CARMEN GEORGETA POPESCU

Scările din labirint reflecții

Stau cu coatele pe masă, un gest ce nu se potrivește cu stângăcia celor ce-și frământă mâinile pe dedesubt. Îmi reazem gândurile în palme și în felul acesta le mângâi şi le simt răcoarea împrumutată de la nopțile când nu ştiam de ce nu-mi este suficientă flacăra din mine. Mă întreb: de ce mai fac focul, dacă tot m-am decis să pornesc la drum? Parcă aş trăi o eră a glaciațiunii în care verile alunecă printre degetele celor ce urlă că vin apele peste noi. Nu mi-e frică de ape, ele cutreieră universul şi văd totul, de la ele aş putea învăţa ceva. Dar mi-e frică de spaima celorlalţi în faţa lor, de isteria ce s-ar transforma într-un căluş mâlos care mi-ar opri cuvântul. Mă depărtez cât pot de potop şi-l măsor cu cele câteva pagini împrăştiate pe pat. Nu ştiu când le-am scris. Poate am fost doar mesagerul. Cu coatele pe masă, parcă sfidând orizontul ce se contractă în ritmul respirației mele, trec dincolo de frig, dincolo de spaime şi mă văd colorând aerul cu gânduri. Dacă viaţa are un scop, înseamnă că ea are şi un merit, înseamnă că noi suntem fiinţe care merită. Mergând pe firul gândului mai departe, auzind oamenii spunând că viaţa este tot ce putem avea mai valoros, mi-e clar că denigrarea şi umilința la care suntem supuşi uneori, de către cei care sunt exact ca şi noi, au o conotaţie şi mai perfidă. Sau poate că au un sens mult mai profund decât suntem în stare să mărturisim. E dificil să vorbeşti despre oamenii-înger, oamenii merituoşi, pentru că singura teorie cu care suntem obișnuiți să trăim este cea a păcatului, a căderii în sub valoarea noastră ca suflete. Ea are milenii în spate, are de partea ei spaimele şi suferinţele celor torturaţi de dilema omului luminos versus omul păcătos, omul decăzut. Cum aş putea eu sau oricine altcineva să răstoarne cu uşurinţă imaginea creată şi stabilizată în conştiinţa majorităţii, încât ea să revină la forma iniţială şi adevărată? Când nu mai pot schimba nimic, oamenii au tendinţa de a se simţi înfrânţi, poate asta este adevărata putere a ideii de cădere din paradis care ne-a fost injectată în somnul prelungit al existenţei noastre, adevărat venin ce ne omoară încrederea în noi înşine ca să nu vedem utilitatea continuării vreunei lupte pentru adevăr. Dar atunci cum rămâne cu libertatea noastră? Fără vreo luptă, vreo zbatere, vreo căutare misterioasă, indiferent la care nivel al înţelegerii noastre sau al desfăşurării ei, ce rost mai are termenul de eliberare?

Neînţelegerea unui fapt, a unei stări, a unei emoţii, a unui concept, a orice din viaţa noastră, aceasta prosternare în faţa necunoscutului temporar este un munte abrupt ce ne sperie cu potecile lui colţuroase. Îndrăzneţii au întotdeauna tălpile rănite şi sunt părăsiţi de mulţime. De fapt mulţimea şi-ar dori, instinctiv, că ei să rateze ținta şi astfel să nu se demonstreze lâncezeala de gânduri ce le-a înecat până şi speranţa, să nu se vadă rătăcirea sau împotmolirea în propriile lor concepţii născute şi limitate la efemer. Şi când îndrăzneţii cuceresc acest munte, cu preţul cuvenit, evident, mulţimea îi aclamă, dar o face din nevoia de dezmorţire a unei zile banale din viaţa lor, nu din sentimentul de regăsire şi identificare cu modelul creat de învingători. Acest model, al omului potent şi imposibil de îngrădit în aspiraţiile lui, există în fiecare dintre noi, dar nu iese la suprafaţă decât în rare momente. Poate că de aceea oamenii

l-au uitat sau nu mai pot crede în el , sunt prea multe " adevăruri " contrare în jurul lor ca să mai poată privi spre cer altfel decât cu umilinţă sau cu disperarea celui care imploră îngăduinţa. Fiecare are propriul lui paradis pierdut - așa se spune, fiecare are propria depărtare de linişte şi împăcare, propria însingurare faţă de alții şi totuşi, paradoxal, ei şi le caută pe toate acestea în afară, le caută în ceilalţi ca şi cum ceilalţi le-ar mai avea încă şi i-ar putea ajuta. Este o dublă capcană şi o triplă durere. Mai întâi se simt separaţi, iar apoi se simt dependenţi de ceilalţi ; se simt alungaţi, duruţi , nedoriţi , nepotriviţi ca apoi să viseze şi să-şi dorească să devină centrul universului pentru altcineva ; îi invidiază sau îi suspectează pe cei din jurul lor ca apoi să se încreadă orbeşte în ei, în puterea acestora de a-i salva cumva de ceea ce pare că este singura realitate. A părea, a ni se părea - multora ni se pare că este un verb ca oricare altul şi nu-i sesizăm puterea de inducere a stării de nesiguranţă sau de iluzie, nu-l vedem ca pe instrumentul aruncării minţii fie în acceptarea suficienţei, fie în căutarea unei definiţii definitive pentru ceva ce este în permanentă mişcare, transformare și devenire. Aceasta este imaginea cea mai grăitoare a dorinţei omului de a opri timpul în loc, de a-l stăpâni şi apoi de a-l lega de nevoia lui de autodefinire în raport cu ceea ce îl înconjoară. Pierderea paradisului este mai degrabă o binecuvântare decât o pedeapsă, pentru că dacă ceva nu poate fi pierdut, atunci nu poate fi nici regăsit, ca urmare , această pierdere este o posibilitate reală de a simţi dorul de ceva anume şi nevoia de a-l regăsi sau de a-l redefini . Trăim stări diferite şi intense în cele două momente, dar cele mai multe şi mai interesante stări le trăim între ele, între vămile ce despart două lumi sufleteşti ce nu se pot privi în oglindă fără să facă comparaţii. Mi se pare relevant faptul că avem amintirea paradisului, o purtăm atât de adânc în noi, încât însăşi viaţa noastră se transformă într-o necontenită căutare. Percepţia exteriorului este o continuă înregistrare, un şir de date şi informaţii care ar rămâne fără noimă dacă nu am introduce în ecuaţia căutării posibilitatea relevării adevărului, al adevărului nostru, bineînțeles. Şi acest exerciţiu, neconștientizat întotdeauna în întregime, nu apare o singură dată în viaţă , accidental şi fără beneficii, el nu foloseşte exclusiv o singură cale - cea a minţii sau cea a simţurilor. Comparaţia este un instrument minunat, e permanent prezentă şi necesară în procesul cunoaşterii, dar ea este o monedă cu două fețe și astfel apare riscul căderii în extreme. O faţetă ne poate transforma în orgolioşi, în nemulţumiţii care nu pot accepta ca altcineva să fie atât de diferit de ei, încât să îi pună în umbră. Cealaltă faţetă ne poate aşeza pe umeri o concluzie atât de brutală şi greoaie, încât să nu vedem în noi decât neputinţa, nepotrivirea şi lipsa oricărui merit. Diferenţele nu ţin numai de voinţa sau de abandonul nostru, nu sunt inutile şi nici nu urmăresc să ne rănească sau să ne oprească din a da o măsură aspiraţiilor noastre, ele pot fi cea mai bună cale de a ajunge la noi înşine . Comparaţia este o abilitate mentală, nu ştiu dacă oamenii îşi pun întrebarea: de unde o au? Nu ştiu dacă asta îi frământă suficient de mult, încât să devină mai atenţi în a o folosi . Abilităţile mentale par a se dezvoltă datorită învăţăturii, a efortului de a memora şi a ne folosi apoi de teorii şi ecuaţii pe care să le combinăm sau să le rafinăm până la apariţia altora, mai complexe şi mai cuprinzătoare. Dar evidenţa din jurul nostru ne înţeapă cu întrebări de genul : de ce nu se întâmplă la fel cu toţi cei care urmează o şcoală , de ce nu acumulam la fel, de ce nu '' vedem '' la fel concluziile posibile? Cine sau ce face diferenţa? Trebuie să existe ceva ascuns, nativ care doarme sau doar stă ascuns în profunzimea noastră, ceva ce aşteaptă un semn de la noi ca să intre în scenă. Să fie sufletul, să fie experienţa trecutului, să fie norocul de a ne trezi din incertitudini sau confuzii la momentul potrivit? Ori poate toate acestea şi încă multe altele pe care le recunoaştem şi le folosim treptat, odată cu fiecare pas înspre casă ? Drumul spre casă este singurul drum pe care pășim în această viață. Pe acest drum ne purtăm bătăliile interioare, pe acest drum îi întâlnim pe ceilalți , pe acest drum se produc separările, dar și (re)conectările.

Un măr nu poate provoca o cădere din paradis. El este şi va rămâne un simbol ca oricare altul din jurul nostru câtă vreme privim cu ochii sufletului, care sunt înţelepţi, şi nu cu ochii minţii, care ne înşeală. Înainte de a fi doborâţi de viaţă, dezamăgiţi şi descurajaţi a existat o cădere, una liberă şi continuă, altfel nu am fi ajuns acolo. Dar ce a existat înainte de cădere, ce anume și când a declanşat-o? Oare ne mai amintim că nu am fost şi nu suntem permanent nefericiţi, că fiecare dintre noi a avut și dorinţe împlinite, că am avut surprize şi bucurii, că am trăit cu adevărat fericirea? Când ne doare şi ne deranjează suficient de mult faptul că părem nişte învinşi, găsim puterea să ne ridicăm şi să aducem iarăși soarele în viaţa noastră. Şi această putere o găsim în noi, asta înseamnă că ea este permanent în noi, dar o uităm. Asta înseamnă că şi motivul căderii noastre este tot în noi. E greu să ne autoînvinuim, ar trebui să ne asumăm o responsabilitate. De aceea vom da vina pe oameni, pe condiţiile exterioare, uneori chiar şi pe Dumnezeu, vom urî şi ne vom răzbuna, ne vom îndepărta de ceea ce ar putea să ne susţină, ne vom arde fiinţa şi vom risipi ocaziile de a fi fericiţi şi nici măcar nu vom observa cum cădem necontenit...

Alunecăm spre următoarea clipă cu dorul curgându-ne din priviri şi atunci cuvintele devin inutile. Tot ce am avut ieri - crezând că suntem bogaţi - azi este o poveste ce pare că nu mai este a noastră. Ne-o reamintim uneori, suntem în stare să retrăim sentimente şi stări ce ne umpleau sufletul în acele vremuri, dar poveștii nu-i mai putem schimba virgula ori punctul aruncate în grabă. Şi aşa ajungem să pornim în următoarea călătorie. Am crezut în mângâierea care va veni, în nopţile ce ne vor reînvăţa zborul, în muzica ce se va naşte tumultoasă din tăcerile sufletului, am crezut în puterea de a rămâne în cuib, deşi avem toată libertatea de a alerga în altă parte. Am crezut că astfel golul de lângă noi se va umple de întâmplare şi vom putea aduna mai multe flori din îmbrăţişările lungi şi duioase. Dar acel "mâine" a sosit şi noi suntem tot cu privirea pierdută în zare căutând un nou anotimp pentru golul care nu creşte în jurul nostru, ci în noi. Și atunci dorul nu mai este doar aşteptare, doar chemare, el s-a transformat deja în ecoul nefericirii noastre, un ecou metalic ce ne loveşte tocmai pentru că ne este teamă să plângem în faţa noastră. Nu ne putem uita în oglindă, ştim că acolo vom vedea partea care nu ştie să mintă, partea pe care nu o putem ascunde decât faţă de alţii, dar nici asta nu mai reuşim să o facem ca altădată. Acestea sunt momentele adevărate din viaţa noastră, ele ne aduc în dar cântarul pe care să ne aşezăm şi amintirile, dar şi dorințele cu sânge fierbinte. Cu siguranţă talerele cântarului vor fi dezechilibrate, altfel de ce am simţi atâta gol în noi, de parcă nu am apucat să trăim nimic din tot ce se putea trăi?

Ne împărţim viaţa în anotimpuri şi trăim odată cu ele. Când e primăvară, ni se pare că am primit un an în plus şi ne grăbim să ne umplem de speranţa noilor iubiri şi a noilor izbânzi. Vara trăim ca învingătorii purtaţi pe braţe şi nimic nu ne opreşte din frenezia mişcării, toamna devenim atât de sensibili, încât cu greu facem diferenţa dintre a fi trişti sau doar melancolici, iarna o considerăm ca pe un obstacol şi ne retragem în aşteptarea unei noi primăveri. Stările noastre împart chiar şi ziua în anotimpuri, începând cu dimineţile pe care le pipăim ca pe niște primăveri. Ne temem de timp şi totuşi curgem odată cu el, noi şi timpul suntem egali, doar sentimentele și percepția noastră fac diferenţa.

Nimeni nu este atât de sărac, încât să nu aibă de unde dărui o mângâiere, o vorbă blândă, un zâmbet sau un minut de tăcere în care să-l asculte pe celălalt. Nimeni nu e atât de bogat, încât să nu mai fie în stare să se bucure de toate acestea. Trăim ca într-o sală a oglinzilor de la circ. Imaginile se deformează şi ne speriem, pentru că uităm pe moment că nu aceea este realitatea despre noi. Oamenii din viaţa noastră sunt şi ei nişte oglinzi, ei ne pot ajuta să ne vedem cum suntem sau cum am vrea să fim, dar ne pot duce şi în eroare. La urma urmei, realitatea despre

noi înşine este în funcţie de cine şi cum ne priveşte, inclusiv cum ne privim noi. Una este să devenim conştienţi că imaginea pe care o vedem nu ne place, şi astfel începem să o reconstruim cu grijă şi încrezători, şi alta este să trăim la nivelul imaginii induse de alţii prin concepţiile lor, limitările lor, nevoile şi dorinţele lor, uneori chiar prin egoismul lor. Dar nu ei sunt vinovaţii. Nu ne cere nimeni să acceptăm aşa ceva sau, mai rău, să nu ne pese de ceea ce se întâmplă cu noi. Prietenii adevăraţi sunt cei care ne vor spune părerea lor indiferent că riscă să ne supere, pentru că ei îşi doresc ca noi să " arătăm " bine. Şi dacă şi noi vrem să "arătăm" bine, vom găsi timp să vorbim cu acei oameni minunaţi care îşi asumă necontenit rolul de oglinzi curate pentru noi .

Ce facem când nu mai ştim ce să ne dorim? Sunt zile când simţim că avem pur și simplu totul şi pentru nişte ore nu facem decât să gustăm din acest TOT. Dar sunt și alte zile, când simţim că nimic nu mai are puterea să se împlinească. Atunci se face gol în jurul nostru şi el nu poate povesti nimic, de aceea se va umple cu dorinţe mai vechi şi poate uitate, cu dorinţele altora care îşi găsesc o cale și prin noi sau cu niște gânduri care zboară liber şi ne ating în trecere. E ca şi cum am trăi mereu la voia întâmplării, deşi nimic nu este o întâmplare. Dacă noi nu suntem în stare să nu renunţăm la primul hop, de ce să ne mirăm de acest gol? Dacă ne dorim atât de multe în acelaşi timp şi nu avem răbdare, de ce să ne mirăm că viaţa ni se pare o învălmăşeală pe care nu o înţelegem ? Nu putem trăi fără un ideal, însă uneori avem tendinţa de a idealiza chiar şi ceea ce ar trebui să rămână în continuare o enigmă, acel ceva subtil care ne atrage, dar nu-l putem defini, oricâte cuvinte sau culori sau tonuri am folosi. Ne dorim ceea ce nu avem, asta e logic, dar e greu să găsim pe cineva care să aibă aceeaşi unitate de măsură pentru ceea ce am vrea noi. Suntem diferiţi și e minunat, ce rost ar avea să trăim cu o copie fidelă a noastră? Dar pentru că uneori nu înţelegem că diferenţele sunt provocări şi completări, facem din ele adevărate obstacole. Cu siguranţă că definiţia ta pentru dragoste adevărată, pentru pasiune, adevăr, implicare, iubire etc diferă de cea a altei persoane. Câţi dintre noi reuşesc oare să pună totul la un loc, să le amestece bine şi apoi să trăiască rezultatul ca pe ceea ce este valabil şi benefic pentru amândoi? Aceasta este adevărata greutate a relaţiilor - numitorul comun. Dorinţa ne leagă, dar ea singură nu poate construi fundaţia, avem nevoie de răbdare şi de capacitatea de a ne bucura de ceea ce avem deja, de a iubi până la capăt ceea ce am iubit la bun început - aşa cum era la început si așa cum va deveni prin inevitabilele transformări.

Când ne naştem, așteptați cu drag ori nedoriți de brațele cuiva, nu ştie nimeni cine suntem. De aceea ni se dă un nume. Nici noi nu ştim cine suntem, iar acel nume pe care unii îl suprapun peste ființa noastră interioară nu ne este suficient ca să ne hrănim setea de cunoaștere, de înțelegere, de simțire și definire. Cum am putea fi doar un nume atâta vreme cât există mulți alții care poartă același nume cu noi, dar sunt atât de diferiți?Am ajuns într-o lume în care parcă numai învingătorii sunt iubiţi şi răsplătiţi, o lume care a uitat cât de importantă este pentru fiecare dintre noi participarea însăși la maratonul vieţii. Ce sens ar avea să alerge numai cel mai bun? Cu ce s-ar compara şi ce l-ar stimula pe el, dar şi pe ceilalţi, să fie din ce în ce mai buni? Ne-am transformat viaţa într-o competiţie cu ceilalţi şi mai puţin cu noi înşine. Când ne îndrăgostim, nu vrem să fim buni din dăruire, ci pentru a cuceri pe cineva, pentru a obţine ceea ce ne dorim de la el/ea. Nu vrem să fim singuri și pentru asta jucăm infinite roluri, unele chiar străine de noi, doar ca să avem pe cineva alături. Ne întrebăm de ce oamenii nu sunt sinceri cu noi, dar cât de sinceri suntem noi cu ei sau chiar și cu noi înşine? Onestitatea este duşmanul de moarte al orgoliului şi bătălia este teribilă. Dar de ce există orgoliul? El nu s-a născut odată cu noi, noi îl creăm şi îl dezvoltăm cu fiecare încercare de a le arăta celorlalţi cine și cum suntem, construindu-ne astfel o personalitate și încercând să-i dăm o definiție numelui pe care îl purtăm. Aşa ajungem să minţim, să ne

prefacem, să manipulăm. Onestitatea este curajul de a spune adevărul despre noi fără să ne mai temem că nu vom fi acceptaţi, doriţi sau iubiţi aşa cum suntem. Dar putem face asta cu uşurinţă? Nu. Teama de singurătate şi încercarea permanentă de a le arăta celorlalţi cât suntem noi de deosebiţi ne transformă în sclavii orgoliului. Stăpânii sunt nemiloşi, de aceea eliberarea este atât de grea. Putem alege să minţim şi să ne prefacem o viaţă întreagă, dar cine altcineva va pierde oare în final, dacă nu tot noi? Să ajungem în ceasul morţii fără să fi reuşit să ne cunoaştem şi fără să ne fi iubit pe noi înşine pentru ceea ce suntem este o pierdere inutilă a unei vieţi întregi. Viaţa nu ne cere să fim cei mai buni, ci să fim originali când ne jucăm rolul pe care l-am ales, să ne împlinim destinul alături de cei din viaţa noastră, nu de unul singur. Pentru că cine suntem nu este o simplă definiţie, ci o devenire. Devenim ceea ce suntem. Suntem ca apa ce trece prin stări de agregare - unii ne văd de gheaţă, alţii ne văd plutind ca norii, dar numai cei puțini ne înţeleg curgerea cristalină odată cu faptele şi gesturile noastre. Niciodată nu vom fi la fel pentru persoane diferite, niciodată nu vom rămâne aceiaşi nici pentru noi înşine. Ne ating ploile şi vânturile, ne mângâie soarele şi duioșia florilor, ne ridică din micimea noastră şoaptele spuse de cineva cu drag. Toate evenimentele şi alegerile noastre ne ating, aşa cum îi atingem şi noi pe ceilalţi. Suntem un lan de maci care se privesc şi se doresc până devin de un roşu aprins, cântând viaţa şi iubirea în unduirea spre soare şi spre celălalt.

Ar fi trebuit să fim egali din naştere - spun versurile unui cântec, versuri scrise de un suflet care îşi țipa astfel durerea neînţelesului ce ne apasă când vine vorba despre diferenţele dintre noi. E greu de explicat necesitatea diferenţelor, dar într-o formă prescurtată şi poetică putem spune că noi toţi suntem mărgelele multicolore ale tabloului imens care este Universul. Tabloul este frumos, este perfect şi este în continuă prefacere. Este nevoie de fiecare dintre noi cu forma, culoarea şi efectul pe care îl avem, altfel ar rămâne undeva un gol, o pată, iar imaginea nu ar mai avea puterea de a dăinui în timp. Mărgeluţele gri sau cele negre nu sunt mai puţin importante decât cele viu colorate, ele nu sunt blamate sau marginalizate, iar în prefacerea fără sfârşit mărgeluţele îşi tot schimbă culoarea. Totul pare un joc şi, de fapt, viaţa este un joc în care fiecare dintre noi poate avea orice rol îşi alege, poate avea orice culoare şi orice formă , dar nu poate să rămână pentru totdeauna neschimbat. De aceea ni se pare că nu ne naştem egali, că nu suntem egali în sensul pământean al cuvântului; dar sufleteşte suntem construiţi din aceeaşi culoare albă care nu este altceva decât amestecul tuturor culorilor din univers.

La modul general, totul ar trebui să fie simplu în viața noastră. Hai să privim o secundă în jurul nostru: anotimpurile ştiu exact când trebuie să vină şi ştiu şi ce au de făcut, corpul nostru se descurcă excelent în a-şi menţine energia vieţii şi a funcţiona fără intervenţia noastră, noaptea îi urmează zilei indiferent cât ne-am împotrivi noi. Totul există într-o normalitate sănătoasă, anume creată pentru ca noi să ne putem bucura de viaţă în toată complexitatea ei. Şi totuşi, cei mai mulţi dintre noi spun că viaţa este ceva complicat şi greu de înţeles, de avut, de controlat. Dar de ce să controlăm ceea ce reprezintă însăşi libertatea şi împlinirea pe care ni le dorim fiecare, ca suflete? Dacă mintea noastră nu s-ar încăpăţâna să complice lucrurile punând prea multe întrebări sau punând la îndoială ceea ce este evident şi folositor, dacă ne-am putea depărta de dorinţa de a poseda ceea ce aparţine, de fapt, tuturor, dacă am vrea să fie fericit şi cel de lângă noi, am trăi o adevărată revelaţie - totul este simplu şi perfect aşa cum a fost creat şi așa cum este în acest moment!Povestea mea nu trebuie să fie identică cu a ta ca să ştii că tot ce facem cu viaţa noastră, şi tu şi eu, are ca scop să înţelegem cum este să fim oamenii care iubesc, care doresc, câştigă, pierd, se bucură, suferă, înţeleg sau rămân cu o grămadă de întrebări. Trăim aceeaşi poveste, dar într-o variantă personală şi probabil ajungem la aceleaşi concluzii într-un final. Dar până

atunci ne chinuie senzaţia că cei din jurul nostru nu ne pot înţelege, nu ne pot ajuta. De multe ori le respingem părerile sau sfaturile considerând că sunt străine de noi. Nu vrem să ne oprim o clipă şi să privim scenariul poveştii noastre și din celealte puncte de vedere, ale celorlalţi. Ne înstrăinăm și înstrăinarea capătă puteri din ce în ce mai mari tocmai din atitudinea pe care o avem faţă de noţiunea de "ceilalţi". La un moment dat puterea aceasta este atât de mare, încât ne înstrăinăm până şi de noi înşine. Uneori ne salvează prietenii, familia, chiar şi oponenţii. Ei sunt cei care nu ne lasă să ne îndepărtăm de nimic, ci dimpotrivă, ne mângâie şi ne susţin sau ne provoacă să fim realişti, să ne întrebăm dacă ceea ce trăim este ceea ce am vrea într-adevăr să trăim sau suntem doar nişte actori într-un scenariu scris de altcineva.

Nu te lăsa prins de îngheţul iluziilor ori al fricii de a-ţi trăi viaţa pe melodia sufletului tău! Viaţa e o curgere, nu o împărţi în clipe albe şi clipe negre, pentru că vine o zi când ai să înţelegi că între cele două extreme au trăit toate culorile, dar tu, în dorinţa de a atinge ţintele stabilite de alţii, ai uitat să te bucuri de curcubeu. Priveşte cum ninge! Dacă înţelegi că bucuria este melodia sufletului tău, atunci toţi fulgii reci se vor transforma în ploaie de stele, aşa cum frunzele toamnei au fost ploaie de dor. Visăm la candoarea începuturilor și ignorăm adevărul care spune că începutul nu valorează nimic în lipsa continuităţii şi că, fără o doză de implicare, continuitatea nu va exista niciodată. Ştim mai bine ca oricine că avem nevoie de visuri care să fie doar ale noastre, dar, deşi ne este greu uneori să acceptăm, ne dăm seama că avem la fel de mare nevoie şi de doza aceea de realitate, de contrastul fără de care visurile ar rămâne fără viaţă. Știm instinctiv că avem nevoie de echilibru, atunci de ce ne sperie echilibrarea balanţei propriei noastre vieți? Poate pentru că, în ciuda aparenţelor de fericire imediată după care alergăm cu toţii - acele cutii cu fluturi închise în privirile noastre visătoare -, tânjim adesea şi după puritatea lucrurilor nepuse încă în balanţă. Avem nevoie de dorinţele noastre la fel cum avem nevoie de claritatea lucrurilor mărunte şi pragmatice care să ne dea sentimentul că nu suntem doar fiinţe agăţate în aer. Fără gândurile noastre ne-am rătăci în marea ce macină destinele celor ce nu-şi cunosc ţărmul, fără sentimentele noastre am rămâne nişte superbe exponate într-o vitrină luminată rece de neoanele singurătăţii, fără visurile noastre am păşi nesiguri spre următoarea clipă şi nu am învăţa niciodată ce este puterea, fără încrederea în fericirea noastră ne-am arăta lumii ca acei copaci ce şi-au pierdut rădăcinile şi se ofilesc în faţa provocărilor vieţii, fără zâmbetul nostru am fi un tablou pictat întotdeauna cu prea multe nuanţe de gri. Privesc pe fereastră cum ninge alb şi duios şi nu mai simt răceala şi însingurarea. Mi se pare că se scutură merii de floare, că e primăvară, că dacă aş ieşi desculţă afară, aş putea alerga zâmbind fără să mă mai tem că cerul înstelat se poate prăbuşi într-o clipă din cauza unui cuvânt rostit în grabă sau tocmai din cauza absenţei lui. Zbaterea între vis şi realitate este obositoare, mai bine dă-mi mâna şi hai să atingem fulgii de nea, să trăim şi noi senzaţia acestor forme unice care vin spre noi să ne amintească despre propria noastră unicitate!

De ce se întorc mereu valurile la ţărm? Ele au toată libertatea în larg şi multe alte valuri cu care să danseze, să se înalțe şi să devină atât de frumoase, încât să rămână de neuitat, precum marile poveşti de dragoste ale lumii. În larg soarele e mai aproape şi le atinge mai uşor umerii înspumaţi de bucurie, orizontul nu le mai înspăimântă atât de tare cu depărtarea lui, oamenii gălăgioşi şi neatenţi sunt undeva în spate şi nu le mai întristează cu poveştile lor greu de înţeles uneori. Au, în sfârşit, nesfârşirea în faţa lor şi în ele, aşa cum au visat pe când clipoceau la un capăt al mării anotimpuri de-a rândul. Aleargă, se bucură, se agită , trăiesc necunoscutul şi extazul... dar la un apus de soare ce curge duios amintirile le umplu sufletul cu gol. Atunci valurile se hotărăsc să se întoarcă acasă, vin grăbite şi de aceea nouă ni se pare că ele sunt furioase, dar acea zbatere nu e decât o declaraţie de dragoste, iar cântecul lor nu

este înţeles decât de cei care iubesc libertatea ca formă supremă de a se simți împliniţi când au un ţărm care să le primească mângâierea. Valurile sunt precum dorurile noastre omeneşti, uneori atât de nebune, încât li se pare că numai plecarea în lume le va aduce fericirea. Dar într-o seară de vară, pe acordurile unui pian, ele se întorc acolo unde au fost zămislite şi unde cineva le aşteaptă cu drag.

Dacă ploia ar vorbi, am fi ştiut demult că nimic nu se pierde când ne coborâm mângâierea spre cel drag, când stăm parcă în genunchi în faţa lui rugându-l să ne primească dăruirea. Dacă vântul ar povesti, am fi ştiut că îndrăzneala de a fi vijelioşi pentru a scoate adevărul la iveală nu este o insultă sau o slăbiciune şi astfel am fi fost mai bogaţi cu lipsa fricii de a ne avânta spre necunoscut. Dacă soarele ar vorbi, am fi ştiut că speranţa nu îmbătrânește niciodată, oricâţi nori ne-ar acoperi zilele sau gândurile şi am fi învăţat să avem răbdare ca negura să treacă. Tăcerile ne dor pentru că nu le înţelegem rostul, nu ştim de unde vin ele şi de ce ni se pare că aduc atâta răceală în nemişcarea lor. Dar în tăcere există înţelepciunea, liniştea, există contemplarea ploii, a vântului, a soarelui, a vieţii şi a legilor ei perfecte care nu ne sunt nici ascunse, nici inaccesibile. Eu sunt cea care te îndemn mereu să spui ceea ce trebuie spus, ca să nu laşi îndoiala sau neîncrederea să se nască din tăcere; dar tot eu sunt şi cea care te îndeamnă la tăcere uneori, la pauzele în care să redescoperi viața în tot ce te înconjoară.

“Mă învelesc de frig într-o speranţă…” Nichita Stănescu.Dorinţele noastre trebuie să fie ceva posibil de îndeplinit, chiar dacă va trebui să păşim pe vârfuri şi cu mare grijă. Ele trebuie să ne facă să simţim că suntem întregi, frumoşi, că nu trebuie să fim îngeri ca să putem zbura. Ele trebuie să ne imprime pe chip ceea ce s-a întipărit deja în sufletul nostru, chiar dacă numai ştiutorii pot citi şi traduce strălucirea din ochii noştri când iubim. Dorinţele noastre sunt promisiuni, dar sunt în acelaşi timp şi comoara noastră .Viaţa are simfonia ei, dar o simţim mereu alta, pentru că nouă ni se pare că am rămas aceiaşi. Fie că "vinovate" sunt gândurile noastre ori stările noastre ce urcă de la nefericire până la extaz şi într-o clipă pot coborî pe aceeaşi scară, fiinţa noastră arde şi se transformă. Nimic nu mai este ca ieri, de aici şi certitudinea că mâine nu va mai fi ca azi.Dorinţele ne fac să părem goi, să părem plini de nişte nevoi care, odată satisfăcute, pleacă dintre preocupările şi ţintele noastre. Dorinţele ne fac vulnerabili, ne fac să plătim scump şi să ne trezim cu alte dorinţe mai apoi, mai mari şi mai fără răbdare faţă de ritmul în care ne umplem viaţa cu împliniri. Speranţa este mai mare decât dorinţa, ea se întinde uneori chiar peste ani, nu doar peste nişte minute sau zile. Ceea ce avem de învăţat nu este despre a ne învinge sau a nega dorinţele, ci despre a le transforma într-un ideal, un ideal spre care să ne fie drag şi uşor să păşim și să fim nişte meşteri care zidesc cu gândul la eternitate, nu doar la o clipă.

În noi trăiesc o mie de insule, rămase neştiute şi nevăzute pentru cei de afară, adevărate sanctuare pentru clipele când aerul devine îngheţat de neîmplinire. Când eram copii, când trăiam în acea poveste cu mame-zâne alergam în braţele lor ca să ne alunge durerea din glas şi să ne pună soarele înapoi în palme, treceam fericiţi prin toate întâmplările fără să aşteptăm aprobarea cuiva pentru îndrăzneala noastră. Păşeam pe flori şi pe ape deopotrivă, dormeam în cuiburi de vulturi ori vizuini de vulpi şi inima noastră era caldă, era liniştită. Dar acum totul a devenit strâmt, nu mai avem unde să ne retragem pentru tăcere şi bucurie decât în noi înşine. Câţi ani sau poate câte vieţi ne trebuie ca să înţelegem că timpul nu fuge nicăieri, că noi suntem cei care trebuie să încercăm să-l atingem? Momentul potrivit nu este un calcul matematic, el nu depinde numai de cât de mult ne dorim noi ceva, ci şi de cât de pregătiţi suntem ca să trăim acel ceva. Uneori trebuie să şi plângem că să ajungem la el, să spălăm cu

plânsul nostru nişte spaime, nişte neîmpliniri trecute care construiesc în noi tipare de neîncredere. Alteori trebuie să ne înverşunăm și să înfruntăm nişte furtuni iscate de părerile altora, să tăiem nişte lacăte pe care le-am pus minţii sau inimii noastre sau să avem curajul să deschidem uşa pentru cineva sau ceva care încă ne este străin. Ca să se întâmple ceva în viaţa noastră, trebuie să fim prezenţi în ea şi să le dăm voie evenimentelor să devină ale noastre. Ninge, privesc fulgii obosiţi şi ei de atâta rostogolire fără rost în dimineaţa aceasta cu ochii somnoroși. E primăvară în calendar, este şi în suflete, mugurii îşi tipă naşterea, noi redescoperim dorinţa de a întineri odată cu timpul – oare de ce au venit ninsorile dintr-o dată? Ziua de azi seamănă cu noi, cei care uneori ajungem să ne manifestăm inexplicabil. Iubim şi nu ne putem bucura de fericire, pentru că se zbate în noi teama că-l vom pierde pe cel drag. Reuşim ceva extraordinar şi nu ne mulţumim cu atât, ci vrem altceva; suntem sănătoşi şi talentaţi, dar nu facem decât să privim trişti apusul de soare sperând prosteşte că mâine vom ajunge celebri fără să facem nimic. Avem totul şi ne simţim săraci, putem totul şi ne comportăm ca ologii, am putea şti totul, dar preferăm să rămânem ignoranţi la şcoala vieţii. Şi astfel rupem ritmul natural al bucuriei şi nefirescul cade peste noi precum zăpezile peste o primăvară. Când nu ne regăsim nici în ieri şi nici în mâine, înseamnă că am învăţat să trăim în clipa ce ne este dată acum. Toate evenimentele din viaţa noastră sunt sentimente şi stări, asta este ceea ce memorăm şi apoi retrăim sub formă de extaz, de nostalgie, de regret sau ca model pentru o nouă dorință. Nimic nu este continuu sau permanent, pentru că viaţa este tabloul misterios care foloseşte toate culorile.

Cum ar fi viaţa noastră fără încredere, fără speranţă, fără acel zâmbet ştrengăresc în colţul buzelor care să spună : nu-i nimic dacă ai făcut un pas înapoi, mâine vei face doi paşi înainte şi totul va fi bine! Ne grăbim şi forţăm uneori nişte situaţii, uităm că întotdeauna există un anotimp al recoltării care nu poate veni mai repede şi nici nu poate exista fără celelalte două anotimpuri - al semănatului şi al coacerii. Încrederea este o adevărată cheie, un cod ce deschide uşa posibilităţilor şi pavează drumul spre împlinire. Însă este o stăpână aspră, ea cere să ne supunem în întregime, nu acceptă jumătăţi de măsură. Recompensele ei sunt fără egal, dar nu pot fi măsurate de o minte împărţită şi întunecată de îndoieli. Ca să-i fim supuşi și în același timp să fim și mulțumiți de libertatea noastră ea așteaptă să mergem singuri pe cărare și cu inima deschisă. De aceea trebuie să înțelegem că toate sunt la locul lor, că ceilalţi sunt nişte călători, ca şi noi - călători care îşi doresc să nu fie răniţi, minţiţi, folosiţi şi apoi părăsiţi. E greu să avem încredere deplină în ceilalţi pentru că am fost învăţaţi să punem totul mai întâi la îndoială și apoi să ne zbatem să testăm şi să verificăm, să fim cu ochii în patru la fiecare gest sau cuvânt, să interpretăm până și bunăvoinţa cuiva drept interes şi minciună. Puţini aleg calea încrederii depline şi, deşi au parte de dezamăgiri ca şi cei care rămân rezervaţi, ei suferă totuşi mai puţin, pentru că nu sunt prinşi de zbuciumul întrebărilor şi îndoielilor nesfârşite. Cu toţii ajungem la un final, însă contează şi calea pe care mergem. Îndoielile arată clar lipsa noastră de încredere şi de credinţă, ele nu ne vor lăsa să ne bucurăm de frumuseţea călătoriei vieţii şi a relaţiilor cu oamenii pe care îi întâlnim, niciodată din întâmplare. Şi ceea ce este mai dureros este faptul că prin neîncrederea noastră îi lovim, îi descurajăm, îi îndepărtăm şi îi pierdem pe cei care ar fi vrut să fie aproape de noi, să se bucure cu noi, să fie fericiţi cu noi.

Din păcate, uneori iubirea ajunge să fie piatra noastră de gât, lanţurile de la picioare. Pentru că nu sesizăm diferenţa dintre dorinţă şi iubire, ajungem să-l copleşim pe celălalt cu cerinţele noastre, cu aşteptările noastre, de fapt, cu nevoile noastre. Dorinţa arată o nevoie, obiectul dorinţei devine astfel sursa satisfacţiei noastre şi, ca urmare, îi cerem celuilalt ceea ce ne dorim noi, nu ceea ce este el pregătit să ne dea sau ceea ce are el de dat. Dorinţa merge pe

principiul atracţiei obiectului dorit, îl manipulează dacă e nevoie, îl păcăleşte, îl minte, face orice ca să îl aibă. Cea care pleacă de la noi spre cel iubit pentru a se dărui, pentru a umple ceva, pentru a vindeca, pentru a aduce măcar liniştea este iubirea. Este o diferenţă uriaşă între cele două, de aici şi dezastrul când unul iubeşte iar celălalt doar doreşte.

Ne doare, dar nu când greşim, ci atunci când ne dăm seama că nu am fi vrut să greșim. Ne doare că am supărat sau rănit pe cineva, că am fost nedrepţi, că am fost prea grăbiţi în a emite o părere sau a-i pune o etichetă, că nu l-am ascultat şi nici nu i-am spus o vorbă de îmbărbătare, că ne-am înstrăinat sau l-am lăsat să se îndepărteze trist fără să schiţăm nici măcar un gest de părere de rău. Apoi ne doare când ne dăm seama că am greşit chiar şi faţă de noi înşine tolerând sau acceptând situaţii care nu aduceau nici zâmbetul pe chipul nostru, nici liniştea în suflet. Întotdeauna vine momentul când înţelegem că am depăşit nişte limite sau că nu am făcut suficient, dar toate sunt omeneşti, chiar dacă unele sunt ireversibile. Părerile de rău nu ar trebui să rămână nişte simple scuze, niște cuvinte rostite la repezeală pentru a părea condescendenți și bine educați, ci nişte aduceri aminte că ceea ce am înţeles deja din purtarea noastră îndoielnică din trecut nu trebuie repetat. Viaţa este o scară şi treptele ei sunt alunecoase uneori, sunt prea înalte alteori, dar niciodată atât de înalte încât să nu reuşim până la urmă să le urcăm.

Ce se întâmplă cu noi de ajungem să spunem că nu am avut de ales ? Întotdeauna avem de ales şi chiar şi a nu alege ceva anume tot alegere este, pentru că ea va produce nişte efecte. Ni-i teamă de consecinţe, de părerea celorlalţi, ni-i teamă că vom suferi. Dar de câte ori nu suferim noi oare tocmai pentru că am aşteptat prea mult până să ne hotărâm? De o decizie a noastră depind şi ceilalţi, nu numai noi; suntem conectaţi unii cu alţii atât de subtil, încât viaţa tuturor va arăta într-un fel sau altul în funcţie de acea alegere. O decizie este o clipă, uneori este cea mai lungă şi mai apăsătoare clipă, dar cum ar arăta viaţa noastră dacă am trăi parcă la întâmplare? Alegerile pe care le facem în viață seamănă cu o bibliotecă imensă, fiecare dintre ele este o carte de pe raft şi îşi aşteaptă rândul să fie citită de cineva. Nu vom reuşi într-o singură viaţă să citim toate cărţile sau să le înţelegem pe toate, tot aşa cum nu vom reuşi să trecem prin toate situaţiile posibile şi să le înţelegem corect. Nu ne vor plăcea toate , dar nu avem de unde să ştim până nu încercăm. Și așa cum nu putem citi două cărţi în acelaşi timp, tot aşa nu putem să alegem să trăim simultan mai multe ipostaze pentru aceeaşi situaţie. Suntem cu toţii conştienţi că binele şi răul sunt doar nişte extreme, dar nu sunt singurele variante ale unui mod de viață. Între ele există o infinitate de alte posibilităţi, aşa cum între alb şi negru există infinite nuanţe ale tuturor culorilor din lume şi fiecare are ceva important să ne arate. Teama de a nu greşi ne aduce teama de a încerca ceva nou, numai curajul de a încerca ne aduce întotdeauna înţelegere şi putere, pentru că nu vom mai simţi ezitarea în fața necunoscutului. "Ar trebui să rămân sau ar trebui să plec? Ar trebui să fiu actorul sau ar trebui să rămân în continuare spectatorul? " Întrebările de acest gen ne tulbură cel mai adesea și cel mai profund. Ajungem la intersecţii ale vieţii în fiecare zi şi nu putem sta prea mult pe gânduri, pentru că i-am bloca pe ceilalţi. Ajungem la sensul giratoriu al vieții şi din nou ne pierdem cu firea ; unii ne apostrofează, alţii ne aşteaptă câteva clipe cu înţelegere, însă, oricât de greu ne-ar fi, tot trebuie să ne decidem încotro vrem să mergem. Ne plângem că alegerile în viaţă sunt greu de făcut, dar asta numai până când viaţa ne aduce pe un drum cu sens unic. Abia atunci simţim câtă libertate aveam în dreptul nostru de a decide, de a încerca, de a gusta câte puţin din fiecare variantă.

De la un capăt la celălalt al nopţii visele păşesc fără odihnă. Se rotesc o vreme deasupra pleoapelor noastre închise şi apoi ne deschid porţile către alte clipe, nebănuite sau poate dorite

în cele mai secrete colţuri ale fiinţei noastre. Ele sunt cele care ne zâmbesc în somn şi ne povestesc despre ceea ce încă nu am fost sau nu am crezut că am putea deveni, ele ne îndeamnă să scriem poeme de dragoste pe o fereastră îngheţată sau pe o frunză ce valsează în aer, ele ne aplaudă când deschidem uşi ce păreau zidite sau când punem dorul înapoi în sufletul cuiva sărăcit de atâta zădărnicie. Ele vor să ne ridice din tremurul gândului că nu vom ajunge acolo unde se naşte iubirea, acolo unde se naşte ploaia caldă ce ne-ar mângâia trupul, acolo unde se naşte o lume nouă în care am avea alt rol de jucat şi alte bucurii cu care să dansăm. Dar gândul nostru temător rămâne încăpăţânat în teama că suntem mereu cu un pas în urma împlinirii. Când suntem trişti, nici visele nu mai cântă, ele nu se mai pot ridica până acolo unde ar putea găsi un leac pentru clătinarea din mersul nostru, din gândul şi din dorinţa noastră. Tristeţea este molipsitoare, în tristeţea noastră uităm că şi bucuria este molipsitoare şi astfel visele stau şi ne privesc în noapte, dar nu îndrăznesc să ne intre pe sub pleoape.

Iluzia este legată de ceva ce nu poate deveni realitate cu ușurință pe când visul, hrănit cu speranţă şi încredere, se roteşte în jurul a ceva ce doar întârzie să devină realitate, dar e posibil să se producă în orice moment. Iluzia aparţine celor ce refuză să accepte realitatea aşa cum este, visul ( dorinţa) este copilul conceput deja, creat din observaţii şi sentimente, din cântărirea îndelungă şi sinceră a noţiunii de "potrivit" şi "posibil" pentru noi. Bineînţeles că e greu să trasăm o graniţă între cele două, ele seamănă atât de mult, încât ne putem pierde în propriile noastre proiecţii dacă nu avem nişte convingeri, nişte repere de viaţă. Poate de aceea am ajuns să ne fie teamă să visăm, să ne dorim, să facem un pas. Ne e teamă că ne vom trezi când deja am trecut de linia de unde ne-am mai putea întoarce la noi înşine. Teama ucide curajul de a încerca, dar fără încercări vom rămâne nişte infirmi, nişte suflete chinuite de întrebarea : cum ar fi fost dacă ar fi fost? Când îi întâlniţi pe cei care vă povestesc despre această întrebare, nu râdeţi de ei ca de nişte nebuni, mai bine gândiţi-vă: nu cumva ei sunt cei care au avut curajul să păşească în necunoscut şi s-au întors de acolo învingători? Nu ne hrănim cu vise, spun unii, dar spre ce anume am alerga, pentru ce ne-am strădui şi chiar lupta, cu ce ne-am tămădui rănile lăsate de neîmpliniri dacă nu am avea un vis cu care să ne construim o stație terminus cu flori în pridvor? Nu contează că este vorba de dragoste sau de profesie sau de înţelegerea noastră, fără visuri îndrăzneţe nu vom avea împliniri deosebite.

Să fi uitat noi oare cum arată normalitatea vieţii? Să fi încorporat în noi atâta dezamăgire încât să ne fie greu să mai credem şi să mai sperăm? Cel mai adesea aud vorbindu-se despre teamă, teamă de orice. La început ne e teamă că vom rămâne singuri şi de aceea ne aruncăm în prima întâmplare. Apoi ne este teamă că nu suntem lângă omul potrivit şi devenim posesivi şi suspicioşi până la a-l otrăvi pe celălalt. Ni se spune că suntem iubiţi şi doriţi, dar, în loc să ne bucurăm, naştem o sumedenie de întrebări şi îndoieli asupra motivului pentru care cineva ar face tot ce poate ca să-şi împartă clipele cu noi. Ne e teamă şi de ceea ce simţim, ne e teamă să ne predăm unui sentiment, unei dorinţe, unui gând. Ne temem de soare că ne afectează pielea, ne temem de ploi că sunt acide, ne temem de mâncare că este poluată, parcă ne temem să mai trăim. Teama ne face întotdeauna mai mici şi mai puţin decât am putea fi în realitate, teama ne închide şi ne blochează. Suntem bolnavi de propria noastră teamă că nu vom ajunge unde şi cum ne-am dorit. Și astfel cercul se strânge tot mai mult în jurul nostru. Căderile adevărate sunt cele în noi înşine; abia atunci știm că iubim, că ne este dor, că vrem să ne ridicăm în ochii cuiva, că vrem să atingem ce nu am îndrăznit încă. Ele sunt tăcerea din care se naşte curajul de a spune acele cuvinte care să arunce poduri de flori între noi.Nimic nu este cum pare şi totul este în devenire. Sentimentele noastre dau măsura realităţii noastre, de la ele ar trebui să începem când pornim spre o nouă dorinţă sau o nouă speranţă. Dacă am reuşi să ne eliberăm de îndoială, cărările spre împlinire ar fi mult mai sigure şi mai

colorate, iar sufletul nostru nu ar mai fi împărţit în atâtea cămăruţe întunecate şi speriate. Ne definim şi ne desăvârşim prin ceilalţi, ei sunt bucăţi de infinit ca şi noi și încearcă să cuprindă bucuria şi zbuciumul vieţii în nişte clipe. Fără mâinile ce se ating şi se strâng parcă cu disperarea de a nu mai fi separaţi de cineva vreodată am rămâne plutitori în propriul nostru orizont fără dorinţa şi fără curiozitatea de a afla ce este dincolo. Poate că niciodată nu am simţit atât de profund ca acum nevoia de linişte. Viaţa noastră nu mai curge, ea merge în salturi și dorințele ni se schimbă fără să ne dăm seama. Când suntem la un pas de împlinire ne cuprinde teama că nu vom rezista alegerii făcute, noaptea nu mai este blândă, ci ne bombardează cu vise sau cu gânduri care ne alungă somnul. Am obosit să nu înţelegem ce se întâmplă cu noi, am da orice să readucem în ființa noastră liniştea interioară, speranţa, încrederea. Nici nu mai ştim încotro să pornim ca să le găsim, pentru că totul este înghesuit, învălmăşit, totul țipă în jurul nostru. Viaţa şi lumea exterioară ne-au furat pacea sufletului - aşa spun cei mai mulţi dintre noi. Dar adevărul arată cu totul altfel: viaţa noastră, corpul , mintea , voinţa , stările şi atitudinile noastre au în spatele lor nişte emoţii care iau atâtea forme şi se prezintă în atâtea feluri, că nici nu bănuim că larma din afara noastră, pe care o resimţim ca pe un atac sau ca pe o piedică , este de fapt imaginea în oglindă a unor furtuni emoţionale din interiorul nostru. Nu vom găsi pacea şi normalitatea vieţii noastre până nu vom face linişte în noi înşine mai întâi, până nu ne vom ierta şi împăca cu noi, până nu ne vom iubi şi preţui, până nu vom avea din nou încredere în noi, până nu ne vom opri din vârtejul acesta să ne răspundem cinstit la nişte întrebări. Ce este în interior, aceea se manifestă şi în exterior.

Suntem atât de frumoşi când suntem fericiţi, dar cine poate da toate definiţiile fericirii? Uneori e suficient un mesaj, un gest, o floare, o şoaptă, o invitaţie, un început. Alteori este vorba despre împliniri, despre succes, sănătate, siguranţă sau despre un câştig material. Motivele sunt infinite, căile sunt minunate, iar starea de fericire este fără definiţie, pentru că este imposibil să reuşim să facem toate combinaţiile de cuvinte, de culori, de sunete şi de emoţii pentru a o reda cât mai aproape de ceea ce simţim. De aceea este mai uşor s-o trăim pur şi simplu când o avem lângă noi. Între DA şi NU se nasc atâtea întrebări, atâtea îndoieli, atâtea dorinţe şi atâtea aşteptări, de aceea, de cele mai multe ori, riscăm să nu cuprindem între ele decât o lungă şi apăsătoare trecere a timpului. Când două mâini se ating şi-şi simt căldura, când două priviri se suprapun şi-şi citesc răspunsurile, acestă distanță dispare ca prin minune. Şi-atunci zâmbim uimiţi de cât de uşor e să fim eroii din poveştile cu miracole. Am trăit de atâtea ori asta, de ce ne este aşa de greu s-o credem din nou?

A văzut cineva vreodată chipul dorului? Nu. Şi totuşi îl recunoaştem atât de uşor când se cuibăreşte în viaţa noastră, uneori strigând dureros să ne trezim, alteori doar rugându-ne să nu-l mai închidem în clipele noastre goale şi triste. Toate câte ne ating sufletul vin din nesfârşire, din înalt, din dorinţa de a fi mai sus decât mediocritatea prin care ne strecurăm zi de zi ca să nu ne rătăcim de noi înşine. Ele ne învaţă să iubim libertatea şi zborul, dar ca să ajungem la ele trebuie să iubim mai întâi de toate adevărul. A nu recunoaşte că ne este dor e o minciună, o încercare nereuşită de a desena un surâs peste secunda în care plânsul stă să izbucnească.

Nu-i cereţi niciodată celuilalt să fie ca voi, să fie copia voastră, pentru că, oricât de mult v-ar iubi, el nu va putea să facă asta pentru voi. Nu-i cereţi să fie mai mult ori mai puţin decât este în acea clipă, pentru că oricât s-ar strădui, nu va putea fi decât el însuşi. Viaţa este o chestiune personală, scopul iubirii nu este să ne înveţe să renunţăm sau să cerem, să distrugem sau să posedăm, ci să ne completeze, să ne finiseze, să ne ridice sufleteşte până la cer.

Transformările vin de la sine, tot aşa cum a venit şi îndrăgostirea, cum a venit și uitarea, noi nu trebuie decât să fim prezenţi în vieţile noastre şi în iubirile noastre. Şi aşa cum nu cerem în numele iubirii, tot la fel să nu permitem nici altora să ne ceară ceea ce nu avem de dat şi ceea ce nu suntem în acel moment. Marii înţelepţi au spus întotdeauna că nimeni nu ne poate face rău decât în măsura în care noi îi permitem s-o facă.

"Te iubesc până la soare!" spun uneori oamenii. Dar ştie oare cineva câte clipe de îndoială vor sta printre clipele de fericire până vom învăţa încrederea, câte lacrimi vor fi strivite sub pleoape ca să învăţăm să mergem mai departe, câte întrebări ne vor înţepa liniştea şi câte răspunsuri ne vor răsturna povestea visată până să putem ajunge la soare? Cu siguranţă nu ştim şi acesta este norocul nostru, toate vor veni pe rând şi pe toate la vom înţelege cu timpul. Ne vom tot amesteca aluaturile până când, împreună, ţinându-ne strâns de mână, ne vom preface într-un aliaj atât de puternic, încât apropierea de soare nu ne va mai putea distruge, doar ne va adăuga strălucire. E un drum lung, uneori este obositor, alteori patinăm graţios printre bucurii, dar nu avem altă cale ca să ne simţim împliniţi. Nu există garanţii pentru nimic aici pe Pământ, nu există hărţi precise sau unice spre fericire, dar există posibilităţile din care să alegem la nesfârşit. Nimeni, în afară de noi, nu ne blochează drumul, nimeni nu ne obligă să rămânem într-un loc rece şi întunecat, nimeni nu ne cere să suferim. Dar toate acestea nu le ştim, le descoperim treptat în zilele şi nopţile de dragoste sau de singurătate, de linişte sau de dor sfâşietor în drumul nostru către soare.

Dragostea nu este singurul sentiment care uneşte un bărbat şi o femeie. De fapt, ea îi aduce împreună şi îi uneşte la început, pentru că dragostea înseamnă dorinţă , pasiune, plăcere, ea este zgomotoasă, demonstrativă, competitivă, nu-i place să rămână nevăzută. Ura îi uneşte la fel de puternic pe aceștia, prin resentimente şi dorinţa de răzbunare. Şi nevoia uneşte oamenii şi uneori îi face mai blânzi, îi apropie tocmai prin înţelegerea suferinţei celuilalt, dar, din teamă că nu vor avea destul din ceea ce își doresc, nevoia îi poate transforma pe oameni în rivali. Singura care trăieşte în linişte şi echilibru, născând compasiunea şi reciprocitatea, este iubirea. Ea nu simte nevoia de a se impune, de a înlănţui pe cineva, de a se lupta pentru ceva, pentru că ea ştie că există destul din toate câte le dorim sau avem nevoie pentru a fi împliniţi. Dar până la iubire este cale lungă, de multe ori nu vom reuşi să facem diferenţa dintre ea şi dragoste, dintre ea şi ură sau dintre ea şi nevoie. Spunem că iubim, o spunem cu uşurinţă şi cu grabă şi nu ştim câte vise aprindem în sufletul cuiva cu aceste cuvinte. Şi nu ştim nici cum mor acele vise când tot ce putem dărui sunt nişte focuri de artificii, dar nu luna de pe cer.

Dacă ne îndrăgostim pentru că cineva ne face să râdem, ce se va întâmpla atunci când nu ni se va mai părea amuzant? Dacă ne îndrăgostim din cauză că cineva este frumos, ce se va întâmpla când frumuseţea lui va păli? Dacă ne îndrăgostim pentru că cineva ne poate oferi totul, ce se va întâmpla atunci când el nu o va mai putea face? Dragostea sfidează orice motivaţie. Dragostea este aşteptare, iar aşteptarea ne aduce nelinişte. Ne temem că vântul va ajunge înaintea noastră cu atingerea, ploaia cu mângâierea, ninsoarea cu duioşia, soarele cu căldura. Ne temem că cineva va ajunge înaintea noastră ca să dăruiască toate câte am vrea ca noi să le dăruim. Am da orele înainte când suntem departe, am opri ceasul în loc când suntem împreună. Este atât de greu să rămânem în clipa în care suntem, încât ni se pare că nu facem destul pentru fericirea noastră . Dar va veni o vreme când o clipă împreună cu cineva drag va fi mai adâncă decât marea şi mai liniştitoare decât toate promisiunile lumii.

Am vrea să ştim cine e, cum e, când va veni... Încercăm să ne citim norocul în stele şi în flori de liliac, am fi în stare să întrebăm până şi munţii dacă nu l-au văzut/ nu au văzut-o trecând pe

acolo. Dar toate tac şi ne lasă singuri ca să ne putem auzi inima. Acolo se află răspunsul întotdeauna.Cred că iubirea s-a născut într-o duminică, într-o zi cu soare, cu linişte şi sigur era o zi de primăvară. Iubirii nu îi place graba, căci ea trebuie să crească şi să înflorească. Nu-i place agitaţia, pentru că ea trebuie să se exprime liber şi sub toate formele. Nu-i place rivalitatea, căci ea vine să unească suflete, nu să le dezbine. Iubirii nu-i place întunericul, ea nu s-a născut să domine, să manipuleze, să rănească sau să distrugă pe cineva. Sigur iubirea s-a născut într-o zi de sărbătoare, de aceea suntem atât de frumoşi când iubim.

Dacă vom prinde de mână pe cineva doar ca să nu ne mai simţim singuri, dacă ne dorim pe cineva în viaţa noastră doar ca să ne umple golurile, dacă spunem că iubim doar pentru că nu mai ştim încotro să mergem, dacă alegem pe cineva doar pentru a ne vindeca nişte răni mai vechi, înseamnă că ne minţim, că ne amăgim, înseamnă că suntem deja pe acea cărare care duce la dezamăgire. Fiecare are singurătatea lui, are golul şi dezorientarea lui, la ce bun să le punem la un loc şi să facem din ele ceva şi mai greu de suportat? O relaţie este ca o construcţie nouă, trebuie să depunem efort şi să avem răbdare cu celălalt. Ca orice construcţie, o relaţie trebuie să aibă o schiţă, dar şi nişte resurse, e nevoie de oameni care ştiu ce au de făcut, dar să o facă responsabil și fără să se plângă de vremea rea ce se abate uneori peste ei. Scopul oricărei relaţii nu este să găsim pe cineva identic cu noi, ci pe acela cu care să formăm o echipă. Dragostea nu este suficientă, ea exprimă o dorinţă, o atracţie, dar până la a-l iubi pe celălalt trebuie să învăţăm mai întâi să-l înţelegem şi să-l vedem cât este de minunat aşa cum este el.Și dacă tot vrem să înlănţuim pe cineva din dragoste, atunci hai să-l înlănţuim cu braţele, să-l ţinem strâns lângă noi până când liniştea e din nou în suflete şi printre gânduri. Să-l lăsăm să respire liber întotdeauna, astfel încât să nu simtă nevoia de a pleca de lângă noi de frică să nu se sufoce. Prea multă dragoste şi prea multă dorinţă de a-l avea numai al nostru îl poate îndepărta de lângă noi, pentru că i se va părea că s-a pierdut pe sine, că şi-a pierdut libertatea de a avea dorinţe noi, şanse noi, gânduri noi. Cel pe care îl iubim nu este "al nostru”, ci alături de noi. Hai să învățăm să adormim îmbrăţişaţi, ca să-i transmitem universului mesajul că iubirea adevărată nu poate fi desfăcută de nimeni şi de nimic.

Ştie cineva secunda când se va îndrăgosti, când va urî, când va îndrăzni să se ridice mai sus de însăşi gândul ce l-a făcut să îşi dorească să zboare? Ştie cineva secunda când îşi va zmulge aripile cu disperare şi se va întinde pe pământ ca să nu se piardă lacrimile lui, ci să ude cu ele rădăcina unui nou vis? Suntem ai clipei şi tot ce se petrece cu noi îşi lasă amprenta şi apoi pleacă mai departe. Ne trăim emoţiile cu intensitate, dar fără să le putem încadra cu precizie într-o formulă, pentru că ele sunt ale sufletului. Ele nu pot fi decât descrise, dar şi asta este dificil, pentru că fiecare are propriile lui culori cu care îşi desenează stările. De aceea încă se scriu poezii, se compun cântece, de aceea ele sunt mereu noi, mereu potrivite, deşi vorbesc despre aceleaşi emoţii pe care le-am trăit şi altădată. Sufletul nostru este ca un caleidoscop, fiecare nouă atingere a iubirii, fiecare răcoare ce vine din absenţa ei schimbă total panorama. Suntem nişte copii care se joacă cu acest caleidoscop şi nu ne plictisim, imaginile sunt unice şi noi vrem să admirăm cât mai multe dintre ele. De aceea nu există o singură iubire în viaţă, ci una ( sau mai multe ) care ne încântă şi ne bucură mai mult decât celelalte. Nu există o singură tristeţe în viaţă, ci una ( sau mai multe ) care ne închide în noi mai adânc şi mai dureros, dar asta numai până când ne aducem aminte că ne este dor de plutire. Şi atunci ne ridicăm şi iubim din nou. O clipă este uneori cât o viaţă.

Nu vă întrebaţi niciodată inima de ce iubeşte pe cineva, şi nu pe altcineva! Iubirea nu ştie nimic despre nume, timp, motive sau judecaţi de valoare, pentru că ea nu e îngrădită de ele şi

nici nu se naşte la întâmplare. Dar putem iubi pe oricine, putem iubi doar pentru că el/ea ne iubeşte, putem sta alături de cineva doar ca să nu ne mai însoţim de propria noastră singurătate? Bineînţeles că putem, alegerea este a noastră şi de aceea este în regulă să facem şi aşa, însă mă întreb: cât timp ne va trebui până să simţim că suntem străini în propria noastră viaţa? Iubirea nu este raţională, e adevărat, dar există "legile" ei care ne cer să învăţăm că ea este un echilibru, o împărtăşire, un puzzle în care piesele trebuie să se potrivească, altfel jocul nu are niciun farmec şi niciun viitor. Iubirea nu poate fi atinsă, pentru că e lăsat de la Dumnezeu ca ea să ne atingă pe noi. Nu putem s-o cumpărăm, s-o răpim, s-o forţăm, s-o închidem în colivii ca să n-o pierdem, pentru că rostul ei este să ne elibereze de constrângerile şi temerile noastre. Ne străduim ca nişte copii neştiutori s-o definim, dar iubirea ne iartă şi se cuibăreşte zâmbind în noi acoperind goluri şi ţinându-ne de cald atunci când nu mai ştim în ce să credem. Şi când devenim rotunzi de înţelegere şi arşi de dorinţă, tot ea e cea care ne sărută pleoapele încărcate de vise şi ne ţine de mână ca să pornim la drum din nou. Şi asta nu o face într-o anumită zi, ci în fiecare din zilele vieţii noastre.

Când nu iubim până la capăt, e ca şi cum nu am iubit deloc. Jumătăţile de drum sunt precum jumătăţile de măsură, niciodată nu vom avea o imagine întreagă, o părere completă, iar cât despre adevăr, el va rămâne doar o schiţă. Ne străduim atât de mult să cunoaştem pe cineva ca să-l putem iubi şi nu înţelegem de ce avem surprize uneori, de ce avem sentimentul că nu reuşim. Răspunsul este simplu, numai că el este diferit de ceea ce credem şi ceea ce facem noi de obicei. Ca să cunoaştem pe cineva trebuie mai întâi să-l iubim, să ajungem să-i auzim până şi gândurile nerostite, să ajungem atât de aproape de esenţa fiinţei lui, încât să-l putem desena din amintire, să putem povesti despre el, să ştim când ne cheamă, dar şi când îşi doreşte să rămână în linişte cu preocupările lui dragi. Abia atunci îl vom cunoaşte şi abia atunci îl vom iubi cu adevărat. Nimeni nu poate fi aşa cum am vrea noi să fie, pentru că fiecare simte că este important să fie așa cum este el . Oricâte schimbări am face de dragul cuiva, dacă nu există acea "potrivire" necesară, nu vom ajunge decât la dezamăgire, învinuind în mod eronat celălalt suflet. Nu vă dispreţuiţi soţii, prietenii, iubiţii! Voi i-aţi ales, voi i-aţi adus în viaţa voastră! Voi aveaţi nevoie de ceea ce sunt ei, de ceea ce au ei de dăruit, de ceea ce pot ei să transforme în voi! Dacă azi niciunul dintre aceste motive ( scopuri ) nu vă mai ajută, doar mulţumiţi-le şi spuneţi-le duios - la revedere! Poate că nici lor nu le-a fost întotdeauna uşor alături de voi, dar nu puteau să vă dea mai mult decât erau. Poate că ei ar fi vrut să ajungă în altă parte şi dorinţa voastră i-a atras şi i-a întors din drum. Nimeni nu va şti unde i-ar fi dus acel drum, dar asta nu mai contează acum, ei au renunţat de mult la el ca să fie cu voi. Iubiţi-vă alegerile, fiţi recunoscători, fiţi înţelepţi şi amintiţi-vă că nimic nu este o întâmplare! “Oamenii se întâlnesc pe baza asemănărilor şi se dezvoltă pe baza diferenţelor”, spunea Virginia Satir. Ar mai putea crede cineva dintre noi în întâmplare sau ar putea spune cineva că fiecare întâlnire din viaţa sa a fost fără însemnătate? Suntem un roi de fluturi multicolori care-şi ating sufletele cu fiecare gând, cu fiecare dorinţă, cu fiecare dăruire a sufletului, cu fiecare lacrimă . Chiar şi atunci când nu mai suntem aproape unii de alții, rămân amintirile şi ele ne povestesc despre bucăţi de drum pe care le-am parcurs împreună, ele ne reamintesc că nu suntem un simplu nume, ci o adevărată lume ce se naşte şi trăieşte datorită celorlalţi.

Am vrea să fim mai frumoşi, ni se pare că nu este destulă frumuseţe în noi şi începem un drum anevoios de efort şi renunţări, ne ridicăm ştacheta mereu mai sus, obosim de aşteptare, cădem în renunţare pentru nişte clipe şi apoi o luăm de la început, alergăm spre un punct pe care nici noi înşine nu-l cunoaştem bine şi nu mai ştim când ar trebui să ne oprim. Şi într-o zi

cineva se îndrăgosteşte de noi şi ne spune că suntem cei mai frumoşi. Abia atunci înţelegem că aşa am fost întotdeauna, dar nu a existat întotdeauna cineva care să ne-o spună .Ni s-au dat braţele ca să le întindem unii spre alţii, ca să ştim că prin atingere dăruim o parte din noi înşine celui îmbrăţişat. Ni s-au dat ochii rotunzi ca să ştim că uimirea în faţa unui ghiocel sau a unui chip ce ne devine drag înseamnă iubire, viaţă şi putere. Ni s-au dat sentimentele ca să ştim că totul are o unitate de măsură şi că totul trece prin suflet. Un singur gând nu poate cuprinde toate întrebările ce aleargă prin mintea noastră, de aceea gândurile se nasc la nesfârşit şi-şi căută răspunsul sau o altă întrebare. O singură iubire nu poate cuprinde toată dorinţa sufletului de a se dărui, toată dorinţa noastră de a fi iubiţi, de aceea trăim o stare de iubire ce se renaşte din ea însăşi când se împarte. Nimic nu ne lipseşte ca să ştim cine suntem şi cine putem deveni. Soarele toarnă esenţa vieţii în noi şi nu ne cere niciodată ceva în schimb, poate doar un zâmbet de mulţumire în această dimineaţă.

Ce s-ar întâmpla dacă s-ar împlini toate dorinţele noastre dintr-o dată? Am fi fericiţi, aşa suntem tentaţi să spunem, nu-i așa? Bineînţeles că am fi fericiţi, dar la un moment dat ne-am plictisi, am simţi că nu mai este nimic de încercat sau de cucerit sau de făcut. Nici nu ne dăm seama cât bine ne aduce emoţia aşteptării - abia atunci suntem creativi şi activi, căutam soluţii, trăim ceea ce se numeşte "drumul spre desăvârşire" şi poate numai atunci suntem cu adevărat vii. Ceea ce ne însufleţeşte şi ne face fericiţi nu este numai împlinirea, ci şi călătoria către ea. Dar nimeni, în afară de noi, nu ne poate transforma propria noastră lume în una mai bună. Căderile sunt omeneşti, ridicările din neputință sunt magice, aflarea adevăratului nostru drum e marea realizare.

Lacrimile noastre ascund adevărate lumi în transparenţa lor. Unele se nasc precum perlele, din durerea de a fi răniţi şi de a nu putea face altceva cu acea durere decât să o transformăm în ceva preţios, ceva de valoare pentru noi. Altele se nasc precum zorii, din bucuria că lumina a biruit încă o dată asupra fricii noastre sau asupra îndoielii noastre. Câteodată lacrimile de bucurie le îmbrăţişează pe cele de durere şi atunci ochii noştri înrouraţi devin mai mari şi mai încăpători pentru ceea ce există. Priviţi-vă lacrimile şi învăţaţi să le înţelegeţi mesajul, ele nu vă cer nimic, ele vă dau un semn că sunteţi în legătură directă cu ceea ce simţiţi, cu ceea ce aveţi sau ceea ce vă lipseşte. Nu le ştergeţi grăbiţi de parcă aţi fi murdăriţi de ceva, ci lăsaţi-le să-şi urmeze drumul lor pe obraz până la capăt, până când înţelegerea voastră le va usca precum usucă soarele picăturile de ploaie.Suferinţa este cea mai bună şi mai scurtă cale de a afla ce anume nu suntem sau nu avem încă în viaţa noastră, ce anume ar trebui să adăugăm ca să nu mai existe goluri sau întreruperi în starea de fericire. Suferinţa ne trezeşte din amorţirea cu care trăim uneori zile şi nopţi la rând fără să mai visăm la ceva nou, la ceva măreţ, la ceva ce nu am fost, dar am vrea să fim. Nu vorbesc despre suferinţele născute din boli, deşi acelea ne povestesc despre nevoia corpului de a fi îngrijit mai mult, de a fi iubit mai mult. Nu vorbesc despre suferinţele născute din sărăcie şi umilinţe, deşi ele ne arată că este timpul să ieşim dintr-o situaţie care nu ne reprezintă şi nici nu ne face bine. Nu vorbesc despre suferinţa de a pierde pe cineva drag, deşi ea ne este dată ca să înțelegem cum să ne construim visuri noi. Eu vorbesc despre suferinţa ca prieten al nostru căruia îi pasă de spaima şi căderea noastră, care vrea să ne ajute să trecem peste ele, care vrea să ne vadă cum ne întoarcem zâmbind spre bucurie şi împlinire. Suferinţa nu este decât un indicator, în rest de noi depinde ce facem cu semnalele transmise de ea de fiecare dată când ne îndepărtăm prea mult de starea noastră naturală - fericirea. Dacă azi suferi, caută în căsuţa poştală să vezi ce mesaj ţi-a lăsat ea! Textul meu invită la o reflecție nu asupra suferinței , ci a rolului ei de transmițător de semnale. Suferința – prieten sau dușman? Nimeni nu contestă ororile cu care se confruntă umanitatea, dar ele au cauze și, ca urmare, există și responsabili pentru acestea. Dar acei care sunt responsabili suntem cu toții.

Lipsa noastră de reacție în fața deciziilor care ne afectează viața ( indiferent că este decizia altora sau a noastră), investirea cu putere de decizie a unor persoane care vădesc porniri egoiste și extremiste, învinuirea permanentă a altora, plasarea noastră în rolul de victimă și multe alte atitudini nu ne vor ajuta niciodată să eradicăm suferința. Este nevoie de implicare, de asumare. Suferința există, este reală, dar ea se cere înțeleasă înainte de a fi transformată în stările de echilibru ( fericirea este un echilibru, nu o stare euforică) și în fața ei nu trebuie să rămânem pasivi. Ea ne dă niște semnale. Ce vom face cu semnalele prietenoase pe care ni le dă suferința este alegerea noastră. Nu cred că prin negare sau lamentare putem scăpa de ceea ce ne amenință. Hitler sau oricare alt conducător nu ar fi putut , de unul singur, să provoace așa un dezastru; întotdeauna există susținători și aceia sunt oameni ca și noi. dar ce îi face pe ei să fie călăii? Ce ne face pe noi să alegem să rămânem la nesfârșit niște victime? Iată întrebările pe care le-aș dori analizate mai pe larg! Dacă nu avem curaj să vorbim despre noi ca participanți la tot ce se petrece în viața noastră, nu vom ajunge să ne cunoaștem și nici să schimbăm ceea ce nu ne face fericiți. Suferința este prietenul nostru, nu ar trebui să fugim de ea sau să ne tot lamentăm. Mai bine am deschide ochii mari și ne-am uita bine de unde vine ea, despre ce vorbește ea. Suferința vorbește! Ne spune că nu suntem pe calea bună pentru noi, ne spune ce lipsește, ne înghesuie să căutăm o cale de ieșire, oare asta nu e o mână de ajutor? Și da, prin suferință evoluăm, dar trebuie să reținem că suferința nu este o pedeapsă, ea are legătură numai cu alegerile noastre. Corectarea acestora prin înțelegerea motivelor pentru care a apărut suferința- adică conștientizarea responsabilității noastre pentru deciziile noastre - ne ajută enorm în procesul devenirii

La vârsta noastră spunem de multe ori că dacă am da timpul înapoi, am şti mai bine cum să alegem şi cum să ne trăim alegerile făcute. Spunem că am fi cu siguranţă mai fericiţi, mai bogaţi, mai sănătoşi, mai isteţi, mai mulţumiţi de viaţa noastră. Așa să fie oare? Hai să fim sinceri şi să recunoaştem că nu ştim sigur cum ar fi fost dacă ne căsătoream cu altcineva, dacă ne alegeam o altă meserie, dacă în loc de mai mulţi copii ne-am fi oprit la unul , dacă în loc să locuim cu părinţii noştri am fi avut curajul să rămânem singuri cu grijile și cu dragostea noastră ( şi invers ). Bineînţeles că ar fi fost altfel, dar nu în sensul că ar fi fost numaidecât mai bine, asta nu avem de unde s-o știm. Ni se pare nedrept că trebuie să suportăm o viaţă întreagă responsabilitatea alegerilor făcute, deşi recunoaştem că avem un destin și că el nu este întotdeauna pe placul nostru. De fapt, noi nu regretăm evenimentele trecute, ci felul cum nu le-am trăit, cum nu le-am simţit, cum nu ne-am bucurat de ceea ce ne-a adus fiecare clipă la vremea ei, că nu ne-am folosit toate posibilităţile şi nu am făcut toate schimbările pe care le-am fi putut face. Ne-am obişnuit să negăm ceea ce nu ne place în viaţa noastră. Ne prefacem că am uitat nedreptăţi şi că i-am iertat pe cei care ne-au lovit, spunem că am reuşit să trecem cu bine peste amărăciune, că suntem pregătiţi pentru o nouă călătorie spre iubire sau spre orice altceva. Negăm din teamă, din orgoliu, de ruşine, din neştiinţă, din multe alte motive, toate omeneşti. Dar niciodată nu dispare ceea ce negăm, ceea ce nu am înţeles în întregime despre motivele din spatele acţiunilor noastre (sau a lipsei noastre de acţiune uneori). Există oameni care ne aduc în dar răspunsuri la nişte întrebări sau îndoieli ce ne frământau de multă vreme şi darul lor este scump, ei sunt cei care ne scot din impas, care ne deblochează drumul. Dar există şi oameni care vin la noi tocmai ca să ne provoace să ne punem întrebări şi astfel să scoatem la lumină stări şi sentimente aproape uitate sau reprimate. Aceşti oameni ne apasă nişte butoane în suflet şi e imposibil să oprim ceea ce urmează. O parte dintre noi va alege să retrăiască acele evenimente şi să renască furia şi resentimentele. O altă parte însă va alege să caute şi să vadă răspunsuri în ele, fără să le mai judece sau să le eticheteze. Eu cred că ceea ce trebuie să înţelegem nu este despre cum trebuia să fim în trecut, ci despre cum suntem noi cu adevărat şi ca urmare, cum nu putem să fim , indiferent cine ar fi

cealaltă persoană cu care am trece printr-o experienţă de viaţă. Suntem unici, putem evolua şi putem să ne înfrumuseţăm viaţa, dar nu putem să fim altcineva sau altceva decât suntem la un moment dat.

Ne-ar mai durea oare cuvintele, dacă am trăi într-o lume în care toţi am vorbi în şoaptă? Pentru că nu cuvintele în sine ne dor, ci tonul cu care ne sunt spuse. O observaţie, dacă este rostită cu blândeţe și la momentul potrivit, va deveni un sfat şi ne va ajuta. Dar când e rostită cu nemulţumire şi cu nerăbdare faţă de puterea noastră de a înţelege ce avem de făcut sau ce aşteaptă altcineva de la noi să facem şi să fim, ea devine o piedică şi o ruptură în relaţia cu celălalt. Blândeţea este o virtute tocmai pentru că este greu să ne stăpânim pornirile şi dorinţele, deseori inexplicabile, de a răni pe cineva. Rănim şi suntem răniţi în multe feluri, cuvintele fiind unul dintre acestea . Dar şi indiferenta răneşte, şi tăcerea, la fel şi a fi judecaţi înainte de a fi ascultaţi, a fi obligaţi să facem ceva sau a fi împiedicaţi să facem ceea ce ne dorim. O rană pe suflet înseamnă neputinţa noastră de a înţelege loviturile cuiva care ar fi putut la fel de ușor să ne mângâie, să ne asculte, să ne întrebe ce am vrea să avem, ce am vrea să ni se întâmple, care ar fi putut să ne spună cu îngăduinţă ce ar vrea el de la noi . Suntem plini de răni în suflet cu toţii, asta arată că fiecare dintre noi răneşte pe cineva, indiferent că este cu voie sau fără de voie. Ar trebui să ne privim propriile cuvinte, atitudini şi acţiuni, ar trebui să punem mai mult suflet în ele şi să ne aducem aminte că ceea ce dăruim se va întoarce, cândva, la noi. Dacă am trăi într-o lume în care cuvintele ar dispărea, am reînvăţa să îl simţim pe cel de lângă noi în tăcere, am reuși să le spunem celor dragi că îi iubim doar cu o privire, cu o atingere, cu un zâmbet și asta ne-ar face mai bogați pe toți.

Alege o culoare, una în care ai zugrăvi întreaga lume pentru ca astfel lumea să arate aşa cum îţi place ţie! Să presupunem că ai ales culoarea roz - e caldă, sidefată, are parfum, are sclipire, are ceva foarte curat în ea. Te aştepţi să te simţi minunat într-o lume roz, pentru că aşa ai crezut întotdeauna că trebuie să arate o lume fericită. Și totuși, privind în jurul tău, îţi dai seama că a dispărut cerul albastru, pădurile verzi, lanurile aurii, munţii gri, soarele roşu, pământul maroniu, nopţile întunecate, trandafirii albi, asfinţitul mov... Lumea care îţi închipuiai că va fi perfectă dacă va fi aşa cum vrei tu a devenit brusc săracă şi fără sens. La fel ni se întâmplă şi atunci când vrem ca o persoană sau o situaţie să se schimbe aşa cum ( credem că ) ne place nouă. La final, după eforturi şi risipă de timp, observăm că a dispărut persoana de care ne-am îndrăgostit la început sau de care ne simţeam atraşi pentru ceva anume, iar ceea ce a rămas nu mai are culoare. Dacă vrem să ne apropiem de cineva, mai întâi trebuie să ne punem inima pe masă și să o ascultăm, să îi simţim dorul de a ajunge în locul în care nu s-ar mai simţi singură şi nevăzută. Câtă vreme ne temem să facem asta şi ne ascundem în spatele unor întrebări sau a ideii că trebuie să aşteptăm mai întâi să îl cunoaştem în totalitate pe celălalt o să fim plini de gânduri şi de dorinţe, dar nu şi de împlinire. Împlinirea este un răspuns dat curajului de a încerca, un răspuns dat efortului de a fi prezenţi în clipele trăite împreună, un răspuns dat voinţelor amestecate până când ele devin o singură voinţă, o singură dorinţă. Nu putem aştepta să fim siguri de ceva, pentru că lumea în care trăim nu este o lume care să ne ofere garanţii. Tot ce ne poate oferi această lume este o ușă, un pașaport și puterea de a ne imagina, de a căuta şi de a ne decide să rămânem cu cineva, undeva, cândva.

El, cu gândurile lui, cu părerea de rău sau doar cu teama că visul nu i se va împlini. Ea, cu gândurile ei, cu rănile ei şi cu aceeaşi teamă. Două lumi durute şi speriate că nu se vor uni niciodată. Este o poveste simplă și prea ades întâlnită în viaţa noastră . Oricâte realizări am avea în viaţa profesională, împlinirea în dragoste rămâne cea mai dorită şi cea care ne aduce cele mai multe bucurii. Relaţiile nu sunt un joc, ca şi cum am lua două jumătăţi la întâmplare şi am încerca să le lipim indiferent de forma sau conţinutul lor. Cei doi sunt speciali şi

potrivirea lor este întotdeauna unică. Dorul unei jumătăţi de cealaltă jumătate cântă uneori trist pentru că, între timp, fiecare a ajuns să fie lovit sau speriat de alte încercări. Dar regăsirea va fi întotdeauna un cântec minunat.

Patima mă sperie, mă face să mă simt dintr-o dată mică şi neputincioasă în faţa unei ciudate "creaturi" ce mi-ar bloca voinţa şi mi-ar exagera dorinţa până la graniţe ce nu mai pot fi închise, pentru că nu aş mai putea simţi unde sunt acele graniţe. Patima nu poate fi nici controlată şi nici îmblânzită, nu se poate face niciun târg cu ea, nu am putea păşi pe aleile vieţii împreună fără să simt că EU nu mai există decât ca hrană permanentă pentru ea. Patima este un ucigaş, mi-ar omorî orice posibilitate de a crea ceva frumos din arşiţa ce mi-ar cuprinde şi trupul şi mintea. Nu aş simţi decât sete: sete de a avea, de a poseda, de a închide în colivie pasărea măiastră, de a mă izola de orice fiinţă umană care ar risca totul ca să mă salveze. Patima este o boală, o anomalie care ne ameninţă viaţa şi distruge orice urmă de normalitate în comportament, în gândire, în existenţa însăşi. Patima mă sperie, pentru că am văzut-o râzând şi bătându-şi joc de suflete minunate care credeau că se vând pentru iubire, pentru nemurire, pentru cunoaştere, pentru trăiri unice care ar merita orice sacrificiu. Dar în final nu au cunoscut decât lanțurile și căderea.Ceea ce nu îmbrăţişezi nu poţi vindeca, ceea ce nu iubeşti nu poţi cunoaşte, ceea ce nu accepţi nu poţi înţelege, ceea ce nu preţuieşti nu poţi avea ... Lista poate continua cu multe alte îndemnuri, rostite sau scrise de cei ce au plâns cândva cu părere de rău când şi-au înţeles nebunia de a fi trecut grăbiţi pe lângă oamenii din viaţa lor fără să le fi oferit mai nimic din ei înşişi. Oricând ne putem întoarce la ei, dar nu întotdeauna îi vom mai găsi, nu întotdeauna vom putea şterge tristeţea pe care au purtat-o cei de care nu ne-a păsat , nu întotdeauna darul nostru va mai fi potrivit sau dorit de ei. Poate că asta înseamnă A TRĂI CLIPA - a trăi atunci când o avem, atunci când este posibil să fim minunaţi, atunci când avem ocazia de a rămâne de neuitat în amintirea cuiva.

Tăcerea nu este un răspuns, ci o continua dilemă. Fiecare decodifică în felul lui tocmai lipsa semnalelor. Mi se pare o cale periculoasă, ea nu poate crea o punte sau o fundaţie pentru ceva, mai degrabă produce iluzii şi confuzie. Tăcerea nu este o soluţie în sine, ci un înlocuitor al asumării răspunderii pentru ceva ce vom face sau nu vom face în viaţă. Tăcerea nu e de aur decât dacă o folosim din când în când ca să ne liniştim propriile gânduri învălmăşite. Dar dacă o prelungim dincolo de necesitate, ea devine obositoare, ea va atrage alte gânduri în acel vârtej şi nu vom mai termina niciodată să le aşezăm la locul lor. Tăcerea nu este un mesaj decât dacă ne putem privi ochii care au adunat poveştile de dor și apoi le-au transformat zâmbind în focuri de artificii.

Nu-ţi pune visele în aceeaşi cameră cu regretele! Ele trăiesc în două lumi diferite şi a te aştepta ca şi unele, şi altele să privească spre acelaşi cer este o dovadă de ignoranţă şi blocaj. Visele îşi doresc zborul, ele au curajul să sară pe fereastră fără să privească în jos la prăpastia temerilor noastre. Regretele vor linişte, vor un pansament îmbibat în iertare cu care să se acopere, ca să poată adormi pentru totdeauna. Dacă le cânţi regretelor, visele tale vor muri treptat, pentru că ele au nevoie de toată atenţia şi determinarea ta ca să se împlinească. Dacă le cânţi viselor, regretele se vor agita şi te vei simţi răscolită, pentru că şi regretele au fost la originea lor tot nişte vise. Aşează-le în camere separate şi ocupă-te de ele pe rând și până la capăt! Dacă nu poţi fi poetul, fii poemul vieţii! Nu te închide în flori sau în culori, ci reflectă-te în ele; nu ucide cuvintele cu tăceri, ci ascultă-le în tăcere; nu opri frumuseţea să râdă, ci crează frumuseţe cu zâmbetul tău! Nu trebuie neapărat să scrii o poezie ca să spui că iubeşti, dar poţi să te laşi iubit astfel încât să fii inspiraţia pentru ea.

Să iubeşti un om chiar şi dacă ar fi îmbrăcat în zdrenţe! Tu nu poţi să ştii cine sau câţi i-au sfâşiat visele din suflet, încât mersul acela absent înseamnă pentru el singura linişte. Şi în timp ce tu ai vrea să vorbeşti cu el ca să-i afli povestea ca pe o ştire , de care oricum vei uita până mâine, el îşi conjugă povestea mai departe, ca pe un monolog. Dar totdeauna la timpul trecut şi întotdeauna înghiţindu-şi lacrimile. Dacă nu ai nimic să-i dai unui astfel de om, cel puţin nu-i lua amintirile, ele sunt singurele de care mai este sigur în acel moment. Nu-i lua nici speranţele, aşa mici şi tremurânde cum arată ele, pentru că din ele îşi va construi încet-încet o dorinţă spre care să alerge ca în vremurile bune.

Aveţi grijă ce anume readuceţi la viaţă cu dragostea şi dăruirea voastră! Există suflete care nu pot să se ridice singure, care se vor agăţa de voi să vă ia şi ultima picătură de vlagă. Sunt suflete care nu ştiu încă să se arate şi să dăruiască, ele se vor lupta să vă închidă în micimea unei vieţi care nu cunoaşte primăvara. Sunt suflete care nu înţeleg că e nevoie de trecerile prin labirintul încercării, ele vă vor cere răbdarea voastră şi uneori chiar şi aripile voastre. Și lângă toate acestea sunt sufletele care îşi duc propriile bătălii pentru devenire - ele au nevoie de încurajarea și atingerea voastră, daţi-le din prea plinul vostru zâmbind! Fiţi mereu lângă celelalte suflete, nu vă temeţi că dăruind vă veţi risipi, doar aveţi grijă să nu vă pierdeţi propriul vostru zbor!

Blândeţea ne vindecă, ne mângâie, ne ajută să învăţăm să iubim, dar ea e moale, nu o putem folosi tot timpul şi nici în orice situaţie. Fii blând cu cine e durut, cu cel ce este speriat de neînţelesuri, cu cine este alungat din visele lui ori este sclav al nevoii altora, cu cel care este zăvorât în neputinţa lui fizică sau psihică, uneori de moment! Ai răbdare cu astfel de oameni, pentru că ei sunt cei care vor vedea în tine îngerul păzitor, acelaşi înger pe care l-ai văzut şi tu de atâtea ori în alţii în clipele tale de furtună. Dar după ce îi mângâi şi îi aduci cu răbdare din nou la propria lor viaţă, după ce le dai o bucată din tăria ta, lasă-i să pășească în ritmul lor, pe drumul lor, spre visul lor.

Este mult mai simplu când ne îngenunchiază altcineva decât dacă o facem noi înşine. Atunci găsim imediat scuze şi un vinovat, adunăm furie şi reproşuri, ne revoltăm , încercăm să facem dreptate sau, cum s-ar spune, vrem să punem capăt unei situaţii nefireşti. Într-un final reuşim să ne ridicăm deasupra nevoii de a-l apuca de guler pe acela şi de a-l întreba de ce şi-a permis să ne trântească la pământ, dar asta nu înainte de a privi lucrurile din mai multe unghiuri. Pe unii dintre noi îi destabilizează nedreptatea situaţiei create, pe alţii durerea pe care o resimt. Dar şi pe unii şi pe alţii îi frământă de fapt acelaşi lucru: de ce simt unii oameni plăcerea de a chinui pe cineva, de a-l jefui de bucuria cu care încearcă să-şi ducă destinul în spate chiar şi atunci când acesta pare potrivnic dorinţelor sale? Bineînţeles că vom rămâne cu nişte urme pe suflet, pentru că ştim că avem şi noi partea noastră de vină, dar, pentru că acţiunea a venit din exterior, nu ne vom blama într-atât încât să nu ne putem privi în oglindă. Va fi greu, pentru că nu putem înţelege sufleteşte de ce un semen îşi găseşte fericirea în umilirea noastră, mutilându-ne încrederea şi visele şi credinţa în echilibru. Va trece timp destul până când ne vom apropia din nou de cineva fără spaima că totul se va repeta. Şi dacă vom fi norocoşi, acel cineva , prin atitudinea şi cu iubirea lui, va şterge din urmele ce apasă din trecut. Va fi o renaştere, o înflorire, un câştig imens, pentru că fiecare om trece prin asemenea situaţii şi de aceea ştie cum să-l mângâie pe cel durut, ştie cum este să ai nevoie de o vindecare blândă şi înţelegătoare. DOCTOR DE SUFLETE – aceasta nu este o ocupaţie recunoscută de vreo autoritate umană, dar ea există şi poate că este cea mai frumoasă dintre toate. Răsplata nu este în bani, nici in titluri princiare, e fericirea că acum nu mai zbori singur, ci alături de cel căruia i-ai pus aripile la loc.

Teoretic, avem dreptul de a alege orice, viața este un nesfârșit șirag de oferte. Însă, de cele mai multe ori, greutatea nu constă în a alege ceva sau pe cineva, ci în a renunța la altceva sau altcineva. Alegerea presupune invariabil și respingerea. Ceea ce alegem să nu alegem nu este ceva rău, fără valoare, fără importanță pentru noi. Este vorba doar despre o așezare într-un anumit mod a priorităților sau dorințelor noastre în acel moment. Este asemănător alegerii ținutei pentru un eveniment dat; avem un dulap plin de haine și totuși nu putem purta decât una singură. Am fi ridicoli să ne îmbrăcăm cu toate în același timp, chiar dacă toate ar fi potrivite pentru acea ocazie. Costumul gri nu se va supăra dacă îl alegem pe cel negru de data asta, rochia înflorată nu se va supăra nici ea că a ramas pe umeraș în timp ce cealaltă, pastelată, se bucură de plimbare. Dar când este vorba despre sufletele omenești, alegerea devine problematică. Dorințele noastre, indiferent că sunt mari sau mici, nasc întotdeauna așteptări. Unele poate că sunt, într-adevăr, nerealiste, unele poate că sunt întreținute de anumite semnale traduse eronat ca acceptare sau potrivire, altele pot fi așteptări care să își găsească rezonanța și împlinirea numai parțial. Oricum, așteptările există, iar fericirea sau nefericirea noastră se măsoară folosind ca unitate de măsură împlinirea lor. Nu putem mulțumi pe toată lumea, pentru că nu putem fi așa cum își doresc toți cei care au așteptări de la noi. De aceea, în momentul în care intervine necesitatea unei alegeri, apare imediat și sentimentul de apăsare, de greutate, de neplăcere. Știm că vom supăra pe cineva și nu asta e ceea ce ne dorim. Dar alegerea este inevitabilă, nu putem rămâne nehotărâți o veșnicie. Dar cum rămâne cu posibilitățile reale de materializare ale deciziilor pe care le luăm? Depinde rezultatul numai de hotărârea noastră? Dispar subit toate influențele și piedicile? Trebuie să nu luăm în seamă deloc dorințele și nevoile celor care există deja în viața noastră și care depind într-un fel sau altul de noi? Dreptul de a face o alegere ne dă automat și dreptul de a nu ne păsa de consecințele acesteia asupra altora? Sunt multe întrebări și ele au cu siguranță mult mai multe răspunsuri decât am crede. Ştiu, ni se spune că nu ar trebui să avem aşteptări, pentru că ele ne înlănţuie şi ne limitează deschiderea către alte posibilităţi existente, dar nu este chiar aşa de uşor să scăpăm de obiceiul de a face scenarii convenabile şi apoi a aştepta actorul perfect, actorul care să joace rolul exact aşa cum ne place nouă.

Orele sunt întotdeauna mai mari atunci când nu putem zâmbi. Atunci am vrea să fie primăvară, am vrea un fluture în palmă , am vrea să fie deschise toate ferestrele cerului şi de acolo să ne plouă cu petale. Ne simţim atât de mici în aşteptarea de a ieşi din nou la lumină, încât ne ascundem în noi înşine ca să nu molipsim pe nimeni. Tristeţea este omenească, însă nu o putem iubi, pentru că iubirea vrea să se extindă, vrea să atingă, vrea să mângâie, iar tristeţea nu ştie să facă aşa ceva. Dar tristeţea există şi nu ar trebui să ne supărăm pe ea, întotdeauna ceva sau cineva o poate convinge să plece. În acest univers, şi eu, şi tu suntem un punct şi înăuntrul lui este o întreagă lume. Dar ce ar fi aceste lumi dacă afecţiunea din noi nu ar construi mereu o punte între ele? Nu ne-am născut să trăim fără cuiburi, nu putem înflori singuri, iar ceea ce ne dăruim nu este praf de stele, ci o parte din noi. Fericirea se învaţă ca orice altceva şi cel mai bun învăţător este chiar lipsa ei. Să nu ne uităm cu invidie la cei fericiţi, ci întrebători la noi înşine, la înţepătura aceea din suflet care ne sâcâie şi ne aduce aminte că nu suntem mai puţin merituoşi sau mai puţin potriviţi decât ei ca să fim fericiţi. Ce ne lipseşte ca să fim cu zâmbetul pe buze și să spunem că viaţa e frumoasă, ca să trecem prin clipele date cu toată strălucirea şi căldura unui om împlinit, ca să fim în stare să-i mulţumim vieţii că nu ne uită şi nu ne părăseşte? Mă uit la ghiocei, ei sunt fericiţi că au reuşit încă o dată să învingă gerul şi să aducă soarele, nu numai pe cer, ci şi în inimile noastre. Câte întrebări existenţiale îşi pun oare ghioceii? Niciuna! Dar ei sunt întotdeauna fericiţi. Cât încă există oameni care zâmbesc, oameni care au scăpat de teama de a păşi într-o poveste necunoscută şi o scriu cu faptele lor, cât există cei care măsoară în aur ceea ce le este necesar, nu ceea ce le

prisoseşte, câtă vreme se bucură că pot mângâia, că sunt în stare să iubească și să fie iubiți, fericirea există. Ştiai că cel mai greu este să vorbim despre fericire? Şi asta nu din cauză că nu o simţim sau pentru că nu o cunoaștem, ci pentru că ea este atât de firească pentru sufletul nostru, încât orice descriere, oricât de măiastră, este inutilă. Ce am mai avea de spus atunci? Nu mai avem întrebări, nu mai avem aşteptări, nici rugăciunile nu mai sunt necesare, nici căutarea unor înţelesuri sau motive. Şi tocmai pentru că vorbim atât de puţin despre ea, ni se pare că fericirea nici nu există.

Ce n-am da ca multitudinea de impasuri din viața noastră să poată fi rezolvată ușor și repede! Ce n-am da să putem face un fel de catalog al lor, cu cauze și rezolvări posibile și imediate, iar noi doar să alegem una dintre variante atunci când avem nevoie de ajutor! Dar oamenii sunt niște adevărate lumi, fiecare este atras, blocat, motivat, dezamăgit sau înfrânt din motive uneori nici de el înțelese multă vreme. Pe de altă parte, cum s-ar produce maturizarea și elevarea noastră dacă am fi mereu feriți de încercări? Aceste încercări nu aduc numai durere și nemulțumire, ele ne oferă și posibilitatea autodefinirii. Asumarea răspunderii în cazurile acestea nu se limitează numai la alegerile și acțiunile noastre trecute, ci și la efectele asupra celorlalți pe termen scurt, dar și pe termen lung. Mereu avem de ales între o situație și alta, iar motivele spaimei de a face o alegere sunt foarte complexe. În unele cazuri este vorba despre nepăsare, alteori despre frica de un alt impas, poate fi vorba și despre constrângere. Dar în esența noastră suntem totuși ființe care trăiesc după niște principii de viață - de exemplu, dedicarea celor dragi față de care simțim nu numai iubire, ci și responsabilitate. Atâtea cărări sunt în fața noastră, și totuși noi vom păși numai pe unele dintre ele. Habar nu avem cum ar fi fost dacă alegeam altă direcție și asta e ceea ce ne va chinui de multe ori în viață. La fel ne pot chinui și alegerile făcute efectiv. Din când în când ne oprim să ne privim tălpile, să înțelegem urmele rămase pe sufletul nostru după atâta fugă spre necunoscut, spre posibi, spre probabil. Totul este un joc, rolurile se pot schimba peste noapte sau se pot repeta la nesfârșit. Ce anume face diferența între a continua și a relua? Unii spun că destinul, alții spun că liberul arbitru, puțini spun însă că este vorba despre asumarea conștientă a răspunderii pentru cărarea aleasă, asumarea desăvârșirii rolului jucat în viața cuiva. Dar ce este această desăvârșire, la urma urmei? O supunere oarbă, o pedeapsă, o acceptare indiferentă? Sau o cale de a ieși din cercul repetării inutile și lipsite de vreun câștig? Aici este nodul gordian pe care ar trebui să avem curajul să-l tăiem.

Știu că ne este frică să dărâmâm zidurile; ele sunt ridicate într-adevăr de noi, cu pietre aspre luate din experiențe trecute, din prejudecăți, din teama de a fi răniți, din orgoliul de a nu pierde, din obișnuință, din lipsa dorinței de a mai visa la ceva. Ne rotim pur și simplu în jurul ideii de fericire, amețim de atâtea planuri și îndoieli, de atâtea declarații și scenarii , până ajungem să conștientizăm că nu a mai rămas decât zidul și noi. Puțini au curajul în acele momente să inspire adânc și să pornească atacul. Însă, ceea ce nu am înțeles niciodată este motivul pentru care le construim - pentru a ne apăra de ceea ce simțim instinctiv că ne poate ataca din exterior sau pentru a provoca asalturile asupra lor? Pentru unii zidurile au conotația de limită și inaccesibil, de răceală și durere, de teamă și respingere. Alții le văd ca pe niște simple obstacole care pot fi depășite până la urmă. Zidul e același, depinde cine ajunge în fața lui și ce alege să facă cu el. Dărâmarea zidurilor ar trebui considerată libertate, oportunitate, realizare, un nou și bun început, nu doar o simplă cucerire. Suferim cu toții de singurătate, de dor, de lipsa soarelui și a luminii și totuși construim ziduri mai departe, tot mai sofisticate și tot mai înalte. Ne tăiem propriile aripi și zdrobim cu nepăsarea noastră și aripile celor curajoși. Nu mai înteleg nimic, trăim extremele la maxim și golim de conținut spațiul cuprins între dorință și împlinire, ca și cum trăirile sufletului nostru nu mai au nicio valoare.

Privesc cu amară uimire cum tot mai adesea se dansează tango-ul pe zidurile reci, pe zidurile înguste ca niște fâșii tăiate din muntele de nefericire al lumii. Doar privesc, ce aș putea face mai mult? Eu sunt pasărea ce nu a uitat miracolul zborului.

Toate căutările rămân fără nume dacă vocea înțeleaptă din noi nu rostește o frază care să semene cu un adevărat descântec. De multe ori nici nu ne gândim că suntem căutătorii și acesta este cel mai bun ajutor pe care l-am putea primi, pentru că, fiind detașați de un scop anume putem privi mai atent în jurul nostru, putem cuprinde mai mult din ceea ce ne întâmpină și abia mai târziu, într-o clipă de liniște, ”vom vedea” ce era cu adevărat important pe cărarea noastră. Deși ne întrebăm care ar putea fi scopul vieții noastre și ce unelte avem ca să-l împlinim, de prea multe ori lăsăm ideile și manipulările altora să ne îngenuncheze. Cea mai mare putere a omului este încrederea în el însuși, de acolo se nasc visurile lui și tot de acolo și curajul de a le da viață din viața lui proprie. De la acel punct de sprijin al universului nostru interior și până la regăsirea paradisului nu este decât un pas.

Așteptările noastre sunt aripile noastre, tot așa cum pot fi și piatra legată de amândouă picioarele. Ce am învățat din dezamăgire, din frustrare, din coborârea în gândul că așteptările mele nu s-au împlinit din cauză că nu am meritat ca ele să se împlinească? Am învățat că aceste așteptări sunt o trambulină fermecată, că de acolo zburăm, de acolo cădem, însă numai de acolo putem începe. De ce ne temem încă de eventualele căderi? Uite, asta ar trebui să se întrebe fiecare și ar trebui să fim sinceri până la lacrimi când recunoaștem că știm că avem dreptul la oricâte încercări ar fi necesare până o să reușim. Știm, dar ne pasă prea mult de ochii care ne pândesc, de ironia unor zâmbete, de slăbiciunea noastră care ne face să preferăm siguranța. Ne temem, mai ales, de ceea ce vom pierde și asta se va repeta până când vom înțelege că nimic nu se poate pierde, nimic nu se poate câștiga, pentru că toate sunt aici și singurul lucru pe care îl avem de făcut este să le trăim efectiv pe toate.

Timpul nu există şi totuşi el este în întregime în mine. Când fuge ori când rămâne în urma mea, e semn de cădere, de înstrăinare, de uitare a trăirilor mele. Nu-l pot răpi, nu-l pot dărui , pot doar să-l pun la mijloc ca pe o punte. Degeaba te grăbeşti, nu vei obţine mai mult alergând spre ceva neştiut sau neînţeles. Dintr-o curgere a clipei poţi căpăta multe altele, de ce să te opreşti la 30 de arginţi? Dacă nu mă crezi, ia o cană cu apă , toarn-o în vaza rămasă fără flori şi fără suflet de atâtea ierni coborâte peste oameni. Toarn-o grăbit, furios că-ţi stă în cale şi termină cât mai repede posibil! Răsuflă apoi uşurat că ai scăpat de o corvoadă! Acum ia altă cană cu apă, toarn-o încet şi priveşte dincolo de legăturile moleculare, priveşte-ţi uimirea în faţa unui fenomen natural care ţine viaţa în palme. Măsoară cantităţile şi spune-mi dacă este vreo diferenţă. Nu este, dar acum probabil te gândeşti că ai pierdut timpul meditând. De fapt, ce anume crezi tu că ai pierdut?

Dacă am şti toate răspunsurile, treptat viaţa noastră s-ar umple de gol, nu am mai avea ce adăuga. Dacă am şti ce urmează, nu ar mai avea niciun rost să ne grăbim spre următoarea clipă, şi am ucide uimirea. Dacă am şti câte visuri ne vor fi furate sau ucise în această viaţă, ne-am teme să le mai construim şi s-ar pierde speranţa. Dar nu ştim şi asta ne face curioși și curajoşi și astfel viața are mereu prospețimea și farmecul ei. Ne presează timpul , auzim cu toţii o voce fără chip care ne spune să ne grăbim, să ne gândim la viitor, să îndrăznim să fim cu un pas înaintea altora. Şi asta facem cu toţii, lăsându-ne prinşi într-un vârtej de evenimente şi de stări care uneori ne sperie , dar de alte multe ori chiar pot să ne doboare. Am ajuns să ne temem că dacă stăm pe loc, un minut măcar, pământul se va roti şi noi vom rămâne singuri şi neştiuţi de nimeni. Vrem succes, fericire, siguranţă,

bogăţii şi putere, vrem să devenim centrul Universului şi aducem astfel atâta gălăgie în viaţa noastră, încât abia ne mai auzim sufletul care ne spune că vrea să admire, să simtă , să înţeleagă , să iubească. Dar îl grăbim şi pe el, trăim câte puţin din fiecare bucurie omenească şi alergăm mai departe cu gândul că mâine o să ajungem la destinaţie şi o să avem timp şi pentru iubire, şi pentru noi. Cu gândul la acel mâine, nici nu am văzut că ziua de azi a plecat la fel de nemulţumită ca şi altele de până acum.Timpul, de unul singur, nu rezolvă nimic. Este inutil să ne predăm viața timpului, el nu poate să aducă decât o oarecare disipare a amintirilor ca să putem privi mai ușor spre viitor, dar nu poate lua decizii în locul nostru. Știu, fiecare dintre noi a fost în situația de a crede că un minut de gândire în plus o să aducă o idee mai bună sau o clarificare şi de multe ori chiar aşa a fost. Dar ne putem alege şi cu câte o altă dilemă, născută din cauza altor gânduri care au năvălit între timp peste noi. Viața este un șirag de momente, toate la timpul prezent. Iubim, poate e ultima oară când vom greşi, poate e prima oară când vom învinge, de aceea hai să nu ne mai temem de timp, hai să nu mai lăsăm timpul să decidă în locul nostru! Întinde mâna şi lasă-mă să mă aşez în palma ta, priveşte-mi ochii rotunzi de dorinţe şi aprinşi de încercarea de a împrăştia anotimpul bucuriei şi peste tine. Ţine-mă în palme până când lumea pe care o port în mine o să se cuibărească şi în inima ta, iar tu, reuşind să mă ştii pe de rost pe mine, o să te înveţi pe de rost şi pe tine!Nopţi albe, albastre, senine, întunecate, adânci, lungi sau prea scurte pentru câtă încântare pot aduce... Am auzit o mie de variante, dar nu am auzit niciodată despre nopţi verzi. De ce n-ar putea fi ele verzi ca marea, ca primăvara, ca speranţa că totul este posibil? Un strop de imaginaţie face cât stropul de parfum strecurat după ureche într-o noapte ce nu mai are nevoie de nicio altă descriere. De ce ne este teamă că nu le ştim pe toate? De ce refuzăm să trăim uimirea care se naște de fiecare dată când descoperim sau înţelegem ceva nou? Avem timp pentru toate, nu timpul este problema noastră, ci graba de a trece pe lângă şanse, pe lângă evenimente, pe lângă oameni, pe lângă emoţii, sperând că astfel vom ajunge mai repede la fericirea mult visată. Dar fericirea nu este ceva care se poate atinge, pipăi, îmbrăţişa, ceva la care se poate ajunge luând trenul sau bicicleta. Ea este o stare, este în noi, unde o tot căutăm bezmetici? Este vremea să ne trezim şi să ne trăim viaţa cu adevărat, nu ca pe o poveste scrisă în cărţi sau ca pe un model al altora şi care nu ni se potriveşte. Fiecare are o poveste, dar este povestea lui ; noi nu putem fi decât, eventual, o parte din acea poveste. Ascunse printre frunze, fructele aşteaptă fiecare minut de soare ca să se umple de arome, aşteaptă ploaia ca să se cureţe de gândurile prăfuite, aşteaptă chiar şi vântul care le aminteşte că trebuie să fie statornice. Aşteptarea lor este o sărbătoare, nu un chin. Doar nouă ni se pare că povestea noastră este unică în univers.

Îndrăzneşte să te priveşti adânc, până la cele mai ascunse gânduri sau cele mai inexplicabile dureri! Nu le cântări, nu le judeca, nu le nega, nu te ascunde de ceea ce simţi în acele momente, pentru că fără acest curaj viaţa ta va fi bună, dar niciodată extraordinară! Lasă anotimpurile să ţi se aşeze pe chip şi în suflet, ele sunt cea mai neverosimilă declaraţie că ştii să curgi înţelept prin viaţă, odată cu viața! Dacă vreodată te cuprind gândurile cu agitaţia lor, aminteşte-ţi că şi tu poţi fi o pasăre şi te poţi ridica în zborul tău până la marginea cea mai de sus a dorinţelor tale. Aminteşte-ţi că tu trebuie să hotărăşti cine vrei să fii, apoi aminteşte-ţi că trebuie s-o şi dovedeşti! Alege-ţi cărările pe care te simţi fericit şi liniştit, alege-ţi tovarăşii care mai au lumina în felinarele lor, ca să nu te pierzi în bezna dezamăgirilor! Alege bucuria simplă a încrederii şi îndrăzneala complicată a deschizătorilor de drum şi astfel viaţa ta va fi plină de miracole! Nimeni nu-ţi poate lua aripile decât dacă tu ţi le desprinzi de bună voie, dar de ce ai face asta când poți la fel de bine să le dai aripi altora?

Cum arată lumea visurilor tale? Este ea atât de diferită de lumea mea încât să nu te pot înţelege, să nu ştiu prin ce treci, să nu ştiu despre minutele acelea de cumpănă când nu ştii ce să alegi, la ce să renunţi sau cum să continui când totul pare că nu duce nicăieri? Ne deosebesc doar acţiunile noastre, ordinea în care le facem, momentul când le facem. În rest, cu toții suntem picăturile aceleiași ploi. Dacă mi-ai spune că ţi-e dor, că te doare, că uneori ţi-e teamă să iubești, iar alteori eşti plin de curaj, dacă mi-ai spune că ai vrea să povesteşti sau să te sfătuieşti cu cineva, eu ţi-aş spune zâmbind: știu, şi eu simt la fel!

Dacă vara nu ar fi existat în lume, cineva trebuia s-o inventeze cumva, să adune nisipul fir cu fir şi apoi să-l împrăştie lângă obrazul mării ca să aibă şi ea unde să-şi culce dorurile nerostite. Trebuia să deseneze chipuri de flori şi aripi de fluturi, ca să înţelegem că lumea în care trăim este plină de frumuseţe; trebuia să roage norii să nu se întunece şi soarele să se apropie mai îndrăzneţ de noi, ca să putem învăţa cum arată căldura iubirii. Fără vară am fi fost nişte copii săraci şi am fi cântat de dorul ei doar visând-o. Dar noi avem vara, înseamnă că a existat acel cineva, înseamnă că a fost atât de îndrăgostit de viaţă şi de frumuseţe, încât a avut răbdare să o creeze. Dragostea este un dans, ea are propriul ritm și propria-i frumusețe. Unii dintre noi nu au nevoie de muzică pentru a dansa acest dans, lor le este suficientă dorința de a-l simți pe celălalt fericit. Se lasă prinși în vârtej până la uitarea propriilor nevoi și din acel punct construiesc împreună prelungirea zilei de azi la infinit. Dragostea nu are nevoie de ceas, nici măcar de cel biologic, pentru că ea are momentele ei de grație care se extind dincolo de unitățile noastre de măsură. Dragostea nu poate locui undeva anume, ea își găsește singură calea când porțile sunt deschise. Dragostea nu știe să se ascundă, nu știe să se rătăcească, nu știe să moară în sine și asta e ceea ce ne salvează de noi înșine și de înstrăinarea noastră. Dragostea este un tango perpetuu, pentru spectatori e greu de înțeles până unde este provocare și de unde începe zborul spre desăvârșire. Dar pentru acest dans minunat este nevoie întotdeauna de doi, de două amfore pline de lumină care să nască curcubeul între ele.

"Viaţa este un şir neîntrerupt de întâlniri şi despărţiri. Unora, foarte puţini, ea le dă şi şansa unor reîntâlniri importante". Sunt cuvintele pe care mi le-a spus un bărbat de 89 de ani , slăbit de atâtea încercări, de atâtea izbânzi, călit de speranţele la care nu a renunţat niciodată, o fiinţă plăpândă, dar cu ochii vii şi cu o voce puternică. Imaginea lui sparge orice tipare legate de asocierea puterii cu tinereţea sau cu frumuseţea sau cu bogăţia. Îl ascult şi înţeleg mai bine ca niciodată că adevărata putere se dobândeşte din dorinţa de a "vedea" , nu din aceea de a "privi" pe deasupra lucrurilor şi a oamenilor.Sunt texte în fața cărora nu mai simt nevoia să vorbesc, să mă întreb ”ce a vrut să spună autorul?” Există texte pe care vreau doar să le ascult, să le pipăi rezonanța cu starea mea de mulțumire și apoi să le cobor până la golurile ce au nevoie de un strop de apă. Știu povestea unui prieten, a unui om care scrie. Scrie mult, recitește și apoi închide totul în sertar. Parcă uită de ele, ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Se aruncă în vâltoarea trăirilor, a responsabilităților, iubește, iartă, urăște sau doar strânge o lacrimă sub pleoape, devine un om obișnuit pentru că așa vrea și așa alege să trăiască. După cine știe câtă vreme deschide sertarul cu mari emoții și citește din nou. Am simțit o strângere de inimă când mi-a spus că nu o dată s-a întâmplat să arunce totul la coș ori cea mai mare parte din acele pagini. De ce faci asta, l-am întrebat?! Răspunsul a venit ca o sentință: pentru că nu mă mai regăsesc în acele scrieri! Ideea distrugerii propriei creații în numele perfecțiunii, a găsirii formei celei mai grăitoare definiri a eu-lui este redată de scriitori în multe feluri și toate absolut copleșitoare. Muncă, revelație, îndoială, nemulțumire, din nou revelație și din nou efort - iată cum arată viața interioară a creatorului autentic.

Când ajung să mă regăsesc, devine greu să mai vorbesc despre mine. Nu mai simt nevoia acută să mă întorc în trecut şi să-mi pun întrebări, pentru că toate experienţele încheiate sunt aşezate la locul lor. Nu le pun nicio etichetă, acolo e vorba despre atâtea zile şi nopţi, despre atâtea emoţii, atâtea aşteptări, atâtea bucurii - cum să le comprim pe toate într-un singur cuvânt? Nu le împart nici măcar în fericite şi nefericite, cum aş putea nega înţelesul şi mai ales înţelepciunea pe care am câştigat-o şi din cele care pe unii i-ar speria, iar pentru alţii înseamnă eşec? Toate sunt ale mele şi le privesc cu atâta drag , ele mă compun şi mă definesc, ele mi-au croit drumul spre femeia care scrie acum. Fiecare fiinţă care a venit în viaţa mea a avut un rol şi un dar pentru mine, fiecare îşi are numele încrustat elegant în inima mea. Acesta este gestul meu de recunoştinţă şi totodată frământarea mea - nu cumva să le fi dat mai puţin decât eram în acele clipe. Ştiu că nu puteam dărui mai mult decât aveam deja, dar măcar să nu fi fost egoistă şi astfel să fi păstrat pentru mine ceea ce de drept li se cuvenea lor. I-aş întreba, dar unii nu mai sunt, alţii s-au înstrăinat de mine, iar pe cei care au rămas nu are rost să-i întreb, pentru că însăşi pasul lor înţelegător şi răbdător alături de mine îmi dă răspunsul. Aşa e povestea tuturor, aceasta este călătoria temporară dintre naştere şi moarte, dintre întrebare şi răspuns, dintre vis şi împlinire. Toate au un timp şi o durată, toate ne sunt date pentru că ne aparţin de drept şi ne sunt necesare . Sunt aici , e clipa când orele tac şi mă lasă să-mi pregătesc sufletul pentru o nouă călătorie. M-am născut pentru a-mi aminti un cântec de dragoste pe care să-l dăruiesc celorlalţi , m-am născut pentru a te învăţa să desenezi zâmbind următoarea clipă în culorile pe care le doreşti tu. Următoarea clipă va deveni o poveste, nu te teme să o scrii şi s-o arăţi lumii întregi, nu te teme să o trăieşti ca un fluture care îşi face din aripile lui o cupă şi apoi o întinde cu dragoste şi recunoştinţa spre celălalt fluture. Chiar dacă nevăzută, eu sunt mereu aproape.

Ochii mei nu se mai satură să adune frumuseţea şi ineditul în palmele lor, nu încetează să se mire, nu încetează să vorbească, dar tu rămâi departe şi nu poţi auzi ce spun ei, nu le poţi citi nici măcar pe buze vorbele rotunde şi întotdeauna calde. Trăim fiecare pe insula lui interioară izbită de valurile realităţii şi de răcoarea unei însingurări greu de înţeles. Vin în fiecare zi la tine cu mâinile întinse şi pline de miresmele unei poveşti sau ale unei dorinţe, dar nu te găsesc acasă. Stau o vreme pe prag, aştept, mă rog să vii de pe unde rătăceşti trist sau doar acaparat de întrebările existenţei zilnice şi apoi mă întorc la sufletul meu. Mi-e frig de atâta călătorie în gol, e ca şi cum trenul meu nu mai vine şi eu rămân mereu pe peron, o urmă a unei aşteptări înfrigurate. Ochii mei m-ar putea salva de oboseala cu care tot împletesc cuvintele în speranţa că le vei înţelege. Ei ar şti mai bine să mă deseneze, ar vorbi întotdeauna clar când te-ar privi uimiţi, dar ei nu încetează să se mire de ce nu vii?!

Nu ştiu toate răspunsurile pentru că, la fel ca tine, nici eu nu ştiu toate întrebările care se pot pune. Oare când suntem vulnerabili: când iubim şi ne dăruim, când ne aşezăm sentimentele pe masă în faţa celuilalt, când acceptăm schimbările făcând compromisuri pentru cel drag, când suntem dispuşi să sacrificăm ceva din noi înşine pentru fericirea de a fi împreună sau atunci când ne închidem în noi temători, tremurând la gândul că ni se vede îndrăgostirea pe chip şi chemarea în ochi? Iubirea nu este ceva raţional, nu o putem planifica, nu o putem dezrădăcina din clipa în care ea există deja şi să o punem la păstrat, pentru cealaltă clipă, când credem noi că vom fi pregătiţi. Iubirea este un risc, recunosc, dar este şi o cale și nu vom ajunge la sentimentul de "întreg " fără curajul de a intra în cercul ei de foc. Mintea nu ne va ajuta să iubim, cel mult ne va ajuta să nu alunecăm în pierderea propriei străluciri şi a voinţei de a nu ne pierde în ceața nefericirii. Cu mintea, care poate dirija orice în viaţa noastră, putem creşte şi împodobi iubirea, o putem transmite celui drag, dar mai întâi de toate trebuie să-i permitem iubirii să existe.

Astăzi mă simt mov, poate din cauza liliacului. Mi-a spus că pe el nu-l sperie mâna care îi va rupe florile, pentru că el este mereu îndrăgostit şi fericirea lui stă în bucuria cu care îşi scutură parfumul peste noi. L-am întrebat de ce înfloreşte numai primăvara şi de ce mă lasă să-mi fie dor de el. S-a mirat de întrebarea mea, dar nu s-a supărat, m-a privit intens, cu toate nuanţele lui de mov şi m-a întrebat de ce nu înfloresc şi eu în fiecare zi. Îmi venea să plâng, m-am uitat la mine şi la tristeţea cu care m-am îmbrăcat azi fără să-mi pese că îmi lipseşte parfumul, culorile, înflorirea, că cei care trec pe lângă mine nu se mai pot bucura că mă întâlnesc. Mă dor nişte gânduri, nişte dorinţe - am spus eu - mă doare că nu pot avea toate culorile pe care le vor ceilalţi, când vor şi cum vor, că oricât m-aş strădui nu pot să fiu şi trandafirul şi toporaşul în acelaşi timp, ci doar pe rând, în funcţie de cum simte sufletul meu. Există un anotimp pentru fiecare dintre noi şi pentru fiecare emoţie pe care o trăim - a spus liliacul- şi toate vin pe rând ca să avem timp să ne bucurăm, să gustăm din ele, să le ştim. Tu mă vezi liliac atâta timp cât înfloresc, dar când florile mele trec în amintire simţi dorul de mine şi aştepţi cu încredere ziua când mă voi întoarce iar. Aşa eşti şi tu şi cine te iubeşte îţi va zâmbi şi atunci când nu mai eşti plină de flori, ci de promisiunea că întotdeauna vei fi acolo pentru el. Liliacul zâmbea, s-a aplecat să mă strângă în braţe cu dăruirea lui şi apoi mi-a întins câteva flori cu cinci petale în loc de patru şi mi-a spus să le păstrez în suflet, să le sărut în gând când mi se face dor şi să am încredere: fiecare anotimp şi fiecare înflorire va veni ori de câte ori voi fi bucuroasă şi gata să le trăiesc.

Privesc un lan auriu de grâu, e plin de lumină, de viaţă şi privirea mea îi simte moliciunea şi cântecul de iubire. Spicele dansează cu vântul care le îmbrăţişează şi le răvăşesc sufletul în acelaşi timp. Este o poveste de dragoste între ei, rămasă şi ea neînţeleasă ca multe altele. Nesfârşirea de galben e odihnitoare, dar în acelaşi timp mă adânceşte în gândul că necuprinsul mă conduce spre monotonie. Atunci se ridică un mac înroşit de vreme şi de drag şi parcă îmi face cu mâna, parcă îmi spune voios: Salut ! Zâmbesc şi mă bucur, ineditul prezenţei lui într-un lan îmi aminteşte brusc de momentele rare din viaţa noastră pe care uneori le numim miracole, alteori clipe fericite sau doar întâmplare. Ne rugăm în fiecare zi să fim apăraţi de tot ce ne-ar putea şoca, ce ne-ar durea, ce nu ne-ar plăcea, ce ne-ar obliga să luăm o hotărâre şi să acţionăm, ce ne-ar strica liniştea amăgitoare a vieţii scursă fără evenimente. Credem că ne rugăm pentru binele nostru, ( şi aşa este până la un punct ) dar dacă mă gândesc la acel lan de grâu, monoton în nesfârşirea lui, îmi dau seama că frumuseţea vieţii are nevoie de culoare, are nevoie de maci înfloriţi, are nevoie de inedit ca să o putem admira. Dacă cei care şi-au lăsat amprenta pe dezvoltarea sufletului nostru ne-ar fi povestit mai puţin despre fatalitatea destinelor şi mai mult despre faptul că viaţa are întotdeauna un scop frumos şi măreţ, probabil că rugăciunea noastră ar fi fost doar o adâncă mulţumire pentru tot ce apare zi de zi în calea noastră. Dacă vreodată macii pământului vor dispărea, o să mă prefac eu într-un mac roşu şi vesel şi o să te salut cu bucurie din lanul auriu al unei zile.

O livadă imensă de meri mă priveşte cu aceeaşi uimire cu care o privesc şi eu. Merii se întreabă ce visez, eu mă întreb cum e să să fiu în locul lor - doar să visez că alerg printre copacii plini de flori, dar fără să mă pot mișca din loc vreodată. Trăim în aceeaşi lume şi totuşi visăm atât de diferit. M-am apropiat de ei să le miros soarele ascuns în fructe şi dintr-o dată mi-am amintit că nu de mult ei erau o simfonie de petale albe şi roz, plini de zborul fluturilor tineri şi al albinelor fără vârstă. Acum par o simfonie colorată cu mult roşu, cu galben şi un verde crud. Unde sunt florile voastre, i-am întrebat, de ce aţi lăsat să se piardă atât de repede? Dar nu s-au pierdut, au spus ei, ele sunt aici în noi, doar că s-au copt de timp şi de înţelegere aşa cum s-au copt şi întrebările voastre, ale oamenilor, şi s-au transformat în roade.

Desenează fericirea - am rugat un copil într-o zi şi el a desenat un soare ce avea ochii mari şi veseli şi braţe întinse spre tot ce îl înconjura. Desenează bucuria, i-am spus apoi şi el a desenat cascade albastre ce îmbrăţişau pământul, flori ce se risipeau în dansul lor îndrăgostit peste chipurile oamenilor, picături de ploaie ce alergau în văzduh râzând ca să aducă speranţa şi prospeţimea , fulgi de nea în forme neobişnuite ca să nu se piardă niciodată uimirea, degete care se grăbeau să se atingă şi să-şi lase mângâierea ca amprentă, copii ce priveau în ochii părinţilor şi nu aveau nevoie de alte răspunsuri decât zâmbetul din acea privire. Părea că va desena la nesfârşit şi atunci am înţeles că bucuria este însăşi viaţa, că dacă am fi în stare să credem în ea, am putea-o găsi cu uşurinţă în orice. Am tăcut şi atunci copilul a început să deseneze norii; unii erau albi şi se plimbau pe cer, alţii erau cenuşii şi grei de atâtea neînţelegeri. Copilul desena îngrijorarea şi tristeţea pe care le resimţeam la gândul că noi, oamenii de pe acest pământ, ştim atât de puţin despre fericire, despre bucurie, despre noi. Le căutăm toată viaţa întrebându-ne cum am putea găsi cu uşurință ceva ce încă nu ştim bine cum arată ? Priveam copilul cu recunoştinţă şi el îmi zâmbea ; m-a rugat să mai stau o clipă ca să-mi mai deseneze ceva, ceva special pentru cei cărora le scriu. Era luminos şi plin de răbdare, ca şi înţelepţii. Desena şi zâmbea apoi mi-a întins coala de hârtie care era albă. Sunt lacrimi, am spus eu. Da, sunt lacrimi de recunoştinţă, a spus copilul, ele sunt transparente şi nevăzute din afară, dar recunoscute cu ușurință de sufletele care înţeleg cât de important este să înveţe ce anume le face mari, calde, întregi şi luminoase.

M-am îndrăgostit de vânt, el m-a îmbrăţişat indiferent de anotimp şi m-a învăţat să îndrăznesc să mă dezlănţui pe ritmul dorinţei în rafale şi pauze misterioase. M-am îndrăgostit de ploaie, ea m-a dezbrăcat de teamă şi m-a învăţat să simt căldura prin atingeri. M-am îndrăgostit de muzică, ea m-a învăţat să cad în extaz în timp ce mă ridic să-i privesc şi să-i sărut ochii ce îmi priveau sufletul. M-am îndrăgostit de toate acestea în fiecare zi și ele m-au învăţat, fiecare, câte ceva despre iubire, dar nu au rămas lângă mine decât nişte clipe. Aşa am învăţat să preţuiesc clipele de iubire.Dacă nu-mi ştiu anotimpul, învaţă-mă tu să sper că voi reuşi să înfloresc chiar şi atunci când va fi iarnă, că voi fi în stare să mă scutur de flori şi de frunze râzând şi bucurându-mă, că nu mă voi opri din acest dans al dăruirii nici atunci când timpul va sta în cumpănă, neştiind nici el dacă să mă zorească spre final ori să-mi încetinească arderile din adâncuri. O să mai umblu o vreme cu gândurile lăsate pe bucăţi de hârtie, împrăştiate prin lume, desenate de tremurul scurt al unei înţelegeri sau mirări şi apoi o să mă opresc într-o poiană cu flori. Sau, mai bine, într-o carte, ca să mă pot desprinde de cuvinte şi de grija că le-aş putea pierde într-o zi şi nu o să mai pot povesti.

Cea mai bună definiție a mea o dau stările mele, trec dintr-o clipă în alta ca și cum întinsul apei nu poate fi atins nici măcar de parfumul nuferilor care se deschid. Și asta nu pentru că aș fi înmărmurită, ci pentru că toate aceste stări îmi sunt la fel de dragi și la fel de prețioase. Sunt fericită și totuși nu încetez să îmi doresc să fiu uimită în continuare, să simt fiorul și freamătul ineditului - sentimentul acela că am atins neînchipuitul. Păsările s-au întors, mă învaţă să cânt şi mă ajută să-mi amintesc că nu trebuie să fiu "mare" ca să pot zbura. Mi-aş pune cireşe la urechi, dar mai bine mi le pun în gând ca să nu uit că există mereu un timp şi un anotimp al împlinirii cu gust dulce-aromat. Sau poate mai bine le-aş pune pe buze iar tu, sătul de atâta iarnă în priviri şi în vorbe, te-ai bucura de dulceaţa cuvintelor mele ce s-ar prelinge fără oprire și fără teamă. Şi când cuvintele mele ar tăcea, cireşele ar zâmbi roşu şi tu ai înţelege de ce iubeşti și vara.

Pentru o fire imaginativă ca a mea este provocator să ştiu că exişti, că eşti aproape, dar că nu te pot atinge decât cu nişte cuvinte sau gânduri. Iubesc cuvintele , iubesc şi gândurile, cu ele

mă joc în fiecare zi până le transform în forme ce rămân întipărite în mine. Dar iubesc şi realitatea, nimic nu se compară cu atingerea, cu trăirea, cu satisfacţia că sunt trează şi că totul este adevărat. Visez şi mi-e dor, aştept răbdătoare să vină acel moment potrivit când nu va mai trebui să mă simt o pasageră pe peron, aşteptând un tren. Aş întreba Oracolul la ce oră vine trenul, dar n-o fac, aş pierde o grămadă de emoţii şi de dorinţe. Dar nici nu plâng pentru aşteptarea mea, privesc în jur şi mă întreb: ce-i împinge pe oameni să alerge bezmetici în toate direcţiile fără să fie în stare să se hotărască în ce parte vor totuşi să pornească? Este un exerciţiu bun, prin ei îmi înţeleg propriile ezitări sau exaltări, propriile mele idei despre ce ar putea însemna semnalele primite de la ceilalţi.

Am fost comparată cândva cu anotimpurile, în sensul de schimbătoare și oscilantă, incapabilă să rămân mereu aceeași, devenind astfel imposibil de înțeles de cei din jur. M-a durut pentru o vreme și era și normal pentru că cel ce mi-a spus asta a văzut doar reacția mea exterioară la însăși atitudinea lui față de mine. Nu a înteles că răceala lui nu poate produce decât iarna în mine, că absențele lui nu pot să nască decât tristețea și nostalgia toamnei, că fiecare reîntoarcere îmi așeza primăvara în prag și fiecare vorbă de iubire aprindea vara în toată ființa mea. Din păcate, nu a văzut ceea ce a rămas mereu neschimbat și viu în mine, nu a văzut încrederea cu care îi priveam și sosirea, și plecarea lui. Nu a văzut curajul de a rămâne în același loc, indiferentă la apăsarea îndoielii, tocmai pentru ca el să aibă unde să se întoarcă. Nimeni nu rămâne neschimbat în timp, neatins de ceea ce se întâmplă în jurul său. Totul este mișcare, frământare, transformare, și, în ultima instanță, evolutie.

Mi-am privit viața îndelung, o fac de multe ori și cu mare atentie pentru că tabloul este imens și fiecare detaliu este important. De cele mai multe ori trec peste detalii din cauza repeziciunii cu care îmi joc propriul rol, și astfel rămân pe alocuri și niște spații goale, alteori evenimentele se suprapun și atunci apar distorsionările. Nu mai pot schimba nimic, culorile s-au impregnat deja, dar măcar pot să înteleg ce s-a petrecut cu pictorul în acele momente. Pictorul este mereu personajul aparent neînțeles, el nu-și propune să vorbească despre ceea ce face, lui îi este suficient jocul de culori, de lumini și umbre pe care îl aruncă în lume ca pe o mare provocare, inclusiv pentru el. Astăzi nu mai sunt criticul rece și sceptic, pentru că ceea ce traduc ochii mei când privesc tabloul nu mai este o simplă mâzgăleală, ci o dezvăluire a adevărului - tabloul este gata, este expresiv și complet, așa cum este el în acest moment. Tot ce va urma nu va face decât să adauge strălucire și elocvență, va adăuga mai multă compasiune pentru goluri și mai multă atenție pentru suprapuneri.

Dacă m-ai vedea ce somnoroasă sunt acum... un ghem de gânduri colorate și calde, cuibarită în mine însămi, dar cu brațele deschise spre visele ce îmi dau târcoale. Eu sunt ființa care visează în fiecare noapte ; am adunat o grămadă de întrebări și răspunsuri în călătoriile mele nocturne, am văzut și uneori am mângâiat chipuri, m-am oglindit în irisul ochilor care nu se fereau de mine, am ascultat povești vesele sau triste, m-am bucurat sau am plâns, am dansat sau am alergat cu spaima că aș putea fi prinsă în vrăji străine, am simțit durerea trupului meu, am simțit bucuria inimii mele, am trăit prelungirea dorurilor ce nu mă lasă să uit că mi-e dragă iubirea, am trăit senzația de desprindere și plutire. O să spui că trăiesc mai intens noaptea în visele mele decît ziua când sunt amestecată în mulțimea de suflete și evenimente. Dar nu e așa. Și ziua sunt atinsă de ceea ce mi se întamplă și păstrez amintirile ani la rând fără să fiu împovarată de ele. Sunt atât de permisivă în înțelegerea mea, mi se pare că totul e la locul lui, așa cum este și atât cât poate fi. La urma urmei viața noastră se compune din momente, le înșiruim și le numărăm , uneori le pierdem , alteori nu le pătrundem esența, dar ele rămân întipărite în noi. Sunt perioade când le resimțim mai puternic pe cele amare și definim viața ca fiind o suferință , alteori suntem compleșiți de bucurie sau de succes și atunci

construim vise îndrăznețe care au întotdeauna un final fericit. Rar devenim conștienți că și unele și altele sunt aceleași clipe ca esență, că diferența o face starea din care ne permitem să le lăsăm să ne pătrundă sufletul. De aceea nu le judec, nu le cert, nu le neg, mi-s dragi și le prețuiesc. Am multe amintiri, de multe ori mă hrănesc cu ele, dar nu în sensul de întoarcere în timp ca refuz de a accepta prezentul; mă hrănesc cu ceea ce e repetabil în ele, cu ceea ce m-a învățat să știu să fiu o învingătoare, cu ceea ce mi-a arătat că există întotdeauna o cale pentru fiecare dintre noi, cu ceea ce mi-a dezvăluit marele secret - există timp pentru toate! Deci există destul timp și pentru visare, fie noaptea în liniștea gândurilor noastre, fie ziua când ne retragem în acel colț al ființei unde ne putem întâlni misterioși cu noi înșine și cu dorințele noastre.

Așteptarea lui ... Acelea au fost zilele cele mai lungi și cele mai adânci pentru mine. Ele începeau invariabil cu rememorarea viselor ce mi-au galopat sub pleoape întreaga noapte. Visele mele sunt mesajele mele, ele sunt bucăți misterioase ale evenimentelor ce vor veni și vor poposi la masa mea cerându-mi să plătesc nota la final. Și o voi plăti fără ezitare, pentru că știu că totul are un preț în viață .Nota lui de plată a fost cea mai scumpă și e și firesc să fie așa, de la el am primit cel mai mult. Curios rămâne însă modul cum le-am primit. De cele mai multe ori el nici măcar nu a intenționat să întindă mâna ca să-mi dea darul său, și totuși acesta a ajuns întotdeauna la mine . Nu a trebuit să-l rog, nu a trebuit să i-l răpesc , a fost de-ajuns că am rămas lângă el și că am ținut ușa sufletului deschisă. In rest, totul a curs de la sine. Am atras tot ce era porivit pentru mine, tot ce lipsea ca să devin cât mai mult eu însămi. Dar nu am simțit dăruirea lui, dorința lui și nerăbdarea de a mă avea alături, încântarea că m-a găsit, mirarea că vin, mulțumirea că exist. Acestea sunt goluri care sapă adânc în mine, care mă rănesc și mă lasă gânditoare: a existat într-adevăr sau l-am inventat eu în zilele și nopțile mele de dor de viață și de normalitate? L-am așteptat înfrigurată până în ultima clipă. Stăteam pe peron singură, fără bagaje, fără gânduri, doar cu biletul plătit scump în acest ultim an. Știa că după acea zi nu mă mai poate găsi , pentru că eu nu mai puteam fi aceeași. Nu mă mai puteam hrăni doar cu dorințe , nu mă mai puteam mulțumi doar cu dăruirea mea, nu mă mai puteam opri să plâng și să-mi fie mereu frig din cauza absenței lui. M-a înspăimântat răceala lui de multe ori, și totuși l-am iubit și l-am dorit, am stat lângă el liniștită și încrezătoare, rezemată de lumina lunii și înrădăcinată în promisiunea că voi învinge lumea ca să ajung la el. Ultimele zile au trecut incredibil de greu, orele parcă se târau și le durea, era un amestec de speranță și acceptare a inevitabilului, indiferent în ce sens spun eu "inevitabil". Dar un răspuns este întotdeauna mai de preț decât o rătăcire printre dorințe și spaima că ele nu se pot realiza. Nu-l am pe el, dar am mulțumirea că am fost demnă până la capăt, sinceră și perseverentă, deși nu mi-a întins mâna ca să-mi facă drumul mai ușor. A fost de fapt o luptă a mea, cu mine însămi. Cu siguranță speram că va veni, chiar dacă nu mi-era clar ce va urma după aceea. Dar azi mi-e clar că mi-e mai bine că nu a venit.

Mi-e dor de tine cu dorul acela cu care aștept să vină primăvara. Nu că nu aș iubi și celelalte anotimpuri, dar simt că-mi bate primăvara în geamul sufletului meu. Apropie-te cu încredere, dar și cu duiosie, vânturile m-au atins de atâtea ori încât mă dor până și gândurile de atâta așteptare. Sunt veșnicii de când mă rotesc în lumina lunii ca să-i pot fura emoția pe care s-o aduc înapoi în lume, sunt ani de când mă hrănesc cu firmituri de strălucire primite în treacat de la cei prea grăbiți să ajungă nicăieri sau speriați să rămână lângă mine. Mi-e dor de tine cu diminețile ce au început să-mi ceară mai multă căldură și mai mult orizont. Nu că aș fi o ființă rece sau limitată, dar azi mi-e dor de focul nemuritor și de zbor. Apropie-te fără teama că m-ai putea răni sau că te-ai putea topi într-un univers al arderilor ce știu să scoată esența din dorințele noastre. Sunt ani de când mă caut și mă regăsesc pentru o

vreme , pornind apoi vijelioasă în curajul meu de a ajunge mai sus, atât de sus încât să aflu profunzimea. Mi-e dor de tine pentru că mi-e dor încă și de mine. Dorul meu nu plânge, ci așteaptă, nu e bătrân în răbdarea lui, ci înțelept, nu e rupt de realitate, ci cuprins de ea precum un trup de valurile mării...

Îmi plac atât de mult culorile, îmi place lumina ce le străpunge și le face să curgă , să intre în amestecuri ireale și uneori greu de descris. Îmi plac sunetele, cele ce coboară direct și adânc în sufletul meu, care se așează pe portativul meu și îmi arată o lume percepută prin vibrația de moment. Îmi plac cuvintele , îmi place senzația de nesfârșire și libertate pe care ele mi-o dau de fiecare dată când suntem împreuna. Îmi plac nopțile pentru întrebările pe care le nasc și răspunsurile pe care apoi le tot integrez în călătoria devenirii mele. Îmi plac diminețile care îmi arată frânturi de posibilități, care îmi dau câteva indicii și apoi mă invită să dezleg singură careul de evenimente și provocări. Îmi place că simt că exist, că nu mă mai copleșește spaima că sunt pierdută printre miliarde de alte ființe, printre miliarde de alte stele. Am ajuns într-un loc de împăcare cu mine și cu propria mea viață . Nu pot spune că e liniște totală, pentru că asta ar însemna să nu mai percep tumultul creației ce nu încetează nicio clipă , ar însemna să nu mai am niciun vis și nicio dorință, ar însemna să mă predau înainte de termen netrăirii. Dar e multă înțelegere și multă acceptare în mine. Poate că unii, grăbiți și neștiutori în măsurarea și etichetarea alegerilor mele, ar spune că sunt vulnerabilă în această îmbrățișare echidistantă atât a nufărului, cât și a nămolului care îl susține și îl hrănește. Dacă mi-e greu într-adevăr uneori și mă simt tristă sau dezamăgită , asta se întâmplă pentru că sunt om și așa vreau să rămân până la capăt.Toate sentimentele și stările ce pot fi trăite de un om sunt trăite și de mine, prin ele mă întregesc și mă definesc. Nu refuz și nu neg nimic din ce simt și eu la fel ca tine, la fel ca toate celelalte suflete. Doar pășesc și mă minunez în continuare cât de multe sunt cele pe care nu am apucat încă să le văd, deși am călătorit prin viață destul. Am încă puterea de a fi uimită și încântată, am dorul de inedit și de firesc, am puterea să renunț, dar o am și pe aceea de a nu mă da bătută. Și astfel reușesc să fiu pictorul care își face autoportretul și îndrăznește să-l expună fără teama că cineva l-ar putea critica. Cel puțin tabloul nu a rămas nevăzut ...

Stau în pragul primăverii mele, am așteptat-o și a venit. Acum e timpul să închid trecutul, dar nu înainte de a-i mai mulțumi o dată, de a-i cere iertare și de a încerca totuși să-i zâmbesc. Au fost atâtea bucurii și atâtea minuni în viața mea, sunt impregnată cu ele, le voi purta mai departe ca pe un talisman. Încerc să-mi iau rămas bun de la mine, cea de până acum și am tendința omenească de a amâna momentul. Pentru că știu că există și durere acolo, există și părere de rău. Există chiar și furia că nu am fost atentă la ceea ce nu primesc în schimb, că nu am fost prezentă la atâtea baluri date în cinstea iubirii, că nu m-am prezentat să-mi iau cununița de lauri pe care am câștigat-o pe merit, că am negat că mi-e dor sau că mă doare, că nu am povestit îndeajuns ce vedeam în visele mele, că nu am avut îndrăzneala să-mi tipăresc numele pe paginile scrise cu atâta sârg și atâta drag, că am uitat să mă iubesc atunci cand îi iubeam atât de mult pe ceilalți, că am uitat cât de minunată sunt și eu ... Acestea sunt momente de furie, nu de frustrare și ele vor trece așa cum au trecut toate celelalte. Nu mai am timp să jelesc, sunt ultimele zile ale unei călătorii fascinante care se încheie acum ca să mă redea pe mine mie însămi și viitorului meu.

” ... legendele vremii atât de admirate de-a lungul a mii și mii de ani îşi risipiră înţelesul sfărâmându-se în miliarde de cioburi multicolore...Vai nouă! murmurau ei sărutând cioburile risipite de sticlă ...” Genevieve – Emanuel Pope

Și cât de mici am rămas de atunci! Oricât de departe am ajuns în univers cu visul nostru de măreție și putere absolută, adevărata noastră ființă zace pe granitul rece al sălii, descompusă în miile de cioburi. Din când în când, câte unul dintre noi are curajul de-a alătura câteva dintre ele și a le da un nume, un sens, încearcă să le descrie și să le dea chiar și un chip, dar nimic nu mai este la fel. Nu încă! Nu știu dacă numărul de ani care vor mai trece ne va fi de ajutor mai mult decât până acum; însă ceea ce simt este că acele cioburi pâlpâie în noi sub forma unor amintiri. Le purtăm în noi chiar dacă nu suntem conștienți de ele sau nu ni le putem explica rațional - simțim de multe ori un dor ciudat de acasă, deși avem o casă și o familie; vorbim despre porți și uși înalte care ne cer parole și ne dăruiesc apoi accesul într-o lume perfectă; ne este teamă de căderi, de întuneric, de pedeapsă; măsurăm întoarcerea spre noi cu treptele urcate și păzim cu strășnicie simbolul roții. Acestea nu pot fi doar simple povești!Textul legendei este extrem de dureros, sună ca o fatalitate, ca o pierdere definitivă a ceva ce nu va mai putea fi regăsit și nu pot să neg că simt o grămadă de împunsături în suflet. Probabil mă dor cioburile ...

Mai este omul modern religios? Mai admite el dogmele, credințele strămoșilor săi? Există vreo evoluție în acest sens? În epoca actuală informațiile și comunicarea sunt veritabile vehicule, oamenii observă mai ușor cum în unele perioade se accentuează materialismul, iar în altele o afirmare a căutării spiritualității. Barierele fizice, mentale și spirituale devin tot mai inconsistente și ceea ce îi preocupă pe oameni, atât pe cei de știință, pe filosofi, pe scriitori, cât și pe liberii cugetători este adevărul. Dacă privim spre definiția dată adevărului, vom înțelege de ce se petrece această deplasare a interesului și analizelor omului înspre căutarea de sine și căutarea armoniei universale. Omul simte, gândește, are informații, se trezește dintr-o iluzie sinistră. Încet, e drept, dar sunt semne. A crede în ceva este o putere fantastică, dar ea trebuie să-i servească deținătorului, nu celui care îl vrea supus și docil.Toate erorile comise în interpretarea textelor religioase derivă din faptul că s-a aplicat evenimentelor, timpurilor, persoanelor și locurilor alt sens decât sensul spiritual și mistic pe care îl au, li s-a dat o interpretare directă, ad litteram, în vreme ce ele reprezintă niște simboluri încriptate tocmai pentru a putea rezista timpului și intenției meschine de manipulare ori folosirii în scopuri egoiste. Astfel, autoproclamații profeți și slujitorii lor s-au erijat cu ușurință și cinism în reprezentanți unici și de drept ai divinității, devenind manipulatori ai conștiințelor umane. Cum să mai creadă oamenii că au aceeași sursă, aceeași linie descendentă divină, aceleași drepturi și posibilități de realizare, dacă numai unii ar fi aleșii de drept? Această apăsare care distruge lumina din noi, mulțumirea sufletului și chiar și speranța că putem fi fericiți în această viață, pe acest pământ, este problema de care ar trebui să ne ocupăm mult mai serios. Promisiunile de viață veșnică, de bogății spirituale, de fericire absolută pe care le fac acești reprezentanți și care se referă exclusiv la o viață de după, despre care, de fapt, nu știe nimeni nimic concret este o neasumare a responsabilității acestora pentru ceea ce le provoacă celorlalți. Pentru existența însăși fiecare suflet este important și este important ca fiecare suflet să evolueze, nu să se sufoce în spaime sau să se piardă în iluzii, în sărăcie și minciuni.În limbajul ezoteric, Ființa și Conștiința sunt doi termeni sinonimi. Cu toții venim dintr-o Unitate și aici ajungem pe tărâmul Dualității. Ne-am materializat pentru scopul cunoașterii. Dualitatea nu este ceva rău, mai degrabă ea este o etapă a procesului nostru de individualizare. Acest proces urmărește să devenim conștienți de noi și de toate celelalte, să înțelegem din ce în ce mai mult existența, să folosim dualitatea ca instrument al cântăririi adevărului prin

comparații și deducție, logică și sintetizare. Trecerea prin dualitate naște sentimentul de separare, accentuează senzația de înstrăinare și greutate, dar tot ea va naște, odată cu elevarea noastră, dorința de reunificare cu întregul. Se va închide cercul și nimicul din care venim va deveni și mai extins. Apreciez acuratețea explicațiilor în legătură cu toate câte le-a îngrămădit omenirea de-a lungul timpului în dogme și concepții rigide la care simte că ar trebui să renunțe, dar nu știe ce să pună în locul lor. Tuturor ne este frică de gol, tocmai pentru că nu înțelegem ce este acesta. După părerea mea, oamenii percep golul ca pe o lipsă, un neajuns, o nedreptate, și ca urmare, de la ”înălțimea” înțelegerii lor, pun semnul de egalitate între nimicul-lipsă și nimicul-liant, sau mai bine zis nimicul- susținere. Dacă ar fi vorba că astfel i se face o mare nedreptate lui Nihil, nu ar fi atât de grav, dar în ce-i privește pe oameni și liniștea lor sufletească, evoluția și chiar existența lor viitoare, a fi orbi în fața atâtor dovezi clare că numai Nihil poate să facă posibilă umplerea găleții cu apă ori a paginii cu versuri de iubire ( două exemple aleatoare), asta da, mi se pare grav.Când vine vorba despre nimicul din viețile noastre, avem o tolbă plină de reproșuri, avem senzația că știm totul despre el și că putem să-l facem vinovat pentru toată dezamăgirea pe care o resimțim. Dar în momentul în care se pune problema să extindem analiza asupra rolului și scopului acestui Nihil în întregul Univers, îmbrățișăm tăcerea. Probabil ne dăm seama că nu știm unde să-l plasăm ca importanță în viața noastră.Religii, filosofii, curente, tradiţii, obiceiuri, limitările conducătorilor și ale cetăţenilor în a înţelege întregul din care fac parte, greutatea în a înţelege şi a folosi benefic mecanismele imuabile ale legilor universale, simbolul şi rolul profeţiilor - iată câteva puncte dureroase ale istoriei omenirii, de fapt, chiar şi a prezentului omenirii. Democraţia nu este posibilă 100% , pentru că suntem diferiţi în gândire, idealuri, percepţie, putere de a crede, dorinţă de a ne implica, acceptare a responsabilităţilor asupra alegerilor şi acţiunilor noastre. Dar tocmai această infinită diversitate este motorul transformărilor necesare în univers. Este discutabil modul în care ne alegem conducătorii şi profeţii numai atâta vreme cât nu ţinem cont de un mare adevăr - Unitatea există numai prin diversitate. Şi atunci ce facem cu nesfârşitele noastre întrebări existenţiale, care, de cele mai multe ori, rămân neclarificate şi neînţelese şi care ne conduc la supunere şi spaime existenţiale ? Le punem în mâna şi responsabilitatea unui zeu, a unui profet, conducător, a oricui din afara noastră. Care sunt urmările? Le vedem de mii de ani în jurul nostru şi în noi înşine.Profeţii nu apar peste noapte, parcă de nicăieri. Ei se nasc şi trăiesc printre noi, doar că aceștia aleg calea cunoaşterii şi a reconectării cu Universul. Ei manifestă capacităţi extrasenzoriale care, în mod sigur, există în fiecare om, dar nu sunt trezite şi folosite cu discernământ. La fel este şi în cazul conducătorilor în cazul fericit, pentru că există şi oportuniştii, şi isteţii care simt că pot exploata o anume stare de neimplicare a oamenilor. Capitolul profeţi este unul special, ei au o adevărată misiune : să ne ajute să scăpăm de frică, de neputinţă, de starea de simple elemente ale unei mulţimi. Ei vorbesc despre a crede, a ne încrede sincer şi cu toată puterea în ceva. Eroarea este că totul s-a tradus cu a crede în cineva, exclusiv, necondiţionat şi cu urmări punitive în caz de nesupunere. Vorbele și sfaturile profeţilor sunt universal valabile, nu se adresează numai unora dintre oameni şi aici intervine alegerea fiecăruia dintre noi. Iisus descrie foarte frumos acest moment de decizie, acest mecanism : ”Cine are ochi să vadă, cine are urechi să audă...” Nu lipsa democraţiei este cauza neîmplinirilor noastre şi nici existenţa profeţilor, ci faptul că acceptăm poziţia de supuşi şi nu ne asumăm propria noastră viaţă.

De la iarbă și lut, mirosul morții s-a mutat la orzul copt în spic... Omul evoluează, începe să pătrundă taina morții și nu se mai teme, nu-i mai vede doar începutul și sfârșitul, ci și miezul, puntea ce leagă o viață de altă viață. Dar nu oricând, ci numai când se coace...

”Dincolo de orice alt aspect filosofic, depresia este, în primul rînd, o expresie a desacralizării ființei umane” – profesor Ion Mânzatu

E clar că nu știm ce e ”dincolo” și, deși sunt destule cazuri de reveniri spectaculoase din come profunde sau chiar din moarte, cu povestiri la fel de spectaculoase din partea protagoniștilor, senzația noastră rămâne că nu putem fi siguri că lucrurile stau chiar așa cum spun oamenii aceia. Dar, chiar și dacă nu ar fi adevărat nimic din ceea ce spun ei, a crede sincer și cu tărie că suntem mult mai mult decât materia ce ne compune și că avem nevoi mult mai elevate decât nevoile primare ne-ar fi mai folositor decât abandonarea în depresie. Mi se pare corectă afirmația că: microbul depresiei zace în fiecare dintre noi. Deci, va trebui să alegem între a cădea sau a nu cădea în această mizerie. Ori a ieși sau a nu ieși din ea. Scrisul, ca remediu pentru această ciumă morală, poate fi într-adevăr o cale înțeleaptă, la fel ca și comunicarea verbală sau meditația. Dar nu ne putem imagina nimic bun și nici nu putem crea ceva deosebit câtă vreme ne vedem pe noi înșine departe de sacru, departe de puterea de a crea ceea ce la început doar ne imaginăm. Paradoxal mi se pare însă faptul că, deși ne îndoim de existența a ceva dincolo de această viață, fiecare dintre noi simte că are un punct de sprijin real undeva în afara lui, undeva acolo sus - cum spunem de multe ori.

Putem fi liberi în captivitate?

Indiciul de la care voi pleca eu este cușca. Ce și cât înseamnă acest simbol pentru viața omului, în general? Cușca este polul opus al exprimării sub toate formele posibile, este opusul libertății personale. De aceea, în interiorul ei va exista întotdeauna confruntare, împotrivire, luptă de eliberare. Acești termeni vor include și manipularea, suferința, frustrarea, neputința de a înțelege dorința celuilalt, regretul, dependența, dar și iubirea. Ele se amestecă la un moment dat și se confundă, încât, deși ar putea să iasă de acolo, protagoniștii se întorc în arenă. Probabil speră că rezultatul va fi altfel, poate speră că data viitoare vor avea mai multă putere, dar se observă rănile deja, mâinile care încearcă să mângâie părul sângerează...Să ne închipuim o cușcă, iar în interiorul ei un bărbat și o femeie. În funcție de semnificația pe care i-o dăm fiecăruia, la modul extins sau subtil, povestea lor poate arăta în multe, multe feluri. Poate fi vorba, foarte simplu, despre încercările unui cuplu de a ajunge la armonizare, trecând prin etape de tatonare, atac, respingere, disimulare, renunțare și ajungând în final la dorința de a se ajuta, de a se salva. Dar la fel de potrivit mi se pare scenariul în care cei doi reprezintă două tendințe, două viziuni, două energii, două planuri ale conștiinței care încearcă să se domine unul pe celălalt și să se elibereze unul de celălalt. Interesantă mi se pare și varianta când cele două personaje reprezintă două personalități care trăiesc în contradicție. Foarte interesantă și complexă mi se pare situația când unul dintre ei se eliberează, pare mulțumit și pare că are un zâmbet malițios, zâmbetul învingătorului, și totuși nu pleacă, ci se zbate să-l scoată și pe celălalt din cușcă. Celălalt ar vrea să iasă și suferă că nu o poate face. Poate că cea mai bună întrebare în cazul acesta ar fi: ce anume a ajuns să-l împiedice pe el să se elibereze? Concepțiile lui oare, egoul, risipirea în lupte nefolositoare pe drumurile care nu duceau nicăieri și care nu i-au clădit o adevărată cărare în viață? Deci, putem fi liberi în captivitate? Din punct de vedere rațional răspunsul este NU, deoarece noțiunea de libertate intră în contradicție cu cea de captivitate. De aceea, abordarea trebuie să fie făcută din punct de vedere al conștiinței, al conștientizării faptului că, deși suntem ființe absolut libere, trebuie să ne trăim experiențele de viață într-un cadru care ne îngrădește această libertate într-o măsură sau alta, dar nu ca o pedeapsă, ci ca o necesitate a procesului

evolutiv, ca ființe spirituale. Nimeni nu scapă de această realitate specifică vieții pe pământ, cu toții trăim senzația că suntem captivi în trup, în mintea noastră, într-o relație, în căsnicie, în societate, în însăși universul în care existăm. În schimb, ne putem modifica treptat percepția asupra realității și atunci, DA, ne putem simți liberi, deși condițiile rămân aceleași. Cușca este, de fapt, imaginea percepției noastre asupra realității, percepție dezvoltată de-a lungul vieții având ca fundament și element major de influență tocmai situația socială, morală și emoțională concretă din jurul nostru. Regulile impuse, tradiția, morala societății, ierarhiile, discriminarea, orgoliul, lipsa cultivării compasiunii, lipsa preocupării pentru cunoaștere și autocunoaștere, ideile preconcepute și transmise din generație în generație referitoare la obligațiile din cadrul oricărui tip de relație, chiar și de afaceri, ne induc concluzia că nu suntem liberi, ci total dependenți de altul/alții, că trebuie să ne luptăm din greu ca să obținem ce ne dorim, eventual trebuie să impunem sau să luăm cu forța ceea ce simțim că merităm și ne aparține de drept, ca ființe umane. Așa apare sentimentul de captivitate perpetuă într-o situație sau alta, inclusiv într-o poveste de dragoste. A te simți liber în orice situație și în orice relație înseamnă a fi eliberat de constrângeri, adică a te simți confortabil și mulțumit în toate situațiile pe care tu le-ai ales și le-ai acceptat de bună voie. Însă, așa ceva se poate realiza numai prin asumarea responsabilității pentru ceea ce alegem. Doar atunci nu vom mai simți că există prea multe obligații și că ele ne împiedică să fim fericiți.

A presupune este, în esență, o acțiune, înseamnă că avem îndrăzneala și tăria de a face un pas către ceva și asta e bine, zic eu. Nu mă refer la cei care doar presupun și nu fac altceva decât să-și trăiască iluzia unor victorii ori spaima unor eșecuri care, de cele mai multe ori, nici nu urmează să vină. Știu că acestea sunt cele mai multe cazuri, dar până la urmă cum am parcurge ceea ce se numește experiențe noi de viață? Câștigul va fi recunoscut mai ușor de cei care analizează sincer rezultatul și care nu-l limitează la unul dintre cele două variante – bun sau rău. A te arde dacă bagi mâna în foc nu înseamnă un eșec, ci înțelegerea unui fenomen și o mare învățătură pentru viitor.

Cred că este imposibil să nu simțim tăișul regretului pentru ceva ce am făcut ori ne-am temut să facem în viață. Trăind într-o lume duală, e firesc ca în acele momente să apucăm fie pe drumul speranței, dacă am înțeles câte ceva din cele petrecute, fie pe drumul disperării care nu ne poate duce decât la o cădere adâncă. Eu aleg calea speranței, și asta nu ca pe o încercare de a mima fericirea ori a epata, ci ca semn că am acceptat cu înțelepciune că toate sunt omenești și bune, mai puțin renunțarea. Oricât de târziu am învăța să ne eliberăm, zborul acesta este marea împlinire. Astfel, acea fiecare clipă care s-a trudit să ne învețe asta , punându-ne arcuri sub picioarele sufletului și aruncându-ne cât mai departe de iluzia că nu suntem niște îngeri, se sacrifică din iubire pentru noi și pentru întraga existență. Regretele noastre înseamnă multă durere și ce tratament i-am putea aplica dacă nu această înghițire a ei cu tot cu urme și ridicarea noastră apoi din praful drumului cu toate speranțele înviate?

Mintea intuitivă este un dar divin, iar mintea rațională este servitorul fidel al acesteia. Noi am creat o societate care onorează servitorul și a uitat darul” - Albert Einstein

Arthur Stanley spunea în cartea sa “Natura lumii fizice”: “În lumea fizică noi asistăm la un joc de umbre reprezentând drama noastră contemporană. Umbra cotului meu se odihnește pe cea a mesei și umbra cernelii acoperă umbra hârtiei. Toate acestea sunt simbolice, iar fizicianul le lasă acest caracter. Atunci survine spiritul alchimist care transmută aceste simboluri.”

Iar James Jeans spune în “Universul misterios”: “Gândirea modernă tinde din ce în ce mai mult spre o realitate nonmecanică, universul ne apare mai degrabă ca un gând uriaș decât ca o imensă mașinărie.”

Am ales aceste citate ale unor oameni care nu sunt psihologi, dar care mi se par a fi înțeles destul de bine realitatea în continua ei prefacere. Eu consider că personalitatea este un amestec magic al punctelor noastre tari și slabe la care adăugăm educația, mediul, evenimentele majore trăite, setea de cunoaștere, abilitățile moștenite și cele dobândite pe parcurs, iar pe deasupra presărăm praful de stele din sufletul nostru, pentru că nu suntem numai mintea și numai trupul nostru. Noi suntem mai ales sufletul nostru.Mie mi se pare că oamenii își raportează prea mult viața la ceea ce poate fi măsurat și înțeles la nivelul minții. Ei studiază totul și trag propriile concluzii și asta este valabil și pentru cel mai fascinant domeniu de studiu - omul. Comportamentul său este observat și apoi etichetat, dar tot ceea ce este definit ( etichetat) ca adevăr se sufocă în limitele propriei sale definiții. Astfel că oamenii rămân mai departe cu întrebări și îndoieli care ajung să fie dureroase pentru sufletul lor și apoi și pentru evoluția lor. De aceea vor studia și vor căuta în continuare explicații și vor ajunge la alte conluzii, unele total diferite de cele precedente și asta le va ridica alte noi întrebări. Știința este un instrument fără de care am fi rămas la nivelul omului care se teme până și de umbra lui, care nu ar avea destule informații cu care să-și construiască propria cunoaștere. Dar nu cred că ar trebui s-o considerăm singura cale sigură spre cunoaștere în general și cu atât mai puțin când vorbim despre om. Oricât de pragmatici am fi, nu putem nega existența unor fenomene și procese care nu au o explicație logică, dar care au o influență covârșitoare asupra felului de a fi și a se comporta al oamenilor. Și atunci mă întreb: cum putem crede că am putea înțelege un semen, că l-am putea încadra în tipologii, fără să cădem în capcana judecării lui după propriile posibilități de înțelegere? Instinctiv, eu cred că personalitatea, prin cele două componente ale sale- comportamentul și caracterul- nu este ceva care va rămâne neschimbat de-a lungul vieții. Știința a demonstrat unicitatea amprentelor și a ADN-ului. Trăirile interioare și actul creației au demonstrat unicitatea sufletului nostru. Toate acestea confirmă că suntem atât de diferiți și complecși, că motivațiile din spatele comportamentului uman sunt atât de profunde și perfectibile, că influențele exterioare ne pot duce la înălțare sau la decădere cu aceeași ușurință, încât nu ar trebui decât să fim admirați că putem rămâne noi înșine în tot acest ocean frământat de neputința de a înțelege în întregime cine suntem noi și cine este lumea în care trăim și la care ne raportăm.Nimeni nu se naște ucigaș sau laureat al premiului Nobel, acolo se ajunge. Toate drumurile au două capete, oricând putenm face cale întoarsă. Exemplul infractorului care nu se va reabilita este o dovadă a judecății noastre de valoare, dar de unde știm noi că el nu-și dorește schimbarea și că nu va reuși s-o facă? El are nevoie de o șansă, pe care, din păcate, i-o refuzăm fără să ne gândim că am putea fi și noi cândva în situația de a cere o a doua șansă. Nu vom afla dacă el putea sau nu putea reuși decât acordându-i acea șansă. Restul este dreptul lui ( liberul arbitru) de a decide și a alege cum va proceda și, ca atare, va fi responsabilitatea lui.Da, actele antisociale ne aduc prejudicii, ne îngreunează sufletul, dar cei ce ies din tiparele normalității sunt niște ființe care au nevoie mai degrabă de vindecare, decât de condamnare. Poate nu au știut, poate au fost victimele unor conjucturi, poate nu au înțeles că nu sunt separați de ceilalți și că nu pot face totul după bunul plac sau după propriul interes. Nu cred că este întâmplător faptul că toți înțelepții ne îndeamnă să nu judecăm, să nu aruncăm cu piatra, să nu ne răzbunăm, să nu refuzăm cuiva iertarea. Sunt multe alte exemple, dar toate vorbesc despre necesitatea de ”a ne pune în locul altuia” înainte de a-i da un verdict, un calificativ, un vot de încredere, disprețul ori iubirea noastră!

Conceptul de caracter și comportament pare a lăsa deoparte latura spirituală a omului, partea lui intimă și divină și asta nu ne va ajuta prea mult să ne cunoaștem pe noi înșine și să-i înțelegem apoi și pe alții. Aceste concepte vorbesc de atitudinile și răspunsurile noastre față de ceea ce percepem că ne este întotdeauna exterior nouă și că este diferit de noi. Această percepție- concepție ar trebui schimbată. Pare imposibil, știu, dar și zborul în Cosmos a fost cânva imposibil de imaginat!

Fiecare are locul pe care îl merită - aşa s-ar cădea să se întâmple în tot ce înseamnă viaţa noastră. Dar ce înseamnă acest merit şi cine îl poate cântări fără subiectivism ? Meritul se câştigă, se zideşte prin continuitate şi prin efortul de a mai urca o treaptă, se udă zi de zi cu bucăţi din sufletul nostru. E adevărat că asistăm la distrugerea scării de valori, că meritul a ajuns să poată fi cumpărat ca orice altceva sau, şi mai rău, să fie impus , dar asta nu-i poate nega valoarea. Numai timpul ştie să ne cântărească corect! Ce am putea prezice despre un răsad în primele lui zile de viaţă ? Putem spera că va ajunge puternic, deosebit, util tuturor, îi putem face reclamă, dar...Se spune că niciun profet nu este iubit în ţara lui. Înseamnă că putem spune că un creator de artă ( unul autentic şi nu numai el ) poate avea tristul destin de a nu fi văzut, recunoscut sau iubit decât după ce este deja prea târziu pentru el să se mai bucure. Cei fără valoare se vor pierde pe drum încet, încet , dar vor fi preţuiţi de cei de la nivelul lor , de cei care nu pot înțelege sau asimila mai mult de atât. Eu nu mi-aş face griji că aceştia sunt prea mulţi la un moment dat - la orice start sunt mulţi ,dar numai câţiva vor fi finaliştii. Cei mulţi au darul de a-i stimula pe cei buni, ei asigură ceea ce se numeşte atingerea masei critice care garantează un salt evolutiv. Ce rost ar avea să alerge câştigătorii de unii singuri ? Mai degrabă mă gândesc ce facem şi ce să facem cu cei puţini, dar buni. Oamenii aceia așa s-au născut, cu inima în formă de palmă și nu puteau scăpa de inevitabila atingere a celorlalți, chiar și atunci când lipseau din lumea lor, când le trimitea doar niște vorbe, niște gânduri și mai ales niște rugăciuni. Așa s-au născut, nu mai puteau schimba nici moliciunea, nici asprimea cu care se apropiau de sufletul cuiva, pentru că toate se încrustaseră adânc în pielea destinului lor.

”Devalorizarea personală şi grandomania pot duce deopotrivă la autoizolare şi la singurătatea cronică." Adrimir - Studii de psihologie

Citatul ales, pe care îl apreciez în mod deosebit, reprezintă ipostaza în care a alege sau a respinge singurătatea depinde în cea mai mare parte de noi și ar fi urmarea unei înțelegeri profunde a cauzelor și efectelor singurătății asupra întregului proces numit viață. Pentru că există atâtea feluri de singurătate, uneori nu mai ştim dacă am pierdut întradevăr ceva sau pe cineva ori nu l-am avut încă. Golul este acelaşi, nopţile sunt la fel de indiferente la senzaţia noastră de frig, pământul se roteşte ca şi cum tristeţea noastră nu ar conta. Doar soarele ne înţelege nevoia de căldură, de iubire şi se grăbeşte să ne atingă. De multe ori el este singurul care ne atinge fizic, căci celelalte atingeri - ale muzicii, ale cuvintelor, ale culorilor , ale poveştilor celorlalţi - sunt doar nişte momente care ne aduc aminte cât de dor ne este de fericire. Oare ce se întâmplă cu noi, oamenii, de nu mai reuşim să ne umplem cu ceea ce de fapt suntem - iubirea? Ne este teamă de ea, ni se pare că nu este suficientă, ni se pare că e prea scumpă , ni se pare imposibilă? Când o avem, o tratăm ca şi cum nu mai avem nimic de făcut pentru ea. Când o pierdem, plângem şi ne-o dorim înapoi. Ne-am umplut viaţa de temeri şi erori şi acum vedem că trebuie să facem curăţenie, că avem nevoie de încrederea aceea totală că iubind vom regăsi tot ce am pierdut sau nu am avut încă. Se pot spune multe în acest sens și toate merită atenția și seriozitatea noastră, pentru că prin conștientizarea și asumarea calității vieții noastre nu ne facem un bine numai nouă, ci și celor de lângă noi. Dar singurătatea, de cele mai multe ori și indiferent de vârstă, năvălește în viața noastră când

există deja foarte multe alte aspecte complexe, de care nu putem să nu ținem cont. O să vorbesc de data asta numai despre o anumită categorie de persoane - cele care nu mai sunt tocmai tinere și care se află ( din motive obiective) în fața unei decizii extrem de dificile în ce privește restul vieții lor - a rămâne sau a nu rămâne singure. Cât de ușor le va fi acestora și cum vor face față pendulării între responsabilitățile față de cei cu care sunt deja într-o strânsă interdependență și dorința firească de împlinire personală în cadrul unei relații, a unui cuplu? Atunci când nu este aleasă de bună voie, când nu reprezintă solitudinea care are valențe certe de vindecare, de bucurie, de ascensiune și împlinire sufletească, singurătatea devine umbra a ceea ce sunt și a ceea ce ar putea deveni acele persoane, este lopata ce le pregătește mormântul în care vor fi îngropați de vii. Pentru oamenii condamnaţi la singurătate de către nişte evenimente pe care nu şi le-au dorit, pentru cei siliţi să găsească breşe chiar şi în propriul lor sistem de gândire ca să nu rămână izolaţi şi trişti, singurătatea reprezintă un examen al vieții.

La 50-60 de ani oamenii au trecut deja printr-o căsătorie cu bune şi cu rele, cu fericire şi cu supărare, cu înţelegere şi cu probleme specifice fiecărei etape de viaţă, cu dorința de a merge până la capăt sau cu efortul de a face față unor poveşti dureroase născute de un divorţ sau de moartea partenerului. Sunt atinşi, poartă nişte semne pe suflet şi de asta dorinţa pentru o a doua căsătorie ( ca soluție a îndepărtării singurătății ) nu mai este chiar aşa de simplă sau așa de puternică pentru toată lumea. Dorinţele şi încrederea în fericirea unei noi căsătorii stau timide pe umeraşe în magazinul outlet al vieţii. Se fac reduceri mari de preţ la ele, oamenii sunt dispuşi să accepte şi nişte pete, nişte cârpeli, chiar şi o mărime nepotrivită, pentru că se văd pe ei înşiși în felul acesta la vârsta aceea. Dar în același timp nici nu ar vrea să rămână niște anonimi în țara fericirii. Ce să-i faci, tinereţea va fi întotdeauna favorita, încă mii de ani de acum încolo oamenii vor crede că numai la tinereţe pot fi fericiți, că numai atunci sunt puternici și un pic nebuni, ca astfel să poată lua viaţa în piept. Fericirea nu este dependentă de vârstă, ci de atitudinea noastră faţă de ea. La 60 de ani nu mai suntem atât de puternici fizic, asta este adevărat, dar între timp s-a dezvoltat o altă putere, cea a înţelegerii extinse a manifestărilor şi trăirilor noastre omenești. La 60 de ani nu suntem bătrâni, ci aşa suntem văzuţi de ceilalţi, cărora li se pare că ar trebui să fim mulţumiţi cu ceea ce am avut până acum, iar în rest să ne punem viaţa la picioarele nevoilor altora, decapitându-le pe ale noastre și alegând singurătatea.Însă, cum vor scăpa de singurătate oamenii din ziua de azi când posibilitatea unor întâlniri reale cu alţi oameni se micșoarează şi se limitează la nişte ocazii sporadice şi nesigure, când singurătatea îi stigmatizează şi îi ţine la distanţă de cei care se bucură de statutul omului ce trăieşte normal, în rând cu lumea? Oamenii singuri sunt timizi, sunt duruţi, sunt temători ca nu cumva să fie prost înţeleşi sau nedoriţi în mijlocul celor fericiţi, a celor care parcă se tem că le este ameninţată liniștea de apariţia celor ce-şi poartă nefericirea ca pe o cruce, ca pe o cerere de bunăvoinţă adresată vieţii şi lui Dumnezeu. Cei singuri au ajuns debarcaţii vieţii pe o insulă neprimitoare, ei încearcă să găsească o cale de a se întoarce acasă, acolo unde ei știu că este cald, că este linişte şi că există cineva care să-i întrebe dacă le este bine.

Fără îndoială, dragostea este cel mai mai de preț dar pe care îl putem oferi cuiva, mai ales copiilor noștri. Dar ce presupune, de fapt, a oferi dragostea noastră? Cred că aceasta este cea mai importantă și cea mai dificilă întrebare pentru un părinte. De răspunsul ei va depinde calitatea întregii vieți a copiilor noștri, pentru că ceea ce le oferim noi va crea modelul lor de viață, model pe care îl vor transmite la rândul lor mai departe.Dragostea înseamnă stabilitate emoțională, de asta au nevoie copiii în primul rând și în fiecare clipă. Au nevoie de sentimentul de protecție, de încredere, de respect și apreciere, au nevoie și de exemplele noastre personale. Nu e ușor să fii părinte, mai ales când ești tânăr și

încă necopt, când încă te dezvolți și te formezi ca om. Uneori parcurgem acest proces alături de copiii noștri și de aceea cred că cel mai bun lucru pe care îl putem oferi în numele dragostei noastre este prietenia noastră, acest sentiment curat care apropie oamenii, îi leagă și îi învață să-și acorde reciproc sprijinul necondiționat în ceea ce își doresc pentru viața lor. În cazul copiilor, relația de prietenie între ei și părinți înseamnă a li se acorda libertatea de a alege ( școala pe care vor s-o urmeze, meseria, partenerul, casa, prietenii, investițiile, hobby-urile, modul de viață, orice altceva reprezintă latura personală a vieții unui om). Din dragoste, părinții au tendința de a interveni în aceste aspecte, considerând că au mai multă experiență și că le vor binele. Dar nu de puține ori se ajunge la impunere sau manipulare și implicit la resentimente din partea copiilor, mai târziu. Ei sunt ai noștri, dar sunt individualități cu propria lor personalitate, cu propriul lor suflet și destin. Copii au nevoie de îndrumare, de sfaturi care să-i ajute să se orienteze, au nevoie de explicații pentru tot ce nu știu sau nu înțeleg, dar alegerea trebuie să fie a lor. Așa se dezvoltă responsabilitatea, respectul de sine, curajul și demnitatea lor.Aș mai adăuga la darurile noastre în numele dragostei pentru ei reperele spirituale și culturale, tradițiile, patriotismul , dar și răbdarea și înțelegerea noastră pentru ritmul lor de dezvoltare, pentru nevoile lor specifice, pentru eșecurile lor sau dezamăgirile pe care uneori ni le provoacă. Copiii au nevoie de iertarea noastră așa cum au nevoie de rugămintea noastră de a fi iertați că nu reușim să fim întotdeauna așa cum simt ei că ar dori să fim. Și peste toate acestea și printre ele copiii noștri au nevoie de îmbrățișare, de veselie și de sărutul nostru de bun venit sau de noapte bună! Fiecare are adevărul său, la care a ajuns în multe feluri și la care ține foarte mult. Dacă există ființe care nu aud voci și nu cred în ele, asta nu înseamnă că vocile nu există. Este similar cu legea gravitației care acționează în același fel și asupra celor care nu știu că ea există sau nu cred în efectele ei. Ceea ce este, este! Vocile ne inspiră - spun artiștii. La fel spun și inventatorii. Vocile ne avertizează, ne testează - spun oamenii care au trecut prin astfel de experiențe și le prețuiesc pe măsură. Vocile sunt în noi, noi suntem vocile... Seamănă cu un joc de cuvinte, dar este un joc al percepției, al înțelepciunii.

Sunetele trec prin mine, se îmbrățișează prelung între două game visătoare, încearcă să se depărteze de neliniștea care ar vrea să-și facă loc în noaptea asta și în mine și alunecă apoi, abia sesizabil, spre fereastră. Le privesc și tac. Am depășit nevoia de a le asculta, pentru că ochii lor transparenți s-au lipit de toată ființa mea și pentru prima oară mi-e bine. Zâmbesc. Mă simt asemeni călătorului care se întoarce acasă cu pumnii plini de bucățile de cer luminos pe care, altădată, abia dacă îndrăznea să-şi scrie o dorință, pe care a vrut să așeze întotdeauna o șoaptă rotundă, mărturie a zâmbetului păstrat pe buze după fiecare luptă cu vântul pe scările din suflet. Am urcat și am coborât acele scări ca un locatar încăpățânat să nu folosească niciodată liftul, nici măcar balustrada. Am exersat mersul pe vârfuri până la clătinare, până la durere, dar niciodată până la renunțare. Îmi spuneam în sinea mea: la ce mi-ar folosi ajutorul cuiva când drumul e atât de al meu, atât de lipit de sensul prezenţei mele în acest culoar al vieţii şi al morţii, deopotrivă? Nici râsul, nici plânsul meu n-ar fi putut pătrunde în casa altcuiva. Acolo fiecare milimetru era ocupat sau blocat cu trăiri, unde să mă fi așezat și eu cu tot cu întrebările mele? Nu, eu am pornit la drum pe jos, de la un jos care mă privea cu ochii cenuşii ca de pâclă şi mă rugau să-i ating, măcar atât să fac pentru ei. Habar nu aveam că acea atingere nevinovată va transfera întreaga lor lume în cămăruțele mele curate și setoase de răspunsuri şi că le va cotropi în ritmuri necunoscute de mintea mea până atunci. M-am apropiat și i-am atins. Gestul meu de iubire față de acei ochi necunoscuți, intriganți prin cererea lor, s-a transformat în călău, s-a întors înspre mine şi m-a pălmuit fără să ezite. Cum e posibilă atâta meschinărie, mi-am zis, cum să traduc eu această curbă strânsă a întâmplării

când nu aveam un dicţionar la îndemână? De fapt, nici nu ştiam dacă există vreun astfel de dicţionar sau dacă cineva i-a înţeles vreodată înșiruirea de sensuri. Îndrăznisem oare prea mult? Poate mi s-a părut, mi-am zis, poate e doar un incident, de ce să mă împiedic de o clipă când am în față eternitatea? Țin minte că mă intrigau treptele, ele nu erau niciodată la fel. Creşteau unele din altele şi în acele momente mi-era teamă că o să alunec. Alteori simţeam că o treaptă lipseşte şi că spaţiul până la următoarea este mult mai mare decât cel cu care mă obişnuisem. Ezitam, mă gândeam că poate ar fi mai bine să mă întorc. Atunci palma aceea fără suflet ardea în mine din nou, ochii pâcloşi începeau să râdă, să-mi arate ziduri şi porţi amestecate dement cu şiruri de păsări neliniştite în zborul lor şi tot ce percepeam era o lipsă necruțătoare de linişte. O nevoie viscerală de liniște, în care pașii mei să-și audă și glasul, și urmele care stau să se nască.

Voi fi întotdeauna un cântec ciudat, cu versuri de flori proaspete ale fiecărui anotimp ce trece prin mine lăsând în urmă sărutul unor împliniri sau lacrima unui dor ce nu a mai ajuns acasă. Mă colorează timpul cu secunde de gând, de întrebări, de căutări ale părţilor din mine care se ascund în tine şi stau acolo tăcute până reușesc să le recunosc. De aceea cântecul meu este un cântec de dor , un cântec al valurilor ce nu se tem să plece departe în larg, în necunoscut, dar întotdeauna se întorc la malul de care s-au îndrăgostit pe când vânturile erau departe şi le lăsau în liniştea plutirii. În cântecul meu trăieşte magicul şi banalul deopotrivă ; el urcă spre cer, dar coboară şi în adâncul lacurilor pline de nămol ca să ude rădăcina nuferilor ce ne uimesc şi uneori ne intrigă prin solitudinea elegantă cu care îşi desenează prezența. Cântecul meu este şi tăcere, se aude atunci când nu mai ai niciun alt gând decât despre cine eşti sau despre cine ai vrea să fiu. Voi rămâne mereu un cântec ciudat şi asta pentru că îmi scriu singură versurile lui.

Sunt fericită! Fluturii mi se aşează în păr şi printre gânduri, dar zborul lor colorat încetează, pentru că am propriul meu zbor, am grădini nesfârşite de flori pe care să le admir, să le îmbrăţişez, să le iubesc, am timpul în buzunare și nesfârșirea sub tălpi. Când n-o să mai iubesc, dacă asta s-ar întâmpla vreodată, o să mă întorc la zile ca cea de astăzi când văd în ochii mei lanuri nesfârşite de maci înfloriţi. Şi atunci o să mă umplu de roşu şi o să desenez pe cer o inimă imensă, iar tu o să ştii că viața nu poate muri niciodată, ea doar se recreează.

Omule, să nu cumva să-ți lipsească ceva! Nici măcar înțepătura aceea perfidă care pune semne de întrebare acolo unde credeai că ești sigur de tine, de ceilalți, de ceea ce crezi și ceea ce simți! Înțepăturile ne trezesc și din morți, nu-i așa? Și abia atunci putem spune că scriem într-adevăr despre viață, abia atunci înțelegem că cel care pune literele trezirii pe fire nevăzute de ață nu este orbul ce va duce de mână un alt orb...