Rugăde Ileana Mălăncioiu

Coordonator: Negrilă Anca

Redactori: Fîrtat Bianca Maria, Mărgăritescu

Vlad, Niţescu Alexandra, Piţurlea Eduard-

Cristian, Negrilă Anca.

Str. Carol I, Nr. 41, 240178, Râmnicu-Valcea, Romania .

Tel/Fax (004) 0250 731874, Tel. (004) 0350 407950

Analiza textului

Rugă

de Ileana Mălăncioiu

Să mi se ia pentru o vreme trupul,

să rămân suflet şi atât,

să plâng cum plâng sufletele singure

când li se face urât.

Să mi se lase amintirea că am fost

trup şi suflet odată,

să mi se lase chipul vinei mele

şi dreptul de a fi judecată.

Să-not în marea lui cea mare

şi să mă înfricoşeze înotul,

din când în când să fii şi tu alături

şi-apoi să cred că am pierit cu totul

Să nu îmi fie clar cuvântul Lui,

să-ncerc să-l aflu şi să mă-nspăimânt,

să mi se lase toată îndoiala

pe care am avut-o pe pământ.

Fîrtat Bianca Maria

Rugă de Ileana Mălăncioiu

Ca artă a limbajului mai mult decât celelalte genuri, genul liric apelează la procedee

expresive care evoluează de la simplu strigăt emoțional la rafinata utilizarea a tuturor

tipurilor de figuri de stil sau de metrică și la organizarea în cele mai diverse forme de

poezie(de la formele clasice la spațialitatea plastică a caligramelor).

"Nu cred ca s-a insitat îndeajuns asupra faptului că acest autor mult comentat este

simptomatic, pentru sensibilitatea contemporană, atât prin expresie cât și prin straturile cât

mai adânci ale poeziei ei. Poezia este, înainte de toate, expresie".(Mircea Scarlat)

Poezia pusă în discuție, și anume "Rugă" de Ileana Mălăncioiu, aparține volumului

"Peste zona interzisă".

În această poezie eul liric aduce în prim-plan elementele creștinismului, aparținând

satului românesc, fiind vorba desigur de o anumitã credințã în posibilitatea de transfigurare

a unui eveniment nefericit, de a anula consecințele iremediabile ale unui eveniment tragic,

încãrcându-le de valori pânã atunci necunoscute. De asemenea, moartea este tema

principală în cele patru catrene, mai exact dorința temporară de a experimenta moartea cu

tot ceea ce ea presupune("Să mi se ia pentru o vreme trupul/Să rămân suflet şi atât(...)Să

mi se lase amintirea că am fost/Trup şi suflet odată"), care, după cum ne încredinţa

marchizul de Sade, are o înrâurire puternică asupra simţurilor.

Ştiinţa excepţională a vieţii şi a morţii şi paradoxala incapacitate de a trăi şi de a

muri sunt temele paralele ale unei poezii a exasperării intonate cu voce albă, rece şi tristă –

o rugă întârziată, lucreţiană: „Să mi se lase amintirea că am fost / trup şi suflet odată“.

Sonorităţile asimfonice, frângerile de ritm, cadenţa cvasinepăsătoare faţă de măsuri şi

măsură servesc perfect slujba thanatică.

Lirica acestei poezii nu este una a adeziunii la valorile exteriorităţii, ci, mai degrabă,

una a retranşării în spaţiul propriului sine, într-un teritoriu imaginar cu o arhitectură

singulară şi rafinată.

În concordanță perfectă cu mesajul textului este titlul poziei „Rugă“. Această idee

este prezentă la începutul fiecarei strofe („Să mi se ia pentru o vreme trupul (…)Să mi se

lase amintirea că am fost (…)Să-not în marea lui cea mare (…)Să nu îmi fie clar cuvântul

lui“).

Căutarea, invocarea obsesivă a unui tărâm straniu este specifică acestei poezii , dar

eul liric își modelează oarecum trecerea pe celălalt tărâm, având anumite cerințe. Deci

putem spune că își planifică moartea(„Să rămân suflet şi atât/Să plâng cum plâng sufletele

singure(...)Să mi se lase amintirea că am fost/Trup şi suflet odată(...)Din când în când să fii

şi tu alături/Şi-apoi să cred că ai pierit cu totul.“).

Capacitatea de a gasi o poartă de intrare în această lume nălucită presupune

inițierea într-un alt mod de a simți realitatea, o nouă viziunea asupra lumii. Iși dorește

totodată să mai petreacă câteva clipe cu ființa iubită, pe care mai apoi să nu o mai revadă.

În subconștientul ei vrea să creadă că a pierit, însă acest lucru să fie doar în imaginația ei.

Sentimentul iubirii e, mai degrabă, o promisiune a comuniunii, o acoladă utopică, o tentaţie

a desăvârşirii prin eros, decât realizarea în sine a clipei de dragoste. ( „ Din când în când să

fii şi tu alături/Şi-apoi să cred că ai pierit cu totul.“).

Fîrtat Bianca Maria

Așa cum am mai precizat tema centrală a poeziei este aceea a morții, Eugen Simion

notând, în acest sens, că "parabolele Ilenei Mălăncioiu pun totdeauna fiinţa într-o situaţie

fără ieşire. Numai poezia mai poate aduna fărâmele trupului şi mai poate da un sens unei

existenţe din care neantul muşcă adânc".

Negrilă Anca

Între existenţă şi moarte psihică

Ileana Mălăncioiu definea poezia ca „expresie a unui mod de viaţă. Ca pentru orice

poet care se respectă, pentru mine un rol esenţial îl are felul cum mă raportez atât la

lumea din jur, cât şi la limită şi la ceea ce se află dincolo de ea. S-a spus adesea că aş fi

poeta care a vorbit cel mai mult despre suflet şi despre moarte şi că poezia mea îţi dă

sentimentul că aş fi străbătut infernul. Aş preciza că, în accepţia mea, viaţa este valoarea

supremă, iar moartea este răul absolut. Dar cred că există situaţii în care pierderea sensului

vieţii şi moartea psihică sânt şi mai greu de acceptat decât moartea.”

(Luceafărul de dimineaţă, Nr. 9 / 8 aprilie 2009)

Etichetată ca fiind „poeta vinei tragice“, creaţia acesteia , „Rugă” este o poezie

contemporană care abordează tematic existenţialitatea omului între moartea trupească şi

trăirea psihică.

Aşa cum afirma Marllarme „A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din

plăcerea pe care ţi-o dă un poem, plăcere care constă în bucuria de a ghici încetul cu

încetul; să sugerezi, iată visul nostru“. Rugă este o operă a sugestiei, a sensibilităţii pure în

care sunt transmise stari sufleteşti amestecate de nostalgie, tristeţe care sugerează o stare

de visare depresivă.

Fiind cel mai subiectiv dintre genuri, genul liric este ca formă de exprimare a

invidualităţii cel mai puţin supus normelor, lirica variând de la cea a măştilor la cea a eului,

lectorul putând indentifica sale marcile lexico-gramaticale, pronume si verbe la persoana I:

„mi”, „să înot”, „mă”.

Titlul textului-suport este un substantiv comun, nearticulat care ilustrează prin

definiţie, structutura poeziei care este construită sub forma unei rugi, predominând verbele

la modul subjunctiv („să se ia”, „ sa rămân”, „sa plâng”,”să se lase”). Pe de altă partă se

pune în evidenţă latura divină, religioasă, alcătuindu-se un oximoron: eul liric se roagă să

primească o moarte temporară („Să mi se ia pentru o vreme trupul”).

Poezia se deschide printr-o afirmaţie şocantă care sugerează încă de la început

atmosfera textului şi unul dintre motivele centrale, acela al morţii, care este un aspect

perisabil şi destructibil al existenţei. Însă, aici, eul liric o îmbrăţişează de bună voie, („Să mi

se ia pentru o vreme trupul să rămân suflet şi atât”), considerând-o o modalitate de

regenerare prin suferinţă: comparaţia personificatorie „să plang cum plâng sufletele

singure”.

Negrilă Anca

Antitetic cu verbul să mi se ia începe a doua strofă („Să mi se lase amintirea că am

fost trup şi suflet odată”). Considerând că a depăşit etapa existenţei trupeşti, eul liric

doreşte sa treacă în necunoscutul vieţii de după moarte, păstrând: ”amintirea că am fost

trup şi suflet odată”.

Dreptul la judecată din încheierea catrenului reprezintă o altă referinţă biblică,

împreuna cu prezenţa la nivel morfologic in text a pronumelui „Lui”, instanţa divină.

În a treia strofă, lectorul competent identifică marea ca simbol, reprezentând o

imagine a vieţii şi a morţii. Vechii greci şi romani ofereau mării cai şi tauri sacrificaţi,

animale ce reprezentau ele însele,fecunditatea.Este un simbol dinamic al vieţii, totul se

iveşte din mare şi totul se întoarce în ea. La fel, eul liric se regăseşte înotând în ea,

înfricoşat de acest drum pe care trebuia sa-l parcurgă , aşa cum sugerează imaginea

motorică a înotului.

Important aici, mai ales la nivel morfologic este prezenţa persoanei a II-a singular,

prin pronumele personal tu. Această instanţă semnifică legătură rămasă între viaţa de

dinainte şi de după moarte: ”şi-apoi să cred că am pierit cu totul”.

Finalul poeziei sugerează eşecul eului de a se debarasa complet de îndoielile trăirilor;

lectorul identifică sentimentele de frică, înspăimântare ale acestuia , care se teme de

eventualitatea unui eşec:” Să nu îmi fie clar cuvântul Lui, să-ncerc să-l aflu şi să mă-

nspăimânt”.

La nivel stilistic, opera este saracă în figuri de stil, impactul artistic avându-l însăşi

prin simplicitatea sa, împreună cu nivelul morfologic si nivelul imagistic.

În concluzie, poezia „Rugă” de Ileana Mălăncioiu este o creaţie contemporană care

pune în evidenţă dualitatea morţii ca etapă a vieţii, impresionând prin sentimentele confuze

de tristeţe, agonie şi visare.

Margăritescu Vlad

Purificare prin rugăciune

Poezia “Rugă ” scrisă de Ileana Mălăncioiu aparţine genului liric şi face parte din volumul “Peste zona interzisă”. Aceasta exprimă un soi de voluptate a suferinţei care însoţeşte uneori spiritele îndrăgostite, totul desfăşurându-se la limita dintre cuvânt şi tăcere.

Titlul este alcătuit dintr-un singur cuvânt “rugă”, care anticipează o referinţă biblică şi care exprimă o dorinţă a eului liric.

Din punct de vedere structural poezia este alcătuită din patru catrene în care rimează doar versul al doilea cu al patrulea, având deci rimă incompletă. Modul fundamental de expunere este descrierea chiar daca limbajul artistic este sărac ( chipul vinei, suflete singure), acesta fiind completat însă de simplitatea operei şi de nivelul imagistic. Subiectivitatea textului reiese din deicticile personale şi verbale la persoana I cum ar fi îmi, mi, să rămân, să plâng.

În prima strofă observăm cu uşurinţă cu ajutorul epitetului “suflete singure” starea de tristeţe, de melancolie a eului liric care incearcă cu toate forţele să iasă dintr-un abis plin de enigme şi de sentimente care îl macină.

În următoarea strofă continuă sentimentul acela de păcat, eul liric rugându-se parcă la Dumnezeu să i se ia dreptul de la judecata de apoi la care toţi ajungem mai devreme sau mai târziu. Acesta vrea să i se ia trupul şi sufletul pentru a trăi izolat faţă de universul plin de necazuri în care se află.

În această poezie autoarea se detaşează de acele texte polarizate de confruntarea eului liric cu un alt personaj într-un pasaj ultim, în care fac atingere trupul şi sufletul, eul şi proiecţiile lui, lumea de aici şi cea de dincolo.

În cea dea treia strofă apare regretul şi dorinţa eului liric de a fi cu persoana iubită. Primele două versuri ale acestei strofe “Să-not în marea lui cea mare”/”şi să mă înfricoşeze totul” arată ca eul liric doreşte prin acel “înot” să devină parcă mai puternic şi în final să işi purifice sufletul. Tot aici apare şi sintagma “marea lui cea mare” care conform bibliei reprezintă Marea Uitării, locul în care după judecata finală se vor afla toate păcatele omenirii.

În ultima strofă se accentuează starea de incercare de evadare a eului liric din această lume. Dorinţa lui de a trăi în singurătate se datorează faptului că acesta doreşte să trăiască liniştit, încercând să găsească adevăratul înţeles al tuturor lucrurilor neînţelese vreodată.

Niţescu Alexandra

Existenţă siderală vs existenţă carnală

În orizontul liricului, delimitările şi definirile sunt mai greu de făcut decât în ariile descrise de genul epic şi de genul dramatic.

Seria acestor delimitări şi definiri poate fi deschisă prin distincţia pe care Paul

Valery o face între proză şi poezie pornind de la o afirmaţie a lui Malherbe. Acesta asimila proza cu mersul şi poezia cu dansul. Mersul, ca şi în proză, are întotdeauna un obiect precis fiind un act îndreptat spre un obiectiv pe care scopul lectorului este să-l atingă. În schimb, dansul, este cu totul altceva: „el este un sistem de acte care îsi au scopul în ele însele”.

Scopul nu duce nicăieri în liric, dar dacă urmăreşte totuşi ceva, ”nu poate fi vorba decât de un obiect ideal, o stare, o voluptate, fantoma unei flori sau o extremă de viaţă, un pisc, un punct suprem al Fiinţei”, deci Inefabilul.

Pornind de la această analogie a poeziei cu dansul se poate spune că, în textul liric este vorba despre un dans al cuvintelor, dans care produce sens. Spre deosebire de textul epic şi cel dramatic în care accentul cade pe ce se spune, textul liric propune un discurs în care esenţial este cum se spune, deci importantă este modalitatea spunerii. Aşadar, în poezie cuvintele nu intermediază reprezentarea unei lumi, ci formează ele însele o lume, lumea textului. În poezie cuvintele nu sunt puse în slujba unui spectacol ci sunt ele însele spectacolul, de aceea textul liric are nevoie de un alt fel de lectură şi de interpretare şi anume acelea capabile să-i extindă sensurile şi să aproximeze modul în care au fost produse.

În ceea ce priveşte dansul în poezia „Rugă” de Ileana Mălăncioiu, acesta este unul tumultos între cele două dimensiuni: a existenţei şi a morţii.

Titlul, „Rugă”, este un substantiv comun care la nivelul semnificaţiei trimite textul spre o latură credincioasă, rugăciunea creând un raport între Dumnezeu şi sufletul eului liric ce doreşte moarte trupească „Să mi se ia pentru o vreme trupul”. Defapt, toată poezia reprezintă o rugăciune adresată „Lui”, accentuâdu-se astfel prezenţa Dumnezeirii.

Moartea reprezintă atât motivul central cât şi tema principală. Conform „Dicţionarului de simboluri” de Jean Chevalier si Alain Gheerbrant, „Moartea are mai multe înţelesuri. Ea eliberează de durere şi grijă, dar nu este un scop în sine; ea deschide calea domniei spiritului, vieţii celei adevărate: mors ianua vitae (moartea, poartă a vieţii). În sens ezoteric, ea simbolizează schimbarea profundă pe care o suferă omul prin iniţiere. <<Profanul trebuie să moară ca să renască în viaţa superioară pe care i-o conferă Iniţierea. Dacă nu va muri pentru

starea lui de nedesăvârşire, nu va izbuti să facă niciun pas înainte pe calea iniţierii>>(WIRT, 188)”. Aşa şi aici eul liric doreşte o moarte trupească ca să se elibereze de durere „Să mi se ia pentru o vreme trupul/ Să ramân suflet şi atât”, izbutind să faca un salt pe calea iniţierii. Defapt, ştiinţa excepţională a vieţii şi a morţii este redată în fiecare catren „Să plâng cum plâng

sufletele singure”, „Să mi se lase amintirea că am fost”, ”Să-not în marea Lui cea mare”, „Să mi selase toată îndoiala/ Pe care am avut-o pe pământ”.

Cele patru catrene scot în evidenţă sentimente de tristeţe, agonie şi visare. Dorinţa de a mai petrece câteva clipe cu fiinţa iubită („Din când în când să fii şi tu alături”) accentuează sentimente de o oarecare remuşcare că cere moarte trupească, adică imposibilitate de a sta cu

persoana iubită, remuşcare ce se transformă apoi în acceptare „Şi-apoi să cred că ai pierit cu totul”.

În timp ce primele trei catrene înfăţişează întocmai ruga eului liric de a trece în nefiinţă, fapt evidenţiat în special prin prezenţa verbelor la modul conjunctiv prezent: „să ia”,

„să rămân”, „să plâng”, „să se lase”, ”să-not”, ultima strofă este prezentată în antiteză ilustrând dorinţa întoarcerii în lumea trupească.

În cea de-a treia strofă marea reprezintă un simbol al dinamicii vieţii. Conform „Dicţionarului de simboluri” de Jean Chevalier si Alain Gheerbrant, „Totul se iveşte din mare şi totul se întoarce în ea: loc al zămislirilor, al transformărilorşi al renaşterilor. Apă în mişcare,

marea simbolozează o stare intermediară între virtualităţile încâ informale şi realităţile formale, o situaţie ambivalentă care este cea a incertitudinii, a îndoielii, a nehotărârii, situaţie care se poate încheia bine sau rău. De aici decurge faptul că marea este deopotrivă o imagine a vieţii şi

Niţescu Alexandra

a morţii.”. Întreaga poezie „Rugă” reflectă îndoiala în sine a eului liric, acesta în ultimul catren anulănd toată ruga, cerând viaţa carnală înapoi.

În concluzie, afirmaţia lui Eugen negrici, în „Prefaţa” antologiei „Urcarea muntelui”

„Ceea ce sochează la Ileana Mălăncioiu este, desigur, chemarea obsesivă a unui tărîm straniu,

atractia celeilalte lumi, căutate, invocate, evocate în imaginar cu o anume crudă, neînduplecată, stridentă îndîrjire. Deprinderea de a bîntui statornic printre himere într-o nesfîrsită scaldă în apa înlesnitoare de vedenii a mortilor, capacitatea de a găsi mereu – printr-un fel de dezaxare sacră – o poartă de intrare în această lume nălucită presupun initierea într-un alt mod de a simti realitatea, precum si anumite modificări specifice perceptiei” fixează universul din poezia Ilenei

Mălăncioiu care nu e nici „tărîmul celălalt” din basm, nici departele eminescian.

Piţurlea Eduard-Cristian

Purificarea prin poezie

"Poezia este căsătoria realităţii cu idealul, în sufletul poetului."(Bogdan Petriceicu Haşdeu)

Poezia este modalitatea prin care eul liric își exprima trairile și preocuparile de suflet.

Poezia Rugă de de Ileana Mălăncioiu este o exprimare directă a unor trăiri și dorințe

reprimate în suflet. Din punct de vedere structural, poezia este alcatuita din patru catrene,

versurile având rimă incompletă, doar versurile doi și patru rimând. Titu Maiorescu afirma

despre rimă:"Cu cât o rimă este mai uşoară, cu atât este mai ieftină şi mai comună, şi

poetul trebuie să se gândească de două ori pentru a o întrebuinţa. Un poet distins nu va

rima niciodată <<guriţă-garofiţă>>." De aici putem înțelege că această poezie nu este una

oarecare, ci dimpotrivă este ceva unic, scump și ieșit din comun.

La nivelul stilistic, lectorul identifică prezența figurilor de stil, precum epitetul

sufletele singure, care arată starea de tristețe a eului liric, care pare afundat într-un ocean

de greutăți, încercând din răsputeri să iasă. Trupul este prea greu, și trage către abisul fără

întoarcere, de aceea apare dorința arzătoare de a se elibera de trup, dar doar pentru o

vreme fiind prea atașat de acesta, de lumea și viața de acum. În cea de-a doua strofă este

continuată acea stare de păcat și dorință de a se desprinde, cerând parcă lui Dumnezeu să

se sustragă de la acea judecată la care toți suntem sortiși. Eul liric cere să îi fie iertată vina

pe care o poartă, și sa fie elibert de trupul pacatos, pentru a putea trăi desprins de acest

univers întinat.

Strofa a treia este momentul în care cititorul realizează că apare prezența

Dumnezeirii, prin pronumele personal LUI, scris cu literă mare, ceea ce arată respectul și

cinstea acordată lui Dumnezeu. Tot aici apare și Marea lui cea mare, care conform

mitologiei bibilce este MAREA UITARII, locul unde Dumnezeu va arunca pacatele omenirii

dupa judecata finală, eul liric dorind ca prin acel înot înfricosător să își purifice sufletul în

apa care păstrează și dă uitării păcatele oricui.

Ultima strofă este reprezentată de întoarcerea omului înpoi pe pămant, și dorința de

a reveni la starea anterioară de păcat, dorind îndoiala pe care a avut-o pe pamant, dar

acum fiind mai eliberat de păcatele anterioare, care îi îngreunau pasul, dar care îi aduceau

acea fericire efemeră de care ne este tuturor greu să ne despărtim. Aceasta operă

reprezintă în final, ciclul de purificare al omului plin de pacat, și întoarcerea spre pacatul ce

îl caracterizează

În vasta și necontenita sa cautare de a exprima ceea ce simte, poetul încearcă puna

pe hârtie un limbaj cat mai complet și totodata cat mai simpu și usor de înțeles pentru cel

care il citește..."Poezia este un limbaj redus la esenţele lui."( Ezra Pound)

Bibliografie

„Luceafărul de dimineaţă” Nr. 9 / 8 aprilie 2009

Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant "Dicţionar de

simboluri", Editura Artemis, Bucureşti