socială adecvată condiţiilor de spaţiu şi timp.

În acest context, dezideratul privind creşterea economică a căpătat contururi foarte pronunţate,

problema constând în modalitatea de obţinere şi în stabilitatea acesteia. În funcţie de caracterul

factorilor care condiţionează sau favorizează sporurile de producţie sau de venit naţional, se pot

obţine multiple tipuri de creştere economică (Figura 1.1):

1. Creştere economică extensivă – este caracterizată prin contribuţia preponderentă (peste

55 la sută) a laturilor cantitative ale factorilor la modificarea (majorarea) Produsului Naţional

Brut sau a altui indicator macroeconomic. Acest tip de creştere economică este specific ţărilor

care înregistrează un nivel economic relativ scăzut, aflându-se în incapacitatea de a-şi valorifica

eficient şi integral potenţialul de resurse materiale şi umane. Acest tip de creştere mizează pe

acumulări susţinute, fundamentate pe un amplu efort investiţional.

2. Creştere economică intensivă – este specifică ţărilor cu economie avansată, cu o

structură diversificată, în care creşterea economică îşi are sursa (în proporţie de peste 55 la sută)

în acţiunea factorilor calitativi sau structurali. De obicei, creşterea intensivă succede creşterii

economice de tip extensiv, deoarece, odată realizate investiţii masive, se vor obţine rezultate şi

prin antrenarea aspectelor de ordin calitativ şi structural ale celorlalţi factori implicaţi.

3. Creştere economică intermediară – este creşterea economică care se obţine în

rezultatul contribuţiei similare a laturilor cantitative şi calitative ale factorilor care au generat-o.

23

Deci, putem observa că există diverse posibilităţi de a stimula creşterea economică, fie pe

cale intensivă, fie pe cale extensivă, fie optându-se în favoarea unei coroborări a celor două. În

orice condiţii, ideală ar fi cea de-a treia variantă, în care să fie utilizate eficient toate resursele.

CE – creştere economică de tip extensiv

CI – creştere economică de tip intensiv

CM – creştere economică de tip mixt

sau intermediar

F. cantitativi

Figura 1.1 Creşterea economică în funcţie de tipul factorilor care o condiţionează

Sursa: elaborată de autor

În continuarea ideilor anterioare, menţionăm că există multiple situaţii în care se

confundă creşterea economică cu fluctuaţiile temporare ale economiei (în special reflectate ca

dinamică a Produsului Intern Brut). Spre exemplu, aplicarea politicilor monetare şi fiscale

expansioniste poate conduce la eliminarea decalajelor recesioniste şi, ca rezultat, pe termen scurt,

la creşterea PIB-ului. Pe de altă parte, teoria economică promovează unanim ideea că creşterea

economică presupune o creştere a output-ului datorită modificării ofertei de factori de producţie

(resurse umane, capital) şi/sau a creşterii productivităţi factorilor (majorarea eficienţei utilizării

factorilor de producţie: output-ul care revine pe o unitate de input).

Astfel, creşterea economică se poate realiza prin folosirea mai eficientă a resurselor

existente şi/sau prin sporirea capacităţii de producţie a unei economii naţionale. Ea facilitează, de

asemenea, redistribuirea venitului între oameni în societate, în ansamblul ei. Efectele cumulative,

chiar şi cu diferenţe mici ale ratelor de creştere, devin mari pe perioade de un deceniu sau chiar

mai mult. Este de altfel mult mai uşoară redistribuirea venitului într-o societate dinamică, în

creştere, decât într-una statică. Costul de oportunitate al creşterii este deplasarea resurselor

financiare disponibile ale agenţilor economici şi populaţiei de la consumul curent către formarea

de capital.

Procesul de creştere economică este în dependenţă de o serie de factori cu acţiune

diversă, al căror comportament nu este întotdeauna cel previzionat. În acest sens, intervin

anumite modele, bazate pe construcţii logico-matematice, care evidenţiază (prin sisteme de

ecuaţii) ansamblul de factori care contribuie la creşterea producţiei sau a venitului naţional şi

care pot fi utilizate pentru analiza evoluţiilor economice viitoare (Anexa 1).

CE

CM CI

F. c

alita

tivi

Dezvoltare economică

actuală

24

Într-un fel sau altul, caracterul operaţional al modelelor menţionate rămâne limitat, ele

nefiind aplicate în totalitate în fundamentarea deciziilor macroeconomice (şi, cu atât mai puţin, al

celor luate la nivel microeconomic). Ele reprezintă modele matematice, care descoperă doar

latura cantitativă a creşterii economice sau, mai degrabă, doar o măsoară, o cuantifică. Mai utile,

în această ordine de idei, sunt modelele calitative, care ar furniza soluţii de obţinere a creşterii

economice şi care ar ţine cont de specificul relaţiilor care se manifestă în cadrul economic

naţional. Aceste modele, în ciuda faptului că sunt universal recunoscute, se limitează la

agregarea rezultatelor, nu şi la oferirea de soluţii cu privire la instrumentele economice

(bugetare, monetare, valutare, etc.) care trebuiesc antrenate.

Revigorarea interesului mediului ştiinţific pentru creşterea economică, atestată începând

cu mijlocul anilor ’80 ai sec. trecut, au determinat dezvoltarea unor noi modele care se regăsesc

sub denumirea generică de „teoria creşterii economice endogene”. Această teorie a fost expusă în

modelele elaborate de Paul Romer [106], R. Barro şi X. Sala-i-Martin [39]. Pe lângă factorii

esenţiali ai procesului de creştere economică, ei mai adaugă un factor care vizează creşterea

economică endogenă prin progresul tehnic. În acest context, noile teorii privind creşterea

economică dau o abordare nouă procesului de creştere economică, reliefându-i şi aspectele

calitative. Astfel, se vorbeşte despre tehnologie ca despre o variabilă endogenă care răspunde la

noile realităţi apărute pe piaţă, despre faptul că investiţiile în capitalul uman, educaţie, cercetare-

dezvoltare, etc. conferă externalităţi pozitive.

Modelele creşterii economice endogene pot fi grupate în modele cu sau fără cercetare-

dezvoltare, adică acelea în care se stimulează creşterea economică în lipsa progresului tehnic

(modelele AK) şi respectiv cele potrivit cărora progresul tehnic este rezultatul activităţii

economice desfăşurate în sectorul de cercetare-dezvoltare al ţărilor dezvoltate. Deoarece teoria

creşterii economice exogene susţine ipoteza randamentelor marginale descrescătoare, calea cea

mai simplă de a o abandona o constituie imaginarea unei funcţii de producţie agregate (Y=AK)

care presupune randamente marginale constante. Astfel, chiar în absenţa progresului tehnic, rata

de creştere economică pe termen lung este întotdeauna pozitivă.

Cauzele care determină situaţia prin care capitalul înregistrează randamente crescătoare

pot fi prezentate astfel [35]:

- învăţarea prin practică şi difuzarea cunoştinţelor elimină tendinţa spre randamente

descrescătoare;

- acumularea capitalului generează externalităţi tehnologice pozitive;

- prin ameliorarea educaţiei şi a formării profesionale, fiecare individ măreşte stocul de

capital uman al unei ţări, ceea ce generează creşterea productivităţii naţionale;

25

- inovaţiile tehnologice şi cheltuielile de cercetare-dezvoltare permit, de asemenea,

realizarea unei creşteri economice susţinute.

Legătura dintre teoria şi practica economică şi financiară este asigurată de politicile de

creştere economică formulate de către cei care exercită autoritatea publică. În acest sens, există

două opţiuni strategice: statul fie intervine în activitatea economică, devenind el însuşi un „agent

economic” preocupat de creşterea sa, fie alege calea liberalismului, unde va avea un rol

economic diminuat, în favoarea liberei iniţiative a întreprinzătorilor privaţi. Politica de creştere

economică a statului, fiind unica modalitate de intervenţie a statului în economie, dar şi o

expresie a funcţiilor sale economice, ar trebui să îmbine cele două opţiuni. În situaţiile când piaţa

nu dispune de mecanisme pentru a-şi corecta eşecurile, statul, prin pârghii economice (mai exact

prin pârghii financiare, legate de procesul distribuirii şi redistribuirii venitului naţional) este

obligat să intervină în scopul asigurării condiţiilor unei dezvoltări economice corespunzătoare

(însă intervenţia nu trebuie să aibă un caracter „brutal”, ci bazată pe legile economiei de piaţă,

utilizând mecanisme fiscale, bugetare sau monetar-creditare).

Totodată, problema intervenţiei sau a non-intervenţiei statului în economie a fost

ireversibil depăşită, chestiunea care se pune în discuţie este legată exclusiv de modalitatea de

intervenţie sau de acţiune pentru a atinge rezultatele dorite de guvern. Astfel, rolul statului este

de a asigura o stabilitate la macro-nivel. Este vorba nu doar despre stabilitate economică, legată

de echilibre monetare, valutare sau bugetare, ci şi de asigurarea echilibrului în plan social,

ecologic şi instituţional. Or, creşterea economică obţinută în baza parametrilor unei dezvoltări

durabile se poate obţine doar cu concursul statului. În acest context, preocuparea statului pentru

viitor ar fi crearea premiselor, favorizarea şi stimularea unei creşteri economice stabile şi cu

caracter durabil. Actualmente, judecând după experienţa ţărilor avansate din punct de vedere

economic, tehnologic, dar şi al potenţialului de resurse umane, aceasta este cheia de depăşire a

problemelor prezentului şi de orientare spre viitor a activităţilor ce ţin de dezvoltarea economiei

naţionale. Astfel, strategiile care urmează a fi elaborate şi implementate ar trebui să pornească de

pe aceste poziţii şi să continue cu acţiuni concentrate spre atingerea dezideratului fixat. În acest

sens, prezenta lucrare optează, în mod expres, pentru ca intervenţia statului să se realizeze doar

în numele atingerii unei creşteri economice durabile şi doar prin antrenarea mecanismelor

specifice finanţelor publice, aceasta fiind, în opinia noastră, poate cea mai eficientă modalitate de

realizare a unei dezvoltări economico-sociale stabile.

Conform abordărilor creşterii economice endogene, intervenţia statului este justificabilă

dacă determină randamente crescătoare de scară ale activităţilor economice şi, în consecinţă,

implică un proces de creştere economică. Această intervenţie se poate manifesta prin:

26

a. crearea unui cadru legislativ care să asigure un climat de afaceri concurenţial, de

piaţă;

b. subvenţionarea activităţilor generatoare de externalităţi pozitive;

c. taxarea activităţilor care conduc la externalităţi negative;

d. crearea mecanismelor de stimulare şi de implementare a inovaţiilor (licenţe, brevete,

know-how-uri);

e. dezvoltarea de proiecte în ceea ce priveşte crearea unei infrastructuri adecvate

(comunicaţii, transport, obiective cu destinaţie socială, etc.);

f. promovarea şi susţinerea investiţiei în educaţie;

g. preocuparea faţă de componenta ecologică a procesului de creştere economică

(stimularea agenţilor economici care realizează investiţii în tehnologii non-poluante);

h. stimularea domeniilor de activitate care au la bază dezvoltarea tehnologiilor şi

componente de „economie informaţională”.

Noile abordări teoretice privind factorul instituţional asupra procesului de creştere

economică fac distincţie între „instituţiile economice” şi „instituţiile politice” [31, p. 909],

reprezentând reglementări, bariere de intrare, dar şi aspecte cu caracter pur politic ale vieţii

sociale, care influenţează factorul economic.

Realităţile economice contemporane sugerează din ce în ce mai mult că creşterea

economică este influenţată într-o măsură determinantă de tehnologie, cercetare-dezvoltare şi

inovaţie (Romer, 1986) [104]. În principiu, atât modelul lui Solow, cât şi modelele de creştere

economică elaborate mai recent, admit faptul că inovaţia este "cheia" spre creştere economică.

Deoarece inovaţia presupune investiţii şi se poate realiza doar prin investiţii, putem afirma că

investiţiile sunt motorul creşterii economice. Schimbările teoretice de abordare a procesului de

creştere economică şi a factorilor ce o determină a condus la modificarea paradigmei privind

posibilităţile de obţinere a creşterii economice. Iniţial se pornea de la anumite bariere (fiscale) şi

o relativă ostilitate faţă de investiţiile străine directe, exercitarea unui control guvernamental

asupra activităţilor locale şi subvenţionarea, într-o mare măsură, a acestor activităţi, rate de

schimb fixe (uneori la un nivel care supraevalua moneda naţională), importuri restricţionate (de

regulă, reglementate prin licenţă). Abordarea contemporană presupune că ar trebui evitată o

protecţie prea intensă a pieţelor interne, fără a se renunţa la protecţia care trebuie acordată

sectoarelor care au posibilitatea de a duce la obţinerea unor avantaje comparative, însă doar

pentru o perioadă scurtă de timp. Astfel, se pune accentul pe concurenţă, deoarece, stimularea

competiţiei este o importantă cale de susţinere a eficienţei şi inovaţiei – generatoare de creştere

economică.

27

În condiţiile acceptării caracterului epuizabil al factorilor de producţie tradiţionali, noile

realităţi economice pun în valoare resurse neconvenţionale (inepuizabile), cum sunt potenţialul

de cunoaştere şi capacitatea inovatoare a capitalului uman/intelectual. Or, resursele umane şi

tehnologiile noi, coroborate cu capacitatea inovatoare şi de generare a beneficiilor viitoare a

investiţiilor reprezintă coordonatele esenţiale ale procesului de creştere economică, ce poate fi

încadrat în principiile de dezvoltare durabilă specifice economiei mondiale contemporane. Dacă intervenţia statului în cadrul procesului de realizare a creşterii economice nu poate

fi pusă la îndoială, atunci nici nu putem nega că acest fapt se poate realiza doar prin promovarea

unei politici de creştere economică adaptată necesităţilor şi exigenţelor naţionale, în contextul

economic regional şi internaţional. Accentul nu se pune asupra intervenţiei propriu-zise a

factorului public, ci asupra reconsiderării mecanismelor de intervenţie, prin excluderea sau

diminuarea rolului instrumentelor depăşite sau care şi-au demonstrat limitele şi, totodată, prin

utilizarea sau antrenarea pregnantă a instrumentelor insuficient utilizate în trecut, dar care oferă

perspective pentru viitor.

Instrumentele utilizate de către factorii publici de decizie vor fi în funcţie de obiectivele

scontate de către aceştia şi în dependenţă de resursele care ar putea fi orientate în acest scop. În

această ordine de idei, ar fi indicat să se precizeze care sunt coordonatele generale de care ar

trebui să ţină cont autorităţile publice în domeniul politicii de creştere economică:

- majorarea (absolută şi relativă) a Produsului Intern Brut, a venitului naţional sau

a altor indicatori macroeconomici de rezultate (la nivel naţional şi/sau pe ramuri);

- fixarea unor obiective de dezvoltare pe termen lung, care să permită realizarea

scopurilor finale: ridicarea calităţii vieţii, bunăstare materială şi spirituală, pe fundalul

unui mediu durabil;

- identificarea, orientarea, dimensionarea resurselor şi determinarea celor mai

raţionale şi eficiente variante de utilizare a factorilor de producţie necesari pentru

atingerea obiectivelor trasate;

- realizarea unor transformări de ordin calitativ (structural), menite să asigure

modernizarea economiei naţionale prin:

– realizarea unei structuri pe ramuri şi în aspect teritorial a economiei, în

strictă concordanţă cu exigenţele şi posibilităţile de dezvoltare economică specifice;

– modernizarea tehnico-ştiinţifică şi economico-organizatorică a aparatului

de producţie;

– perfecţionarea mecanismului economic de piaţă şi a pârghiilor folosite

pentru realizarea funcţiilor şi sarcinilor statului.

28

- elaborarea strategiilor şi a programelor de acţiune, în concordanţă cu obiectivele

fixate şi opţiunea factorilor de decizie publici;

- promovarea unui sistem echitabil de repartizare a rezultatelor degajate de

procesul de creştere economică. Finalitatea socială a creşterii economice, reliefată prin

majorarea bunăstării sociale şi a calităţii vieţii, presupune nu numai o tendinţă continuu

ascendentă a produsului naţional, ci şi repartizarea echitabilă a acestuia, care să

preîntâmpine şi să diminueze polarizarea socială;

- echilibru între efectele imediate şi cele pe termen lung ale creşterii economice,

evitându-se atât disparităţile sociale provocate de preocuparea excesivă pentru sporirea

imediată a producţiei, cât şi riscurile reducerii ratelor de creştere în viitor prin

suprasolicitarea resurselor în prezent. Dată fiind complexitatea procesului de creştere

economică şi amploarea efectelor pe care le generează, efectele acestuia nu se fac

remarcate de o manieră spectaculoasă pe termen scurt (fiind victime ale distribuţiei

imediate a rezultatelor obţinute), însă, prin aplicare corectă, efectele creşterii se vor

manifesta pe termen lung;

Cel mai dificil este de a asigura demersul necesar unui exerciţiu de modernizare

structurală a economiei. Totodată, nu este mai puţin importantă neglijarea problemelor de

distribuţie a rezultatelor economice. Abordarea potrivit căreia este suficientă creşterea produsului

naţional, nu este corectă, fiind chiar „dăunătoare pentru creşterea durabilă, întrucât influenţează

negativ chiar bazele acesteia – respectiv stimularea preocupărilor pentru autoperfecţionarea

factorului uman şi participarea acestuia la efortul de creştere economică” [35].

Reuşita politicii de creştere economică depinde, într-o măsură covârşitoare, anume de

pârghiile şi instrumentele care sunt puse în funcţiune, deoarece, prin intermediul acestora,

politica de creştere economică promovată de către stat devine într-adevăr funcţională. Decizia

asupra oportunităţii utilizării unor instrumente sau a unei modalităţi de stimulare a creşterii

economice revine factorilor decidenţi, care trebuie să fie conştienţi că deciziile lor influenţează

comportamentul subiecţilor antrenaţi în realizarea politicii de creştere economică (agenţi

economici, contribuabili). Prin urmare, autorităţile publice, pe lângă acţiunile cu caracter social-

economic şi financiar, ar trebui să deruleze şi o serie de activităţi care ar explica populaţiei

adevăratele costuri ale creşterii economice, deoarece nu este un secret că perspectiva unui viitor

mai bun se fundamentează pe sacrificiul din consumul curent, care este un cost primar al creşterii

resimţit imediat. În acest sens, este necesar ca să fie evaluat impactul mecanismelor de

intervenţie, astfel încât ele să nu provoace efecte adverse, care ar periclita, dacă nu creşterea

economică în sine, cel puţin realizarea sa prin dezvoltare durabilă. La determinarea

29

instrumentelor care vor fi utilizate se vor analiza nu doar efectele fiecărui instrument separat, ci a

totalităţii acestora, pentru a evita eventualele discrepanţe sau incompatibilităţi, generate de

interacţiunea unor mecanisme cu influenţă diferită sau chiar de sens opus. De asemenea, este

absolut necesar să se ţină cont şi de costul de oportunitate al resurselor necesare punerii în

funcţiune a instrumentelor de intervenţie.

Instrumentele politicii de creştere economică pot fi delimitate în:

- Instrumente economice – au caracter economico-financiar, având un impact

puternic şi sunt folosite pe scară largă;

- Instrumente administrative – la care se apelează atunci când se impune

elaborarea unor directive sau dispoziţii;

- Instrumente moral-educative – contribuie la formarea unei atitudini şi a unui

comportament compatibil cu exigenţele unei creşteri economice durabile;

- Instrumente juridico-instituţionale – evidenţiate de ansamblul normelor şi

regulilor care asigură cadrul legal aplicării politicii de creştere economică, precum şi de

totalitatea instituţiilor abilitate în promovarea şi aplicarea măsurilor ce ţin de creştere

economică prin dezvoltare durabilă.

În continuarea acestui studiu, ne vom referi la instrumentele economice ale politicii de

creştere economică, menţionând totodată şi importanţa deosebită a celorlaltor instrumente,

pornind de la premisa că un singur set de instrumente (aplicate în mod izolat) nu va putea da un

randament înalt decât dacă îi vor fi asigurate anumite condiţii din partea altor mecanisme care

urmează a fi antrenate.

În cadrul instrumentelor cu caracter economic pot fi evidenţiate instrumente bugetare,

monetare, valutare, politica de preţuri şi a veniturilor.

Instrumentele bugetare – fiscalitatea, deficitul bugetar, datoria publică, cheltuielile

publice – înglobează o serie de pârghii pe care le poate utiliza statul în scopul realizării creşterii

economice scontate. Ele au un profund caracter financiar, fiind, de fapt, expresia finanţelor

publice şi a mecanismului financiar public.

Indiscutabil, fiscalitatea este „vârful de lance” al instrumentelor bugetare, în calitate de

parte integrantă a mecanismului financiar public. Fiscalitatea este reliefată, în principal, de

elemente ce vizează metodele de stabilire, percepere şi colectare a impozitelor, taxelor şi a altor

obligaţiuni faţă de buget. Activitatea de percepere a impozitelor şi taxelor este una prioritară

pentru orice stat, ea încadrându-se într-un raţionament cu privire la dreptul statului la o parte din

veniturile obţinute de cetăţenii săi. Astfel, statul, în calitate de verigă care a contribuit, chiar şi

indirect, la obţinerea de venituri de către contribuabili, a instituit dreptul exclusiv al autorităţilor

30

publice de a le impune, în vederea acoperirii cheltuielilor sale sau a finanţării diferitor proiecte

de investiţii. Dar problema care se pune este determinarea măsurii în care fiscalitatea are un

impact negativ asupra dezvoltării viitoare a activităţii agentului economic, după ce acesta şi-a

stins toate obligaţiunile fiscale. În acest context, a apărut necesitatea dezvoltării unor noi metode

de impozitare şi aşezare a sarcinilor fiscale, care ar răspunde mai bine solicitărilor

managementului public în materie de echitate şi egalitate fiscală prin şi în faţa impozitelor.

Fiscalitatea influenţează procesul de creştere economică cel puţin din două puncte de

vedere:

− pe de o parte, impozitele şi taxele achitate diminuează veniturile ce rămân la

dispoziţia contribuabililor, ele căpătând astfel noi dimensiuni, fapt care influenţează

cererea de bunuri, dar şi de capital;

− pe de altă parte, colectarea de impozite şi taxe asigură formarea resurselor financiare

ale statului, care sunt utilizate şi pentru susţinerea politicii de creştere economică.

Ţinând cont de faptul că, într-o măsură dominantă, statul este cel care se preocupă de

realizarea unei creşteri economice durabile, cea de-a doua coordonată capătă dimensiuni mult

mai semnificative. De aici reiese că este necesar să existe o proporţie bine pusă la punct între

resursele atrase prin impozitare şi resursele rămase la dispoziţia agenţilor economici sau a

persoanelor fizice, chiar şi dacă presupunem că toţi subiecţii antrenaţi le vor canaliza spre

atingerea dezideratului comun de creştere economică. Aici intervine, de asemenea, şi necesitatea

unor aşezări echitabile a impozitelor pe categorii de contribuabili, pornind de la determinarea

unei presiuni fiscale adecvate şi de la menţinerea unui climat de stabilitate fiscală, făcându-se

abstracţie de factorii conjuncturali. Dacă se respectă condiţiile menţionate anterior, fiscalitatea va

avea un caracter stimulator şi va impulsiona procesul de creştere economică pe termen lung,

deoarece nu putem aprecia corect randamentul unor măsuri de ordin fiscal decât prin abordarea

dinamică a acestora.

Deficitul bugetar se înscrie în gestiunea financiară publică modernă, el fiind conceput,

prin excelenţă, ca având caracter de stimulare a activităţilor economice productive, prin

stimularea consumului public. Totodată, aprobarea unui buget deficitar este eficientă dacă

deficitul nu depăşeşte un anumit nivel, materializat într-o cotă anumită din PIB (de obicei, de

până la 3 la sută). Însă existenţa unui deficit nu va genera apriori o creştere economică, ci doar

în cazul când resursele financiare publice vor fi direcţionate spre acest scop (cheltuieli pentru

acţiuni economice ce asigură creşterea PIB-ului, măsuri menite să majoreze baza fiscală viitoare,

etc.). În majoritatea absolută a situaţiilor în care statelor le este specific un buget deficitar, ele au

şi o datorie publică semnificativă. Astfel, pentru a acoperi deficitul bugetar, se recurge la

31

îndatorare (internă sau externă), fapt care va conduce inevitabil la creşterea poverii financiare pe

termen lung, ceea ce nu se înscrie nicidecum în tiparul „egalităţii şanselor” prevăzute pentru o

creştere durabilă. Încheierea bugetelor deficitare şi contractarea datoriei publice fac parte dintr-

un cerc vicios al cărui gestiune este deosebit de complicată pentru factorii de decizie

guvernamentali. În acest context, nu se poate miza decât în anumite limite restrânse pe deficitul

bugetar şi pe datoria publică în calitate de factori de creştere economică, utilizarea lor fiind în

legătură cu eficienţa utilizării resurselor şi având un grad apreciabil de risc.

Cheltuielile bugetare pot servi drept instrumente de stimulate a creşterii economice doar

dacă sunt orientate spre finanţarea unor activităţi productive, de perfecţionare a forţei de muncă

sau de protecţie a mediului, spre investiţii în infrastructură sau în activităţile de cercetare-

dezvoltare. Totodată, cheltuielile publice pot influenţa direct sau indirect consumul public sau

privat, precum şi dezvoltarea producţiei în anumite sectoare. Prin caracterul lor, ele răspund unor

cerinţe de creştere durabilă doar cu condiţia utilizării eficiente şi a respectării criteriilor de

oportunitate.

Instrumentele monetare sunt materializate prin acţiunile autorităţii monetare asupra

masei monetare în circulaţie, menite să asigure stabilitatea macroeconomică sau alte obiective

mai mult sau mai puţin conjuncturale. Rata dobânzii, rata rezervelor obligatorii, cursul valutar,

etc. sunt variabile care servesc pentru a crea sau a mobiliza resursele financiare necesare

realizării demersului de creştere economică. Astfel nivelul ratei dobânzii şi al ratei rezervelor

obligatorii influenţează cererea de credite a agenţilor economici, credite care urmează a fi

investite în activităţi productive şi care au rolul de a asigura o creştere economică la nivel de

întreprindere, resimţită ulterior şi la nivelul economiei naţionale. Pe de altă parte, rata dobânzii

poate fi utilizată şi ca instrument de diminuare a expansiunii creditului, reducându-se unele

tendinţe inflaţioniste. Rata dobânzii este poate factorul cel mai important în cadrul deciziei de

economisire, fenomen cu o importanţă deosebită pentru creşterea economică durabilă. Stimulând

economisirea, prin intermediul sistemului bancar şi al pieţei de capital, pot fi mobilizate sume

importante de bani, care, în cazul acordării unor facilităţi fiscale sau de altă natură, pot fi

canalizare spre finanţarea unor acţiuni încadrate în profilul dezvoltării durabile. Or, este practic

imposibil ca vreun agent economic să aibă capacitatea şi forţa financiară să se implice în astfel

de proiecte în mod independent. Utilizând acest mecanism, statul poate fi degrevat de anumite

„obligaţii”, realizarea cărora poate fi făcută cu concursul agenţilor economici sau în cadrul

parteneriatului public-privat.

Cursul de schimb valutar are o influenţă pronunţată asupra politicii de creştere

economică, el fiind instrumentul care are un impact extraordinar asupra activităţilor economice

32

care au tangenţe cu comerţul exterior. Prin urmare, deprecierea monedei naţionale poate crea

avantaje concurenţiale pentru exportatori, se va stimula exportul şi, implicit, va fi majorată

producţia de bunuri şi servicii. Pe de altă parte, aprecierea monedei naţionale limitează exportul,

impulsionând importurile. Astfel, cu toate că pe termen scurt autorităţile monetare pot „jongla”

cu rata de schimb, acest fapt trebuie să se producă în anumite limite. Cursul valutar, cu toate că

are capacitatea de a stimula producţia, impune întotdeauna un preţ pe care cineva îl va plăti, efort

materializat în pierderile suportate fie de către importatori, fie de către exportatori, fie de către

întreaga populaţie, prin bunurile şi serviciile consumate.

Politica de preţuri şi venituri vizează, în principal, menţinerea stabilităţii preţurilor şi

diminuarea (stabilizarea) inflaţiei. Stabilitatea preţurilor are un rol primordial în realizarea

dezideratului de creştere economică, căci doar o dinamică stabilă sau, cel puţin, previzibilă a

preţurilor poate asigura exerciţiul unei dezvoltări ulterioare sigure. Instabilitatea preţurilor

generează incertitudine pe termen lung, fapt care face imposibile investiţiile de durată, decât în

condiţii de risc înalt. Statul poate interveni în politica de preţuri prin supravegherea salariilor (în

special a salariilor lucrătorilor bugetari, dar şi a celor din sectorul privat, prin reglementări ale

salariului minim). Astfel, există o goană perpetuă între indicele preţurilor şi indexarea salariilor,

care ulterior va genera noi costuri de producţie resimţite în majorarea preţurilor mărfurilor.

Observăm, deci, că creşterea economică este un proces foarte complicat, cu implicaţii multiple,

care considerăm că ar trebui lăsat, în cea mai mare parte, în sarcina mecanismelor pieţei, statul

având sarcina de a interveni asupra repartizării veniturilor, asigurând o anumită protecţie socială,

dar şi de a menţine în rândul agenţilor economici interesul pentru dezvoltarea activităţilor

economice şi sociale.

Instrumentele economice utilizate în cadrul politicii de creştere economică (Anexa 2) sunt

eficiente doar dacă sunt corelate între ele, iar interacţiunea lor este anticipată corect. În

consecinţă, utilizate adecvat, ele pot stimula activităţile economice, materializând astfel influenţa

elementelor mecanismului financiar public, a autorităţilor şi instituţiilor statului asupra

procesului de obţinere a unei creşteri economice fundamentată pe principii durabile. În literatura

de specialitate există mai multe sugestii referitoare la corectitudinea şi oportunitatea aplicării

instrumentelor de stimulare a creşterii economice, existând posibilitatea sintetizării acestora prin

câteva principii de care trebuie să se ţină seama în selectarea instrumentelor care urmează a fi

utilizate:

- Principiul coerenţei şi interdependenţei – care presupune o anumită complementaritate a

instrumentelor utilizate, în vederea obţinerii unor efecte comune superioare;

33

- Principiul compatibilităţii cu obiectivele urmărite – comportă existenţa unei convergenţe

între specificul obiectivelor şi caracteristicile instrumentelor selectate;

- Principiul avantajului comparativ – potrivit căruia alegerea instrumentelor se realizează

în funcţie de costul promovării lor şi efectele obţinute (raportul „efect/efort”).

Procesul de creştere economică îşi are ramificaţiile în toate domeniile vieţii economice şi

sociale ale unei societăţi şi, prin urmare, efectele pe termen lung ale acestuia cuprind totalitatea

aspectelor esenţiale ale acesteia. Dificultăţile apar în momentul determinării modalităţii şi a

posibilităţilor de obţinere a unor rezultate superioare într-un orizont de timp relativ scurt.

Multitudinea de instrumente, mecanisme şi pârghii care pot fi antrenate în vederea obţinerii şi

stimulării creşterii economice pot fi sintetizate în două grupuri mari:

1. Instrumente de obţinere a creşterii economice prin stimularea cererii agregate

Referindu-ne la opţiunile care trebuiesc luate în vedere pentru asigurarea unei creşteri

economice pe termen scurt, este necesar să menţionăm variaţiile în sens ascendent ale cererii

agregate (totalitatea cheltuielilor pentru bunuri şi servicii într-o economie). Cheltuielile care

alcătuiesc cererea agregată pot fi sintetizate în felul următor: cheltuieli pentru consumul

individual (C), cheltuielile pentru investiţii ale întreprinderilor (I), cheltuielile autorităţilor

publice (G), cheltuielile efectuate de străinătate sau exportul (X) şi cheltuielile aferente bunurilor

importate (M), corelaţia dintre acestea fiind redată prin relaţia 1.1.

CA = C + I + G + X – M (1.1)

Creşterea cererii de produse pe piaţă stimulează firmele să-şi sporească producţia, prin

diminuarea capacităţilor de producţie utilizate insuficient şi printr-o antrenare mai eficientă a

resurselor umane şi financiare în cadrul procesului de producţie. Putem menţiona că, pe termen

scurt, cererea agregată şi producţia sunt direct proporţionale. Pe termen lung însă, oricât de

rapidă ar fi creşterea cererii agregate, ea nu este suficientă pentru a susţine o creştere economică

stabilă. În concepţia keynesistă, cererea rezultată din mecanismele spontane ale pieţei este

insuficientă pentru a asigura ocuparea deplină a forţei de muncă şi creşterea economică. Statului

îi revine un rol corector pentru a stimula cererea efectivă. Tendinţa de scădere a cererii din

diverse motive (fiscalitate excesivă, creşterea preţurilor şi a şomajului, rata dobânzii înaltă, etc.)

trebuie temperată de autoritatea guvernamentală prin acţiuni menite să determine o majorare a

consumului (privat şi public) şi a investiţiilor.

Dinamica cererii de consum depinde de venitul disponibil al populaţiei şi de înclinaţia

spre consum; în perioade de recesiune şi criză, cererea agregată scade, generând şi scăderea

producţiei, restrângerea afacerilor şi a veniturilor. Diminuarea cererii determină o limitare a

inflaţiei şi o stopare a creşterii preţurilor, dar, în acelaşi timp, se reduce gradul de utilizare a

34

capacităţilor de producţie, cresc costurile şi se extinde şomajul. Creşterea cererii agregate

conduce la majorarea preturilor şi stimulează producţia de bunuri şi servicii în economie.

Printre instrumentele de stimulare a cererii agregate se regăsesc:

- reducerea ratei dobânzii de referinţă;

- stimularea expansiunii creditelor în economie;

- creşterea masei monetare;

- majorarea cheltuielilor publice;

- creşterea cuantumului plăţilor transferabile;

- diminuarea fiscalităţii, etc.

2. Instrumente de obţinere a creşterii economice prin stimularea ofertei agregate

Concepţia clasică atribuie mecanismelor pieţei rolul de reglator al vieţii economice şi

recunoaşte rolul prioritar al producţiei în cadrul activităţii economice. În conformitate cu

concepţia neoliberală, politica de creştere economică prin stimularea ofertei pune accent pe

factorii ai căror acţiune şi utilizare eficientă poate determina creşterea producţiei. Se porneşte de

la premisa că prin creşterea producţiei şi a ofertei pot fi rezolvate problemele creşterii economice

şi se poate obţine creşterea bunăstării şi ameliorarea calităţii vieţii, în general. Orientarea

instrumentelor politicii de creştere economică spre ofertă s-a înregistrat la începutul anilor '80 în

Statele Unite ale Americii, drept o consecinţă a revenirii la economia clasică şi la principiile

acesteia şi a renunţării parţiale la ideile promovate de Keynes.

Instrumentele la care apelează politica de creştere economică prin stimularea ofertei

vizează toate mijloacele prin care agenţii economici şi întreprinzătorii sunt stimulaţi să majoreze

producţia şi, implicit, oferta de bunuri şi servicii din cadrul economiei naţionale. Printre factorii

şi instrumentele primordiale care au capacitatea de a asigura o expansiune a produsului naţional

prin stimularea ofertei, putem menţiona următoarele:

- stimularea economiilor şi a investiţiilor interne;

- elaborarea şi implementarea unor strategii coerente de atragere a investiţiilor

străine;

- diminuarea fiscalităţii (în special a impozitelor directe);

- diminuarea contribuţiilor sociale şi a impozitului pe venit, în scopul asigurării

condiţiilor pentru a creşte gradul de ocupare a forţei de muncă;

- acordarea subvenţiilor şi ajutoarelor de stat (pentru anumite ramuri);

- liberalizarea economiei (inclusiv prin crearea unui sistem transparent de

intrare/ieşire a producătorilor pe/de pe piaţă);

35

- consolidarea unei stabilităţi legislative şi a unui mediu instituţional public

adecvat;

- fundamentarea unui mediu de afaceri stabil şi concurenţial;

- eliminarea sau diminuarea efectelor externalităţilor negative, etc.

Indiferente de pârghiile şi de multitudinea de instrumente care pot fi utilizate în vederea

stimulării ofertei, creşterea producţiei nu este capabilă să absoarbă toate problemele şi

dezechilibrele din economie. Ofertei de bunuri şi servicii trebuie să-i corespundă o cerere pe

măsură, deoarece, dacă oferta nu-şi găseşte piaţă de desfacere, atunci creşterea producţiei,

nefiind un scop în sine, rămâne o ţintă fără nici o finalitate. Anume din aceste motive este

necesară o corelare şi o îmbinare armonioasă a modalităţilor şi instrumentelor de obţinere a

creşterii economice atât prin stimularea ofertei, cât şi prin stimularea cererii agregate. Pe de altă

parte, nu este mai puţin adevărat că există instrumente care au o acţiune redusă şi o influenţă

latentă asupra procesului de creştere economică (subvenţii şi ajutoare de stat, etc.) şi, dimpotrivă,

există instrumente cu un impact prompt, vizibil şi foarte puternic asupra creşterii produsului

naţional (investiţiile, impozite, rata dobânzii, etc.). În prezenta lucrare am optat pentru o tratare

mai riguroasă a caracterului stimulator al economisirii şi investiţiilor asupra creşterii economice,

fără a diminua şi/sau a nega rolul şi impactul celorlaltor coordonate care urmăresc traducerea în

viaţă a obiectivelor politicii de creştere economică.

1.2 Repere conceptuale ale economisirii şi investiţiilor şi rolul acestora în realizarea

creşterii economice

Pentru a realiza exerciţiul unei creşteri economice certe şi rapide, este necesar de a se

întruni cel puţin trei condiţii esenţiale: activitate economică susţinută, progresul ştiinţei

(domeniul de cercetare-dezvoltare) şi creşterea (acumularea) capitalului. În continuarea acestei

lucrări, ne vom orienta spre prezentarea esenţei economice şi a importanţei acumulării de capital.

Procesul de economisire are o istorie îndelungată, avându-şi originile la începutul

civilizaţiei umane. Chiar şi omul primitiv, a cărei unică civilizaţie era cea agricolă, a

conştientizat necesitatea şi posibilitatea de a păstra o parte din producţia agricolă obţinută pentru

a fi valorificată în viitor. Valorificarea viza atât consumul propriu de bunuri, cât şi obţinerea de

avantaje (economice) suplimentare de la terţe persoane. Asemenea manifestări comportamentale

s-au extins odată cu apariţia diviziunii naturale şi sociale a muncii şi ca urmare a existenţei şi

fundamentării conceptului de proprietate privată asupra resurselor economice. Obţinerea de

valoare adăugată, acumularea şi repartizarea acesteia într-un mod care să ducă la sporirea

36

productivităţii viitoare pot fi abordate ca începuturile constituirii şi delimitării activităţilor

economice ca formă distinctă de activitate umană. Dacă facem abstracţie de un şir de factori de

natură genetică, psihologică şi sociologică, putem afirma că acumularea de capital a reprezentat

ideea care a canalizat efortul indivizilor spre dezvoltare economică şi socială.

Economisirea s-a manifestat şi a fost condiţionată, de-a lungul timpului, de două aspecte

principale:

a. ascetismul – în conformitate cu codul moral ascetic, este un merit de a consuma mai

puţin decât produci şi chiar mai puţin decât semenii tăi. Acest mod de viaţă a fost

promovat prin religie şi de diverse reguli de conduită morală;

b. dorinţa de îmbogăţire – manifestată iniţial ca un supra-consum sau un consum

ostentativ, valoarea adăugată a fost ulterior păstrată şi acumulată prin active care îi

confereau deţinătorului un statut social superior şi o putere economică mai mare.

Realităţile economice de la etapa de dezvoltare incipientă a raporturilor economice au

determinat ca acumularea de capital să se manifeste prin crearea de stocuri de produse agricole,

valori materiale, active cu valoare spirituală, etc. a cărei funcţie era atât rezultatul unor

caracteristici comportamentale şi morale care vizau un consum redus, cât şi predilecţia spre

opulenţă. Liberalismul economic clasic, reprezentat prin Adam Smith, David Ricardo, John

Stuart Mill, au oferit o nouă perspectivă procesului de economisire, apreciind că tot capitalul este

productiv şi că rezultă din economisire. În opinia lui J.S. Mill, toate mărfurile fac parte din

capital, din moment ce ele există şi valoarea acestora este dată de un proces productiv. Astfel, ei

promovează ideea că economisirea este actul de naştere al capitalului şi că fără economisire nu

este posibilă nici o acumulare de capital. Continuând studiile lui A. Smith, J.S. Mill a propus

definiţia bogăţiei drept stoc sau volum de capital economisit, ca pe o „totalitate a mijloacelor

acumulate şi deţinute de indivizi şi de comunităţi în vederea realizării obiectivelor lor” [100].

Accepţiunile contemporane cu privire la conceptul de economii au drept pilon central

definiţia dată de J. M. Keynes: „prin economii se înţelege surplusul venitului peste cheltuielile

pentru consum” [85]. Economii = Venit – Consum (1.2)

Prin urmare, „orice fel de îndoieli cu privire la înţelesul cuvântului economii trebuie să-şi

aibă originea în îndoieli cu privire la înţelesul fie al venitului, fie al consumului” [85].

Noţiunea de „economii” este abordată de Keynes ca un „rezultat al comportamentului co-

lectiv al consumatorilor individuali”. Însă, extrapolând comportamentul individualilor la com-

portamentul agenţilor economici, Keynes acreditează ideea că economiile sunt egale cu investiţi-

ile – acestea fiind un „rezultat al comportamentului colectiv al întreprinzătorilor individuali”. Ra-

ţionamentul său porneşte de la faptul că venitul este egal cu valoarea producţiei curente şi inves-

37

tiţiile curente sunt egale cu valoarea acelei părţi a producţiei curente care nu este consumată şi fi-

nalizează cu teza potrivit căreia „egalitatea dintre economii şi investiţii decurge în mod necesar”.

Pentru a-şi demonstra afirmaţiile, Keynes recurge la nişte categorii economice

fundamentale:

1. Cererea totală = Oferta totală (Y = O) (1.3)

2. Cererea totală este compusă din cererea de bunuri de consum (C) şi cererea de bunuri

de investiţii (I) (O = C +I) (1.4)

3. Venitul total înglobează consumul total (C) şi economiile (S) (Y = C + S) (1.5)

Astfel, volumul total al consumului şi al investiţiilor se echivalează cu volumul total al

consumului şi al economiilor: C + I = C + S. (1.6)

Simplificând ecuaţia de mai sus, I = S, rezultă egalitatea dintre economii şi investiţii din

gândirea clasicilor.

Întreaga logică a lui Keynes se fundamentează pe presupusa egalitate dintre cererea şi

oferta globală, egalitate care, chiar şi în opinia lui Keynes, nu este posibilă pe o perioadă scurtă

de timp. Prin urmare, putem desprinde ideea că nici economiile nu sunt egale cu investiţiile.

Atunci când o economie funcţionează la parametri înalţi ne apropiem de punctul de echilibru

(cerere = ofertă), ceea ce înseamnă că avem o rată a profitului ridicată, fapt care stimulează

activitatea investiţională; iar atunci când o economie se află în recesiune, profitul este în

descreştere şi există o diminuare a intensităţii activităţilor investiţionale.

Însă economiile totale nu se investesc în întregime, ci sunt acumulate de către persoanele

fizice şi juridice. Explicaţia faptului că o anumită parte din economiile totale este tezaurizată,

adică retrasă din circuitul financiar al plasamentelor şi conservată inactivă în formă monetară,

ţine de fenomenul preferinţei pentru lichiditate, fenomen relevat şi studiat de însuşi J.M. Keynes.

Această tezaurizare (L) poale fi considerată fie o diminuare a ofertei de fonduri, fie o sporire a

cererii de fonduri. Introducând un element nou, tezaurizarea, egalitatea iniţială dintre investiţii şi

economii trebuie interpretată de o manieră nouă, şi anume:

S – L = I (1.7), adică S = L + I (1.8)

Prin urmare, nu putem vorbi despre o egalitate perfectă între economii şi investiţii, nici

chiar ghidându-ne strict de teoriile keynes-iste. În acelaşi timp, doar abordarea simplificată

permite să considerăm că „economiile sunt egale cu investiţiile”, deoarece există o egalitate

statică între cheltuielile totale şi venitul global: C + I = C + S. (1.9)

Aceasta poate fi dezvoltată cu uşurinţă, prin includerea unor variabile suplimentare:

38

C + I = C + P + AM – L, (1.10)

Unde P reprezintă plasamente directe şi indirecte, AM – creaţia monetară, L –

tezaurizarea monetară.

Caracterul bilateral al tranzacţiilor de vânzare-cumpărare şi investiţiilor (vânzător şi

producător de echipamente şi utilaje, pe de o parte, şi consumator sau investitor în echipamente,

pe de altă parte) sugerează ideea că surplusul venitului peste consum (obţinut de producător) –

economii – nu poate fi diferit de majorarea stocului de echipamente – investiţii. Astfel, pornind

de la această logică, putem fi de acord cu aserţiunile lui Keynes, cel puţin din perspectiva

abordării matematice a categoriilor economice nominalizate.

Cert este că economiile (acumulările de capital ale populaţiei, inclusiv depunerile

bancare, precum şi profiturile disponibile ale agenţilor economici) reprezintă sursa principală de

finanţare a investiţiilor. Aceste două categorii economice au esenţe diferite: investiţiile –

reprezintă o cheltuială de resurse în scopul realizării de noi active sau de modernizare a celor

existente; economiile – reprezintă o resursă, un efect al procesului economic, pe seama căruia

cheltuiala investiţională poate fi efectuată. Economiile, prin esenţa lor, sunt în funcţie de consum

sau, altfel spus, decizia de economisire este condiţionată de decizia de a consuma. Menţionăm că

acest raţionament este valabil cu precădere în cazul persoanelor fizice, dar poate fi aplicat şi în

explicarea comportamentului (investiţional) al agenţilor economici. Decizia de a economisi şi

decizia de a investi sunt o opţiune individuală a subiecţilor economici, dar nu neapărat una

subiectivă, fiind rezultatul liberei alegeri a fiecăruia. Însă, cu toate că este o decizie liberă,

decizia de economisire nu este pe deplin independentă, fiind condiţionată de o succesiune de

opţiuni şi factori de care se ţine cont, printre care pot fi reliefate:

− nivelul venitului;

− caracteristici psihologice individuale;

− factori de natură socială, religioasă;

− înclinaţia spre consum;

− opţiunile investiţionale;

− costul de oportunitate al capitalului corelat cu riscul aferent proiectelor investiţionale;

− aşteptări subiective sau generalizate ale individului cu privire la evoluţia pieţei şi a

economiei în ansamblu, etc.

Aflându-se sub acţiunea continuă a unui cumul de factori, procesul de economisire este în

strânsă legătură cu conceptul de utilitate promovat de Alfred Marshall (sintetizatorul curentului

neoclasic de gândire economică). Conceptul de utilitate poate fi abordat atât la nivelul formării

economiilor, cât şi la nivelul activităţii investiţionale. Teoria lui A. Marshall sugerează faptul că

39

Cantitate

decizia de economisire este guvernată de faptul că individul consumator, considerat a fi suficient

de inteligent şi cu discernământ, îşi cheltuieşte venitul până în momentul când utilitatea margi-

nală devine egală cu zero. Restul venitului, care nu a fost utilizat pentru consum, se transformă

automat în economii. În teoria lui Marshall, punctul din care venitul se poate transforma în eco-

nomii, fără a atrage sacrificii din partea consumatorului individual, este punctul în care utilitatea

marginală începe să descrească. În acest punct, consumatorul ajunge la saturaţie. Modificarea

comportamentului subiectului care obţine venituri în raport cu fazele evoluţiei utilităţii marginale

şi, în consecinţă, modalitatea de formare a economiilor, este prezentată în Figura 1.2.

Figura 1.2. Formarea economiilor, prin prisma fazelor utilităţii marginale

Sursa: Adaptată de autor, conform teoriei lui A. Marshall

A – utilitatea marginală maximă;

B – utilitatea marginală nulă.

Modelul de mai sus nu exclude formarea de economii prin sacrificii, adică constituirea de

acumulări până în punctul în care utilitatea marginală este maximă. În acest sens, pot fi

delimitate trei zone separate:

I – individul orientează o parte din veniturile sale spre economii prin sacrificii;

II – individul orientează o parte din veniturile sale spre economii fără a realiza sacrificii;

III – veniturile individului se transformă automat în economii.

La nivelul activităţii investiţionale, conceptul de utilitate se transformă într-un prim

concept de eficienţă a investiţiilor. Opţiunea între a direcţiona venitul (economiile) spre consum

sau pentru investiţii este determinată de utilitatea totală pe care o poate obţine individul:

satisfacţii imediate din consum sau motivaţia unor satisfacţii ulterioare care vor fi realizate din

profiturile viitoare eventuale.

II III I

Util

itate

mar

gina

lă

A

B

40

Ideea de „economii prin sacrificii” este susţinută şi de către J.S. Mill, care menţionează că

„economisirea, absolut necesară, este mai uşoară pentru bogaţi şi dureroasă pentru săraci”.

Considerăm că această accepţiune este adevărată şi poate fi explicată, în mod exclusiv, prin

nivelul veniturilor, fiind valabilă atât la nivelul individualilor (acumulări diferite la nivelul

persoanelor fizice, în funcţie de veniturile disponibile), agenţilor economici (acumulări

diferenţiate de capital fix şi active ale pieţei monetare, în funcţie de dimensiunea afacerii şi

profitabilitatea acesteia), cât şi la nivelul entităţilor statale (rată a economisirii diferită, în funcţie

de nivelul de dezvoltare a economiei).

Explicarea realizării economiilor prin intermediul funcţiei utilităţii marginale dă o

imagine de ansamblu asupra problematicii „consum-economii”, doar o serie limitată de chestiuni

neregăsindu-se în cadrul acestui model. Spre exemplu, utilitatea marginală porneşte de la realităţi

economice concrete şi de la faptul că subiecţii (persoane fizice şi/sau juridice) sunt conştienţi şi

se conduc de acestea. Astfel, în cazul în care, pornind de la anumite constrângeri individuale

subiective, subiectul nu va dori să facă economii (să realizeze investiţii), neexistând nici un

punct de echilibru al preţurilor la care s-ar putea produce tranzacţiile. Aceste probleme sunt

soluţionate de faptul că orice bun are valoare de piaţă şi că manifestările psihologice individuale

sunt limitate de dorinţa de a consuma/economisi/investi atunci când preţul se consideră a fi bun.

Decizia de a economisi este o urmare firească a deciziei de a consuma, aceasta din urmă

subordonând-o, într-un anumit fel, pe prima. Întrebarea este dacă putem realiza o delimitare

strictă a consumului, economiilor şi investiţiilor. Or, acţiunea de a aloca o parte din venit pentru

plata studiilor, procurarea unui automobil nou, a unui tablou sau a unei case de către o persoană

fizică poate fi abordată drept un consum de resurse, o economie (conservare a valorii şi

acumulare de capital), dar şi ca o investiţie (achiziţionarea unor active prin renunţarea la o

satisfacţie prezentă certă, în speranţa obţinerii unei satisfacţii viitoare incerte).

Revenind la interferenţa celor două noţiuni de bază: economii şi investiţii, putem

menţiona că, dacă ne raportăm strict la un cadru redus (comportamentul unui individ – ca subiect

al economiei naţionale) şi privim investiţiile drept o procurare de active materiale, atunci este

posibil de a efectua o delimitare între aceste concepte. Dar, trebuie „să-i dăm Cezarului ce-i a

Cezarului” şi să admitem că, dacă privim relaţia economisire-investire din punct de vedere

macroeconomic, atunci tezele promovate de Keynes sunt veridice. Astfel, chiar şi „economiile la

ciorap” ale persoanelor fizice pot fi privite, din perspectivă globală, tot ca o formă de investiţie:

investiţie în bilete de bancă sau în moneda unui stat. Lucrurile sunt şi mai evidente atunci când

procesul de economisire evoluează şi economiile se materializează în depozite bancare: capitalul

economisit (investit) astfel este remunerat cu o dobândă şi deja această tranzacţie este

41

considerată de foarte mulţi economişti drept investiţie. Diferenţa dintre a ţine economiile în

forma lor cea mai lichidă („banii la ciorap”) şi a le depune la bănci constă în costul de

oportunitate al capitalului şi predispoziţia la risc a persoanei. Admiţând veridicitatea ideilor

keynesiste, în continuarea prezentei lucrări vom face abstracţie de la cele mai „fine” aspecte ale

conceptelor de „economii” şi „investiţii” şi vom subînţelege drept economii capitalul (moneda)

aflat în repaos (inclusiv plasamentele sub formă de depozite băneşti constituite la bănci sau la

alte instituţii financiare specializate). De altfel, resursele monetare (deţinute de persoane fizice,

agenţi economici sau create de sistemul bancar), care nu „lucrează” şi nu generează valoare

adăugată, pot fi asimilate resurselor economisite, deoarece ambele categorii de resurse

reprezintă, în definitiv, economii.

De aici putem desprinde două categorii de economii: foarte lichide – economii

reprezentând deţinere de monedă (în numerar sau scripturală) şi mai puţin lichide – economii

reprezentând o acumulare de capital care nu se referă la monedă (de obicei, acest tip de economii

sunt asimilate investiţiilor; iar confuzia este mai evidentă la nivelul persoanelor fizice).

Indiferent de forma prin care se manifestă şi de ambiguităţile de interpretare pe care le

generează, este unanim acceptată ideea că procesul de economisire este unul deosebit de

important pentru economia naţională a unui stat (indiferent de gradul său de dezvoltare şi de

ritmul de creştere economică pe care îl înregistrează), iar economiile reprezintă resursele care

constituie baza de finanţare a investiţiilor – categorie economică recunoscută drept „motor” al

creşterii economice. Renumitul economist Adam Smith a promovat ideea că economisirea şi

acumularea de resurse (productive) generează o creştere a capitalului unei naţiuni şi reprezintă o

condiţie a progresului general al societăţii. A. Smith susţine că există o legătură vitală între

dezvoltarea unei naţiuni şi nivelul avuţiei naţionale (capitalul acumulat prin economisire în

cadrul unei economii naţionale). Fără a pune la îndoială aserţiunea de mai sus, ne putem întreba

dacă orice nivel al economisirii este benefic pentru dezvoltarea economică şi socială a societăţii.

În acest sens, ştiinţa economică cunoaşte noţiunea de „economii forţate” definite de Keynes

drept „surplusul economiilor efective peste ceea ce s-ar putea economisi dacă mâna de lucru ar fi

folosită într-o stare de echilibru pe perioadă lungă”. Oricum, o creştere exagerată a economiilor

monetare (denumită de către Bentham "cumpătare forţată"), fără intenţia certă de a le preschimba

(investi) în alte active, care ar genera valoare adăugată şi, în consecinţă, creştere economică, nu

poate avea, dacă se manifestă pe termen lung, incidenţe pozitive asupra dezvoltării economice şi

stabilităţii economiei naţionale. Ideea promovată de majoritatea economiştilor şi la care

subscriem, este că rolul economiilor se manifestă atunci când acestea îmbracă o altă formă, adică

sunt utilizate pentru a finanţa, direct şi/sau indirect, proiectele de investiţii generatoare de

42

profituri. Necesare pentru a asigura o creştere economică, economiile (monetare) nu determină

sine qua non progresul unei societăţi, ci doar asigură premisele ca aceasta să poată fi atinsă.

Creşterea economică este influenţată şi determinată de acţiunea unei multitudini de

factori şi instrumente. În contextul economic actual, investiţiile pot fi considerate, pe bună

dreptate, drept „motorul creşterii economice”, deoarece acestea asigură o creştere a

productivităţii şi a produsului naţional, implementarea tehnologiilor noi, promovarea progresului

tehnico-ştiinţific, dezvoltarea inovatoare a economiei, utilizarea eficientă a resurselor umane de

care dispune societatea. Astfel, importanţa investiţiilor este amplificată de adaptabilitatea

acestora la cerinţele de spaţiu şi timp ale economiei contemporane. Însă, pentru a conştientiza

rolul investiţiilor în procesul de creştere economică este necesară o înţelegere exhaustivă a

esenţei acestei categorii economice.

Într-o accepţiune largă, investiţia poate fi definită drept o tranzacţie de modificare şi de

creştere a patrimoniului iniţial: procurarea unor echipamente şi utilaje, realizarea unor

construcţii, etc.. Pierre Masse defineşte conceptul de investiţie ca înglobând „toate actele de

transformare a mijloacelor financiare în bunuri concrete şi rezultatele acestor acţiuni”. O

abordare similară o regăsim şi la J.M. Keynes, care consideră că investiţia reprezintă

„cumpărarea unui bun, vechi sau nou, de către o persoană sau de către o societate” şi că

„investiţiile globale, în înţelesul curent” reprezintă „adaosul net la echipamentul de producţie de

orice fel, după ce se ţine seama de acele modificări ale valorii echipamentului care sunt luate în

consideraţie în calcularea venitului net” [84].

Realizând o abordare mai complexă, H. Peumans menţionează că investiţiile sunt

compuse din:

a. în sens larg – cheltuielile de resurse financiare utilizate pentru achiziţionarea de

bunuri concrete, durabile, echipamente de producţie inclusiv cheltuielile pentru

materii prime, materiale etc.;

b. în sens restrâns – cheltuielile nominalizate anterior, fără a include cheltuielile

curente de producţie.

Investiţia mai poate fi definită drept:

- renunţarea la resursele băneşti lichide contra speranţelor unor resurse viitoare etalate

în timp;

- schimbarea unei sume de bani prezentă, certă, în speranţa obţinerii unor venituri

viitoare, superioare, probabile (accepţiunea financiară a conceptului de investiţii);

43

- alocarea unei trezorerii disponibile pentru procurarea unui activ fix care va genera

fluxuri financiare de venituri, cheltuieli de exploatare şi care se va amortiza în timp

(accepţiunea contabilă a conceptului de investiţii);

- sacrificiul de resurse curente în speranţa obţinerii unor rezultate viitoare, superioare

(accepţiunea economică a conceptului de investiţii).

În sens restrâns, investiţiile pot fi explicate ca fiind totalitatea cheltuielilor prin care se

creează sau se achiziţionează mijloace fixe, noi şi vechi, productive şi neproductive, se

înlocuiesc mijloacele fixe uzate, se perfecţionează sau se modernizează mijloacele fixe existente,

ori se fac plasamente financiare în scopul obţinerii unor profituri. Având pretenţia unei tratări

mai minuţioase, putem defini investiţia drept un ansamblu de decizii privind realizarea unor

cheltuieli privind achiziţionarea de active fixe sau curente, inclusiv în scopuri speculative, prin

care să se obţină un flux de lichidităţi şi, în consecinţă, o creştere a patrimoniului unei persoane

fizice/juridice şi/sau a avuţiei întregii societăţi.

Indiferent de sensul larg sau restrâns al abordării conceptului de investiţii, există anumite

coordonate unanim acceptate ca fiind definitorii:

− orice investiţie presupune transpunerea în cheltuieli a unor disponibilităţi băneşti,

indiferent dacă efortul înseamnă realizarea unor bunuri concrete, tangibile sau

plasamente financiare (acţiuni, titluri şi hârtii de valoare);

− orice investiţie presupune existenţa unui anumit efort, în urma căruia se scontează efecte

diverse, de obicei cu efect multiplicator, sub forma majorării profitului şi obţinerii unei

rentabilităţi viitoare superioare, planificată, dar incertă;

− orice investiţie implică dezafectarea temporară, dar certă, a unui anumit volum de

resurse curente (materiale, financiare, de muncă) al căror cost se doreşte a fi suplinit de

efectele nete viitoare.

Esenţa investiţiilor poate fi reliefată printr-o alocare a capitalurilor economisite în

activităţi productive, în scopul majorării valorii capitalurilor iniţial alocate. Astfel, investiţiile

sunt, prin excelenţă, orientate spre obţinerea unor venituri mai mari, spre dezvoltarea unor

activităţi şi, implicit, spre creştere economică.

Prin natura lor, investiţiile pot fi privite atât ca o acţiune (alocare a unor resurse), cât şi ca

o activitate, un proces care vizează utilizarea resurselor în vederea realizării unui anumit scop.

Investiţiile nu sunt un fenomen spontan, ci reprezintă o decizie esenţială a oricărei activităţi

economice, care este adoptată atunci când se urmăreşte o dezvoltare a afacerii, o utilizare mai

eficientă a echipamentelor de producţie şi, în final, o majorare a profiturilor şi a patrimoniului.

Faptul că activitatea de investiţii este un proces riguros, pe care se fundamentează întregul

44

demers de creştere economică este argumentat prin faptul că acest tip de activitate se derulează

organizat şi vizează un scop bine definit, fiind un proces de transformare calitativă a resurselor

materiale, financiare şi umane prin crearea de noi capacităţi active în toate ramurile economiei,

prin modernizarea, dezvoltarea şi reînnoirea mijloacelor fixe.

Cu toate că prin natura lor – totalitate de cheltuieli de resurse – investiţiile au un anumit

grad de omogenitate, esenţa acestor „cheltuieli de resurse” este foarte diferită şi impune existenţa

unei diversităţi mari de tipuri de investiţii. Din aceste motive, clasificarea investiţiilor este foarte

dificilă şi presupune utilizarea unui şir de criterii, care să releve atât latura cantitativă, cât şi pe

cea calitativă a acestei categorii economice (Anexa 3).

Investiţiile au constituit şi constituie un factor determinant al dezvoltării economico-

sociale, prin volumul, structura, caracteristicile definitorii şi prin calitatea lor. Chiar dacă

generează efecte la nivel microeconomic şi la nivelul persoanelor fizice, acestea determină, prin

multiplicare, efecte care se resimt la nivelul întregii societăţi. Or, creşterea economică atestată la

nivelul agenţilor economici se extrapolează asupra dezvoltării economice a statului.

Indiferent de natura investiţiei, de resursele alocate şi de obiectivele scontate, orice

investitor urmăreşte câteva aspecte comune:

a. modernizarea bazei tehnico-materiale în condiţiile restructurării parţiale/integrale

a activităţii de producţie;

b. reducerea costurilor de producţie şi, în special, a cheltuielilor materiale. Însă

marea provocare o reprezintă selectarea unei investiţii care să asigure reducerea costurilor de

producţie şi majorarea concomitentă a nivelului calitativ al produselor şi creşterii gradului de

complexitate a acesteia;

c. promovarea progresului tehnico-ştiinţific prin implementarea, cât mai rapidă, în

producţie a rezultatelor degajate de cercetările ştiinţifice;

d. administrarea corectă a resurselor disponibile, în paralel cu ridicarea gradului de

valorificare a resurselor (financiare, materiale, umane, etc.);

e. eficientizarea activităţii în ansamblu a unităţii economice, ca efect direct sau

indirect al punerii în aplicare a investiţiei.

Dată fiind generozitatea obiectivelor care pot fi conturate recurgând la pârghiile oferite de

investiţii, putem menţiona că acestea ocupă un loc central în cadrul activităţii economice şi

sociale, fiind plasate între sfera producţiei de bunuri şi servicii şi sfera consumului. Astfel, prin

esenţa, funcţiile şi rolul lor, investiţiile reprezintă un factor care influenţează, pe de o parte,

oferta de bunuri şi, pe de altă parte, cererea de bunuri şi, de cele mai multe ori, influenţa se

manifestă concomitent. Acest fapt este posibil datorită proceselor de antrenare şi multiplicare a

45

efectelor pe care le generează orice investiţie, indiferent de dimensiunea sa, scopul realizării şi

domeniul de activitate în care aceasta se realizează şi va genera cash-in-uri.

Acţiunea bivalentă a investiţiilor – atât asupra cererii, cât şi asupra ofertei de bunuri – se

manifestă prin următoarele:

- implementarea unui proiect de investiţii în sfera producţiei de bunuri şi servicii (spre

exemplu: procurarea unui utilaj) are drept efect majorarea şi/sau diversificarea ofertei;

- dacă oferta suplimentară de bunuri şi/sau servicii este acceptată şi validată de piaţă, vor

creşte şi profiturile agentului economic investitor;

- această situaţie va influenţa, direct sau prin efectul de antrenare, gradul de ocupare al

forţei de muncă;

- majorarea numărului de angajaţi (în cadrul unei unităţi economice şi, în consecinţă, în

cadrul economiei naţionale) şi creşterea veniturilor salariale determină, în definitiv,

majorarea cererii de bunuri şi/sau servicii;

- creşterea profiturilor agenţilor economici şi a veniturilor disponibile ale populaţiei

creează premisele constituirii de economii, care vor putea fi direcţionate spre realizarea

de noi proiecte investiţionale.

Prin urmare, acţiunea investiţiilor asupra creşterii economice şi, în consecinţă, asupra

economiei în ansamblu este foarte puternică, atât prin esenţa sa, cât, mai ales, prin amploarea

efectelor pe care le declanşează. Astfel, investiţiile au un rol bivalent în cadrul economiei:

− subiecţii-investitori care realizează investiţii productive îşi sporesc capacităţile de

producţie, obţin profituri suplimentare şi, implicit, îşi majorează patrimoniul;

− orice investiţie (în special, cele productive, dar şi cele de menire socială) va genera

cereri suplimentare în sectoare conexe, amonte sau aval şi, astfel, se va produce o

creştere a veniturilor tuturor agenţilor economici implicaţi.

Rolul investiţiilor se manifestă şi în plan social, atât prin rolul de pârghie prin care se

influenţează gradul de ocupare a forţei de muncă, cât şi prin efectele sale în domeniul

îmbunătăţirii calităţii vieţii – componentă deosebit de importantă în crearea condiţiilor şi

fundamentarea unui proces de creştere economică durabilă, prin stimularea coordonatei calitative

a resurselor umane (în calitate de factor de producţie).

Punctual, putem nominaliza câteva aspecte cu privire la incidenţa investiţiilor asupra

evoluţiei economiei naţionale:

1. Promovarea în cadrul economiei naţionale a progresului tehnico-ştiinţific, reprezentând

un liant între realizările ştiinţei şi practica economică;

46

2. Capacitatea de mobilizare a capitalurilor disponibile, inclusiv a economiilor, spre

finanţarea activelor ce vor majora patrimoniul (privat, public, naţional);

3. Pârghie esenţială în procesul de reformă şi relansare economică a unităţilor economice

individuale, cât şi a economiei în ansamblu (în cazul economiilor aflate în tranziţie şi în

curs de dezvoltare);

4. Capacitatea de a asigura şi a stimula procesul de migraţie a capitalului între diferite

ramuri ale economiei naţionale, între diferite regiuni ale unui stat, între diferiţi

beneficiari, contribuind astfel la reaşezarea rezultatelor şi la diminuarea discrepanţelor

economice şi sociale apărute în urma unei creşteri economice neuniforme;

5. Perfecţionarea bazei materiale a societăţii şi introducerea inovaţiilor în plan economic şi

social;

6. Amplificarea relaţiilor economice externe (prin atragerea de capital străin în scopuri

investiţionale, dar şi prin efectele în exterior a investiţiilor derulate într-un anumit stat);

7. Susţinerea procesului de formare profesională şi îmbunătăţirea calităţii resurselor umane;

8. Contribuţie la dezvoltarea socială a naţiunii, prin promovarea proiectelor investiţionale de

natură socială sau care au incidenţe în pan social;

9. Protecţia mediului – coordonată vitală în cadrul procesului de creştere economică

durabilă.

Este evidentă imposibilitatea întrunirii tuturor calităţilor nominalizate anterior,

cuantificate de o manieră perceptibilă, de către orice investiţie realizată la micro sau macro-nivel,

însă, dacă facem abstracţie de influenţa altor factori, oricărei investiţii îi sunt specifice

caracteristicile în cauză (cu condiţia că decizia de a realiza investiţia să aibă o argumentare

economică corectă şi să ţină cont de componenta de mediu).

Graţie efectelor sale viitoare (necesare a fi apriori mai mari decât eforturile prezente),

investiţiile sunt privite, per ansamblul economiei naţionale, într-o strânsă corelaţie cu procesul de

creştere economică. Or, o economie cu o evoluţie ascendentă nu poate fi concepută decât în

condiţiile existenţei unui ritm investiţional susţinut, care se manifestă în cât mai multe domenii

ale vieţii economice. Stimularea investiţiilor va determina, indubitabil, cel puţin pe termen scurt

şi mediu, impulsionarea procesului de creştere economică şi creşterea bunăstării, iar, în cazul

demarării unor proiecte investiţionale durabile, economia va absorbi efectele degajate şi, prin

mecanisme de antrenare şi multiplicare, se vor declanşa procese şi transformări economice

benefice cu caracter ireversibil.

47

1.3. Aspecte metodologice privind corelaţia dintre creşterea economică, economisire

şi investiţii

Dezvoltarea ascendentă a produsului obţinut la nivelul unei economii naţionale este,

desigur, o cumulare a modificării veniturilor şi a patrimoniului subiecţilor respectivei economii.

La nivel microeconomic, pentru a obţine un venit superior este necesar de a derula proiecte de

investiţii, care, dacă sunt eficiente şi justificate economic, vor avea capacitatea de a genera efecte

care să determine absorbirea rezultatelor degajate de acestea atât de către investitori, cât şi de

către societate în ansamblu. În acest sens, afirmăm că investiţiile urmează a fi finanţate din

contul resurselor acumulate (economisite) atât de investitorii înşişi, cât, mai ales, de alţi subiecţi

ai economiei naţionale.

Fiind făcute aceste precizări, putem menţiona că, în accepţiunea prezentei lucrări, teza,

enunţată şi dezvoltată de economiştii clasici şi neoclasici, potrivit căreia investiţiile, finanţate şi

susţinute de economii, reprezintă cheia progresului şi modalitatea de dezvoltare economică, va fi

tratată ca un adevăr cu un profund caracter axiomatic. Nivelul investiţiilor influenţează ritmul

creşterii economice, determinând atât o majorare a bunăstării materiale a membrilor societăţii,

cât şi o sporire a unor valori de natură socială şi umană, fapt care denotă componenta durabilă a

investiţiilor – în calitate de factor de stimulare a progresului.

Chestiunea care merită a fi discutată este modul prin care se manifestă influenţa acestor

categorii economice: investiţiile şi economiile, asupra procesului de creştere economică şi felul

în care acestea participă la înregistrarea anumitor ritmuri de creştere; deoarece nu mai poate

continua explicarea creşterii economice drept o simplă evoluţie ascendentă a indicatorilor

macroeconomici agregaţi de rezultate, prin ignorarea risipei şi iraţionalităţii consumului de

resurse, care, utilizate raţional, ar putea determina o expansiune a producţiei şi o accelerare a

proceselor de dezvoltare economică.

Dacă afirmăm aprioric că investiţiile reprezintă baza dezvoltării economice, iar

investiţiile se realizează din contul economiilor, care, la rândul lor, depind, într-o măsură

determinantă, de consum, atunci, până la a ne referi la corelaţia „economii – investiţii – creştere

economică”, este necesar să fie abordată o altă corelaţie: cea dintre „consum şi economii”.

Optimizarea corelaţiei dintre economii şi consum este o problemă fundamentală a creşterii

economice, a îmbinării armonioase a intereselor prezente şi de perspectivă ale societăţii. În acest

context, este necesar de a reliefa faptul că teoria şi modelarea matematică a corelaţiei dintre

economisire şi consum reprezintă unul dintre cele mai importante domenii de studiu economic a

proceselor de dezvoltare. Studiul raporturilor dintre economii şi consum poate fi sintetizat prin

câteva aspecte:

48

- evidenţierea condiţiilor optimizării corelaţiei dintre volumul acumulării şi fondul de

consum total, din considerentele că de această corelaţie depind într-o măsură

determinantă atât ritmurile de creştere, cât şi posibilităţile de majorare a veniturilor

reale ale populaţiei;

- optimizarea structurii fondului de consum (pe grupe de mărfuri şi servicii) şi a structurii

economiilor (acumulării). O structură optimă asigură satisfacerea cererii, în continuă

modificare şi diversificare, dar şi o finanţare corespunzătoare a investiţiilor;

- definirea unui criteriu sintetic de optimizare a corelaţiei analizate, criteriu care să

oglindească concomitent atât aspectele cantitative, cât şi aspectele structurale ale

consumului.

Acest aspect a fost parţial abordat anterior prin explicarea predispoziţiei de a economisi,

utilizând funcţia de utilitate marginală. În acest sens, este binevenită prezentarea modelului

matematic Tinbergen-Bos (elaborat de Jan Tinbergen şi Hendricus C. Bos). Savanţii consideră

următoarea funcţie a utilităţii: vm

cccu

1 , în care: (1.11)

c reprezintă nivelul minim al consumului,

cm – nivelul maxim peste c , la care utilitatea marginală este nulă, adică c = cm + c ;

v – constantă, u – utilitatea marginală.

Problema optimului a fost formulată în felul următor: în condiţiile unui venit naţional dat

şi ale unui anumit coeficient capital-producţie, ce program economic maximizează producţia

globală? Soluţia la care ajung Jan Tinbergen şi Hendricus C. Bos arată că atât dinamica

consumului, cât şi aceea a producţiei trebuie să fie apropiate de curba logistică. Din păcate, nici

acest model nu rezolvă problema optimizării creşterii economice, prin determinarea unui raport

optim între consum şi economisire, deoarece nu depăşeşte principalul impediment: măsurarea şi

cuantificarea utilităţilor individuale şi, în consecinţă, stabilirea unor proporţii între consum,

economisire şi, ulterior, investire.

Între economii, investiţii şi creşterea economică există o legătură trilaterală [5, p. 236]:

1. economiile finanţează realizarea investiţiilor;

2. prin intermediul investiţiilor se asigură creştere economică;

3. creşterea economică degajă noi resurse necesare finanţării noilor programe de

investiţii şi satisfacerii necesităţilor de economisire ale populaţiei.

49

În scopul cercetării acestei corelaţii trivalente, de-a lungul timpului au fost elaborate o

multitudine de modele economice. Acestea vizează, în principal, determinarea volumului de

resurse necesare a fi investite pentru a obţine creştere economică, precum şi cuantificarea

efectelor acestui proces asupra proceselor derulate la nivel micro- şi macroeconomic; cele mai

relevante urmează a fi menţionate în continuare.

Modelul lui Keynes

Concepţia lui J.M. Keynes cu referire la nivelul activităţii economice şi relaţiile dintre

variabilele din economie diferă atât faţă de cea promovată de reprezentanţii şcolii clasice, cât şi

de ideile neoclasicilor. J.M. Keynes se diferenţiază de clasici prin faptul că el neagă existenţa

legilor naturale care guvernează economia modernă şi ideea autoechilibrării spontane a economi-

ei de piaţă. Teoria keynes-istă se apropie de cea neoclasică prin faptul că încearcă să explice

mecanismul economic de la sfera consumului şi de la înclinaţiile psihologice ale oamenilor.

Teoria principală a lui J.M. Keynes are la bază acţiunea legilor psihologice fundamentale, cum ar

fi: legea înclinaţiei spre consum, legea imboldului spre investiţii şi legea înclinaţiei spre valori

lichide. Aceste legi sunt explicate astfel: creşterea folosirii mâinii de lucru duce la suplimentarea

veniturilor care vor asigura sporirea consumului, dar nu în aceeaşi măsură în care au crescut

veniturile. Deci, la o anumită mărime a înclinaţiei consumului, numita înclinaţia spre consum,

nivelul de echilibru va depinde de investiţiile curente, iar acestea vor depinde de „imboldul spre

investiţii” care, la rândul lor, depind de eficienţa marginală a capitalului (cantitatea de efect

viitor al capitalului ce se obţine la o unitate efort). La o creştere a venitului ∆V are loc o creştere

a consumului ∆C, dar întotdeauna ∆V>∆C. Raportul dintre cele două mărimi, pozitiv şi

subunitar, (0<∆C/∆V<1) se numeşte înclinaţie marginală spre consum, notată q = ∆C/∆V; unde,

∆C repre-zintă creşterea consumului societăţii şi ∆V este creşterea venitului. Indicatorul arată cu

cât va spori consumul la o creştere cu o unitate a venitului. În concepţia lui Keynes, creşterea

venitului societăţii impune sporirea consumului, dar în măsură mai mică, şi, deci, condiţia pentru

consum suplimentar o constituie creşterea veniturilor. Astfel, dacă are loc o creştere mai mare a

venitului în comparaţie cu consumul, putem concluziona că odată cu majorarea venitului cresc

economiile (fiind surplusul venitului peste consum). Deci, economiile, fiind factorul care

condiţionează creşterea producţiei sunt influenţate în mod pozitiv de majorarea venitului global.

Economistul L.R. Klein, susţinător al ideilor lui Keynes afirmă că: „Dacă se redistribuie

venituri de la cei bogaţi, care au o înclinaţie marginală spre economie relativ înaltă, la cei săraci,

vom micşora înclinaţia marginală spre economii specifică societăţii” [86]. Explicaţia ar fi că un

venit mic nu generează acel surplus peste consum – economiile. Se recunoaşte astfel slaba sau

inexistenta înclinaţie spre economii a persoanelor cu venituri mici, astfel încât, dacă veniturile

50

celor săraci ar creşte ca urmare a unei redistribuiri în defavoarea persoanelor cu venituri mari,

înclinaţia spre economii a societăţii s-ar micşora şi înclinaţia ei spre consum s-ar mări.

Extrapolând, putem afirma că economiile care produc mai puţină valoare adăugată generează şi o

acumulare mai mică de capital şi, dimpotrivă, economiile performante, cu un ritm alert de

creştere a venitului naţional determină o amplificare a venitului individual şi, ulterior, a stocului

de capital economisit.

În teoriile lui J.M. Keynes, venitul este abordat din punct de vedere al cheltuielilor pentru

consum şi pentru investiţii. Aceste coordonate generale ale concepţiei lui Keynes au în vedere

corelaţia „venit – economii – investiţii”. În accepţiunea keynes-istă, înclinaţia marginală spre

economii este efectul unor legităţi psihologice fundamentale, iar imboldul spre a investi

postulează faptul real conform căruia nu toate economiile se transformă în investiţii. Deciziile

persoanelor de a transforma economiile în investiţii se adoptă după criteriul maximizării

profitului şi, mai ales, pe baza raportului dintre eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii.

În cadrul teoriei keynes-iene, evoluţia proceselor investiţionale este legată de problema

multiplicatorului. Realizarea unei noi investiţii de către un agent economic va determina

creşterea nivelului salariului practicat pentru toţi angajaţii agentului economic, fapt care va

determina majorarea venitului disponibil şi, implicit, a cererii agregate. Acest fenomen poate

reprezenta, într-o anumită situaţie, chiar o condiţie keynes-istă de realizare a investiţiei, dacă

aceasta se bazează pe resurse credit, deoarece creşterea cererii de credite sau a gradului de

îndatorare determină creşterea nivelului ratei dobânzii. Rata dobânzii, care apare în urma cererii

de capital, determină nivelul investiţiilor. Într-o astfel de viziune, oferta vine în întâmpinarea

cererii, fiind condiţionată de aceasta. Prin urmare, consumul este cel ce determină nivelul

profitului şi, în consecinţă, nivelul investiţiilor. Pentru a determina proporţiile existente între

acestea, se folosesc principiile multiplicatorului şi cel al acceleratorului. Multiplicatorului (k)

măsoară de câte ori sporul de investiţii (∆I) se cuprinde în sporul de venit (∆Y: YI

k ). Potrivit

lui Keynes, multiplicatorul mai poate fi determinat şi astfel:

ck

11

unde, c reprezintă înclinaţia marginală spre consum . (1.12)

De aici rezultă că cI

Y

11 (1.13) şi că I

cY

1

1 (1.14) şi, implicit, c

k

1

1 . (1.15)

51

Prin urmare, multiplicatorul, care arată de câte ori creşte venitul societăţii la o anumită

creştere a investiţiilor, este egal cu inversul înclinaţiei marginale spre economii: s

k 1 . Astfel,

procesele de economisire şi de investire sunt indisolubil legate, având o importanţă esenţială în

proiectarea creşterii economice, în acest mod fiind tratată corelaţia directă dintre investiţii şi

creşterea economică şi indirectă, prin intermediul acumulării capitalului.

Indiferent de numărul de contestatari şi de înverşunarea acestora, valabilitatea teoriei lui

Keynes cu privire la relaţia dintre economii, investiţii şi creşterea venitului naţional nu poate fi

pusă la îndoială. Or, limitele sale derivă nu dintr-o înţelegere eronată a legităţilor economice, ci

din acţiunea unor factori care nu au fost utilizaţi la elaborarea modelului.

Modelul lui Joan Robinson

Economista Joan Robinson şi-a expus teoria în 1956 şi, într-o prezentare mai complexă în

1962, teorie care nu este însoţită de un model matematic.

Potrivit acestei teorii, dezvoltarea producţiei se poate obţine prin manevrarea înclinaţiei

spre economii (a ratei acumulării – s), considerând coeficientul capitalului ca o mărime dată.

Totodată, modelul se bazează pe ipoteza că economiile, atât ale celor care obţin profituri, cât şi

ale celor care obţin salarii, sunt în funcţie de veniturile lor, doar că înclinaţia spre economii a

câştigătorilor de profituri este mai mare decât cea a câştigătorilor de salarii, astfel încât raportul

general economii/venit depinde de repartiţia venitului. Dacă raportul dintre economii şi venituri

(rata economisirii) depinde de repartiţia venitului, aceasta semnifică faptul că în acest model

accentul se pune asupra funcţiei economiilor (acumulării de capital).

O dată stabilită importanţa ratei acumulării pentru procesul creşterii economice, J.

Robinson încearcă să determine factorii care influenţează rata economiilor, rata consumului şi

proporţiile transformării economiilor în investiţii, adică în acumularea efectivă. Savanta susţine

că volumul cheltuielilor de consum va fi cu atât mai mare cu cât va fi mai mare partea din venit

care revine salariaţilor. În acest sens, se propune o segmentare a subiecţilor ale căror înclinări

spre economii ar trebui să fie luate în considerare:

a. persoanele care nu obţin venituri din proprietate – salariaţii care realizează venituri

exclusiv din muncă;

b. clasa mixtă – persoane care obţin venituri atât din muncă, cât şi din proprietate;

c. acţionarii – persoane care obţin venituri din valorificarea proprietăţilor pe care le deţin;

d. agenţii economici – care reţin o parte din profiturile nete obţinute din activităţile derulate.

Raportul dintre economiile realizate şi veniturile obţinute reprezintă înclinaţia spre

economii a fiecărei categorii evidenţiate.

52

Robinson recunoaşte şi clasificarea utilizată de Von Neumann, potrivit căruia există doar

două categorii de venit – profitul şi salariul: salariile sunt cheltuite în întregime, în timp ce

profiturile sunt economisite în întregime. Este, totuşi, o concepţie greşită cea a economisirii

totale a profiturilor, adică a absenţei consumului burgheziei (fenomen cunoscut şi sub denumirea

de „funcţie clasică extremă a economiilor”), în timp ce teza conform căreia înclinaţia spre

economii din salarii este egală cu zero poate fi mai aproape de adevăr (cu condiţia că admitem că

salariile acoperă doar cheltuielile minime pentru existenţă). Mai corectă ar fi „funcţia clasică a

economiilor”, care relevă că economiile capitaliştilor sunt constituite doar dintr-o parte a

profitului, iar economiile salariaţilor reprezintă, de asemenea, o parte a veniturilor pe care le

obţin. În acest sens, modelul relevă o dificultate: egalizarea economiilor cu investiţiile cade în

sarcina repartiţiei venitului între clase. Egalizarea keynesistă a economiilor cu investiţiile (S = I)

a evoluat în accepţiunea lui J. Robinson care susţine că acest nivel de echilibru depinde, într-o

măsură determinantă, de repartiţia socială a venitului.

În încercarea de a-i da o replică lui Keynes, care acredita ideea că politica monetară, prin

intermediul ratei dobânzii, ar controla nivelul investiţiilor, Joan Robinson menţiona că aceasta

este „un soi de visare cu ochii deschişi, în care se complac economiştii”. În opinia sa, factorii

principali ai echilibrului economic, sunt relaţia economii-venit, rata acumulării şi rata profitului.

Starea de echilibru a unei economii este acea situaţie care se manifestă prin întrunirea

următoarelor condiţii: structura capitalului productiv se corelează armonios cu rata de creştere pe

care firmele sunt dispuse să o realizeze, astfel încât o rată continuu crescătoare a investiţiilor

brute ar determina obţinerea unei rate egale de creştere a capitalului.

Rata acumulării va fi cu atât mai mare cu cât va fi mai mare şi rata profitului. Dacă rata

profitului creşte, creşte şi partea profitului în venitul naţional şi scade partea salariilor, astfel

încât urmează, în cele din urmă, un dezacord între producţie şi consum, determinat de

incapacitatea cererii salariaţilor de a creşte în acelaşi ritm în care creşte producţia. În scopul

restabilirii echilibrului, Joan Robinson stipulează despre necesitatea existenţei unor "şocuri", care

ar putea să determine evoluţia iniţială a variabilelor în cauză: economii, investiţii, venit total.

Fără a oferi o reţetă clară, modelul de dezvoltare a economiei propus de Robinson

furnizează totuşi unele explicaţii cu privire la natura majorării venitului global, modalitatea prin

care acesta se transformă în economii, cauzele care condiţionează orientarea economiilor spre

investiţii şi rolul acestora la sporirea produsului naţional.

Modelul lui Harrod şi Domar

Ideea centrală a modelului economic fundamentat de către Roy F. Harrod şi Evsey

Domar este faptul că investiţiile determină producţia agregată la nivelul unui sistem economic

53

naţional, iar legătura cu cererea agregată este realizată prin intermediul multiplicatorului.

Harrod consideră că între capitalul în funcţiune şi veniturile realizate, în condiţiile unui

progres tehnic neutru şi a unei rate a dobânzii fixe, există un raport constant: VKb (1.16)

unde: b reprezintă coeficientul capitalului.

Prin modelul său, Harrod susţine că creşterea de capital realizată în perioada t va

determina majorarea venitului în perioada t+1, care, la rândul său, va asigura o nouă creştere de

capital. Volumul investiţiilor (∆K sau I) necesar pentru obţinerea unui anumit venit se determină

ca produsul dintre coeficientul capitalului şi modificarea venitului global: VbI . (1.17)

Astfel, se demonstrează că un anumit volum de investiţii determină o majorare a venitului

global (∆V).

În abordarea lui Domar, venitul global este substituit prin nivelul capacităţii de producţie

realizate cu suportul noilor investiţii. Asemeni lui Harrod, Domar consideră că raportul este

constant şi face abstracţie de influenţa progresului tehnic asupra procesului economic în

perioadele analizate. Modelului lui Domar prezintă un indicator nou, productivitatea investiţiilor

(δ): IQ

(1.18), care exprimă creşterea volumului producţiei ce poate fi obţinută la o unitate

monetară investită. Astfel, productivitatea investiţiilor (Domar) este inversul coeficientului

capitalului (Harrod). Condiţia de echilibru este ca rata creşterii economice să fie egală cu

înclinaţia marginală spre economii împărţită la rata acumulării de capital.

În cadrul modelului Harrod-Domar, se promovează ideea că, în condiţiile deciziilor

individuale, ar exista trei ritmuri de creştere a venitului naţional:

a. ritm de creştere determinat de deciziile individuale agregate – rată garantată: S = Gw Cr (1.19)

În care, S este rata acumulării

Gw – rata garantată (imboldul de a investii)

Cr – coeficientul necesar al capitalului ce concordă cu necesarul de capital

b. ritm de creştere determinat de condiţiile fundamentale specifice – rată naturală: Gn Cr = S (1.20)

Gn – rata naturală îngăduită de condiţiile specifice fiecărui sistem economic c. ritm de creştere existent de facto – rata truism: Gw C = S; (1.21)

G – rata de creştere a venitului naţional: 0YYG

(1.22)

C – coeficientul capitalului: YIC

. (1.23)

54

În accepţiunea autorilor modelului, pentru a avea o situaţie stabilă şi prosperă trebuie

respectată condiţia: G = Gw = Gn. În realitate, cele trei rate de creştere sunt diferite, putând

reflecta o stare de „boom” economic sau de recesiune, în funcţie de raporturile dintre ele. Având

în vedere că modelul încearcă determinarea venitului, prin luarea în considerare a influenţelor

produse de modificarea anumitor variabile şi anume: economii, consum, investiţii, putem aprecia

că el reprezintă o privire în dinamică a teoriei lui Keynes.

Obţinerea egalităţii dintre economii şi investiţii va face ca, pe termen lung, economia să

crească cu o valoare egală cu înclinaţia marginală spre economii. Modelul Harrod-Domar este

util şi poate fi aplicat, în special, în explicarea ritmurilor creşterii economice ale unei economii.

Modelul Rostow:

Modelul propus de Rostow [108] este un model linear al creşterii economice,

originalitatea căruia constă în faptul că delimitează cinci etape de existenţă a sistemelor

economice:

Etapa I: Societatea tradiţională – se caracterizează prin „economia de subzistenţă”, bazată

integral pe autoconsum sau troc. Cantitatea de capital existentă în cadrul acestui tip de sistem

economic este foarte redusă. Procesele de economisire şi investire nu sunt îndeajuns de

conturate, fiind efectul unor comportamente ascetice şi/sau religioase şi guvernate de necesităţile

de subzistenţă.

Etapa II: Etapa tranzitorie – se caracterizează prin formarea precondiţiilor de monetizare

a economiei. Economisirea şi procesul investiţional încep să ia amploare. Surplusul venitului

peste consum (economiile) rezultat din activităţile economice este direcţionat prioritar pentru

investiţii în infrastructură. Aceasta este etapa la care începe definitivarea proceselor de:

economisire, investire şi dezvoltare economică.

Etapa III: Monetizarea – se caracterizează prin creşterea gradului de industrializare şi

concentrarea tendinţelor de creştere economică în anumite regiuni din cadrul unui stat. Regiunile

respective sunt un motor de dezvoltare şi un model de bunăstare, obţinut în rezultatul dezvoltării

producţiei prin promovarea unor proiecte investiţionale performante.

Etapa IV: Drumul către maturitate – se caracterizează prin diversificarea proceselor de

creştere economică, accentele fiind plasate pe investiţiile în tehnologiile inovatoare. Pentru prima

dată putem vorbi, în adevăratul sens al cuvântului, despre o creştere economică realizată pe

principii durabile.

Etapa V: Consumul de masă – reprezintă etapa contemporană de dezvoltare economică şi

se caracterizează prin procese economice de creştere susţinute de către ample procese

investiţionale. Conform aprecierilor lui Rostow, o economie poate atinge această etapă de

55

dezvoltare datorită derulării cu succes a etapei a II-a, etapă în care se pun bazele a două procese

fundamentale: economisirea globală şi investiţiile masive în dezvoltarea producţiei.

Astfel, observăm că Rostow plasează economisirea şi investirea printre procesele centrale

ale dezvoltării economice. Se acreditează în mod expres ideea că „cheia de boltă” a creşterii

economice şi dezvoltării sociale constă în mobilizarea masivă de economii, care au sarcina de a

asigura finanţarea continuă a proceselor investiţionale. Rostow consideră că pentru o economie

este cel mai dificil să depăşească etapa a III-a, menţionând că, pentru a putea evolua către etapa a

IV-a: Drumul către maturitate, este necesar ca nivelul acumulării din cadrul unei economii să

constituie minim 15-20 la sută din Produsul Intern Brut.

Ideile lui Rostow sunt susţinute şi de către W. Arthur Lewis [89], care, de asemenea,

consideră că dezvoltarea se poate obţine prin economisire şi investire, însă face precizarea că

creşterea economică se poate realiza doar în sectorul industrial. Creşterea industrială implică

resurse umane suplimentare, care, obţinând mai multe venituri, consumă şi economisesc mai

mult. Astfel, se asigură fundamentul creşterii economice. Concepţia lui Lewis este progresistă şi

ţine cont de faptul că sectorul industrial se dezvolta mai dinamic, degaja mai multă valoare

adăugată şi, în consecinţă, întruneşte condiţiile pentru o creştere economică susţinută. De altfel,

faptul că Lewis afirmă că sectorul agricol nu poate genera resurse care să fie economisite şi,

ulterior, investite în dezvoltarea producţiei, nu este decât o altă faţetă a afirmaţiilor lui Keynes,

Mill şi Robinson privind înclinaţia mai mare spre economii a celor bogaţi (datorită productivităţii

mai mari şi, în consecinţă, a profiturilor superioare din industrie, în comparaţie cu rezultatele

atestate în sectorul agricol).

Concepţiile promovate de economiştii clasici şi neoclasici au reuşit să sintetizeze

chintesenţa sistemului economic şi a principiilor în baza cărora acesta funcţionează. Ele

reprezintă o abordare globală a economiei, făcându-se abstracţie de tendinţele şi specificul

diverselor fenomene şi manifestări economice, care, de cele mai multe ori, determină o evoluţie

care nu se încadrează cu exactitate în contextul legităţilor economice universal acceptate.

Modelele de creştere economică elaborate de clasici şi neoclasici reliefează un studiu

macroeconomic complex, dar, din păcate, realizat în dauna realităţilor microeconomice, sensibile

la influenţa unor factori cu acţiune perturbatoare asupra dezvoltării economice şi sociale a unei

societăţi.

Savanţii clasici şi neoclasici sugerau o corelare imediată între economisire – investire –

creştere economică, ale cărei efecte se resimt chiar începând cu anul în care se produce o

modificare a vreunei variabile din sistem. Noile tendinţe ale ştiinţei economice apreciază că, în

ciuda faptului că această legătură cauzală există, ea nu mai este atât de evidentă, efectele

56

variaţiilor economiilor şi/sau a investiţiilor neavând capacitatea de a crea efecte imediate asupra

creşterii economice. Ţinând cont de faptul că investiţiile directe produc efecte asupra creşterii

economice sesizabile cel puţin pe termen mediu şi lung, este dificil de a observa o cauzalitate

directă imediată. Pe de altă parte, această cauzalitate nu poate fi percepută în mod direct în

situaţiile de creştere pe termen lung, influenţa investiţiilor asupra dinamicii pe termen scurt a

produsului naţional nu poate fi contestată; însă nu este sigur faptul că creşterea economică pe

termen scurt se va manifesta şi pe termen lung, putând fi interpretată ca fiind rezultatul acţiuni

conjuncturale a procesului de economisire-investire. Această idee este susţinută şi de către

Lipsey şi Kravis (1987), care au studiat corelaţia dintre dinamica investiţiilor reale şi rata

creşterii economice pentru o perioadă de cinci ani şi au ajuns la concluzia că acestea se corelează

mai bine atunci când economiei îi este deja specific un anumit ritm de creştere, fenomen

manifestat spre finalul perioadei analizate (adică, pe termen mediu şi lung).

Pe de altă parte, în virtutea existenţei fenomenului de migraţie a capitalurilor, este posibil

ca o parte a resurselor economisite de subiecţii unei economii să se orienteze către alte pieţe, care

oferă un randament sporit. Astfel, cu toate că economia se dezvoltă şi se creează o bază largă de

economisire, resursele sunt absorbite de alte economii şi, în consecinţă, se pierde un important

potenţial de dezvoltare viitoare.

Acestea sunt doar câteva dintre limitele modelelor clasice şi neoclasice de dezvoltare

economică. Economiile contemporane, fără a înceta să activeze conform legilor de piaţă studiate

de economiştii clasici şi neoclasici, au devenit foarte complexe şi sofisticate, astfel încât

creşterea economică nu mai este doar rezultatul unei acţiuni bivalente de tip factor-efect. Aceste

accepţiuni au fost remarcate şi de economistul american de origine română Nicolae Georgescu

Roegen, care precizează că, în condiţiile actuale „economicul se împleteşte cu socialul şi

politicul, factorii sociali şi politici putând fi factori importanţi ai evoluţiei specifice a

economicului” [71]. Reprezentând o critică a modelelor economice neoclasice, teoria lui N.

Georgescu Roegen pune accentul pe caracterul dinamic al economiei, admiţând, totodată, că

creşterea economică se materializează într-o acumulare sub formă de fonduri, nu în una de

fluxuri. Reprezentând un continuu flux de intrări, fondul despre care vorbeşte N. Georgescu

Roegen poate fi interpretat ca acea bază de resurse degajate din circuitul activităţilor economice

din care se formează economiile şi capitalul fix. Astfel, nu este suficient doar ca economia să

aibă capacitatea de a genera valoare adăugată şi un produs mai mare, ci trebuie ca acestea să fie

acumulate şi reţinute pentru creşterea ulterioară, asigurându-se astfel premisele funcţionării unui

nou ciclu de dezvoltare economică şi socială.

57

Indiferent de modalitatea de interpretare a acestor procese, este cert că rata economisirii

(economiile) şi rata formării de capital (investiţiile) determină rata creşterii economice a unei

ţări. Efectele acestei corelaţii sunt influenţate (amplificate, diminuate) de un şir de factori:

- resursele umane de care dispune economia (evoluţia demografică a populaţiei, gradul de

educaţie şi formare profesională a populaţiei active);

- nivelul de dezvoltare tehnico-ştiinţifică, inclusiv gradul de aplicare a inovaţiilor în cadrul

activităţilor economice;

- eficienţa intervenţiei (non-intervenţiei) autorităţilor publice asupra proceselor economice;

- climatul de afaceri, inclusiv prezenţa unor manifestări de corupţie şi birocraţie;

- valorile sociale, morale şi spirituale ale societăţii;

- relaţiile economiei naţionale stabilite cu subiecţii economiei mondiale;

- conjunctura internaţională.

Corelaţia dintre economii şi investiţii, pe de o parte, şi creşterea economică, pe de altă

parte, este certă: economiile finanţează investiţiile şi stimulează creşterea economică, iar

obţinerea unui spor al produsului naţional pune bazele creşterii viitoare. O economie în care se

efectuează investiţii este o economie în creştere, adică o economie în care cantitatea şi valoarea

nominală a bunurilor şi serviciilor disponibile pentru schimb sunt din ce în ce mai mari.

Avantajul utilizării investiţiilor este efectul rapid, pe termen scurt, asupra venitului global, prin

stimularea cererii agregate. Economiile au o „conduită” diferită, deoarece, pe termen scurt, ele

reduc consumul şi cererea agregată şi, implicit, diminuează venitul global. Pe termen lung însă,

existenţa economiilor finanţează investiţiile, fapt care determină o creştere a produsului naţional.

1.4. Concluzii la capitolul 1

Creşterea economică este un concept complex, abordat în moduri mai mult sau mai puţin

diferite de şcolile şi curentele economice. La nivel global, nu există o definiţie univocă cu privire

la esenţa conceptului de creştere economică, însă ceea ce se desprinde din multitudinea de

interpretări şi abordări, este că creşterea economică este o tendinţă stabilă de majorare a

principalilor indicatori macroeconomici de rezultate, determinată de schimbările cantitative,

calitative şi de ordin structural care au loc în cadrul economiei naţionale şi care au drept efect

consolidarea unei tendinţe crescătoare a produsului naţional, creşterea calităţii vieţii şi a

bunăstării naţionale.

Complexitatea şi caracterul global al creşterii economice a impus abordarea largă a

acesteia, astfel încât atât clasicii, cât şi neoclasicii au elaborat modele economice pentru a

caracteriza şi a scoate în evidenţă particularităţile acestui proces, factorii care o pot stimula sau

58

restrânge, dar şi efectele pe care le degajă. Odată cu evoluarea gândirii economice, a evoluat şi

abordarea şi interpretarea creşterii economice, noile tendinţe reliefând importanţa şi rolul calităţii

resurselor umane, a tehnologiilor, a cadrului instituţional în realizarea creşterii economice.

Printre factorii creşterii economice care şi-au păstrat viabilitatea în timp, rămânând

prioritari şi în prezent, sunt acumularea capitalului şi investiţiile. Or, este absolut acceptată

accepţiunea potrivit căreia este aproape imposibilă obţinerea unei creşteri economice sigure şi

rapide, fără o rată a economisirii înaltă şi o formare intensă de capital productiv.

Economisirea presupune, în primul rând, satisfacerea necesităţilor de consum (care

depind de statutul, categoria şi necesităţile sociale ale fiecărui individ). Odată aceste necesităţi

fiind satisfăcute, opţiunea de a acumula capital, de a economisi şi de a-l transforma în mijloace

productive, este în funcţie de o serie de factori de natură economică, socială, politică şi

instituţională, care au o anumită incidenţă asupra costului de oportunitate, în calitate de

instrument decizional în cadrul politicii de investire a resurselor economisite, atât de către

persoanele fizice, cât şi de către agenţii economici.

Cercetarea creşterii economice, implicit prin prisma economisirii şi investirii, a luat

amploare în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Legătura dintre formarea economiilor,

transformarea acestora în investiţii şi obţinerea unei dinamice pozitive a Produsului Intern Brut

(fenomen asociat cu creşterea economică) a fost demonstrată printr-o multitudine de modele,

printre care menţionăm modelele lui Keynes, Sollow, Harrod şi Domar, fapt care sugerează

caracterul durabil şi viabil al corelaţiei economii – investiţii – creştere economică. Studiile în

domeniu, inclusiv cele realizate sub egida instituţiilor internaţionale, reliefează că, în pofida

faptului că majorarea bazei de economisire restrânge, pe termen scurt, potenţialul de creştere

economică, prin perspectiva scoaterii din circuitul economic a resurselor care ar fi putut stimula

consumul şi cererea agregată, efectele pozitive sunt resimţite într-o perspectivă ulterioară.

Rapiditatea obţinerii de efecte pozitive, ca urmare a transformării economiilor în investiţii, este

determinată de transparenţa şi mobilitatea pieţei de capital, nivelul de dezvoltare şi penetrare în

viaţa economică a sistemului bancar, calitatea mediului de afaceri naţional, precum şi a mediului

economic extern, politicile publice promovate de autorităţi, oportunităţile de investiţii, etc. Cert

este că raporturile dintre economii, investiţii şi creşterea economică nu se manifestă într-un cadru

izolat, ci sunt subiectul relaţiilor deosebit de complexe din cadrul economiei naţionale, regionale

şi internaţionale, iar abilitatea de a utiliza eficient capitalul, pentru atingerea obiectivelor de

dezvoltare, este o calitate a managementului public şi privat.

În final, cercetările efectuate ne permit să afirmăm, cu toată certitudinea, că procesul de

creştere economică este influenţat de volumul de capital fix şi de calitatea acestuia, materializată

59

prin calitatea, eficienţa şi oportunitatea investiţiilor realizate. Astfel, procesul de economisire-

investire îşi manifestă incidenţa asupra creşterii economice atât dintr-o perspectivă cantitativă

(volum de resurse antrenate în sistem), cât şi dintr-o perspectivă calitativă (eficienţa şi

corectitudinea utilizării resurselor), iar capacitatea de a stimula creşterea economică se

evidenţiază atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.

Ţinând cont de importanţa deosebită a creşterii economice asupra proceselor şi

fenomenelor care se derulează în cadrul economiei naţionale şi având la bază problemele

identificate în lucrările ştiinţifice studiate şi expuse în cadrul prezentului capitol, problema de

cercetare poate fi formulată în felul următor: reliefarea surselor de formare a economiilor şi a

factorilor care condiţionează transformarea acestora în investiţii, studierea corelaţiei dintre

economii, investiţii şi creşterea economică, identificarea modalităţilor de extindere a bazei de

economisire şi investire, evaluarea efectelor economisirii şi a investiţiilor asupra creşterii

economice a Republicii Moldova, aspecte care reprezintă o problemă actuală şi esenţială în

contextul realizării obiectivelor de politică macroeconomică ale statului. Aşadar, principala

problemă ce urmează a fi soluţionată în vederea realizării obiectivului de creştere economică este

acumularea de resurse şi investirea eficientă a acestora în activităţi de producţie.

Direcţiile de soluţionare a problemei cercetate: în vederea soluţionării problemei

enunţate, în contextul prezentei lucrări, se vor analiza sursele de formare a economiilor şi

politicile de stimulare a transformării lor în investiţii; se va elabora un model matematic, în

vederea cuantificării efectelor economisirii şi investirii asupra creşterii economice a Republicii

Moldova; se va estima potenţialul de creştere a economiei naţionale în perioadele următore; se

vor elabora recomandări de stimulare a economisirii şi de alocare a capitalului economisit în

investiţii de creştere economică.

60

2. CAPACITATEA DE ECONOMISIRE ŞI INVESTIRE A ECONOMIEI

NAŢIONALE ŞI IMPACTUL ACESTEIA ASUPRA CREŞTERII ECONOMICE

2.1 Formarea economiilor şi transformarea lor în investiţii

Odată cu dezvoltarea civilizaţiei umane şi a extinderii raporturilor dintre subiecţii

economici, precum şi a modificării factorilor care condiţionează comportamentul economic al

indivizilor, toate procesele şi fenomenele economice s-au schimbat, evoluând într-un fel sau

altul. Chiar şi prin perspectiva abordărilor contemporane, specifice economiilor moderne, în

cadrul cărora se manifestă relaţii economice complexe, esenţa şi motivaţia fenomenului de

economisire pot fi încadrate în cele două coordonate de bază, care s-au identificat încă de la

începutul civilizaţiei umane: ascetismul şi dorinţa de îmbogăţire [190, p. 12]. Bineînţeles că

aceste concepte au devenit mai rafinate, obiectivul iniţial devenind mai subtil şi prezentat sub

forma predilecţiei pentru lichiditate, necesităţii de limitare a consumului sau acumulării de

capital pentru dezvoltare. Or, indiferent de modalitatea prin care se realizează şi se manifestă,

precum şi de factorii care o condiţionează, economisirea este unul dintre procesele economice

fundamentale, care a existat continuu în societăţile economice.

În acest context, pornind de la premisa că este deja axiomatică influenţa economiilor

asupra acumulărilor de capital, investiţiilor şi creşterii economice, economia Republicii Moldova

nu poate fi inertă la evoluţia fenomenului de economisire. Chiar şi dependentă de factori

conjuncturali, înregistrând o creştere economică volatilă, al cărei caracter durabil este pus la

îndoială de foarte mulţi specialişti, care apreciază că ea este doar efectul stimulării consumului

(pe termen scurt), economia R. Moldova are nevoie de această pârghie – economiile, având în

vedere că economiile reprezintă principala sursă de finanţare a investiţiilor.

Baza de economisire în Republica Moldova este reprezentată prin:

- resursele disponibile ale populaţiei: sunt constituite din salarii, venituri din

activitatea de întreprinzător şi dividende, venituri din darea în arendă a

proprietăţii, etc.;

- resursele disponibile ale agenţilor economici: reprezentate, de regulă, de

profitul net, precum şi de fondurile speciale constituite de agenţii economici în

funcţie de genul de activitate derulat şi de obiectivele pe care le urmăresc;

- resursele colectivităţilor şi instituţiilor publice: sunt resursele care sunt

acumulate pentru satisfacerea unor obiective ale politicii economice a statului,

precum şi datorită specificului exerciţiului bugetar.

61

Ţinând cont de caracterul dual al relaţiei „economii-investiţii”, precum şi de abordările

teoretice incontestabile referitoare la egalitatea dintre economii şi investiţii, după cum s-a

menţionat în cadrul capitolului I, în continuare economiile vor fi tratate drept capitalul (moneda)

„în repaus” (relativ), dar se va face referire şi la alte forme de economisire, printre care se

regăsesc, în special, investiţiile în active pe termen lung. Acest capital va fi reflectat în special

prin prisma plasamentelor sub formă de depozite băneşti constituite la băncile comerciale

naţionale, deoarece actualmente, în Republica Moldova, nu sunt cunoscute alte instrumente mai

explicite de cuantificare a resurselor aflate „în repaus” care formează economiile subiecţilor

economici, precum şi deoarece acesta este unicul instrument oficial de apreciere a fenomenului

de economisire.

Factorii principali care au condiţionat potenţialul de economisire a Republicii Moldova

sunt:

I. Majorarea continuă a nivelului veniturilor disponibile ale populaţiei:

a. creşterea nominală şi reală a salariului mediu pe economie;

După cum putem observa din datele prezentate în Tabelul 2.1., salariul mediu pe

economie a crescut constant pe parcursul perioadei cercetate (anii 2001 – 2009), creându-se

astfel condiţii pentru acumularea de capital. Salariul mediu pe economie a avut o dinamică

ascendentă, înregistrând în permanenţă un ritm anual de creştere de peste 20%. Depăşirea ratei

anuale a inflaţiei de către rata de creştere a salariilor sugerează o majorare în termeni reali a

veniturilor salariale. Deci, creşterea salariilor s-a produs nu doar în termeni nominali, ci şi în

termeni reali, fapt care majorează puterea de cumpărare, pe de o parte şi creează premise pentru

economisire şi acumulări de capital, pe de altă parte.

Tabelul 2.1.

Evoluţia comparativă a salariului mediu lunar al unui salariat, minimului de existenţă,

cheltuielilor de consum şi veniturilor disponibile ale populaţiei în perioada 2001-2009

Indicator 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 Salariul nominal mediu lunar al unui salariat, lei 543,7 691,5 890,8 1103,1 1318,7 1697,1 2065 2529,7 2746,6

Minimul de existenţă, lei 468,7 538,4 628,1 679,9 766,1 935,1 1099,4 1368,1 1238,4 Ponderea minimului de existenţă în salariul mediu, % 86,2 77,8 70,5 61,6 58,1 55,1 53,2 54,1 45,1

Cheltuieli de consum medii lunare ale populaţiei, lei - - - - - 953,3 1119,1 1227,5 1283,2

Veniturile disponibile medii lunare ale populaţiei, lei 241 321,6 422,4 491,4 568,6 839,6 1018,7 1188,6 1204,4

Nota: „-” – lipsesc datele

Sursa: elaborată de autor, conform datelor Biroului Naţional de Statistică al R. Moldova

62

În consecinţă, cu toate că salariul mediu are un nivel redus şi acoperă într-o măsură destul

de mică minimul de existenţă, creşterea acestuia a reprezentat un potenţial de majorare a bazei de

economisire a ţării (Tabelul 2.1.). Or, dacă salariul acoperă minimul de existenţă (ponderea

minimului de existenţă în salariul mediu nominal al unui salariat în economia naţională, s-a

diminuat considerabil în perioada 2001-2009, de la 86,2% până la 45.1%), odată necesităţile

primordiale de consum fiind satisfăcute, orice majorare a acestuia conduce la o majorare, într-o

măsură mai mare, a economiilor. Este o abordare keynes-istă a transformării surplusului de venit

în economii, care s-a dovedit a fi valabilă şi pentru economia Republicii Moldova. În pofida

venitului mic, comportamentul persoanelor fizice relevă predilecţia spre formarea de economii,

atât din raţiuni de securitate financiară, precum şi din dorinţa de a valorifica, prin dobândă,

capitalul pe care îl acumulează, economisirea persoanelor fizice fiind alimentată atât de dorinţa

de conservare a averii, cât şi de dorinţa de îmbogăţire.

407,9543,7

691,5890,8

1103,11318,7

1697,1

2065

2529,72746,6

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

2000 2002 2004 2006 2008

Salariul mediu peeconomie (lei)

Figura 2.1. Evoluţia salariului mediu pe economie în Republica Moldova (2000 – 2009)

Sursa: elaborată de autor, conform datelor Biroului Naţional de Statistică al R. Moldova

b. creşterea permanentă a volumului remitenţelor din străinătate;

O componentă foarte importantă a veniturilor obţinute de populaţie o reprezintă veniturile

obţinute din străinătate. În condiţiile exodului masiv al cetăţenilor Republicii Moldova (a căror

număr a oscilat, în diferite perioade şi după diferite surse, oficiale şi neoficiale, de la 300 mii

până la 1 milion de persoane), este şi firesc ca mijloacele băneşti pe care le expediază în ţară să

constituie un important instrument de finanţare a consumului şi formare a economiilor. Pe de altă

parte, există suficiente voci, pe care le susţinem într-o anumită măsură, care au promovat, în mod

constant, ideea că remitenţele sunt pentru economia Republicii Moldova nu doar un instrument

de stimulare a economisirii, ci şi o modalitate de finanţare a economiei naţionale, în ansamblu.

63

152,94211,99

254,12317,29422,41

683,24

854,55

1218,23

1660,09

1182,02

0

200

400

600

800

1000

1200

1400

1600

1800

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Volumul remitentelor(mln. USD)

Figura 2.2. Evoluţia remitenţelor în economia naţională în perioada anilor 2000 – 2009

Sursa: elaborată de autor, conform datelor Băncii Naţionale a Moldovei

Volumul remitenţelor a înregistrat o dinamică ascendentă pe întreaga perioadă cercetată,

cu excepţia anului 2009, care a reprezentat o diminuare a nivelului acestora. Vârful de majorare

relativă faţă de anul precedent a încasărilor de peste hotare l-a reprezentat anul 2005, care a

reprezentat o majorare cu 62% faţă de anul precedent. În celelalte perioade cercetate, remitenţele

au crescut în ritmuri care se încadrează între 20 – 40%. Este dificil de a aprecia cum ar fi evoluat

fenomenul de economisire şi de creare a resurselor pentru finanţarea investiţiilor din Republica

Moldova în lipsa acestor resurse provenite din afara ţării. Cert este faptul că remitenţele

reprezintă o componentă importantă a angrenajului economiei naţionale şi care se manifestă cel

puţin în următoarele direcţii:

- reprezintă o sursă de venituri pentru o bună parte din populaţie (până la 30% din

populaţia R. Moldova beneficiază mai mult sau mai puţin de resursele intrate în ţară

sub formă de remitenţe);

- finanţează consumul, fapt care contribuie la majorarea Produsului Intern Brut şi, în

consecinţă, la creştere economică;

- constituie un important suport pentru economisire, resursele calificate drept

remitenţe transformându-se uşor, în ultimii ani, în economii bancare;

- contribuie la finanţarea investiţiilor din economia naţională (investiţii asimilate

economiilor – alocarea resurselor în bunuri de consum îndelungat, dar şi investiţii

productive şi cu caracter speculativ);

64

- reprezintă o parte esenţială a încasărilor bugetare (prin finanţarea consumului şi a

investiţiilor);

- fiind încasări în valută, remitenţele au avut în perioada de raportare un rol vital în

echilibrarea Balanţei de Plăţi Externe. În condiţiile în care Republica Moldova

înregistrează constant un deficit major al Balanţei Comerciale şi, luând în calcul

carenţele în colaborarea cu Instituţiile Financiare Internaţionale, remitenţele au

reprezentat realmente o „gură de oxigen” pentru BPE, precum şi pentru evoluţia

cursului valutar. Or, stabilitatea şi chiar aprecierea monedei naţionale nu ar fi putut

fi realizată fără aceste resurse valutare, fapt care s-ar fi tradus în:

− importuri mai scumpe;

− mediu inflaţionist;

− erodarea puterii de cumpărare a populaţiei;

− deteriorarea capacităţii de economisire a populaţiei şi agenţilor economici;

− reducerea potenţialului investiţional.

Cu toate că, începând cu luna august 2008 se atestă o uşoară diminuare relativă a

remitenţelor, volumul anual al acestora a depăşit cu peste 35% nivelul atestat în anul 2007.

Astfel, remitenţele mai reprezintă încă un instrument foarte puternic şi stabil de creare a

economiilor (bancare şi ne-bancare a populaţiei). Chiar dacă sunt deosebit de importante pentru

economia naţională, până şi o descreştere de 20-30% a remitenţelor din străinătate nu ar fi

catastrofală, chiar şi în aceste condiţii ele având capacitatea de a se manifesta în toate aspectele

menţionate mai sus. Acest fapt a fost confirmat prin evoluţia pe care au înregistrat-o remitenţele

în anul 2009. Diminuarea acestora cu cca. 30 la sută faţă de anul precedent a constituit o lovitură

severă dată economiei naţionale, însă nu a reprezentat un obstacol de care să nu se poată trece.

Această diminuare trebuie abordată, în primul rând, prin perspectiva majorării foarte

spectaculoase din anul 2008 şi o revenire la „normalitate” în acest domeniu.

Încasările de peste hotare au constituit, pe lângă un mijloc de finanţare a consumului şi de

impulsionare a activităţilor economice, un real instrument de creare a economiilor [191, p. 94].

Prin stimularea consumurilor s-au majorat şi încasările aferente impozitelor indirecte: taxa pe

valoare adăugată şi taxele vamale, datorită ponderii mari a importurilor în totalul bunurilor

consumate în cadrul economiei naţionale. Majorarea încasărilor la buget a permis operarea de

creşteri salariale, fapt care a contribuit la extinderea bazei de economisire a populaţiei. Deci,

observăm că remitenţele au sporit economisirea în două moduri:

65

a. direct – prin transformarea unei părţi a remitenţelor în economii, inclusiv în

depozite bancare şi în alocarea resurselor în active imobiliare (aceste plasamente

fiind interpretate, de asemenea, drept economii);

b. indirect – prin crearea premiselor de majorare a bazei de economisire: prelevări

la buget, în special prin încasarea de către stat a impozitelor indirecte, urmate de

redistribuirea ulterioară a veniturilor către diferite categorii sociale.

Este necesar de a reliefa faptul că datele din Figura 2.2 prezintă doar informaţiile care se

bazează pe surse oficiale (adică mijloacele băneşti care au intrat în ţară pe căi legale, fiind

incluse în circuitul monetar prin sistemul bancar). Ţinând cont de „specificul” economiei şi

mentalitatea colectivă, este foarte posibil ca acele cifre să fie mai mari. Însă, pentru a menţine

acurateţea calculelor şi a afirmaţiilor, în prezenta lucrare se va face referire doar la remitenţele

care au intrat în ţară legal.

II. Rate ale dobânzilor bancare atractive, real-pozitive, care permit o diminuare a

efectului de erodare a monedei de către fenomene inflaţioniste, precum şi obţinerea

unui câştig;

În definitiv, regula de bază la estimarea oportunităţii realizării unui plasament bancar este

ca imobilizarea de capital să nu conducă la diminuarea valorii acestuia, ci dimpotrivă, la

menţinerea valorii la care se adaugă obţinerea unui anumit venit sub formă de dobândă.

24,6

20,6

14,412,7

15,213,0

11,9

15,1

18,1

14,7

18,4

6,34,4

15,7

12,5

10,0

14,113,1

7,3

0,40,0

5,0

10,0

15,0

20,0

25,0

30,0

1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

Rata medie la depozitele in MDL (in %) Rata anuala a inflatiei (%)

Figura 2.3. Dinamica comparativa a nivelului ratei inflaţiei şi a ratei medii a dobânzii la

depozitele atrase (2000 – 2009)

Sursa: elaborată de autor, conform datelor Biroului Naţional de Statistică al R. Moldova

şi Băncii Naţionale a Moldovei

66

După cum poate fi observat în Figura 2.3, sistemul bancar naţional a asigurat în mod

constant (cu excepţia unor perioade din anii 2003 şi 2006) dobânzi real-pozitive, fapt care a

stimulat economisirea. De-a lungul perioadei de referinţă, sistemul bancar a oferit deţinătorilor

de monedă o protecţie relativ bună contra eroziunii monetare prin inflaţie. Rata dobânzii s-a

dovedit a fi o pârghie foarte puternică în gestiunea masei monetare, care, acţionată de Banca

Naţională a Moldovei a permis manevrarea masei monetare şi stimularea economisirii.

Elasticitatea ofertei de resurse care ar putea fi atrase în circuitul bancar sub formă de depozite a

favorizat utilizarea instrumentelor care au avut drept obiectiv stimularea economiilor şi

mobilizarea acestora în cadrul sistemului bancar, prin finanţarea depozitelor din băncile

comerciale.

III. Sistemul fiscal care stimulează atât plasamentele sub formă de depozite bancare,

cât şi investiţiile din economie;

În conformitate cu prevederile legislaţiei fiscale a R. Moldova, veniturile din dobânzi

obţinute de persoanele fizice reprezintă venituri impozabile. Însă, în scopul stimulării

plasamentelor bancare şi, implicit, a economiilor bancare, în conformitate cu Legea R. Moldova

cu privire la punerea în aplicare a titlurilor I şi II ale Codului fiscal Legea Republicii Moldova

Nr. 1164-XIII din 24 aprilie 1997, veniturile din dobânzi obţinute de persoanele fizice rezidente,

cu excepţia celor înregistrate într-o formă de organizare juridică a activităţii de întreprinzător, de

la depozitele bancare, valorile mobiliare corporative sub formă de obligaţiuni şi valorile

mobiliare, care sunt instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi certificatele bancare de depozit şi

cambiile bancare, precum şi de la depunerile membrilor pe conturile de economii personale în

asociaţiile de economii şi împrumut ale cetăţenilor amplasate pe teritoriul Republicii Moldova nu

se impozitează până la 1 ianuarie 2010. Prin adoptarea legii nr. 108-XVIII din 17 decembrie

2009 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, termenul în cauză a fost prelungit

până la 1 ianuarie 2015.

Politica fiscală stimulează şi depunerile (economiile) persoanelor juridice. Conform

prevederilor Codului Fiscal, până la 1 ianuarie 2010, nu se impozitau dobânzile persoanelor

juridice aferente depozitelor bancare depuse pe un termen ce depăşeşte 3 ani şi valorile mobiliare

corporative sub forma de obligaţiuni emise pe un termen ce depăşeşte 3 ani (introdus prin Legea

Nr. 268-XVI din 28 iulie 2006, în vigoare 1 ianuarie 2007). Termenul indicat anterior a fost, de

asemenea, prelungit până la 1 ianuarie 2015, prin adoptarea legii nr. 108-XVIII din 17 decembrie

2009 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative. Scopul acestei prevederi este

stimularea constituirii de depozite bancare pe termen lung, care constituie sursa de acordare a

creditelor investiţionale de către instituţiile bancare. În condiţiile în care accesul băncilor

67

comerciale locale la finanţări externe, cu scadenţe de peste 5-10 ani, este, în continuare, restrâns,

această iniţiativă urmăreşte fructificarea capitalurilor disponibile şi mobilizarea acestora pentru

realizarea, prin intermediul sistemului bancar, a unor proiecte investiţionale.

Prin promovarea politicii fiscale actuale, statul încurajează formarea economiilor,

asigurând un nivel sporit al rentabilităţii plasamentelor bancare şi a celor asociate acestora.

Aceasta este o politică înţeleaptă, care porneşte de la premisa că: este posibil de a obţine o

creştere a Produsului Intern Brut şi a investiţiilor doar dacă va exista o bază de economisire. Or,

în condiţiile actuale, impunerea veniturilor din dobânzi va determina:

a. o diminuare a resurselor investite în depozite bancare, iar deţinătorii acestora ar putea

să evalueze alte opţiuni de plasare a capitalurilor disponibile;

b. o posibilă scumpire a creditului, cauzată de eventuala majorare a ratei dobânzii,

determinată de necesitatea acoperirii pierderilor (venitului ratat) aferente impozitării

dobânzilor;

c. reducerea bruscă a volumului depozitelor ar putea crea băncilor, pe lângă o diminuare

a volumului depozitelor şi dificultăţi de trezorerie, fapt care va avea repercusiuni

imediate şi sigure asupra mediului de afaceri naţional. Este cunoscut faptul că în

condiţiile unei crize de lichiditate pe piaţa bancară, se restrânge activitatea de

creditare, se majorează ratele dobânzilor şi se limitează accesul agenţilor economici la

resurse de credit.

Este evident că toate scenariile menţionate nu contribuie la stimularea investiţiilor, care

reprezintă baza dezvoltării viitoare a economiei, ci dimpotrivă, ar putea reprezenta impedimente

în extinderea acestora.

Apreciem şi calificăm drept oportună modificarea Codului Fiscal în sensul prelungirii

perioadei în care să nu fie impozitate veniturile obţinute din dobânzi aferente depozitelor

bancare. Anularea acestei prevederi legale ar fi putut avea un efect de bumerang şi ar fi putut

contribui la restrângerea apetitului de economisire a populaţiei, aceştia nefiind motivaţi printr-un

venit superior. În acelaşi timp, în condiţiile accentuării tendinţelor de diminuare a ratelor

dobânzilor la depozite (în anul 2009), impunerea venitului obţinut din dobânzi ar fi putut avea un

impact nefavorabil asupra volumului depozitelor la termen (baza economisirii). Indiscutabil,

impozitarea veniturilor din dobânzi este un subiect sensibil, care naşte controverse. Pe de o parte,

dobânda este o sursă de venit, care urmează a fi impozitată, pentru a respecta principiul echităţii

fiscale. Pe de altă parte, reducerea rentabilităţii nete a depunerilor bancare va duce la erodarea

economiilor bancare şi, în consecinţă, la diminuarea bazei de economisire din cadrul economiei

naţionale. Or, ţinând cont de faptul că orice plasament bancar este examinat în funcţie de

68

rentabilitatea şi riscul aferent, în condiţiile reducerii primei variabile, în mod inevitabil se vor

reduce şi economiile bancare. Astfel, exista riscul că se vor exclude din circuitul bancar

importante resurse financiare, care nu vor mai putea fi utilizate de către sistemul bancar pentru a

intermedia finanţarea proiectelor investiţionale care, prin efectul de multiplicare, majorează

produsul naţional, venitul disponibil, baza de acumulare de capital, etc.

La nivelul agenţilor economici, nivelul fiscalităţii este esenţial pentru finanţarea

investiţiilor. În acest sens, este necesar de a menţiona anularea impozitului pe venit, stabilirea

cotei 0% pentru TVA aferentă mijloacelor fixe introduse în capitalul social, facilităţile fiscale

pentru investitorii străini, aspecte care îşi vor găsi reflectarea în prezenta lucrare.

IV. Încrederea faţă de sistemul bancar naţional;

În ultimii ani, percepţia publică asupra sistemului bancar autohton s-a ameliorat

considerabil. Lipsa falimentelor băncilor comerciale (spre deosebire de situaţia din anii '90 ai

secolului trecut), precum şi reglementările dure ale activităţii băncilor, impuse de Banca

Naţională a Moldovei, inclusiv racordarea sistemului bancar naţional la prevederile Comitetului

„BASEL II”, a condiţionat majorarea continuă a siguranţei sistemului bancar, pe de o parte, şi

creşterea încrederii populaţiei şi a mediului de afaceri în bănci, pe de altă parte. Cu toate că în

anul 2009 BNM a declarat falimentară o bancă comercială (BC „Investprivatbank” S.A.), acest

fapt nu a perturbat piaţa bancară naţională, datorită cotei de piaţă redusă deţinută de această

instituţie bancară şi datorită faptului că nu pot fi extrapolate asupra întregului sistem bancar

cauzele care au determinat apariţia stării de insolvabilitate a acesteia. În pofida faptului că anul

2009 s-a caracterizat totuşi prin diminuarea depunerilor bancare, cu siguranţă nu insolvabilitatea

BC „Investprivatbank” S.A. a reprezentat o cauză serioasă în acest sens.

Pătrunderea şi accentuarea prezenţei pe piaţa bancară naţională a unor instituţii financiare

străine (Groupe Société Générale, Erste Bank – prin Banca Comercială Română, Gruppo

Venetto), precum şi accentuarea prezenţei Instituţiilor Financiare Internaţionale (în special,

Reprezentanţa din Moldova a Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare) a favorizat

consolidarea sistemului bancar naţional şi, în consecinţă, schimbarea imaginii acestuia (atât în

faţa populaţiei, a business-ului autohton, cât şi din perspectiva investitorilor străini şi a

Instituţiilor Financiare Internaţionale). Acesta este un factor deosebit de important, deoarece

încrederea în instituţiile bancare este o condiţie determinantă a realizării plasamentelor sub

formă de depozite bancare, lipsa acesteia având capacitatea de a reduce la zero toate celelalte

componente care favorizează fenomenul de economisire prin depuneri bancare. Or, prima

condiţie a economisirii este: siguranţa şi integritatea valorilor. Ulterior intervine dorinţa de

înavuţire.

69

În acelaşi timp, dezvoltarea unei economii se poate produce doar cu condiţia că ei îi

corespunde un sistem bancar viabil. Or, sistemul bancar nu poate să nu ţină pasul cu dezvoltarea

economiei reale, ci chiar ar fi binevenit să o anticipeze, să vină cu instrumente inovatoare pe

piaţă, care să impulsioneze activitatea economică reală. Trebuie să recunoaştem că, în ciuda

problemelor temporare cu care se mai confruntă sistemul bancar autohton, acesta şi-a demonstrat

soliditatea şi capacitatea de a susţine derularea, în bune condiţii, a business-ului din Republicii

Moldova.

V. Apetit investiţional redus – acest factor este strâns legat de sursa (directă/indirectă)

esenţială de formare a economiilor (veniturile obţinute din străinătate), precum şi de

factori de natură demografică: beneficiarii finali ai resurselor sunt, în principal,

adolescenţi/copii sau persoane de vârsta a III-a, care nu au dorinţa/capacitatea de a

orienta mijloacele băneşti în afaceri şi să îşi asume anumite riscuri, iar persoanele

active economic, inclusiv cu spirit de întreprinzător, care au obţinut şi injectat în

economie aceste resurse, activează în afara ţării.

Totodată, este absolut necesar să fie menţionat, în acest context, şi mediul de afaceri. Or,

climatul investiţional reprezintă o componentă vitală pentru stimularea investiţiilor. În condiţiile

limitării iniţiativei private, creării barierelor administrative, instituirii

monopolurilor/oligopolurilor în diferite domenii de activitate economică, etc., precum şi în

condiţiile în care sistemul bancar susţinea rentabilităţi destul de ridicate la plasamentele bancare,

opţiunea populaţiei în favoarea depozitelor bancare (fiind calificate mai degrabă drept economii

decât investiţii) este pe deplin justificabilă şi îşi găseşte atât argumente economice, cât şi de

ordin social. Acestea sunt doar unele explicaţii ale apetitului investiţional redus. Or, în condiţiile

în care există suficiente motive pentru a nu iniţia o afacere (climat investiţional nefavorabil,

dobânzi înalte, incertitudine ridicată asociată cu un risc sporit), nici acumulările de capital din

economie nu pot beneficia de efectele de multiplicare pentru a-şi amplifica efectele asupra

creşterii produsului naţional şi, în consecinţă, asupra obţinerii unei creşteri economice susţinute.

O modalitate relativ simplă, dar foarte eficientă de apreciere a volumului economiilor este

analiza soldului şi dinamicii depunerilor bancare ale persoanelor fizice şi juridice. În acest sens,

economiile sunt asimilate economiilor bancare.

În acest context, am efectuat un studiu comparativ a evoluţiei salariului mediu şi

depozitelor bancare la termen. Însă, ţinând cont de faptul că în Republica Moldova există încă un

factor determinant care influenţează esenţial procesul de economisire – remitenţele din exterior –

acesta a fost, de asemenea, inclus în cercetare (Figura 2.4).

70

33%

39%

56%

27%

20%

44%

29%

25%

24%

24%

33%

51%

20%

62%

39%

29%

25%

31%

22%

43%

56%

23%

36%

56%

9%

-29%

-5%

0%

20%

40%

60%

80%

100%

120%

140%

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Depozite la termen

Remitenţe

Salariul mediu peeconomie

Figura 2.4. Evoluţia depozitelor la termen, a salariului mediu şi a remitenţelor

în perioada 2001-2009

Sursa: elaborată de autor, conform datelor Biroului Naţional de Statistică al R. Moldova

şi Băncii Naţionale a Moldovei

Observăm că ritmul de creştere al remitenţelor a fost, per ansamblu, în perioada 2001 –

2008, net superior ritmului de creştere al veniturilor populaţiei. Este o situaţie firească, dacă

ţinem cont de faptul că avem o economie de consum, stimulată de resursele din exterior. Putem

aprecia cu toată certitudinea că acestea au constituit baza de resurse care se transformă, cu

precădere, în economii. Acest fenomen este amplificat şi de diferenţa relativ mică dintre salariul

mediu pe economie şi minimul de existenţă, a oscilat între 80% şi 50% din nivelul salariului

nominal mediu pe economie. Or, observăm o corelare aproape perfectă între ritmul de creştere a

volumului remitenţelor şi soldul depozitelor la termen constituite în băncile comerciale.

Ţinând cont de faptul că veniturile obţinute de populaţie din alte surse decât salariul nu au

înregistrat o dinamică semnificativă, precum şi de faptul că veniturile populaţiei au fost erodate

într-o anumită măsură de inflaţie, o importantă sursă de economisire se află, considerăm, în

resursele financiare provenite din afara ţării (pe căi legale: sub forma investiţiilor străine

(inclusiv plasamente speculative, care s-au accentuat în perioada 2007-2008) şi a veniturilor

persoanelor fizice angajate legal în străinătate, dar şi mai puţin legale: veniturile obţinute de

persoanele care muncesc „la negru”).

Este cert deja că fluxurile de valută provenite din afara ţării, de la persoanele fizice care

obţin venituri din alte ţări şi care produc valoare adăugată acolo stimulează şi procesul de

economisire din ţara noastră. Remitenţele, al căror volum s-a cifrat în anul 2006 la 854.55 mln.

71

USD, în 2007 – la cca. 1218.3 mln. USD şi au atins valoarea record de 1651.41 mln. USD în

anul 2008 au finanţat investiţiile în capital fix, consumul, dar au reprezentat şi baza de

economisire a economiei naţionale.

Cu referire la economiile la termen finanţate de către persoanele juridice, este necesar să

remarcăm evoluţia fondurilor de rezervă constituite din activele lichide (mijloace băneşti depuse

în bănci sub formă de depozite) ale societăţilor de asigurări. Reglementarea mai strictă a pieţei

asigurărilor, precum şi dezvoltarea din ultimii ani a companiilor de asigurări au favorizat

acumularea unor rezerve de asigurare substanţiale. În anul 2006 volumul acestora era de 171

mln. MDL, iar în anul următor acestea s-au majorat cu 68%, atingând valoarea de 254 mln.

MDL. Trendul ascendent s-a menţinut şi în anul 2008, rezervele lichide cifrându-se la peste 303

mln. MDL la situaţia din 31.12.2008. Aceste resurse reprezintă o importantă sursă de lichiditate

şi economisire pentru sistemul bancar, pe de o parte, dar şi pentru economie, în general.

Reprezentând fonduri lichide, care sunt păstrate obligatoriu sub forma plasamentelor bancare,

aceste resurse sunt foarte importante pentru sistemul bancar. Deci, resursele plasate de către

societăţile de asigurare în băncile comerciale reprezintă pe de o parte, investiţiile acestor

companii, fiind partea cea mai lichidă a acestora, dar, pe de altă parte, formează acumulări de

capital, care sunt absorbite integral de către sistemul bancar naţional. Ele mai au o caracteristică

foarte importantă: stabilitatea în timp. Astfel, băncile comerciale pot conta pe aceste resurse

pentru a finanţa sectorul real al economiei, care creează valoare adăugată. Dezvoltarea viitoare a

domeniului asigurărilor nu va face altceva decât să contribuie şi în continuare la extinderea bazei

de economisire a sistemului bancar naţional şi, în mod indirect, la finanţarea business-ului

autohton.

În scopul realizării unei analize a economiilor constituite în Republica Moldova, este

necesar să facem o delimitare netă între economiile foarte lichide – economii reprezentând

deţinere de monedă (în numerar sau de cont/depozite bancare) şi economiile mai puţin lichide –

reprezentând o acumulare de capital care nu se referă la monedă. Ţinând cont de faptul că, în

literatura de specialitate, cel de-al doilea tip de economii este asimilat investiţiilor, mai ales

deoarece mijloacele băneşti sunt plasate în imobile şi bunuri de lux sau de folosinţă îndelungată,

care pot să îşi conserve valoarea în timp (sau chiar să şi-o sporească), acestea vor fi tratate în

partea a II-a a prezentului capitol.

Apreciind economiile foarte lichide prin prisma mijloacelor băneşti depuse în conturile de

depozit la băncile comerciale, putem menţiona că ele înregistrează o dinamică ascendentă,

superioară ritmurilor de creştere economică a ţării. Or, dacă economia naţională se dezvoltă în

ritmuri mai mici decât cele înregistrate de acumulările de capital prin economii, se consolidează

72

ideea importanţei şi a rolului dominant al remitenţelor în procesul economisirii din ţara noastră.

Pornind de la valoarea remitenţelor şi de la evoluţia acestora, băncile comerciale sunt foarte

interesate să atragă aceste resurse în circuitul bancar şi, astfel, să îşi extindă baza de depozite şi

cota de piaţă. În acest mod, remitenţele de valută din exterior, care au stimulat în mod direct doar

anumite afaceri din R. Moldova (în particular, sectorul de construcţii), prin intermediul băncilor

comerciale, finanţează, indirect, multiple ramuri din economia naţională.

Este o certitudine faptul că rolul băncilor comerciale, în calitate de intermediar între

deţinătorii de resurse disponibile şi beneficiarii acestor resurse, nu poate fi neglijat. Însă un lucru

este sigur: sistemul bancar poate constitui un stimulent pentru economie, însă acesta nu se poate

dezvolta într-o măsură prea mare înaintea economiei. Băncile au capacitatea de a spori

economiile bancare (prin diversificarea paletei de produse de economisire, prin acţiuni de

marketing preluate din experienţa occidentală, prin oferirea unor dobânzi şi condiţii avantajoase

pentru depozitele atrase) însă, în lipsa unei economii viabile, activitatea acestora este limitată de

predilecţia către investiţii şi de înclinaţia spre investiţii a mediului de afaceri.

2.2 Surse de finanţare a investiţiilor şi politici financiare de stimulare a acestora

Investiţiile reprezintă o categorie economică complexă care ocupă un rol central între

sfera producţiei de bunuri şi servicii şi sfera consumului, fiind un factor ce influenţează simultan

atât cererea, cât şi oferta. Argumentul în favoarea acestor afirmaţii este sugerat atât de procesele

de antrenare şi multiplicare a efectelor pe care le generează orice proiect de investiţii, indiferent

de sectorul de activitate în care acestea se realizează.

În contextul economic actual, investiţiile pot fi considerate, pe bună dreptate, drept un

propulsor al creşterii economice, deoarece acestea asigură creşterea productivităţii şi a

produsului naţional, implementarea tehnologiilor noi, promovarea progresului tehnico-ştiinţific,

dezvoltarea inovatoare a economiei, utilizarea eficientă a resurselor umane de care dispune

societatea. Printre factorii cei mai importanţi care influenţează realizarea de investiţii sunt:

fiscalitatea (impozitul pe venit), politica monetară (rata dobânzii), mediul investiţional, înclinaţia

spre investiţii, etc.

Fiind un stat cu o economie slab-dezvoltată, cu o infrastructură neperformantă, Republica

Moldova a avut întotdeauna nevoie de investiţii: investiţii reale, investiţii financiare şi, de ce nu,

investiţii umane. Necesitatea de investiţii a economiei Republicii Moldova s-a manifestat, de la

declararea statalităţii, în toate sferele de activitate: producţie, consum, sfera socială. În acest

sens, potenţialul investiţional al economiei noastre este formidabil. Acest potenţial a fost

valorificat în funcţie de realităţile economice locale, regionale şi internaţionale, în funcţie de

73

politica statului pentru stimularea investiţiilor, în funcţie de predilecţia pentru investiţii a

persoanelor fizice şi juridice şi în funcţie de starea generală a economiei naţionale.

Dinamica volumului investiţiilor în capital fix realizate pe parcursul anilor 2000-2009 în

R. Moldova poate fi prezentată în felul următor (Tabelul 2.2.):

Tabelul 2.2.

Dinamica investiţiilor în capital fix în perioada 2000-2009

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 Investiţii în ca-pital fix (mil. lei)

1759.3 2315.1 2804.2 3621.7 5140 7796,5 11012 15335.8 18224,8 10878,9

În termeni reali, faţă de anul precedent (%):

85 111 111 107 108 121 124 121,9 102,3 65

Sursa: elaborat de autor, conform datelor Biroului Naţional de Statistică al Republicii

Moldova

Observăm că investiţiile în capitalul fix înregistrează o evoluţie ascendentă, cu un vârf de

performanţă în anul 2007 şi cu un regres semnificativ în anul 2008. Potenţialul investiţional a

fost valorificat plenar în perioada anilor 2003-2007, când activitatea investiţională s-a dezvoltat

în mod vertiginos. Susţinerea unui ritm de creştere anuală a investiţiilor de 10-20% reprezintă un

rezultat apreciabil chiar şi pentru economiile emergente. Dar, dincolo de cifrele concrete de

creştere a dimensiunilor investiţiilor, mai importantă este tendinţa procesului investiţional: astfel,

s-a reuşit stabilirea unui trend ascendent în ceea ce priveşte activitatea investiţională. Acesta a

fost un semnal univoc că economia are capacitatea să se dezvolte, iar unul dintre motoarele

acestei dezvoltări l-au reprezentat investiţiile, finanţate inclusiv din contul economiilor.

După ce câţiva ani la rând ritmul de creştere a investiţiilor s-a majorat constant, anul 2008

nu a mai oferit rezultate care să se înscrie în şirul performanţelor anterioare, iar anul 2009 a

marcat un regres sever în acest domeniu. Diminuarea ritmului de creştere a investiţiilor aproape

până la un nivel inferior anilor 2001-2002 sugerează o recesiune relativă a acestui domeniu şi

trebuie să reprezinte un semnal de alarmă pentru autorităţi. Or, o restrângere a activităţii

investiţionale prezente semnifică o restrângere a activităţilor economice viitoare, în ansamblu.

Cauzele, de ordin economic, social şi politic, care au generat o asemenea situaţie sunt multiple,

însă incidenţa ratei dobânzii bancare asupra procesului de investiţii şi înrăutăţirea mediului de

afaceri sunt componente economice a căror influenţă nu poate fi neglijată. Astfel, o rată a

dobânzii în creştere descurajează investiţiile, fapt care şi s-a produs în anii 2008 şi 2009. Mai

grav este că majorarea dobânzilor s-a produs pe fundalul soluţionării unor probleme cu caracter

74

monetar şi social, făcându-se abstracţie de evoluţia economiei reale, sensibilă la fluctuaţiile

pieţei monetare şi de credit.

Dinamica investiţiilor în capitalul fix (% faţă de anul

precedent);

Rata dobânzii bancare (%);

0

20

40

60

80

100

120

140

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Figura 2.5. Dinamica investiţiilor în capital fix, comparativ cu evoluţia ratelor medii anuale a

creditelor acordate

Sursa: elaborată de autor, conform datelor Biroului Naţional de Statistică al R. Moldova

şi Băncii Naţionale a Moldovei

Rata dobânzii bancare este un element esenţial al fenomenului investiţional, iar economia

Republicii Moldova nu constituie o excepţie în acest sens şi, prin urmare, evoluţia investiţiilor

este în funcţie de dinamica ratei dobânzii, politica monetar-creditară şi predilecţia băncilor

comerciale de a finanţa proiecte investiţionale.

Tendinţa de diminuare certă şi continuă a dobânzilor în perioada 2000 – 2007 (Figura

2.5), precum şi trendurile de diminuare a marjelor bancare (Anexa 4) a determinat o

impulsionare a activităţii investiţionale şi o dinamică pozitivă a investiţiilor. Realizarea unui ritm

susţinut de majorare a investiţiilor reprezintă un indicator al dezvoltării economiei şi al

potenţialului de atragere a capitalurilor. Timp de 7 ani (în perioada 2000 – 2007), economia

naţională a absorbit investiţii din ce în ce mai mari, punându-se astfel bazele unei creşteri

economice stabile, ale căror efecte se produc, de regulă, pe termen mediu şi lung. Cert este că

majorarea cu peste 2 p.p. a ratei medii a dobânzii la creditele acordate în anul 2008 faţă de anul

precedent a coincis cu diminuarea ritmului de creştere a investiţiilor în capital fix. Însă, pentru a

putea trage anumite concluzii mai exacte cu referire la evoluţia activităţii investiţionale din ţara

noastră este necesar de a identifica sursele de finanţare a investiţiilor din economia naţională şi

de a stabili politicile de stimulare a acestora (Figura 2.6).

75

0

10

20

30

40

50

60

70

80

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

mijloace bugetare

mijloacele agenţiloreconomicimijloacele investitorilorstrăinialte surse

Figura 2.6. Structura investiţiilor pe surse de finanţare (2000 – 2009)

Sursa: elaborată de autor, conform datelor Biroului Naţional de Statistică al R. Moldova

Ponderea cea mai mare în cadrul surselor de finanţare a investiţiilor realizate în economia

naţională revine investiţiilor finanţate din contul mijloacelor financiare ale agenţilor economici

(adică resurse obţinute din contul profiturilor curente, precum şi resurse atrase de la creditori, în

special de la instituţii bancare locale). Majorarea continuă şi stabilă a profiturilor generate de

întreprinderi (reflectate prin rezultatele financiare nete obţinute de agenţii economici; Tabelul

2.3) a extins baza acumulării de capital şi a favorizat realizarea şi finanţarea proiectelor

investiţionale.

Tabelul 2.3.

Rezultatele financiare ale agenţilor economici, pe principalele tipuri de activităţi

Profit (+), pierderi (-) până la impozitare, mln. lei Anul 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Total 1943,5 2373,5 3799,5 4965,6 10836,3 15549,4 Inclusiv: Agricultură, economia vânatului şi silvicultură -14,5 89,5 28,9 132,0 497,2 802,0

Industrie prelucrătoare 746,8 487,6 939,3 785,1 1819,7 2134,6 Energie electrică şi termică, gaze şi apă -293,8 -156,3 21,6 -390,1 1108,7 2820,2

Construcţii 95,4 207,6 247,3 449,6 753,7 113,6 Comerţ cu ridicata şi cu amănuntul 619,8 746,2 802,2 1221,5 2531,0 4609,3

Alte activităţi 789,8 998,9 1760,2 2767,5 4126,0 5069,7

Sursa: elaborat de autor, conform datelor Biroului Naţional de Statistică al R. Moldova

Acestea sunt urmate de investiţiile efectuate de investitori străini. În linii mari, în

perioada cercetată (anii 2001 – 2009) structura surselor de finanţare a investiţiilor a fost

constantă, ceea ce sugerează absenţa unor fluctuaţii semnificative în domeniul investiţional.

76

Economia R. Moldova nu a avut capacitatea, în aceşti ani, să genereze condiţii noi, care ar fi

putut modifica structura surselor de finanţare a investiţiilor. Nu s-a reuşit majorarea ponderii

investiţiilor străine în cadrul surselor de finanţare a investiţiilor, cu toate că o accentuare a

investiţiilor străine în cadrul economiei ar fi fost benefică cel puţin din următoarele puncte de

vedere:

- încadrarea economiei în circuitele financiare regionale şi internaţionale;

- implementarea tehnologiilor moderne;

- dezvoltarea infrastructurii naţionale;

- dezvoltarea unor sectoare economice existente, relansarea unor activităţi

economice inerte sau în proces de restructurare şi crearea unor noi domenii de

activitate;

- echilibrarea Balanţei de Plăţi Externe;

- ameliorarea situaţiei demografice şi a şomajului, prin crearea locurilor de muncă

în interiorul ţării, etc.

În principiu, poate că stabilitatea este un factor pozitiv, însă, cel puţin pe partea de

investiţii străine ar fi fost binevenită o intensificare.

19,5

11,914,8

20,6 19,7 20,1 20,2 18,414,1

0

5

10

15

20

25

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

investiţii realizate dincontul investitorilorstrăini

Figura 2.7. Evoluţia cotei investiţiilor finanţate din contul investitorilor străini

în totalul investiţiilor din economia naţională

Sursa: elaborată de autor, conform datelor Biroului Naţional de Statistică al R. Moldova

Economia naţională îşi finanţează necesităţile investiţionale din contul resurselor

financiare ale investitorilor străini într-o proporţie relativ modestă (Figura 2.7). Acest fapt este

condiţionat de mai mulţi factori, de ordin economic, politic şi social, percepuţi de investitorii

străini:

77

- mediu de afaceri ne-atractiv şi nivelul înalt al incertitudinii cu privire la evoluţia pe

termen mediu şi lung a afacerii (sugerat în principal prin cazuri de naţionalizare a

unor afaceri privatizate inclusiv prin concursul capitalului străin: Hotelul Dacia, Air

Moldova, Farmaco, etc.). Unele dintre aceste abuzuri ale autorităţilor s-au soldat cu

condamnări definitive la CEDO, care au avut un ecou în mediul de afaceri

internaţional;

- lipsa unui mesaj clar cu privire la atragerea investitorilor externi şi stimularea

investiţiilor străine;

- piaţa naţională nu este în totalitate liberă, iar economia nu a căpătat încă statutul de

„economie de piaţă funcţională”;

- birocraţie excesivă – cu toate că în ultimii ani situaţia începe să se amelioreze, se

menţine însă percepţia formată anterior;

- existenţa barierelor foarte puternice de intrare pe piaţă, în special fiind vorba de

bariere cu caracter neformal, care depăşesc sfera relaţiilor economice oficiale;

- piaţă mică, fără perspective de dezvoltare importantă în viitor;

- lipsa unei infrastructuri adecvate, care ar putea să absoarbă investiţii străine şi să

corespundă criteriilor de conformitate luate în calcul de companiile străine;

- riscul de ţară relativ înalt, etc.

În condiţiile în care piaţa locală nu oferă întotdeauna posibilităţi competitive de finanţare

a proiectelor investiţionale, investiţiile străine ar putea deveni motorul dezvoltării economice

viitoare, în special prin participarea la procesul de privatizare relansat în anii 2007-2010. Însă

capitalul străin este foarte volatil, investitorii având capacitatea de a-şi retrage resursele investite,

suportând anumite costuri desigur, în cazul în care economia nu înregistrează evoluţia scontată

sau afacerile în care au investit nu are evoluţia scontată la momentul adoptării deciziei de intrare

pe o nouă piaţă.

În aceste condiţii, partea covârşitoare a investiţiilor realizate în economia naţională este

finanţată din interiorul ţării şi, implicit, din mijloacele la care au acces agenţii economici. Or,

resursele pentru finanţarea acestor investiţii sunt acumulate în cadrul economiei naţionale. Ele

reprezintă efectul potenţialului de acumulare a capitalului şi, în esenţă, potenţialul de

economisire al economiei. În lipsa unui flux important de investiţii străine, investiţiile realizate s-

au finanţat din contul următoarelor surse:

- mijloace bugetare – concretizate, în special, în investiţii de ordin social, dar şi

investiţii structurale;

78

- profiturile şi resursele disponibile ale investitorilor autohtoni (persoane fizice şi

juridice), inclusiv investiţii în active pe termen lung realizate direct din contul

remitenţelor;

- credite bancare – resurse oferite de băncile comerciale pentru finanţarea

proiectelor investiţionale.

Ultimele două componente sunt degajate de baza de economisire a economiei naţionale:

economii bancare şi economii nebancare. În acest sens, observăm că potenţialul investiţional a

depins, în aceşti ani, de doi factori esenţiali de natură financiară:

a. politica fiscală;

b. politica monetar-creditară.

Din punct de vedere fiscal, climatul investiţional al Republicii Moldova este unul destul

de bun, caracterizat prin:

- reducerea continuă a cotei impozitului pe venitul persoanelor juridice, fapt care

a culminat cu anularea impozitului pentru profitul reinvestit în dezvoltarea

afacerii;

- scutirea de TVA pentru mijloacele fixe incluse în capitalul social al

întreprinderilor;

- facilităţi fiscale pentru investiţiile care au în componenţa sa capital străin

(integral sau mixt).

Un aspect important care se cere a fi menţionat este anularea, începând cu 01.01.2008, a

impozitului pe venitul persoanelor juridice (cota de 15% a fost înlocuita cu cota 0%). Această

modificare a fost operată la 27.04.2007 de către Parlamentul Republicii Moldova, prin adoptarea

„Legii pentru modificarea şi completarea unor acte legislative” Nr. 111-XVI, care prevede un şir

de masuri privind: legalizarea capitalului (toate activele), amnistia fiscală şi introducerea unor

modificări semnificative în Codul Fiscal. Concomitent, s-au operat modificări la modalitatea de

impozitare a dividendelor. Dacă, până la intrarea în vigoare a legii nominalizate, dividendele

obţinute de la agenţii economici rezidenţi erau scutite de impozit (cota 0%), începând cu

0.01.2008 acestea au fost impuse la cota 15%. Prin aceste acţiuni, statul a urmărit să majoreze

baza investiţională, prin creşterea potenţialului de acumulare a capitalului de către agenţii

economici care generează cash-flow-uri pozitive şi derulează o activitate profitabilă. Scutirea de

impozit a profiturilor reinvestite (care nu se distribuie sub formă de dividende) este o măsură

destul de bună, care a avut drept scop stimularea investiţiilor. Această iniţiativă nu trebuie tratată

ca fiind discriminatorie sau inechitabilă, în sensul fiscal al termenului, ci ca pe o stimulare a

agenţilor economici performanţi, capabili să dezvolte activităţi economice prin investiţiile pe

79

care le realizează. Din păcate însă, aceste măsuri de ordin fiscal nu şi-au atins în totalitate efectul

scontat, deoarece activitatea investiţională din anul 2008 (anul în care au intrat în vigoare

modificările legislative) nu s-a caracterizat printr-o animare bruscă a investiţiilor, ci dimpotrivă.

Cauzele acestei situaţii sunt multiple şi vor fi tratate ulterior. Mai grav este că această măsură,

care s-a dorit a fi foarte liberală a generat un deficit foarte important pentru bugetele locale,

afectându-se astfel veniturile bugetare, capacitatea de autofinanţare, autonomia locală şi

potenţialul de dezvoltare regională. Însă aceste aspecte nu fac obiectul prezentei cercetări.

O contribuţie importantă la finanţarea creşterii economice o are politica monetară.

Influenţa politicii monetare asupra activităţii investiţionale poate fi reliefată prin următoarele:

- costul resurselor de credit puse la dispoziţia investitorilor de către băncile

comerciale;

- accesul investitorilor la resurse de credit.

O rată internă de rentabilitate superioară costului resurselor de credit care au fost

antrenate la finanţarea proiectului investiţional este „regula de aur” în identificarea surselor de

finanţare a afacerii. În condiţiile unor rate ale dobânzilor mici sau, cel puţin, în scădere, se

extinde spectrul proiectelor investiţionale ce pot genera o rentabilitate care să permită

contractarea unui credit şi se majorează numărul de proiecte investiţionale eligibile pentru a fi

finanţate. Cu toate că în economia R. Moldova întotdeauna au persistat dobânzile ridicate

(comparativ cu ratele dobânzilor practicate în ţările occidentale), în ultimii ani ceea ce merită a fi

remarcat a fost tendinţa de scădere. Or, în economie cel mai important aspect este tendinţa. Fiind

pe un trend descendent, ratele dobânzilor au stimulat activitatea economică, deoarece din ce în ce

mai multe afaceri generau rentabilităţi care să le permită să contracteze resurse de credit pentru

dezvoltarea ulterioară. Un fapt care necesită a fi remarcat este că diminuarea dobânzilor s-a

produs şi pe fundalul creşterii semnificative a economiilor.

Astfel, în această perioadă, s-a creat o bază de finanţare a economiei din ce în ce mai

atractivă pentru solicitanţii de resurse. Tendinţele au fost destul de bune, prin perspectiva

faptului că:

- mijloacele băneşti care intrau în ţară, precum şi resursele interne erau atrase de

sistemul bancar şi au finanţat depozitele bancare (reprezentând economiile lichide);

- costul resurselor de credit a înregistrat o tendinţă de scădere certă (rata medie la

creditele acordate s-a diminuat de la 33.29% în anul 2000 până la 18.85% în anul

2007);

- resursele de credit au devenit mai accesibile, pornind de la criteriul costului acestora,

dar şi datorită politicii monetare promovată de autorităţile monetare;

80

- din ce în ce mai multe proiecte investiţionale au putut fi dezvoltate (fapt confirmat

prin dinamica continuu ascendentă a investiţiilor în capital fix).

Din păcate, tendinţele menţionate anterior care s-au manifestat o perioadă de timp relativ

îndelungată s-au diminuat în intensitate în anul 2008. Situaţia din 2008 atestă o anumită stagnare

a activităţii investiţionale. Cauzele şi explicaţiile acestui fenomen sunt multiple şi ele trebuie

căutate atât în interiorul ţării, cât şi în afara acesteia.

Una dintre cauzele care a contribuit la restrângerea activităţii investiţionale spre sfârşitul

perioadei cercetate a fost politica monetară promovată de Banca Naţională a Moldovei în anul

2008. În acel an, BNM a dus o politică agresivă, acţionând în acest sens o serie de pârghii de

care dispune, în scopul luptei împotriva inflaţiei, acţiuni care au fost orientare spre sterilizarea

masei monetare şi reducerea banilor în circulaţie. De fapt, gestiunea ratei inflaţiei reprezintă

obiectivul prioritar al BNM, toate celelalte aspecte legate de evoluţia cursului valutar sau

activitatea investiţională fiind complementare. În scopul de a tempera manifestările inflaţioniste,

Banca Naţională a Moldovei a utilizat instrumentele pe care le are la dispoziţie: rata rezervelor

obligatorii şi rata de refinanţare.

În Figura 2.8 vom prezenta evoluţia comparativă a ratei dobânzii la creditele acordate,

nivelul ratei rezervelor obligatorii şi a ratei de finanţare, în scopul ilustrării dependenţei dintre

aceste variabile.

0,00%

5,00%

10,00%

15,00%

20,00%

25,00%

ianua

rie 200

7

martie

2007

mai 20

07

iulie

2007

septe

mbrie 20

07

noiem

brie 2

007

ianua

rie 20

08

martie

2008

mai 20

08

iulie

2008

septe

mbrie

2008

noiem

brie 2

008

ianua

rie 20

09

martie

2009

mai 20

09

iulie

2009

septe

mbrie

2009

noiem

brie 2

009

rata rezervelorobligatorii

Rata de bazaaplicata de BNM

Rata medie ladepozitele atrase

Rata medie lacreditele acordate

Figura 2.8. Evoluţia comparativă a RRO, ratei de bază a BNM, a ratei medii la depozitele

atrase şi a ratei dobânzii la creditele acordate în MDL (ian. 2007 – dec. 2009)

Sursa: elaborată de autor, conform datelor Băncii Naţionale a Moldovei

81

Politica monetară promovată de BNM încă din anul 2007 a condus la majorarea dobânzii

la creditele acordate până la o medie anuală de 20.96%, atinsă în 2008 (cu un maxim de 22.99%

în luna septembrie 2008).

Majorarea ratei rezervelor obligatorii pentru resursele atrase (de la 10% până la 22%) şi

majorarea ratei de refinanţare (de la 14% până la 18.5%), pârghii pe care BNM le-a activat în

anii 2007-2008 pentru lupta împotriva inflaţiei, au determinat majorarea ratei dobânzilor la

credite. În consecinţă, s-au redus şi posibilităţile de finanţare a proiectelor investiţionale ale

agenţilor economici din contul resurselor de credit ale băncilor locale. Menţionăm că accesul

întreprinderilor la resurse de credit este una dintre condiţiile esenţiale pentru derularea

proiectelor investiţionale.

În acest context, costul resurselor de credit este o coordonată vitală a deciziei de investire.

În condiţiile unei rate a dobânzii înalte, se restrânge accesul mai multor afaceri la finanţarea

bancară, deoarece acestea nu generează rentabilităţi care să asigure onorarea obligaţiilor de plată

faţă de creditori şi o marjă de profit acceptabilă. În special, este cazul întreprinderilor

producătoare, care, prin natura activităţii lor, nu pot să suporte costuri înalte aferente mobilizării

de capitaluri de împrumut, costuri pe care întreprinderile din comerţ le suportă mai uşor. De

altfel, aceasta este una dintre cauzele perpetuării caracteristicii economiei R. Moldova drept

„economie de consum”. Resursele financiare sunt atrase şi orientate în sfera consumului, în

detrimentul producerii. Mai grav este faptul că ponderea principală în consumul total o

reprezintă importurile, afectând balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe. Astfel, se creează

un lanţ ale cărui efecte nu sunt deloc favorabile dezvoltării durabile a unei economii:

− BNM, în intenţia sa de a tempera inflaţia, sterilizează piaţa şi majorează rata

rezervelor obligatorii şi rata de refinanţare;

− băncile comerciale, fiind în criză de lichidităţi, majorează dobânda pentru

resursele atrase şi restricţionează activitatea de creditare (de consum şi pentru

investiţii);

− în consecinţă, cresc ratele dobânzilor la credite şi, totodată, se limitează accesul la

resurse de credit;

− din ce în ce mai puţine sectoare economice pot suporta astfel de dobânzi; sunt

afectate, în primul rând, ramurile producătoare, care au potenţial ridicat de

atragere a investiţiilor;

− mijloacele din economie finanţează consumul şi, implicit importurile;

− pe fundalul unei dinamici deloc spectaculoase a exporturilor, deficitul balanţei

comerciale creşte ameninţător;

82

− aceasta se produce pe fundalul lipsei unui aflux foarte mare a investiţiilor străine

(după cum s-a reliefat anterior), precum şi în condiţiile în care Republica Moldova

nu contractează credite externe de la instituţiile financiare internaţionale,

agravându-se problematica echilibrării Balanţei de Plăţi Externe.

În anul 2009, Banca Naţională a Moldovei a conştientizat efectele acţiunilor sale foarte

restrictive (o parte fiind menţionate anterior) asupra expansiunii creditului şi, implicit, asupra

finanţării economiei şi a întreprins o serie de măsuri. Ele au fost diametral opuse acelor adoptate

în anul 2008 şi au vizat reducerea ratei rezervelor obligatorii, diminuarea ratei de bază (rata de

refinanţare a băncilor comerciale) şi majorarea volumului de credite acordate în economie

(programul de stimulare a creditării sectorului real, la dobânzi avantajoase). De fapt, autorităţile

monetare au încercat să readucă vectorul „economii – depozite bancare – finanţarea investiţiilor”

pe direcţia în care acesta s-a mişcat în ultimii ani şi care a fost deviat foarte serios prin caracterul

restrictiv al acţiunilor de politică moneta-creditară întreprinse. Însă practica a arătat că revenirea

bruscă la o politică monetar-creditară relaxată nu a fost resimţită benefic de către sistemul

bancar: expansiunea creditului nu a putut fi restabilită în anul 2009, rate dobânzilor, chiar şi fiind

pe un trend ascendent, nu au reuşit să se corecteze la nivelul înregistrat în perioada 2007 – 2008,

iar depozitele bancare au continuat să se erodeze.

Concluzia care poate fi dedusă vizavi de această situaţie este una singură şi ea se

regăseşte de fapt şi în modelul de creştere economică promovat de Nicolae Georgescu-Roegen:

corelarea acţiunilor politicilor macro-economice şi sociale ale statului este cel mai important

factor în realizarea opţiunii de creştere economică. Or, soluţionarea unor obiective de politică

monetară – menţinerea unui anumit nivel al inflaţiei, prin sterilizarea masei monetare şi

restrângerea creditării – nu trebuie realizată în detrimentul economiei în ansamblu. Astfel,

politica monetar-creditară urmează a fi promovată în concordanţă şi împreună cu politica de

creştere economică a statului, ca fiind o componentă esenţială a acesteia, prin perspectiva

pârghiilor de care dispune pentru stimularea/calmarea economisirii, majorarea/diminuarea

preţului capitalului, extinderea/restrângerea procesului de creditare, stimularea/restrângerea unor

anumite sectoare de activitate (prin stabilirea cerinţelor şi normativelor de creditare de către

băncile comerciale), etc.

Însă, ţinând cont de faptul că nu aceasta reprezintă obiectul prezentului studiu, nu vom

insista cu detalii asupra acestor fenomene.

Situaţia ar fi cu totul alta dacă economia ar degaja resurse cu un cost rezonabil, care ar

oferi posibilitatea extinderii accesului la credite a agenţilor economici. Ideea pe care încercăm să

o promovăm este că aceste resurse există (remitenţe, majorarea absolută şi relativă a veniturilor

83

populaţiei), însă, datorită unor factori conjuncturali, ele au devenit foarte scumpe şi nu reprezintă

o sursă de finanţare competitivă a investiţiilor din punct de vedere al costului capitalului.

O rată de refinanţare înaltă determină şi dobânzi mai mari la depozite, fapt care

stimulează economisirea (prin depuneri bancare), însă restrânge avântul investiţional al

economiei. Astfel, extinderea bazei de economisire nu a condiţionat neapărat îndeplinirea

funcţiei clasice a economiilor: finanţarea investiţiilor. Aceasta este capcana în care a intrat

economia R. Moldova în anul 2008 – manevrarea de către autorităţile de stat a înclinaţiei spre

economii a populaţiei (prin manipularea taxei scontului şi a ratei rezervelor obligatorii, care

generează dobânzi mai mari, ca efect al cererii superioare de lichidităţi din partea băncilor) s-a

realizat în scopul atingerii unor obiective de politică monetară (stabilizarea inflaţiei) şi socială,

dar nu în scopul propulsării activităţilor care se derulează în economia reală, deoarece

majoritatea băncilor comerciale nu au mai avut capacitatea de a finanţa proiectele investiţionale.

Astfel, situaţia din anul 2008 şi începutul anului 2009 a generat un paradox:

- pe de o parte, baza de economisire/finanţare s-a extins, fapt reliefat anterior prin

majorarea semnificativă a depunerilor la termen (ritm de creştere de peste 30 la sută);

- pe de altă parte, investiţiile nu au crescut în aceleaşi proporţii şi s-a produs o

restrângere a activităţii de investiţii.

Motivul este unul singur: limitarea accesului la finanţare pe piaţa internă a potenţialilor

investitori şi a solicitanţilor de resurse. Limitarea accesului la finanţare s-a manifestat prin câteva

aspecte:

- cost ridicat al resurselor de credit;

- lipsa pe scară largă a proiectelor investiţionale fezabile în condiţiile actuale;

Bază locală de finanţare a investiţiilor există, băncile având suficiente resurse (făcând

abstracţie de criza de lichiditate pe piaţa bancară din anul 2008) pentru a finanţa agenţii

economici, lipsind doar oportunităţile de valorificare a acestora. Problema constă în numărul mic

de proiecte/întreprinderi care ar corespunde criteriilor de eligibilitate a politicii în domeniul

riscului de credit a băncilor capabile să acorde credite investiţionale pe termen lung şi în riscurile

inerente pe care le comportă o economie sensibilă la factori conjuncturali, fără independenţă

energetică şi instabilă demografic. Anume din aceste motive băncile preferă să finanţeze

comerţul şi serviciile în detrimentul producerii, favorizând expansiunea unei economii de

consum, blocată în dezechilibrul Balanţei Comerciale şi care nu este fundamentată pe principii

durabile.

- înăsprirea condiţiilor de creditare şi racordarea băncilor comerciale la criterii

prudenţiale mai drastice în domeniul gestiunii riscurilor de credit.

84

În condiţiile crizei financiare internaţionale şi a perturbărilor din cadrul sistemului bancar

mondial, este şi firească preocuparea băncilor comerciale locale (unele dintre ele – parte a unor

grupuri financiare internaţionale) pentru structura portofoliului de credite şi a riscului aferent. O

avântare în procesul de creditare, mai ales a investiţiilor, activitate care comportă riscuri mai

ridicate decât finanţarea activităţii operaţionale a întreprinderilor, ar fi nefirească în conjunctura

economică regională şi internaţională actuală.

Observăm, aşadar, că restrângerea activităţii investiţionale în R. Moldova se produce pe

fundalul depăşirii perioadei de „boom” pe piaţa imobiliară naţională şi în condiţiile crizei

financiare internaţionale. Caracterul specific al procurărilor de locuinţe şi bunuri de consum

îndelungat este că ele reprezintă investiţii, dar, de fapt, sunt asimilate economiilor. Este vorba

despre bunuri care îşi păstrează valoarea pentru o perioadă îndelungată de timp şi care sunt o

modalitate optimă de conservare în timp a valorii banilor. În acelaşi timp, faptul că preţul la

bunurile imobile a crescut constant în perioada analizată, a făcut ca plasarea resurselor financiare

în imobile să reprezinte investiţii în adevăratul sens al cuvântului: o alocare prezentă de resurse

în scopul obţinerii în viitor a unor avantaje economice superioare efortului investiţional prezent.

Investiţiile în locuinţe au înregistrat o pondere relativ constantă în totalul investiţiilor în

capital fix – cca. 20%. Deci, o parte semnificativă a economiilor nu au fost transformate în

economii lichide – depozite bancare – ci au finanţat investiţii. Era şi firească această evoluţie în

condiţiile în care creşterea preţurilor la imobile depăşea rata dobânzii bancare. În condiţiile unei

decizii de investiţie care ţine cont de rentabilitate şi risc, plasarea mijloacelor disponibile în

active imobiliare – acţiune asimilată economisirii – a fost o modalitate foarte bună de păstrare a

integrităţii mijloacelor băneşti şi de asigurare a valorii lor, în condiţiile unui mediu inflaţionist.

Acest fenomen a fost sesizat de către J.M. Keynes, care asimila economiilor investiţiile în

imobile, în special în imobile locative. În definitiv, această formă de economisire, utilizată în

special de către persoanele fizice, a impulsionat şi impulsionează în continuare activitatea

investiţională a Republicii Moldova. Or, o cincime din totalul investiţiilor în capital fix

reprezintă o pondere deloc neglijabilă. Nu este mai puţin adevărat că acest comportament a fost

stimulat de evoluţia favorabilă a preţurilor la imobilele locative, cu toate că dinamica preţurilor a

înregistrat şi un caracter speculativ, pe fondul cererii mari şi în creştere la locuinţe, precum şi a

profitabilităţii relativ înalte a tranzacţiilor imobiliare.

În anii 2007-2009 aceste tendinţe au fost mai temperate, în special această situaţie

accentuându-se începând cu a doua jumătate a anului 2008. Cum era şi firesc, acest fapt s-a

reflectat imediat şi în volumul şi dinamica investiţiilor imobiliare, care nu mai degajă o rată

înaltă de rentabilitate, punându-se problema capacităţii pieţei de a asigura menţinerea preţurilor

85

şi, implicit, menţinerea valorii actualizate a investiţiei. Deci, se creează toate premisele pentru

„fuga” economiilor din sfera plasării resurselor în active pe termen lung şi transformarea

acestora în economii lichide, adică orientarea acestora în sectorul bancar. În acest fel, ar putea fi

rupt cercul vicios şi s-ar putea crea premisele formării bazei de resurse necesare finanţării

activităţilor economice locale, adică a proiectelor investiţionale. Astfel, resursele vor fi mai

ieftine şi vor deveni mai accesibile pentru antreprenori, care au capacitatea de a le investi în

afaceri productive.

2.3 Analiza corelaţiei dintre remitenţe, economii, investiţii şi creştere economică

Orice analiză, indiferent de caracterul şi profunzimea acesteia, care vizează dezvoltarea

economică a Republicii Moldova trebuie să precizeze din start că acest stat nu a înregistrat o

evoluţie spectaculoasă, dar s-au obţinut şi anumite progrese, care au fost absorbite, într-o măsură

mai mare sau mai mică, de problemele specifice unei economii în tranziţie, care nu şi-a

definitivat încă foarte exact locul în cadrul economiei mondiale. Referindu-ne la evoluţia

dezvoltării economice a Republicii Moldova, putem reliefa faptul că ea este specifică unui stat

tânăr, în care reformele s-au făcut încet şi, de multe ori, nu foarte bine, iar climatul economic din

ţară nu a favorizat iniţiativa privată, indiferent de provenienţa capitalului investit. Însă, în ciuda

acestor circumstanţe dificile, începând cu anul 2000, se relevă o uşoară revigorare a situaţiei

economice. Creşterile economice, apreciate prin prisma principalilor indicatori macroeconomici

de rezultate sau a altor indicatori relevanţi au fost iniţial minore, iar ulterior ceva mai importante.

Principalul indicator la care se face referire în Republica Moldova în momentul în care se

apreciază evoluţia economiei naţionale este Produsul Intern Brut, în calitate de indicator

macroeconomic de rezultate, fiind expresia agregării progreselor economice din cadrul unei ţări.

Astfel, Republica Moldova, începând cu anul 2000 a înregistrat, în mod constant, cu

excepţia anului 2009, creştere economică, fapt care poate fi observat şi din Figura 2.9.

Informaţiile relevă faptul că economia Republicii Moldova a înregistrat o evoluţie

ascendentă, cu un vârf de performanţă în anul 2002, repetat în anul 2008, în care Produsul Intern

Brut s-a majorat cu 7.8 la sută şi cu un minim de creştere de 2.1 la sută în anul 2000 (dar cu

meritul de a fi prima creştere economică înregistrată după 1991). Oricum, primele creşteri

economice înregistrate în anii 2000 şi 2001 au avut sarcina de a transmite nişte semnale concrete

care să ateste, dacă nu un progres economic, cel puţin unele tendinţe pozitive de creştere a

economiei naţionale.

După cum se poate observa, dacă analizăm creşterea economică strict din punct de vedere

cantitativ, atunci trendul ascendent al Produsului Intern Brut arată indubitabil că economia

86

Republicii Moldova a înregistrat o dinamică ascendentă în perioada 2000 – 2008, ca efect al

politicilor guvernamentale (Anexa 5), cu excepţia anului 2009, care a reprezentat o recesiune

economică bruscă.

2,10

6,10

7,806,60

7,40 7,50

4,80

3,00

7,80

-6,50

-8,00

-6,00

-4,00

-2,00

0,00

2,00

4,00

6,00

8,00

10,00

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Ritmul decreştere al PIB

Figura 2.9. Dinamica Produsului Intern Brut al Republicii Moldova

Sursa: elaborată de autor, conform datelor Biroului Naţional de Statistică al R. Moldova

Aceasta este o realitate care nu poate fi contestată, cel puţin din perspectivă cantitativă,

fiind reliefată prin evoluţia Produsului Intern Brut, în calitate de indicator macroeconomic de

rezultate, reprezentativ pentru a realiza aprecieri cu privire la creşterea economică din cadrul

unei economii. Or, creşterea Produsului Intern Brut al unei ţări este asociată cu creşterea

economică a acesteia, indiferent de factorii, ritmul, termenul de manifestare şi efectele care o

caracterizează.

Sursele principale de creştere a economiei Republicii Moldova au fost reprezentate de

dinamica ascendentă a consumului, construcţiilor şi a sectorului terţiar (transport, comunicaţii,

etc.) (Anexa 6). Totodată, fluxul de creştere economică a fost generat, în principal, de majorarea

cererii de consum, inclusiv pentru bunuri de consum îndelungat, cu caracter de investiţii (active

fixe, ce pot fi asimilate într-o anumită măsură economiilor).

Stimularea consumului, în calitate de modalitate de asigurare a creşterii economice

înregistrate în Republica Moldova, a putut fi posibilă graţie infuziei externe de capital,

reprezentată de remitenţele încasate de la cetăţenii ţării care activează pe pieţele muncii ale altor

state. Incapacitatea factorilor de producţie autohtoni de a produce bunuri ce ar satisface

necesităţile de consum ale populaţiei au determinat faptul că cererea s-a orientat aproape

exclusiv către bunurile din import. Astfel, creşterea economică a fost rezultatul majorării

87

consumului şi, implicit, a valorii adăugate asociate bunurilor importate, însă ea nu a avut un

caracter structural, ci, mai degrabă, conjunctural.

Perpetuarea acestei situaţii a convenit tuturor actorilor implicaţi în circuitul economic:

- statul şi autorităţile politice: un consum sporit şi importuri înalte reprezintă o sursă

sigură de venit în buget (sub formă de impozite şi taxe, în special vamale). Nivelul

relativ înalt şi în creştere al încasărilor bugetare a permis realizarea funcţiilor sociale

ale statului şi ameliorarea relativă a bunăstării sociale, inclusiv majorarea salariilor,

fapt care extinde posibilităţile de economisire ale persoanelor fizice;

- agenţii economici: orientarea către activităţi ce presupun importul masiv al bunurilor

de larg consum, prin obţinerea unor rentabilităţi înalte, a permis mediului de afaceri

să se dezvolte şi să evite soluţii mai complicate de business care vizează sfera

producţiei de bunuri şi servicii;

- populaţia: o parte a populaţiei obţine venituri în calitate de beneficiară directă a

resurselor din exterior (remitenţe), cealaltă parte are avantaje indirecte: salarii şi

pensii, datorită economiei în creştere.

Schematic, corelaţia dintre remitenţe, consum şi creştere economică poate fi prezentată în

felul următor: Figura 2.10.

Figura 2.10. Corelaţia dintre remitenţe, consum, importuri şi creşterea PIB-ului R. Moldova

Sursa: elaborată de autor

ÎNCASĂRI FISCALE

PLĂŢI SOCIALE

IMPORTURI

REMITENŢE

CONSUM

CREŞTEREA PIB-ULUI

88

Se poate aprecia că s-a creat un cerc vicios: remitenţe – consum – import – încasări

fiscale la buget – plăţi din buget (cu caracter social) – consum, care poate genera valoare

adăugată şi poate determina evoluţia economică viitoare doar dacă este alimentat cu resurse

provenite din exteriorul sistemului.

După cum s-a menţionat în capitolul anterior, remitenţele au avut o incidenţă deosebit de

importantă în crearea premiselor pentru economisire. Rolul lor s-a amplificat continuu,

accentuându-se odată cu majorarea volumului acestora.

12%14% 15% 16% 16%

23% 25%28% 27%

22%

0%

5%

10%

15%

20%

25%

30%

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Figura 2.11. Ponderea remitenţelor in Produsul Intern Brut (2000 – 2009)

Sursa: elaborată de autor, conform datelor Biroului Naţional de Statistică al R. Moldova

şi Băncii Naţionale a Moldovei

În consecinţă, remitenţele au deţinut o pondere din ce în ce mai mare în Produsul Intern

Brut al Republicii Moldova (Figura 2.11), fapt care sugerează că remitenţele au crescut mai rapid

decât produsul naţional, favorizând şi creşterea acestuia. Ponderea relativ înaltă a remitenţelor în PIB nu este un fenomen dăunător sau inedit. El a

fost specific mai multor state în dezvoltare, în special din Asia, în perioada anilor 1980-1990,

când acestea au cunoscut o dezvoltare economică spectaculoasă. Despre acest indicator vorbeşte

şi K. Pushpangadan în „Remittances, Consumption and Economic Growth in Kerala: 1980-

2000”. În acest sens, a fost foarte importantă capacitatea de absorbţie a capitalurilor provenite

din exterior, asimilate remitenţelor, transformate în economii bancare şi orientate spre finanţarea

proiectelor investiţionale. Acesta este un indicator foarte relevant în ceea ce priveşte efectuarea

unei radiografii a situaţiei economiilor emergente, dependente într-o mare măsură de capitalurile

venite din exterior de la cetăţenii care activează în străinătate. Acest indicator relevă atât gradul

de autonomie/dependenţă financiară a sistemului economic naţional de aceste resurse, cât şi

modalitatea de finanţare a creşterii economice a ţării respective. Astfel, remitenţele, în calitate de

resurse financiare care intră în ţară au un impact benefic asupra consumului, economisirii,

89

investiţiilor interne, nivelului de trai, Produsului Intern Brut, etc.; însă nu este mai puţin adevărat

că o pondere prea mare a remitenţelor în Produsul Naţional creează o dependenţă sporită a ţării

faţă de evoluţia economiei mondiale şi, în special, faţă de economia ţărilor în care sunt

concentraţi la muncă cetăţenii ei.

În acelaşi timp, o economie deschisă, încadrată în circuitul economic internaţional, parte

a proceselor generale de globalizare este, în mod inevitabil, expusă riscului de dependenţă faţă

de starea economiei regionale şi internaţionale. Astfel, din această perspectivă, mărimea înaltă a

indicatorului analizat – ponderea remitenţelor în Produsul Intern Brut – nu ar trebui să alarmeze,

deoarece, în cazul unei crize economice regionale/internaţionale, în virtutea relaţiilor economice

externe, toate ţările sunt afectate (atât cele care beneficiază de încasări mari sub formă de

remitenţe, cât şi cele cărora nu le este caracteristic acest fenomen). Un exemplu foarte elocvent

este situaţia economiei mondiale din a doua jumătate a anului 2008 şi anul 2009, când toate

statele au fost afectate de criza economică, dar din motive diferite: scăderea producţiei,

consumului şi a exportului, pe de o parte, şi scăderea consumului, pe de altă parte.

Argumentele invocate mai sus nu sugerează nicidecum ideea că raportul dintre remitenţe

şi Produsul Intern Brut este un indicator care trebuie să tindă la 1 (sau 100%), însă ceea ce am

dorit să susţinem este că, în cazul Republicii Moldova, majorarea continuă a acestuia nu a avut

un caracter distructiv pentru economia naţională, fiind un factor catalizator pentru dezvoltarea

acesteia, prin stimularea economisirii, a investiţiilor interne şi a consumului. Menţionăm însă că,

în sensul prezentei lucrări, remitenţele nicidecum nu sunt asimilate în totalitate economiilor, ci

sunt abordate ca o bază de constituire a acestora, bază insuficient valorificată.

7% 10% 12% 12%16%

18% 20%

27% 29% 29%

0%

5%

10%

15%

20%

25%

30%

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Figura 2.12. Rata economisirii globale a R. Moldova, în perioada 2000 – 2009 (%)

Sursa: elaborată de autor, conform datelor Biroului Naţional de Statistică al R. Moldova

şi Băncii Naţionale a Moldovei

90

Economiile bancare, fiind reprezentate de depozitele la termen plasate în băncile

comerciale autohtone, reprezintă baza de finanţare a activităţii economice. În această ordine de

idei, este indicat să se examineze ponderea acestora în Produsul Intern Brut (indicator asociat şi

ratei de economisire globale) (Figura 2.12).

Depozitele la termen au înregistrat o dinamică ascendentă, cu excepţia sem. I al anului

2009, majorându-şi concomitent ponderea deţinută în cadrul Produsului Intern Brut. Astfel,

pornind de la o rată a economisirii de 7% în anul 2000, se ajunge la o cotă a depozitelor la

termen deţinută în Produsul Intern Brut de cca. 29% în anul 2008 şi în sem. I al anului 2009.

Acest indicator plasează Republica Moldova printre statele cu nivele înalte de economisire,

depăşind media Uniunii Europene (cca. 10%). Astfel, în perioada analizată, am asistat la o

acumulare de capital, care şi-a găsit reflectarea şi în ponderea deţinută în Produsul Intern Brut.

Dacă vom suprapune graficul care relevă dinamica ponderii depozitelor la termen (economii

clasice bancare) în PIB cu graficul care indică ponderea deţinută de remitenţe în PIB, atunci vom

observa o corelare aproape perfectă (cu excepţia anului 2009, însă la explicarea acestei situaţii

vom reveni în cele ce urmează).

Majorarea bazei de economisire s-a produs concomitent cu majorarea fluxului de

mijloace băneşti care au intrat în ţară sub formă de remitenţe. De fapt, daca este să examinăm în

paralel Figurile 2.9, 2.11 şi 2.12, putem afirma că cei trei indicatori analizaţi (Produsul Intern

Brut, volumul remitenţelor şi ponderea depozitelor la termen în PIB) au înregistrat o dinamică

similară. Pătrunderea în ţară a resurselor monetare din exterior au favorizat majorarea soldului

depozitelor la termen din economie, însă este necesar de a remarca faptul că nu toate remitenţele

s-au transformat în economii bancare. În acest sens, drept exemplu serveşte cota inferioară în

Produsul Intern Brut deţinută de depozitele la termen comparativ cu volumul remitenţelor.

Astfel, după cum este şi firesc, o parte a remitenţelor venite în Republica Moldova au fost

orientate spre economisire, iar altă parte spre consum (bunuri de folosinţă curentă şi/sau de

folosinţă îndelungată – investiţii).

Ponderea economiilor bancare în Produsul Intern Brut s-a majorat continuu, pe parcursul

întregii perioade de referinţă. În principiu, aceasta este o tendinţă economică sănătoasă.

Înţelepciunea tradiţională a teoriei de dezvoltare, cel puţin din al doilea război mondial, a

fost faptul că rata de creştere economică pe termen lung este, în mare parte, dependentă de rata

de economisire: economisirea determină rata acumulării de capital, care, la rândul ei, este factor

determinant de creştere pe termen lung. Cercetările recente teoretice şi empirice au pus într-o

lumină nouă acest mecanism: relaţia de cauzalitate între creştere economică şi economisire. Este

vorba despre o legătură de tip cauză – efect, cu sens bivalent. În principiu, este o abordare care

91

poate găsi suficiente argumente în susţinerea ei, fiind caracteristică şi economiei Republicii

Moldova. Începând cu anul 2000, se atestă o majorare constantă a economiilor, care evoluează în

paralel cu majorarea Produsului Intern Brut. Deci, am asistat la o acumulare de capital în

economie (nu ne vom referi aici la sursele de provenienţă a acestui capital), care a condus

inevitabil la majorarea cererii de consum şi a investiţiilor, fapt care a generat o creştere a

produsului naţional. Or, majorarea produsului naţional a degajat în economie efecte pozitive,

inclusiv în ceea ce priveşte venitul disponibil al populaţiei. Pornind de la conceptul axiomatic că

majorarea venitului contribuie la o sporire a consumului curent imediat, dar într-o proporţie mai

mică decât majorarea venitului, putem deduce că orice majorare a produsului naţional şi, în

consecinţă a nivelului venitului disponibil, conduce la extinderea bazei de economisire. Totuşi

aceasta nu este o regulă universal valabilă decât în cazul în care majorarea venitului disponibil

asigură depăşirea finanţării necesarului minim de existenţă şi a necesităţilor umane primare. În

cazul Republicii Moldova, adevărul se află undeva pe la mijloc, însă nu poate fi negată influenţa

reciprocă a acestor două componente: economii – creştere economică. Pe de altă parte, acest

fenomen a fost amplificat şi de efectul multiplicator al investiţiilor.

Studiile teoretice macroeconomice subliniază faptul că factorii determinanţi de

economisire sunt diferiţi de cei care stimulează investiţiile. Capacitatea de economisire depinde,

în principal, de venit şi de avere/bunăstare, în timp ce predilecţia spre investiţii este în funcţie de

profitabilitate şi de risc. Fiind rezultatul a două decizii independente, economisirea şi investiţiile

se pot deosebi, ex-ante, după cum se menţionează în lucrările neoclasice. Într-adevăr, la Keynes

este bine cunoscut paradoxul economisirii – în funcţie de care un ex-ante, creşterea economisirii,

poate duce printr-un factor de multiplicare chiar şi la un declin (ex-post) al producţiei reale.

Astfel, există opinii care promovează ideea că politicile care vizează creşterea investiţiilor şi

creşterea economică prin economisire, ar putea da randament opus celui scontat. Cu toate

acestea, într-o economie închisă, economiile şi investiţiile pe piaţa internă trebuie să fie egale,

cel puţin într-un sens ex-post. Astfel, în cazul în care creşte nivelul economiilor, investiţiile de

asemenea trebuie să crească. Dar problemele sunt mult mai complicate într-o economie de tip

deschis, cum este şi cea a Republicii Moldova, deoarece fluxurile de capital cauzează o distincţie

între economisire la nivel naţional şi investiţiile interne. Economiile naţionale nu sunt neapărat

utilizate pentru a investi pe piaţa internă, ele putând fi canalizate şi spre finanţarea investiţiilor

din străinătate. Şi viceversa, economiile constituite la nivel internaţional (în afara economiei

naţionale) pot finanţa proiecte investiţionale locale direct sau indirect, trecând prin faza de

economisire (adică având sistemul bancar naţional în calitate de intermediar al acestor procese).

Intr-un sistem internaţional în care nu ar exista nici un fel de restricţii privind mobilitatea

92

capitalului, majorarea capacităţii de economisire a unei ţări şi-ar găsi reflectarea într-o

îmbunătăţire a soldului contului curent. Paradoxal, dar acest fenomen se atestă în Republica

Moldova în ultimii ani; cauzele acestei manifestări fiind diferite, din cauza esenţei procesului de

economisire. Daca, în primul caz, majorarea economiilor are cauze de sorginte internă, atunci în

cazul R. Moldova, creşterea economiilor este stimulată inclusiv prin intrarea în ţară a resurselor

din exterior (care soluţionează inclusiv problema legată de echilibrul Balanţei de Plăţi Externe).

Acesta este un fenomen absolut firesc într-o economie aflată în plin proces de globalizare, ţara

noastră jucând rolul de ţară destinatară a resurselor financiare, şi nu de ţară donatoare.

Ţinem să facem următoarea precizare, pentru a nu lăsa loc de interpretări: Republica

Moldova are un potenţial de economisire important, care se va extinde şi în continuare,

concomitent cu creşterea productivităţii şi a produsului naţional. Odată cu creşterea economică,

se extinde şi potenţialul de economisire şi de acumulare a capitalului. Or, atragerea acestor

resurse în circuitul economic (bancar) şi utilizarea lor în domeniul finanţării investiţiilor

constituie provocarea managementului financiar public pentru următorii ani.

În Tabelul 2.4. sunt prezentaţi câţiva indicatori, care pot servi drept repere în domeniul

analizei bazei şi potenţialului de economisire a economiei naţionale, din perspectiva

transformării remitenţelor în resurse bancare.

Tabelul 2.4.

Evoluţia remitenţelor, a depozitelor la termen şi a remitenţelor „neeconomisite”

şi ponderea acestora în PIB

Sursa: elaborat de autor, conform datelor Biroului Naţional de Statistică al R. Moldova

şi Băncii Naţionale a Moldovei

Peri-oada

Curs mediu oficial MDL/ USD

Remi-tenţe (mln. USD)

Ponderea remiten-ţelor în PIB (%)

Depozite la termen

(mln. USD)

Ponderea depozi-telor în PIB; rata

economisirii bancare (%)

Remitenţe «neecono-

misite» (mln. USD)

Ponderea (7) în

PIB (%)

1 2 3 4 5 6 7 8 2000 12,4334 152,94 12% 94,77 7% - 2001 12,8668 211,99 14% 142,85 10% 163,91 11% 2002 13,573 254,12 15% 195,21 12% 201,76 12% 2003 13,9426 317,29 16% 235,44 12% 277,06 14% 2004 12,3283 422,41 16% 402,80 16% 255,04 10% 2005 12,6003 683,24 23% 549,20 18% 536,84 18% 2006 13,1319 854,55 25% 692,60 20% 711,16 21% 2007 12,1362 1218,3 28% 1167,88 27% 743,02 17% 2008 10,3895 1651,4 27% 1742,49 29% 1076,80 18% sem. I 2009 10,9083 515,03 20% 1504,33 29% 515,03 20%

93

Pentru o mai bună interpretare a datelor, toţi indicatorii s-au recalculat în USD, pornind

de la cursul mediu anual al monedei naţionale faţă de moneda americană.

Indicatorii 3-6 reflectă o stare de fapt: sursele de formare a economiilor, evoluţia acestora

în mărime absolută şi relativă (ca pondere în P.I.B), precum şi depozitele bancare (iarăşi în

mărime relativă şi absolută). Aceşti indicatori au fost analizaţi anterior, pe parcursul prezentei

lucrări, astfel încât nu vom insista acum asupra lor. Totuşi, câteva precizări se cer a fi făcute:

- volumul remitenţelor a crescut constant în perioada analizată, cu excepţia sem. I

al anului 2009;

- volumul depozitelor la termen a crescut constant în perioada analizată, cu

excepţia sem. I al anului 2009;

- Produsul Intern Brut a crescut constant în perioada analizată, cu excepţia sem. I

al anului 2009;

- Ponderea în PIB a remitenţelor şi a depozitelor bancare s-a majorat în

permanenţă;

- Ponderea volumului anual al remitenţelor în Produsul Intern Brut este relativ

egală cu ponderea soldului depozitelor bancare în PIB, constituite la sfârşitul

fiecărei perioade de referinţă.

Pornind de la ideea că remitenţele sporesc economiile constituite în ţară, observăm că

acestea nu sunt în totalitate economisite prin depozite bancare. Pentru a identifica exact care este

partea din remitenţe care se transformă în economii şi care este volumul remitenţelor utilizate

pentru a finanţa alte domenii de manifestare economică, am cercetat parte din remitenţe care nu

sunt mobilizate prin depozite bancare, pe care le-am denumit remitenţe „neeconomisite” în

sistemul bancar.

Remitenţele „neeconomisite” (indicatorul 7) se determină ca diferenţa dintre dinamica

soldului depozitelor din perioada de raportare faţă de perioada precedentă şi volumul

remitenţelor intrate în ţară în perioada de raportare. Acest indicator ne permite să identificăm

care este partea de remitenţe care nu sunt mobilizate în sistemul bancare. Altfel spus, se poate

deduce care este volumul minim anual al „remitenţelor ne-economisite”, adică al resurselor care

intră în economie din exterior, ca o consecinţă a sistemului economic deschis din care face parte

Republica Moldova, dar care ocolesc piaţa de depozite bancare.

Dacă analizăm indicatorul (8) – ponderea „remitenţelor neeconomisite” în Produsul

Intern Brut – observăm că acestea deţin o cotă destul de importantă, de-a lungul întregii perioade

analizate. De fapt, este indicat să divizăm perioada anilor 2000 – 2009 în două etape: până la

anul 2006 şi după anul 2006. Această divizare este justificată de trend-ul pe care l-a înregistrat

94

indicatorul analizat. Până în anul 2006, dinamica acestuia a fost, în linii mari, ascendentă, fiind

corelată cu evoluţia altor doi indicatori prezentaţi în Tabelul 2.4.: ponderea remitenţelor în

Produsul Intern Brut şi rata economisirii bancare (ponderea depozitelor la termen în PIB).

Dinamica descendentă a ponderii „remitenţelor ne-economisite” în Produsul Intern Brut, care s-a

atestat începând cu anul 2007, poate fi explicată prin majorarea venitului disponibil al populaţiei

şi direcţionarea acestuia către instrumente de economisire clasică: plasamente bancare la termen.

Acest comportament este reliefat şi prin majorarea, la fel din anul 2007, a ratei economisirii

bancare, adică a ponderii depozitelor la termen în PIB În principiu, este o situaţie absolut

normală din punct de vedere al abordării macroeconomice şi corectă din punct de vedere al

comportamentului individual subiectiv al beneficiarilor şi deţinătorilor de resurse. Or,

diminuarea părţii din venit alocată consumului determină apriori majorarea părţii din venituri

alocate spre economisire. Cel mai evident, acest lucru se poate observa în anii 2007 şi 2008,

când, pe fundalul majorării bruşte şi importante a volumului remitenţelor, coroborate cu

majorarea constantă a produsului Intern Brut şi a veniturilor populaţiei, s-au creat premisele

majorării ratei economisirii bancare (până la 29% din produsul naţional). Deci, dintr-ul volum

total al remitenţelor de 1.2 mlrd. USD în anul 2007 şi, respectiv, 1.65 mlrd. USD în 2008, doar

0.7 mlrd. USD (58%) în 2007 şi, respectiv, 1,07 mlrd. USD (65%) nu au fost orientate spre

plasamente bancare, fiind direcţionate cu precădere pentru a satisface necesităţi de consum sau

pentru finanţarea directă a investiţiilor de către deţinătorii de resurse.

Situaţia s-a schimbat radical în semestrul I al anului 2009. În condiţiile diminuării cu cca.

30% a volumului remitenţelor externe, a diminuării cu cca. 3% a soldului depozitelor la termen

(faţă de perioada similară a anului precedent) şi a scăderii cu 7.8% a Produsului Intern Brut, nu

au mai existat circumstanţe pentru economisirea mijloacelor băneşti obţinute din exterior.

Abordarea globală, macroeconomică, a acestui fenomen sugerează faptul că nu toate resursele

primite sub formă de remitenţe au fost economisite sau volumul remitenţelor economisite a fost

depăşit într-o măsură covârşitoare de diminuarea soldului depunerilor bancare la termen, astfel,

în această perioadă, producându-se o anumită erodare a capacităţii de economisire a economiei

naţionale. Acest fapt este susţinut prin următoarele cifre: în condiţiile unui aflux suplimentar de

resurse de peste 515 mln. USD, s-a produs diminuarea soldului depunerilor la termen, care a

constituit cca. 238 mln. USD.

Concluzia care se impune aici este că rata economisirii bancare, înregistrată în ultimii ani

în Republica Moldova, este în funcţie de nivelul remitenţelor. Atâta timp cât acestea din urmă au

avut valori în creştere, rata economisirii bancare s-a majorat constant, iar în momentul în care

plasamentele bancare nu au mai fost alimentate într-o măsură adecvată de resurse din exterior,

95

mărimea acestora a început să se erodeze. Acesta este efectul faptului că economisirea a avut un

caracter conjunctural, dar nu a fost efectul majorării producţiei şi a bunăstării naţionale. Este o

dovadă în plus că PIB-ul nu a crescut ca urmare a efectelor degajate de investiţii, dar ca urmare a

stimulării consumului.

Un aspect foarte important se cere a fi analizat în contextul corelaţiei nivelului

remitenţelor, economisirii şi investiţiilor şi ritmul de creştere economică. După cum poate fi

observat din informaţiile prezentate, în perioada de referinţă se atestă o sincronizare relativ înaltă

dintre trendul crescător al acestor indicatori. Situaţia este diferită doar în anul 2009, când

tendinţa de descreştere a remitenţelor, economiilor bancare, a investiţiilor şi a evoluţiei

economice a luat locul trendului crescător. Este evident faptul că acesta este inclusiv rezultatul

crizei economice globale şi regionale, însă efectele acestei situaţii pot fi identificate şi în evoluţia

variabilelor menţionate anterior.

Diminuarea semnificativă a volumului remitenţelor, care s-a produs în anul 2009, poate fi

interpretată în mai multe moduri:

- Criza economică din ţările din care se expediază remitenţele a afectat în sens

negativ nivelul acestora (prin diminuarea volumului veniturilor disponibile);

- Recesiunea economică globală a condiţionat reducerea numărului de locuri de

muncă „generatoare” de remitenţe pentru Republica Moldova;

- Modificări comportamentale a persoanelor care obţin venituri în străinătate,

determinate prin reunirea familiilor în ţările în care aceştia activează; în consecinţă,

beneficiarii remitenţelor nu mai domiciliază în Republica Moldova;

Fără a neglija importanţa accepţiunilor expuse mai sus, considerăm că mai exisă un factor

foarte important care a condiţionat o atare situaţie. Acest factor ar putea fi identificat prin

abordarea remitenţelor nu doar ca fiind resurse „economisite” de emigranţi, ci prin prisma

caracterului investiţional al acestora. Această perspectivă sugerează ideea că diminuarea

remitenţelor s-a produs ca urmare a reticenţei de a investi în această perioadă economică incertă.

Este foarte posibil că deţinătorii de resurse au decis amânarea efectuării investiţiilor. Iar acest

fapt are multiple explicaţii:

- Aşteptările privind reducerea preţurilor la activele asimilate consumului de lungă

durată (imobile, automobile, etc.);

- Recesiunea sectorului construcţiilor, instabilitatea pieţei imobiliare, precum şi lipsa

încrederii în dezvoltatorii de proiecte imobiliare au determinat îngheţarea pieţei şi

reticenţa potenţialilor investitori individuali;

96

- Criza economică, care a temperat apetitul investiţional al deţinătorilor de resurse

disponibile.

Astfel, diminuarea volumului remitenţelor poate fi explicată şi prin diminuarea apetitului

investiţional. În acest sens, deducem o dublă lovitură asupra procesului de creştere economică:

pe de o parte, se diminuează acumulările de resurse şi, pe de altă parte, se diminuează nivelul

investiţiilor din economie.

O relevanţă destul de mare în cercetarea fenomenului şi capacităţii de economisire a

economiei Republicii Moldova o are şi examinarea structurii contului de distribuire secundară a

veniturilor, contului de utilizare a venitului disponibil brut şi a contului de capital (Tabelul 2.5.).

Există o tendinţă certă de majorare a valorii tuturor indicatorilor incluşi în această

analiză. În continuare, ne vom referi, în special, la economia brută şi la formarea brută de capital,

precum şi la indicatorii care influenţează mărimea acestora. Dinamica ascendentă a economiei

brute din Republica Moldova este determinată, pe de o parte de majorarea venitului total

disponibil şi, pe de altă parte, de creşterea într-o proporţie mai mare a transferurilor curente

primite de la „restul lumii” comparativ cu consumul final; adică „regula de aur” care indică

faptul că majorarea venitului nu determină o majorare în aceeaşi măsură a consumului, ci creează

premise pentru majorarea economisirii.

Tabelul 2.5.

Structura contului de distribuire secundară a veniturilor, contului de utilizare a venitului

disponibil brut şi a contului de capital (perioada 2000-2008)

Indicatori (mii lei) 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Venit naţional brut 16 813 815

20 483 734

24 804 739

30 837 509

36 413 843

42 740 260

50 025 906

58 409 680

69 097 536

Transferuri curente primite de la "restul lumii"

1 983 717

2 236 393

2 301 966

4 620 362

4 928 742

7 735 166

11 067 470

14 787 082

17 540 016

Venitul naţional disponibil brut

18 608 868

22 486 368

26 906 131

35 074 716

40 909 786

49 932 115

60 305 074

72 228 631

85 479 065

Consumul final 16 502 694

19 262 678

23 289 273

30 450 570

33 297 712

41 368 436

50 972 492

60 618 063

71 451 368

Economia brută 2 106 174

3 223 690

3 616 858

4 624 146

7 612 074

8 563 679

9 332 582

11 610 568

14 027 697

Formarea brută de capital fix

2 472 468

3 189 965

3 681 781

5 127 275

6 786 848

9 257 932

12 691 495

18 221 720

21 391 380

Capacitatea (+) / necesarul ( -) de finanţare

-1 512 785

-1 237 773

-1 476 709

-1 955 407

-899 357

-3 091 138

-5 370 165

-8 474 228

-10 416 426

Sursa: elaborat de autor, conform datelor Biroului Naţional de Statistică al R. Moldova

Conform „Conturilor Naţionale”, economia brută reprezintă „soldul contului de utilizare

a venitului disponibil brut şi măsoară partea din venitul disponibil brut care nu este destinată

cheltuielii pentru consum final”, adică resursele economisite de cetăţenii şi agenţii economici din

97

cadrul unui stat. Acestea reprezintă resurse din contul cărora urmează a se finanţa necesităţile

investiţionale ale economiei, adică „formarea brută de capital fix”. Investiţiile în capital fix, de

asemenea, au înregistrat o creştere continuă în perioada anilor 2000-2008, pe fundalul majorării

constante a venitului disponibil, a economiilor brute, dar şi a transferurilor externe. De altfel,

putem observa cu uşurinţă faptul că economia naţională nu are capacitatea de a degaja suficiente

resurse (economia brută) pentru a finanţa necesităţile investiţionale naţionale. În acest sens, se

atestă un deficit permanent de resurse, caracterizat printr-un nivel permanent negativ al soldului

contului de capital. Deci, economia Republicii Moldova este în situaţia de a primi resurse de la

„restul lumii” pentru a-şi putea finanţa economia şi, implicit, activitatea investiţională. Această

afirmaţie nu trebuie interpretată ca fiind negativă; or, acest fapt are importante implicaţii pozitive

asupra fenomenelor care se derulează în economia naţională şi există un şir de state care se

găsesc în aceeaşi situaţie, graţie potenţialului de a atrage investiţii străine şi atractivităţii

mediului de afaceri.

Deci, revenim iarăşi, inclusiv prin perspectiva abordării problemei din punct de vedere a

sistemului conturilor naţionale, la concluzia că investiţiile au fost finanţate într-o măsură

semnificativă prin transferuri primite la „restul lumii”, adică din remitenţe. Această situaţie este

generată inclusiv de faptul că nivelul înalt al consumului (ca pondere în totalul venitului

disponibil) erodează capacitatea de economisire a economiei naţionale şi, implicit, creează

impedimente şi dificultăţi în identificarea surselor de finanţare a investiţiilor. Însă, majorarea

continuă a investiţiilor, chiar şi în ciuda extinderii consumului, sugerează capacitatea şi

potenţialul investiţional al Republicii Moldova şi posibilitatea utilizării acestei componente –

remitenţele – în realizarea opţiunii de stimulare a creşteri economice.

În această ordine de idei, urmează a fi examinaţi doi indicatori foarte importanţi în

contextul prezentei cercetări: rata de investire şi rata economisirii. Rata de investire se va

determina ca raportul dintre formarea brută de capital fix şi valoarea adăugată brută, iar rata

economisirii ca raportul dintre economia brută şi Produsul Intern Brut (Figura 2.13).

Dinamica permanent ascendentă a ratei de investire, în condiţiile creşterii valorii

adăugate brute şi, implicit a Produsului Intern Brut, sugerează capacitatea economiei de a atrage

investiţii. De fapt, este un fenomen specific economiilor emergente, care au nevoie de investiţii

pentru a se dezvolta, pe de o parte şi, pe de altă parte, atrag investiţii (interne şi străine), deoarece

sunt în dezvoltare şi oferă randamente înalte. Economica Republicii Moldova nu a constituit o

excepţie în acest sens.

În perioada analizată, s-au creat premisele obţinerii unei rate de investire ascendente, în

condiţiile în care:

98

- Economia naţională a degajat resurse care au constituit acumulare de capital (econo-

mia brută a fost pozitivă în perioada de referinţă şi a avut o tendinţă crescătoare);

17,6%

11,3%

19,0%

14,3%

18,7%

13,4%

21,8%

13,2%

24,7%

18,6%

29,3%

17,1%

34,0%

15,5%

41,0%

16,1%

41,4%

16,4%

0,0%

5,0%

10,0%

15,0%

20,0%

25,0%

30,0%

35,0%

40,0%

45,0%

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Rata de investire/Rate of investments, %

Rata economisirii/Savings rate, %

Figura 2.13. Evoluţia ratei de investire şi a ratei economisirii,

specifice economiei R. Moldova, în perioada 2000-2008

Sursa: elaborată de autor, conform datelor Biroului Naţional de Statistică al R. Moldova

- Economia naţională a beneficiat de resurse externe, care au reprezentat suportul

necesar de finanţare primit din exterior:

o Resursele sub formă de remitenţe au înregistrat o dinamică şi un volum care

au favorizat accelerarea fenomenului investiţional, pe lângă alte efecte

benefice pentru populaţie, balanţa de plăţi şi bugetul public naţional, despre

care s-a menţionat anterior;

o Investiţiile străine, care în ciuda mediului de afaceri nefavorabil, au venit în

Moldova, pe fundalul unei relative stabilităţi politice şi economico-sociale.

- Economia naţională a înregistrat creşteri continue, încadrându-se în trend-ul

economic regional; creşterea economică înregistrată în ţările vecine până în anul 2008

a reprezentat un factor benefic pentru investitori, atât locali, cât şi străini;

- Sistemul fiscal nu a reprezentat o barieră în calea investiţiilor:

o TVA 0% - pentru mijloacele fixe introduse în capitalul social;

o Facilităţi fiscale pentru investitorii străini, cu investiţii importante în R.

Moldova;

o Cota impozitului pe venit la un nivel mai mic decât media în regiune – cu

toate că acesta nu este un aspect predominant în luarea deciziei de investire

(preţurile de transfer intra-holding şi zonele off-shore fiind modalităţi mult

99

mai utilizate de optimizare fiscală), incidenţa fiscalităţii asupra procesului

investiţional nu poate fi ignorată.

Cert este că, în perioada analizată, nivelul investiţiilor a fost favorizat de nivelul

economisirii, iar acţiunea comună a acestor factori a stimulat creşterea economică.

2.4 Concluzii la capitolul 2

Cercetările efectuate sugerează faptul că, în perioada analizată, economia Republicii

Moldova a înregistrat o dinamică ascendentă, iar această evoluţie a fost specifică majorităţii

indicatorilor economici. Pe parcursul perioadei analizate, acumularea resurselor în cadrul

economiei Republicii Moldova a fost continuă, iar baza de economisire s-a extins considerabil.

Factorii principali care au favorizat creşterea potenţialului de economisire au fost majorarea

veniturilor disponibile ale populaţiei şi agenţilor economici, precum şi efectele politicii bugetar-

fiscale şi monetar-creditare promovate de autorităţi. Majorarea veniturilor care au fost

transformate în economii bancare se datorează atât creşterii veniturilor din salarii şi eficientizării

activităţii economice a întreprinderilor, cât şi creşterii spectaculoase a transferurilor din exterior,

catalogate drept remitenţe ale cetăţenilor R. Moldova care lucrează în străinătate. Cert este că, pe

lângă finanţarea consumului, aceste resurse au contribuit, în mod decisiv, la sporirea

potenţialului de economisire, în corespundere cu ideea că orice majorare a venitului va genera, în

mod inevitabil, o creştere a economiilor. În acest sens, „cheia de boltă” a economiei naţionale

este identificarea mecanismelor prin care această oportunitate să poată fi fructificată, iar aceste

resurse să fie atrase în circuitul bancar şi economic real. Remitenţele au determinat extinderea

economisirii atât în mod direct (prin transformarea unei părţi a remitenţelor în depozite bancare),

cât şi indirect (prin finanţarea consumului, care a permis acumularea resurselor suplimentare la

bugetul de stat şi a făcut posibil ca redistribuirea veniturilor să se reflecte şi în alocaţii bugetare

mai mari). Având o pondere de cca. 25% în Produsul Intern Brut, aceste resurse au contribuit la

finanţarea economiei naţionale în mai multe moduri: finanţarea consumului, finanţarea

plasamentelor bancare, finanţarea necesităţilor de investiţii ale economiei.

Creşterea economică necesită o formare continuă de capital, a cărei finanţare se poate

realiza atât prin resurse economisite, cât şi prin resurse monetare (emisiuni monetare). Cea de-a

doua modalitate şi-a demonstrat, în timp, ineficienţa prin faptul că provoacă efecte adverse,

precum creşterea inflaţiei, fapt care nu poate susţine creşterea economică pe termen lung. În

acest context, rezultă că principala sursă de finanţare a creşterii economice, care este valabilă

inclusiv pentru Republica Moldova, sunt economiile formate de toţi subiecţii economici:

persoanele fizice, agenţii economici şi statul.

100

Cercetările au arătat că, din păcate, potenţialul de economisire al economiei naţionale nu

a putut fi valorificat în totalitate, din perspectiva mobilizării acestor capitaluri şi transformării lor

în investiţii. Concomitent cu extinderea economisirii, au crescut şi investiţiile, atât cele realizate

din contul capitalurilor autohtone, cât şi cele finanţate de către investitorii străini. În perioada

analizată, investiţiile au fost favorizate, în special, prin măsuri de ordin fiscal. În acelaşi timp,

apetitul investiţional a fost temperat de către mediul de afaceri ostil, cadrul normativ şi

instituţional care deseori au creat impedimente în calea antreprenorilor locali şi străini.

Analiza dinamicii investiţiilor, prin perspectiva acţiunilor de politică monetară, a

demonstrat că intervenţiile autorităţii monetare, având drept scop sterilizarea masei monetare,

menţinerea unui anumitei rate de schimb valutar sau soluţionarea altor obiective de conjunctură,

au avut o incidenţa nefastă asupra stimulării transformării capitalurilor disponibile în investiţii,

inclusiv prin limitarea accesului solicitanţilor de resurse la finanţări bancare. Manevrarea de

către autoritatea monetară a înclinaţiei spre economii a populaţiei (prin majorarea ratei de bază şi

a rezervelor obligatorii, care au determinat creşterea dobânzilor la depozite, ca efect al cererii

superioare de lichidităţi din partea băncilor comerciale) s-a realizat în scopul atingerii unor

obiective de politică monetară, în detrimentul stimulării investiţiilor şi extinderii capacităţilor

sistemului bancar de a finanţa proiectele investiţionale din cadrul economiei naţionale.

Extinderea bazei de economisire s-ar putea obţine inclusiv prin crearea unui mecanism

viabil de atragere în cadrul sistemului bancar a părţii din resurselor financiare care intră în ţară

sub formă de remitenţe – „remitenţele neeconomisite”. În acest sens, în calitate de factori care au

capacitatea de a direcţiona aceste resurse spre sectorul bancar, pot fi menţionate atât acţiunile de

marketing ale băncilor comerciale, reliefate prin lansarea produselor noi şi promovarea intensă a

acestora, cât şi acţiunile autorităţilor publice cu privire la majorarea plafonului de depozite

garantat de stat, fapt care ar diminua riscul asociat unui plasament bancar şi care ar favoriza

constituirea de depozite bancare de către deţinătorii de resurse.

Considerăm oportună deducerea din venitul impozabil a unei sume echivalentă cu coşul

minim de consum anual. Această acţiune va avea drept impact obţinerea unei echităţi superioare

în materie fiscală între persoanele fizice şi juridice şi va determina o majorare a venitului

disponibil al populaţiei, fapt care va contribui la extinderea capacităţii de economisire a

economiei naţionale şi, în consecinţă, la sporirea capacităţilor de finanţare a investiţiilor.

Cercetările efectuate au reliefat faptul că există o corelaţie certă între „economii-

investiţii-creştere economică”, care se manifestă şi în cadrul economiei naţionale. În pofida

faptului că modelul de creştere economică care s-a manifestat în perioadele precedente a fost

alimentat de stimularea consumului, existenţa unei rate de economisire în creştere şi a unei rate

101

de investire relativ constante reprezintă fundamentele creşterii economice viitoare. Cert este

faptul că doar opţiunea acumulării resurselor şi orientarea lor spre finanţarea investiţiilor va

permite economiei să absoarbă efectele de moment degajate de acestea şi, prin mecanisme de

antrenare şi multiplicare, să fie declanşate procese şi transformări economice pozitive, cu

caracter ireversibil. Aceasta este provocarea la care trebuie să răspundă managementul financiar

public, sistemul bancar, precum şi mediul de afaceri naţional în următoarea perioadă.

102

3. DEZVOLTAREA POTENŢIALULUI DE CREŞTERE ECONOMICĂ A

REPUBLICII MOLDOVA PRIN ECONOMISIRE ŞI INVESTIŢII

3.1. Cadrul metodologic de elaborare a modelelor de simulare a creşterii economice

Gestiunea procesului de creştere economică, modelarea şi influenţarea acestuia, în sensul

atingerii obiectivelor de dezvoltare economică, este destul de dificilă, fiind o componentă a

politicii macroeconomice a statului. Formularea strategiei şi elaborarea deciziilor în domeniul

politicii de creştere economică este un fenomen complex, care este rezultatul unor factori mai

mult sau mai puţini obiectivi sau subiectivi, la care recurg autorităţile abilitate cu capacitate

decizională în acest domeniu.

Dacă este să ne referim la studiul ştiinţific al procesului de creştere economică, atunci

acesta se poate realiza fie pe cale de experimentare reală, fie de experimentare artificială. Dată

fiind complexitatea, fluxurile financiare, materiale şi umane pe care le antrenează, subiecţii

cărora li se adresează, care contribuie la realizarea sau beneficiază de efectele acestuia, procesul

de creştere economică nu ar putea fi studiat prin experimentare reală. Astfel, experimentarea

artificială permite evaluarea acestui proces, cuantificarea efectelor sale, precum şi identificarea

mecanismelor de influenţare şi modelare.

Cele mai răspândite accepţiuni ale teoriei economice identifică trei caracteristici abordării

financiare în problematica creşterii economice:

- Abordarea legată de problemele firmei;

- Abordarea cu privire la noţiunea de echilibru;

- Abordarea privind utilizarea accentuată a modelării în exprimarea şi analizarea

fenomenelor şi proceselor economice.

Modelele de simulare sunt răspândite pe larg în sfera cercetării economice, ele având un

rol determinant în domeniul perfecţionării proceselor economice şi chiar a sistemului economic

în ansamblu. Acestea se îmbină cu modelele matematice clasice, care, cu ajutorul tehnologiilor

de calcul moderne, permit interpretarea fenomenelor şi proceselor economice. În definitiv,

acestea reprezintă un instrument indispensabil în studiul proceselor economice complexe,

inclusiv în cercetarea procesului de creştere economică şi a impactului diferitor factori asupra

acestuia, precum şi a efectelor generate de aceştia. Or, în principiu, modelarea unui proces

economic nu înseamnă altceva decât formalizarea corelaţiilor de tip cauză-efect şi a variabilelor

care intervin în respectivul proces.

După cum se menţiona anterior, abordarea privind noţiunea de echilibru are o utilizare

largă în cercetarea, modelarea şi simularea procesului de creştere economică, fiind regăsită în

multe modele şi şcoli economice.

103

Modelul neoclasic păstrează ipoteza de neutralitate a banilor, recurgând la o analiză

bivalentă a economiei: bunuri – valori monetare (bani), dar păstrează şi legătura cantitativă bani

– economie reală (relaţia lui Fisher), echilibrul automat al pieţei, datorită flexibilităţii şi

adaptabilităţii preţurilor şi salariilor, reglarea cererii prin preţ, astfel încât aceasta nu reprezintă o

restricţie pentru echilibrul economic.

Simularea, în cadrul acestui model, porneşte de la echilibrul economic, care este prezent

în sensul condiţiilor formulate de Leon Walras:

- comportamentul raţional al oricărui agent economic;

- concurenţa perfectă pe orice piaţă;

- flexibilitatea totală a preţurilor.

De asemenea, sunt prezente o serie de ipoteze, precum identitatea comportamentală şi de

restricţie pentru toţi agenţii economici, existenţa unei funcţii de producţie globale al cărui factor

de producţie este munca, existenţa ca mediu economic activ a unui stoc de capital şi de

cunoştinţe inseparabil de muncă, moneda fiind cerută numai pentru circulaţia produselor, iar

cuantumul masei monetare fiind stabilit exogen.

Simularea, ca metodă de cercetare în cadrul acestui model, se realizează prin

reprezentarea funcţiei de producţie macroeconomică, funcţiei ofertei de muncă, funcţiei de

investiţii, funcţiei de economii şi a condiţiilor de echilibru general al sectorului monetar şi al

pieţei muncii.

1. Funcţia de producţie:

Y = Y(N) (3.1)

unde: Y reprezintă producţia fizică, iar N – factorul muncă

Proprietăţile funcţiei de producţie sunt: Y′>0 şi Y″<0. În baza ei se poate formaliza

comportamentul raţional al producătorului:

)(maxmax NwYP (3.2)

unde: P reprezintă preţul unităţii fizice de producţie, iar w – salariul nominal unitar.

Din ecuaţiile (3.1) şi (3.2) se poate determina (cu ajutorul funcţiei Lagrangean) condiţia

de optim:

Y′(N) = w/P (3.3)

Aceasta reprezintă egalitatea dintre productivitatea marginală a muncii şi salariul real. De

aici se poate formula funcţia de cerere de muncă, ca funcţie descrescătore a cererii de muncă în

raport cu salariul real:

ND = [Y′]-1 (w/P) (3.4), iar ND′< 0 (3.5)

2. Funcţia ofertei de muncă:

104

NS = NS(w/P), în condiţiile în care NS′ >0 (3.6)

3. Funcţia de investiţii

I = I(i), în condiţiile în care I′< 0, (3.7)

unde: i reprezintă rata dobânzii.

4. Funcţia de economii

S = S(i), în condiţiile în care S′>0 (3.8)

5. Condiţiile de echilibru sunt:

− echilibrul general: I = S (3.9)

− echilibrul pieţei muncii: NS = ND (3.10)

− echilibrul monetar, Y*P*k=M (3.11)

unde: k reprezintă un coeficient de lichidităţi, cu valoarea egală cu inversul vitezei de rotaţie a

banilor; masa monetară se consideră exogen determinată, fiind un instrument al politicii

monetare, şi reprezintă oferta de bani; iar expresia din partea dreaptă a relaţiei reprezintă cererea

de bani.

Din condiţia de echilibru a pieţei muncii (3.10), corelată cu relaţiile (3.4) şi (3.6), se poate

determina nivelul de echilibru al salariului real (w/P)*, deoarece se formează ecuaţia în (w/P):

[Y ′]-1 (w/P ) = Ns(w/P) (3.12)

Utilizând salariului real de echilibru – (w/P)* – se poate calcula, în conformitate cu

ecuaţiile (3.4) sau (3.6), nivelul de echilibru al forţei de muncă – N* – şi, din relaţia 3.1) –

nivelul de echilibru al

Producţiei – Y*. Cu M, determinat exogen, şi cu Y* se poate obţine, din relaţia (3.1), nivelul

preţului de echilibru:

P* = M/k Y* (3.13)

De asemenea, se poate vedea şi nivelul salariului nominal de echilibru:

w* = (w/P)* P* (3.14)

Relaţia echilibrului general (3.9) este o ecuaţie în i, prin a cărei rezolvare se obţine

nivelul de echilibru al dobânzii – i* – şi apoi nivelul de echilibru al investiţiilor, I* (din relaţia

(3.7)), şi al economiilor – S* (din relaţia (3.8)).

Pentru a obţine, interpreta şi simula în mod corespunzător modelele de creştere

economică, este necesar de a reliefa faptul că mecanismul echilibrului economic evidenţiază un

lanţ de cauzalităţi, din care unele sunt exclusiv de natură financiar-monetară:

- gradul de ocupare şi salariul real sunt determinate de echilibrul de pe piaţa

muncii, care este independent şi determinant în raport cu restul economiei;

105

- producţia este determinată de dependenţa de forţa de muncă, pe baza gradului de

ocupare a acesteia în condiţii de echilibru;

- economiile şi investiţiile, ca şi rata dobânzii, sunt determinate de forma de

dependenţă a lor şi independent de celelalte condiţii de echilibru;

- echilibrul ofertei/cererii de bani determină nivelul preţurilor pe baza volumului de

echilibru al producţiei.

Conceptul keynes-ist al modelării procesului de creştere economică este fundamentat pe

modelul şcolii neoclasice, având totodată multiple idei distincte. Unele diferenţe importante sunt

legate de abordarea ocupării depline; Keynes susţinea că utilizarea deplină a forţei de muncă este

mai degrabă o excepţie şi nu o regulă, dar şi de produsul anual, Keynes fiind convins că produsul

anual nu se identifică cu venitul anual, iar ipoteza egalităţii lor este una simplificatoare.

Cele mai consistente observaţii critice, adaptate de Keynes, se referă la:

- mecanismul relaţiei consum-producţie, în care rolul primordial este atribuit celui

dintâi (Hobson);

- teza lui Malthus privind rolul consumului în raport cu producţia: reducerea

consumului poate bloca producţia deoarece este echivalentă cu diminuarea/eliminarea

debuşeelor; reducerea acestuia, mai ales în perioada recesiunii, îngreunează procesul

de ameliorare a stării economiei atât prin fenomenul insuficienţei debuşeelor, cât şi

prin faptul că generează economii în creştere (ca diferenţă între venit şi un consum în

scădere), ceea ce creează presiuni investiţionale (cei ce economisesc sunt dornici să

investească pentru a-şi valorifica economiile) într-un mediu în care deja capitalul este

în exces în raport cu evoluţia cererii de consum.

Acest mecanism este completat prin observaţia lui Hobson, că sursa capitalului este de

fapt un răspuns la stimulul cererii (implicit consumului) actuale şi viitoare. În planul sectorului

financiar-monetar, Keynes adoptă teza lui Gesel, potrivit căreia randamentul capitalului nu poate

fi identificat cu rata dobânzii.

Modalitatea prin care Keynes a realizat cercetarea procesului de creştere economică, prin

metode de simulare, este similară celei utilizate de modelul neoclasic. De asemenea, s-a recurs la

descrierea unor funcţii, care arată corelarea şi incidenţa factorilor care, direct sau indirect, într-o

măsură mai mare sau mai mică, influenţează procesul cercetat. În continuare, este indicat să

parcurgem aspectele esenţiale ale funcţiilor care caracterizează acest model.

Funcţia ofertei globale şi funcţia cererii globale exprimă legătura între nivelul ofertei

globale (OG), respectiv cererii globale (CG), şi gradul de ocupare, cuantificat prin numărul celor

angajaţi (N):

106

OG = OG(N) (3.15)

CG = CG(N) (3.16)

Mărimea ofertei globale nu este altceva decât produsul scontat de antreprenori şi suficient

pentru ca ei să accepte angajarea respectivului volum de muncă, implicit a capitalului necesar

producţiei şi pe care aceştia îl pot pune în funcţiune în termenii unui randament prin care să îşi

poată realiza obiectivul de profit, în condiţiile pieţei.

Pe de altă parte, mărimea cererii globale este produsul pe care antreprenorii intenţionează

să îl obţină, astfel încât să poată realiza volumul dorit al investiţiilor şi consumului.

Egalitatea producţiei şi a ofertei este determinată de raţionamentul că un producător nu

produce doar pentru a acumula stocuri.

Funcţia de producţie: Y = h(N), cu h′>0, (3.17)

unde: N reprezintă cererea de muncă, adică ND din modelul neoclasic.

Funcţia de consum exprimă legătura între consum (C) şi venit (Y):

C = C(Y) (3.18)

Dintre factorii obiectivi (venit, fiscalitate, rata dobânzii) şi subiectivi (psihologici,

sociali), Keynes se axează asupra venitului (spre deosebire de clasici care explică variaţia

consumului prin variaţia ratei dobânzii), motivându-şi alegerea prin ascendenţa venitului, prin

impactul mai modest al altor factori obiectivi şi prin caracterul pe termen scurt al factorilor

subiectivi.

Pornind de la relaţia (3.18), Keynes formulează legea psihologică fundamentală: dacă

veniturile cresc, atunci creşte şi consumul, iar corelaţia dintre aceste fenomene este în felul

următor:

0 < ΔC < ΔY (3.19)

Consecinţele acestei relaţii sunt:

- posibilitatea de a defini înclinaţia marginală spre consum:

c = ΔC/ΔY, cu c(0,1) (3.20)

- creşterea gradului de ocupare, determină majorarea veniturilor, iar înclinaţia

marginală spre consum se diminuează;

- utilizarea venitului presupune un proces de consum şi unul de economisire; dez-

economisirea este situaţia în care consumul este mai mare decât venitul şi apare pe

fundalul diminuării venitului, atunci când acesta coboară sub un anumit nivel. Acest

proces este rezultatul tendinţei agenţilor economici şi a persoanelor de a-şi păstra

standardul de viaţă atins înainte ca venitul să înceapă să scadă;

107

- complementara înclinaţiei marginale spre consum este înclinaţia marginală spre

economii:

YSs

Y

C-Yc-1 (3.21)

unde: S reprezintă economiile;

Y = C+S şi ΔY = ΔC+ΔS (3.22)

Gradul de ocupare nu poate creşte decât în corelaţie cu creşterea investiţiilor; dacă

acestea din urmă nu cresc, înseamnă că acelaşi capital se pune în mişcare cu un volum de muncă

mai mare, ceea ce pentru întreprinzător înseamnă costuri suplimentare şi, implicit, profit mai

mic, deoarece rezultatul fizic al activităţii nu se modifică.

Factorul care reglează corelaţia între variaţia gradului de ocupare şi variaţia investiţiilor,

precum şi efectele acestei corelaţii este înclinaţia marginală spre consum. Dacă, în condiţii de

creştere a gradului de ocupare şi, implicit, a venitului, această înclinaţie nu se modifică (nu

scade), atunci consumul, ca şi economiile cresc în acelaşi ritm cu venitul.

În condiţiile de echilibru exprimate de egalitatea între economii şi investiţii, S = I:

I = Y - C = Y - C(Y) (3.23)

Prin diferenţierea relaţiei de mai sus, s-a obţinut:

cksau

dYdCdIdYsau

dIdY

dYdC

dIdY

11

/111 (3.24)

în condiţiile în care kc’>0 şi k>1 şi unde: k = dY/dI este multiplicatorul investiţiilor, iar c =

dC/dY aproximat cu ΔC/ΔY.

Funcţia de investiţii este utilizată în cadrul acestui model de simulare a procesului de

creştere economică deoarece exprimă legătura dintre venit (Y) şi rata dobânzii (i): I = I(Y,i).

Totodată, investiţia poate fi interpretată ca fiind preţul capitalului (pK), care poate fi acceptată

doar în funcţie de rentabilitatea capitalului (rK): I = pK = f(rK). În acelaşi timp, preţul capitalului

poate fi considerat ca valoarea actuală a efectelor viitoare degajate de capital, în rezultatul

exploatării acestuia:

pK = tevd

tt irk

)1(...

1, unde t reprezintă indicele de timp, iar rkt – efectul rezultat din

utilizarea capitalului în perioada t, asimilat rentabilităţii capitalului.

În completarea modelului analizat vine şi funcţia cererii de bani, care face legătura dintre

cererea de bani (Md), volumul producţiei (Y) şi rata dobânzii (i).

Astfel, Keynes a realizat cercetarea procesului de creştere economică prin simularea şi

modelarea ecuaţiilor fundamentale care caracterizează fenomenele economice:

108

- funcţia de producţie;

- funcţia de consum;

- funcţia de investiţii;

- funcţia cererii de bani; oferta de bani (ca mărime endogenă stabilită de autoritatea

monetară); ecuaţia de echilibru a pieţei monetare;

- structura venitului (Y = C+S);

- echilibrul macroeconomic (S = I), în absenţa relaţiilor externe.

Abordarea lui Keynes permite cercetarea oricărui proces, prin experimentare artificială,

indiferent de complexitatea sa, pornind de la ecuaţii şi aprecieri simple, universal valabile, cu

ajutorul cărora se poate deduce o legitate nouă sau se poate explica un anumit fenomen

economic.

Cercetarea unui fenomen prin simularea matematică a efectelor acestuia şi a factorilor

care îl condiţionează poate fi efectuată prin modele simple, cu un număr redus de variabile şi

foarte complexe, care cuprind un număr mare de variabile şi legături sofisticate. Cu toate acestea,

chiar şi modelele (matematice) complexe îşi au limitele lor:

- un număr mare de parametri este foarte dificil de a fi corelaţi între ei, dat fiind

faptul că mediul economic este unul dinamic şi fiecare parametru nu este static şi

are o dinamică diferită. În special, este o situaţie caracteristică economiilor în

tranziţie, „terenuri mişcătoare”, unde nu este posibilă asigurarea stabilităţii

parametrilor şi factorilor incorporaţi în modelele de cercetare artificială; fapt

pentru care este indicat de a se utiliza unele modele nu atât de sofisticate la

cercetarea proceselor economice care se manifestă în ţările în dezvoltare sau

tranziţie;

- nu toate variabilele şi parametrii pot fi cuantificaţi exact, fie din cauza faptului că

nu sunt măsurabili cu exactitate (incertitudinea, riscul, etc.) sau din cauza faptului

că nu există informaţii adecvate despre acestea (în special, în cazurile în care

informaţia statistică are lacune sau este insuficientă);

- decalajul temporal dintre cauze şi efecte nu este întotdeauna reflectată în mod

corespunzător, fapt care poate denatura legăturile cauzale din cadrul modelului şi,

în consecinţă, pot fi deteriorate efectele acestora şi, implicit, obţinerea de rezultate

şi concluzii eronate;

- cu toate că sunt complexe şi antrenează un număr mare de factori şi parametri,

unele modele interpretează fenomenele şi variabilele economice ca fiind mărimi

scalare, pe când ele sunt, prin esenţă, mărimi vectoriale;

109

Cercetarea artificială şi simularea proceselor trebuie să ţină cont de aceste aspecte şi de

limitele modelelor matematice. În aceste condiţii, elaborarea şi aplicarea modelelor matematice

urmează a fi aplicate astfel încât să nu se denatureze caracterul economic al variabilelor,

fenomenelor şi proceselor economice pe care le cercetează.

3.2. Elaborarea modelului de simulare a creşterii economice prin economisire şi investire, şi

identificarea direcţiilor strategice de realizare a acesteia

După cum s-a menţionat anterior, cercetarea creşterii economice specifică Republicii

Moldova urmează a fi realizată prin utilizarea unui model de creştere economică şi aplicarea

acestuia la realităţile concrete de spaţiu şi timp care se manifestă aici. În acest sens, cel mai

important aspect este alegerea unui model optim, care să poată fi adaptat economiei naţionale,

astfel încât să poată fi obţinute rezultate reprezentative şi utilizabile atât în eventualele cercetări

ulterioare, cât şi în adoptarea deciziilor de rigoare de către autorităţile competente, în scopul

atingerii obiectivelor de politică macroeconomică.

Teoria clasică a creşterii economice afirmă că investiţiile au un efect benefic, pe termen

scurt, asupra Produsului Intern Brut, prin majorarea cererii agregate, iar efectele pe termen lung

se manifestă prin creşterea Produsului Intern Brut potenţial. În acelaşi timp, economiile curente

diminuează consumul şi, implicit, cererea agregată, având un efect de reducere a Produsului

Intern Brut, pe termen scurt. Totodată, pe termen lung, economiile creează baza pentru finanţarea

investiţiilor, fapt care iarăşi determină majorarea Produsului Intern Brut potenţial.

Este practic unanim acceptată ideea că modelul neoclasic al lui Solow reprezintă reperul

fundamental în analiza procesului de creştere economică. Prin acest model, se demonstrează

modul în care creşterea ratei economisirii, creşterea populaţiei şi progresul tehnologic

influenţează nivelul producţiei şi creşterea economică de-a lungul unei anumite perioade.

Pentru a-şi demonstra modelul, Solow a formulat următoarele ipoteze:

- economia este perfect concurenţială;

- mobilitatea perfectă a factorilor de producţie;

- ocuparea deplină în ceea ce priveşte utilizarea resurselor;

- factorul de producţie capital este supus randamentelor descrescătoare;

- randamentele de scară sunt constante.

Potrivit modelului Solow de creştere economică, nivelul economisirii şi al investiţiilor

unei naţiuni este un factor foarte important, chiar determinant, pentru standardul de viaţă al

cetăţenilor acelei naţiuni, iar ţările în tranziţie, care au apriori un nivel al înzestrării cu capital

mai mic decât nivelul optim al capitalului în starea staţionară, trebuie să obţină o rată de

110

economisire mai ridicată, adică printr-o acumulare de capital într-un ritm accelerat. Acest fapt se

poate obţine prin creşterea economiilor realizate de guvern (micşorarea cheltuielilor publice şi

creşterea veniturilor publice) şi prin stimularea populaţiei şi agenţilor economici de a economisi

şi de a acumula capitaluri.

În aceeaşi ordine de idei, ţările în tranziţie trebuie să aloce mai mult în investiţii în

infrastructură, în capital uman, educaţie, etc., fiind necesară o politică ce ar degaja externalităţi

tehnologice pozitive, de rând cu progresul tehnic şi inovaţie.

Modelele creşterii economice endogene pot fi grupate modele care includ şi modele care

nu includ componenta de cercetare-dezvoltare:

- modele care stimulează creşterea economică în lipsa progresului tehnic (modele AK)

- modele care promovează ideea că progresul tehnic este rezultatul activităţii

economice desfăşurate în sectorul de cercetare-dezvoltare, specific, în principal,

ţărilor cu o dezvoltare economică mai înaltă.

Ţinând cont de faptul că teoria creşterii economice exogene susţine ipoteza

randamentelor marginale descrescătoare, cea mai simplă modalitate de a o aborda o constituie

considerarea unei funcţii de producţie agregate (Y=AK), care presupune randamente marginale

constante. În acest mod, chiar şi în absenţa progresului tehnic, rata de creştere economică pe

termen lung este întotdeauna pozitivă. Potrivit opiniei prof. dr. Dinu Marin şi lect. dr. Cristian

Socol [154, 122-127], capitalul înregistrează randamente crescătoare, pentru că:

a. acumularea capitalului generează externalităţi tehnologice pozitive – cu mici

excepţii, oricare acumulare suplimentară de capital şi investiţii, în special în

statele în dezvoltare, presupune progres tehnologic;

b. inovaţiile tehnologice şi cheltuielile de cercetare-dezvoltare permit, de

asemenea, realizarea unei creşteri economice susţinute;

c. prin ameliorarea educaţiei şi a formării profesionale, fiecare individ măreşte

stocul de capital uman al unei ţări, ceea ce generează creşterea productivităţii

naţionale;

d. învăţarea prin acumulare de experienţă şi difuzarea cunoştinţelor elimină

tendinţa spre randamente descrescătoare, creând tendinţe de majorare a

productivităţii.

Spre exemplu, modelul AK conceput de Romer în anul 1987 presupune o producţie

proporţională cu stocul de capital al unei economii, adică cu capacitatea sa de acumulare de

capital şi economisire. Capitalul se acumulează conform ecuaţiei cunoscute din modelul Solow,

şi anume: Δ K = s Y – δ K, considerând zero rata de creştere a populaţiei. Economia se află

111

într-o situaţie de creştere echilibrată oricare ar fi stocul de capital utilizat; majorarea acestuia nu

se opreşte în timp, deoarece investiţia totală este întotdeauna superioară deprecierii (s Y > δ K).

Rata de creştere a venitului este, de asemenea, o funcţie crescătoare în raport cu rata investirii. În

consecinţă, politicile publice care urmăresc majorarea ratei investiţiilor şi acumulării de capital

au o incidenţă favorabilă asupra procesului de creştere economică.

Aceste accepţiuni sunt oportune şi aplicabile economiei Republicii Moldova, economie

tânără, în dezvoltare, care are nevoie de un ritm susţinut de creştere pentru a atinge standardele

de dezvoltare occidentale. Or, teoria neoclasică sugerează expres că scontata creştere economică

poate fi realizată doar printr-o acumulare energică de capital şi o alocare raţională a acestuia, în

vederea sporirii produsului naţional curent şi viitor. Pornind de la aceste accepţiuni, este posibil

de a aprecia că economiei Republicii Moldova, economie în dezvoltare, i-ar putea corespunde

caracteristicile de creştere şi dezvoltare evidenţiate de Solow, ajustat la realităţile de spaţiu şi

timp care îi corespund. Necesitatea de acumulare a capitalului într-un ritm susţinut şi canalizarea

acestuia spre investiţii sunt doar două repere principale evidenţiate în modelul de creştere

economică al lui Solow, care, indiscutabil, pot fi aplicate şi economiei Republicii Moldova. Cu

toate că modelul lui Solow are anumite limite, determinate, în principal, de faptul că acesta nu ia

în consideraţie capitalul uman şi eficienţa utilizării lui sau nu identifică o soluţie univocă pentru

realizarea unei creşteri economice permanente, economia urmând să atingă starea de echilibru

mai devreme sau mai târziu, el are meritul de a fi fundamentul teoretic pe care s-au construit

teoriile ulterioare privind creşterea economică. Avantajul său este că acest model „este

remarcabil în simplitatea sa” [31, p. 32].

În continuare, vom detalia modelul lui Solow de creştere economică şi îl vom aplica

economiei Republicii Moldova.

Funcţia generală a Modelului lui Solow este:

Y(t) = F[K(t), L(t), A(t)], (3.25)

unde: Y(t) reprezintă volumul total al producţiei finite, la momentul t

K(t) – stocul de capital

L(t) – munca (nivelul de angajare)

A(t) – tehnologia la momentul t – acest indicator nu se exprimă în unităţi naturale,

reprezentând nivelul de tehnologizare la momentul t; fiind un concept mai abstract, unii

economişti nici nu îl includ în funcţia generală a modelului lui Solow.

Modelul atinge şi problematica optimizării, ca modalitate de realizare a obiectivului de

creştere economică: LtwKtRtALKFLK

)()()(,,max0,0

. (3.26)

112

În ecuaţia (3.26), R(t) reprezintă preţul capitalului (dobânda), iar w(t) – rata salarizării

(salariul unitar), care pot fi exprimate în felul următor:

w(t) = FL[K(t), L(t), A(t)] şi R(t) = FK[K(t), L(t), A(t)] (3.27)

Astfel, putem scrie că Y(t) = w(t)L(t) + R(t) K(t), adică nivelul global al producţiei este în

funcţie de capital şi preţul acestuia, precum şi de factorul muncă şi de costul acesteia,

presupunându-se că firmele nu realizează profit. În completarea acestor presupuneri cu privire la

funcţia de producţie, este necesar să se menţioneze că F satisface condiţiile Inada:

- A orice şi 0 L oricepentru 0=),,(lim şi =),,(lim0

ALKFALKF KKKK

- A orice şi 0 K oricepentru 0=),,(lim şi =),,(lim0

ALKFALKF LLLL.

Legea fundamentală a Modelului lui Solow ţine cont de faptul că K se depreciază

exponenţial la o rată δ şi poate fi scrisă în modul următor:

K(t+1) = (1 – δ)K(t) + I (t) (3.28),

unde I(t) reprezintă investiţiile la momentul t. Ideea este că stocul de capital la momentul t+1

depinde de deprecierea capitalului existent şi de investiţiile efectuate în cadrul economiei.

Dacă pornim de la funcţia de producţie într-o economie închisă: Y(t) = C(t) + I (t) (3.29),

atunci orice alocare dinamică de capital într-o economie trebuie să satisfacă relaţia:

K(t+1) F[K(t), L (t), A (t)] + (1 – δ)K(t) – C(t),

unde: C(t) reprezintă consumul.

În continuare, am putea exprima consumul prin economisire. Într-o economie închisă,

investiţiile totale sunt egale cu economiile totale:

S = I(t) = Y(t) – C (t).

Ţinând cont de faptul că economiile reprezintă o cotă anumită din totalul veniturilor

( )(tsYs ), adică S(t) = sY(t), (3.30)

consumul ar putea fi exprimat şi în felul următor: C(t) = (1 – s)Y(t). (3.31)

Oferta de capital pentru perioada t+1 poate fi exprimată, de asemenea, în funcţie de rata

de economisire: Ks(t+1) = (1 – δ)K(t) + S(t) = (1-δ)K(t) + sY(t). (3.32)

Considerând cererea şi oferta de capital ca fiind egale, ceea ce presupune că Ks(t+1) =

K(t+1) şi în combinaţie cu (3.28) conduce la determinarea „legii de mişcare” (law of motion) a

modelului de creştere economică a lui Solow:

K(t+1) = sF[K(t), L(t), A(t)] + (1-δ)K(t). (3.33)

Această ecuaţie sugerează ideea că stocul de capital în perioada (t+1) este în funcţie de

rata de economisire, gradul de utilizare al forţei de muncă, nivelul de tehnologizare şi

deprecierea capitalului. Abordând (3.33) prin prisma funcţiei de producţie (cea mai uzuală fiind

113

cea a lui Cobb-Douglass), se pot împărţi ambele părţi ale ecuaţiei la L. Vom obţine o ecuaţie

diferenţială pentru evoluţia raportului capital/muncă: )k(t)-(1sf(k(t)=1)+k(t . (3.34)

Deoarece (3.34) este derivată din (3.33), putem să ne referim la (3.34) ca la ecuaţia

diferenţială de echilibru a modelului, ţinând cont de faptul că ea descrie comportamentul de

echilibru al raportului capital/muncă (starea de echilibru a modelului lui Solow). În momentul

atingerii stării de echilibru, fără progres tehnologic şi creştere a populaţiei, k(t) = k* (pentru orice

t). În aceste condiţii, sk

kf

**)( . În consecinţă, y*=f(k*) şi c*=(1-s)f(k*).

Relaţia de echilibru dintre consum c* şi economisire s poate fi scrisă în felul următor:

c*(s) = (1-s)f(k*(s)) = f(k*(s)) – δk*(s).

Există un anumit nivel al economisirii sgold care maximizează starea de echilibru a

consumului c*. Cel mai înalt nivel al stării de echilibru al consumului este atins atunci când

economisirea are valoarea sgold (acest fapt poate fi observat în Figura 3.1).

Consumul

(1-s)f(k*gold)

S*gold Rata economisirii

Figura 3.1. Corelaţia dintre consum şi economisire

Sursa: adaptată de autor după „Introduction to Modern Economic Growth”, Daron

Acemoglu

În acelaşi context, poate fi prezentată şi relaţia cauzală dintre nivelul economisirii şi

volumul produsului naţional. Considerând n – ritmul de creştere al factorului muncă, g – ritmul

de creştere al tehnologiei şi δ – deprecierea capitalului, în Figura 3.2 se poate observa funcţia de

producţie – y, funcţia economiilor – sy şi economisirea necesară menţinerii un anumit nivel al

capitalului – ((1+ n)(1+ g) + d)k; toate în funcţie de k. Figura 3.2 relevă modul în care o

majorarea ratei economisirii (de la s la s') determină majorarea eficienţei capitalului per capita de

la k* la k** şi, pe de altă parte, se obţine şi o majorare a produsului final de la y* la y**. Astfel,

se poate afirma că orice majorare a economisirii produce un efect de creştere economică, atât

timp cât resursele economisite sunt investite.

114

y

y** ((1+ n)(1+ g) + d)k

y*

s'y

sy

k

k* k**

Figura 3.2. Impactul eficienţei capitalului per capita asupra ratei economisirii şi produsului final

Sursa: Iris C., Haugh D., Scobie D. Saving and growth in an open economy”. Treasury

Working Paper, 01/32, 2001

Modelul de creştere economică elaborat de Solow se referă la corelaţiile dintre

economisire, investiţii, consum şi creştere economică într-o economie închisă. În continuare, în

vederea ajustării modelului Solow la economia Republicii Moldova şi, în scopul simulării

corecte a acestuia, este necesar de a menţiona câteva consideraţii care ţin de specificul şi

legităţile unei economii de tip deschis.

Într-o economie deschisă, Y – A = X – M. (3.35)

unde, Y reprezintă produsul naţional,

X – exporturile,

M – importurile,

A – absorption1, iar A = G + C + I.

Conceptul de Absorption reprezintă cererea totală pentru toate bunurile şi serviciile cerute

pe piaţă de toţi agenţii economici rezidenţi într-o economie, indiferent de originea bunurilor şi

serviciilor. Absorption este egală cu suma tuturor bunurilor autohtone consumate într-o

economie, la care se adaugă toate importurile; altfel spus, absorption poate fi determinată şi ca

diferenţa dintre produsul naţional şi soldul balanţei comerciale.

Soldul contului curent (CAB) este definit ca suma dintre soldul balanţei comerciale,

veniturile nete achitate în străinătate (ya) şi transferurile nete în relaţia cu străinătatea (t):

CAB = X – M + ya + t (3.36)

Economiile (S), reprezintă diferenţa dintre PIB şi consumul final privat public (C+G),

adică: S =Y – (C + G). (3.37)

Investiţiile reprezintă diferenţa dintre Absorbtion şi consum final privat public, adică:

1 Termenul a fost utilizat pentru prima oară de către Sidney Alexander (1952).

115

I = A – C – G (3.38)

Ecuaţiile (3.37) şi (3.38) pot fi scrise în felul următor:

(Y – C – G) – (A – C – G) = S – I = X – M (3.39)

Ecuaţia (3.2.15) indică faptul că, în condiţiile în care soldul balanţei comerciale este

deficitar, adică importurile depăşesc exporturile, investiţiile sunt mai mari decât economiile. Mai

mult decât atât, se poate scrie că diferenţa dintre economiile autohtone (domestice) – Sd – şi

investiţiile nete autohtone (domestice) – Inet – corespunde soldului contului curent (CAB):

Sd – Inet = CAB, (3.40)

unde: Sd este diferenţa dintre venitul naţional disponibil (Yd) şi consumul privat şi

guvernamental;

Inet – investiţiile brute minus deprecierea capitalului;

Yd – diferenţa dintre venitul naţional (Yn) şi transferurile plătite în străinătate (t)2.

Într-o economie închisă, economiile sunt egale cu investiţiile, pe când într-o economie

deschisă, diferenţa dintre economiile domestice şi investiţiile domestice nete reprezintă soldul

contului curent (CAB). Când CAB este cu deficit, excedentul investiţiilor domestice nete asupra

economiilor domestice este finanţat prin fonduri externe, adică o economie cu acces la capital

străin îşi poate majora stocul de capital prin atragerea investiţiilor străine şi a fluxurilor de capital

din exterior. În cazul Republicii Moldova, aceste fonduri externe au fost reprezentate, în mare

parte, de către remitenţe.

Relaţia dintre creşterea economica şi investiţii poate fi scrisă sub forma:

YK

KY

YY

, (3.41)

unde Y este PIB, iar K – stocul de capital.

Partea stângă a ecuaţiei reprezintă rata creşterii economice, iar partea dreaptă este

exprimată ca un produs dintre sporul raportului dintre producţie şi capital şi raportul dintre

investiţiile nete şi PIB.

Creşterea economică mai poate fi exprimată şi prin relaţia (derivată din funcţia de

producţie Cobb-Douglass):

AA

KKa

LLa

YY

)1( (3.42)

ΔY/Y = (1 – a) ΔN/N + aΔK/K + ΔA/A, (3.43)

2 Aceasta derivă din: S – I – ya – t = Y – C – G – ya – t – I = Yn + ya + d – C – G – ya – t – I = Yd + t + d – C – G – t – I = (Yd – C – G) – (I – d) = X – M – ya – t = CAB; pentru CAB < 0, unde d este consumul capitalului fix.

116

unde: Y reprezintă PNB,

L – forţa de munca,

K – capitalul,

A – progresul tehnic,

a – ponderea capitalului în realizarea producţiei.

Investiţiile nete pot fi exprimate sub forma:

ΔK/Y = S + (T - G) + (M - X) - αK/Y, (3.44)

unde:

S reprezintă economiile,

T – transferurile (venituri fiscale),

G – cheltuielile guvernamentale,

M – importurile,

X – exporturile.

Pornind de la relaţiile şi ecuaţiile indicate mai sus, se va determina influenţa investiţiilor

asupra creşterii economice a Republicii Moldova şi a economisirii asupra acumulării de capital,

în calitate de factor cu o incidenţă primordială în atingerea obiectivului de creştere a Produsului

Intern Brut.

La elaborarea modelului de creştere economică s-a pornit de la premisa că potenţialul de

creştere al economiei Republicii Moldova, în perioada 2000-2015, se bazează, în principal, pe

valorificare resurselor interne şi externe de muncă şi de capital.

Din perspectivă economică, argumentele pentru realizarea unei creşteri economice de

lungă durată şi în ritmuri apropiate de valorile medii înregistrate de ţările Uniunii Europene sunt

susţinute de:

- evoluţia ascendentă pe care a înregistrat-o economia în ultimii ani, care sugerează că

economia Republicii Moldova este pregătită pentru a avea asemenea ritmuri de

creştere;

- schimbările majore ale mediului economic internaţional şi regional, caracterizate

printr-o convergenţă destul de înaltă a economiilor naţionale;

- înregistrarea unor performanţe în anumite domenii de activitate, ca urmare a

privatizării reuşite şi restructurărilor interne;

- ameliorarea mediului de afaceri;

- existenţa unui nivel satisfăcător al acumulării de capital (economisire);

- capacitatea de creştere a economiei naţionale, ilustrată de evoluţia Produsului Intern

Brut potenţial, etc.

117

Produsul Intern Brut potenţial nu este un concept uniform definit, însă acesta reprezintă

cel mai mare nivel al PIB-ului care poate fi obţinut într-un interval de timp daca economia ar

funcţiona la capacitate deplină. Din această perspectivă, orice valoare a PIB-ului înregistrată sub

un vârf anterior, ar putea fi considerată ca o deviaţie negativă de la PIB-ul potenţial. Din punct

de vedere economic, această interpretare a conceptului nu este foarte atractivă din motiv că la un

vârf de producţie ar putea fi posibil ca toţi factorii de producţie să fie utilizaţi peste nivelul

corespunzător al unei rate a inflaţiei stabile. Din acest motiv, şi-a făcut loc un alt concept de PIB

potenţial, care este mult mai legat de noţiunea de echilibru. În astfel de abordări, PIB-ul potenţial

(PIB-ul ocupării depline sau PIB-ul natural) este definit ca acel nivel al Produsului Intern Brut la

care toţi factorii de producţie sunt utilizaţi deplin, adică piaţa muncii şi piaţa de capital sunt în

echilibru şi, totodată, fără a se crea presiuni inflaţioniste. Din acest motiv, estimarea PIB-ului

potenţial şi, în special, a contribuţiei factorilor care participă la realizarea acestuia, reprezintă una

dintre cele mai adecvate metode de evaluare macroeconomică a procesului de creştere

economică. În calitate de indicator macroeconomic neobservabil, PIB potenţial este util în

analiza şi proiectarea politicilor macroeconomice, nu direct ci prin output-gap, în a cărui relaţie

de calcul se regăseşte acesta. Output-gap este definit ca diferenţa dintre PIB efectiv şi PIB

potenţial, exprimată în procente din PIB potenţial. Astfel, output-gap reprezintă abaterea

procentuală a PIB efectiv de la valoarea sa potenţială şi are următoarea relaţie de calcul:

%100

alPIBpotenti

alPIBpotentiPIBefectivgapOutput (3.45)

În funcţie de rezultatul obţinut, output-gap-ul este de două feluri:

- output-gap sau decalaj expansionist (PIB efectiv > PIB potenţial);

- output-gap sau decalaj recesionist (PIB efectiv < PIB potenţial).

Folosind metodologia utilizată de Comisia Europeană şi aplicată de Comisia Naţională de

Prognoză din România, bazată pe funcţia de producţie, considerăm că funcţia de producţie de tip

Cobb-Douglas cu doi factori satisface în mod corespunzător cerinţele acestui demers.

Astfel, funcţia de bază ar putea fi scrisă în următoarele moduri:

PTFKNY ** (3.46)

sau LnY = αLnN + βLnK + LnPTF (3.47)

sau y = αn + βk + ptf, în formă logaritmică (3.48)

unde: Y reprezintă Produsul Intern Brut,

N – Populaţia ocupată,

K – Stocul de capital,

PTF – Productivitatea Totală a Factorilor,

118

α şi β – parametri de regresie, care reprezintă impactul factorilor asupra PIB-ului.

Structurarea modelului conform acestei metodologii, presupune, într-o abordare

simplificată, parcurgerea următoarelor etape:

Etapa I: Pentru o valoare dată a parametrului funcţiei de producţie α, se calculează

valoarea productivităţii totale a factorilor – PTF, ca variabilă reziduală. Relaţia de calcul este

următoarea:

ptf = y – [αn + βk] (3.49)

Etapa II: Se ajustează valoarea productivităţii totale a factorilor utilizând, filtrul

Hodrick-Prescott. Seria nouă va fi notată cu ptf*.

Etapa III: Se realizează o estimare a NAIRU şi, cu ajutorul său, ocuparea potenţială

notată n*, în maniera următoare: n* = LnN*, (3.50)

unde N* este nivelul potenţial al ocupării dat de relaţia:

N* = FMA (1 – NAIRU) (3.51)

unde: FMA este forţa de muncă ajustată (determinată ca produsul dintre populaţia în

vârstă de muncă şi trendul ratei de participare).

Etapa IV: Trendul seriei productivităţii totale a factorilor – ptf* şi ocupării potenţiale se

introduc în funcţia de producţie, rezultând Produsul Intern Brut potenţial.

y* = αn* + (1-α)k + ptf* (3.52)

La elaborarea modelului au fost luate în consideraţie următoarele premise:

a. Determinarea stocului de capital s-a făcut cu ajutorul metodei de înnoire a capitalului fix:

Kt = (1-δ)Kt-1 + It (3.53)

unde: K este stocul de capital,

δ – rata de depreciere a capitalului,

I – investiţiile brute.

Stocul de capital până în anul 2015 ia în calcul prognoza indicatorului Formarea Brută a

Capitalului Fix (conform Sistemului Conturilor Naţionale), care s-a determinat pe baza unei rate

constant crescătoare cu 2 p.p a proporţiei FBCF în PIB după anul 2009. Estimarea valorii

investiţiilor s-a realizat prin aplicarea acestei rate la Produsul Intern Brut estimat pentru anul

curent (ajustarea PIB estimat efectuându-se pornind de la premisa unei creşteri medii anuale

prezente în perioada anilor 2000-2009). Seria rezultată pentru fluxul de investiţii este consistentă

cu tendinţa începută în ultimii ani, de consolidare a bazei materiale şi tehnologice a economiei

naţionale, care este de natură să asigure un potenţial consistent de inovare şi progres tehnic,

capabil să genereze o creştere a productivităţii muncii.

119

b. Evoluţia productivităţii totale a factorilor (PTF) reflectă capacitatea unei economii de a

asimila tehnologiile noi, dinamismul şi abilitatea de a folosi resursele de producţie disponibile.

c. Ocuparea potenţială s-a determinat pe baza ratei naturale a şomajului (NAIRU) aplicată

la Populaţia Activă. NAIRU rezultă prin aplicarea filtrului Hodrick-Prescott seriei ratei efective a

şomajului.

În previzionarea creşterii economice potenţiale pe perioada 2009-2015 s-au avut în

vedere următoarele:

- o rată maximă a investiţiilor de 30% din PIB;

- o rată de depreciere a capitalului de 10%;

- asimilarea de tehnologii performante şi amplificarea capacităţii inovative a economiei

Republicii Moldova;

- menţinerea unui grad înalt de redistribuire a venitului naţional în favoarea populaţiei,

de natură să ducă la convergenţa veniturilor şi, deci, a nivelului de trai cu cele din UE;

- stabilizarea unei rate de activitate a populaţiei în vârstă de muncă la un nivel teoretic

optimist de 52%; acesta reprezintă nivelul anului 2006 şi presupune faptul că va exista

tendinţa de revenire a imigranţilor la baştină, motivaţi de dorinţa de a dezvolta afaceri

noi în ţară sau sub impactul nefast al crizei economice mondiale, care le afectează

veniturile şi/sau locurile de muncă din străinătate;

- o reducere a ratei şomajului până la nivelul apropiat celui considerat în literatură ca

rata naturală a şomajului, aproximativ de 3%.

În condiţiile prezentate mai sus, sub ipoteza că se vor aplica politici pro-active de

stimulare a ocupării forţei de muncă, de creştere a investiţiilor şi de accelerare a inovării,

estimăm că se pot atinge rate de creştere anuală medie a PIB de peste 6%.

După elaborarea ecuaţiilor modelului, colectarea şi prelucrarea datelor, indicate în Anexa

7, ecuaţiile în cauză au fost modelate, utilizând pachetul econometric de programe E-Views 5.0

(Anexa 8). În rezultatul modelării, s-a obţinut următoarea ecuaţie:

ln(PIB potential)=0,528616ln(N*)+0,695121ln(K) (3.54)

Parametrii de regresie estimaţi în baza datelor anuale logaritmate ale nivelului potenţial al

ocupării (0,53) şi a stocului de capital (0,7), diferă semnificativ de zero în sensul testului t,

întrucât nivelul de semnificaţie calculat în ambele cazuri (Prob. = 0.0000) este inferior nivelului

teoretic α = 0.05. Modelul estimat este valid în sensul testului Durbin-Watson (autocorelarea

erorilor), deoarece nivelul calculat Durbin-Watson stat se include perfect în intervalul d2<

Durbin-Watson stat<4-d2 (pentru α=0.05, k=2, n=10 →d1=0.95, d2=1.54). Conform datelor

120

obţinute, variaţia valorii Produsului Intern Brut poate fi explicată în proporţie de cca. 98 la sută

prin variaţia factorilor muncă şi capital (R-squared este egal cu 0.979889).

Totodată, s-a încercat utilizarea modelului pentru estimarea evoluţiei unor indicatori

economici şi a economiei, în general, pentru perioada 2010-2015. În mod simplificat, creşterea

economică potenţială a economiei Republicii Moldova şi factorii determinanţi pot fi prezentaţi în

felul următor (Tabelul 3.1.):

Tabelul 3.1. Factorii care influenţează mărimea PIB-ului potenţial

Contribuţia factorilor PIB potenţial Stocul de capital Populaţia ocupată TFP Anii 2010-2015 1.42 1.51 1.11 1.004

Contribuţii* 6% 7% 2% 0.06% *Notă: Eventualele diferenţe faţă de creşterea medie se datorează rotunjirilor

Sursa: elaborat de autor

Astfel, până în anul 2015 este posibil ca Produsul Intern Brut să se majoreze, în preţuri

comparabile, cu 42% faţă de nivelul înregistrat în anul 2009, în condiţii de dezvoltare intensivă.

După cum se poate observa din Tabelul 3.1, efectele progresului tehnico-ştiinţific care

pot contribui la creşterea productivităţii totale a factorilor de producţie sunt nespus de mici în

condiţiile Republicii Moldova, astfel încât creşterea PIB este condiţionată, în special, de doi

factori: capitalul şi munca. Conform estimărilor şi calculelor realizate, o restricţie importantă

pentru realizarea unor ritmuri de creştere de peste 5% anual este ca rata investirii să nu să scadă

sub 25% din PIB. La o rată a investirii sub acest nivel, creşterea PIB potenţial va fi subminată.

Rezultatele obţinute în urma modelării datelor, output-gap-ul estimat pentru perioada

2010 – 2015 prezintă decalaje recesioniste (PIB efectiv < PIB potenţial). Estimările efectuate

scot în evidenţă faptul că în anul 2009 Republica Moldova înregistrează o recesiune la capitolul

performanţe macroeconomice (output-gap de -5.3%), adică intrare în criză economică. Anii 2010

– 2011 prezintă la fel o situaţie de stagnare (criză profundă, caracterizată printr-un output-gap de

-33% şi, respectiv, -22%). Conform datelor obţinute, anii 2012 – 2013 vor marca începutul

relansării economice (output-gap-uri de -9% şi -7%), urmând ca în anul 2015 situaţia economiei

naţionale să reintre pe un trend ascendent, având un nivel al output-gap-ului de doar -5,7%,

similar celui din anul 2004, fapt care sugerează începutul unui nou ciclu al economiei. De fapt,

evoluţia ciclică a economiei Republicii Moldova poate fi remarcată pe parcursul perioadei

analizate, anii în care s-a înregistrat output-gap negativ se succed celor în care se înregistrează

output-gap pozitiv şi invers. Însă este necesar de a remarca faptul că valorile mari de output-gap

negativ, specifice perioadei 2009-2012, care nu se încadrează în legităţile dezvoltării ciclice a

121

economiei manifestate în perioadele anterioare, sunt efectul crizei economice severe prin care

trece economia naţională.

Ţinând cont de faptul că stocul de capital este factorul care are influenţa cea mai mare

asupra creşterii economice, conform datelor obţinute în cadrul modelului, vom prezenta, în

continuare, factorii care condiţionează Formarea Brută de Capital fix şi, în consecinţă, care

stimulează acumularea de capital care este direcţionat spre investiţii.

În acest sens, pot fi evidenţiate 2 modele complementare, care reliefează factorii de

influenţă asupra acumulării de capital.

Primul model cercetează relaţia dintre Economia Brută şi Formarea Brută de Capital Fix

în perioada cuprinsă între anul 2000 – 2009 (sem. I). Rezultatele cercetării (anexa 9) au relevat o

dependenţă directă dintre Economia Brută şi Formarea Brută de Capital Fix, fapt care poate fi

observat şi în figura de mai jos (Figura 3.3):

Figura 3.3 Relaţia dintre Economia Brută şi Formarea Brută de Capital Fix

(2000 – 2009, sem. I), mii lei

Sursa: elaborată de autor, în baza datelor din Anexa 7 şi Anexa 9

Legătura de proporţionalitate directă dintre Economia Brută (capacitatea de a economisi a

economiei) şi Formarea Brută de Capital Fix (investiţiile din cadrul economiei) este relevată prin

funcţia exponenţială, dar şi prin confirmarea statistică a datelor obţinute (testul Fisher;

coeficientul de determinaţie R având o valoare de cca. 82%).

Cel de-al doilea model complementar prin care s-au cercetat factorii de influenţă ai FBCF

a luat în calcul următoarele variabile: venituri din muncă, economia brută şi remitenţele.

Funcţia generală care a fost cercetată este:

I = A * Vmα * Remβ * Ebγ sau (3.55)

10000000

8000000

6000000

4000000

2000000

0

4000000,000 3000000,000 2000000,0001000000,000

ExponentialObserved

122

lnI = lnA + αlnVm + βRem + γEb, (3.56)

unde: Vm reprezintă veniturile din muncă,

Rem – remitenţele,

Eb – economia Brută din perioada precedentă.

În rezultatul modelării datelor (Anexa 10) privind variabilele indicate mai sus, pentru

perioada cuprinsă între 2000 – 2009, sem. I, s-a obţinut următoarea ecuaţie:

lnI = 8.315 + 2.556*lnRem + 1.091lnEc – 2.983lnVm (3.57)

Modelarea datelor a relevat că aceasta este o funcţie deterministă, deoarece coeficientul

de determinaţie R are o valoare de cca. 95%, ceea ce sugerează faptul că factorii cercetaţi

influenţează într-o măsură determinantă investiţiile şi alţi factori nu mai pot fi introduşi în acest

model.

Rezultă că, veniturile obţinute din remitenţe şi economiile acumulate în cadrul economiei

naţionale au o incidenţă pozitivă asupra Formării Brute de Capital Fix, adică ele sunt

transformate mai uşor în investiţii. În acelaşi timp, veniturile din muncă au o incidenţă diferită,

fapt care confirmă că ele nu se transformă cu uşurinţă în investiţii. Or, nivelul relativ redus al

acestor venituri acoperă cu dificultate necesităţile de consum, iar investiţiile sunt finanţate din

economiile perioadelor precedente şi remitenţe. De fapt, remitenţele au un impact determinant în

finanţarea investiţiilor, ecuaţia relevând faptul că o majorare cu 1 p.p al remitenţelor, va genera o

creştere cu 2.556% a FBCF, iar o creştere cu 1 p.p. a economiilor va produce o sporire cu

1.091% a FBCF.

În limita rezultatelor generale obţinute, modelul de creştere economică studiat permite

formularea unor concluzii cu privire la efectele primare ale economisirii şi investiţiilor asupra

evoluţiei Produsului Intern Brut, prin intermediul variabilelor şi relaţiilor funcţionale existente

între ecuaţiile modelului şi cele ale modelelor complementare, care relevă factorii ce exercită

influenţă asupra investiţiilor în capital fix:

- capitalul, în calitate de factor de producţie, are o incidenţă importantă asupra evoluţiei

Produsului Intern Brut, prin perspectiva antrenării resurselor în cadrul procesului

investiţional, creând astfel valoare adăugată. Coeficientul de elasticitate pozitivă a FBCF

(0,695121) sugerează cauzalitatea directă dintre investiţii şi creşterea economică (sub

forma majorării PIB potenţial). Deci, stimularea activităţii investiţionale degajă, în mod

direct şi indiscutabil, efecte pozitive asupra creşterii economiei Republicii Moldova;

- modelarea ecuaţiei FBCF arată că în R. Moldova, în perioada 2000 – 2009, sem. I,

potenţialul investiţional a fost alimentat, în special, de veniturile obţinute sub forma

remitenţelor, dar şi de către acumulările de capital ale populaţiei şi agenţilor economici

123

(economia brută din perioada precedentă); coeficientul de elasticitate negativă a

veniturilor din muncă (-2,983) a confirmat că, în perioada analizată, veniturile din muncă

au fost insuficiente pentru a acoperi necesităţile de consum, astfel încât ele nu au

contribuit la acumulări semnificative de capital, care să fie direcţionat spre investiţii;

- coeficientul de elasticitate pozitivă, specific remitenţelor (2.556), indică existenţa relaţiei

direct proporţionale asupra Formării Brute de Capital Fix şi, în consecinţă, asupra

dinamicii ascendente a PIB-ului. Astfel, veniturile sub formă de remitenţe sunt orientate

spre investiţii: direct (prin achiziţionarea de active de către deţinătorii de resurse) sau

indirect (prin intermediul sistemului bancar);

- factorul muncă, exprimat prin populaţia ocupată, a avut, de asemenea, un impact pozitiv

asupra PIB-ului, cu toate că influenţa sa este inferioară celei pe care o înregistrează

acumularea de capital fix. Menţionăm însă că acest factor ar putea avea o contribuţie mai

semnificativă la formarea Produsului Intern Brut în cazul în care se vor accentua

tendinţele de revenire în ţară a persoanelor care activează în străinătate.

Ca urmare a elaborării şi testării modelului de creştere economică, este necesar de a

preciza că modelul de simulare a efectelor economisirii şi investiţiilor asupra creşterii economice

este un model relativ simplu, deoarece acesta cuprinde un număr redus de variabile şi ecuaţii, dar

şi corelaţii dintre acestea. Cu toate acestea, considerăm că modelul în cauză este aplicabil în

practică, iar utilizarea lui în analiza şi planificarea creşterii economice, va permite identificarea

legăturilor cauzale dintre diferite variabile economice şi evoluţia Produsului Intern Brut potenţial

şi efectiv, precum şi simularea diferitor combinaţii de obiective şi măsuri cu caracter economico-

financiar. Or, acest model urmează a fi încadrat într-un model macroeconomic global, care va

conţine o reprezentare exhaustivă a relaţiilor şi legăturilor funcţionale din cadrul economiei

Republicii Moldova.

Acţiunea stimulatoare a economisirii şi a investiţiilor asupra înregistrării unei dinamici

ascendente a Produsului Intern Brut al Republicii Moldova îşi va produce efectele în condiţiile

unui mediu instituţional şi de afaceri favorabil. În mediul economic contemporan deciziile de

politică macroeconomică sunt cele care favorizează derularea unui anumit curs al economiei

naţionale: ascendent, descendent sau stagnare. Anume din aceste considerente, politicile şi

opţiunile strategice de politică macroeconomică, inclusiv politicile financiare ale statului, au o

relevanţă determinantă în vederea atingerii obiectivelor scontate în materie de creştere

economică.

Indiscutabil, direcţiile strategice de dezvoltare a potenţialului de creştere economică a

Republicii Moldova sunt legate de promovarea politicilor economice şi financiare, în măsură să

124

stimuleze formarea şi mobilizarea economiilor, pe de o parte, şi să faciliteze transformarea lor

în investiţii, pe de altă parte. În acest fel, politicile financiare ar putea să amplifice efectele

benefice ale economiilor şi investiţiilor asupra dinamicii produsului naţional.

Economisirea se va realiza întotdeauna, în condiţiile în care vor exista premisele

manifestării legităţii care indică faptul că surplusul veniturilor asupra cheltuielilor se transformă

în economii. În aceste condiţii, importantă este mobilizarea economiilor generate de economia

naţională (persoane fizice, agenţi economici, autorităţi publice) şi transformarea acestora în

investiţii, fapt care se poate produce în două moduri: prin atragerea acestor resurse în cadrul

sistemului bancar şi/sau prin alocarea acestor resurse în imobilizări pe termen lung. Stimularea

plasării resurselor disponibile în sistemul bancar se poate produce în condiţiile existenţei

încrederii deponenţilor în sistemul bancar naţional [140, p. 16]. Încrederea în sistemul bancar

este în funcţie de eficienţa şi viabilitatea acestuia, dar poate fi consolidată şi prin acţiunile

statului, care se manifestă prin intermediul autorităţii monetare, prin promovarea unei politici de

reglementare şi monetar-creditare transparente, coerente, predictibile pe termen lung, capabile să

facă faţă provocărilor mediului economic intern şi extern contemporan.

În calitate de instrument de consolidare a încrederii populaţiei în sistemul bancar, ca

mijloc de mobilizare a economiilor şi de transformare a acestora în investiţii, considerăm

oportună modificarea politicii de garantare a depunerilor bancare. Urmând decizia Consiliului

de Miniştri ai Uniunii Europene, dar şi practica altor state europene (Franţa, Spania, Italia, Marea

Britanie, Bulgaria, România, etc.), care au majorat nivelul plafonului de garantare a depozitelor

bancare sau care garantează integral depunerile bancare (Germania, Islanda, Portugalia, etc.),

Republica Moldova urmează să se racordeze la recomandările Uniunii Europene şi să majoreze

suma garantată a plasamentelor bancare. Astfel, în mod eşalonat, în 3-5 ani, urmează ca statul să

creeze mecanisme de garantare a depozitelor bancare în sumă de cel puţin 50 000 EUR pentru

persoanele fizice, urmând ca, ulterior, să fie incluşi în categoria beneficiarilor şi persoanele

juridice. Adoptarea acestei măsuri va crea noi oportunităţi pentru sistemul bancar şi va extinde

baza de resurse a acestuia. În acelaşi timp, considerăm oportună amânarea, până în anul 2015, a

impozitării veniturilor din dobânzile obţinute de persoanele fizice, ca element al politicii de

stimulare a depunerilor bancare. În consecinţă, se va majora lichiditatea sistemului bancar, fapt

care va atenua efectele eventualelor crize de lichiditate şi, cel mai important, va determina

diminuarea costului resurselor atrase şi va majora capacitatea de finanţare a băncilor comerciale.

Majorarea volumului resurselor disponibile ale sectorului bancar, corelată cu reducerea ratelor

dobânzilor pentru mobilizarea acestora (inerentă în condiţiile diminuării riscurilor asociate

plasamentelor bancare), va crea premise pentru extinderea spectrului de afaceri şi proiecte

125

investiţionale eligibile pentru a obţine finanţări bancare. Prin această acţiune, statul va atinge

două obiective necesare realizării exerciţiului unei creşteri economice: va contribui la orientarea

economiilor către sistemul bancar şi, totodată, va facilita accesul business-ului şi proiectelor

investiţionale (inclusiv de infrastructură) la credite bancare pe termen lung şi în condiţii

avantajoase [189, p. 139].

Transformarea economiilor (bancare sau nebancare) în investiţii este, desigur, în funcţie

de rentabilitate şi riscul aferent, însă acest proces, care se derulează, în mod firesc, în cadrul unei

economii, poate fi stimulat de către autorităţile publice, care sunt responsabile de cadrul

economic, politic, social şi instituţional. În acest context, intervenţia autorităţilor se poate

evidenţia prin crearea cadrului legislativ şi de reglementare a mediului economic, prin elaborarea

strategiilor şi programelor guvernamentale, dar şi prin intervenţia directă în realizarea unor

proiecte investiţionale de mare amploare şi de importanţă regională şi/sau naţională.

În opinia noastră, orientarea strategică privind stimularea investiţiilor, ce ţine de cadrul

legislativ, urmează să se axeze pe menţinerea, perfecţionarea şi implementarea mecanismelor

legale de oferire de facilităţi fiscale pentru:

- investitorii străini care realizează plasamente productive în economia Republicii

Moldova;

- agenţii economici care creează noi locuri de muncă şi promovează o politică pro-

activă în domeniul gestiunii resurselor umane;

- agenţii economici care au o cotă a exportului în totalul cifrei de afaceri de peste 50%,

care degajă profituri şi valoare adăugată înaltă, etc.

Totodată, este necesar ca acordarea facilităţilor fiscale să fie monitorizată cu stricteţe, în

scopul evitării interpretărilor eronate şi cu rea-credinţă ale prevederilor legale şi lichidării

posibilităţilor de evaziune fiscală.

În acelaşi timp, după cum s-a menţionat şi în capitolul 2, considerăm că este necesar de a

se reveni la impozitarea profiturilor obţinute de agenţii economici, începând cu anul 2012, din

cauza randamentului redus al acestei măsuri de ordin fiscal, dar şi din perspectiva asigurării

echităţi în materie fiscală. În opinia noastră, stimularea fiscală urmează a fi realizată în funcţie

de criteriul performanţei şi eficienţei activităţii şi a efectelor pozitive pe care afacerea le degajă

în economia naţională. Aceasta va stimula într-o măsură mai mare investiţiile autohtone şi

străine şi va accentua necesitatea eficientizării activităţii agenţilor economici. Or, în condiţiile

existenţei multiplelor modalităţi de eludare a impozitării profiturilor, menţinerea cotei de 0%

pentru impozitul pe venit nu contribuie, în mod decisiv, la stimularea investiţiilor şi la

dezvoltarea durabilă a afacerilor [188, p. 94].

126

Considerăm necesare strategiile şi programele guvernamentale de stimulare a

investiţiilor, în măsura în care acestea reliefează priorităţile naţionale pe termen mediu şi lung şi

viziunea statului asupra obiectivelor macroeconomice şi a modalităţii de atingere a acestora. Mai

utile, pe termen scurt, în vederea impulsionării activităţii investiţionale şi facilitării transformării

economiilor în investiţii sunt, în opinia noastră, programele şi proiectele punctuale, care vizează

acţiuni exacte şi cu efecte rapide. Un asemenea program este Programul de Atragere a

Remitenţelor în Economie (PARE 1+1), care presupune contribuţia statului cu o sumă de până la

200 000 lei la investirea unei sume identice de către o persoană care a lucrat şi a obţinut

veniturile în străinătate, astfel realizându-se simultan mai multe obiective: extinderea bazei de

resurse a economiei, atragerea remitenţelor (inclusiv a remitenţelor „neeconomisite”) spre

sectorul real al economiei, precum şi stimularea forţei de muncă active, care anterior nu genera

valoare adăugată în ţară. Derularea unor proiecte de acest gen este binevenită, inclusiv prin

implicarea instituţiilor financiare din ţară, care pot contribui cu expertiză în materie de selectare

a proiectelor investiţionale eficiente, logistică, finanţare suplimentară, monitorizare continuă a

realizării proiectelor, etc. În cazul în care programul PARE 1+1 va fi un succes, provocarea

managementului public va fi extinderea şi prelungirea acţiunii acestuia, cu eventuale modificări

şi ajustări, fapt care poate fi realizat şi prin antrenarea instituţiilor financiare internaţionale.

Stimularea investiţiilor, ca modalitate de propulsare a creşterii economice, poate fi

realizată nu doar prin promovarea unor politici financiare adecvate, dar şi prin implicarea directă

a statului în derularea proiectelor investiţionale mari, cu importanţă social-economică specială.

Implicarea directă a statului presupune: emiterea de garanţii de stat pentru garantarea (integrală

şi/sau parţială a) creditelor care urmează a fi contractate pentru finanţarea proiectelor de

anvergură sau chiar co-finanţarea de către stat a acestora. Această abordare va consolida

încrederea finanţatorilor (interni şi, in special, externi) şi va permite crearea unor conexiuni

suplimentare între mediul de business autohton şi instituţiile financiare, va spori gradul de

eligibilitate a proiectelor investiţionale care ar putea fi dezvoltate în ţară.

În mod cert, direcţiile prioritare care vizează dezvoltarea potenţialului de creştere

economică a Republicii Moldova pot fi atinse doar cu suportul politicilor financiare şi

economice, structurate adecvat realităţilor actuale de spaţiu şi timp. Politicile fiscală şi monetar-

creditară stimulatoare pentru realizarea de economii şi investiţii, orientate spre creştere

economică, îşi vor face simţite efectele doar într-un mediu instituţional care să nu obstrucţioneze

derularea afacerilor, ci să faciliteze relaţiile comerciale; să nu restrângă iniţiativa privată, dar să

elimine barierele birocratice şi să favorizeze efectuarea investiţiilor.

127

3.3. Concluzii la capitolul 3

Creşterea economică este influenţată de o serie de factori de natură economică,

financiară, instituţională, etc. Surprinderea acestor factori şi reliefarea efectelor acţiunii lor

asupra creşterii economice este posibilă doar prin încadrarea acestora într-un model matematic,

prin care să se estimeze dinamica economiei pe termen mediu şi/sau lung şi să se stabilească

condiţiile care permit dezvoltarea optimă a economiei naţionale.

Procesul de creştere economică specific Republicii Moldova, fiind unul deosebit de

complex, cu multiple ramificaţii în sfera economică şi socială, a fost condiţionat de un cumul de

factori interni şi externi, precum şi de un mediu regional şi internaţional favorabil. Pentru

cercetarea corelaţiei „economii – investiţii – creştere economică” şi a efectelor economisirii şi

investirii asupra creşterii economice a Republicii Moldova s-a utilizat un model econometric,

care are drept fundament modelul lui Solow, cu folosirea metodologiei utilizate de Comisia

Europeană şi aplicată de Comisia Naţională de Prognoză din România, bazată pe funcţia de

producţie de tip Cobb-Douglas.

Rezultatele prezentei cercetări au fost sintetizate prin modelul econometric elaborat, care

sugerează următoarele concluzii:

- Coeficientul de elasticitate pozitivă a FBCF sugerează cauzalitatea directă dintre investiţii

şi creşterea economică (exprimată prin majorarea PIB potenţial). În aceste condiţii,

stimularea investiţiilor are efecte pozitive asupra creşterii economiei naţionale;

- potenţialul investiţional al Republicii Moldova, în perioada cuprinsă între anii 2011-2009,

a fost alimentat de veniturile obţinute sub forma remitenţelor, dar şi de acumulările de

capital ale populaţiei şi agenţilor economici;

- factorul muncă are, de asemenea, un impact pozitiv asupra Produsului Intern Brut, cu

toate că influenţa sa este inferioară celei pe care o înregistrează acumularea de capital fix.

Accentuarea tendinţelor de revenire în ţară a persoanelor care activează în străinătate, pe

fundalul promovării unei politici pro-active în domeniul resurselor umane, ar putea

amplifica, în viitor, efectele benefice ale factorului muncă la formarea PIB-ului.

Corelarea dintre acumularea de capital, investiţii şi creştere economică poate fi reliefată

pe tot parcursul perioadei cercetate, atât între anii 2000 – 2008, când s-au atestat dinamici

pozitive ale economiei, cât şi ulterior, când aceasta a lunecat pe o pantă de recesiune.

Interconexiunea dintre aceşti indicatori este relevată prin studii şi analize calitative ale

fenomenului de creştere economică, dar şi prin analize cantitative, care au drept scop

cuantificarea efectelor economisirii asupra acumulării capitalului care finanţează investiţiile şi

128

estimării efectelor investiţiilor în capital fix asupra creării de valoare adăugată, implicit, asupra

creşterii economice.

Modelarea datelor a evidenţiat în mod cert influenţa benefică şi stimulatoare a

investiţiilor asupra Produsului Intern Brut, fiind un factor cu un impact semnificativ asupra

dinamicii economiei naţionale. Pe de altă parte, acumularea de capital fix este condiţionată de

capacitatea de economisire a persoanelor fizice şi juridice (reprezentată prin Economia Brută), de

remitenţe, ca factor examinat în mod separat, dar şi de veniturile curente din muncă şi alte

activităţi. Spre deosebire de primele două componente, veniturile din muncă nu au avut

capacitatea de a influenţa într-un mod pozitiv şi determinant volumul investiţiilor efectuate în

economie, dat fiind faptul că acestea au fost absorbite într-o măsură covârşitoare de consum.

Simularea dezvoltării economiei Republicii Moldova pentru perioada 2010 – 2015, prin

perspectiva estimării Produsului Intern Brut potenţial, a relevat o perioadă în care nu vor avea

loc creşteri economice spectaculoase, caracterizată printr-un output-gap negativ destul de mare,

perioadă care ar putea fi depăşită începând cu anul 2013. Cauzele acestui fenomen îşi au originea

în mediul economic nefavorabil, care s-au reflectat prin venituri mai mici, inclusiv sub formă de

remitenţe, capacitate de economisire mai mică şi, în consecinţă, investiţii inferioare, care nu pot

stimula ritmuri înalte de creştere a PIB-ului. De altfel, simularea a arătat că economia naţională

se va dezvolta în corespundere cu tendinţele post-criză, specifice economiilor europene, urmând

să înregistreze un ritm mediu de creştere a PIB potenţial de 6% anual.

Cu siguranţă, acest ritm de creştere va putea fi realizat şi chiar depăşit, cu condiţia

promovării politicilor de stimulare a economisirii şi direcţionării economiilor spre finanţarea

investiţiilor. Realizarea obiectivelor de creştere economică va necesita încadrarea, în continuare,

a economiei Republicii Moldova în structurile şi fluxurile financiare şi umane la nivel regional şi

internaţional, având drept scop crearea unui climat antreprenorial şi investiţional care să susţină

creşterea economică. În acest context, direcţiile strategice pe care urmează să se axeze

autorităţile sunt legate de promovarea unui cadru legislativ şi instituţional care să stimuleze

afacerile rentabile şi necesare economiei naţionale, să sporească încrederea deţinătorilor de

resurse în sistemul bancar, să faciliteze legătura dintre mediul de afaceri şi finanţatorii locali şi

străini.

129

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI

Cercetările efectuate, care au vizat stabilirea impactului economisirii şi al investiţiilor

asupra creşterii economice a Republicii Moldova, permit formularea următoarelor concluzii:

1. Creşterea economică este un obiectiv central al politicii macroeconomice, atât în

ţările dezvoltate, cât şi în cele în dezvoltare. Politica de creştere economică reprezintă o politică

integratoare a politicilor statului, care permite coordonarea eforturilor la nivel global, în scopul

atingerii obiectivului general de dezvoltare economică şi bunăstare socială. Creşterea economică

este generată de sporul calitativ şi cantitativ al resurselor productive ale economiei naţionale, în

special al forţei de muncă şi capitalului. Premisă a creării capitalului, în calitate de factor esenţial

al creşterii economice, este importanta acţiune de economisire a unei părţi din veniturile curente

şi transformarea acestora în investiţii în capital fix. Or, capacitatea unei economii de a produce

capital este legată de eficienţa ei, de aptitudinea de a acumula resurse, de a le economisi şi utiliza

ca investiţii în activităţi rentabile. Teoriile creşterii economice sugerează că factorii care

determină creşterea economică rezultă din deciziile individuale ale agenţilor economici şi

persoanelor fizice, iar politicile macroeconomice pot doar să influenţeze adoptarea acestora.

2. Instrumentele politicii de creştere economică sunt diverse şi tind să acopere toate

problemele care vizează direct sau indirect activităţile economice sau de ordin politic şi social.

Doar printr-un sistem unic şi integrator acţiunile întreprinse în mod individual pot servi

scopurilor fixate, iar pârghiile şi mecanismele utilizate vor putea fi puse în valoare. Dincolo de

caracterul lor politic, economic sau social, măsurile din cadrul politicii de creştere economică

trebuie să răspundă exigenţelor de spaţiu şi timp în care se manifestă, iar efectele lor trebuie

anticipate nu numai separat pentru fiecare gen de instrumente folosite, ci şi în contextul efectelor

furnizate de instrumente de natură distinctă. Or, instrumentele utilizate necesită o compatibilitate

perfectă, iar complementaritatea va fi un atu important pentru obţinerea efectelor scontate.

3. Creşterea economică înregistrată de Republica Moldova, începând cu anul 2000, a

fost stimulată de majorarea consumului, dar nu pot fi neglijate nici efectele pozitive degajate de

majorarea constantă şi permanentă a investiţiilor din cadrul economiei (rata de investire a crescut

de la 17.6% în 2000 până la 41.4% în 2008). Indiscutabil, obţinerea unui trend ascendent al PIB-

ului ca urmare a majorării consumului privat şi public este o soluţie mai simplă şi mai rapidă de

realizare a dezideratului de creştere economică, însă aceasta este valabilă doar pe termen scurt.

Însă, chiar şi din această perspectivă, creşterea economică realizată prin majorarea consumului

are incidenţe favorabile asupra economiei naţionale, inclusiv pe termen mai lung: un consum

sporit înseamnă o majorare a cifrei de afaceri pentru multe domenii de activitate economică şi

130

implicit, sporirea profiturilor şi a capitalului acestor business-uri; un consum sporit înseamnă

încasări fiscale mai mari şi posibilităţi mai mari de a finanţa proiecte publice, etc.

4. Economisirea atestată în economia Republicii Moldova, în perioada cercetată, a

susţinut creşterea economică curentă şi a creat premise pentru o creştere economică viitoare

(reflectată prin Produsul Intern Brut potenţial). Rata economisirii a înregistrat dinamici

ascendente (11.3% în anul 2000; 16.4% în 2008), iar Economia Brută nu şi-a diminuat ponderea

în Produsul Intern Brut. Aceste resurse, constituite din capitalurile disponibile ale populaţiei şi

agenţilor economici, au creat baza pentru finanţarea investiţiilor din cadrul economiei naţionale.

5. Politica fiscală promovată de autorităţile publice stimulează, într-o anumită

măsură, economisirea şi potenţialul investiţional al ţării atât prin metode directe, cât şi prin

metode indirecte: amânarea impozitării veniturilor din dobânzi, cota 0% la impozitul pe venit

pentru profitul reinvestit, scutirea de TVA pentru activele productive incluse în capitalul statutar

al companiilor, reduceri şi scutiri de impozite pentru investitorii străini dispuşi să investească în

economia Republicii Moldova, etc. Aceste acţiuni se încadrează în accepţiunea că fiscalitatea

excesivă conduce la mărirea înclinaţiei spre consum şi reducerea celei de economisire, fapt care

determină diminuarea capacităţii economiei de a se finanţa şi a-şi acumula capitalul necesar

pentru dezvoltarea viitoare.

Instrumentele de politică monetară utilizate de Banca Naţională a Moldovei nu au reuşit

să coreleze cu succes obiectivele de politică monetară cu cele ale politicii de creştere economică.

În special, este vorba despre ratele dobânzilor (influenţate inclusiv de rata de bază a BNM şi de

acţiunile de sterilizare a masei monetare, ca parte a politicii de gestiune a inflaţiei) care

descurajează contractarea creditelor investiţionale, deoarece proiectele de investiţii nu degajă o

rentabilitate superioară acestora şi creează impedimente pentru sistemul bancar în realizarea

funcţiei sale de bază – cea de intermediar între deţinătorii de resurse şi solicitanţii de resurse,

fiind deseori în situaţia de lichiditate înaltă şi cost ridicat al resurselor.

6. Remitenţele au constituit o sursă importantă de resurse pentru economia naţională,

în perioada studiată. Veniturile obţinute din străinătate sub formă de remitenţe au permis, pe de o

parte, stimularea consumului şi, pe de altă parte, au extins baza de economisire a economiei

naţionale şi au creat premisele unei valorificări superioare a oportunităţilor de investiţii. În

această perioadă, veniturile sub formă de remitenţe au favorizat acumularea de capital şi au

consolidat potenţialul de economisire. În acelaşi timp, mobilizarea parţială a remitenţelor de

către sistemul bancar, sub forma plasamentelor bancare la termen, a permis utilizarea acestor

resurse pentru finanţarea economiei naţionale, inclusiv a sectorului real. Remitenţele sunt o

oportunitate pentru economia Republicii Moldova şi nu trebuie ratată şansa de a o valorifica în

131

mod corespunzător. În definitiv, economia are posibilitatea de a acumula şi utiliza mai multe

resurse decât poate produce, ceea ce reprezintă o infuzie suplimentară de capital pentru

finanţarea proiectelor investiţionale

7. Investiţiile, ca factor de propulsare a dezvoltării economice, au înregistrat o

expansiune certă începând cu anul 2000. Or, valorificarea potenţialului investiţional creează

valoarea adăugată ce permite creşterea economică durabilă. Investiţiile sunt apriori generatoare

de progres, iar progresul (economic, tehnic, social) generează dezvoltare. Potenţialul

investiţional nu a fost suficient de bine fructificat, iar autorităţile nu au reuşit, în perioada

analizată, să creeze premise şi cadrul necesar pentru ca economia să absoarbă capital. Existenţa

unor constrângeri de ordin instituţional, mediul de afaceri nefavorabil şi volatil, lipsa unui mediu

concurenţial şi transparent, au constituit bariere de intrare pe piaţă pentru investitorii străini, iar

antreprenorii locali s-au confruntat şi cu reticenţa sectorului bancar de a finanţa proiecte

investiţionale de durată, dar şi cu rate de dobândă care limitează eficienţa unei afaceri construită

să producă beneficii pe termen lung.

8. Aplicarea modelării economico-matematice oferă capacităţi mai exacte de

cuantificare a efectelor acumulării de capital şi investiţiilor asupra creşterii şi dezvoltării

economice, contribuind la ameliorarea mediului decizional al autorităţilor abilitate cu putere de

decizie în domeniul promovării politicilor de creştere economică.

Problema ştiinţifică importantă soluţionată în domeniul cercetat cuprinde evaluarea

efectelor economisirii şi a investiţiilor asupra creşterii economice a Republicii Moldova.

Cercetarea a demonstrat influenţa benefică a factorului capital asupra creşterii economice şi a

pus în evidenţă potenţialul de creştere a economiei R. Moldova, prin perspectiva extinderii

economisirii şi stimulării transformării economiilor în investiţii. Or, cercetările efectuate au

arătat că actualul model de creştere economică, bazat pe remitenţe şi stimularea consumului, şi-a

demonstrat limitele şi este necesară trecerea la un nou model de creştere economică, caracterizat

prin mobilizarea economiilor şi stimularea transformării lor în investiţii.

Cercetările şi investigaţiile efectuate permit reliefarea unor recomandări cu privire

la modalităţile de atingere a obiectivului de creştere economică prin economisire şi

stimularea investiţiilor:

1. Promovarea unor politici economice şi financiare care să ţină cont de obiectivul

de creştere economică. Perpetuarea practicilor trecute prin care politicele economice răspundeau

unor necesităţi de moment şi care soluţionau doar un anumit obiectiv macroeconomic va

constitui o experienţă nefavorabilă pentru economia Republicii Moldova. În acest sens,

convergenţa acţiunilor statului este prioritară şi este justificată de modelele de creştere

132

economică. Transparenţa şi predictibilitatea actului de guvernare urmează să constituie un reper

pentru deţinătorii de resurse (interni şi externi) în adoptarea deciziei de a le investi în economia

naţională fie sub forma de plasamente bancare, fie sub forma realizării de proiecte investiţionale.

Stabilirea unui cadru normativ pe termen lung pentru fiecare dintre ramurile prioritare ale

economiei naţionale este un imperativ al realităţilor noastre, deoarece mediul de afaceri cere şi

are nevoie de stabilitate şi de respectarea principiului de trasabilitate în afaceri, iar aceste acţiuni

vor consolida credibilitatea economiei în faţa deţinătorilor de resurse, predispuşi a le investi în

economia Republicii Moldova.

2. Crearea unui mecanism viabil de atragere, în cadrul sistemului bancar, a resurselor

financiare care intră în ţară sub formă de remitenţe (inclusiv a „remitenţelor neeconomisite”), dar

şi a resurselor financiare generate de economia naţională. În calitate de factor care ar diminua

riscul asociat unui plasament bancar şi care ar favoriza constituirea de depozite bancare de către

deţinătorii de resurse poate servi modificarea legislaţiei cu privire la garantarea depozitelor

bancare ale populaţiei, în sensul majorării plafonului de depozite garantat de stat. Majorarea s-ar

putea realiza în câteva etape, astfel încât, gradual, în 3-5 ani, să se ajungă la suma de 50 000

EUR, ceea ce reprezintă nivelul recomandat de Uniunea Europeană.

3. Canalizarea remitenţelor spre investiţii este un factor indispensabil pentru

obţinerea unei creşteri economice, care poate fi realizat atât prin politica monetar-creditară, prin

crearea condiţiilor pentru atragerea şi, cel mai important, plasarea acestor resurse în sectorul real

al economiei de către instituţiile bancare, cât şi prin continuarea politicilor de stimulare a micului

business şi a întreprinderilor mici şi mijlocii. Implementarea Programului de Atragere a

Remitenţelor în Economie (PARE 1+1) va constitui un liant între deţinătorii de resurse care au

spirit antreprenorial şi mediul de afaceri. În acelaşi timp, considerăm că este binevenită

extinderea formatului programului PARE 1+1, prin includerea instituţiilor bancare naţionale, în

calitate de potenţiali co-finanţatori, care au expertiza şi capacităţile necesare pentru estimarea

fezabilităţii proiectelor investiţionale şi, per ansamblu, pot amplifica efectele benefice ale

acestora asupra economiei.

4. Promovarea de către Banca Naţională a Moldovei a unei politici menite să

atenueze discrepanţele dintre ratele dobânzilor la credite şi la depozite, inclusiv prin utilizarea

unor instrumente monetare care nu au un impact dur şi brusc asupra sistemului bancar (cum este

manipularea cu rata rezervelor obligatorii), ci unele care au un caracter mai puţin rigid şi care îşi

ating efectele pe o perioadă mai mare de timp, oferind posibilitatea ca piaţa să se adapteze lent.

În caz contrar, se poate repeta situaţia din anul 2008, când majorarea continuă şi bruscă a ratei

rezervelor obligatorii a pus sistemul bancar în situaţia de a mobiliza resurse prin promovarea

133

unei politici de dobânzi ridicate (s-a stimulat economisirea, într-o anumită măsură), dar aceste

resurse fie au fost absorbite de către rezervele care urmau a fi constituite la BNM, fie aveau un

cost atât de ridicat încât nu puteau fi utilizate pentru finanţarea unei investiţii şi nu erau

accesibile pentru mediul de afaceri. Astfel, prin acţiunile BNM orientate spre satisfacerea unor

obiective de politică monetară, pot fi retrase din circuitul bancar şi investiţional resurse care ar

putea finanţa proiecte generatoare de valoare adăugată. BNM urmează să formuleze obiective de

politică monetară pe termen lung (3-5 ani), care să prevadă mecanisme clare şi care să nu fie

modificate pe parcurs, decât în situaţii de fluctuaţii semnificative în economie sau pe piaţa

bancară şi de capital.

5. Diversificarea ofertei băncilor comerciale şi creşterea gradului de bancarizare a

populaţiei va conduce la extinderea bazei de resurse a sistemului bancar, creându-se premisele

pentru majorarea bazei de economisire şi finanţare a economiei naţionale. În condiţiile în care

gradul de bancarizare al populaţiei din Moldova este de câteva ori mai mic decât în Europa,

diversificarea spectrului de produse bancare şi majorarea ratei de penetrare a sistemului bancar în

economie va genera şi creşterea volumului resurselor care vor fi mobilizate şi antrenate în

sistemul bancar. Dezvoltarea şi lansarea de noi produse bancare şi promovarea unei strategii de

marketing, care să aibă drept obiectiv şi efect canalizarea resurselor disponibile spre sectorul

bancar, va spori acumularea de capitaluri productive, va majora accesul la resurse de credit (în

condiţiile majorării bazei depozitare şi scăderii ratelor dobânzii) şi va contribui la creşterea

transparenţei pieţei naţionale de capital.

6. Ţinând cont de randamentul relativ redus al măsurii de stabilire a cotei 0% pentru

profitul reinvestit, considerăm oportună renunţarea la această facilitate fiscală şi revenirea la

impozitarea profiturilor, fapt care va determina, pe de o parte, echitate în materie fiscală şi, pe de

altă parte, va consolida veniturile bugetare şi capacitatea de autofinanţare şi economisire a

autorităţilor publice locale.

În acelaşi timp, susţinem menţinerea facilităţilor fiscale stipulate în actualul cadru

legislativ, dar şi introducerea unor prevederi noi menite să susţină şi în continuare demersurile

investiţionale (scutiri la plata impozitului pe venit pentru: investitorii străini care investesc în

economia R. Moldova; agenţii economici care creează noi locuri de muncă; producătorii agricoli

şi industriali care înregistrează o cotă a exportului în totalul cifrei de afaceri de peste 50%),

preferinţele pentru economisire ale populaţiei (amânarea până în 2015 a impozitării veniturilor

din dobânzi). Schimbările esenţiale ale cadrului legislativ urmează a fi efectuate, eventual, doar

prin consultarea tuturor verigilor implicate în procesul de acumulare şi utilizare a capitalului

productiv, având la bază criteriul maximizării beneficiilor economice şi sociale, pe principii de

134

reciprocitate între mediul de afaceri, populaţie şi stat. Totodată, modificarea contextului

legislativ se poate face doar ţinându-se cont de practica internaţională şi de necesitatea racordării

politicilor publice ale Republicii Moldova la acquis-ul comunitar, pe care Republica Moldova

urmează să îl implementeze.

7. Modificarea actualului cadrul legislativ cu privire la impozitarea veniturilor din

salariu, prin deducerea din venitul impozabil a unei sume echivalentă cu coşul minim de consum

anual. Această acţiune va avea drept impact obţinerea unei mai bune echităţi în materie fiscală

între persoanele fizice şi juridice (se va elimina parţial discriminarea comparativ cu modalitatea

de impunere a veniturilor agenţilor economici, care achită impozit pe venit doar din partea de

venituri care depăşeşte cheltuielile), pe de o parte şi va determina o majorare semnificativă a

salariului real şi a venitului disponibil al populaţiei, pe de altă parte, fapt care va contribui, în

mod cert, la creşterea capacităţii de economisire a economiei naţionale şi la sporirea capacităţilor

de finanţare a investiţiilor.

8. Garantarea (parţială) de către stat a creditelor pentru proiectele de anvergură, care

generează rentabilităţi înalte, creează locuri de muncă, au o profundă componentă de inovare sau

au o importanţă economico-socială deosebită. Aceasta va diminua riscurile finanţatorilor,

reprezentaţi de bănci locale sau instituţii financiare străine, favorizând efectuarea investiţiilor

importante (de infrastructură, producţie agricolă sau industrială), generatoare de valoare

adăugată şi, implicit, creştere economică pe termen lung. În acest sens, ar fi indicată instituirea

de către guvern a unor parteneriate cu Instituţiile Financiare Internaţionale şi cu băncile

comerciale locale mari, care sunt capabile să susţină finanţarea de proiecte investiţionale

importante. Totodată, nu este indicat ca autorităţile să abuzeze de acest instrument, prin care s-ar

putea crea premise de concurenţă neloială, prin promovarea unor grupuri de lobby, sau de supra-

expunere a statului la riscurile aferente proiectelor garantate.

9. Crearea unui cadru normativ şi, mai ales, instituţional care să nu fie ostil mediului

de afaceri, precum şi stabilirea priorităţilor de dezvoltare la nivel naţional urmează să constituie

un reper pentru autorităţile publice în perioada următoare. Concomitent cu măsurile de ordin

fiscal şi monetar-creditar, adoptate în scopul stimulării economisirii şi al investiţiilor, este

absolut necesară perfecţionarea cadrului instituţional şi racordarea acestuia la exigenţele

temporale curente. În acest context, se va obţine un extraordinar efect de sinergie, prin utilizarea

unor instrumente şi pârghii de ordin financiar, într-un mediu instituţional şi de afaceri care să

susţină demersurile oamenilor de afaceri care au intenţia de a-şi asuma riscuri şi de a dezvolta

proiecte investiţionale. Or, un volum ridicat al investiţiilor poate fi obţinut doar într-un climat

macroeconomic caracterizat prin politici fiscale şi monetare stabile, astfel încât să fie posibilă

135

efectuarea calculului economic şi previziunea certă a mediului economic. La modul practic, este

necesară o mai mare deschidere a autorităţilor faţă de reprezentanţii mediului de afaceri şi

ştiinţific, astfel încât aceştia să participe, în mod formal sau informal, la procesul decizional.

10. Promovarea unei politici pro-active în domeniul resurselor umane, ca factor de

susţinere a creşterii economice este, de asemenea, absolut necesară în crearea condiţiilor pentru

realizarea obiectivului de creştere economică. În eventualitatea în care se va accentua tendinţa de

revenire la baştină a cetăţenilor care activează în străinătate (pe fundalul reducerii locurilor de

muncă sau ca urmare a deciziei de investire într-o afacere proprie în ţară), statul urmează să

implementeze un şir de acţiuni menite să susţină dezvoltarea resurselor umane, susţinerea

întreprinderilor care creează noi locuri de muncă şi sporirea mobilităţii pe piaţa muncii. Conform

simulării şi modelării factorilor care au influenţat creşterea economică, acesta este un element

important, cu o incidenţă neglijabilă asupra PIB-ului potenţial. Stimularea pieţei muncii se poate

realiza prin oferirea beneficiilor (fiscale) pentru angajatori, dar şi pentru persoanele care au decis

să revină în ţară şi să se angajeze în anumite domenii de activitate, care vor fi identificate drept

esenţiale pentru dezvoltarea economiei naţionale.

11. În scopul completării teoriei şi practicii economice naţionale privind gestiunea

procesului de creştere economică, recomandăm autorităţilor să aplice modelul de simulare a

creşterii economice bazat pe interacţiunea dintre economisire, investiţii şi creştere economică,

care, încadrat eventual într-un model macroeconomic global, ar putea fi util în studierea şi

anticiparea efectelor acţiunilor de politică economică şi financiară asupra evoluţiei economiei

Republicii Moldova.

136

BIBLIOGRAFIE

Legi, acte normative

1. Constituţia Republicii Moldova. 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr. 1 din 12.08.1994.

2. Codul Fiscal al Republicii Moldova. Nr. 1163-XIII din 24 aprilie 1997. În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, nr. 62/522 din 18.09.1997 (cu modificările şi

completările ulterioare).

3. Legea Republicii Moldova cu privire la proprietate. Nr. 459-XII din 22.01.1991. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 3-4-5-6/22 din 30.06.1991.

4. Legea Republicii Moldova privind aprobarea Strategiei de Creştere Economică şi

Reducere a Sărăciei. Nr. 398-XV din 02.12.2004. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr. 5 din 14.01.2005.

5. Legea Republicii Moldova cu privire la punerea în aplicare a titlurilor I şi II ale

Codului fiscal Legea Republicii Moldova. Nr. 1164-XIII din 24 aprilie 1997. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 62 din 18.09.1997.

6. Legea Instituţiilor Financiare. Nr. 550-XIII din 21.07.1995. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr. 1 din 01.01.1996.

7. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea unor acte legislative.

Nr. 108-XVIII din 17 decembrie 2009. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

nr. 193-196 din 29.12.2009.

8. Legea Republicii Moldova privind garantarea depozitelor persoanelor fizice în

sistemul bancar. Nr. 575-XV din 26 decembrie 2003. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr. 30-34 din 20.02.2004.

9. Legea Republicii Moldova privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice.

Nr. 121 din 04.05.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 90-93 din

29.06.2007.

10. Legea Republicii Moldova cu privire la Programul de privatizare pentru anii 1997-

1998. Nr. 1217-XIII din 25.06.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.

59-60 din 11.09.1997.

11. Legea Republicii Moldova cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător.

Nr. 81 din 18.03.2004. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 64-66 din

23.04.2004.

137

12. Legea Republicii Moldova cu privire la fondurile de investiţii. Nr. 1204 din

05.06.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 45 din 10.07.1997.

13. Legea Republicii Moldova privind societăţile pe acţiuni. Nr. 1134-XIII din

02.04.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1-4/1 din 01.01.2008

(cu modificările şi completările ulterioare).

14. Legea Republicii Moldova privind revizuirea şi optimizarea cadrului normativ de

reglementare a activităţii de întreprinzător. Nr. 424-XV din 16.02.2004. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1-4/16 din 07.01.2005.

15. Legea Republicii Moldova privind susţinerea sectorului de întreprinderi mici şi

mijlocii. Nr. 206-XVI din 07.07.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

nr. 12-130/605 din 11.08.2006.

16. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova cu privire la aderarea R. Moldova la

Fondul Monetar Internaţional, la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare şi la organizaţiile afiliate. Nr. 1107 din 28 iulie 199. În: Monitorul Oficial

al Republicii Moldova, nr. 7 din 30.07.1992.

17. Hotărârea Guvernului Programul de stat de susţinere a întreprinderilor mici şi

mijlocii pentru anii 2009-2011. Nr. 123 din 10.02.2009. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr. 37-40 din 20.02.2009.

18. Hotărârea Guvernului Pentru aprobarea Planului de acţiuni privind implementare

Strategiei naţionale de dezvoltare pe anii 2008-2011. Nr. 191 din 25.02.2008. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 42-44 din 29.02.2008.

19. Hotărârea Guvernului cu privire la dezvoltarea sectorului financiar al Republicii

Moldova în perioada 2005-2010. Nr. 135 din 08.02.2005. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr. 30-33 din 25.02.2005.

20. Hotărârea Guvernului cu privire la măsurile de realizare a Programului de activitate a

Guvernului Republicii Moldova pe anii 2001-2005 „Renaşterea economiei –

renaşterea ţării”. Nr. 854 din 16.02.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr. 100-101 din 18.08.2001.

21. Hotărârea Guvernului cu privire la evoluţia social-economică a Republicii Moldova

şi executarea Planului de acţiuni pentru realizarea Programului de activitate a

Guvernului pe anii 2005-2009 "Modernizarea ţării – bunăstarea poporului" în anul

2006. Nr. 384 din 06.04.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 54-56

din 20.04.2007.

138

22. Hotărârea Guvernului cu privire la Strategia de dezvoltare a industriei pe perioada

până în anul 2015. Nr. 1149 din 05.10.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr. 164-167 din 20.10.2006.

23. Hotărârea Guvernului cu privire la aprobarea Strategiei Investiţionale a Republicii

Moldova. Nr. 234 din 27.02.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.

33-35 din 07.03.2008.

24. Hotărârile Consiliului de Administraţie al BNM privind politica monetară şi valutară

a Băncii Naţionale a Moldovei pentru anii 2000 – 2009.

25. Regulamentul BNM cu privire la operaţiunile de piaţă deschisă ale Băncii Naţionale

a Moldovei. Nr. 57 din 11.09.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.

33-35 din 18.09.1997.

26. Regulamentul BNM cu privire la modul de formare şi menţinere a rezervelor

obligatorii de către băncile comerciale ale Republicii Moldova. Nr. 5/08 din

26.12.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 8-9 din 08.02.1996.

27. Regulamentul BNM cu privire la folosirea facilităţii de lombard între Banca

Naţională a Moldovei şi băncile comerciale. Nr. 4/08 din 18.10.1995. În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, nr. 5-6 din 25.01.1996.

28. Regulamentul BNM cu privire la clasificarea activelor şi angajamentelor

condiţionale şi formarea reducerilor pentru pierderi la active şi provizioanelor pentru

pierderi la angajamente condiţionale. Nr. 171 din 11.09.2008. În: Monitorul Oficial

al Republicii Moldova, nr. 180-181 din 03.10.2008.

29. Regulamentul BNM cu privire la activitatea de creditare a băncilor care operează în

Republica Moldova. Nr. 153 din 25.12.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr. 8/24 din 30.01.1998).

30. Regulamentul BNM cu privire la condiţiile, modul de emisiune şi circulaţie a

certificatelor bancare de depozit şi a cambiilor bancare. Nr. 94 din 31.03.2005. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 67-68 din 06.05.2005.

Monografii, manuale, broşuri

31. Acemoglu D. Introduction to Modern Economic Growth. New Jersey: Princeton

University Press, 2009. 1186 p.

32. Allegret J.-P. Monnaie et financement. Paris: Edition Vuibert, 2000. 231 p.

33. Angelescu C., Ciucur D. Dicţionar de economie. Bucureşti: Economica, 2001. 500 p.

139

34. Angelescu C., Ciucur D., Dobrotă N. Economie, Ediţia a V-a. Bucureşti: Economica,

2000. 544 p.

35. Angelescu C., Socol C. Politici economice. Politici de creştere economică. Politici

sectoriale. Bucureşti: Economica, 2005. 194 p.

36. Angelescu C., Stănescu I. Politica de creştere economică. Bucureşti: Economica,

2004. 175 p.

37. Basno C., Dardac N., Floricel C. Monedă, credit, bănci. Bucureşti: Didactică şi

pedagogică, 1994. 374 p.

38. Barro R.J. Inflation and Economic Growth, Bank Quarterly Bulletin, vol. 35, no.2,

May, 1991.

39. Barro R.J., Sala-i-Martin X. Economic Growth, New-York: McGraw Hill, 1995.

268 p.

40. Băcescu M., Băcescu-Cărbunaru A. Compediu de macroeconomie. Bucureşti:

Economica, 1997. 496 p.

41. Băcescu-Cărbunaru A. Dictionar de macroeconomie. Bucureşti: C. H. Beck, 2008,

478 p.

42. Borensztein E., Montiel P.J. Savings. Investment, and Growth in Eastern Europe.

Washington: IMF Working Paper, 1991, nr. 91/61, 31 p.

43. Besson J.L. Monnaie et finance en Europe. Grenoble: Presses Universitaires de

Grenoble, 2000. 204 p.

44. Black T., Donnie D. Money and banking. Contemporary practices, policies and

issues. Business Publications, 1988. 552 p.

45. Bistriceanu Gh. Finanţele agenţilor economici. Bucureşti: Didactică şi pedagogică,

1995, 472 p.

46. Blaug M. „Teoria economică în retrospectivă”. Bucureşti: Didactică şi pedagogică,

1992. 772 p.

47. Boldur-Lăţescu Gh. Logica decizională şi conducerea sistemelor. Bucureşti:

Academiei Române, 1992. 247 p.

48. Bran P. Finanţele întreprinderii: gestionarea fenomenului microfinanciar. Bucureşti:

Economica, 2003. 470 p.

49. Bran P. Relaţii financiare şi monetare internaţionale. Bucureşti: Economica, 1996.

303 p.

140

50. Brezeanu P. Gestiunea financiară a întreprinderii în economia de piaţă. Bucureşti:

Fundaţia „România de mâine”, 1999. 451 p.

51. Bucur I. Bazele macroeconomiei. Bucureşti: Economica, 1999. 238 p.

52. Cameron G.D. Innovation and economic growth. London: The London School of

Economics and political science, 1996. 48 p.

53. Cerna S. Sistemul monetar şi politica monetară. Bucureşti: Enciclopedica, 1996.

237 p.

54. Chiriţă N., Scarlat E. Politici macroeconomice. Teorie şi aplicaţii. Bucureşti:

Economica, 1998. 415 p.

55. Ciotei C.N. Finanţe: finanţe publice, finanţele întreprinderii, monedă-credit.

Bucureşti: Expert, 2000. 320 p.

56. Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C. Economie. Manual Universitar. Bucureşti:

Economica, 1999. 672p.

57. Constantinescu A. Mecanisme de stimulare a exporturilor. Bucureşti: Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1998. 96 p.

58. Corruption, growth and public finances. International Monetary Fund. Washington:

IMF Working Paper, 2001. 26p.

59. Corruption, structural reforms and economic performance in the transition

economies. Washington: International Monetary Fund, IMF Working Paper, 2000.

47 p.

60. Creţoiu Gh., ş.a. Economie politică. Bucureşti: Şansa, 1995. 543 p.

61. Dobrescu E. Ritmul creşterii economice: teorie şi analiză. Bucureşti: Politica EP,

1968. 399 p.

62. Dobrotă N. Economie politică. Bucureşti: Economica, 1997. 591 p.

63. Dornbusch R., Fischer S. Macroeconomia. Timişoara: Sedona, 1997, traducere după

ed. a V-a, 1990, McGraw Hill Inc. 748 p.

64. Expenditure composition, fiscal adjustment and growth in low-income countries.

Washington: International Monetary Fund, IMF Working Paper, 2002. 39 p.

65. Explaining economic growth with imperfect credit markets. International Monetary

Fund. Washington: IMF Working Paper, 2000. 28 p.

66. Feltenstein A. Bank failures and fiscal austerity: policy prescriptions for a

developing country. Washington: International Monetary Fund, 2000. 30 p.

141

67. Filip Gh. Finanţe publice. Iaşi: Junimea, 2002. 334 p.

68. Friedman M. The Quantity of Money – A Restatement. Edition Studies in Quantity

Theory of Money. Chicago: University of Chicago Press, 1956. p.3-17.

69. Gaftoniuc S. Finanţe internaţionale. Bucureşti: Economica, 2000. 518 p.

70. Georgescu-Roegen N. Economie analitică. Bucureşti: Expert, 2000. 365 p.

71. Georgescu-Roegen N. Legea entropiei şi procesul economic. Bucureşti: Expert,

2000. 440 p.

72. Georgescu-Roegen N. Metoda statistică. Bucureşti: Expert, 1998. 467 p.

73. Globalization and catching-up: from recession to growth in transition economies.

Washington: International Monetary Fund, IMF Working Paper, 2000. 51 p.

74. Globalization and growth in the twentieth century. Washington: International

Monetary Fund, IMF Working Paper, 2000. 75 p.

75. Griogorie-Lăcriţa N. Finanţe publice şi fiscalitate. Bucureşti: Fundaţiei „România de

mâine”, 2004. 364 p.

76. Growth experience in transition countries. 1990-1998. Washington: International

Monetary Fund,1999. 52 p.

77. Halpern P. Finanţe manageriale: modelul canadian. Bucureşti: Economica, 1998.

948 p.

78. Hîncu R. Economia informaţională: aspecte manageriale şi investiţionale. Chişinău,

2002. 470 p.

79. Iancu A. Creşterea economică şi mediul înconjurător, Bucureşti: Politică, 1979.

395 p.

80. Institutions, innovations and growth. Washington: International Monetary Fund, IMF

Working Paper, 1999, 11 p.

81. International Financial Integration and Economic Growth. Washington: International

Monetary Fund, IMF Working Paper, 2002. 30 p.

82. Ionescu V.R., Gavrilă E. Elemente de macroeconomie. Bucureşti: Editura

Economica, 1999. 240 p.

83. Judith A.C. Economic Growth versus the Environment: The Politics of Wealth,

Health and Air Pollution. New York: Palgrave, 2002. 235 p.

84. Kaldor N. Essays on Economic Stability and Growth. London: Gerald Duckworth,

1961. 342 p.

142

85. Keynes J.M. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor.

Bucureşti: Ştiinţifica, 1970. 409 p.

86. Klein L.R. Principles of macroeconometric modeling. Amsterdam: Elsevier, 1999,

353 p.

87. Lalumiere P. Les finances publiques. Paris: Armand Colin, 1970. p. 180

88. Levasseur M. Finance. Paris: Economică, 1992. 1185 p.

89. Lewis W.A. La theorie de la croissance economique. Paris: Payot, 1963.

90. Lipsey R., Chrystal A. Economia pozitivă. Bucureşti: Economică, 1999. 584 p.

91. Lipsey R., Chrystal A. Principiile economiei. Bucureşti: Economica, 2002. 823 p.

92. Manolescu Gh. Politici economice. Concepte, instrumente, experienţe. Academia

Română. Institutul de cercetări financiare şi monetare „Victor Slăvescu”. Bucureşti:

Economica, 1997. 687 p.

93. Mishkin F.S. Financial Stability and the Macroeconomy. The Quarterly Journal of

Global Economies. Volume 28, nr. 1, September 2003, London. 210 p.

94. Morar R. Economie politică. Politici economice. Bucureşti: Luminalex, 2004. 319 p.

95. Moşteanu N.R. Impozite şi taxe 2000-2001. Bucureşti: Economica, 2001. 240 p.

96. Moşteanu N.R. Impozite şi taxe 2004-2005. Bucureşti: Economica, 2004. 368 p.

97. Musgrave R.A., Musgrave P.B. Publics Finance in Theory and Practice, Fifth

edition. New-York: McGraw-Hill Book Company, 1989. 674 p.

98. Negriţoiu M. Salt înainte. Dezvoltarea şi investiţiile străine directe. Bucureşti: Pro şi

Expert, 1996. 256 p.

99. Nicolae V. C., L.D. Grădinaru I. Previziune şi orientare economică. Bucureşti:

Economica, 2000. 247 p.

100. Nicolae-Văleanu, I. Istoria gândirii economice. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică,

1992. 263 p.

101. Popescu Gh. Liberalismul economic (Clasicismul). Cluj: Mesagerul, 1997. 400 p.

102. Poulon F. Economie generale, II-e Edition. Paris: Bordas, 1990. 423 p.

103. Prahoveanu E. Economie politică. Fundamente de teorie economică. Bucureşti:

Eficient, 1997. 334 p.

104. Lipsey R., Chrystal K.A. Principiile economiei. Bucureşti: Economica, 2003. 823 p.

105. Raţiu-Suciu, C. Modelarea şi simularea proceselor economice: teorie şi practică.

Bucureşti: Economica, 2001. 432 p.

143

106. Romer P.M. Increasing Returns and Long-Run Growth, Journal of Political

Economy, 1986, vol.94. p.1002-1037.

107. Romer P.M. Endogenous Technological Change, Journal of Political Economy,

1990, vol.98. p.71-102.

108. Rostow, W. Theorists of Economic Growth from David Hume to the present.

London: Oxford University Press, 1990. 268 p.

109. Schatteles, T. Metode econometrice moderne. O analiză critică. Chişinău:

Universitas, 1992. 304 p.

110. Schmidt-Hebbel K., Serven L., Solimano A. Saving, Investment and Growth in

Developing Countries. Washington: World Bank Policy Department, 2004. 54 p.

111. Secrieru A. Finanţele Publice. Chişinău: Epigraf, 2004. 420 p.

112. Serra, D. Monnaie, inflation et croissance. Paris: Economica, 1990.

113. Sloman J. Economics. New York: Prentice Hall, 1994. p. 528.

114. Smith A., Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. I. Chişinău:

1992, 344 p.

115. Solow R. Growth theory: an exposition. Oxford: Oxford University Press, 2000.

190 p.

116. Solow R. Theorie de la croissance economique. Paris: Armand Colin, 1972. 158 p.

117. Soroceanu V. Creşterea economică şi mediul natural. Bucureşti: Economica, 2000.

288 p.

118. Stancu I. Finanţe. Bucureşti: Economica, 1997. 720 p.

119. Stancu I. Finanţe: pieţe financiare şi gestiunea portofoliului. Investiţii reale şi

finanţarea lor. Analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii. Bucureşti: Economica,

2007. 958 p.

120. Stoica M. Investiţiile şi dezvoltarea durabilă. Bucureşti: Universitară, 2005. 231 p.

121. The Quality of Growth. Washington: Oxford University Press, The World Bank,

2000. 262p.

122. Topciu C. Fiscalitate. Bucureşti: tipar ASE, 1993. 77 p.

123. Turliuc V. Politici monetare. Iaşi: Polirom. Collegium. 2002, 159 p.

124. Vasilescu I., Romanu I., Cicea C. Investiţii. Bucureşti: Economica, 2000. 480 p.

125. Văcărel I. ş.a. Finanţe publice. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1992. 423 p.

144

126. Verejan N. Particularităţi corelative macroeconomice dintre inflaţie, şomaj şi

creşterea economică în R. Moldova. Chişinău: ASEM, 2000. 28 p.

127. Долан Э.Д. и др. Деньги, банковское дело и денежно-кредитная политика.

Ленинград, 1991. 336 p.

Autoreferate, teze

128. Benea E. Integrarea economică regională ca factor determinant al creşterii economice

a ţărilor în tranziţie. Teză de doctor în ştiinţe economice. Chişinău, 2000. 114 p.

129. Cuhal V. Impactul Politicii Monetare asupra creşterii economice. Teză de doctor în

ştiinţe economice. Chişinău, 2007. 162 p.

130. Hîncu R. Impactul politicii investiţionale a statului asupra dezvoltării economiei

informaţionale. Autoreferatul tezei de doctor habilitat în ştiinţe economice. Chişinău

2003. 43 p.

Publicaţii în reviste

131. Adumitresei I. Creştere economică durabilă, de la strategie la acţiune. În:

Economistul, ianuarie 2003, p. 1-6.

132. Benea E. Investiţiile instituţionale: cum pot ele impulsiona creşterea economică? În:

Economica. Chişinău, 2000, nr. 3, p. 26-29.

133. Benea E. Creşterea economică prin integrarea europeană: care sunt şansele R.

Moldova? În: Probleme regionale în contextul procesului de globalizare: Conferinţă.

Chişinău: ASEM, 2002, p. 66-69.

134. Botnari N. ş.a. Creditarea bancară şi creşterea economică. În: Analele Academiei de

Studii Economice din Moldova. Chişinău, 2005, vol. III, p. 214-217.

135. Botnari N. Investiţiile – premisa dezvoltării şi expansiunii economice. În: Curierul

Economic. Chişinău, 2005, nr. 28, 29, p.3.

136. Botnari N. Mecanismul finanţării întreprinderilor şi stimularea creşterii economice.

În: Analele Academiei de Studii Economice din Moldova. Chişinău, 2004, vol. 2, p.

246-248.

137. Botnari N. Politica financiară şi creşterea economică. În: Rolul ştiinţei şi

învăţământului economic în realizarea reformelor economice din Republica

Moldova: Conferinţa Internaţională. Chişinău: ASEM, 2003, p. 337-339.

138. Botnari N., Cobzari L. Economisirea şi stimularea investiţiilor – mijloc de propulsare

a creşterii economice. În: România şi R. Moldova: potenţialul competitiv al

145

economiilor naţionale. Posibilităţi de valorificare pe piaţa internă, europeană şi

mondială. Chişinău: ASEM, 2004, vol. II, p. 1047-1051.

139. Botnari N., Rotaru C. Incidenţa ratei dobânzii bancare asupra procesului de

economisire şi de stimulare a cererii de investiţii pentru dezvoltare. În: Economica.

Chişinău, 2008, nr. 4 (64), p. 16-20.

140. Botnari N. Utilizarea instrumentelor fiscale ca factor de impulsionare a creşterii

economice. În: Economica. Chişinău, 2008, nr. 1, p. 10-12.

141. Bunu M. Investiţiile în inovaţii – factor al creşterii economice. În: Tezele primei

conferinţe ştiinţifice a autorilor de studii de predoctorat (masterat). Chişinău: ASEM,

2001, p. 80-86.

142. Buşmachiu Eugenia Investiţiile – factor de redresare în economia Moldovei. În:

Economie şi Finanţe. Chişinău, 2001, nr. 3, p. 60-63.

143. Chenery N.B. Patterns of Industrial Growth. În: American Economic Revue, 1960.

nr. 50, p. 50-57.

144. Ciubotaru M. Oportunităţi de creştere economică în economia în tranziţie. În:

Economica. Chişinău, 2002, nr. 1, p. 37-44.

145. Ciubotaru M. Tendinţe de dezvoltare economică în Republica Moldova. În: Analele

Universităţii Libere din Moldova. Chişinău, 2005, vol. 3, p. 17-26.

146. Ciobu S., ş.a Integrarea Republicii Moldova în fluxurile internaţionale de investiţii.

În: Investiţiile şi relansarea economică: Simpozion internaţional din 23-24 mai 2008.

Chişinău: ASEM, 2008, ed. VIII, p. 96-101.

147. Ciobu S., ş.a Impactul crizei financiare internaţionale asupra fluxului investiţiilor

străine directe in Republica Moldova. În: Investiţiile şi relansarea economică:

Simpozionul Internaţional din 22-23 mai 2009. Chişinău: ASEM, 2009, ed. IX, p.

67-74.

148. Ciobu S., ş.a Integrarea Republicii Moldova în fluxurile investiţionale internaţionale

prin promovarea politicilor de stimulare a investiţiilor. În: Progrese în teoria

deciziilor economice în condiţii de risc şi incertitudine: Conferinţă Ştiinţifică

Internaţională din 18 septembrie 2009. Iaşi: Academia Română – Filiala Iaşi,

Institutul de Cercetări Economice şi Sociale „Gh. Zane”, 2009, v. IX, p. 188-200.

149. Ciobu S., Fetiniuc V. The investor – main stakeholder of efficient corporate

governance. În: Revista Economică. Sibiu – Chişinău, 2006, nr. 3 (28), p. 73-84.

146

150. Ciornâi N. Investiţiile – reper strategic al creşterii performanţei economice. În:

România şi R. Moldova: un deceniu de colaborare în cercetarea ştiinţifică

economică. Chişinău: ASEM, 2001, p. 206-212.

151. Cobzari L. Investiţiile – sursă importantă de finanţare a economiei naţionale. În:

Analele Academiei de Studii Economice din Moldova. Chişinău, 2001, vol. 1, p.

286-290.

152. Cobzari L., ş.a. Politica monetar-creditară – instrument de bază al integrării

economice a Republicii Moldova în sistemul economic internaţional. În: Republicii

Moldova şi României în structurile economice europene: Simpozion Ştiinţific

Integrarea din 25-26 septembrie 1996. Chişinău: ASEM, p. 267.

153. Creştere economică-investiţii-economii. În: Studia Universitatis „Babes-Bolyai”,

Oeconomica. Cluj, 2003, nr. 1, p. 11-14.

154. Dinu M., Socol C. From Solow Model to Endogenous Economic Growth –

Romania’s Reinsertion into Civilization? În: Informatica Economică. Chişinău, 2006,

nr. 1(37), p. 122-127.

155. Fetiniuc V. Aportul investiţiilor şi economisirii şa dezvoltarea economică a ţărilor în

tranziţie. În: Revista economică. Chişinău, 2003, nr. 1 (9), p. 79-87.

156. Fetiniuc V. Unele consideraţii privind corelarea dintre investiţii şi creşterea

economică în ţările în tranziţie. În: Strategii şi modalităţi de intensificare a

colaborării dintre RM şi România în condiţiile extinderii UE spre Est: Conferinţa

Internaţională din 28-29 septembrie 2000. Chişinău: ASEM, p. 264-267.

157. Filip V. Creştere economică. În: Moldova şi lumea. Chişinău, 2001, nr. 6, p. 22.

158. „Financial development and economic growth: an overview. December 2000”. În:

International Monetary Fund. Washington, 2000, p. 22.

159. Ganea V., ş.a. Optimizarea creşterii economice prin intermediul difuzării inovaţiilor

în condiţiile de risc şi incertitudine. În: Studia Universitatis. Cluj, 2009, nr. 2 (22), p.

224.

160. Ganea V. Particularităţile activităţii de investiţie în inovaţii. În: Economie şi

sociologie. Chişinău, AŞM, 2010, nr. 1, p. 20.

161. Ganea V. Unele aspecte ale procesului de integrare a capitalului bancar cu cel

industrial. În: Conferinţa Ştiinţifică din 18 noiembrie 2003. Chişinău: UTM, p. 2.

147

162. Ganea V. Некоторые инвестиционные проблемы Республики Молдова и пути

их решения. În: Научно – практическая конференция. Самарканд, 2003, p.124.

163. Guţuţui V. Investiţiile străine şi creşterea economică. În: Profit. Chişinău: 2002, nr.

3, p. 30-32.

164. Hîncu R. Atragerea investiţiilor străine şi politica fiscală ca factor esenţial în

stabilirea riscului de ţară: cazul Republicii Moldova şi României. În: Analele

Academiei de Studii Economice din Moldova. Chişinău, 2006, vol. 4, p. 330-336.

165. Hîncu R. Dimensiuni teoretice şi practice ale gestiunii investiţiilor. În: Analele

Academiei de Studii Economice din Moldova. Chişinău, 2007, vol. 5, p. 234-241.

166. Hîncu R. Dimensiuni teoretice şi practice ale ISD în contextul proceselor de

globalizare-informatizare. În: Competitivitatea şi inovarea în economia cunoaşterii:

probleme şi soluţii pentru România şi Republica Moldova: Conferinţa Ştiinţifică

Internaţională din 26-27 septembrie 2008. Chişinău: ASEM, 2008, vol. 2, p. 10-16.

167. Hîncu R., ş.a. Investiţiile în economia autohtonă şi modelul investiţional autohton.

În: Drept, economiei şi informatică. Chişinău, 2007, nr. 1, p. 18-23.

168. Hîncu R., ş.a. Particularităţi de soluţionare a problemelor fiscale ale agenţilor

economici în contextul activităţii investiţionale. În: Drept, economiei şi informatică.

Chişinău, 2007, nr. 2, p. 5-11.

169. Hîncu R. Promovarea investiţiilor – direcţie principală a politicii statale în contextul

dezvoltării societăţii informaţionale. În: Economie şi finanţe. Chişinău, 2001, nr. 12,

p. 68-73.

170. Hîncu R., ş.a. Reforma sistemului de impunere fiscală – premisă a fluxului de

investiţii în economia autohtonă. În: Economica. Chişinău, 2007, nr. 3, p. 26-28.

171. Hîncu R. Unele probleme ce ţin de investirea în economia autohtonă şi căile de

soluţionare a acestora. În: Economica. Chişinău, 2007, nr. 1, p. 61-64.

172. Iacobuţă A.O., Frunză R. Relaţia Eficienţă instituţională – creştere economică din

perspectiva economiei neoinstituţionale. În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii

Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Iaşi, 2005-2006, tom. LII/LIII, p. 246-249.

173. Leahy M. ş.a. Contribution of Financial Systems to Growth in OECD countries,

OECD. În: Economics Department Working Papers. Paris, 2001, nr. 280, p.16.

174. Levine R. Financial Development and Economic Growth: Views and Agendas. În:

Journal of Economic Literature. Washington, June 1997, nr. 35. p.688-726.

148

175. Luchian I. Aplicarea marketingului ţării în scopul atragerii investiţiilor. În: Drept,

economie şi informatică. Galaţi, 2005 nr. 2 (8), p. 70-73.

176. Luchian I., Cinic L. Cu privire la posibilitatea atragerii capitalului de risc în scopul

finanţării investiţiilor în Republica Moldova. În: Revista Economică. Chişinău-Sibiu,

2007, nr. 2 (33), p. 20-25.

177. Luchian I., Cinic L. Cu privire la elaborarea modelului investiţional al Republicii

Moldova. În: Economica. Chişinău, 2007, nr. 1 (57), p. 70-73.

178. Luchian I., Ciobu S. „Semaforul” investiţional al valorilor mobiliare. În: Revista

Economică. Sibiu-Chişinău, 2008, vol. III, p. 87-94.

179. Mărgineanu A. Accelerarea procesului de creştere economică. În: Racordarea

sistemului financiar la exigenţele integrării europene: Conferinţa internaţională din 1-

2 aprilie 2004. Chişinău: ASEM, 2004, p. 105-107.

180. Mishkin, F. The economics of money, banking and financial markets. În: Harper

Collins Publishers. New-York, 1992, nr. 4, p. 14.

181. Modigliani, F., Miller, M. The cost of capital, corporation finance and the theory of

investment. În: American Economic Revue. Pittsburgh, 1952.

182. Negruţă V. Creştere economică: factori şi estimări. În: Economie şi finanţe.

Chişinău, 1997, nr. 9, p. 35-39.

183. Nevednicii N. Rolul investiţiilor străine în accelerarea integrării R. Moldova în

circuitul economic mondial. În: Tezele primei conferinţe ştiinţifice a autorilor de

studii de predoctorat (masterat). Chişinău: ASEM, 2001, p. 73-80.

184. Pătroi D. Fiscalitatea excesivă şi economia subterană: cauze şi efecte. În: Finanţe,

bănci, asigurări. Chişinău, 2004, nr. 44, p. 11.

185. Rotaru C. Creşterea economică în Republica Moldova – între previziuni şi realitate.

În: Simpozionul internaţional al tinerilor cercetători din 19-20 aprilie 2007. Chişinău:

ASEM, 2007, ed. V, vol. I, p. 238-241.

186. Rotaru C. Creşterea economică a Republicii Moldova: efect al corelaţiei economii-

investiţii sau remitenţe-consum? În: Simpozionul Internaţional al Tinerilor

Cercetători din 18-19 aprilie 2008. Chişinău: ASEM, 2008, vol. I, ediţia a VI-a, p.

236-237.

187. Rotaru C. Identificarea potenţialului de creştere economică a R. Moldova prin prisma

economisirii şi investirii. În: Economica. Chişinău, 2010, nr. 4, p. 91-99.

149

188. Rotaru C. Impactul politicii monetar-creditare asupra procesului de creştere

economică. În: Creşterea competitivităţii şi dezvoltarea economiei bazate pe

cunoaştere: Conferinţă Ştiinţifică Internaţională din 28-29 septembrie 2007.

Chişinău: ASEM, 2008, vol. II, p. 138-142.

189. Rotaru C. Efecte ale economisirii şi depunerilor bancare asupra creşterii economice a

Republicii Moldova. În: Economica. Chişinău, 2008, nr. 3 (63), p. 12-14.

190. Rotaru C. Acumularea capitalului şi investiţiile – modalitate de depăşire a recesiunii

economice a Republicii Moldova. În: Politici Financiare de relansare a creşterii

economice în condiţiile crizei economice Mondiale: Conferinţa Ştiinţifică

Internaţională. Chişinău: ASEM, 2010, vol. II, p. 92-96.

191. Socol S., Socol A. Modelul european: creştere economică, convergenţă şi coeziune.

În: Economie Aplicată şi Teoretică. Bucureşti, 2006, nr. 8. p. 61-66.

192. Solow R. A Contribution to the Theory of Economic Growth. În: Quarterly Journal

of Economics. London, 1956, vol. 70, p. 65-94.

193. Suhovici A., ş.a. Rolul facilităţilor fiscale privind stimularea investiţiilor în

activitatea inovaţională. În: Intellectus. Chişinău, 2006, nr. 4, p. 57-59.

194. Timuş A, Luchian I. Estimarea impactului reformelor economice asupra climatului

investiţional în Republica Moldova. În: Economie şi sociologie. Chişinău, 2007, nr.

2, pag. 74-82.

195. Timuş A. Investment climate – the key element of the economy’s prosperity in

conditions of adhering to European Economic Union. În: Ştiinţa, Business,

Societatea: evoluţie şi intercorelări în condiţiile integrării în spaţiul economic

european: Conferinţa Internaţională din 12-14 februarie 2004. Chişinău: ASEM,

2005, vol. 1., pag. 164-166.

196. Timuş A., ş.a. Scientific research, technological development and innovation as parts

of sustainable development. În: Analele Universităţii din Petroşani. Petroşani, 2007,

p. 319-322.

197. Ulian G. Instrumente fiscale de restabilire a investiţiilor in economia reală. În:

Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM în anii 2000-2002: Tezele conferinţei corpului

didactico-ştiinţific din 30 septembrie – 6 octombrie 2003. Chişinău: USM, 2003, p.

267-268.

198. Ulian G. Pârghiile financiare de asigurare a creşterii economice. Problemele actuale

ale dezvoltării social-economice a Republicii Moldova. În: Tezele conferinţei

150

ştiinţifice a Facultăţii Ştiinţe Economice a USM din 26 noiembrie 2005. Chişinău:

USM, 2005.

199. Ulian G. Sistemul financiar de susţinere şi dezvoltare a businessului mic şi mijlociu.

În: Analele ştiinţifice ale USM, seria „Ştiinţe socio-umanistice” II. Chişinău, 2005 p.

546-548.

200. Ulian G., Dascaliuc D. Atragerea investiţiilor străine în business-ul mic. În:

Economie şi Finanţe. Chişinău, 2001, nr. 5, p. 46-51.

201. Vasilescu I. Investiţiile – factor al relansării economice. În: Tribuna Economică.

Chişinău, 1997, nr. 26, p. 30.

Surse statistice de date şi documente electronice

202. Acemoglu D. Economic Growth: Lecture 2: The Solow Growth Model, October

2009. http://ocw.mit.edu/NR/rdonlyres/Economics/14-452Fall-2009/938BB0DC-

41DA-4CFC-A819-1BF00AB6985A/0/MIT14_452F09_lec02.pdf (vizitat:

10.03.2010).

203. Anuarul statistic al R. Moldova. Chişinău: Cartea Moldovei: Universitas. 2001, 501

p.; 2002, 525 p.; 2003, 707 p.; 2004, 738 p.; 2005, 555 p.; 2006, 560 p.; 2007, 557p.;

2008, 578 p.

204. Băltăreţu C., Slăvescu V. Modelul Solow si modelul cresterii endogene.

http://www.spiruharet.ro/sesiuni-comunicari/word/1.12.pdf (vizitat 09.02.2010).

205. Conturi Naţionale 1996 – 2001; 2002; 2003; 2004; 2005; 2006; 2007; 2008.

Chişinău. http://www.statistica.md/pageview.php?l=ro&idc=263&id=2334 (vizitat

12.12.2009).

206. Iris C., Haugh D., Scobie D. Saving and growth in an open economy”. Treasury

Working Paper, 01/32, 2001. http://www.treasury.govt.nz/publications/research-

policy/wp/2001/01-32/twp01-32.pdf (vizitat 15.03.2010).

207. Lutz H. The Growth Model In Continuous Time, August 2009.

http://www.lhendricks.org/econ720/ih2/Ih2_SL.pdf (vizitat 15.03.2010).

208. Pushpangadan K. Remittances, consumption and economic growth in Kerala: 1980-

2000. Centre for Development Studies, Working Paper 343, 2003.

http://www.cds.edu/ (vizitat 01.02.2010).

151

209. Roşca I. Gh., Stancu S. Evolution Scenarios at the Romanian Economy Level, Using

the R.M. Solow Adjusted Model. http://www.ectap.ro/articole/309.pdf (vizitat

01.12.2009).

210. Roşca I. Gh., Stancu S. Measurement of the Economic Growth and Add-on of the

R.M. Solow Adjusted Model. http://www.ectap.ro/articole/236.pdf (vizitat

01.12.2009).

211. Roşca I. Gh., Stancu S. R.M. Solow Adjusted Model of Economic Growth.

Bucureşti: Academia de Studii Economice. http://Www.Ectap.Ro/Articole/213.Pdf

(vizitat 01.12.2009).

212. Scutaru C., Stanica C. Determinarea output-gap şi a dinamicii şocurilor inflaţioniste.

Cazul României. Bucureşti: 2005. http://www.ipe.ro/RePEc/WorkingPapers/cs6-

2005-2.pdf (vizitat 20.03.2010).

213. Cotis J.-Ph. ş.a. Understanding Economic Growth. OECD, 2004.

http://books.google.ro/books?id=2vIeb6QFbgoC&pg=PT126&dq=economic+growth

+model&lr=&as_brr=1#v=onepage&q=economic%20growth%20model&f=false

(vizitat 20.02.2010).

214. Wolfson M.C. XEcon: An Experimental / Evolutionary Model of Economic Growth.

Statistisc Canada, 1995. http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=66228

(vizitat 11.01.2010).

215. Zhang W.-B. Capital, Knowledge and Economic Structure. Burlington: Ashgate

Publishing Company, 2005. http://books.google.ro/books?id=qRIg_71YlKcC

&printsec=frontcover&dq=georgescu+roegen+economic+growth&source=gbs_simil

arbooks_s&cad=1#v=onepage&q&f=false (vizitat 14.01.2010).

152

Anexa 1

Prezentarea celor mai relevante modele economice

privind creşterea economică

Modelele şcolii economice clasice – promovate de A. Smith, D. Ricardo şi Th. Malthus -

au fost dominate de idei care puneau accentul pe faptul că, în condiţiile resurselor naturale

limitate (pământ, alte resurse naturale epuizabile) şi al populaţiei în creştere, echilibrul se

realizează atunci când remunerarea muncii (salariul/unitate de timp lucrat) scade la un nivel la

care oferta de forţă de muncă creşte cu un ritm mai scăzut, iar economia se menţine în starea

staţionară. În studiile sale, economiştii clasici nu au luat în calcul contribuţia progresului tehnico-

ştiinţific la creşterea producţiei pe locuitor, făcându-se abstracţie de posibilitatea de creştere a

produsului naţional prin stimularea intensivă a factorilor de producţie.

Modelele keynesiene şi neokeynesiene ale creşterii economice – pornesc de la premisa că

economia este inerent instabilă, fiind necesară intervenţia statului pentru a se ajunge la echilibru.

Ele vizează utilizarea politicilor bugetare şi monetare pentru stimularea creşterii economice.

Modelele şcolii neoclasice – consideră că economia este stabilă şi tinde spre utilizare

completă. Modelele economiştilor neoclasici pornesc de la cadrul microeconomic, funcţiile de

producţie ale firmelor, structura pieţelor etc., reliefându-se ideea că creşterea economică la nivel

macroeconomic poate fi doar rezultatul agregării majorării producţiei obţinute de fiecare unitate

economică ce activează pe un anumit teritoriu.

Cele mai cunoscute astfel de modele sunt:

Modelul Kalecki – care poate fi sintetizat astfel:

,aum1

yI

yDy

unde:

yDy – ritmul de creştere a venitului naţional;

yI – rata investirii;

m1 – inversul necesarului de investiţii pentru sporirea venitului naţional cu o unitate;

u – coef de creştere a venitului naţional pe seama progresului tehnic neîncorporat în capitalul fix;

a – coeficientul scăderii venitului naţional ca urmare a pierderii de capital fix.

Esenţa modelului este relativ simplă şi menţionează că dacă diferenţa dintre u şi a este

pozitivă (u > a), atunci ritmul de creştere a venitului naţional depinde doar de rata investirii şi de

eficienţa investiţiilor.

Modelul Harrod – apreciază că, în condiţiile economiei de piaţă, ale deciziilor

individuale, există trei ritmuri posibile de creştere a venitului naţional:

153

- rata garantată: ce rezultă din deciziile individuale agregate ale firmelor;

- rata naturală: determinată de creşterea populaţiei, progresul tehnic, etc.;

- rata de facto: cea care se obţine în realitate şi se exprimă prin următoarea formulă:

sCG , în care: G reprezintă rata de creştere a venitului naţional (Δy/y), C este coeficientul

capitalului (I/Δy), iar s – rata investirii (I/y).

Modelul Solow – arată modul în care creşterea ratei economisirii, creşterea

numărului populaţiei şi progresul tehnologic influenţează nivelul producţiei şi

creşterea economică pe parcursul unei anumite perioade.

Datorită complexităţii sale şi a categoriilor economice cu care operează, modelul

neoclasic al lui Solow reprezintă reperul fundamental în analiza procesului de creştere

economică. Modelul lui Solow este fundamentat pe următoarele premise:

- economie perfect concurenţială;

- mobilitate perfectă a factorilor de producţie;

- ocupare deplină în ceea ce priveşte utilizarea resurselor;

- capitalul (în calitate de factor de producţie) este supus randamentelor descrescătoare;

- randamentele de scară sunt constante.

Modelul lui Solow are la bază funcţia de producţie: Y = F(K, L) şi, în consecinţă

sugerează ideea că orice majorare a producţiei se poate realiza prin implicarea a doi factori de

producţie: munca şi capitalul. Pornind de la o abordare simplistă a procesului de creştere

economică, modelul lui Solow analizează destul de bine procesul de creştere economică,

reliefând esenţa şi evoluţia acestui atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.

Sursa: elaborată şi adaptată de autor după Acemoglu D. Introduction to Modern Economic

Growth. New Jersey: Princeton University Press, 2009. 1186 p.

154

INSTRUMENTELE DE REALIZARE A POLITICII DE CREŞTERE ECONOMICĂ Anexa 2

Sursa: schemă elaborată de autor

Politica de creştere economică

Instrumente administrative

Instrumente juri-dico-instituţionale

Instrumente economice

Instrumente moral-educative

Instrumente bugetare

Instrumente monetare

Instrumente valutare

Politica de pre-ţuri şi venituri

Fiscalitatea

Deficitul bugetar şi datoria publică

Cheltuieli publice

Rata scontului şi rata rezervelor

obligatorii

155

Anexa 3

Clasificarea investiţiilor

I. În funcţie de natura lor, investiţiile se împart în:

1. investiţii corporale (investiţii în mijloace fixe şi cheltuielile aferente acestor

tranzacţii);

2. investiţii necorporale (cheltuieli de cercetare-dezvoltare, cheltuieli de logistică

aferente dezvoltării reţelei comerciale);

3. investiţii financiare (plasamente financiare).

II. În funcţie de obiectivele scontate de investitor, investiţiile se clasifică în:

1. investiţii de înlocuire (dezafectarea, datorită uzurii fizice sau morale, a activelor

tangibile existente şi procurarea activelor noi);

2. investiţii de expansiune (vizează extinderea şi dezvoltarea activităţii);

3. investiţii de inovare şi modernizare (acţiuni investiţionale de promovare a

progresului tehnologic, automatizare şi informatizare);

4. investiţii strategice (alocarea de resurse pentru dezvoltarea proiectelor ce

anticipează prevenirea riscului tehnologic, economic şi financiar prin acţiuni de

investiţii corporale şi necorporale: de cercetare şi dezvoltare).

III. În funcţie de destinaţia acestora, investiţiile pot fi sintetizate în:

1. investiţii productive (mijloace fixe cu destinaţie productivă);

2. investiţii neproductive (cheltuieli afectate creării, modernizării sau înlocuirii

unor mijloace fixe cu destinaţie social-culturale şi de mediu). În contextul

economic actual şi în sensul necesităţii de fundamentare a unui proces de

dezvoltare durabilă a economiei, investiţiile neproductive, care presupun crearea

unei infrastructuri adecvate şi a unei economii care să ţină cont de coordonata de

mediu, sunt din ce în ce mai importante şi reprezintă o prioritate în cadrul

politicii de creştere economică;

IV. În funcţie de modul şi sursa de finanţare, pot fi evidenţiate:

1. investiţii publice (investiţii în infrastructură, învăţământ, sănătate, cultură,

apărare, administraţie publică, etc. finanţate din bugetul public);

2. investiţii autonome (ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome);

156

3. investiţii private (realizate de agenţii economici cu capital privat care răspund

intereselor economice ale acestora şi sunt finanţate din fondurile proprii şi/sau

din contul resurselor de credit);

4. investiţii realizate de persoane fizice (achiziţii de locuinţe şi alte active finanţate

din contul resurselor disponibile ale populaţiei);

5. investiţii cu capital străin (investiţii care sunt finanţate prin participarea unui

investitor străin: cotă-parte de capitalul social, finanţarea unor proiecte

investiţionale, acordarea unor împrumuturi de către instituţiile financiare

internaţionale, alocări de fonduri nerambursabile);

V. În funcţie de legătura dintre investiţie şi obiectivul final al acesteia, distingem:

1. investiţii directe (cuprind realizarea activelor: echipament, imobil, etc. care vor

determina atingerea propriu-zisă a obiectivului scontat de investitor); 2. investiţii colaterale (care cuprind active anexe: reţele de utilităţi, drumuri

interioare şi de acces, staţii de epurare şi filtrare, care favorizează

funcţionalitatea finală a investiţiei); 3. investiţii conexe (sunt impuse de investiţia directă, dar se realizează în alte

ramuri: în amonte sau în aval faţă de cea de referinţă). Dacă iniţial realizarea

unui activ era privită sub aspectul strict al unei alocări de resurse care are drept

obiect o investiţie directă, actualmente este practic imposibil de a concepe o

investiţie fără antrenarea unor cheltuieli colaterale şi/sau conexe. Dezvoltarea

unei anumite ramuri implică necesitatea de a moderniza domenii conexe şi

colaterale, astfel încât să se obţină beneficii superioare graţie evoluţiei

sinergetice a tuturor domeniilor economice şi a ramurilor "înrudite". Sursa: adaptată de autor după: Vasilescu I., Romanu I., Cicea C. Investiţii. Bucureşti:

Economica, 2000. 480 p.; Dobrotă N. Economie politică. Bucureşti: Economica, 1997. 591 p.;

Stoica M. Investiţiile şi dezvoltarea durabilă. Bucureşti: Universitară, 2005. 231 p.

157

Anexa 4 Evoluţia ratelor medii la depozitele atrase şi creditele acordate de băncile comerciale

Rata medie a dobânzii la creditele acordate (%)

Rata medie a dobânzii la depozitele atrase (%) Indicatori/

Perioada în MDL în valută în MDL în valută Trim. 1 2000 34,12 18,94 24,52 4,86 Trim. 2 2000 35,46 17,36 26,49 5,6 Trim. 3 2000 33,95 16,52 24,64 4,86 Trim. 4 2000 31,58 15,65 23,83 5,16 Trim. 1 2001 30,5 15,52 23,77 4,88 Trim. 2 2001 29,35 14,42 21,38 4,39 Trim. 3 2001 27,85 14,02 20,17 3,93 Trim. 4 2001 27,07 12,91 18,41 3,16 Trim. 1 2002 25,15 12,79 16,52 3,3 Trim. 2 2002 24,89 12,72 14,11 2,99 Trim. 3 2002 23,07 12,01 14,34 3,27 Trim. 4 2002 21,02 11,75 12,63 3,29 Trim. 1 2003 19,69 11,56 12,31 3,03 Trim. 2 2003 19,23 10,97 11,86 2,93 Trim. 3 2003 19,01 10,55 12,23 2,83 Trim. 4 2003 19,35 10,83 13,8 3,75 Trim. 1 2004 20,69 11,5 14,84 4,54 Trim. 2 2004 21,09 11,35 15,06 4,86 Trim. 3 2004 20,96 11,29 15,05 5,08 Trim. 4 2004 21,02 11,46 15,50 5,39 Trim. 1 2005 20,91 11,33 15,16 5,26 Trim. 2 2005 19,58 11,18 13,48 5,15 Trim. 3 2005 18,72 10,97 12,68 5,09 Trim. 4 2005 17,83 10,94 11,54 5,13 Trim. 1 2006 18,14 10,99 11,36 4,95 Trim. 2 2006 17,67 11,05 11,07 5,20 Trim. 3 2006 18,17 11,04 11,84 5,20 Trim. 4 2006 18,54 11,16 13,25 5,30 Trim. 1 2007 18,57 11,07 13,96 5,63 Trim. 2 2007 18,80 10,98 15,45 5,91 Trim. 3 2007 18,92 10,84 15,10 6,10 Trim. 4 2007 19,01 10,76 16,52 6,28 Trim. 1 2008 19,06 10,85 15,88 6,59 Trim. 2 2008 20,25 11,40 17,33 8,82 Trim. 3 2008 22,40 12,54 18,84 10,69 Trim. 4 2008 22,54 13,64 19,68 11,41 Trim. 1 2009 23,10 13,52 19,96 11,22 Trim. 2 2009 21,45 13,02 16,60 9,17

Sursa: elaborat de autor, conform datelor Băncii Naţionale a Moldovei

158

Anexa 5

Măsuri prevăzute de autorităţi pentru atingerea obiectivelor de creştere economică a

Republicii Moldova

Politica monetar-creditară şi valutară promovată de Banca Naţională a Moldovei, în

colaborare cu Guvernul, care va asigura premisele unei creşteri economice a ţării, va fi orientată

spre menţinerea stabilităţii monedei naţionale, reducerea nivelului inflaţiei, stabilizarea pieţei

valutare şi consolidarea sistemului bancar şi va viza întreprindere următoarelor măsuri:

utilizarea în continuare a instrumentelor politicii monetare şi valutare:

operaţiuni de piaţă deschisă, acordarea facilităţilor de lombard şi a creditelor

overnight, acceptarea de depozite de la bănci, stabilirea şi urmărirea

respectării normelor de menţinere a rezervelor obligatorii etc.;

reducerea treptată a datoriei Guvernului în volumul creditului intern al Băncii

Naţionale a Moldovei;

majorarea rezervelor valutare ale BNM;

creşterea ofertei monetare din partea Băncii Naţionale a Moldovei şi

corespunzător a masei monetare (în condiţiile majorării Produsului Intern

Brut real şi a veniturilor reale), determinate de stabilizarea şi sporirea

ulterioară a cererii de bani în economie. Drept consecinţă a consolidării

încrederii în moneda naţională, se prevede reducerea treptată a ponderii

banilor în circulaţie (M0) în volumul masei monetare (M3) de la 41.7 până la

37.5 la sută şi creşterea corespunzătoare a multiplicatorului monetar;

crearea unui serviciu de depistare a cazurilor de spălare a banilor şi a

mecanismelor de prevenire a fenomenelor respective;

raţionalizarea politicilor ratelor dobânzii în scopul asigurării unui acces mai

larg al producătorilor la credite, inclusiv prin utilizarea eficientă a

instrumentelor aflate la dispoziţia BNM;

perfecţionarea mecanismelor de creditare de către sfera bancară a proiectelor

şi programelor prioritare, realizate cu suportul resurselor bugetare;

stimularea dezvoltării formelor moderne de creditare bancară (creditarea

ipotecară, precum şi altor forme de credite);

elaborarea şi aplicarea unor mecanisme eficiente de integrare a sectoarelor

producătoare şi a celui financiar (în special, bancar) întru încurajarea creşterii

economice, deţinerea acţiunilor băncilor de către agenţii nebancari şi invers;

încheierea acordurilor multilaterale privind coordonarea activităţilor de piaţă;

159

încurajarea băncilor comerciale în atragerea economiilor populaţiei şi ale

persoanelor juridice şi transformarea acestora în investiţii prin consolidarea

în continuare a sistemului bancar şi crearea unui sistem adecvat de asigurare

a depunerilor, inclusiv elaborarea şi adoptarea legii privind garantarea

depunerilor.

În perioada 2005-2010 Strategia Guvernului şi a Băncii Naţionale a Moldove privind

dezvoltarea sectorului financiar viza:

reducerea ratei inflaţiei şi menţinerea ei la un nivel redus, care să favorizeze creşterea

economică durabilă a Republicii Moldova;

asigurarea dezvoltării şi perfecţionării sistemului financiar-fiscal (optimizarea cadrului

instituţional);

creşterea rolului funcţional al Guvernului şi al Băncii Naţionale a Moldovei în elaborarea

şi corelarea politicilor bugetar-fiscal, monetar-creditare, valutare şi investiţionale, în

scopul dezvoltării unui sistem financiar-bancar stabil, în corespundere cu standardele

internaţionale, care să asigure resursele financiare necesare finanţării transformărilor

structurale din cadrul economiei, creării unui climat antreprenorial şi investiţional

prielnic susţinerii creşterii economice durabile a economiei naţionale.

Programul de stabilizare şi relansare economică Republicii Moldova pe anii 2009-2011

vizează următoarele priorităţi:

1. stabilizarea şi optimizarea finanţelor publice;

2. relansarea activităţii economice;

3. asigurarea unei protecţii sociale eficiente şi juste.

Obiectivele fundamentale ale Guvernului sunt:

1. Identificarea posibilelor surse pentru majorarea veniturilor publice şi diminuarea

deficitului bugetar;

2. Reducerea cheltuielilor neprioritare şi redirecţionarea cheltuielilor publice pentru

obţinerea unei eficienţe sporite şi pentru diminuarea deficitului bugetar;

3. Reducerea poverii administrative şi fiscale pentru desfăşurarea afacerilor;

4. Facilitarea accesului antreprenorilor la mijloace financiare pentru iniţierea şi dezvoltarea

sau relansarea afacerilor (inclusiv prin lansarea Programului PARE (1+1) – investirea

remitenţelor în scopul dezvoltării mediului rural şi creării de noi întreprinderi);

5. Stimularea investiţiilor publice şi private;

6. Susţinerea categoriilor vulnerabile prin direcţionarea mai eficientă a protecţiei sociale şi

prevenirea excluziunii sociale;

160

7. Susţinerea încadrării în câmpul muncii a şomerilor, inclusiv a emigranţilor reveniţi în

ţară;

Sursa: elaborat de autor, în baza „Strategiei de dezvoltare social-economică a Republicii

Moldova pe termen mediu 2001 – 2005”, Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1415

din 19.12.2001, Strategiei Guvernului şi Băncii Naţionale a Moldovei cu privire la dezvoltarea

sectorului financiar al Republicii Moldova în perioada 2005 – 2010 nr. 135 din 08.02.2005 şi

Programului de stabilizare şi relansare economică a Republicii Moldova pe anii 2009-2011,

Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 790 din 01.12.2009.

161

Anexa 6 Contribuţia activităţilor economice la formarea Produsului Intern Brut

în perioada 2000-2009 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Total 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 Agricultura, economia vânatului şi silvicultura 25,25 21,69 19,52 17,36 16,86 15,52 14,30 10,90 11,68 10,46 Pescuitul, piscicultura 0,03 0,08 0,07 0,07 0,04 0,04 0,03 0,03 0,03 0,04 Industria extractivă 0,18 0,20 0,22 0,25 0,31 0,36 0,49 0,46 0,47 0,36 Industria prelucrătoare 25,50 27,86 27,99 29,75 28,05 27,50 25,18 23,25 21,97 21,93 Energie electrică şi termică, gaze şi apă 4,10 4,92 4,27 3,59 3,20 3,01 2,46 2,71 2,94 3,18 Construcţii 3,62 3,93 4,37 4,90 7,41 8,20 9,97 11,88 11,93 8,32 Comerţ cu ridicata şi cu amănuntul 11,04 9,77 9,26 9,36 8,70 8,88 9,93 10,61 10,86 11,50 Hoteluri şi restaurante 0,82 1,00 0,97 1,07 1,05 1,16 1,15 1,21 1,39 1,46 Transporturi şi comunicaţii 11,35 12,29 12,27 13,51 13,59 14,35 14,04 14,38 14,06 13,87 Activităţi financiare 3,11 2,73 2,73 2,82 2,94 2,92 3,26 5,41 5,39 5,83 Tranzacţii imobiliare 2,21 2,13 2,14 2,09 1,94 2,08 2,28 3,01 4,10 5,05 Închirierea maşinilor şi a echipamentelor, a bunurilor personale 0,03 0,04 0,03 0,04 0,06 0,05 0,05 0,05 0,04 0,03 Tehnica de calcul şi activităţi conexe 0,42 0,45 0,46 0,43 0,62 0,74 0,68 0,78 0,79 0,86 Cercetare şi dezvoltare 0,43 0,36 0,40 0,36 0,29 0,31 0,29 0,33 0,35 0,33 Alte activităţi de servicii prestate în principal întreprinderilor 1,22 1,53 1,64 1,73 2,81 2,87 3,22 2,15 2,02 2,16 Administraţie publică 2,85 2,75 4,43 3,90 3,35 3,34 3,51 3,31 3,13 3,87 Învăţământ 3,63 3,69 4,01 3,74 3,50 3,60 3,82 3,63 3,66 4,61 Sănătate şi asistenţa socială 2,24 2,30 3,18 2,96 3,19 2,89 2,84 2,98 2,94 3,55 Asanarea şi îndepărtarea gunoaielor; salubritate şi activităţi similare 0,48 0,56 0,47 0,47 0,49 0,30 0,25 0,39 0,34 0,36 Activităţi asociative 0,34 0,31 0,40 0,42 0,47 0,54 0,70 0,66 0,61 0,74 Activităţi recreative, culturale şi sportive 0,98 1,10 0,78 0,81 0,89 1,06 1,24 1,43 1,01 1,09 Activităţi de servicii particulare 0,17 0,25 0,32 0,24 0,18 0,22 0,21 0,31 0,21 0,31 Activităţi ale personalului angajat în gospodării particulare - 0,06 0,07 0,13 0,06 0,06 0,10 0,11 0,10 0,12 Sursa: Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova

162

Anexa 7 Date utilizate la elaborarea modelului de simulare a efectelor economisirii şi investirii

asupra economiei Republicii Moldova Indicatori/ Perioada

Dinamica PIB, în %

Remitenţe, mln. MDL

EBE, mln MDL*

Rs, mln MDL*

Vpr, mln MDL*

EB, mln MDL*

FBCF, mln. MDL

PO, mii pers.

PEA, mii pers.

Trim. 1 2000 2,2 364,58 223 1 446,8 1 616,3 Trim. 2 2000 0 454,59 223 1 557,9 1 689,3 Trim. 3 2000 1,3 524,66 494 1 568,3 1 691,7 Trim. 4 2000 4,7 556,43 4525,9 5103,8 173,3 2106,1 -74 1 485,3 1 621,3 Trim. 1 2001 3,5 541,11 237 1 443,0 1 582,9 Trim. 2 2001 3,7 586,37 368 1 532,7 1 644,7 Trim. 3 2001 5,7 771,37 288 1 555,8 1 660,8 Trim. 4 2001 10 830,82 5243,7 6793,1 156,5 3223,6 563 1 464,3 1 578,4 Trim. 1 2002 10,8 670,96 343 1 455,6 1 579,9 Trim. 2 2002 7,8 819,76 331 1 533,9 1 637,5 Trim. 3 2002 7,1 996,10 494 1 566,4 1 663,2 Trim. 4 2002 6,7 968,52 10759,0 8630,2 114,7 3616,8 330 1 464,6 1 579,3 Trim. 1 2003 5,4 866,70 478 1 290,3 1 430,1 Trim. 2 2003 6,5 1 093,18 691 1 415,2 1 520,6 Trim. 3 2003 6,2 1 265,98 187 1 427,8 1 528,0 Trim. 4 2003 6,6 1 186,72 11644,6 11569,3 122,4 4624,1 772 1 292,6 1 415,6 Trim. 1 2004 4,5 993,41 630 1 202,8 1 356,1 Trim. 2 2004 5,4 1 112,07 916 1 361,7 1 466,6 Trim. 3 2004 8,1 1 387,15 225 1 388,7 1 482,8 Trim. 4 2004 10,2 1 703,17 13756,1 13383,9 123,8 7612,0 1 069 1 310,9 1 424,6 Trim. 1 2005 8,3 1 503,51 943 1 248,6 1 381,5 Trim. 2 2005 9,9 2 290,34 1 180 1 359,9 1 454,6 Trim. 3 2005 5,6 2 478,97 229 1 363,7 1 460,4 Trim. 4 2005 7,2 2 340,61 15600,9 15767,5 242,9 8563,6 1 487 1 303,4 1 392,7 Trim. 1 2006 4,7 1 932,10 1 314 1 033,5 1 187,7 Trim. 2 2006 3,6 2 681,32 1 409 1 320,7 1 410,8 Trim. 3 2006 3,1 3 317,29 499 1 403,9 1 483,8 Trim. 4 2006 4,8 3 311,37 17859,8 18985,9 431,7 9332,5 1 834 1 271,1 1 346,5 Trim. 1 2007 7,3 2 687,26 2 759 1 185,8 1 257,7 Trim. 2 2007 8 3 282,58 5 179 1 326,1 1 383,7 Trim. 3 2007 3,3 4 410,47 4 077 1 293,9 1 364,0 Trim. 4 2007 3 4 270,50 22073,2 22231,4 734,0 11610,5 5 749 1 183,0 1 250,0 Trim. 1 2008 4,3 3 563,96 3 202 1 153,6 1 221,0 Trim. 2 2008 5,4 4 479,53 4 978 1 356,7 1 399,2 Trim. 3 2008 7,6 4 966,08 4 834 1 310,0 1 358,7 Trim. 4 2008 7,8 4 117,51 23598,6 27786,8 653,7 14027,6 8 305 1 183,9 1 232,3 Trim. 1 2009 -6,9 2 395,27 2 182 1 090,1 1 181,0 Trim. 2 2009 -7,8 3 237,22 3 073 1 275,3 1 358,1

Sursa: elaborat de autor, în baza datelor publicate de Biroul Naţional de Statistică şi Banca

Naţională a Moldovei

*Notă: indicatorii se calculează de către Biroul Naţional de Statistică anual, nu şi trimestrial

163

Anexa 8

Rezultatele testării modelului de creştere economică specifică Republicii Moldova, prin intermediul pachetului econometric de programe E-Views 5.0

Variabila Dependenta: LNPIB Metoda: Least Squares Anii: 2000 2009 Included observations: 10 Variable Coefficient Std. Error t-Statistic Prob. LNN 0.528616 0.035520 14.88223 0.0000 LNK 0.695121 0.026961 25.78219 0.0000 R-squared 0.979889 Mean dependent var 10.44251 Adjusted R-squared 0.977375 S.D. dependent var 0.460987 S.E. of regression 0.069340 Akaike info criterion -2.322725 Sum squared resid 0.038465 Schwarz criterion -2.262208 Log likelihood 13.61363 Durbin-Watson stat 1.632821

Tabel de simulare a datelor şi de previzionare a PIB-ului potenţial şi outgap-ului economiei

Republicii Moldova pentru perioada 2010 – 2015

Ani N*, mii

pers.

FMA, mii pers.

K, mln. MDL

PIB mln. MDL

FBCF/ PIB lnK ln(PIB) Resid

(lnPTF) lnPib

potenţial Pib

potenţial Output gap,%

2000 1605,1 1654,7 5775,6 17957 0,14 8,661 9,796 0,127 9,922 20381,792 11,90 2001 1568,2 1616,7 5415,1 19052 0,17 8,597 9,855 0,010 9,865 19250,999 1,03 2002 1566,6 1615,0 6552,7 22556 0,16 8,788 10,024 -0,026 9,997 21967,206 -2,68 2003 1429,4 1473,6 8440,6 27619 0,19 9,041 10,226 -0,101 10,125 24955,607 -10,67 2004 1389,5 1432,5 11401,3 32032 0,21 9,341 10,374 -0,056 10,319 30300,070 -5,72 2005 1379,6 1422,3 15366,3 37652 0,25 9,640 10,536 -0,014 10,523 37145,069 -1,36 2006 1316,5 1357,2 21023,2 44754 0,28 9,953 10,709 0,007 10,716 45057,980 0,67 2007 1274,5 1313,9 29643,9 53430 0,34 10,297 10,886 0,051 10,937 56242,605 5,00 2008 1263,7 1302,8 37718,8 62840 0,34 10,538 11,048 0,052 11,100 66197,719 5,07 2009 1227,4 1265,3 29697,1 58127 0,18 10,299 10,970 -0,052 10,919 55202,508 -5,30 2010 1323,2 1364,0 21781,9 61615 0,2 9,989 11,029 -0,286 10,743 46305,766 -33,06 2011 1331,6 1372,7 26765,3 65311 0,24 10,195 11,087 -0,197 10,890 53614,824 -21,82 2012 1339,9 1381,3 32107,1 69230 0,26 10,377 11,145 -0,126 11,019 61046,665 -13,41 2013 1348,3 1390,0 36747,3 73384 0,28 10,512 11,203 -0,087 11,117 67274,028 -9,08 2014 1356,7 1398,7 41051,0 77787 0,29 10,623 11,262 -0,065 11,197 72896,409 -6,71 2015 1365,1 1407,3 45038,6 82454 0,3 10,715 11,320 -0,056 11,264 78002,668 -5,71

N* - nivelul potenţial al ocupării FMA – forţa de muncă ajustată K – stoc de capital (rata de depreciere 10%) Sursa: elaborat de autor

164

Anexa 9

Rezultatele testării modelului complementar (1) de determinare factorilor care influenţează asupra Formării Brute de Capital Fix în economia Republicii Moldova

Model 1 Summary

R R Square Adjusted R Square

Std. Error of the Estimate

.819 .671 .661 .544 The independent variable is Economia Brută ANOVA

Sum of Squares df

Mean Square F Sig.

Regression 20.480 1 20.480 69.318 .000 Residual 10.045 34 .295 Total 30.525 35

The independent variable is Economia Bruta Coefficients

Unstandardized Coefficients Standardized Coefficients t Sig.

B Std. Error Beta Economia Brută 7.82E-007 .000 .819 8.326 .000

(Constant) 384264.844 73648.618 5.218 .000 The dependent variable is lnFormarea Brută de Capital Fix

165

Anexa 10

Rezultatele testării modelului complementar (2) de determinare factorilor care influenţează asupra Formării Brute de Capital Fix în economia Republicii Moldova

Model 2 Summary Model Summary(b)

R R Square Adjusted R Square Durbin-Watson

.946(a) .896 .886 1.656 a Predictors: (Constant), lnEb, lnRem, lnVm b Dependent: Variable: lnFBCF ANOVA

Model Sum of Squares df Mean Square F Sig.

Regression Residual Total

23.830 2.774

26.603

3 31 34

7.943 .089

88.782 .000(a)

a Predictors: (Constant), lnEb, lnRem, lnVm b Dependent: Variable: lnFBCF Coefficients

Model Coefficients t Sig. (Constant) lnRem lnVm lnEb

8.315 2.556 -2.983 1.091

3.583 6.605 -4.800 2.622

.001

.000

.000

.013 a. Dependent Variable: lnFBCF

166

Anexa 11. Certificat de implementare a rezultatelor tezei în cadrul MIEPO

167

Anexa 12. Certificat de implementare a rezultatelor tezei la Ministerul Economiei

168

Anexa 13. Certificat de implementare a rezultatelor tezei la Banca Naţională a Moldovei

169

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de doctorat

sunt rezultatul propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în caz contrar, urmează

să suport consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Rotaru Cristian

_________________ 21 iunie 2010

170

ROTARU CRISTIAN

Date personale: Data naşterii: 20-06-1983 Locul naşterii: mun. Chişinău Studii: noiembrie 2006 – 2009: Studii de doctorat, specialitatea „Finanţe, monedă, credit”,

Academia de Studii Economice din Moldova; 2005 – septembrie 2006: Studii de masterat, specialitatea „Administrarea financiar-

bancară”, facultatea „Finanţe”, ASEM (examene şi teza de masterat – media 10.0);

2001 – iunie 2005: Facultatea „Finanţe”, specialitatea „Finanţe şi asigurări”, Academia de Studii Economice din Moldova. Diplomă de licenţă (examene şi teza de licenţă –10.0; media generală de licenţă – 9.95). „Absolvent de Onoare al ASEM”;

2001: Absolvent al Liceului Teoretic Român-Francez „Gheorghe Asachi”. Diplomă de bacalaureat (media 10.0);

Stagii: martie 2010: Seminar Managerial, Roger Servonnet, Mobiasbanca; mai – iunie 2008: Programe de dezvoltare „Întâlnirea de vânzare” şi

„Diagnostic Financiar”, BRD – Groupe Société Generale; februarie 2007: Program de dezvoltare „Vânzări active şi încrucişate”, Axa

Management Consulting, Mobiasbanca; noiembrie 2006: Training „Abilităţi de negociere”, Ministerul Finanţelor al

Luxemburg-ului şi Asociaţia Băncilor din R. Moldova; Activitatea profesională: iunie 2008 – prezent: Şef-Secţie Clienţi Multinaţionali, Departamentul Corporate

Banking, BC „MOBIASBANCĂ – Groupe Société Generale” S.A.;

iulie 2006 – mai 2008: Manager relaţii cu clienţii, Secţia Clienţi Corporativi, Departamentul Comercial, BC „MOBIASBANCĂ – Groupe Société Generale” S.A.;

15 august 2005 – iulie 2006: Economist, Secţia Clienţi Corporativi, Departamentul Comercial, BC „MOBIASBANCĂ – Groupe Société Generale” S.A.;

septembrie 2010 – prezent: Academia de Studii Economice din Moldova, lector superior universitar, Catedra „Finanţe şi Asigurări”, Facultatea „Finanţe”;

septembrie 2005 – august 2010: Academia de Studii Economice din Moldova, asistent universitar, Catedra „Finanţe şi Asigurări”, Facultatea „Finanţe”;

Participări la foruri ştiinţifice Conferinţa ştiinţifică internaţională „Politici financiare de internaţionale: relansare a creşterii economice în condiţiile crizei economi-

ce mondiale”, 2010, Chişinău, ASEM; Conference du College Doctoral, 2009, Chişinău, Agenţia

Universitară a Francofoniei şi ULIM; Simpozionul Internaţional al Tinerilor Cercetători, 2008, Chişinău, ASEM;

171

„Creşterea competitivităţii şi dezvoltarea economiei bazate pe cunoaştere”, Conferinţă Ştiinţifică Internaţională, 2007; Simpozionul Internaţional al Tinerilor Cercetători, 2007, Chişinău, ASEM;

Lucrări ştiinţifice publicate: 7 articole ştiinţifice de specialitate;

Premii şi menţiuni: Martie 2009: Diplomă pentru merite deosebite în dezvoltarea business-

ului Corporate Banking, BC „MOBIASBANCĂ – Groupe Société Generale” S.A.;

25 mai 2005: „Diplomă de gradul I” în cadrul concursului „Burse de Merit 2005”, Centrul de Informaţii Universitare, Consiliul Rectorilor din Republica Moldova;

17 noiembrie 2004: „Premiul Mare” în cadrul concursului „Cel mai bun student economist al anului 2004”, ASEM;

17 noiembrie 2004: „Diplomă pentru paşii remarcabili spre ascensiunea cunoştinţelor în domeniul finanţelor”, facultatea „Finanţe”, ASEM;

14 noiembrie 2004: Premiu oferit de către Ministerul Economiei, cu ocazia Zilei Internaţionale a Tineretului;

17 noiembrie 2003: „Diplomă pentru performanţe academice şi participare activă în viaţa socială a instituţiei” oferită de către Ministerul Educaţiei al R. Moldova, cu ocazia Zilei Internaţionale a Studenţilor;

2002 – 2005: Premii şi menţiuni la Conferinţe Ştiinţifice şi Simpozioane, ASEM;

Date de contact: Adresa : mun. Chişinău, str. Independenţei 42/1, ap. 39 Telefon: + 373 069 50 17 18; E-mail: cristian_rotaru83@yahoo.com