241
VIETI PARALELE VIETI PARALELE - OAMENI CARE S-AU INTALNIT CU ISUS INTRODUCERE Goethe spunea ca “istoria este un tainic atelier al lui Dumnezeu”, in care, pe langa nenumaratele lucruri banale, obisnuite care se petrec zilnic, exista si niste clipe unice prin importanata lor, clipe care au schimbat complet cursul ei ulterior. In cartea sa,”Orele astrale ale omenirii”, Stefan Zweig incearca sa surprinda cateva din aceste momente unice care au schimbat cursul istoriei: compunerea oratoriului “Mesia” de Handel, cucerirea Bizantului, descoperirea Oc. Pacific, batalia de la Waterloo s.a. Poate putin prea pretentios, autorul a numit aceste momente decisive ale istoriei - “ore astrale”. Trebuie sa recunoastem ca, oricat de importante au fost aceste clipe sau ore “astrale” pentru istorie, ele nu au influentat-o decat temporar; in cel mai fericit caz-atat cat va dura istoria acestui pamant. Si dupa aceea?... Spre deosebire de acestea, Biblia ne vorbeste despre altfel de clipe din viata unor oameni, clipe cu adevarat “astrale”prin urmarile lor. Este vorba de clipe din viata unor oameni obisnuiti, “banali” in ochii semenilor lor, anonimi pentru majoritatea celor din jur. Viata acestor oameni a cunoscut insa, o intorsatura cu efecte vesnice pentru ei personal, pentru societatea in care traiau, dar si pentru intreaga lume. Ceea ce a produs aceasta schimbare cu efecte vesnice in vietile lor a fost unul si acelasi lucru-intalnirea lor cu Mantuitorul lumii. In matematica se spune ca dreptele paralele nu se intalnesc niciodata. Sau, altfel spus, se intalnesc…la infinit…In viata lucrurile nu stau la fel. Paralelele se pot intalni. Mai mult chiar-se pot uni. Trebuie doar sa existe dorinta. Mantuitorul a trait, in cele peste trei decenii de viata pe acest pamant, intre mii de oameni din toate categoriile sociale: saraci si bogati, intelectuali si oameni simpli, anonimi si personalitati…Vietile lor au fost si au ramas paralele cu viata Sa. Asemenea dreptelor paralele din matematica, vietile celor mai multi din contemporanii lui Isus nu s-au intalnit cu viata Sa niciodata. Nu in sensul ca nu L- au vazut, nu L-au auzit sau nu au beneficiat niciodata de vreuna din minunile Sale, ci pentru simplul motiv ca nu au dorit ca vietile lor sa se uneasca cu a Sa. Au existat insa, si oameni care, desi straini de Dumnezeu pana la un moment dat, atunci cand L-au intalnit pe Mantuitorul, si-au unit pentru vesnicie viata lor cu viata Sa. Clipa intalnirii lor cu Domnul Isus a fost cu adevarat o clipa “astrala”. Ne vom intalni, pe parcursul acestor prelegeri, cu oameni din diferite categorii sociale: un orb, un sutas roman, un lepros, un tanar evreu bogat, un vames, un demonizat si un paralitic. Acestia nu sunt toti cei a caror viata a fost schimbata prin intalnirea cu Mantuitorul, insa , cred eu, sunt reprezentativi. Un singur caz din cele enumerate confirma teoria matematica a dreptelor paralele ce nu se intalnesc niciodata…Va rog pe voi sa trageti concluziile…

seminarii, aurel 1

Embed Size (px)

DESCRIPTION

SEMINARYS

Citation preview

Page 1: seminarii, aurel 1

VIETI PARALELE

VIETI PARALELE - OAMENI CARE S-AU INTALNIT CU ISUS INTRODUCERE        Goethe spunea ca “istoria este un tainic atelier al lui Dumnezeu”, in care, pe langa nenumaratele lucruri banale, obisnuite care se petrec zilnic, exista si niste clipe unice prin importanata lor, clipe care au schimbat complet cursul ei ulterior.  

         In cartea sa,”Orele astrale ale omenirii”, Stefan Zweig incearca sa surprinda cateva din aceste momente unice care au schimbat cursul istoriei: compunerea oratoriului “Mesia” de Handel, cucerirea Bizantului, descoperirea Oc. Pacific, batalia de la Waterloo s.a. Poate putin prea pretentios, autorul a numit aceste momente decisive ale istoriei - “ore astrale”. 

         Trebuie sa recunoastem ca, oricat de importante au fost aceste clipe sau ore “astrale” pentru istorie, ele nu au influentat-o decat temporar; in cel mai fericit caz-atat cat va dura istoria acestui pamant. Si dupa aceea?...

         Spre deosebire de acestea, Biblia ne vorbeste despre altfel de clipe din viata unor oameni, clipe cu adevarat “astrale”prin urmarile lor. Este vorba de clipe din viata unor oameni obisnuiti, “banali” in ochii semenilor lor, anonimi pentru majoritatea celor din jur. Viata acestor oameni a cunoscut insa, o intorsatura cu efecte vesnice pentru ei personal, pentru societatea in care traiau, dar si pentru intreaga lume. 

         Ceea ce a produs aceasta schimbare cu efecte vesnice in vietile lor a fost unul si acelasi lucru-intalnirea lor cu Mantuitorul lumii. 

         In matematica se spune ca dreptele paralele nu se intalnesc niciodata. Sau, altfel spus, se intalnesc…la infinit…In viata lucrurile nu stau la fel. Paralelele se pot intalni. Mai mult chiar-se pot uni. Trebuie doar sa existe dorinta. 

         Mantuitorul a trait, in cele peste trei decenii de viata pe acest pamant, intre mii de oameni din toate categoriile sociale: saraci si bogati, intelectuali si oameni simpli, anonimi si personalitati…Vietile lor au fost si  au ramas paralele cu viata Sa. Asemenea dreptelor paralele din matematica, vietile celor mai multi din contemporanii lui Isus nu s-au intalnit cu viata Sa niciodata. Nu in sensul ca nu L-au vazut, nu L-au auzit sau nu au beneficiat niciodata de vreuna din minunile Sale, ci pentru simplul motiv ca nu au dorit ca vietile lor sa se uneasca cu a Sa. 

         Au existat insa, si oameni care, desi straini de Dumnezeu pana la un moment dat, atunci cand L-au intalnit pe Mantuitorul, si-au unit pentru vesnicie viata lor cu viata Sa. Clipa intalnirii lor cu Domnul Isus a fost cu adevarat o clipa “astrala”.          Ne vom intalni, pe parcursul acestor prelegeri, cu oameni din diferite categorii sociale: un orb, un sutas roman, un lepros, un tanar evreu bogat, un vames, un demonizat si un paralitic. Acestia nu sunt toti cei a caror viata a fost schimbata prin intalnirea cu Mantuitorul, insa , cred eu, sunt reprezentativi.

         Un singur caz din cele enumerate confirma teoria matematica a dreptelor paralele ce nu se intalnesc niciodata…Va rog pe voi sa trageti concluziile…

         Oricum, lista clipelor “astrale” care au schimbat destine de oameni ramane deschisa. Atata vreme cat harul lui Dumnezeu este inca deschis! 

         Cine va fi urmatorul? A cui viata se va schimba pentru vesnicie in urma intalnirii cu Mantuitorul? 

         Ramane de vazut…

Page 2: seminarii, aurel 1

LUPTA CREDINTEI

Apostolul Pavel spunea " ca in Imparatia lui Dumnezeu trebuie sa intram prin multe necazuri " (  Faptele Apostolilor 14, 22 ).  Oare asa vrea Dumnezeu ? Desigur, El ingaduie , atunci cand considera necesar, unele

necazuri in viata copiilor Sai. Insa daca o face, aceasta nu se intampla fiindca El doreste sa ne puna piedici pe calea noastra spre cer.El ingaduie necazul, lupta si suferinta dintr-un motiv cu totul benefic noua. Altcineva doreste

sa ne puna piedici pe calea mantuirii...Cine crede ca va ajunge in cer mergand ca pe autostrada, cu tot confortul alaturi, se inseala amarnic. Viata de credinta este o permanenta lupta: cu tine insuti, cu raul din lume si cu fortele intunericului. Lupta aceasta nu va

inceta pana la moarte sau pana la revenirea Mantuitorului. Aici nu exista vacante, permisii, weekend-uri...Satana nu-si poate permite sa doarma, stiind ca mai are inca putina, foarte putina vreme( Apocalipsa 12, 12 ).

Seminarul "Lupta credintei" isi propune sa ia in discutie doar cateva aspecte ale acestei lupte spirituale in care sunt angrenati toti cei ce Il cauta cu sinceritate pe Dumnezeu si mantuirea Sa.

                                                                                                                            Lori Balogh

9. “DUCETI PANA LA CAPAT MANTUIREA VOASTRA !”

              Ma aflam in trenul care trebuia sa ma duca in localitatea in care locuiesc. Am cautat un loc liber, m-am asezat si, deoarece locul din fata mea era neocupat, un cetatean m-a intrebat daca se putea aseza pe acel loc.

Am aprobat, mai ales ca il cunosteam din vedere pe acel om. Era un crestin pe care-l vazusem la serviciile divine de la biserica.

              Curand am intrat in vorba, discutia cu el alunecand usor spre subiectul religiei. Dupa un timp, interlocutorul meu a scos o carte cu subiect religios, spunandu-mi ca o citeste a doua oara. Apoi mi-a vorbit cu destula putere de convingere despre evenimente ale timpului sfarsitului, despre pregatirea noastra in vederea

intalnirii Mantuitorului etc.               In toiul discutiei, un tanar pe care nu-l cunosteam, s-a asezat langa interlocutorul meu ,intrebandu-l:“Ce mai faci, cantaretule ?” Am inteles, din discutia ulterioara, ca cei doi erau colegi de munca. Am schimbat

cateva cuvinte, dupa care interlocutorul meu crestin a coborat. Am continuat discutia cu tanarul venit mai tarziu, care, vazand ca il cunosteam pe cel ce coborase din tren, m-a intrebat de unde il cunosteam pe colegul lui de

munca.               -“Mergem la aceeasi biserica si impartasim aceeasi credinta.”- i-am raspuns tanarului.

              Auzind acestea, omul a inceput sa-l laude pe colegul sau care tocmai coborase din tren, mai ales pentru talentul lui de a canta. L-a laudat o data, de doua ori, de trei ori…Ma bucuram nespus de mult sa aud cuvinte de

lauda din partea unui om care nu impartasea aceeasi credinta cu a noastra. Insa cand tanarul a inceput sa-l laude inca o data pe crestinul nostru, el a mai adugat ceva:

              -“Omul asta canta atat de frumos ! Mai ales cand bea un pahar mai mult !”               Dintr-o data, bucuria mea s-a transformat in tristete.

              -“Si cam ce canta colegul tau atunci cand bea un pahar in plus?”- am continuat eu, sperand ca, macar in acest punct sa gasesc un motiv de bucurie.

              -“Nu stiu, dar canta asa de frumos ! “              -“Canta cumva cantece lautaresti ?”               -“Da, da ! Cantece lautaresti canta.”

              Cand am auzit acest lucru, mi s-a spulberat si ultima speranta. Speram totusi ca acest crestin sa-si foloseasca talentul spre slava lui Dumnezeu, cantand din cantarile Sionului, nu ale Babilonului. I-am spus tanarului ca atunci cand il va mai vedea pe colegul lui ca bea si canta cantece de pahar, sa-i spuna frumos ca ceea ce face

nu e bine si ca la biserica invata cu totul altceva.               Ce credeti ca ii lipsea acestui crestin plin de zel pentru teoria adevarului, dar atat de departe de practica

credintei?               Un raspuns posibil il aflam din cele scrise de apostolul Pavel catre biserica din Filipi:

             “Astfel dar, prea iubitilor, dupa cum totdeauna ati fost ascultatori, duceti pana la capat mantuirea voastra, cu frica si cutremur.”    (   Filipeni 2, 12 )

              Care a fost greseala crestinului cantaret ? El a ingaduit ca in viata lui sa inceapa lucrarea mantuirii, insa nu a dus-o pana la capat. Un inceput promitator, dar un final indoielnic.

              Ispita de a ne considera deja ajunsi la tinta ne urmareste pe fiecare dintre noi. Nici apostolul Pavel n-a scapat de ea, de aceea el le scria filipenilor:

             “Nu ca am si castigat premiul sau ca am ajuns desavarsit, dar alerg inainte , cautand sa-l apuc, intrucat si eu am fost apucat de Christos Iisus. Fratilor, eu nu cred ca l-am apucat inca, dar fac un singur lucru: uitand ce este in urma mea si aruncandu-ma spre ce este inainte , alerg spre tinta, pentru premiul

chemarii ceresti a lui Dumnezeu in Christos Iisus. Gandul acesta sa ne insufleteasca pe toti…” (   Filipeni 3, 12-15 pp )         

              Ce il poate determina pe un om, care a gustat din bucuria mantuirii, care a alergat un timp pe calea cea ingusta, sa se opreasca din alergarea spre tinta ?  

              Am vazut deseori, pe fetele celor care au incheiat legamant cu Christos prin botez, lacrimi de bucurie.

Page 3: seminarii, aurel 1

Intreaga lor fiinta radia de seninatate si fericire atunci cand isi marturiseau public credinta si experienta lor cu Dumnezeu. Cu toate acestea, unii nu mai sunt crestini. Au abandonat lupta si s-au intors la vechea viata lipsita de

speranta si perspectiva.               Ce i-a determinat sa renunte la pacea sufleteasca si la acea bucurie pe care au trait-o la inceput de

drum ? De ce nu au dus propria mantuire pana la capat ?               Dar sa nu ne gandim doar la cei care au parasit biserica . Oameni pierduti nu sunt numai in afara bisericii, ci si in interiorul ei. Dupa cum oameni care vor fi mantuiti nu se gasesc doar in biserica, ci si in afara ei. Ispita de a ne opri din procesul zilnic al cresterii spirituale ne poate invinge si pe noi. Chiar daca in exterior nu e vizibil, este posibil ca in sufletele unora dintre noi lucrarea mantuirii sa se fi oprit intr-un punct mort pe care nu mai suntem

capabili sa-l depasim.               Una din cele mai triste constatari facute de Dumnezeu in legatura cu starea bisericii Sale poate fi gasita in

scrisoarea catre biserica Sardes ( biserica din perioada Reformatiunii ):              “Iti merge numele ca traiesti, dar esti mort.”  ( Apocalipsa 3, 1 )

              Da, in exterior totul pare sa fie in regula: camasa iti este calcata, costumul e pus la punt, esti prezent la toate activitatile bisericii, poate esti un bun manuitor al Cuvantului, poate esti un bun administrator , poate… esti bun si activ in  multe alte lucruri care se vad. Dar oare lucrarea mantuirii, acea lucrare tainica cunoscuta doar de

tine si Dumnezeu, isi mai urmeaza ea drumul ascendent ?                De ce multi oameni nu reusesc sa duca mantuirea lor pana la capat ? Iata cateva motive:

              1. Dezamagirea – diferenta dintre asteptarile, dorintele si aspiratiilepe care le nutrim  si realitatea care este deosebit cruda. Cu cat aceasta diferenta este mai mare, cu atat dezamagirea este mai profunda.

              Imi imaginez trairile sufletesti prin pe care le-au avut israelitii la trecerea Marii Rosii. Dupa ce au fost “botezati” in apele marii, dupa ce au fost martorii unui miracol divin care i-a transformat dintr-un popor de sclavi,

intr-un popor de oameni liberi, ajunsi pe tarmul celalat al marii, ei s-au crezut ca si ajunsi in Canaan. Extaz, bucurie, imnuri de lauda…Probabil ca acea cantare a lui Moise pe care au cantat-o toti cei eliberati ( 2-3 milioane

de suflete !) a fost auzita pana in palatul lui faraon.               Israelitii scapau insa din vedere un lucru important: lucrarea manturii lor era de abia la inceput. Inainte de a intra in Canaanul promis, mai aveau de traversat un pustiu ostil, sub soarele arzator al Orientului. Mai aveau de

infruntat pericole neprevazute: amalecitii care puteau ataca oricand, serpii veninosi ai desertului, lipsa de apa , oboseala… Inainte de a intra in tara promisa, israelitii trebuiau sa treaca prin scoala pustiei, care trebuia sa

transforme un popor de sclavi intr-un popor liber, un popor de luptatori.               Intreaga istorie a Exodului dovedeste un lucru dureros: desi evreii erau liberi din punct de vedere fizic,

mentalitatea lor era inca aceea a unor robi.               Prima lor dezamagire a fost gustata din plin la Mara: erau insetati, dar apa era amara. Au urmat alte si

alte dezamagiri: serpii infocati, atacul amalecitilor, mana, lipsa repetata de apa… Toate acestea i-au facut pe unii dintre ei sa regrete plecarea din Egipt, pana acolo incat s-au hotarat sa se organizeze si sa se intoarca in tara

robiei lor.               E de neinteles ! Dumnezeu a fost alaturi de ei zi de zi in experienta Exodului, i-a ocrotit si calauzit prin

stalpul de nor si de foc, i-a saturat cu mana cereasca si, timp de 40 de ani, nu li s-au rupt hainele si incaltamintea. Si totusi ei au fost dezamagiti. Desi cu trupul se indreptatu spre Canaan, in inima lor se intorceau zi de zi spre

Egipt. Mereu se gandeau la oalele lor cu carne, la pestii, usturoiul si la micile bucurii trecatoare pe care le avusesera acolo. Regretau chiar si mormintele egiptene.             

               Si, pentru ca cei mai multi dintre ei nu si-au dus mantuirea pana la capat, au pierit in pustiu. Stiti a cui tara era pustiul ? Era tara nimanui ( “no men’s land” )

              Biserica crestina se afla si ea pe drumul spre Canaanul ceresc. Inca nu am ajuns la tinta, inca suntem in pustiul acestei lumi, inca mai avem de mers, inca mai avem de luptat, inca mai sunt biruinte de castigat si pericole de infruntat. Ne gasim intre “Egiptul” acestei lumii si Canaanul ceresc, dar stalpul de nor al ocrotirii lui Christos ne calauzeste sub soarele arzator. Uneori suntem “muscati” de “sarpele cel vechi-diavolul si Satana” ( Apocalipsa 12,

9 ). Uneori suntem atacati prin surprindere de dusmani nebanuiti si e greu sa inaintam.               Dar pustia prin care trecem in drumul nostru spre Canaanul ceresc nu este doar o scoala, ci si un timp de gandire: daca cineva regreta ca a parasit lumea, el va avea timp si posibilitatea sa se razgandeasca pentru a se

intoarce inapoi.               Satana nu e atat de mult suparat pe cineva care iese din lume, intrand pe calea mantuirii. Mania lui se

aprinde  cand vede ca cei aflati pe aceasta cale ajung pana la capat.               2. Pofta – un alt motiv care ii impiedica pe multi oameni sa duca mantuirea lor pana la capat.

Evreii se indreptau spre “o tara in care curgea lapte si miere”- o metafora ce sugereaza belsugul, abundenta. Satana insa a reusit sa le trezeasca vechile pofte. “Ce lapte si miere ? Vrem carne!”

              Si Dumnezeu le-a dat carne… Insa multi au pierit cu carnea intre dinti, ucisi nu de Dumnezeu, ci de pofta lor nestapanita.

              Mesajul pentru noi, generatia care Il asteapta pe Mantuitorul sa revina, este cat se poate de clar: pofta cea rea poate sa ne impiedice sa ducem mantuirea noastra pana la capat. Dumnezeu nu va duce pe nimeni cu

forta la cer. El nu va smulge nimanui tigara din gura sau paharul din mana. El nu va distruge idolii moderni carora ne place sa ne inchinam. El ne iubeste atat de mult incat ne va respecta pana la capat libertatea de alegere. In

final, fiecare om va primi ceea ce a ales in aceasta viata.               Iisus ne indeamna : “Aduceti-va aminte de nevasta lui Lot!” ( Luca 17, 32 ) De ce aceasta rememorare

nefericita ? Nu a iesit ea din Sodoma impreuna cu sotul si cele doua fiice ? Desigur ! Dar ea s-a oprit pe drum…

Page 4: seminarii, aurel 1

Stiti de ce s-a oprit ? Pentru ca nu mai avea inima cu ea. Inima ei ramasese la bogatiile pe care le lasase in Sodoma si, fara inima, niciun om nu mai poate inainta pe calea mantuirii.

              3. Mandria si multumirea de sine – alte cauze care il pot opri pe un om sa-si duca mantuirea pana la capat.

              Un fapt autentic: intr-o localitate erau doi zugravi: unul tanar si unul batran. O femeie din mica localitate l-a angajat pe zugravul cel batran sa-i zugraveasca locuinta, insa l-a rugat sa faca lucrarea la fel de bine cum o

facea zugravul cel tanar.               Mesterul a ripostat: “Nu s-a nascut ala care sa ma invete pe mine meserie.”

              Si intr-adevar, inca nu se nascuse acel om care sa-l invete, caci el era inchis pentru orice progres si lumina noua. Peste inima lui isi asezase un capac imens, peste care oricat ar fi turnat cineva, totul s-ar fi varsat in

afara.               Intelegem acum de ce laodiceeanul este in pericol sa se opreasca pe drum si sa nu-si duca mantuirea

pana la capat ?              “Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic”- spune el ( Apocalipsa 3, 17 ) Si atunci, unde sa mai toarne Dumnezeu prezenta sfintitoare a Duhului Sau Sfant, daca peste mintile si inimile noastre am pus

“capacul” mandriei si multumirii de sine ?               4. Iisus si Cuvantul Sau.

              Ne mira faptul ca Iisus poate fi o piatra de poticnire pentru cei ce se afla pe calea mantuirii? Se pare ca e mai greu de inteles lucrul acesta. Si totusi, imediat dupa nasterea lui Iisus, batranul Simeon a rostit o profetie

despre El: “Iata, Copilul acesta este randuit spre prabusirea si ridicarea multora in Israel, si sa fie un semn care va starni impotrivire.” ( Luca 2, 34 )

              Exemplul celor 70 de ucenici care L-au parasit pe Mantuitorul intr-o singura zi este o dovada in acest sens. Neintelegand o predica a lui Iisus ( sau poate tocmai pentru faptul ca au inteles-o prea bine  ), acestia L-au parasit . Ei nu si-au dus mantuirea pana la capat. Numele lor ar fi putut ramane in istoria  sacra a mantuirii si ar fi

putut ramane pentru vesnicie scrise pe portile si temeliile Noului Ierusalim, asemenea celor 12 apostoli. Dar ei s-au poticnit intr-o predica si au plecat, intorcand pentru totdeauna spatele Mantuitorului.

              Iata doar cateva din numeroasele motive care il pot impiedica pe un crestin sa-si duca mantuirea pana la capat. Si daca nu ajunge la final, ce se alege de toata truda lui ? La ce-i foloseste numele de crestin? La ce-i

folosesc unui om sacrificiile facute pe calea credintei?              “Mai bun este sfarsitul unui lucru decat inceputul lui”-spune inteleptul Solomon

(Eclesiastul 7,8 ) Dumnezeu nu umbla cu jumatati de masura. Mantuirea ori se primeste, ori se pierde. Nu exista “aproape mantuit”, caci in domeniul acesta nu se accepta decat un singur procent: acela de 100%.               Sta scris despre Iisus ca “fiindca ii iubea pe ai Sai, i-a iubit pana la capat” ( Ioan 13, 1 ) .

              Cum sa nu ai incredre intr-un asemenea Mantuitor ? De ce noi, fiind iubiti pana la capat si cu un pret atat de mare, nu am duce , la randul nostru, mantuirea noastra pana la capat ? Oare nu merita ?

              Desigur !               “Astfel dar, prea iubitilor, dupa cum totdeauna ati fost ascultatori, duceti pana la capat mantuirea

voastra , cu frica si cutremur.”   (Filipeni 2,12 pp. )

                                                                                                                                              Lori Balogh                                                                                                                                  

8. ALERGARE…FARA BAGAJE !

              Uneori bagajele cu care plecam in calatorie sunt nedorite si chiar interzise. Daca vrei sa calatoresti cu avionul, trebuie sa fii foarte atent ca nu cumva anumite obiecte interzise sa se afle printre lucrurile pe care le-ai

pus in valiza. Daca vrei sa iei un taxi, trebuie sa te gandesti daca nu cumva bagajele tale sunt prea mari si nu vor incapea in portbagaj.

              Exista si un altfel de “bagaje,” complet nedorite. In 1969, la incheierea misiunii lui Apollo 11, cei trei astronauti aflati in capsula ce amerizase in apele Oc. Pacific, au intrat intr-o carantina severa, timp de mai multe

zile. Ei nu si-au putut vedea familia, nici n-au putut sa intre in contact direct cu alti oameni, pana ce nu s-a dovedit ca ei nu sunt contaminati cu eventuale microorganisme necunoscute aduse din cosmos. Timp de 16 zile, cei trei astronauti au fost dezinfectati cu cele mai puternice materiale dezinfectante si doar dupa ce s-a constatat ca sunt

sterili din acest punct de vedere, au avut permisiunea sa-si vada familiile si prietenii.              In diferitele nostre deplasari si calatorii, bagajele ne pot fi de mare folos, dar ne pot fi si o mare piedica in

inaintare.               Daca in drumurile nostre pamantesti trebuie sa fim foarte atenti cu ce bagaje plecam la drum, oare in

calatoria noastra spre caminul ceresc sa fim mai putin rigurosi cu privire la ceea ce luam cu noi ? Ar fi neintelept din partea noastra.

              Va propun sa ne oprim pentru cateva clipe la cele scrise de apostolul Pavel in Evrei 12, 1:             “Si noi, fiinda suntem inconjurati cu un nor asa de mare de martori, sa dam la o parte orice piedica

si pacatul care ne infasoara asa de lesne, si sa alergam cu staruinta in alergarea care ne sta inainte.”              “Un nor asa de mare de martori”  Cine sa fie acestia ? In niciun caz nu e vorba de cei care isi atribuie

Page 5: seminarii, aurel 1

acest titlu, afisandu-l cu agresivitate ori de cate ori  se iveste ocazia. Si aceasta pentru simplul motiv ca pe vremea lui Pavel ei inca nu aparusera pe scena crestinismului. Primele invataturi eretice care negau Trinitatea  au aparut in secolul al doilea sub denumirea de monarhianism, pentru ca in secolul al 16-lea sa imbrace o noua forma sub

titlul de unitarianism.               “Martorii” la care se refera Pavel in acest verset sunt aceia pe care i-a amintit deja in capitolul anterior:

acei oameni ai credintei care au fost martori in fata lumii si a universului ca Legea lui Dumnezeu poate fi tinuta, ca prin credinta pot fi realizate lucruri marete  si ca, in final, in lupta dintre bine si rau, Dumnezeu se va dovedi ca a

avut dreptate. Acesti martori, pentru ca I-au fost credinciosi lui Dumnezeu si I-au onorat Numele, vor fi si ei onorati la sfarsitul timpului cu o rasplata vesnica.

              Din “norul cel mare de martori” mai fac parte si miliardele de ingeri si fiinte nacazute in pacat, care privesc cu interes spre planeta noastra, unde noi suntem actorii ultimului act al dramei pacatului.

              “Alergarea care ne sta inainte” Pavel foloseste un termen interesant atunci cand se refera la lupta crestinului: “alergare”.

              De ce un om care doreste mantuirea trebuie sa alerge pe cale ? De ce nu merge la pas ? De ce atata graba ?

              Intr-unul din eseurile sale, Matei Calinescu face o suita de afirmatii interesante cu privire la graba:“Cine se grabeste, se grabeste sa moara. Cine moare, aduce moartea in lume. Si cine aduce moartea in

lume, face un mare pacat.”                Concluzia logica este ca cel care se grabeste savarseste un mare pacat. Daca aplicam aceasta judecata omeneasca la afirmatia lui Pavel, ajungem la o dilema: alergarea crestinului ( care este prin definitie o graba ) este

un pacat ?               Probabil ca cheia dilemei se afla in motivele si scopurile urmarite. Daca un crestin “alearga” spre cer din motive egoiste, din interes sau de teama pedepsei, atunci graba lui poate fi considerata un pacat in fata cerului.

Daca el insa alearga dupa valorile vesnice din motive curate, altruiste, graba lui nu numai ca nu e pacat, este chiar o virtute.

              De ce alearga crestinul ? Sunt mai multe motive:              1. Scurtimea vietii. Pe cei mai multi dintre noi Evanghelia ne-a gasit la o anumita varsta, dupa ce am

irosit o parte din viata ( mai mare sau mai mica ) departe de Dumnezeu. Timpul care ne-a mai ramas de trait este atat de scurt incat trebuie sa “alergam” , sa rascumparam multimea anilor irositi in in mocirla pacatului.

              2. Alergam pentru ca fugim de moarte. Pe masura ce Il cunoastem pe Christos si pe masura ce privim la noi insine, devenim tot mai constienti de “groapa”  pacatului din care ne-a scos El. De abia tarziu realizam in ce

primejdii de moarte ne-am aflat atunci cand eram cu spatele la Dumnezeu.               3. Alergam deoarece avem in fata o perspectiva atat de luminoasa:  o vesnicie langa Domnul Iisus.

De abia asteptam sa ajungem la linia de sosire, pentru ca apoi sa ne putem bucura de odihna ce ne-a fost pregatita.

              Da, asa ar trebui sa fie: sa alergam cu staruinta pe calea mantuirii, nu doar cate o data, ocazional, ci zi de zi, clipa de clipa. Dar cati dintre crestini mai alearga ? Cati dintre noi ne-am incetinit pasul, oprindu-ne vrajiti in fata “jucariilor” acestei lumi ? Cati dintre noi nu alergam deja in sens invers, spre Egiptul pacatului si al bucuriilor de o

clipa ?              “Sa dam la o parte orice piedica si pacatul care ne infasoara asa de lesne”

              Daca e adevarat ca avem o cale de strabatut pana la rasplata finala, daca e adevarat ca aceasta cale trebuie strabatuta grabindu-ne ( “alergare” ), la fel de adevarat este ca pe aceasta cale vrajmasul sufletelor noastre

a asezat o multime de curse , piedici si greutati, pentru a ne impiedica sa ajungem la tinta.               Sa observam ca apostolul foloseste doi termeni diferiti pentru a descrie lucrarea lui Satana: “piedici” si

“pacat”. Nu era suficient ca Pavel sa scrie: “Sa dam la o parte orice pacat”?              Intelegem din aceasta observatie ca piedicile si pacatele sunt obstacole diferite de care se foloseste

Satana pentru a ne ingreuna inaintarea, sau chiar a ne opri din alergarea noastra.               1. “Piedicile”  pot fi uneori nevinovate, nepacatoase prin natura lor, insa efectul lor poate fi distrugator. Iata

cateva exemple de piedici pe calea mantuirii:               - O boala sau o infirmitate survenita in viata unui crestin, nu datorita calcarii exprese a unor legi ale

sanatatii, ci datorita faptului ca traim cu totii intr-un context general pacatos, in care suntem nevoiti sa suportam consecintele acestuia.  Poate fi boala sau infirmitatea o piedica pentru un crestin ce vrea sa inainteze pe calea mantuirii ? Desigur ! Insa nu pentru toti. In timp ce pe unii boala si infirmitatea ii apropie de Dumnezeu, altora,

aceeasi boala sau infirmitate le modifica psihicul si chiar caracterul. Multi bolnavi sau oameni cu anumite dezabilitati isi schimba comportamentul, devenind irascibili, introvertiti, nemultumiti, pretentiosi, dificili pentru cei

din jurul lor.               Iata cum o boala sau o infirmitate pot fi  piedici serioase, ingreunand, in cazul in care el nu cere ajutor

divin, alergarea unui crestin ce cauta mantuirea.  La  inceputul lucrarii sale de apostolat, Pavel vedea in boala si infirmitatea sa o piedica serioasa  in lucrarea pe care o avea de facut. Apoi, dupa ce I-a predat lui Dumnezeu

rezolvarea acestei piedici, el si-a schimbat optica: el vedea in infirmitatea sa o piedica, nu in privinta mantuirii, ci in calea pacatului mandriei care ii dadea tarcoale ( vezi 2 Corinteni 12, 7-10 ).

              - O casatorie in afara criteriilor biblice, cu o persoana care nu impartaseste aceeasi nadejde si credinta. Este o piedica pe care un om o aseaza voluntar pe calea propriei mantuiri pentru tot restul vietii. Cat de obositoare

va fi “alergarea” pe calea credintei , fiind mereu impiedicat de tovarasul de viata care nu te intelege, nu simte cu tine, nu se roaga cu tine si are cu totul alte valori  si idealuri.

Page 6: seminarii, aurel 1

              Indemnul apostolului Pavel din 2 Corinteni 6, 14-15 vizeaza tocmai aceasta piedica posibila in viata unui crestin ce alearga pe calea mantuirii:

             “Nu va injugati la un jug nepotrivit cu cei necredinciosi. Caci ce legatura este intre neprihanire si faradelege ? Sau cum poate sta impreuna lumina cu intunericul ? Ce intelegere poate fi intre Christos si

Belial? Sau ce legatura are cel credincios cu cel necredincios ?”              - O ocupatie in care esti mereu impins de imprejurari sau colegii de munca sa faci compromisuri pe care constiinta ta nu le aproba. Sau o ocupatie buna, cinstita, dar care iti rapeste tot timpul liber, impiedicandu-te sa ai

acea comuniune cu Dumnezeu, cu familia sau biserica de care ai avea nevoie.               - Televizorul si internetul pot fi piedici redutabile pentru “alergarea “ crestinului. Am afirmat ca ele “pot fi “ ,

nu ca “ele sunt” piedici redutabile pentru un crestin, deoarece ele, in esenta lor, nu sunt nici bune , nici rele. Depinde de felul in care le folosim si in functie de acest lucru ele pot fi o mare binecuvantare, sau un mare

blestem.               Daca am tine cont de cateva criterii simple atunci cand selectam un program TV sau un site pe internet,

am fi feriti de multe neplaceri si compromisuri nedorite:              - Daca nu pot sa ma rog pentru calauzirea lui Dumnezeu in timpul unui anumit program, atunci e de

preferat ca butonul sa fie pe pozitia inchis.               - Daca dupa un program nu pot nici sa ma rog, nici sa studiez Biblia, atunci e de preferat ca butonul sa fie

pe pozitia inchis.               - Daca un program nu ma ajuta sa cresc in cunoasterea binelui, in schimb imi accelereaza cresterea in

cunoasterea raului, atunci e de preferat ca butonul sa fie pe pozitia inchis.               - Daca nu pot relata in fata bisericii ceea ce urmaresc intr-o anumita emisiune, atunci e de preferat ca

butonul sa fie pe pozitia inchis.               - Daca un program nu e recomandat copiilor, atunci e de preferat ca butonul sa fie pe pozitia inchis si

pentru copiii lui Dumnezeu.               Si daca cineva stie ca e prea slab pentru a zice NU ! tentatiilor oferite de Tv si internet, atunci trebuie luate

masuri radicale :             “Daca deci ochiul tau cel drept te face sa cazi in pacat, scoate-l si leapada-l de la tine, caci este de

folos sa piara unul din madularele tale, decat sa-ti fie aruncat tot trupul in gheena”                                                                                                                                               ( Matei 5, 29 )

              Desigur, Mantuitorul vorbeste metaforic , caci nu ne imaginam ca se pacatuieste doar cu ochiul drept, in timp ce ochiul stang ramane curat. Ce sa mai spunem de imaginatie ( ochii mintii si ai inimii ) ? De fapt Iisus vrea

sa ne invete ca in fata pacatului trebuie luate masuri radicale, uneori cu mari sacrificii.               Nu este mai firesc sa lepadam sursa ispitei ( anumite programe sau site-uri ) , decat sa renuntam la un

madular creat de Dumnezeu pentru a fi o binecuvantare ?               - Moda - cel mai eficient mijloc de depersonalizare a oamenilor- ii poate impidica pe multi crestini in

alergarea lor spre cer. Un crestin( a ) care sta in fata oglinzii mai mult decat trebuie nu mai alearga, iar o toaleta prea pretentioasa te poate impiedica sa inaintezi . Simplitatea, modestia, insotite totusi de bunul gust in

imbracaminte, sunt “rara avis” in zilele noastre.               Enumerarea piedicilor ar putea continua … Practic orice lucru sau actiune a noastra , care depaseste o numita limita, impiedicandu-ne sa avem o legatura vie cu Dumnezeu si cu Cuvantul Sau, si care ne impiedica sa

ne implicam activ in lucrarea Lui, poate fi o piedica in alergarea noastra.              2. “Pacatul “ este cel de-al doilea element pe care Satana il aseaza in calea noastra pentru a ne impiedica

sa ajungem la tinta.               Care din cele doua elemente amintite: “piedicile” sau “pacatul”, reprezinta un obstacol mai primejdios

pentru noi ? Evident, pacatul.               Piedicile ne pot ingreuna alergarea, poti cadea din cauza lor, te poti rani… Dar apoi te poti ridica si iti poti continua alergarea. Piedicile te obosesc inainte de vreme si te pot aduce in situatia de a abandona lupta inainte de

a ajunge la linia de sosire. Nu e indiferent daca alergi pe distanta de 100 m liber sau 100 m garduri.               Piedicile iti pot ingreuna alergarea, pacatul insa te paralizeaza. Pavel foloseste o imagine plastica ,

sugerandu-ne scena in care un sarpe isi infasoara incet- incet victima, sugrumand-o. Este modul de a vana al serpilor constrictori ( piton, anaconda, boa ), care ucid nu prin muscaturi veninoase, ci prin sugrumare.

              Aceasta este tactica pacatului: ne infasoara pe nesimtite, reducandu-ne treptat libertatea de miscare, pana ce, in final, ne rupe total de Dumnezeu – sursa vietii.

              Concluzii:              Cine nu doreste mantuirea ? Daca o dorim insa cu toata inima, e foarte important pentru noi sa

identificam acele piedici care stau in calea ei. Totodata ar fi bine sa ne verificam din timp in timp “bagajele” cu care calatorim spre cer. Nu cumva s-a strecurat in ele vreun pacat cunoscut si neparasit ?

              Chiar daca in aceasta viata am reusi sa ascundem de ochii celor din jur un anumit pacat, viciu, slabiciune sau defect de caracter, la “linia de sosire” se va face cu siguranta o verificare severa. Vorbind despre slava si frumusetea Noului Ierusalim, cartea Apocalipsei ne avertizeaza fara echivoc: “Nimic intinat nu va intra in ea”

( cetatea Noul Ierusalim , Apocalipsa 21, 27 ).              Si este numai drept din partea lui Dumnezeu sa procedeze astfel. Va puteti imagina viata vesnica alaturi de un mincinos ? Numai unul. Dar alaturi de un hot ? Ar mai exista armonie deplina in Imparatia cerului daca un

singur barfitor ar ajunge acolo ? Numai unul singur !               Va puteti  imagina pe strazile de aur ale Noului Ierusalim o cearta sau o bataie intre doi crestini mantuiti ?

Page 7: seminarii, aurel 1

Va puteti imagina pe un crestin mantuit spunand un banc deochiat in prezenta ingerilor ? Dar niste vorbe de ocara rostite sub pomul vietii ?

              Eu nu-mi pot imagina asemenea scene caci Dumnezeu este sfant si numai oameni sfinti vor locui in prezenta Lui.

             “Un defect cultivat, in loc sa fie biruit, il face pe om nedesavarsit si inchide pentru el poarta cetatii sfinte. Acela care intra in ceruri trebuie sa aiba un caracter fara pata sau zbarcitura sau altceva de felul acesta. Nimic din ceea ce intina nu poate intra vreodata acolo. In toata multimea celor mantuiti  nu va fi

niciun defect.”                                                         Youth Instructor, 17 ianuarie 1901               De aceea, “fiinda suntem inconjurati cu un nor asa de mare de martori, sa dam la o parte orice

piedica si pacatul care ne infasoara asa de lesne, si sa alergam cu staruinta in alergarea care ne sta inainte.”( Evrei 12,1 )

                                                                                                                                                     Lori Balogh                                                                                                                                             

7. “ZIUA CEA REA”-ZIUA DE DUPA BIRUINTA-

              Cine nu a auzit de expresiile: “ceasul rau”, sau “ceasurile rele”? Exista in mintea multor oameni o superstitie adanc inradacinata cu privire la acest subiect ( se afirma ca ziua de marti, in mod deosebit, are trei

“ceasuri rele” ). Acestea – se crede- sunt aducatoare de mari necazuri, probleme si nenorociri.               Si, pentru ca viata oamenilor nu duce lipsa de necazuri, supersitia este alimentata permanent. Iata un

exemplu de “ceas rau”,din miile pe care le au de trait oamenii de pe intreg pamantul:              In anul 1937, in SUA s-a petrecut o drama care a zguduit lumea. Un lucrator de la calea ferata, pe nume John Griffing, avea in grija un pod mobil de cale ferata peste un rau. Misiunea lui era aceea de a ridica podul la

trecerea vapoarelor si de a-l cobora la trecerea trenurilor.               Intr-o zi, Griffing il ia cu el la serviciu pe Grieg, baiatul lui de doar opt ani - lumina ochilor lui. Ii arata cum

functioneaza podul, ii raspunde la numeroasele intrebari si ii satisface curiozitatea baietelului. Apoi, cand trec niste vapoare, ridica podul mobil. Grieg e incantat de ceea ce face tatal sau si priveste totul cu cea mai mare admiratie.

Ora mesei fiind sosita, tatal si fiul iau apoi masa impreuna.              La ora unu si jumatate, Griffing aude in statia de radio ca se apropie expresul de Memfis. Imediat tatal se

uita daca mai sunt vapoare in dreptul podului si se pregateste sa actioneze comanda pentru coborarea acestuia. In clipa urmatoare insa, aude tipatul lui Grieg, care cazuse intre pinioanele uriasei masinarii care angrena podul.

Tatal ramane ingrozit.               Ce sa faca ?  Nu are la dispozitie decat o clipa de gandire pentru a lua o hotarare. Fluierul expresului deja

se aude apropiindu-se, iar timp pentru a cobora jos, intre piesele uriasului mecanism, nu mai este.               Cu inima sfasiata si punandu-si mana la ochi, Griffing apasa maneta de comanda pentru coborarea

podului, stiind bine ca aceasta inseamna moartea copilului sau. De abia e coborat podul, ca expresul trece in mare viteza  peste el. Inmarmurit, Griffing priveste spre calatorii aflati in tren: circa 400 de oameni. Vede prin ochii

inlacrimati barbati linistiti citind ziarul, copii mancand inghetata, femei discutand vesel, si se intreaba: “Stiti voi cat costa plimbarea voastra linistita?...”

              Teribila drama pe care a trait-o John Griffing poate fi asociata cu o afirmatie curajoasa facuta de Alvin Toffler in cartea sa “Socul viitorului. El aseamana omenirea cu un tren care se indreapta in mare viteza intr-o

directie necunoscuta. Nu se stie cine e mecanicul, iar acarii sunt demoni…               In acest tren urias, oamenii se distreaza, mananca, beau, glumesc si isi fac planuri de viitor, fara sa stie

ca scurta lor  “plimbare” prin viata L-a costat enorm pe Dumnezeu: viata unicului Sau Fiu. Drama petrecuta in SUA si traita de nefericitul tata este doar o mica ilustrare a marei drame pe care a trait-o si pe care o mai traieste inca

Tatal ceresc.               Privind la drama lui John Griffing, cineva ar putea afirma ca el a trecut printr-un ceas rau . Si asa este. In viata exista si astfel de ceasuri nefericite. Biblia insa ne vorbeste nu de ceasuri rele, nici de clipe rele, ci de “ziua

cea rea”, intr-un inteles pe care il vom deslusi in continuare.               Efeseni 6, 13: “De aceea, luati toata armatura lui Dumnezeu ca sa va puteti impotrivi in ziua cea rea

si sa ramaneti in picioare dupa ce veti fi biruit totul.”               De ce “de aceea” ? Ne ajuta versetul anterior:

             “Caci noi n-avem de luptat impotriva carnii si sangelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in

locurile ceresti.”  ( Efeseni 6, 12 )              Asadar, conform afirmatiei lui Pavel, noi nu avem de luptat nici cu sotul necredincios care-si persecuta

sotia credincioasa, nici cu seful de la serviciu care se poarta rau cu subalternii, nici cu vecinii care ne ocupa locul de parcare, nici cu presedintele tarii care nu se tine de promisiunile facute in campania electorala, nici cu

parlamentul care da legi care ne dezavantajeaza, nici cu fiara sau chipul ei…Noi trebuie sa vedem adevarata lupta care se duce pe un alt plan: cu acele entitati malefice ce se afla in spatele oricarui sot violent, al oricarui sef

dispretuitor, al oricarui om care ne face rau intr-un fel sau altul.              Apostolul Pavel ne atrage atentia ca Satana a dislocat impotriva noastra, nu demoni ordinari, ci “capetenii,

domnii, stapanitori ai intunericului”. Miza e prea mare pentru ca el sa nu arunce in lupta ceea ce are mai

Page 8: seminarii, aurel 1

perfectionat in domeniul raului. Cele mai puternice inteligente malefice sunt aruncate in lupta impotriva lui Christos si a bisericii Sale de pe pamant.

              De ce e atat de important sa intelegem unde se duce adevarata noastra lupta si care este adevaratul nostru inamic  ?

              Istoria antica ne invata ca uneori sclavii, ajungand la limita supotabilitatii, se razbunau pe uneltele stapanului lor. Pe plan spiritual, nu ne deosebim prea mult de bietii sclavi ajunsi la limita rabdarii. In loc sa

identificam adevaratul inamic care ne provoaca atatea probleme si suferinte – Satana - ne luptam cu “uneltele” lui- fiinte omenesti aflate sub stapanirea lui si manipulate dupa  buna sa placere. Si atunci cand nu reusim sa

identificam adevaratul inamic, lupta este pierduta de la inceput.               Sa observam ca Mantuitorul a fost si El ispitit, in timpul misiunii Sale pamantesti, sa se lupte cu “sculele,”

nu cu “mesterul” care le manuia. Cu toate acestea, El nu a cazut niciodata in capcana. Iata cateva exemple in acest sens:

            1. Intr-o anumita imprejurare, Iisus le vorbeste ucenicilor despre suferintele si moartea care-L asteptatu la Ierusalim ( Matei 16, 21-23 ). Petru ia atitudine ferma: “Sa Te fereasca Dumnezeu, Doamne ! Sa nu Ti se

intample asa ceva !”  (vers. 22 ) Domnul se intoarce la Petru si-i spune: “Inapoia Mea, Satano ! …Gandurile tale nu sunt gandurile lui Dumnezeu.” ( vers. 23 )

              Iisus era constient ca in acele clipe Satana se folosea de Petru pentru a incerca sa-L determine sa renunte la misiunea Sa. Ce mult ar fi dorit Satana ca Mantuitorul sa renunte la jertfa Sa ! Omenirea intreaga ar fi

ramas sub stapanirea lui pentru totdeauna.               Faptul ca Iisus spune: “Inapoia Mea, Satano !” si nu : “Inapoia Mea, Petre!” dovedeste ca El a stiut in

fiecare moment sa-l identifice pe adevaratul vrajmas.              2. Intr-o alta imprejurare, Iisus trece, impreuna cu ucenicii Sai, prin tinutul Samariei. Fiind refuzat de acestia ( probabil din cauza faptului ca Iisus era evreu ), “fiii tunetului” – Ioan si Iacov – cer ca Mantuitorul sa

coboare foc din cer peste acesti samariteni nepoliticosi fata de Domnul lor. Raspunsul lui Iisus, si de data aceasta, dovedeste faptul ca El stie sa-l identifice pe adevaratul vrajmas al Sau si al bisericii Sale: “Nu stiti de ce duh

sunteti insufletiti.” ( Luca 9, 55 up. )              3. Poate exemplul cel mai concludent este atitudinea Mantuitorului fata de rautatea oamenilor adunati in jurul crucii. Constient ca in spatele batjocurilor, blestemelor, injuraturilor, ironiilor si  rasetelor oamenilor se afla

“printul intunericului, Iisus se roaga : “Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac .”( Luca 23, 34 )               Si intr-adevar, cei care-L rastigneau si-L batjocoreau pe Mantuitorul nu stiau nici ce faceau, nici nu erau

constienti ca erau manipulati de legiunile de demoni mobilizati in jurul crucii.               Cat de important e pentru noi sa-l identificam pe adevaratul vrajmas al sufletului si al mantuirii noastre ! Daca in fata noastra vedem doar omul pe post de vrajmas, atunci suntem ispititi sa ne luptam in propria putere,

fara sa cerem ajutor ceresc. Infrangerea este asigurata. Daca privim insa dincolo de “unealta” si-l  vedem pe “mesterul” care o manuieste impotriva noastra, ne dam seama ca singuri nu putem birui si alergam la rugaciune. In

acest fericit caz, biruinta ne este asigurata.              Revenind la expresia  apostolului Pavel “ziua cea rea”, ne intrebam: care poate fi aceasta ? Sa fie vorba de ziua ispitirii ? Sa fie vorba de ziua in care trebuie sa ne decidem pe cine slujim: pe Cristos sau pe Satana ?

              Contextul in care Pavel foloseste aceasta expresie ne arata ca “ziua cea rea” este ziua care urmeaza imediat dupa o biruinta obtinuta pe plan spiritual. Este ziua care vine “dupa ce veti fi biruit totul”

( Efeseni 6, 13 up. )              E de neinteles ! Dupa o biruinta, dupa un succes, dupa ce ai ajuns la tinta, exista pericolul “zilei cele rele”.

De ce tocmai dupa o biruinta ?               Nu trebuie sa cautam raspunsul in carti si tratate. E suficient sa privim cu sinceritate in propria noastra

viata si vom observa ca dupa o reusita, de obicei lasam garda jos, reducem intensitatea vegherii si  ne permitem un mic “relache”, o scurta permisie de la misiunea noastra. Chiar in acele clipe de scurt “concediu” spiritual,

Satana ataca pe  neasteptate, stiind ca suntem nepregatiti pentru atacul lui surpriza.               Da, dupa o lupta castigata, mai ramane intotdeauna ceva de castigat: o noua lupta. Atata timp cat traim in

firea nostra pamanteasca, pana la revenirea in glorie a Mantuitorului, lupta credintei va continua neintrerupt. In aceasta lupta dusa impotriva puterilor intunericului nu exista concediu, permisii, week-end-uri sau bilete de voie.

Satana nu-l va lasa pe crestinul sincer si devotat sa respire linistit nici macar o singura clipa. Am obtinut o biruinta pretioas intr-o directie ? Foarte bine ! Insa diavolul va ataca sigur in alta parte. Aceasta este “ziua cea rea” fata de

care trebuie sa luam cele mai seriose masuri.               In cartea “Ziua cea mai lunga” se relateaza despre debarcarea trupelor aliate pe tarmul Normandiei. Pentru a ajunge pe acel tarm, aceste trupe au trebuit sa lupte zile in sir cu pericolele de pe mare, cu furtuni, cu 

submarinele inamicului etc. Ajunsi pe tarm, comandantii trupelor aliate ar fi putut ordona o mica pauza, dupa ce au scapat de pericolele de pe mare. Insa lupta cea mare de abia atunci incepea. “Ziua cea mai lunga” a fost de fapt

“ziua cea rea” pentru armatele aliate.               Care laturi din caracterul nostru le ataca Satana cu cel mai mare succes ? Pe cele slabe ? Nu, deoarece noi, stiind ca acestea sunt partile slabe, le aparam cu mai multa atentie. In acelasi timp, stiind ca in unele privinte suntem tari, tocmai acele zone ale sufletului le lasam descoperite, nesupraveghiate. Acesta este si motivul pentru care Biblia ne indeamna sa luam “toata armatura lui Dumnezeu”, nu doar coiful, doar scutul, platosa sau sabia.

              Istoria biblica ne ofera suficiente exemple ca “ziua cea rea” poate veni in viata celor mai consacrati oameni ai lui Dumnezeu, atunci cand ii gaseste cu garda lasata jos, incetand sa mai vegheze:

              1. David, dupa succese repetate pe plan economic, politic , administrativ si religios, este surprins, intr-un

Page 9: seminarii, aurel 1

moment de lipsa de veghere, lipsit de armura spirituala pe care o purtase intreaga viata si care-l ocrotise de ispitele si cursele vrajmasului. Dupa o zi linistita petrecuta la palat, dupa o masa buna si un somn la fel de bun,

David se plimba pe terasa palatului, lejer, fara “armura”, ca si cum Satana ar fi fost in concediu sau ar fi fost prea ocupat ca sa se ocupe si de el.

              De cealalta parte, Batseba, dezbracata si la propriu si la figurat ( si ea lasase “armura” lui Dumnezeu acasa! ), isi permite sa faca baie in preajma palatului imparatesc. Si aceasta in conditiile in care sotul sau-Urie-

lupta si isi risca viata pe campul de lupta.               Aceasta a fost, pentru David si Batseba, “ziua cea rea”. Satana i-a atacat intr-un moment de destindere, in care se asteptau cel mai putin, si i-a invins. Ce a urmat ? Ani de suferinte neintrerupte, lacrimi si sange curs doar

pentru ca cei doi si-au permis sa lase deoparte, pantru cateva clipe, “armura” lui Dumnezeu.               2. Ilie, dupa ce reuseste sa stea singur in fata a 850 de preoti pagani, pe Muntele Carmel, singur in fata

unui popor intreg care schiopata de ambele picioare, obtinand o biruinta unica in istoria sacra, trece si el prin experienta unei zile rele . Pe Muntele Carmel Ilie biruise totul, cu ajutorul lui Dumnezeu. Un singur lucru mai

ramanea de biruit: eul sau, firea sa pamanteasca.               A doua zi dupa dramaticele evenimente, Ilie este surprins fara “armura” spirituala si, in fata amenintarilor Izabelei, se sperie si fuge, dorind moartea. Ilie este de neinteles in aceste momente! Dupa ce a rezistat singur in fata unui popor idolatru, a unui imparat nelegiuit si a unei armate de preoti pagani, Ilie se sperie la amenintarile

unei femei. Aceasta a fost “ziua lui cea rea.”               Exemplele pot continua… Dar mai corect ar fi sa identificam in propria noastra viata astfel de “zile rele”.

Si, mai ales, sa identificam cauzele care au adus astfel de zile in viata noastra.               Da, avem nevoie de un spirit de veghere permanent. Fara concedii, permisii, invoiri…Lupta credintei nu cunoaste momente de respiro. E nevoie sa veghem intreaga viata, pana ce Marele nostru Comandant ne va da porunca: “ Bine rob bun si credincios ! Ai luptat lupta cea buna si ai biruit. De acum poti dezbraca armura si poti

intra in odihna Mea.”               Pana atunci insa, a dezbraca fie, si numai pentru cateva clipe, una din componentele armurii lui

Dumnezeu, reprezinta un mare risc.               Sa ne rugam nu doar pentru ca sa fim feriti de “ceasurile rele”, ci mai ales sa fim protejati de “ziua cea

rea”, mult mai primejdioasa pentru mantuirea pe care o dorim. “Ceasurile rele” vin si trec, insa “ziua cea rea” poate sa ne desparta pentru totdeauna de Dumnezeu.  

              Sa nu uitam doua lucruri importante:               1. Cand suntem loviti intr-un fel sau altul, sa nu privim la omul din fata noastra, ci la vrajmasul ce

se afla in spatele actiunilor lui. Sa nu pierdem din vedere niciodata ca lupta credintei nu se duce impotriva oamenilor, ci impotriva puterilor intunericului.

              2. Dupa o biruinta, un succes, sau o reusita, apare pericolul relaxarii spirituale. Acesta e momentul prielnic pentru ca Satana sa ne atace .

              Avem atata nevoie de de Iisus- Marele nostru Comandant ! Avem atata nevoie ca zilnic sa ascultam de poruncile Sale pana ce lupta milenara dintre bine si rau se va sfarsi, iar El ne va face invitatia:

             “Bine rob bun si credincios…Ai luptat lupta cea buna a credintei alaturi de Mine si ai iesit invingator. De acum dezbraca armura si intra in odihna stapanului tau !”

              Aceasta va fi “ziua cea buna” pe care o asteptam si pentru care ne pregatim. O zi cat vesnicia…

                                                                                                                                                    Lori Balogh                                                                                                                                           

6. PRIMA PORUNCA: “CRESTETI !”-LUPTA CU IGNORANTA-

              In anii de liceu, asemenea oricarui adolescent,  aveam prieteni cu care imi placea sa petrec timpul, discutand anumite subiecte. Faceam excursii pe munte de neuitat impreuna, faceam planuri de viitor, scriam

poezii, schimbam idei.               Aveam multe lucruri in comun, intre acestea fiind si o atractie spre lumea cugetarilor si a maximelor. In mod deosebit mie si prietenilor mei ne placeau cugetarile lui Nicolae Iorga, pe care le comentam, incercand sa

memoram cat mai multe dintre ele. Faceam lucrul acesta nestiind ca odata, in viitor, Duhul Sfant imi va aminti una din aceste cugetari intr-un moment de tensiune maxima.

              Dupa terminarea scolii am fost repartizat la Policlinica CFR dintr-un mare oras al tarii. Era un regim foarte sever la locul de munca, ceea ce mi-a atras inca de la inceput numeroase probleme legate de pazirea sabatului. Saptamanal, timp de cateva luni, eram chemat, fie la biroul personal, fie in fata directorului regionalei, fie in fata

mai marilor spitalului si ai policlinicii, pentru a da explicatii cu privire la refuzul meu de a lucra sambata.               A urmat o serie lunga de amenintari, avertismente, penalizari la salariu, discutii…  Intr-una din ocaziile in

care am fost chemat in fata directorului regionalei, insotit de mai multi medici cu functii importante in spital, s-a incercat din nou “recuperarea” mea, aducandu-se tot felul de argumente: faptul ca sunt tanar si am viitorul in fata,

ca voi fi un ratat daca voi continua sa merg pe calea credintei, ca voi avea de suferit din partea securitatii etc.               Vazand ca nu se reuseste convingerea mea, la un moment dat, directorul mi-a spus:

              -“ Mai, Laurentiule, nu vezi cati suntem aici ca sa te convingem ca esti pe o cale gresita ? Daca doi iti

Page 10: seminarii, aurel 1

spun ca esti beat, du-te si te culca ! “               Exact in clipa urmatoare, Duhul Sfant mi-a reamintit una din maximele preferate pe care reusisem sa o

memorez. Desi eram un tanar de doar 21 de ani, in fata mea aflandu-se “greii” spitalului si ai regionalei, am primit curajul sa raspund directorului:

              -“ Stiu, domnule director, insa Nicolae Iorga a mai adaugat ceva: “Daca doi iti spun ca esti beat, du-te si te culca. Insa daca tu stii ca n-ai baut, inseamna ca ei sunt beti.”

              Am iesit din biroul directorului senin si lasand in urma zambete. Tensiunea maxima ce se instalase in timpul discutiilor disparuse si o destindere generala se simtea in acel birou.

              Aceasta a fost doar una din numeroasele ocazii in care am experimentat fagaduinta Mantuitorului: “Caci Duhul Sfant va va invata chiar in ceasul acela ce va trebui sa vorbiti.” ( Luca 12, 12 )

              Vorbindu-le ucenicilor in camera de sus, cu putin timp inainte de rastignire, Iisus repeta aceasta fagaduinta, adaugandu-i insa inca o idee :

             “Dar Mangaietorul, adica Duhul Sfant pe care-L va trimite Tatal in Numele Meu, va va invata toate lucrurile si va va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.”  ( Ioan 14, 26 )

              “Va va aduce aminte…”  Dar daca, crestin fiind, toata viata ne-am umplut mintea cu telenovele, meciuri de fotbal, romane politiste sau emisiuni de divertisment ? Ce ne va reaminti Duhul Sfant in acele momente in care,

ajunsi pe scena istoriei, vom fi chemati sa dam marturie pentru  Christos ? Va face El atunci o minune, scotand din sertarele memoriei noastre tot gunoiul adunat ani de-a randul, punand in loc giuvaerurile adevarului ?

              Scripturile nu ne vorbesc despre o astfel de minune. Dimpotriva, ea ne avertizeaza :“Fiindca au semanat vant, vor secera furtuna” ( Osea 8,7 ).

              Sa discutam putin despre ignoranta ! Sau, mai corect, despre lupta impotriva ignorantei.                Stiti care a fost prima porunca data omului imediat dupa ce el a fost creat ?

Geneza 1, 28: “ Dumnezeu i-a binecuvantat si Dumnezeu le-a zis: “C r e s t   e t i , inmultiti-va, umpleti pamantul si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului si peste orice vietuitoare care se misca pe

pamant.”               Oare la ce se refera acesta porunca divina ? Erau oare Adam si Eva copii atunci cand au fost creati si ei

trebuiau sa creasca pana la varsta maturitatii ?               Categoric, nu !  Intreg raportul creatiunii ne dovedeste ca cei doi au fost creati adulti, in plinatatea puterilor

lor fizice si intelectuale.               Sau, erau ei pitici si trebuiau sa cresca in statura ? Nicidecum !

             “Cand omul a iesit din mana Creatorului sau, era de o statura impozanta si de o simetrie perfecta. Infatisarea lui purta amprenta sanatatii si stralucea de viata si sanatate. Inaltimea staturii lui Adam era mult

mai mare decat a oamenilor ce locuiesc astazi pe pamant. Eva era putin mai mica in statura, totusi infatisarea ei era nobila si plina de frumusete.”  

                                                                                                     E.G.White, “Patriarhi si profeti “ pag. 31-32             “Adam era mai inalt decat inaltimea dubla a oamenilor care traiesc pe pamant si era bine proportionat.”                                                                                 E.G.White, “Daruri spirituale”, pag. 34

             “Readusi la pomul vietii in Edenul de mult pierdut, rascumparatii vor creste la statura deplina a rasei, la slava ei de la inceput.”                                E.G.White, “Tragedia veacurilor”, pag. 645

              Asadar, nici la acest aspect nu se refera porunca divina. Toate indiciile pe care le avem arata ca primii nostri parinti erau “bine crescuti”, avand statura ideala pe care le-o hotarase Creatorul.

              De altfel, numeroase descoperiri paleontologice- care pun mari probleme evolutionistilor -dovedesc faptul ca, in trecutul istoriei omenirii, au trait pe pamant uriasi inalti de 3-4 m. Faptul este adeverit si de Biblie, atunci

cand ne vorbeste despre generatia potopului (Geneza 6, 4 ).              Un exemplu de astfel de dovezi paleontologice sunt cele peste 20 de urme pietrificate ale talpii unor

oameni uriasi, aflate in albia raului Paluxi din Texas, SUA. Aceste urme au o lungime de 45 cm si o latime de 14 cm, dovedind ca oamenii care le-au lasat aveau o inaltime de peste 3m.

              Daca porunca: “Cresteti!” nu se refera la statura, atunci la ce se poate referi ea decat la intelect si spiritualitate ?  Punand problema in felul acesta, nu trebuie inteles de aici ca primii nostri parinti erau redusi din punct de vedere intelectual si nedesavarsiti din punct de vedere moral. Ar fi o mare eroare sa se creada acest

lucru.               In raportul Creatiunii gasim ideea ca, la sfarsitul ei, “Dumnezeu s-a uitat la tot ce facuse si iata ca erau

foarte bune.” ( Geneza 1, 31 )              “Oamenii dinainte de potop erau fara carti. Ei nu aveau inregistrari scrise, dar in marea lor vigoare fizica si mintala , ei aveau memorii puternice capabile sa prinda si sa retina ceea ce le era comunicat si, in

schimb, sa transmita intacte informatiile posteritatii lor.”                                                                                                           E.G.White, “Patriarhi si profeti”, pag. 83

              Aceeasi autoare afirma in cartea mai sus citata, la pag. 38, ca puterea intelectuala a primilor nostri parinti era numai cu putin mai mica decat a ingerilor. Vitalitatea lui Adam , la crearea sa, era de circa 20 de ori mai mare

fata de vitalitatea oamenilor de azi.               Asadar, din cele afirmate pana acum reiese clar ca porunca lui Dumnezeu de a creste, data omului, nu se refera nici la fizic, nici la depasirea vreunui handicap intelectual si nici la invingerea vreunei nedesavarsiri morale.

              Avem aici, in acest singur cuvant, descoperirea planului divin cu privire la rasa umana: desi creata desavarsita din punct de vedere fizic, moral si intelectual, omenirea trebuia sa creasca mereu spre noi trepte ale

Page 11: seminarii, aurel 1

dezvoltarii pe toate planurile. Din nefericire insa, a intervenit caderea omului in pacat, cu toate consecintele ei nefaste:

              - Prin caderea in pacat, omul a pierdut viata vesnica si o mare parte din vitalitatea lui              - Apoi el a pierdut o mare parte din puterea intelectuala cu care au fost inzestrati primii nostri parinti. Se

presupune ca cei mai inteligenti dintre noi folosesc doar intre 8-20 % din capacitatea creierului.              - Daca ne referim la puterea morala, aici lucrurile sunt si mai dramatice.  Decadere morala este evidenta

de la o generatie la alta si nu trebuie sa traiesti cateva sute de ani pentru ca sa constati ca ea este o realitate.              Se pune intrebarea daca, in conditiile degradarii omului pe toate planurile, mai este valabila porunca

divina: “Cresteti !” Mai cere oare Dumnezeu de la noi sa crestem intelectual si moral cand suntem asa cum suntem ?  Nu trebuie oare sa amanam atingerea acestui ideal divin pana in ziua mantuirii ?

              Eclesiastul 1,13 : “Mi-am pus inima sa cercetez si sa adancesc cu intelepciune tot ce se intampla sub ceruri. Iata o indeletnicire plina de truda la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.”

              Asadar, porunca de a creste ramane valabila si pentru noi, cu atat mai mult cu cat , ca fiinte pacatoase, ne-am indepartat mult de idealul lui Dumnezeu cu privire la rasa umana.

              Poate ca cineva se intreaba ce m-a determinat sa aleg acest subiect. Iata doua motive:               1. Constatarea dureroasa pe care o face Insusi Dumnezeu cu privire la poporul Sau: “Poporul Meu piere din lipsa de cunostinta…” (Osea 4, 6 pp.).  Traducerea in limba franceza a Bibliei a lui Louis Second reda acest

verset astfel: “Poporul Meu este distrus pentru ca ii lipseste cunostinta…”              Cand Biblia foloseste termenul “cunostinta” , trebuie sa luam in discutie cel putin doua sensuri: unul direct,

restrans si unul indirect, mai larg.                Sensul direct (restrans) al cuvantului “cunostinta” se refera la cunostinta mantuirii, care consta in iertarea pacatelor ( vezi Luca 1,77 ). Este acea cunostinta, mai putin de natura intelectuala si mai mult de natura spirituala,

care il conduce pe om la Christos , unde gaseste rezolvarea problemei mantuirii lui.               Sensul indirect ( larg ) al cuvantului “cunostinta” se refera la cunostinta in general, la informatia care

imbogateste intelectul unui om. Daca ar fi sa parafrazam textul din Osea 4,6, el ar putea fi redat astfel:“Poporul Meu piere din lipsa de cunostinte intelectuale. Poporul Meu  piere din ignoranta, din nefolosirea

capacitatilor sale intelectuale.” Asupra acestui al doilea sens doresc sa ma opresc acum.               Pe site-ul Societatii Romane de Alzheimer exista o multime de informatii interesante cu privire la una din cele mai temute boli ale omului varstnic: boala Alzheimer. Boala aceasta are la baza niste modificari anatomice care se produc in creier, ducand , pe zi ce trece, la agravarea dementei. Omul bolnav ajunge sa faca niste lucruri

pe care in conditii normale nu le-ar face ( De ex. un bolnav de Alzheimer poate manca pe saturate, iar apoi se poate plange ca nimeni nu ii da de mancare. El poate parasi domiciliul, fara sa mai stie calea de intoarcere. El

poate sa nu-si mai recunoasca familia, rudele… )               Ceea ce este interesant din punct de vedere al subiectului nostru este urmatorul fapt: din cei ce ajung la

varsta de 85 de ani, nu toti se imbolnavesc de Alzheimer, ci doar un procent de 35 % dintre ei.               Ce face ca unii sa dobandeasca aceasta teribila boala, in timp ce altii  altii sunt protejati de ea ?

              Raspunsul medicilor este foarte interesant: aceia care in cursul vietii si-au folosit permanent puterile intelectuale au fost feriti de aceasta boala. Concluzia se impune de la sine: ignoranta imbatraneste inainte de

vreme si duce la moarte prematura.               Oare aceasta e voia Celui ce ne-a creat: sa traim putin si sa murim senili ? Biblia ne deschide o cu totul

alta perspectiva:             “Sa nu va potriviti chipului veacului acestuia ci sa va prefaceti prin innoirea mintii voastre, ca sa

puteti deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea buna, placuta si desavarsita.” ( Romani 12, 2 )              Cand apostolul Pavel scrie aceste indemnuri bisericii, el se refera atat la schimbarea mentalitatii si

dobandirea gandului lui Christos, cat si la o permanenta innoire a intelectului , prin folosirea tuturor capacitatilor intelectuale date de Creator. De fapt, “innoirea mintii” inseamna si : “nu lasati neuronii vostri sa piara prin

nefolosire !”               2. Al doilea motiv care m-a determinat sa aleg acest subiect este urmatorul:

              Am vazut in biserica, in cursul anilor pe care i-am trait, oameni care nu au avut privilegiul sa urmeze scoli superioare, dar care au avut o permanenta sete de cunoastere. Oamenii acestia nu au pierdut nicio ocazie de a creste intelectual. Au invatat cat au putut, daca au gasit o carte buna, au citit-o, daca li s-a deschis o oportunitate

de a invata ceva, au profitat de ea.               Urmarea ? Oamenii acestia au devenit niste autodidacti si merita toata stima. Ei au dat curs primei porunci a Creatorului: “Cresteti !” Si drept urmare a ascultarii lor de aceasta prima porunca, Dumnezeu i-a

binecuvantat cu o minte agera si sanatoasa pana la moarte.               Am vazut, de asemenea, si oameni care nu au dat ascultare acestei prime porunci. Oamenii acestia au devenit plafonati, multumindu-se cu minimum posibil: munca, hrana, somn, ciclul repetandu-se zi de zi, an de an.

Fara nicio crestere, fara nicio innoire a mintii si spiritului. Urmarea ? Senilitate si moarte prematura.               Imi amintesc de un batran crestin muribund, pe care l-am vizitat in ultimele lui zile de viata. Era slab, nu mai avea putere nici sa vorbeasca, insa m-a uimit agerimea mintii lui. Stand de vorba cu el, mi-am dat seama de

secretul acestei vioiciuni a mintii: desi era un om simplu si sarac, i-a placut sa citeasca. In biserica nu l-a adus nimeni ( dintre oameni ! ) , ci o carte ce explica profetiile din Daniel si Apocalipsa. Studiind-o cu ardoare, tinand Biblia intr-o mana si istoria in cealalta, omul a ajuns la cunostinta mantuirii, care il facea ca pe patul mortii sa fie

atat de senin, linistit si limpede in gandire. Toata viata s-a rugat pentru doua lucruri: ca Dumnezeu sa-i dea o minte limpede pana la moarte si sa nu moara in dureri mari. Asa s-a si intamplat. A murit cu mintea limpede si agera, dar

Page 12: seminarii, aurel 1

fara nicio durere. S-a stins  in liniste, asemenea unei lumanari care si-a inchiat misiunea.               Exista o mentalitate gresita: unii oameni gandesc ca neglijentele lor de a creste pe plan intelectual in aceasta viata vor putea fi recuperate pe Noul Pamant. In viata viitoare insa vom regreta toate ocaziile pierdute

acum. Desi mantuirea este una si aceeasi data tuturor, rasplata este diferita. Ea va fi data de Dumnezeu in functie de cum am folosit ocaziile din viata aceasta, cat am sacrificat pentru altii si pentru Dumnezeu, cat am crescut din

punct de vedere spiritual si intelectual.               Am intalnit, din nefericire chiar in biserica lui Christos, oameni care nu vad cu ochi buni informarea si dezvoltarea intelectuala, chiar daca ele sunt puse in slujba Evangheliei. Exista chiar un fel de extremism care

afirma ca Biblia este suficienta pentru un om, eliminand orice alta sursa de informare.               Ce rau poate fi acela ca un adevar mantuitor sa fie insotit si de cateva informatii in plus pe care le putem

culege dintr-o carte buna, dintr-un documentar bun, dintr-o revista de informare stiintifica sau de pe intrernet ? Dintre apostolii Mantuitorului, cel care a facut cea mai mare lucrare a fost Pavel din Tars, cel pregatit de unul din cei mai renumiti intelectuali ai antichitatii iudaice-Gamaliel. Desigur ca Dumnezeu s-a folosit si de ceilalti apostoli, insa de niciunul ca Pavel. Era omul pregatit ca sa stea si in fata poporului simplu, dar si in fata imparatilor vremii.               Privind in istoria miscarii  advente, nu avem decat cuvinte de admiratie fata de pionierii acestei miscari

pentru lucrarea pe care au facut-o in conditii deosebit de grele. Unul dintre ei este Uriach Smith, autorul unei explicatii a cartii lui  Daniel si a Apocalipsei. Ma intreb: cum ar fi putut sa scrie un comentariu atat de elaborat

asupra profetiilor biblice, daca nu ar fi studiat, pe langa Biblie, si un mare numar de lucrari istorice ?               Un alt exemplu: lucrarile lui E.G.White, pe care le consideram inspirate si de o mare valoare pentru biserica lui Christos din ultima parte a istoriei. Lucrarile ei fac parte din tezaurul Spiritului Profetic al Bisericii

Crestine Adventiste de Ziua a Saptea. Dar cati stiu ca, pentru a scrie cartile ei, E.G.White a studiat o multime de lucrari, imprumutand informatii pretioase din acestea. Se estimeaza ca circa 10 % din scrierile ei sunt idei si

informatii imprumutate din alte lucrari de valoare. In cazul cartii “Tragedia veacurilor”, procentul ideilor imprumutate este cu mult mai mare. Citind cartea, la tot pasul apar citate din diferite lucrari istorice, ceea ce demonstreaza ca

autoarea si-a folosit din plin capacitatile intelectuale pentru a le pune in slujba Evangheliei. Cum ar fi aratat o carte ca cea amintita, daca autorul nu ar fi studiat si nu si-ar fi imbogatit cunostintele in diferite domenii ?

              Am avut privilegiul sa-mi petrec primii ani din viata intr-o biserica pastorita de un om al lui Dumnezeu care a stiut sa-i incurajeze pe membrii bisericii sa creasca in toate privintele. La sfarsit de saptamana, pe langa excursii in natura,  tinea si lectii de limbi straine cu cei care doreau ( era licentiat si in litere ! ). Se informa mereu cu tot ce era nou in toate domeniile de interes general si incerca sa transmita bisericii aceste noutati, coborand informatiile la nivelul de intelegere al tuturor. Predicile sale erau astfel concepute incat, pe langa solia Evangheliei, pe langa

invataturile morale esentiale, sa existe si informatii care sa duca la cresterea nivelului intelectual al bisericii.               Imi aduc aminte ca folosea adesea neologisme din vocabularul limbii romane, insa imediat le “traducea “

folosind sinonime intelese de toti  cei prezenti. Efectele unei astfel de viziuni au fost cat se poate de benefice pentru biserica.

              Concluzii:               “Cresteti!” este prima porunca data omului chiar in ziua crearii lui. Porunca aceasta arata spre idealul pe care Tatal ceresc il are cu privire la rasa umana. Dorim un exemplu al acestui ideal ? Sa privim la Iisus ! Biblia ne

spune despre Iisus ca prunc: “Pruncul crestea si se intarea ; era plin de intelepciune si harul lui Dumnezeu era peste El.” ( Luca 2, 40 )

              Mai tarziu, ca adolescent: “Iisus crestea in intelepciune, in statura si era tot mai placut inaintea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor.” ( Luca 2, 52 )

              Ca om matur, despre Iisus existau cuvinte de apreciere chiar din partea dusmanilor Sai. “Niciodata n-a vorbit vreun om ca omul acesta” ( Ioan 7, 46 ) – afirmau aprozii trimisi sa-L aresteze.

              Da, Iisus a atins idealul lui Dumnezeu pentru rasa umana. El a ajuns la “statura plinatatii”  ( Efeseni 4, 13 ) la care suntem si noi chemati sa ajungem. Daca vom privi la oameni ai lui Dumnezeu ca Daniel,

Iosif sau Pavel, vom intelege ce lucrare mare poate face El prin oamenii care nu s-au multumit cu putin, ci au depus toate eforturile pentru a creste  in toate privintele.

              Merita efortul de a creste in cunostinte, cand viata aceasta e atat de scurta si nesigura ?  Da, merita din cel putin doua motive:

              1. Dumnezeu este onorat prin copiii Sai “bine crescuti” din toate punctele de vedere. Care parinte nu se bucura cand isi vede copiii crescand si dezvoltandu-se armonios ?

              2. Se merita pentru noi insine, caci chiar daca trupul trece , sufletul poate fi permanent intinerit si innobilat.

              In viata vesnica, promisa tuturor celor ce vor fi primit Evanghelia lui Christos, va fi o permanenta crestere, iar capacitatile noastre intelectuale vor fi solicitate la maximum. Cum vom face fata daca aici, in aceasta viata

trecatoare, nu le folosim ?               Asadar, sa dam ascultare acestei prime si importante porunci divine:

                                                                “CRESTETI !”

                                                                                                                                        Lori Balogh                                                                                                                               

5. LUPTA CU PREJUDECATILE

Page 13: seminarii, aurel 1

              In cartea “Ultimul tren”, scrisa de Moris Venden, autorul povesteste o intamplare traita de fiul sau, pe vremea cand lucra ca profesor debutant intr-un liceu particular din Colorado. Intr-o zi, o eleva soseste la scoala cu

masina in mare viteza si o parcheaza intr-un loc nepotrivit. Directoarea ii atrage atentia, insa fata explodeaza:             “Nu-mi spuneti mie ce sa fac ! Nu am nevoie de dumneavoastra ! M-am saturat pana peste cap de oameni

care sa-mi spuna unde sa parchez si ce sa fac.”               Fata continua sa strige, in timp ce directoarea ramane fara glas. La scena asista si fiul lui Moris Venden care o retine pe eleva si incepe sa o tina sub observatie, fiind una din elevele lui. Ii noteaza toate intarzierile, o

pedepseste ori de cate ori are ocazia, refuza sa o ajute, iar in consiliul profesoral propune sa-i fie discutat numele, fiind una din elevele cu probleme de comportament.

              In mod neasteptat insa, atunci cand se aduce in discutie numele fetei in consiliu, directoarea se opune oricarei masuri. Ea le povesteste profesorilor ca, dupa incidentul cu masina, a stat de vorba cu eleva si a aflat

motivul comportamentului ei nepotrivit. In acea dimineata, fata asistase la o cearta violenta intre parintii ei care se aflau intr-un proces de divort. Dandu-si seama ca va intarzia la scoala, fata a incercat sa-i opreasca. In zadar insa.

Mai mult decat atat, tatal a inceput sa o loveasca si sa o invinovateasca pentru ca a venit pe lume. Tulburata de cuvintele si tonul tatalui, fata a fugit, a gasit la repezeala niste chei de masina si a plecat la scoala singura.

Povestindu-i directoarei cele intamplate in acea dimineata, fata plangea cu suspine, regretand cele intamplate in parcare…

              Iata o intamplare reala care ilustreaza cat de daunatoare sunt prejudecatile si cat de usor ne putem insela atunci cand ii judecam pe oameni dupa aparente, fara sa cunoastem mai multe despre ei.

              Ce este o prejudecata ?               Definitia oferita de Micul Dictionar Enciclopedic ( Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1986 ) cuprinde doua

sensuri:              1) Prejudecata este o idee pe care cineva si-o face inainte de a avea un minim de informatii legate de un

anumit subiect, eveniment sau persoana.               Un exemplu: La parterul blocului in care locuiesti se muta vecini noi. Cineva “bine informat” iti spune ca

noii vecini sunt niste oameni galagiosi, dezordonati si nerespectuosi. Daca accepti informatia drept credibila, deja esti victima unei prejudecati. Fara sa-i cunosti personal pe noii vecini, deja ai tendinta de a te purta cu rezerva fata de ei, avand in vedere ceea ce ti s-a spus despre ei. Mie chiar mi s-a intamplat un lucru asemanator. A trebuit sa treaca un timp pentru ca sa ma conving ca ceea ce mi se spusese despre noii vecini nu era adevarat, iar eu am

fost victima unei prejudecati.                2) Prejudecata este o parere sau idee pe care cineva o adopta cu usurinta, in mod automat, fara sa faca

o verificare minima cu privire la veridicitatea ideii respective.               Doriti un exemplu ? Forta de manipulare a mass-mediei care se bazeaza pe usurinta cu care suntem inclinati sa adoptam unele idei sau informatii transmise sau sugerate. Si, deoarece unele informatii sunt voit

trunchiate sau deformate, prejudecatile sunt gata de a fi servite si inghitite de marele public.                In Biblie nu exista termenul “prejudecata”, insa Biblia are multe de spus despre ea.

              Aflat in plin interogatoriu in fata lui Pilat, Mantuitorul este intrebat de acesta:             -“Esti Tu Imparatul iudeilor ?”

             -“De la tine insuti spui lucrul acesta sau ti l-au spus altii despre Mine ?”   ( Ioan 18,33-34 )               Parafrazant cuvintele Mantuitorului, putem intelege astfel sensul intrebarii Lui:

             “Este convingerea ta personala sau este o prejudecata ?”  Cat de important este sa avem propriile noastre convingeri, mai ales intr-un domeniu atat de serios si cu implicatii vesnice ca cel spiritual !

              Pe paginile Vechiului Testament gasim cateva recomandari ( porunci ) care, daca le luam in considerare,  ne vor feri de o sumedenie de prejudecati:

              Exod 23, 1-2: “Sa nu raspandesti zvonuri neadevarate. Sa nu te unesti cu cel rau ca sa faci o marturisire mincinoasa pentru el. Sa nu te iei dupa multime ca sa faci rau…”

              De ce toate acestea? Pentru ca zvonul neadevarat creaza prejudecati. Atunci cand se afirma un lucru neadevarat, se vor gasi si ascultatori care vor crede ceea ce s-a afirmat. Iata cum se naste prejudecata. Si apoi, daca ai tendinta sa imprumuti de la cei multi idei, ganduri, conceptii doar pentru ca ei sunt multi iar tu esti singur,

esti foarte vulnerabil la prejudecati. Si nici nu stii cat de daunatoare sunt prejudecatile !              In calatoriile sale misionare, apostolul Pavel a intalnit o categorie de oameni pe care o apreciaza in mod

deosebit pentru calitatea de a evita prejudecatile: iudeii din Bereea               “Iudeii acestia aveau o inima mai aleasa decat cei din Tesalonic. Au primit Cuvantul cu toata ravna

si cercetau Scripturile in fiecare zi ca sa vada daca ce li se spunea este asa."                                                                                                               (  Faptele Apostolilor 17,11 )

              Sa nu uitam ca acestor iudei le vorbea nu un diletant oarecare , ci marele apostol Pavel. Doar renumele lui, legat si de mentorul sau Gamaliel, ar fi putut sa ii determine pe acesti oameni sa “inghita”totul, fara sa verifice nimic. Si totusi, acesti iudei aveau calitatea de a-si forma propriile convingeri prin studiul personal al Scripturilor. Oamenii acestia, care detestau prejudecatile, ne sunt prezentati ca avand “ o inima mai aleasa “, tocmai datorita

dorintei de a-si forma convingeri personale.               De ce este atat de important pentru un crestin sa nu aiba prejudecati, ci convingeri personale ?

              Pentru ca prejudecatile pot fi o piedica in calea unei bune relatii cu Dumnezeu si cu semenii nostri, iar in final, ele ne pot rapi ceea ce este cel mai important lucru din viata: mantuirea.

              Iata un exemplu de ceea ce au putut  face prejudecatile cu destinul unui popor pe care Dumnezeu l-a chemat la o misiune inalta: E. G. White, “Hristos Lumina Lumii”, pag. 441

Page 14: seminarii, aurel 1

             “In general, iudeii credeau ca pacatul e pedepsit in viata aceasta. Orice suferinta era privita ca pedeapsa pentru vreo fapta rea, fie a suferindului, fie a parintilor lui…”

              Nu stim de unde au luat iudeii aceasta idee straina de Cuvantul lui Dumnezeu. Cert este ca nu din Scripturi. Cartea lui Iov contrazice aceasta prejudecata. Daca iudeii nu au putut gasi in Scripturi aceasta idee,

atunci sursa ei trebuie sa fie una rea prin definitie. Autoarea continua:              “… Este adevarat ca orice suferinta vine din calcarea Legii lui Dumnezeu, dar adevarul acesta

fusese rastalmacit. Satana, autorul pacatului si al urmarilor lui, ii facuse pe oameni sa creada ca suferintele si moartea vin de la Dumnezeu, ca o pedeapsa arbitrara data din cauza pacatului. Din cauza aceasta, acela asupra caruia cazuse vreo suferinta sau vreo nenorocire mare mai avea pe deasupra si

povara de a fi privit ca un mare pacatos…”               Ne intrebam: Chiar si asa, chiar intelegand in mod gresit sursa suferintelor omenesti, ce e atat de grav in

a crede ca orice suferinta este o pedeapsa de la Dumnezeu ? Ce implicatii are o asemenea conceptie despre suferinta? Autoarea continua:

             “…In felul acesta, era pregatita calea intre iudei sa-L lepede pe Iisus. Acela care “suferintele noastre le-a purtat si durerile noastre le-a luat asupra Lui” era privit de iudei ca fiind “pedepsit, lovit de

Dumnezeu si smerit” si ei si-au intors fata de la El.”              Iata cum o prejudecata, in aparenta nu atat de grava, dar promovata si raspandita in aproape intreaga

lume iudaica, a dus in final la lepadarea Mantuitorului lumii si implicit la lepadarea lor ca popor ales.               O ilustrare a fortei distructive a prejudecatii o putem gasi in relatarea vindecarii orbului din nastere din

Ioan 9.             “Cand trecea, Iisus  a vazut pe un orb din nastere. Ucenicii Lui L-au intrebat: “Invatatorule, cine a pacatuit: omul acesta sau parintii lui de s-a nascut orb ? “ Iisus a raspuns: “N-a pacatuit nici omul acesta,

nici parintii lui, ci s-a nascut asa ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu."(  Ioan 9, 1-3 )

              Observati prejudecata ? Ucenicii nu iau in calcul nicio alta cauza a suferintei care l-a lovit pe bietul orb decat pacatul: fie al lui personal, fie al parintilor lui. Ei erau contaminati de aceeasi prejudecata care controla

aproape intreaga natiune iudaica: daca exista undeva suferinta, inseamna ca acolo trebuie sa fie ceva pacatos.               Exista si o anumita logica ce sta la baza acestei prejudecati: Orice efect are o cauza. Daca cineva sufera

si  trece printr-o nenorocire, inseamna ca in viata lui exista un pacat pe care Dumnezeu il pedepseste.               Nu e asa ca si noi gandim la fel in dreptul semenilor nostri ?

              Discutam cu cineva despre dezastrul de la Costinesti din septembrie 2005. Interlocutorul meu mi-a spus ca e explicabil de ce Dumnezeu a lovit statiunea cu aceasta pedeapsa: acolo era multa stricaciune. Eu nu neg

faptul ca in acea statiune era multa destrabalare. Dar oare numai acolo ? In celelate statiuni nu este destrabalare ? Oare cele cateva zeci de familii care au ramas fara locuinte erau mai pacatoase decat celelalte care au scapat ?

              Pentru ca astfel de prejudecati existau din belsug si pe vremea Lui, Iisus a incercat sa le demoleze :             “ In vremea aceea au venit unii si au istorisit lui Iisus ce se intamplase unor galileeni al caror sange il amestecase Pilat cu jertfele lor. “Credeti voi- le-a raspuns Iisus- ca acesti galileeni au fost mai pacatosi

decat toti ceilalti galileeni, pentru ca au pierit astfel ? Eu va spun nu, ci, daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel. Sau acei 18 insi peste care a cazut turnul din Siloam si i-a omorat, credeti ca au fost mai pacatosi decat ceilalti oameni care locuiau in Ierusalim ? Eu va spun nu, ci, daca nu va pocaiti, toti veti piri la fel.”    ( Luca

13, 1-5 )              Prejudecata potrivit careia un om lovit de o nenorocire este pedepsit de Dumnezeu pentru un anumit

pacat exista si in mintea prietenilor lui Iov. Vazandu-l pe acesta lovit, rand pe rand, de cele sapte nenorociri, una mai teribila ca cealalta, cei trei prieteni raman tacuti de uimire timp de sapte zile, dupa care trag in unanimitate o

singura concluzie: Iov este un mare pacatos iar nenorocirile cazute asupra lui sunt pedepse divine ( vezi Iov 4,7-9; 15, 4-6; 22, 4-5 etc. )             

              “Pentru evlavia ta te pedepseste El oare si intra la judecata cu tine ? Nu-i mare rautatea ta ? Si faradelegile tale fara numar ? “ ( Iov 22, 4-5 )- iata ce conceptie au niste oameni care au pretentia de a se

considera preietenii lui Iov.               Pe acest om lovit de atatea nenorociri, neinteles nici de prietenii cei mai apropiati si, intr-o anumita

perioada, nici de sotia lui, pe acest om Dumnezeu il “binecuvinteaza in locurile ceresti”, adica il vorbeste de bine in fata intregului univers:

             “Ai vazut pe robul meu Iov ? Nu este nimeni ca el pe pamant. Este un om fara prihana si curat la suflet, care se teme de Dumnezeu si se abate de la rau.”  (  Iov 1, 8 )

              Vedeti cat de primejdios este sa-i judecam pe oameni dupa aparente si dupa niste tipare dinainte construite ? Pentru a fi iertati, prietenii lui Iov au fost nevoiti sa se pocaiasca urgent de prejudecata lor, iar Iov, cel

pe care il considerasera un mare pacatos, a trebuit sa mijloceasca in rugaciune pentru ei.               Sa revenim la intrebarea ucenicilor legata de orbul din nastere. Daca analizam cu atentie intrebarea lor,

vom observa totala ei lipsa de logica. Unde se afla fisura in logica ucenicilor ?               Omul se nascuse orb. Nu e vorba de o boala dobandita pe parcursul vietii. Cu toate acestea, ucenicii

intreaba: Cine a pacatuit: el sau parintii lui de s-a nascut asa? Intrebarea care se pune este cand ar fi putut pacatui acest om ca sa se nasca orb ? Eventual in perioada de sarcina a mamei , pe cand el nu era de cat un “plod fara

chip” ( Psalmul 139, 16 ). Observati lipsa de logica ?               Daca luam in discutie cea de-a doua varianta- cea a pacatului parintilor, care ar fi cauzat nenorocirea

nasterii unui copil orb- trebuie sa constatam ca ea este contrazisa de Scripturi.              “ Pentru ce spuneti voi zicatoarea aceasta in tara lui Israel: “parintii au mancat agurida si copiilor li

Page 15: seminarii, aurel 1

se sterpezesc dintii ?” pe viata Mea, zice Domnul, Dumnezeu, ca nu veti mai avea prilej sa spuneti zicatoarea aceasta in Israel…Sufletul care pacatuieste, acela va pieri.”(  Ezechiel 18, 1-4;20 )

              Daca ar fi cunoscut mai bine Scripturile, ucenicii nu ar mai fi pus o asemenea intrebare. Cat de important este pentru noi sa cunoastem Biblia ! Cunoasterea adevarului ne va feri de o multime de amagiri, rataciri si

prejudecati .               La intrebarea lipsita de logica a ucenicilor, Iisus raspunde: “N-a pacatuit nici omul acesta, nici parintii

lui…” ( vers. 3 pp.)  Cata rabdare fata de obtuzitatea in gandire a ucenicilor ! Iisus avea toate motivele sa se manie pe ei pentru felul gresit in care interpretau lucrurile, pentru prejudecatile care le dominau mintea, pentru

lipsa de logica in gandire, pentru necunoasterea Scripturilor…Si totusi, Iisus le raspunde calm, demontand surub cu surub prejudecata omenesca.

             “Ci s-a nascut asa ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu.”  ( vers 3 up. )- continua Mantuitorul. Iata una din cele mai minunate manifestari ale harului lui Dumnezeu care poate transforma blestemul in

binecuvantare. Nu exista situatie tragica, nu exista suferinta sau necaz in care poate cadea cineva din care Dumnezeu sa nu poata scoate ceva bun. Daca le aplicam la puterea harului divin, versurile poetului Tudor Arghezi

contin un mare adevar:             “Din bube, mucegaiuri si noroi,

              Iscat-am frumuseti si preturi noi…”           ( Tudor Arghezi, poezia “Testament” )              Atunci cand, cu multi ani in urma, m-am imbolnavit grav de plamani ( in asa masura incat medicul curant mi-a “proorocit “ ca voi sta sapte luni internat in spital ), in mintea mea isi facea loc o intrebare: Oare pentru care

pacat m-a pedepsit Dumnezeu ? Aveam si eu aceleasi prejudecati ca si ucenicii. In acelasi timp, priveam la semenii mei care erau si ei pacatosi, dar carora le mergea bine. Eram tare derutat…

               Insa dupa ce am intalnit in acel spital un suflet ajuns pe ultima treapta a degradarii ( desi era medic, consatenii il adunau adesea de prin santuri ), dupa ce am putut sa-i spun cate ceva despre dragostea lui

Dumnezeu si dupa ce au trecut vreo noua ani de lupte cu viciile pana ca s-a predat cu totul lui Christos, am inteles ca boala mea nu se datora unui pacat anume, ci ca “sa se arate lucrarile lui Dumnezeu”. Boala mea facea parte

din contextul general al consecintelor pacatului pe care cu totii trebuie sa le suportam, fie ca suntem mai buni sau mai rai. Minunea harului lui Dumnezeu consta tocmai in faptul de a scoate ceva bun, cu valoare vesnica, din orice

suferinta, din orice umbra si din orice suspin.               Astazi marturisesc ca nu regret faptul ca, in Providenta Sa, Dumnezeu m-a condus pe acel drum.

              Concluzii: Iisus ne porunceste: “Nu judecati ca sa nu fiti judecati !”               Oare ce vrea sa spuna Domnul prin aceste cuvinte ? Nu ne-a inzestrat tocmai El, in calitate de Creator, cu

ratiune si spirit de discernamant ? Nu ne invata chiar si Biblia ca “ sfintii vor judeca lumea “? ( 1 Corinteni 6, 2 )  Nu avem dreptul sa apreciem daca faptele sau cuvintele unui semen de-al nostru sunt bune sau rele ? Desigur ! Insa Biblia mai spune ceva important: “ De aceea sa nu judecati nimic inainte de vreme, pana va veni Domnul, care va scoate la lumina lucrurile ascunse in intuneric si va descoperi gandurile

inimilor. Atunci fiecare isi va capata lauda de la Domnul.”  ( 1 Corinteni 4, 5 )              Ne aducem aminte de una din definitiile prejudeactii ?  A-ti forma o parere inainte de a detine toate

informatiile. Daca suntem sinceri cu noi insine, oare cate din parerile noastre nu sunt prejudecati ? De cate ori nu ne facem o imagine despre un om dupa niste “fotografii” luate din timp in timp , fara sa avem totusi intregul “film” al

vietii lui, al motivatiilor, al gandurilor si aspiratiilor lui ! Va veni timpul cand celor mantuiti li se va pune la dispozitie intregul “film” . Atunci, da, ei vor putea judeca corect. Pana atunci insa, sa declaram

mintea noastra o zona libera de prejudecati.

                                                                                                                                             Lori Balogh                                                                                                                                   

4. HOTARAREA – O USA SPRE BIRUINTA

              Aristide Stavros, autorul unei carti despre muntii judetului Brasov, povesteste o intamplare dramatica pe care a trait-o intr-una din ascensiunile sale pe munte. Tocmai escalada unul dintre varfuri si mai avea putin pana la final cand, la un moment dat, a fost nevoit sa se prinda de o creanga de jneapan pentru a face pasul urmator. Dar, dupa ce a prins creanga de jneapan, a ramas ingrozit: odata cu creanga prinsese si trupul rece si alunecos al unei vipere negre ce statea la soare chiar pe acea creanga. Ochii viperei erau bulbucati si gura intredeschisa, gata sa

muste.               Ce era de facut ? Intr-o fractiune de secunda alpinistul a fost nevoit sa ia o hotarare: ori sa dea drumul crengii cu vipera cu tot, si atunci s-ar fi prabusit in prapastie, ori sa stranga cu toata puterea si creanga si vipera

impreuna. Si , pentru ca voia sa traiasca, alpinistul a strans cu toata puterea pana ce sarpele s-a sufocat.               Iata cum, o decizie corecta, luata intr-o fractiune de secunda, a salvat viata unui om !

              Viata ne pune adesea in situatii asemanatoare: daca dai drumul “crengii”, stii ca te vei prabusi, iar daca nu, risti sa fii muscat de “sarpele cel vechi”, pe care Biblia il identifica cu Satana (Apocalipsa 12,9 ).

Daca in situatia povestita de autorul amintit a fost necesara o hotarare rapida, luata intr-o fractiune de secunda, in viata exista destule imprejurari in care, cel putin in aparenta, nu trebuie sa luam hotarari imediate. Ne permitem zile, saptamani, luni , ani si, uneori, o viata intreaga, sa amanam luarea unei hotarari bune care ar putea sa ne

schimbe viata.

Page 16: seminarii, aurel 1

              Va plac oamenii nehotarati ? Ganditi-va putin la viata de familie pe care o aveti deja, sau pe care o veti avea. Cum va imaginati viata de familie alaturi de un om vesnic nehotarat, indiferent in ce problema ? Cred ca

viata ar fi imposibila alaturi de un astfel de om.               Dar oare lui Dumnezeu Ii plac oamenii nehotarati ? Oameni carora, pe o cale sau alta, le-a facut cunoscut

adevarul, le-a descoperit ca sunt mantuiti prin jertfa Fiului Sau, carora le-a facut cunoscute fagaduintele vietii vesnice, dar care totusi raman nehotarati in a face pasul decisiv: acela de a trece de partea Sa si a adevarului. Oameni care oscileaza intre bordeiul de chirpici pe care si l-au construit cu atata truda intreaga viata, si palatul 

stralucitor si vesnic pe care Dumnezeu il ofera fara plata celor ce cred in Fiul Sau.               Ii plac lui Dumnezeu astfel de oameni ? Mai corect spus: Ii place Lui o asemenea atitudine ?

              Nicidecum! Viata vesnica promisa  ar deveni imposibila alaturi de astfel de oameni. De aceea ei nici nu vor ajunge acolo. Cartea Apocalipsei ne avertizeaza solemn in legatura cu acest fapt:

             “Cat despre fricosi, necredinciosi, scarbosi, ucigasi, desfranati, vrajitori, inchinatori la idoli si toti mincinosii, partea lor este in iazul care arde cu foc si pucioasa, adica moartea a doua.”

                                                                                                                                           (Apocalipsa 21, 8 )               Observati cine e in capul nefericitei liste a celor nemantuiti ? “Fricosii”, adica cei nehotarati. Desigur ca

aici nu e vorba de frica fireasca pe care o traieste cineva in fata unui pericol iminent  ( de ex. o operatie , o avalansa pe munte, un accident rutier etc. ). Frica de care vorbeste Biblia aici este de alta natura: este vorba de

cei ce se tem sa ia atitudine pentru adevar, pentru Dumnezeu si neprihanire.               Iata un exemplu  relatat in 1 Imparati 18, 20-21:

             “ Ahab a trimis soli la toti copiii lui Israel si a strans pe prooroci la muntele Carmel. Atunci Ilie s-a apropiat de tot poporul si a zis: “Pana cand vreti sa schiopatati de amandoua picioarele? Daca Domnul este Dumnezeu, mergeti dupa El, iar daca este Baal, mergeti dupa Baal. Poporul nu i-a raspuns nimic.”               Marea reforma religioasa inceputa de profetul Ilie pe Carmel a inceput cu o intrebare: “Pana cand vreti

sa schiopatati de amandoua picioarele ?” Sau, asa cum reda acest text o traducere in limba engleza: “Pana cand vreti sa oscilati intre doua pareri ?” Sau, cu alte cuvinte: “Pana cand veti fi nehotarati ?”

              Metafora folosita de Ilie e sugestiva. Cand cineva schioapata de un picior, merge pe cel sanatos pe care se sprijineste in intregime. Dar cand ambele picioare sunt bolnave, omul merge cand pe unul, cand pe celalalt.

              Desigur, Dumnezeu ar fi avut multe de reprosat poporului Sau: idolatria ( cei 850 de preoti pagani aveau menirea sa instruiasca poporul in ritualurile de inchinare in fata zeului-soare Baal si a zeitei fertilitatii- Istar

( Astarteea ), necredinta, uitarea minunilor exodului, calcarea Legii  etc. Totusi Domnul nu-i mustra pentru aceste pacate, ci pentru faptul ca erau un popor de oameni nehotarati.

             “ Daca Domnul este Dumnezeu, mergeti dupa El, iar daca este Baal , mergeti dupa Baal” -  a fost somatia solemna data de Ilie. Poporul insa nu a raspuns nimic, dovedind ca spiritul de nehotarare pusese

stapanire pe intreaga lor fiinta.               Este demn de observat ca poporul Israel din vremea lui Ilie nu era un popor cu totul idolatru. Templul era inca acolo, intre ei, desi era abandonat. Chivotul cu Legea se afla tot in mijlocul lor. Levitii si preotii se aflau tot in tara, iar profetul Ilie se afla si el printre ei. Poporul acesta nu era cu totul strain de adevar insa, in acelasi timp, era

puternic atras de lume.               Cultul lui Baal si al Astarteei- zeitati la care se inchinau toate popoarele din jur- era deosebit de atragator. Ritualul era captivant si se adresa simturilor. Femei frumoase , muzica antrenanta, ritmata, senzualitate, betie si chiar prostitutie, mese copioase si o religie care permitea totul, fara restrictie- iata ce ii atragea pe cei ce trebuiau

sa fie lumina lumii.              Templul ?  Legea ?  Sfintenia ?  Nimic nu ii mai atragea pe evreii apostaziati. In noua religie pagana nu le

era oprit nimic, se puteau “bucura” de viata, puteau face tot ce doreau. Cum sa nu fie atrasi de lume ?               Cu toate acestea, evreii nu renuntasera complet la credinta in viul si adevaratul Dumnezeu. De ce ?

Nicolae Iorga spunea ca “oamenii L-au inchis pe Dumnezeu in biserica pentru ca ei sa fie liberi in lume.” Acelasi lucru l-au facut evreii din vremea lui Ilie: L-au inchis pe Dumnezeul Creator in Templu, au pus credinta “ la

naftalina”, pentru ca ei sa fie liberi sa traiasca dupa poftele lor. A fost nevoie de interventia categorica a lui Dumnezeu , prin profetul Sau, pentru a-si trezi poporul la realitate si a-l determina sa se decida de partea cui se

afla.               Privind spre poporul Sau din zilele noastre, oare ce poate constata Dumnezeu?  Raspunsul pe care il

gasim pe paginile Bibliei nu ne onoreaza :              “Stiu faptele tale: ca nu esti nici rece, nici in clocot. Oh, de ai fi rece sau in clocot… Dar fiindca esti

caldicel, am sa te vars din gura Mea.”  ( Apocalipsa 3, 15-16 )              Iata o alta metafora ce arata spre oscilatia dintre chemarile iubitoare ale lui Dumnezeu si soptirile

ademenitoare ale vrajmasului. Ne place sau nu, suntem constienti sau nu, destinatarii acestei epistole suntem noi, crestinii secolului al 21-lea, cei care credem ca suntem generatia care Il va vedea pe Iisus revenind in glorie pe

pamant. Noi suntem aceia care, desi stam pe pragul vesniciei, inca suntem atat de mult atrasi si legati de pamantul pe care ne-am nascut. Ne place credinta, suntem convinsi de adevarurile Bibliei, suntem de acord cu

principiile cerului dar, in acelasi timp, ne place sa ne uitam si dincolo de gard.               Care sa fie “diagnosticul” cerului pentru o asemenea simptomatologie ?  O inima impartita- acesta e

diagnosticul dureros pus de Marele Medic bisericii Sale din ultimul act de istorie.              “Oh, de ai fi rece sau in clocot ! “- spune cu durere Martorul Credincios despre biserica Sa. Sau, cu alte

cuvinte: “Oh, daca te-ai hotari de partea cui vrei sa fii !”              V-ati intrebat vreodata ce s-ar fi intamplat cu noi, cu pamantul nostru si cu Universul din care facem parte,

Page 17: seminarii, aurel 1

daca Dumnezeu ar fi fost nehotarat ca si noi ?                             1.Ce s-ar fi intamplat daca El ar fi fost nehotarat atunci cand a fost alcatuit Planul

mantuirii ?               Una din doua posibilitati: fie acest plan nu ar fi fost facut niciodata, fie nu ar fi fost niciodata pus in

aplicare. Sa-I fim recunoscatori lui Dumnezeu ca El nu e ca noi, nehotarat ! El nu a ezitat nicio clipa sa alcatuiasca Planul mantuirii noastre, oricat L-ar fi costat, si nu a ezitat nicio clipa sa-l aduca la indeplinire atunci cand a sosit

timpul potrivit.           “Dar cand a venit implinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub Lege, pentru ca sa rascumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca sa capatam infierea.”  ( Galateni 4,4 )

              2.Ce s-ar fi intamplat daca Iisus ar fi fost nehotarat si ar fi ezitat, fie si numai pentru o clipa, atunci cand a fost ispitit in pustie ? Daca El nu ar fi respins categoric avansurile lui Satana ? Daca S-ar fi asezat cu vrajmasul la masa tratativelor ? Daca, dupa ce a fost ispitit a treia oara, ar fi ales o cale mai usoara de a salva omenirea decat

crucea ? Ce s-ar fi ales de mantuirea noastra ?               3. Ce s-ar fi intamplat cu noi daca Iisus ar fi ezitat in Ghetsemani sa bea cupa amara pana la capat ?

              Priviti-L pe Domnul in Ghetsemani, cand intenericul mortii a doua incepea sa-L desparta de fata Tatalui si cand cupa suferintelor incepea sa tremure in mana Lui! Daca nu s-ar di hotarat sa mearga pana la capat ?               4. Ce s-ar fi intamplat daca, pe cruce fiind, Iisus nu ar fi fost hotarat sa duca jertfa pana la capat ?

              Parasit de ucenici, batjocorit de soldatii romani si de conducatorii religiosi evrei, singur in fata legiunilor de demoni care-L asaltau, ispita de a cobora de pe cruce si de a se intoarce la Tatal Sau din cer era teribil de mare.

Ce s-ar fi intamplat daca El ar fi fost nehotarat ?               Azi nu am fi avut Mantuitor, nu am fi avut Evanghelie, speranta, viitor, sens al vietii…Multumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru ca Mantuitorul a dus jertfa Sa pana la capat ! Profetul Isaia foloseste o metafora sugestiva

atunci cand ne vorbeste, intr-una din profetiile mesianice, despre hotararea Fiului lui Dumnezeu de a duce misiunea mantuirii noastre pana la capat, indiferent de sacrificiu:   “Mi-am facut fata ca o cremene..."

(Isaia 50,7 )              Daca Dumnezeu este atat de hotarat sa faca orice sacrificiu pentru mantuirea noastra , noi de ce suntem atat de nehotarati de a trece cu toata fiinta noastra de partea Sa ? Atitudinea de nehotarare, de amanare, este cea

mai nedorita stare in care se poate  afla cineva,  caci ea genereaza o permanenta stare de stres, de zbucium sufletesc. Un om nehotarat e permanent debusolat, nu se implica , nu stie pentru ce traieste si nici incotro se

indreapta. El este asemenea frunzei purtata de orice adiere, intr-o directie pe care o vrea vantul.               Hotararea este singurul lucru care ii apartine in totalitate omului si in care Dumnezeu nu se amesteca. De

ce ?  Pentru ca, in contextul luptei dintre bine si rau, omul trebuie sa decida singur de partea cui vrea sa stea.               Apostolul Pavel le scrie credinciosilor din Filipi : “Caci Dumnezeu este Acela care lucreaza in voi si va

da, dupa placerea Lui, si vointa si infaptuirea.”  ( Filipeni 2, 13 )              Este clar ceea ce ne ofera Dumnezeu: dorinta dupa o viata mai buna , precum si puterea de a trai o astfel

de viata. Dar hotararea ?  Ea este exclusiv a noastra.               Priviti la oamenii care s-au hotarat sa-L urmeze pe Dumnezeu indiferent de consecinte !

              Iosif, tanarul de 17 ani rasfatat in caminul parintesc, vandut unei caravane de ismaeliti pentru a fi dus in Egipt, rupt de tot ce insemna viata lui de pana atunci, a avut taria morala de a lua hotararea vietii lui in momentele

cele mai dificile ale existentei sale. Cand Iosif s-a vazut rapit cu forta de fratii sai si vandut unor straini pagani, trecand pe langa dealurile locurilor sale natale, cu o inima franta de durere,  a luat totusi o hotarare care ii va

aduce in viitor o multime de binecuvantari: aceea de a-I sluji lui Dumnezeu in orice imprejurare, oricat l-ar costa aceasta.

              Si pe tanarul inca nexperimentat l-a costat mult aceasta hotarare: 13 ani de inchisoare intr-o tara pagana. Si aceasta fara sa fie vinovat ! Dar, dupa ce credinciosia lui a fost dovedita inaintea intregului Univers, Dumnezeu

l-a inaltat in pozitia de prim- ministru al celui mai puternic regat al timpului sau.               Daniel, un tanar de o varsta asemanatoare cu a lui Iosif, dus si el rob intr-o tara pagana, departe de familie si prieteni, a avut taria morala de a lua aceeasi hotarare :  “Daniel s-a hotarat sa nu se spurce…”

( Daniel 1,8 )  Onorandu-L pe Dumnezeul sau, Daniel a fost la randul sau onorat de Acesta. Imparati au urcat pe tron, imparati au coborat de pe tron, Daniel insa a ramas binecuvantat pe tot parcursul vietii.  Nebucadnetar, Evil-Merodac, Nabonid, Belsatar, Darius Medul  s-au perindat pe la tronul Imparatiei babiloniene, asemenea unor stele

cazatoare. Daniel insa a ramas in pozitia de demnitar pe tot parcursul vietii, asemenea unei stanci de neclintit.               Va marturisesc ca am avut de luat si eu in viata multe  hotarari majore. Nu ma refer la deciziile obisnuite , zilnice, ci la cele importante, cele de natura spirituala. Ori de cate ori am ezitat sa fac voia lui Dumnezeu si sa trec cu toata inima de partea Lui, nu am avut parte decat de zbucium, framantari, probleme nerezolvate, iar pe langa

toate acestea, am simtit din plin lipsa pacii ceresti in sufletul meu. In schimb, in lucrurile in care am fost hotarat sa ascult de voia lui Dumnezeu, indiferent de sacrificiu, am avut pace si multa binecuvantare, Dumnezeu intervenind

de fiecare data in mod minunat.              Celor care v-ati hoatarat deja sa fiti de partea adevarului, vreau sa va dau un indemn: Fiti hotarati pana la

capat ! Nu renuntati la hotararile bune deja luate ! Reinnoiti-le zilnic ! Nu obositi pe cale ! Daca veti ramanea statornici, cand se va arata Pastorul cel Mare, veti primi “cununa care nu se va vesteji a slavei”

(1 Petru 5,4 ).              Celor care inca ezita , care amana de multa vreme luarea unei hotarari de a trece de partea adevarului si a bisericii Sale, vreau de asemenea sa va dau un indemn: Hotarati-va cui vreti sa slujiti: lumii acesteia trecatoare,

care oricum va pieri curand sau lui Dumnezeu care ne-a iubit atat de mult incat a dat ce a avut mai scump pentru a

Page 18: seminarii, aurel 1

ne salva!              “Astazi, daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inimile ! “ ( Evrei 3, 15 )

              Cu cativa ani in urma, am trait o experienta cutremuratoare legata de un tanar simpatizant al bisericii, dar total nehotarat in a face pasul decisiv. Intr-o pauza a serviciilor divine, l-am luat deoparte si l-am incurajat sa se predea Domnului. Era foarte ezitant, nu avea curajul sa ia o decizie in acest sens, motivand faptul ca parintii se

impotriveau, ca ar fi avut neplaceri la serviciu…Ne-am despartit : eu cu tristetea in inima fata de atitudinea acestui tanar nehotarat, iar el cu lipsa pacii pe care numai Iisus o poate aduce in sufletul omului.

              A doua zi tinerii bisericii au organizat o iesire la sanius. A participat si tanarul cu care vorbisem cu o zi inainte. Dar in acea zi s-a petrecut un accident groaznic si inexplicabil. Tanarul a fost la un pas de moarte. Medicii au ramas uimiti de faptul ca inca traieste in urma accidentului. Asteptand sa moara din clipa in clipa, medicii de la Bucuresti au amanat operatia timp de o luna . Oasele sfarmate ale fetei s-au oprit, parca la o comanda din afara,

la doar 1 mm de creier.               In final, tanarul a fost operat si viata i-a fost salvata. Mi-a ramas in minte marturisirea facuta dupa

operatie: daca s-ar fi predat lui Dumnezeu la timp, nu s-ar fi intamplat tragedia prin care a trecut. Satana a vrut sa-l nimiceasca inainte ca el sa faca pasul decisiv in directia cea buna. Totusi Dumnezeu, in marea Sa bunatate, l-a salvat si i-a dat inca har. A inceput sa tina sabatul cu orice riscuri si, in final, s-a decis sa incheie legamant cu

Dumnezeu prin botez.              De ce oare noi, oamenii, trebuie sa trecem uneori prin atatea tragedii pentru a invata niste lectii

importante in viata ? De ce mergem pe cai ocolite , cand drumul e atat de drept ?               Ceea ce e incurajator este faptul ca Dumnezeul nostru nu ne abandoneaza chiar atunci cand noi ezitam sa luam hotararile cele mai bune. Un lucru este insa cat se poate de clar: cararile ocolitoare sunt pline de pietre

ascutite, de primejdii si curse. Dupa fiecare colt, vrajmasul ne pandeste, dorind sa ne distruga.               De aceea, hotarati-va sa treceti de partea lui Dumnezeu oricat v-ar costa ! Se merita ! Binecuvantarile pe care cerul le are pregatite pentru cei ce vor fi luat deciziile cele mai bune sunt de neimaginat. Atat in aceasta viata,

cat mai ales in vesnicie.               Si, daca “sarpele cel vechi” vrea sa va muste, nu dati drumul crengii ! Strangeti-o cu multa rugaciune si nu

cedati ispitei ! Veti vedea atunci cum “sarpele” va fi zdrobit sub picioarele voastre !

                                                                                                                                    Lori Balogh                                                                                                                           

3. CREDINCIOSIA IN LUCRURI “MICI”

              Poti fi pitigoi daca iti lipseste o pana ? Desigur ! O pana este un lucru atat de mic si, in esenta, ea singura nu defineste “personalitatea” unui pitigoi.

              Dar daca iti lipsesc doua pene ?  Nici atunci nu e o problema. Pitigoiul mai are inca destule pene, pentru a ramanea tot el insusi.

              Dar daca ii lipsesc trei, patru, cinci , zece…?               Ce spuneti insa de pitigoiul din povestea urmatoare: Se povesteste ca o cioara batrana , vazand un pitigoi

cum se chinuie sa prinda un viermusor, i-a propus acestuia un targ: sa-i oafere pitigoiului in fiecare zi cate un viermusor, in schimbul unei pene. Pitigoiul, bucuros, s-a gandit: “Ce e o pana ?  Am sute de pene pe

mine !”                Si targul a inceput. Zi de zi, cioara ii aducea pitigoiului cate un viermusor, iar acesta ii dadea cate o pana. Una singura. Pana intr-o zi, cand cioara nu a mai venit cu viermusorul. Flamand, pitigoiul a incercat sa-si ia zborul

spre a-si cauta de mancare, dar… era gol-golut. Nu mai avea nicio pana pe el si nu mai putea zbura. Finalul il banuiti, desigur.

              Este doar o poveste, o fabula in proza, insa morala ei este cat se poate de seriosa , mai ales daca o aplicam in domeniul spiritual: “ Nu neglijati lucrurile mici ! Satana nu e un negustor prost. Atunci cand ne

ispiteste cu bucuriile de o clipa ale pacatului, el nu ne cere toate “penele” deodata, ci numai cate una. El stie ca daca obtine de la noi doar cate un mic compromis, intr-o zi zborul nostru spre cer nu va mai avea loc. Si

inca ceva: Satana nu e filantrop. Niciodata nu ne va oferi ceva atragator, fara sa ne smulga cate o “pana” ! “

              Sa vorbim putin despre lucrurile mici, despre amanunte, detalii, sau cum vrem sa le denumim.               Una din gravele greseli facute de vechiul popor Israel- greseala care a contribuit la falimentul sau ca

popor ales- a fost faptul ca a dat importanta lucrurilor “mari” (sarbatorile religioase, Templul, sistemul ceremonial etc ), in timp ce a neglijat lucrurile considerate neinsemnate ( cinstea, dreptatea, mila ).

              Sa fie oare numai greseala lor ?               Iata trei texte biblice care au ceva in comun:

             1. Deuteronom 18,13: “Tu sa te tii in totul totului tot numai de Domnul Dumnezeul tau.” Expresia “totul totului tot” este specifica limbii romane, nefiind gasita in alte limbi. Este vorba de un superlativ care ne atrage atentia in mod serios asupra importantei detaliilor in viata noastra de credinta. Parafrazand acest text,

am putea formula ideea si altfel: “Tu sa fii credincios Domnului Dumnezeului tau in cele mai mici detalii”               2. Matei 23, 23: “Vai de voi, carturari si farisei fatarnici ! Pentru ca voi dati zeciuiala din izma, din

marar si din chimen si lasati nefacute cele mai insemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila si credinciosia. Pe acestea trebuia sa le faceti si pe acelea sa nu le lasati nefacute.”

Page 19: seminarii, aurel 1

              La o citire superficiala, s-ar parea ca Mantuitorul inclina balanta inspre lucrurile foarte importante, cele de natura spirituala, lasandu-ne sa intelegem ca amanuntele ( zecimea din veniturile atat de neinsemnate aduse din recolta de izma, chimen si marar) nu au prea mare importanta. In realitate, Domnul atrage din nou atentia asupra importantei lucrurilor pe care noi, in lipsa noastra de intelepciune, le consideram “mici”. “Pe acelea- lucrurile mici

ca zecimea din izma, marar si chimen- sa nu le lasati nefacute”.              3. Matei 25, 45:  “Adevarat va spun ca, ori de cate ori n-ati facut aceste lucruri unuia dintre acesti

foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie nu Mi le-ati facut.”               Faptul ca Iisus se identifica cu cei mai “neinsemnati” oameni, numindu-i “frati ai Mei”, ne atrage din nou

atentia  asupra importantei “lucrurilor mici”. La judecata finala, felul cum tratam detaliile va atarna greu in balanta.               In concluzie, pe Dumnezeu Il intereseaza deosebit de mult detaliile, lucrurile mici. Nici nu poate fi

altfel. Un Dumnezeu desavarsit nu poate acorda importanta doar lucrurilor mari. Am putea spune ca desavarsirea este probata tocmai prin credinciosia fata de detalii.

              Daca privim cu atentie viata de zi cu zi, observam ca frumusetea si calitatea ei sunt date tocmai de amanunte, de lucrurile mici in aparenta. In bucatarie, ceea ce da gust mancarii sunt lucrurile mici:  condimentele.

Daca ne referim la curatenie, in zadar e totul curat: doua sau trei scame, plasate acolo unde trebuie, sunt suficiente pentru a crea senzatia ca nu e chiar atat de curat in casa. Daca ne referim la educatie, diferenta dintre

un om educat si unul needucat e data doar de cateva amanunte. In muzica, frumusetea e data de tot felul de “lucruri mici”: un diez, un becar, un accent, o coroana… In ceea ce priveste tehnica, detaliile isi au importanta lor.

Naveta spatiala Challanger a explodat din cauza unei banale garnituri defecte in valoare de doar un dolar ! Si exemplele pot continua.

              Se ridica insa o intrebare: Daca in toate domeniile vietii lucrurile mici au o importanta atat de mare, oare in domeniul religios nu este la fel ?  Si daca detaliile au importanta si in viata noastra spirituala, cum indraznim sa

impartim datoriile religioase in datorii mari, insemnate si altele- mici, neinsemnate ?               Tendinta omului firesc este de a acorda atentie doar lucrurilor mari. Cine se teme azi de un fulg de

zapada ? Si totusi, fulgii de zapada l-au invins pe Napoleon in expeditia din Rusia. Cine se teme de o picatura de ploaie ? Dar, la potop, picaturile ploaie au distrus intreaga civilizatie antediluviana.

              Oamenii care acorda atentie detaliilor sunt oamenii cei mai pregatiti pentru cer. Doriti o dovada ? Moise, care primeste o porunca clara de la Dumnezeu: “Vezi, sa faci ( sanctuarul ) dupa chipul care ti s-a aratat

pe munte.” ( Exod 25, 40 ). Cartea Exodului ne arata cum Moise a respectat intocmai, in cele mai mici detalii, planul sanctuarului dat de Dumnezeu. Dupa terminarea acestuia, ca o recunoastere a credinciosiei dovedite in

construcria lui, Dumnezeu coboara slava Sa peste sanctuarul pamantesc. Este si motivul pentru care Pavel afirma despre Moise: “El a fost credincios in toata casa lui Dumnezeu…” (Evrei 3, 5 ). Iar in final , ca o recunoastere

deplina a credinciosiei lui in cele mai mici lucruri, Moise a fost inviat si luat la cer, privind la derularea istoriei pacatului de la inaltimea Imparatiei ceresti.

              Cei care cred ca lucrurile mici sunt neinsemnate se inseala amarnic.               Il auzi pe cate un “crestin”, care pretinde ca asteapta Imparatia lui Dumnezeu, cum ii scapa printre dinti o injuratura atunci cand lucrurile nu ii ies asa cum vrea el. Un lucru “neinsemnat” in conceptia lui. Doar o vorba ! Ce

rau poate face o simpla vorba spusa la nervi ? Asa sa fie ?               Biblia ne atrage atentia ca vorbirea este o problema de izvor, nu de suprafata ( vezi Iacov 3, 8-12 ). Insusi

Mantuitorul ne aminteste ca “din prisosul inimii vorbeste gura” ( Matei 12, 34 ), avertizandu-ne ca “in ziua judecatii oamenii vor da socoteala de orice cuvant nefolositor pe care-l vor fi rostit. Caci din cuvintele tale

vei fi scos fara vina si din cuvintele tale vei fi osandit” ( Matei 12, 36-37 )              Il vezi pe cate un “crestin” cumpatat care nu bea decat un singur paharel la masa. Un lucru atat de

neinsemnat ! Ce rau poate face un singur pahar de alcool ?  Insa, dupa vreo 20 de ani de “cumpatare”, daca ar fi posibil sa-l pozezi pe respectivul om langa toata bautura lui “cumpatata”, l-am vedea langa o stiva intreaga de

butoaie. Faceti un calcul simplu: un singur pahar pe zi inseamna 70-80 l de bautura pe an. In 20 de ani, “cumpatarea” il face pe omul nostru sa consume circa 1,5 tone de alcool.

              Cand Jimmy Carter, fostul presedinte al SUA, a fost servit cu un pahar de sampanie, l-a refuzat categoric. Intrebat de ce o face, el a raspuns ca daca Dumnezeu ne-a oprit de la consumul de alcool, el vrea sa asculte de El

si in aceasta privinta.               Stiti de ce e atat de primejdios sa neglijam lucrurile mici ?  

              Un proverb spune ca “buturuga mica rastoarna carul mare”. Probabil ca intelepciunea populara a ajuns la aceasta concluzie in urma a numereoase experiente de viata. In domeniul spiritual, lucrurile mici, detaliile,

amanuntele pot reprezenta o portita insesizabila de intrare a pacatului in viata noastra. Fara sa ne dam seama , pacatul se strecoara pe furis, despartindu-ne de Dumnezeu.

              Ati auzit, desigur, de experienta cu broasca aruncata intr-un vas cu apa fierbinte. Simtind fierbinteala apei, broasca sare cat poate de repede afara din vas. Dar daca broasca e aruncata intr-un vas cu apa calduta, iar vasul e pus pe foc, ea nu sesizeaza ca temperatura apei creste progresiv. Se simte chiar bine in apa calduta si nu mai

sare afara din vas. Pana ce apa se incalzeste intr-atat incat broasca moare.               Pe plan spiritual, daca pacatul ne-ar aborda in mod deschis si brutal, ne-am speria de el si am fugi

imediat in bratele lui Iisus. Din nefericire, el vine pe furis, prin lucruri mici, prin mici compromisuri, pana ce ajunge sa ne infasoare complet, in asa masura incat ne va fi imposibil sa scapam.

              Ce atitudine are Dumnezeu fata de lucrurile mici ?                Luati oricare din zecile de mii de soiuri de flori care exista pe pamant si studiati-o cu atentie ! Dincolo de frumusetea ei generala, observati armonia formelor si complementaritatea culorilor, toate acestea dovedind ca

Page 20: seminarii, aurel 1

Maestrul din spatele ei are o imaginatie debordanta. Priviti bogatia de culori cu care sunt impodobiti pestii care traiesc in Marea Bariera de Corali din estul Australiei, sau minunatul penaj al vestitelor pasari ale paradisului. Observati cata atentie acorda Creatorul detaliilor, atunci cand e vorba de oricare din lucrurile create de El.

              Raportul creatiunii din Geneza ne vorbeste despre un Dumnezeu atent la detalii. Zilnic, la sfarsitul fiecarei zile,  Creatorul  verifica , in cele mai mici detalii, daca tot ce crease in acea zi era bun. Concluzia, in urma acestei autoverificari, este mereu aceeasi: “Dumnezeu a vazut ca lucrul acesta era bun.” ( Geneza 1, 4;10; 12; 18; 21;

25 ). Apoi, la sfarsitul saptamanii creatiunii, Creatorul mai verifica odata , de data aceasta privind lucrurile create in ansamblu si in interrelatie. Concluzia: “Dumnezeu s-a uitat la tot ce facuse si iata ca erau foarte bune.”

( Geneza 1, 31 ).              Grija si atentia acordata de Dumnezeu lucrurilor mici reiese din intreaga istorie a Vechiului Testament,

pentru ca in Noul Testament, exemplul lui Iisus sa fie cat se poate de convingator in aceasta privinta.               Priviti la Iisus cum se pleaca spre niste copilasi, adusi de mamele lor pentru a-i binecuvanta. Niste ”lucruri

mici” in ochii ucenicilor, dar de mare importanta in ochii lui Iisus. Atat de importanti erau acesti micuti, incat Mantuitorul ii ia in brate, ii mangaie si ii binecuvinteaza, dandu-i drept exemplu de urmat pentru cei ce vor sa

mosteneasca cerul ( Marcu 10, 13-16 ).               Priviti la Iisus cum face un drum lung, de aproximativ 80 de km in nord, in tinuturile pagane ale Tirului si Sidonului, doar pentru a o intalni pe o femeie care avea nevoie de ajutorul Lui. “Un lucru mic” pentru mai marii

timpului, dar nu atat de mic incat Mantuitorul sa nu-i acorde importanta cuvenita ( Matei 15, 21-28 ).              Priviti la Iisus care, desi este  obosit, flamand si insetat dupa drumul lung strabatut sub arsita soarelui,  sta de vorba cu o femeie samariteanca la fantana lui Iacov. Samaritenii erau “lucruri mici” pentru iudei. Chiar si pentru “fii tunetului”- Ioan si Iacov - samaritenii erau “lucruri mici”. Atat de mici incat ei au cerut lui Iisus sa coboare foc din

cer ca sa-i mistuiasca. Nu insa si pentru Mantuitorul, care-i trateaza cu aceeasi rabdare si iubire pe care le-a manifestat fata de orice om, fie iudeu , fie strain ( Ioan cap. 4 ).

              Priviti la Iisus cum se duce special in mica localitate Nain doar ca sa se intalneasca la timp cu convoiul funerar si a-l readuce la viata pe unicul fiu al bietei vaduve indoliate. Ce reprezenta batrana vaduva pentru

societatea de atunci?  Un “lucru mic”. Nu insa si pentru Mantuitorul  ( Luca 7, 11-17 ).               Si, in sfarsit, priviti la Iisus pe cruce ! In agonia mortii, cand El se scufunda in “ intunericul de afara unde e plansul si scrasnirea dintilor”, Iisus nu trece cu vederea “lucrurile mici” : mama Lui e data in grija lui Ioan, iar

talharului pocait ii acorda mangaiere si speranta ( Luca 23, 40-43 ).               Concluzii:

              Mantuitorul a rostit un adevar pe care il intelegem si-l acceptam cu mare greutate: “Cine este credincios in cele mai mici lucruri este credincios si in cele mari; si cine este nedrept in cele mai mici lucruri este

nedrept si in cele mari.” ( Luca 16, 10 )              De ce aceasta importanta acordata lucrurilor mici ?  Pentru ca lucrurile mari sunt facute tot din lucruri mici.

Cel care isi permite sa le neglijeze pe cele mici, va constata intr-o zi ca nu le va mai avea nici pe cele mari.               Se povesteste ca niste copii, ai caror tata urma sa sarbatoreasca o anumita varsta, s-au gandit impreuna cu mama sa-i cumpere acestuia un mic cadou. Zis si facut ! Au cumparat o cutie cu bomboane, au impachetat-o

frumos, au legat si o funda colorata si au scris o mica felicitare: “Draga taticule, in aceasta cutie se gaseste expresia recunostintei si iubirii ce ti-o purtam, pentru toata grija pe care o ai avut-o fata de noi.”

              Dar mai erau cateva zile pana la mica sarbatoare din familie si copiilor le era tot mai greu sa se uite la cutia cu bomboane. La un moment dat, unul din ei deschide cutia frumos impachetata si ia o bomboana. Una

singura ! Ceilalti ii urmeaza exemplul si iau si ei doar cate o bomboana. Apoi mai iau una , si inca una , pana ce cutia se goleste. Copiii impacheteaza apoi cutia la loc, fara stirea mamei si, cu simtamantul vinovatiei pe fatele lor, asteapta ziua tatalui. Ce-i vor oferi ? O cutie goala ? Da, o cutie goala pe care scrie atat de frumos: “Draga taticule, in aceasta cutie se gaseste expresia recunostintei si iubirii ce ti-o purtam, pentru toata grija pe care ai avut-o fata

de noi ” !?              Aceasta va fi surpriza celor ce neglijeaza  datoriile mici: Vor constata ca sunt goi si nu au ce sa-I ofere lui

Dumnezeu ca recunostinta.               De aceea “tu sa te tii in totul totului tot numai de Domnul Dumnezeul tau.” Adica in toate detaliile,

oricat de mici si neinsemnate ar parea ele. Aici se probeaza caracterul crestin care va primi viza pentru cer.

                                                                                                                                                 Lori Balogh                                                                                                                                      

3. CREDINCIOSIA IN LUCRURI “MICI”

              Poti fi pitigoi daca iti lipseste o pana ? Desigur ! O pana este un lucru atat de mic si, in esenta, ea singura nu defineste “personalitatea” unui pitigoi.

              Dar daca iti lipsesc doua pene ?  Nici atunci nu e o problema. Pitigoiul mai are inca destule pene, pentru a ramanea tot el insusi.

              Dar daca ii lipsesc trei, patru, cinci , zece…?               Ce spuneti insa de pitigoiul din povestea urmatoare: Se povesteste ca o cioara batrana , vazand un pitigoi

cum se chinuie sa prinda un viermusor, i-a propus acestuia un targ: sa-i oafere pitigoiului in fiecare zi cate un viermusor, in schimbul unei pene. Pitigoiul, bucuros, s-a gandit: “Ce e o pana ?  Am sute de pene pe

mine !”  

Page 21: seminarii, aurel 1

              Si targul a inceput. Zi de zi, cioara ii aducea pitigoiului cate un viermusor, iar acesta ii dadea cate o pana. Una singura. Pana intr-o zi, cand cioara nu a mai venit cu viermusorul. Flamand, pitigoiul a incercat sa-si ia zborul

spre a-si cauta de mancare, dar… era gol-golut. Nu mai avea nicio pana pe el si nu mai putea zbura. Finalul il banuiti, desigur.

              Este doar o poveste, o fabula in proza, insa morala ei este cat se poate de seriosa , mai ales daca o aplicam in domeniul spiritual: “ Nu neglijati lucrurile mici ! Satana nu e un negustor prost. Atunci cand ne

ispiteste cu bucuriile de o clipa ale pacatului, el nu ne cere toate “penele” deodata, ci numai cate una. El stie ca daca obtine de la noi doar cate un mic compromis, intr-o zi zborul nostru spre cer nu va mai avea loc. Si

inca ceva: Satana nu e filantrop. Niciodata nu ne va oferi ceva atragator, fara sa ne smulga cate o “pana” ! “

              Sa vorbim putin despre lucrurile mici, despre amanunte, detalii, sau cum vrem sa le denumim.               Una din gravele greseli facute de vechiul popor Israel- greseala care a contribuit la falimentul sau ca

popor ales- a fost faptul ca a dat importanta lucrurilor “mari” (sarbatorile religioase, Templul, sistemul ceremonial etc ), in timp ce a neglijat lucrurile considerate neinsemnate ( cinstea, dreptatea, mila ).

              Sa fie oare numai greseala lor ?               Iata trei texte biblice care au ceva in comun:

             1. Deuteronom 18,13: “Tu sa te tii in totul totului tot numai de Domnul Dumnezeul tau.” Expresia “totul totului tot” este specifica limbii romane, nefiind gasita in alte limbi. Este vorba de un superlativ care ne atrage atentia in mod serios asupra importantei detaliilor in viata noastra de credinta. Parafrazand acest text,

am putea formula ideea si altfel: “Tu sa fii credincios Domnului Dumnezeului tau in cele mai mici detalii”               2. Matei 23, 23: “Vai de voi, carturari si farisei fatarnici ! Pentru ca voi dati zeciuiala din izma, din

marar si din chimen si lasati nefacute cele mai insemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila si credinciosia. Pe acestea trebuia sa le faceti si pe acelea sa nu le lasati nefacute.”

              La o citire superficiala, s-ar parea ca Mantuitorul inclina balanta inspre lucrurile foarte importante, cele de natura spirituala, lasandu-ne sa intelegem ca amanuntele ( zecimea din veniturile atat de neinsemnate aduse din recolta de izma, chimen si marar) nu au prea mare importanta. In realitate, Domnul atrage din nou atentia asupra importantei lucrurilor pe care noi, in lipsa noastra de intelepciune, le consideram “mici”. “Pe acelea- lucrurile mici

ca zecimea din izma, marar si chimen- sa nu le lasati nefacute”.              3. Matei 25, 45:  “Adevarat va spun ca, ori de cate ori n-ati facut aceste lucruri unuia dintre acesti

foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie nu Mi le-ati facut.”               Faptul ca Iisus se identifica cu cei mai “neinsemnati” oameni, numindu-i “frati ai Mei”, ne atrage din nou

atentia  asupra importantei “lucrurilor mici”. La judecata finala, felul cum tratam detaliile va atarna greu in balanta.               In concluzie, pe Dumnezeu Il intereseaza deosebit de mult detaliile, lucrurile mici. Nici nu poate fi

altfel. Un Dumnezeu desavarsit nu poate acorda importanta doar lucrurilor mari. Am putea spune ca desavarsirea este probata tocmai prin credinciosia fata de detalii.

              Daca privim cu atentie viata de zi cu zi, observam ca frumusetea si calitatea ei sunt date tocmai de amanunte, de lucrurile mici in aparenta. In bucatarie, ceea ce da gust mancarii sunt lucrurile mici:  condimentele.

Daca ne referim la curatenie, in zadar e totul curat: doua sau trei scame, plasate acolo unde trebuie, sunt suficiente pentru a crea senzatia ca nu e chiar atat de curat in casa. Daca ne referim la educatie, diferenta dintre

un om educat si unul needucat e data doar de cateva amanunte. In muzica, frumusetea e data de tot felul de “lucruri mici”: un diez, un becar, un accent, o coroana… In ceea ce priveste tehnica, detaliile isi au importanta lor.

Naveta spatiala Challanger a explodat din cauza unei banale garnituri defecte in valoare de doar un dolar ! Si exemplele pot continua.

              Se ridica insa o intrebare: Daca in toate domeniile vietii lucrurile mici au o importanta atat de mare, oare in domeniul religios nu este la fel ?  Si daca detaliile au importanta si in viata noastra spirituala, cum indraznim sa

impartim datoriile religioase in datorii mari, insemnate si altele- mici, neinsemnate ?               Tendinta omului firesc este de a acorda atentie doar lucrurilor mari. Cine se teme azi de un fulg de

zapada ? Si totusi, fulgii de zapada l-au invins pe Napoleon in expeditia din Rusia. Cine se teme de o picatura de ploaie ? Dar, la potop, picaturile ploaie au distrus intreaga civilizatie antediluviana.

              Oamenii care acorda atentie detaliilor sunt oamenii cei mai pregatiti pentru cer. Doriti o dovada ? Moise, care primeste o porunca clara de la Dumnezeu: “Vezi, sa faci ( sanctuarul ) dupa chipul care ti s-a aratat

pe munte.” ( Exod 25, 40 ). Cartea Exodului ne arata cum Moise a respectat intocmai, in cele mai mici detalii, planul sanctuarului dat de Dumnezeu. Dupa terminarea acestuia, ca o recunoastere a credinciosiei dovedite in

construcria lui, Dumnezeu coboara slava Sa peste sanctuarul pamantesc. Este si motivul pentru care Pavel afirma despre Moise: “El a fost credincios in toata casa lui Dumnezeu…” (Evrei 3, 5 ). Iar in final , ca o recunoastere

deplina a credinciosiei lui in cele mai mici lucruri, Moise a fost inviat si luat la cer, privind la derularea istoriei pacatului de la inaltimea Imparatiei ceresti.

              Cei care cred ca lucrurile mici sunt neinsemnate se inseala amarnic.               Il auzi pe cate un “crestin”, care pretinde ca asteapta Imparatia lui Dumnezeu, cum ii scapa printre dinti o injuratura atunci cand lucrurile nu ii ies asa cum vrea el. Un lucru “neinsemnat” in conceptia lui. Doar o vorba ! Ce

rau poate face o simpla vorba spusa la nervi ? Asa sa fie ?               Biblia ne atrage atentia ca vorbirea este o problema de izvor, nu de suprafata ( vezi Iacov 3, 8-12 ). Insusi

Mantuitorul ne aminteste ca “din prisosul inimii vorbeste gura” ( Matei 12, 34 ), avertizandu-ne ca “in ziua judecatii oamenii vor da socoteala de orice cuvant nefolositor pe care-l vor fi rostit. Caci din cuvintele tale

vei fi scos fara vina si din cuvintele tale vei fi osandit” ( Matei 12, 36-37 )

Page 22: seminarii, aurel 1

              Il vezi pe cate un “crestin” cumpatat care nu bea decat un singur paharel la masa. Un lucru atat de neinsemnat ! Ce rau poate face un singur pahar de alcool ?  Insa, dupa vreo 20 de ani de “cumpatare”, daca ar fi

posibil sa-l pozezi pe respectivul om langa toata bautura lui “cumpatata”, l-am vedea langa o stiva intreaga de butoaie. Faceti un calcul simplu: un singur pahar pe zi inseamna 70-80 l de bautura pe an. In 20 de ani,

“cumpatarea” il face pe omul nostru sa consume circa 1,5 tone de alcool.              Cand Jimmy Carter, fostul presedinte al SUA, a fost servit cu un pahar de sampanie, l-a refuzat categoric. Intrebat de ce o face, el a raspuns ca daca Dumnezeu ne-a oprit de la consumul de alcool, el vrea sa asculte de El

si in aceasta privinta.               Stiti de ce e atat de primejdios sa neglijam lucrurile mici ?  

              Un proverb spune ca “buturuga mica rastoarna carul mare”. Probabil ca intelepciunea populara a ajuns la aceasta concluzie in urma a numereoase experiente de viata. In domeniul spiritual, lucrurile mici, detaliile,

amanuntele pot reprezenta o portita insesizabila de intrare a pacatului in viata noastra. Fara sa ne dam seama , pacatul se strecoara pe furis, despartindu-ne de Dumnezeu.

              Ati auzit, desigur, de experienta cu broasca aruncata intr-un vas cu apa fierbinte. Simtind fierbinteala apei, broasca sare cat poate de repede afara din vas. Dar daca broasca e aruncata intr-un vas cu apa calduta, iar vasul e pus pe foc, ea nu sesizeaza ca temperatura apei creste progresiv. Se simte chiar bine in apa calduta si nu mai

sare afara din vas. Pana ce apa se incalzeste intr-atat incat broasca moare.               Pe plan spiritual, daca pacatul ne-ar aborda in mod deschis si brutal, ne-am speria de el si am fugi

imediat in bratele lui Iisus. Din nefericire, el vine pe furis, prin lucruri mici, prin mici compromisuri, pana ce ajunge sa ne infasoare complet, in asa masura incat ne va fi imposibil sa scapam.

              Ce atitudine are Dumnezeu fata de lucrurile mici ?                Luati oricare din zecile de mii de soiuri de flori care exista pe pamant si studiati-o cu atentie ! Dincolo de frumusetea ei generala, observati armonia formelor si complementaritatea culorilor, toate acestea dovedind ca Maestrul din spatele ei are o imaginatie debordanta. Priviti bogatia de culori cu care sunt impodobiti pestii care traiesc in Marea Bariera de Corali din estul Australiei, sau minunatul penaj al vestitelor pasari ale paradisului. Observati cata atentie acorda Creatorul detaliilor, atunci cand e vorba de oricare din lucrurile create de El.

              Raportul creatiunii din Geneza ne vorbeste despre un Dumnezeu atent la detalii. Zilnic, la sfarsitul fiecarei zile,  Creatorul  verifica , in cele mai mici detalii, daca tot ce crease in acea zi era bun. Concluzia, in urma acestei autoverificari, este mereu aceeasi: “Dumnezeu a vazut ca lucrul acesta era bun.” ( Geneza 1, 4;10; 12; 18; 21;

25 ). Apoi, la sfarsitul saptamanii creatiunii, Creatorul mai verifica odata , de data aceasta privind lucrurile create in ansamblu si in interrelatie. Concluzia: “Dumnezeu s-a uitat la tot ce facuse si iata ca erau foarte bune.”

( Geneza 1, 31 ).              Grija si atentia acordata de Dumnezeu lucrurilor mici reiese din intreaga istorie a Vechiului Testament,

pentru ca in Noul Testament, exemplul lui Iisus sa fie cat se poate de convingator in aceasta privinta.               Priviti la Iisus cum se pleaca spre niste copilasi, adusi de mamele lor pentru a-i binecuvanta. Niste ”lucruri

mici” in ochii ucenicilor, dar de mare importanta in ochii lui Iisus. Atat de importanti erau acesti micuti, incat Mantuitorul ii ia in brate, ii mangaie si ii binecuvinteaza, dandu-i drept exemplu de urmat pentru cei ce vor sa

mosteneasca cerul ( Marcu 10, 13-16 ).               Priviti la Iisus cum face un drum lung, de aproximativ 80 de km in nord, in tinuturile pagane ale Tirului si Sidonului, doar pentru a o intalni pe o femeie care avea nevoie de ajutorul Lui. “Un lucru mic” pentru mai marii

timpului, dar nu atat de mic incat Mantuitorul sa nu-i acorde importanta cuvenita ( Matei 15, 21-28 ).              Priviti la Iisus care, desi este  obosit, flamand si insetat dupa drumul lung strabatut sub arsita soarelui,  sta de vorba cu o femeie samariteanca la fantana lui Iacov. Samaritenii erau “lucruri mici” pentru iudei. Chiar si pentru “fii tunetului”- Ioan si Iacov - samaritenii erau “lucruri mici”. Atat de mici incat ei au cerut lui Iisus sa coboare foc din

cer ca sa-i mistuiasca. Nu insa si pentru Mantuitorul, care-i trateaza cu aceeasi rabdare si iubire pe care le-a manifestat fata de orice om, fie iudeu , fie strain ( Ioan cap. 4 ).

              Priviti la Iisus cum se duce special in mica localitate Nain doar ca sa se intalneasca la timp cu convoiul funerar si a-l readuce la viata pe unicul fiu al bietei vaduve indoliate. Ce reprezenta batrana vaduva pentru

societatea de atunci?  Un “lucru mic”. Nu insa si pentru Mantuitorul  ( Luca 7, 11-17 ).               Si, in sfarsit, priviti la Iisus pe cruce ! In agonia mortii, cand El se scufunda in “ intunericul de afara unde e plansul si scrasnirea dintilor”, Iisus nu trece cu vederea “lucrurile mici” : mama Lui e data in grija lui Ioan, iar

talharului pocait ii acorda mangaiere si speranta ( Luca 23, 40-43 ).               Concluzii:

              Mantuitorul a rostit un adevar pe care il intelegem si-l acceptam cu mare greutate: “Cine este credincios in cele mai mici lucruri este credincios si in cele mari; si cine este nedrept in cele mai mici lucruri este

nedrept si in cele mari.” ( Luca 16, 10 )              De ce aceasta importanta acordata lucrurilor mici ?  Pentru ca lucrurile mari sunt facute tot din lucruri mici.

Cel care isi permite sa le neglijeze pe cele mici, va constata intr-o zi ca nu le va mai avea nici pe cele mari.               Se povesteste ca niste copii, ai caror tata urma sa sarbatoreasca o anumita varsta, s-au gandit impreuna cu mama sa-i cumpere acestuia un mic cadou. Zis si facut ! Au cumparat o cutie cu bomboane, au impachetat-o

frumos, au legat si o funda colorata si au scris o mica felicitare: “Draga taticule, in aceasta cutie se gaseste expresia recunostintei si iubirii ce ti-o purtam, pentru toata grija pe care o ai avut-o fata de noi.”

              Dar mai erau cateva zile pana la mica sarbatoare din familie si copiilor le era tot mai greu sa se uite la cutia cu bomboane. La un moment dat, unul din ei deschide cutia frumos impachetata si ia o bomboana. Una

singura ! Ceilalti ii urmeaza exemplul si iau si ei doar cate o bomboana. Apoi mai iau una , si inca una , pana ce

Page 23: seminarii, aurel 1

cutia se goleste. Copiii impacheteaza apoi cutia la loc, fara stirea mamei si, cu simtamantul vinovatiei pe fatele lor, asteapta ziua tatalui. Ce-i vor oferi ? O cutie goala ? Da, o cutie goala pe care scrie atat de frumos: “Draga taticule, in aceasta cutie se gaseste expresia recunostintei si iubirii ce ti-o purtam, pentru toata grija pe care ai avut-o fata

de noi ” !?              Aceasta va fi surpriza celor ce neglijeaza  datoriile mici: Vor constata ca sunt goi si nu au ce sa-I ofere lui

Dumnezeu ca recunostinta.               De aceea “tu sa te tii in totul totului tot numai de Domnul Dumnezeul tau.” Adica in toate detaliile,

oricat de mici si neinsemnate ar parea ele. Aici se probeaza caracterul crestin care va primi viza pentru cer.

                                                                                                                                                 Lori Balogh                                                                                                                                      

2. DINCOLO DE PRAGUL USII STRAMTE

              Atunci cand citim Biblia, de cele mai multe ori fara sa ne dam seama, in mintea noastra facem o selectie intre acele pasaje care ni se potrivesc si acelea care credem noi ca se potrivesc altora. Este ca la sortarea

cartofilor dupa recolta din toamna: pe cei mari si frumosi ii oprim pentru consumul propriu, iar pe cei mici ii vindem sau ii dam altora.

              Asa se face ca, aflandu-ne in fata unui adevar biblic, aproape instantaneu ii dam o destinatie precisa: Asta e pentru mine, asta pentru el, cealalta e pentru ea…Daca nu se intampla astfel, va rog sa ma contraziceti. Ma

voi bucura daca nu-mi veti da dreptate.              Un exemplu de pasaj biblic, pe care il consideram foarte potrivit altor crestini, dar mai putin noua,  este cel

din  Luca 13, 22-24:              “Iisus umbla prin cetati si prin sate, invatand pe norod si calatorind spre Ierusalim. Cineva I-a zis: “Doamne, oare putini sunt cei ce sunt pe calea mantuirii ? “ El  le-a raspuns: “Nevoiti-va sa intrati pe usa

cea stramta. Caci va spun ca multi vor cauta sa intre si nu vor putea.”               Cei care cred ca pasajul citat nu se adreseaza lor, ci altor crestini, se folosesc de doua argumente:

              1. Mantuitorul vorbeste aici despre o usa stramta. Deci- conchid ei- nu poate fi vorba de noi, caci avem Legea intreaga, avem principiile sanatatii si, in plus, o sumedenie de invataturi si restrictii pe care alti crestini nu le

au. Alti crestini nu stiu ce inseamna sa fii persecutat pentru pazirea sabatului; ei nu stiu ce inseamna sa te infranezi de la anumite alimente, de la alcool, cafea, tutun; ei nu stiu lupta cu ispita de a merge la anumite

distractii, de a te imbraca in felul lumii etc. In concluzie, nu ei sunt cei care au intrat pe usa cea stramta, ci noi.               2. Omul care Il intreaba pe Iisus se refera la calea mantuirii. Este cineva care se indoieste, in biserica fiind,  ca se afla pe calea mantuirii ? Cu siguranta ca nimeni nu se indoieste de acest lucru. Deci e clar: Noi am

intrat pe usa cea stramta, noi suntem pe calea mantuirii, deci cuvintele Mantuitorului nu ni se adreseaza noua, ci altora.

              Daca gandim in felul acesta, facem o mare greseala. Orice cuvant al lui Dumnezeu este in primul rand pentru mine, si apoi pentru cel de langa mine.

              Biblia este “scrisoarea de dragoste” a lui Dumnezeu pentru mine. De ce sa n-o deschid si sa o citesc in liniste ? Ati auzit de vreun indragostit care primeste o scrisoare de la fiinta iubita, dar pe care sa nu o deschida ?

Ce parere ati avea despre un astfel de om care, in loc sa citeasca cu nerabdare scrisoarea de dragoste, o da altuia, spunandu-i: “ Asta nu e pentru mine, ci pentru tine” ? Ar fi absurd, nu este asa ?  Si, cu toate acestea, asa

procedam adesea cu mesajul de iubire al cerului.              Un amanunt interesant: Un om oarecare din multime intreaba, insa Iisus le raspunde tuturor, inclusiv

ucenicilor care se aflau langa El. “El le-a raspuns…” ( vers. 23 up. ) Logica textului cere ca , daca un om pune o intrebare, raspunsul sa-i fie dat lui personal, chiar daca acesta e dat in auzul altora. Asadar, Biblia ar fi trebuit,

dupa acesta logica, sa consemneze: “Iisus i-a raspuns…” Folosind insa pluralul, Biblia ne da una din cele mai importante lectii: Orice adevar , orice cuvant al lui Dumnezeu, se adreseaza oricarui suflet omenesc, fara

deosebire. Sa continuam asadar fara prejudecati !   Sa incercam sa intelegem ce vrea sa ne invete Mantuitorul pe noi in primul rand.

              Contextul intrebarii: “Oare putini sunt cei ce sunt pe calea mantuirii?”                Versetul 22 ne relateaza faptul ca Iisus umbla prin cetati si prin sate, invatandu-i pe oameni secretele

mantuirii. Fata de ceea ce stiau ei de la invatatorii lor pamantesti, invatatura lui Iisus ridica stacheta. Nu rareori El le spunea: “S-a zis celor din vechime… dar Eu va spun…” Si astfel, Mantuitorul ridica standardul moral al

oamenilor.               Ascultandu-L, oamenii au inceput sa fie tulburati: “Cum adica ? Noi credeam ca stam bine. Si iata ca

acest Invatator rastoarna tot edificiul sigurantei noastre, aratandu-ne ca tinta e mult mai sus decat am crezut noi pana acum.” In mijlocul acestor ganduri si framantari sufletesti nemarturisite, un om din multime da glas acestor

framantari si intreaba:” Doamne, oare putini sunt cei ce sunt pe calea mantuirii “?               Intrebarea acesta era de fapt una din acele intrebari teologice pe marginea careia rabinii aveau o mare placere sa poarte discutii. Oare de ce nu a intrebat omul: “Doamne, cum trebuie sa arate un om care se afla pe

calea mantuirii ?”                De ce ? Pentru ca pe el il interesa cantitatea, nu calitatea. Acesta este eternul uman. Acest om ne

Page 24: seminarii, aurel 1

reprezinta pe noi, caci adesea in viata, punem un mare accent pe ceea ce inseamna cantitate, neglijand in acelasi timp calitatea. Daca ni se intampla, din motive obiective, sa lipsim de la un serviciu divin , prima intrebare pe care o punem sotului sau sotiei care a participat la acel serviciu divin este: “Au fost multi ?” De ce nu intrebam daca a

fost o atmosfera deosebita, daca s-a simtit puterea Spiritului lui Dumnezeu, daca s-au luat decizii importante pentru viata bisericii etc ? Pentru simplul motiv ca suntem dependenti de ceea ce inseamna cantitate, in

detrimentul calitatii. Oare nu trebuie sa facem o reforma si in acest domeniu?                   In aceasta privinta ne deosebim fundamental de Dumnezeu. Pe El il intereseaza mai putin cantitatea,

numarul, suma, totalul, cifrele statistice… Pe Dumnezeu Il intereseaza in primul rand calitatea. Si cand vorbim de calitate, trebuie sa intelegem in primul rand un caracter sfintit de Duhul Sfant .

              Iata cateva argumente in acest sens:                  1. Marcu 12, 41: “Iisus sedea jos in fata visteriei Templului si se uita cum arunca norodul bani in visterie.”  Observati ca pe Mantuitorul nu-L interesa cat arunca fiecare, ci cum arunca fiecare, adica ceea ce

urmarea El era nu suma de bani adusa ca jertfa, ci motivatia celui ce facea acest sacrificiu.               2. Matei 25, 14- : Pilda talantilor  

              Din relatarea pildei rezulta clar ca pe Stapan nu-l interesa in primul rand suma casigata de robii sai credinciosi, ci motivatia care i-a determinat sa puna la schimbator averea lui. Daca am judeca dupa criteriul

cantitatii, cel care a castigat alti cinci talanti ar fi trebuit sa primeasca o rasplata mai mare decat cel care a castigat alti doi talanti. Insa stapanul ii rasplateste la fel pe cei doi. De ce ? Pentru ca ambii au lucrat inspirati de aceeasi

motivatie acceptata de cer- dragostea si recunostinta fata de stapanul care le-a acordat atata incredere.              3. Judecatori 7: Biruinta lui Ghedeon

              Se strang 32000 de israeliti pentru lupta, insa pe Dumnezeu nu Il intereseaza numarul impresionant al armatei israelite. Dupa doua selectii poruncite de Dumnezeu, din marea armata raman doar 300 de soldati, suficient  pentru a obtine una din cele mai rasunatoare victorii ale poporului lui Dumnezeu din acele timpuri.               Poate ca, in urma acestor cateva exemple, vom invata ceva important pentru biserica: Sa nu vanam

statistici, sa nu urmarim in primul rand cresterea numerica a bisericii, in detrimentul calitatii, a unei vieti de credinta profunde.

              Intelegem acum de ce Iisus nu i-a raspuns omului la intrebarea “cati se afla pe calea mantuirii?” , incercand, in schimb, sa-i conduca gandurile intr-o directie sanatoasa.

              - “Nevoiti-va sa intrati pe usa cea stramta!” ( vers. 24 ) Alte traduceri ale Bibliei folosesc alte verbe: “luptati-va”, ‘siliti-va”, “fortati-va”… Toate acestea insa subliniaza aceeasi idee: Se cere un efort pentru a intra

pe usa cea stramta. Insusi termenul grecesc folosit in original- “agonizomai”- care se refera la lupta atletului pentru castigarea premiului, sugereaza ideea de efort pe care trebuie sa-l faca un om care doreste mantuirea. Cel care asteapta sa fie dus la cer “pe pat comod de flori”, care nu cunoaste ce inseamna tensiunea si agonia luptei

credintei, nu are nicio sansa.               Despre ce efort este vorba ? Legalistii se vor grabi sa spuna: “Vedeti ? Trebuie sa ne sfortam sa pazim

toata Legea, trebuie sa ne luptam sa facem cat mai multe fapte bune daca vrem sa fim mantuiti. Doar Mantuitorul a spus-o.”  Oare la acesta s-a referit Domnul cand ne-a indemnat :”Nevoiti-va!” ?

              Scriindu-i lui Timotei, apostolul Pavel, care se pregatea sa-si incheie viata, ii da cateva indemnuri pretioase. Printre altele ii scrie:

“Lupta-te lupta cea buna a credintei, apuca viata vesnica la care ai fost chemat...”( 1 Timotei 6, 12 )“M-am luptat lupta cea buna a credintei, am ispravit alergarea, am pazit credinta…” ( 2 Timotei 4, 7

              Observati ca apostolul vorbeste despre “lupta cea buna a credintei”. El ar fi putut spune simplu: “lupta credintei”, dar nu se exprima astfel. Stiti ce ne sugereaza expresia lui Pavel? Faptul ca exista si o “lupta rea a

credintei”, nerecunoscuta de Dumnezeu si care nu duce la mantuire. Cu alte cuvinte, cineva poate depune eforturi supraomenesti pentru a fi mantuit si totusi Dumnezeu sa-i spuna la sfarsit: “Pleaca de la Mine! Nu te

cunosc ! “              Ce semnificatie are expresia “nevoiti-va!” ?  Este vorba de lupta dintre doua alternative: de a merge pe

calea cea stramta sau pe cea larga, de a asculta de indemnurile Duhului Sfant sau de cele ale firii noastre pamantesti. Alegerea aceasta nu se face odata in viata, odata pe an, nici macar la marile sarbatori crestine.

Alegerea dintre calea stramta si cea ingusta  o facem zilnic, clipa de clipa, in lucruri pe care le consideram fara importanta prea mare. Zilnic trebuie sa aleg intre a viziona o telenovela frivola sau a citi o carte care sa ma apropie de Dumnezeu, intre a spune un banc piperat sau sau a deschide o cale de a predica Evnghelia unui suflet cu care ma intalnesc, intre a alege un post de radio care promoveaza muzica facila  sau acele posturi cu caracter educativ, intre posibilitatea de a ocoli taxele si impozitele datorate statului sau a fi corect din toate punctele de vedere…Sunt

doar cateva exemple. Zilnic avem de facut poate zeci sau sute de astfel de alegeri care, in esenta, se reduc la alegerea dintre cele doua alternative: usa cea stramta sau usa cea larga.

              Cand Iisus ne spune: “Nevoiti-va sa intrati pe usa cea stramta!”, El nu ne porunceste acest lucru, ci doar ne indeamna. El vrea sa ne spuna: “Fiul Meu! Stiu ca in sufletul tau lupta e teribila acum cand trebuie sa

alegi. Dar fa un efort si alege usa cea stramta, caci doar ea iti va deschide calea mantuirii. Alegerea este a ta si numai a ta. Eu nu-ti poruncesc sa alegi usa cea stramta, dar te indemn sa o faci. Daca vei face alegerea cea buna, Eu iti promit toata puterea de care ai nevoie si tot sprijinul Meu. Dar alege tu! Fa tu primul pas spre mantuire si iti

promit ca tot restul drumului vom merge impreuna pana vom intra pe porti in cetatea cereasca.”                Stiti ce inseamna, intr-un singur cuvant, “usa cea stramta”?  Ea inseamna renuntare, sacrificiu.

              Am auzit de o metoda foarte ingenioasa a unor triburi de a prinde o anumita specie de maimute . Bastinasii, cunoscand anumite preferinte ale maimutelor in ale mancarii, cauta niste gauri foarte inguste in copaci,

Page 25: seminarii, aurel 1

prin care abia intra laba unei maimute, si pun acolo niste delicatese ravnite de acestea.  Maimutele, gasindu-le, introduc laba in scorbura si prind tot ce apuca. Cand vor sa scoata laba plina cu delicatesele gasite, ele nu mai

pot. Este foarte interesant ce se intampla atunci cand se apropie vanatorul: Maimuta, in loc sa dea drumul delicateselor din scorbura, se chinuie sa scoata laba plina, pana ce vanatorul vine chiar langa ea si o prinde fara

nicio problema.               Noi oamenii, care avem pretentia ca judecam mai mult decat o maimuta, facem o greseala

asemanatoare: Incercam sa intram pe usa cea stramta , daca se poate, cu mainile pline de tot ce ne ofera lumea aceasta: serviciile cele mai bune, casele cele mai luxoase, masinile cele mai scumpe…Dar lucrul acesta nu se

poate. Usa cea stramta inseamna renuntare, lepadare de sine, sacrificiu.               Iata un simplu test de constiinta:

              - Daca ai putea sa ai  un serviciu mai bun si nu-l ai,  pentru ca esti un crestin care asculti de vointa divina si de Legea lui Dumnezeu in intregime, inseamna ca ai intrat pe usa cea stramta. Tu stii ce inseamna renuntarea

si, cel putin in aceasta privinta, ai intrat pe usa cea stramta. Daca, dimpotriva, ai un serviciu bun cu pretul unor compromisuri, inseamna ca ai intrat pe usa cea larga.

              - Daca iti poti permite sa cumperi cele mai scumpe lucruri, si totusi te multumesti cu unele modeste, dar la fel de folositoare, inseamna ca ai intrat , in aceasta privinta, pe usa cea stramta. Stii ce inseamna renuntarea. 

Daca faci altfel, inseamna ca ai intrat pe usa cea larga.               - Daca se spun tot felul de lucruri neadevarate despre tine, si totusi nu-ti cauti dreptatea si nu cauti sa-ti salvezi imaginea in fata semenilor, inseamna ca ai intrat pe usa cea stramta. Stii ce inseamna renuntarea. Daca,

dimpotriva, cauti revansa, nu ai gasit inca aceasta usa. Esti inca departe de ea.               - Daca banii pe care ii ai sunt castigati cinstit, fara compromisuri, inseamna ca ai intrat pe usa cea

stramta. Stii ce inseamna renuntarea. Daca, dimpotriva, i-ai castigat altfel, esti inca pe calea cea larga, pe care se afla majoritatea lumii.

              Stiti ce urmeaza dupa usa cea stramta pe care ne invita sa intram Mantuitorul ?  Poate ca unii dintre noi, odata intrati pe usa cea stramta, simt nevoia unei relaxari, dupa ce a trecut tensiunea alegerii. Dar nu este asa.

Dupa usa cea stramta urmeaza calea cea stramta ( vezi Matei 7, 13-14 ), adica o viata intreaga de renuntari, de alegeri intre indemnurile Duhului si cele ale firii noastre pacatoase. Cei ce cred ca botezul este totul in experienta

unui crestin, dupa care isi pot permite relaxarea unei vieti comode,  se inseala amarnic. Botezul este doar examenul de admitere. Intre examenul de admitere si obtinerea licentei este insa un drum lung, plin de renuntari,

de lupte si alegeri.               De ce majoritatea oamenilor evita sa intre pe usa cea stramta care duce la viata ?

              Sunt ispitit sa filozofez putin si sa caut niste raspunsuri de genul:              - Unii se considera prea pacatosi si nu cred ca usa mai este deschisa si pentru ei.

              - Altii se tem ca usa e pazita de agentii lui Satana, care ar putea sa le faca tot felul de greutati in cazul ca ar incerca sa intre pe aceasta usa.

              - Altii cred ca usa e prea stramta pentru ei. Ar intra cu placere, insa ar face aceasta doar daca usa ar fi putin mai larga, astfel incat sa intre , daca se poate, cu intreaga familie.

              - Altii se tem de necunoscutul de dincolo de usa cea stramta. “Daca ma pocaiesc, ce-mi va aduce viitorul?”- se intreba acestia.

              Indiferent de motivele pe care un om le poate invoca, in esenta este vorba de un singur motiv: egoismul.               Concluzii:

              “Nevoiti-va sa intrati pe usa cea stramta!” Este usor ? Nimeni nu spune asta. Nici Mantuitorul nu spune ca ne va fi usor. Tocmai de aceea El foloseste verbul:”Nevoiti-va!”, “Luptati-va !”, “Siliti-va !”

              Nu trebuie sa uitam insa doua lucruri:               1. Usa si calea care urmeaza dupa ea nu sunt atat de stramte incat sa nu mai incapa inca cineva langa

noi. Si acel cineva este Iisus. Nu suntem lasati singuri pe calea cea stramta si aceasta este cea mai mare mangaiere pentru omul care s-a angajat pe calea mantuirii.

             “Iata Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului.” ( Matei 28, 20 )- este promisiunea facuta de Iisus tuturor celor ce-si vor fi luat angajamentul de a intra pe aceasta usa stramta.  Sa nu credeti acest

lucru pentru ca l-am afirmat eu, ci pentru ca L-a promis EL !              2. Cand vom ajunge in Imparatia lui Dumnezeu si vom vedea toate comorile intregului Univers la

picioarele noastre, vom striga plini de uimire: “Cerul este atat de ieftin!” Atunci ne vom da seama ca “suferintele din vremea de acum nu sunt vrednice sa fie puse alaturi de slava viitoare, care are sa fie descoperita fata de noi” ( Romani 8, 18 ). Si, daca ar fi posibil sa dam timpul inapoi si sa fim pusi din nou in fata alegerii, am alege din nou aceeasi usa stramta si ingusta, plina de privatiuni si renuntari, caci vom sti cu siguranta ca aceasta este

singura usa si singura cale care duce la cer, la mantuire.                                                                                                                                     

                                                                                                                                                   Lori Balogh                                                                                                                                           

1. SPRE TARMUL CELALALT-VIATA CA O LUPTA-

Page 26: seminarii, aurel 1

              Sunt ocazii in viata in care, asemenea pasarilor calatoare care traverseaza marea spre tarmul linistii si care, din cand in cand , se opresc pe cate un catarg de vas pentru a se odihni, si noi ne adunam “aripile” sufletului pentru a aduna puteri noi in lunga si obositoarea calatorie pe care o avem de facut spre “tarmul celalalt”. Si acesta pentru ca, fie ca vrem sau nu, fie ca recunoastem sau nu, cu totii suntem niste calatori prin viata si prin timp spre o

destinatie inca necunoscuta pentru cei mai multi dintre noi.               Va propun sa-i insotim pe ucenicii Domnului intr-o calatorie pe Marea Galileii, pentru a intelege cate ceva

din tainele calatoriei pe care fiecare dintre noi o facem pe “marea vietii” spre tarmul celalalt.              Pasajul biblic pe care se bazeaza meditatia ce urmeaza este cel din Matei 14, 22-34.

              Vedeti ? Ceea ce citim despre calatoria ucenicilor parca vorbeste despre propria noastra viata. O viata care se aseamana cu o calatorie pe mare, mai linistita sau mai primejdioasa, si in care, desi barca este sus,

parand sa fie stapana pe situatie, in cele din urma tot marea adanca si necunoscuta este cea care stapaneste.              Pentru cei mai multi, nu exista o tinta precisa, un “tarm” spre care se indreapta. Ei plutesc in deriva, dupa cum vor vanturile si valurile…Din cand in cand, auzim cum una sau alta din aceste “corabii” s-a scufundat, lovita

de un vant sau val mai puternic.               Pentru altii, tarmul celalalt este moartea. Nu ar dori sa ajunga acolo, dar oricat ar vasli ca sa evite acest

final, curentii si vanturile sunt prea puternice si corabia tot acolo ajunge.               Exista insa si oameni care stiu incotro se indreapta pe marea vietii. Ei stiu ca dincolo de valurile

amenintatoare ale marii infuriate se afla tarmul linistit al unei mantuiri vesnice. Sa fim oare si noi dintre acestia ?               Toti pornim cu incredere si speranta infruntand primejdiile vietii, dar cati dintre noi reusesc sa-si mentina

barca pe valuri ? Si, mai ales, cati dintre noi reusesc sa atinga tarmul celalalt ?              - “Iisus i-a silit pe ucenici sa intre in corabie.” ( vers. 22 )

              Vedeti ? Asa se intampla si cu pornirea noastra in calatoria vietii. Nimeni nu ne consulta daca vrem sau nu sa pornim in aceasta calatorie. Nimeni nu ne intreaba: “Omule, ai in fata o calatorie lunga si primejdioasa, in

care s-ar putea sa naufragiezi. Vrei sa pornesti pe acest drum ?”               Poate ca, daca la nastere ne-ar intreba cineva daca vrem sa incepem calatoria vietii, cunoscand dinainte

riscurile, multi dintre noi am refuza viata. Dar nimeni nu ne intreaba ... Suntem “siliti” sa intram in corabie si ne trezim pe marea vietii vaslind spre tarmul celalalt.

              De ce procedeaza Dumnezeu astfel ? De ce nu ne cere consimtamantul daca vrem sau nu sa ne nastem, daca vrem sau nu sa traim ?

              Dar cum sa ceri consimtamantul cuiva care inca nu s-a nascut ? Cum poti sa ceri parerea cuiva care inca nu exista ? Sau, dupa ce s-a nascut, cum poti sa-l intrebi pe pruncul care inca nu stie nimic despre lume si viata

daca vrea sau nu sa traiasca ? Lucrul acesta ar fi imposibil. Si chiar daca ar fi posibil, sa nu uitam ca Dumnezeu e Tatal nostru si ca Tata, El are dreptul sa aduca la existenta fiinte dupa chipul Sau oricand si in oricat de mare

numar. Dupa cum parintii au dreptul sa decida daca sa aduca pe lume copii sau nu, cand sa-i aduca la existenta si in ce numar, la fel Tatal ceresc , intr-o infinit mai mare masura, are acest drept. El este Creatorul si Stapanul

absolut al Universului.               Si daca totusi cineva se revolta pentru ca nu a fost consultat in aceasta privinta, apostolul Pavel are sa-i

spuna ceva:             “Dar, mai degraba, cine esti tu, omule, ca sa raspunzi impotriva lui Dumnezeu ? Nu cumva vasul de

lut va zice celui ce l-a facut: “Pentru ce m-ai facut asa ?” Nu este olarul stapan pe lutul lui ?” (  Romani 9, 20-21 )

             - “S-a suit pe munte sa se roage, singur la o parte” ( vers 23 )              Dupa ce suntem “siliti” sa intram in corabia vietii, suntem lasati singuri. Lucrul acesta nu ne place si parca

nu se potriveste cu conceptiile noastre despre Dumnezeul Scripturii.               Ucenicii strabatusera marea de multe ori si nu le era teama. Intre ei se aflau pescari cu experienta,

oameni ai marii obisnuiti cu furtuna. Petru, Andrei, Iacov si Ioan se simteau in elementul lor pe mare. Au traversat marea Galileii de nenumarate ori si , chiar daca Iisus dormea pe fundul corabiei, faptul ca El era cu ei ii linistea.

              De data acesta Iisus ii lasa singuri. O singuratate fizica, deoarece Iisus nu se afla cu ei, dar si una spirituala, caci Mantuitorul nu se afla nici in inima lor. Acolo, in launtrul tainic al sufletului lor, este furtuna.

              De ce ?  In miezul zilei Domnul facuse una din minunile Sale rasunatoare, inmultind cele cinci paini si cei doi pesti si hranind cinci mii de barbati, afara de femei si copii. Popularitatea lui Iisus crecuse simtitor in urma

acestei minuni, iar ucenicii simteau ca sosise momentul ca Domnul sa fie purtat pe brate pana la Ierusalim si acolo sa fie intronat ca Imparat si Eliberator. Incepuseara deja sa umble printre oamenii satui si uimiti de minunile si

invatatura acestui nou profet, semanand incoace si incolo semintele unei adevarate revolutii.               Dar Iisus a intrezarit pericolul. Ucenicii se aflau in primejdia de a pierde din vedere adevarata Sa misiune-

aceea de Eliberator din robia pacatului. Trebuiau luate masuri rapide si, prin urmare, Iisus procedeaza foarte categoric si neobisnuit pentru felul Sau de a se purta: ii sileste pe ucenici sa intre in corabie, le arata directia-

tarmul opus- si ii lasa singuri.               Dar oare i-a lasat cu adevarat singuri pe ucenicii Sai, in momentele de confuzie si debusolare prin care

treceau ? De ce S-a retras Iisus singur pe munte ? Ca sa se odihneasca dupa o zi incarcata ? Ii era teama Domnului de intrebarile ucenicilor si voia sa le evite ? Era suparat pe ucenicii Sai pentru planurile pe care le

nutreau si dorea astfel sa-i pedepseasca ?               Nicidecum ! Biblia afirma clar: Iisus S-a suit pe munte singur pentru a se ruga. Pentru cine si pentru

Page 27: seminarii, aurel 1

ce ? Nu ne e greu sa intuim pentru ce anume se ruga Domnul in acea noapte. Daca privim cu atentie intreaga lucrare a Mantuitorului in timpul vietii Sale pamantesti si dupa inaltarea Sa la cer, vom observa ca ceea ce a

apasat cu cea mai mare greutate inima Sa a fost lucrarea de mijlocire pentru biserica Sa. Este lucrarea pe care Iisus o face astazi in Sanctuarul ceresc si este lucrarea care, intr-un anumit sens , nu va inceta niciodata. Chiar

dupa incheierea istoriei pacatului si restabilirea armoniei universale, Domnul va ramanea Garantul celor mantuiti in fata intregului Univers. Orice posibila neincredere si rezerva din partea fiintelor necazute in pacat din Univers fata

de cei mantuiti va fi inlaturata prin prezenta lui Iisus care va garanta ca cei salvati sunt demni de increderea intregului cer.

              Pentru cine se ruga Iisus pe munte ? Tocmai pentru ucenicii Sai, aparent abandonati  si lasati singuri in mijlocul valurilor si al noptii.

              Dar oare noi nu ne simtim adesea singuri si abandonati in mijlocul problemelor vietii ? Desigur ! Insa acest simtamant este doar o aparenta. Mantuitorul , retras pe cea mai mare inaltime a cerului- locul cel mai solemn din

Univers, Templul ceresc- se roaga si mijloceste pentru biserica Sa de pe pamant.             - “In timpul acesta corabia era invaluita de valuri in mijlocul marii, caci vantul era impotriva”(24)

              Incotro se indrepta corabia ucenicilor ? Nu spre destinatia data de Iisus ? Atunci de ce atatea piedici ? De ce furtuna ?  

              De ce ingaduie Dumnezeu “furtuni” in viata celor care au pornit ascultatori si cuminti pe calea  mantuirii ? Nu ati observat ca atunci cand vrem sa facem ceva bun si nobil pentru Dumnezeu si semenii nostri

apar atatea piedici si probleme ? De ce ?               Raspunsul este cat se poate de simplu: Exista cineva care nu vrea ca noi sa ajungem cu bine pe “tarmul celalalt”. Acelui “cineva” nu-i place sa ne vada gustand satisfactia atingerii unui tel pe care ni l-am propus si, de aceea, el starneste orice vant posibil pe marea vietii noastre si face ca inaintarea sa fie dificila si primejdioasa.

Chiar daca nu ne va distruge total- caci Dumnezeu nu-i ingaduie acest lucru - Satana va fi multumit sa ne descurajeze astfel incat sa abandonam orice tinta nobila.

              In calatoria pe marea vietii, obstacolele cele mai mari nu sunt cele fizice ( boala, accidentele, somajul, persecutia etc.) , ci cele mai de temut obstacole sunt cele din domeniul spiritual. Calatoria noastra nu inseamna 

schimbarea locului geografic ( desi la revenirea lui Iisus se va intampla si acest lucru ), ci schimbarea razvratirii din noi cu un spirit de supunere si ascultare fata de Dumnezeu. Calatoria noastra spre cer are deocamdata loc

inlauntrul nostru. Tocmai aici, in sufletul nostru, apar cele mai mari “vanturi “ protivnice: cele mai teribile ispite, cele mai amare dezamagiri, cele mai spectaculoase caderi si cele mai dureroase infrangeri.

              Exista in fiecare dintre noi setea de a ne depasi pe noi insine, de a fi, in unele aspecte,  ca Dumnezeu. Este reflexul  copilului care doreste sa se asemene cu parintii sai. Dimineata ne rugam: “Doamne, ajuta-mi sa-Ti seman,  pana ce chipul Tau va fi reprodus in mine.” Iar seara, dupa ce vedem efectele vantului protivnic, lasam

capul jos, rusinati “ Doamne, iarta-ma , caci nici azi nu am reusit.”              Sa nu uitam ! Oricat de teribile ar fi valurile si vanturile care bat pe marea vietii noastre, dezamagirea nu e

o solutie. Chiar daca nu e in mod fizic alaturi de noi in momentele de cumpana ale vietii, sa fim siguri ca Mantuitorul mijloceste pentru noi in Sanctuarul ceresc si se roaga pentru ca sa ajungem cu bine pe “tarmul

celalalt”- tarmul mantuirii.              - “Cand se ingana ziua cu noaptea, Iisus a venit la ei umbland pe mare.” ( vers. 25 )

              De ce intervine Domnul atat de tarziu, dupa o noapte intreaga de zbucium si lupta pana la epuizare cu furtuna ?  Are El placerea sa ne vada tulburati si chinuiti, pentru ca doar la urma sa intervina superior: “Vedeti ? V-

am demonstrat ca toate eforturile voastre nu fac doi bani ” ?              Daca Iisus ar fi intervenit mai repede, chiar in momentul izbucnirii furtunii, probabil unii dintre pescarii incercati ca Petru, Andrei, Iacov si Ioan ar fi spus: “ Doamne, Iti multumim ca ai venit, dar sa stii ca ne-am fi

descurcat si singuri. Uita-Te la muschii nostri oteliti si la experienta noastra de o viata ! Nu suntem pe mare de ieri, de alaltaieri…”

              Cat de des credem si noi ca ne putem descurca si singuri pe marea vietii ! Ne incredem in inteligenta noastra, in relatiile noastre, in metodele noastre, in conducatorii nostri… Dar cand ne dam seama ca furtuna este

mai tare decat ne-am asteptat, strigam: “Doamne, daca nu me salvezi, sunt pierdut.!”              - “Este o naluca !” ( vers. 26 )

              Iisus era acolo, la cativa pasi de ei, dar nu puteau crede. De cate ori, in cele mai grele momente ale vietii, Mantuitorul este langa noi, se apropie ca sa-L zarim, si totusi nu-L recunoastem. Zilnic avem experiente cu

Dumnezeu, dar foarte rar, si doar aceia dintre noi care au vederea spirituala mai buna, pot afirma: “Da, in aceasta experienta a vietii mele, Domnul a fost langa mine.”

              De multe ori, gasim explicatii rationale la toate dovezile interventiei Providentei divine, punand etichete de genul: “A fost doar o intamplare”, sau “Am avut noroc” . Cu alte cuvinte: “Este o naluca!”

Nu stiu daca este un lucru mai dureros pentru Domnul decat ca noi, desi beneficiem zilnic de dovezile dragostei Sale, sa nu-L vedem decat ca o simpla naluca.             

              - “Porunceste-mi sa vin la Tine pe ape” ( vers. 28 )               Iata un crampei de Evanghelie din care avem multe de invatat. Petru stia ca Cel din fata lui este Domnul;

el stia ca vrea sa ajunga langa El cat mai curand, cat mai aproape. Era ceva rau in acestea ? Nicidecum ! Petru da dovada de supunere si credinta, caci nu face niciun pas fara sa aiba aprobarea lui Iisus.

              Intelegem de aici care trebuie sa fie relatia normala dintre dorinta omului si porunca lui Dumnezeu: dorinta omului trebuie sa fie insotita intotdeauna de o porunca clara din partea lui Dumnezeu, iar porunca divina , pentru a fi cu adevarat implinita, trebuie insotita de dorinta omului. Cand ajungem sa spunem ca si psalmistul: “Vreau sa

fac voia Ta, Dumnezeule, si Legea Ta este in fundul inimii mele” ( Psalmul 40,8 ), doar atunci relatia intre

Page 28: seminarii, aurel 1

dorinta noastra si voia lui Dumnezeu se afla intr-o armonie perfecta.               Adesea dorim lucruri bune in viata. Cel putin asa credem noi ca sunt lucruri bune. Dar ne miram ca

Dumnezeu nu ni le ofera. Dimpotriva, uneori El ne pune piedici ca sa le dobandim. De cele mai multe ori nici nu cautam aprobarea Lui pentru acele planuri care noua ni se par bune. Si intram in lupta pentru realizarea lor. Poate ca reusim chiar sa ne atingem tintele, insa la urma ni se deschid larg ochii, parca orbiti pana atunci, si vedem cat de gresit am evaluat dorintele noastre. Ceea ce ni se parea a fi bun, acum se dovedeste a fi o piedica in calea 

fericirii si chiar a mantuirii noastre.               Ce bine ar fi daca, in fata unor planuri “bune” pe care le avem in viata personala, in familie, biserica sau

societate, am apela inainte de orice la intelepciunea Tatalui ceresc, spunand: “ Doamne, daca vrei sa realizez acest lucru care mie mi se pare bun, porunceste-mi sa-l fac si deschide-mi , te rog, o cale pentru aceasta.”

             - “Petru s-a coborat din corabie si a inceput sa umble pe ape ca sa mearga la Iisus” ( vers. 29 )               Credeti ca i-a fost usor lui Petru sa porneasca in aceasta experienta inedita a vietii lui ? Cu siguranta ca nu ! Vantul sulfa inca cu putere, marea era infuriata, iar tovarasii lui din corabie nu erau indiferenti la gestul sau.

Probabil ca unii ucenici au incercat sa-l opreasca din gestul sau, care li se parea total necugetat: “Petre, esti nebun? Nu vezi ce furtuna este ? Nu vezi ca este doar o naluca ? Disperarea ti-a luat mintile. Vino-ti in fire !”

              O nota maxima pentru Petru: El nu tine cont de parerile oamenilor, chiar prieteni fiind, nici de vreme sau imprejurari atunci cand la mijloc e vorba de relatia sa personala cu Mantuitorul. Petru tine cont doar de dorinta lui

fierbinte de a fi langa Iisus si de porunca ( aprobarea ) Acestuia.               Oare cati oameni nu L-ar urma pe Domnul daca nu s-ar teme de “furtuna” din propriile familii, din cercul

prietenilor sau al colegilor de serviciu ? Satana cunoaste foarte bine forta spiritului de masa asupra deciziilor individului si foloseste acesta arma pentru a-i impiedica pe cei mai multi sa vina la mantuire. De aceea, printre indemnurile cu valoare de porunca pe care le gasim pe paginile Scripturii se afla si acesta: “Sa nu te iei dupa

multime ca sa faci rau !” ( Exod 23 ,2 )               Sau, parafrazand textul: “Fii tu insuti ! Daca vrei mantuirea, vino la Iisus, indiferent ce vor zice rudele,

familia, colegii de serviciu, vecinii sau oricine altcinava.”              Dorinta lui Petru a fost mai mare decat piedicile si el a reusit o experienta unica. In lupta vietii ies biruitori

doar aceia care trec peste orice prejudecati, peste orice intimidari sau ironii din partea societatii sau a celor apropiati.

             - “S-a temut” ( vers. 30 )              Atata timp cat priveste la Iisus, Petru reuseste o performanta demna de invidiat: El merge pe ape. Dar atunci cand isi indreapta privirea intr-o alta directie, cand se uita la marimea valurilor inspaimantatoare sau la

colegii din corabie care-l priveau uimiti, legatura sa cu Iisus se intrerupe si el incepe sa se scufunde. Petru redevine omul slab si temator, care se scufunda ca orice muritor de rand.

              Marele adevar care se ascunde in acesta relatare va fi exprimat chiar de Domnul, intr-o ocazie viitoare: “Caci despartiti de Mine nu puteti face nimic” ( Ioan  15, 5 up. )

              -  “Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit ?” ( vers. 31 )              Problema credintei e legata de persoana la care privim. Nu ai trecut niciodata printr-o experienta

asemanatoare cu a lui Petru ? Cand ai avut privirea atintita la Mantuitorul, cand nimic nu s-a interpus intre tine si El, ai putut trece peste orice greutati si probleme. Privind in urma la futunile din viata ta, ti se pare ca ai trecut atat de usor prin ele, pentru ca nu erai singur. Iisus era cu tine. Ce conta ca in jur se ridicau valuri amenintatoare care

voiau sa te inghita ? Iisus era in centrul atentiei tale si erai fericit.               Dar atunci cand o persoana, un necaz, o primejdie, o batjocura sau orice altceva s-a intrepus intre tine si

Mantuitorul, ai inceput sa te scufunzi in descurajare. Iata de ce Biblia ne indeamna cu toata puterea ei de convingere: “Sa ne uitam tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noastre, adica la Iisus…” ( Evrei 12, 2

pp.)  Doar asa vom putea trece cu bine prin orice furuna a vietii si vom putea ajunge la tarmul celalat.               - “Cu adevarat Tu esti Fiul lui Dumnezeu” ( vers. 32-33 )

              Stiti ce inseamna aceste cateva cuvinte ? Ele reprezinta temelia bisericii crestine ( vezi Matei 16, 16-18 ). De ce au trebuit ucenicii sa ajunga aici, la aceasta concluzie, trecand prin framantari , temeri si dezamagiri ?  Desigur, nu era obligatoriu ca ei sa guste din amaraciunile esecurilor lor pentru a ajunge aici. Se putea si altfel…

Dar uneori, furtunile de pe marea vietii sunt o mare binecuvantare. Ele ne deschid ochii sa-L vedem pe Iisus venind spre noi.

              Concluzii:              Alvin Toffler, autorul cartii “Socul viitorului”, vorbeste despre “instinctul reintoarcerii acasa”, pe care il are orice fiinta.  Tarmul acesta, de pe care pornim in calatoria vietii, nu e casa noastra. Nici marea agitata nu e casa

noastra. Adevarata noastra casa e “tarmul celalalt”- Canaanul ceresc. Nici mormantul nu e casa noastra, desi unii il numesc “loc de veci”. Exista o lume la fel de reala ca cea prin care calatorim acum si aceea va fi caminul

linistii si al odihnei vesnice.               Nu doresc altceva decat sa putem arunca cat mai curand ancora in portul Noului Pamant. Pentru

totdeauna ! Iisus ne asteapta .

                                                                                                                                           Lori Balogh                                                                                                                                    

GOANA DUPA FERICIRE- O FATA MORGANA ? -

Page 29: seminarii, aurel 1

         Subiectul acesta pare sa-i intereseze pe toti oamenii: si pe betivul care intra din bodega in bodega, si pe omul de afaceri care isi calculeaza zilnic profiturile, si pe tanarul care-si petrece noptile albe in discoteca din centrul orasului, si pe cel necajit care bate la usa politiei cu problemele lui, dar si pe turistul care isi petrece

concediul in statiuni de lux.          Toti oamenii alearga, fie ca o fac constient sau nu, dupa fericire. In acest punct insa apar intrebarile: Suntem

fericiti ? Daca nu, de ce ? Este bine sa cautam fericirea personala ? Dar Dumnezeu, este El dispus sa ne dea fericirea chiar in aceasta viata, sau dobandirea fericirii este doar o promisiune care se va implini in viata vesnica ?         Exista o multime de prejudecati in mintile oamenilor cu privire la subiectul fericirii. Una dintre ele sustine ca

pe acest pamant nu trebuie sa aspiram la fericire, ea fiindu-ne oferita doar in cer, in viata viitoare.          Cand ii vedem pe cei rai ca prospera si nu duc lipsa de nimic, adesea gandim ( sau chiar ne exprimam ): “Ale lor sunt aici pe pamant; ale noastre sunt sus in cer.” Daca un tanar are un esec la un examen important pentru el, il consolam: “Nu-i nimic, si asa Domnul vine curand si poate nu mai e nevoie de scoala.” Daca un prieten are un

esec in casnicie, il consolam: “Nu-i nimic. In cer vei fi si tu fericit ( a )”.          Undeva in mentalitatea omului, chiar daca nu o marturiseste in cuvinte, e cuibarita ideea ca Dumnezeu nu e

dispus sa ne dea tot ce dorim si tot ce avem nevoie ca sa fim fericiti. Noi dorim sa avem masa imbelsugata , o casnicie solida, copii sanatosi, prieteni buni, o casa cu tot confortul, o masina  noua la scara si o slujba cat mai bine platita…Dumnezeu pare insa sa fie preocupat de alte lucruri: de implinirea profetiilor, de sfarsitul lumii, de lupta dintre bine si rau…Iar de la mine, El cere sa ma rog, sa sustin financiar biserica, sa fac misiune, sa citesc

Biblia…Si cam atat…Cat despre fericirea dupa care tanjesc, ea imi va fi data doar in cer…         Nu-i asa ca, uneori, asa Il percepem pe Dumnezeu ? Si, nu-i asa, ca pare sa existe un conflict intre

interesele noastre si cele ale Lui ?          Sa vedem acum ce spune Scriptura in legatura cu aceasta prejudecata a omului.

         2 Samuel 12, 7 up.-8 : “Eu te-am uns imparat peste Israel si te-am scapat din mana lui Saul; te-am facut stapan peste casa stapanului tau…si ti-am dat casa lui Israel si Iuda. Si , daca ar fi fost putin atat, as

mai fi adaugat.”          Prin profetul Natan, Dumnezeu il mustra pe David pentru oribilul pacat savarsit cu Batseba. Dar, e interesant de observat ca imparatul nu e mustrat pentru ca ar fi dorit bunuri pamantesti , lucruri care i-ar fi marit confortul si i-ar fi imbogatit si infrumusetat viata. Dimpotriva, Dumnezeu il asigura ca de la El vin toate binecuvantarile primite

de David si ca, daca nu ar fi fost suficiente, El ar mai fi adaugat la ele.          O intrebare care se poate naste in mintea noastra este: Noua de ce nu ne da Dumnezeu la fel de mult ca lui David ? Nu cumva El este partinitor ? Pe unii ca David, Iov sau Avraam ii copleseste cu daruri, in timp ce pe noi ne

invata sa suferim lipsurile , sa rabdam si sa credem ca in viata viitoare ne vom primi si noi portia noastra de fericire. Chiar si in asa-zisa intelepciune populara circula vorba potrivit careia, unora Dumnezeu le-a impartit

norocul cu carul, in timp ce altora le-a dat-o doar cu paharul.          Biblia nu ne lasa in confuzie cu privire la astfel de intrebari. De ce un om ca David a primit atat de multe de la

Dumnezeu ? O parte a raspunsului o gasim in 1 Samuel 17, 32-37, unde exista un dialog intre regale Saul si tanarul pastor cu par balai.

         Remarcam in acest dialog increderea totala , fara rezerve, pe care acest tanar o avea in Dumnezeu. Pentru el nu era o problema sa se lupte cu ursul pentru a-si salva oaia din gura lui. El ar fi putut sa gandeasca: “Ei, ce sa

fac ? O oaie mai putin si gata. Mai bine renunt la ea decat sa-mi pierd viata. “          Insa tanarul David nu gandeste asa. El risca, se lupta pe viata si pe moarte cu ursul,  rupandu-i falca; se

lupta si cu leul, se lupta si cu Goliat…David Il iubeste pe Dumnezeu cum putini oameni de pe pamant au facut-o, avand o incredere in El cum putini oameni au avut-o. “Cu Tine ma napustesc asupra unei osti inarmate, cu 

Dumnezeul meu sar peste un zid intarit”, spune el intr-unul din psalmi ( Psalm 18, 29 ).          Cu siguranta ca unii din contemporanii lui David vedeau in el doar un tanar teribilist, un aventurier sau un

cascador dispus sa-si riste viata la fiecare pas. Insa tot ce a facut David, a facut pentru ca Il iubea nespus de mult pe Dumnezeul sau si avea o incredere totala in El.

         Stiti care este deosebirea esentiala dintre David si noi ? Stiti de ce a putut primi el atatea daruri si binecuvantari chiar in aceasta viata, iar noi nu le primim ? Pentru ca David L-a cunoscut pe Dumnezeu ca pe un

Dumnezeu dispus sa dea, sa binecuvinteze si sa-i faca pe oameni fericiti. David L-a inteles intotdeauna pe Dumnezeu in felul acesta, spre deosebire de noi, care Il cunoastem mai mult ca un Dumnezeu care cere, care ne pretinde sa renuntam, care ne indeamna sa ne multumim cu mai putin si sa nu cautam fericirea aici, in aceasta

viata, ci in cer.          Pilda talantilor (  Matei 25, 14-30  ) este , poate, una din cele mai bune ilustrari ale acestui mod de gandire.

De ce primii doi robi au primit mai multi talanti, iar al treilea doar unul singur ?  Desigur, se poate raspunde in sensul ca stapanul le-a dat responsabilitati in functie de capacitatile fiecaruia, in functie de puterea fiecaruia. Si

asa este…         Mai este insa un motiv: robii il percepeau diferit pe stapanul lor. Primii doi vedeau in el un stapan generos,

care e dispus sa dea. De aceea, ei au primit mai mult. Al treilea rob insa, il cunoaste pe stapan ca unul care cere…        “Doamne, am stiut ca esti un om aspru, care seceri de unde n-ai semanat si culegi de unde n-ai

vanturat.” ( Matei 25, 24 )         Si, pentru ca acest rob asa il vedea pe stapanul lui, el a primit mai putin decat tovarasii sai. In final, i s-a luat

si acest singur talant…

Page 30: seminarii, aurel 1

         Se relateaza ca la Alexandru Macedon a venit odata un filozof care i-a cerut 10 000 de arginti. Cei din anturajul imparatului i-au spus, descurajandu-l pe filozof: “Esti nebun ! Cum poti sa ceri atata ? Nu vei primi

niciodata o suma asa de mare. Cere mai putin !”         Dar filozoful nu a renuntat la cererea lui. Imparatul l-a privit in ochi, apoi a poruncit vistiernicului sau : “Da-i tot

ce a cerut, caci el m-a onorat, cerandu-mi atat de mult.”          Revenind la David, omul binecuvantat ca nimeni altul, intelegem acum ca el a vazut in Dumnezeul lui un Dumnezeu mare, generos, caruia Ii face placere sa dea si sa binecuvinteze. El a vazut in El pe Unul alaturi de

care poate realiza lucruri mari…Si David a primit mult, caci L-a onorat pe Dumnezeul lui, asteptand atat de mult de la El…

         Se pare ca am inteles ceva din profunzimile acestui subiect. Insa iata acum un alt verset biblic care ne incurca din nou:  “Unul din ucenici, acela pe care-l iubea Iisus, statea la masa culcat pe sanul lui Iisus.”

( Ioan 13, 23 )         Oare Iisus nu-i iubea pe toti ucenicii Sai ? Numai Ioan era iubit cu adevarat ? Era Iisus partinitor ?

         Nicidecum ! Mantuitorul ii iubea pe toti, fara nicio discriminare, caci insusi Ioan, autorul Evangheliei ce-i poarta numele, scrie despre Iisus ca, “fiindca iubea pe ai Sai, care erau in lume, i-a iubit pana la capat.” ( Ioan

13, 1 up. )         Cati dintre noi putem spune fara ezitare: “Pe mine, Dumnezeu m-a iubit mai mult decat pe altii.” ?

Nu, nu este incumetare sa afirmi asa ceva. Putinii oameni care pot spune acest lucru sunt adevarati crestini. De ce ? Nu pentru ca Dumnezeu nu-i iubeste si pe altii la fel de mult. Ci pentru ca asa Il cunosc ei pe Dumnezeu, ca pe

Unul care este dispus sa reverse o dragoste infinita asupra omului pacatos. Si, pentru ca asa Il percep ei pe Dumnezeu, ei primesc o multime de daruri imparatesti. Dumnezeu nu ramane dator niciodata in a rasplati credinta

mare a copiilor Sai.          Ioan, “ucenicul pe care-l iubea Iisus”, reflecta mai mult decat alti ucenici iubirea divina, fapt care L-a

onorat pe Dumnezeu. Si Dumnezeu nu a ramas dator fata de el. Ioan a trait pana in jurul varstei de 100 de ani, primind pe insula Patmos cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor: Apocalipsa.

         Iata un dialog intre doi crestini, unul tanar si altul batran:         Tanarul: “Pe mine Dumnezeu m-a iubit mai mult decat pe dumneata, pentru ca mi-a descoperit adevarul inca

din copilarie si am putut sa-l traiesc inca de atunci.”          Batranul: “Ba, pe mine Dumnezeu m-a iubit  mai mult caci, desi eram departe de El, m-a rabdat 30 de ani

pana L-am cunoscut si mi-am predat viata in mainile Lui.”          Vedeti ? Asa trebuie sa-L cunoastem fiecare dintre noi pe Dumnezeu: un Dumnezeu generos, care ne

iubeste mai mult decat pe altii, care e gata sa ne dea si sa ne binecuvanteze. Si , daca-L vom cunoaste astfel, El ne va da tot ce e spre fericirea noastra.

         S-a  observat ca acei copii care se simt iubiti , cer mai cu indrazneala de la parintii lor. Si pentru ca cer, ei primesc…Exista o lege nescrisa a universului: noi nu primim de la Dumnezeu ceea ce nu credem ca ne va da.         Doi milionari din SUA au facut un pariu. Unul din ei a pariat ca, daca va iesi pe strada sa vanda actiuni la

pretul derizoriu de doi centi bucata, nimeni nu le va cumpara. Asa s-a si intamplat…Oamenii se uitau cu neincredere la oferta milionarului, inchipuindu-si ca se afla in fata unei farse, apoi plecau fara sa cumpere. Nimeni

n-a cumparat nici macar o actiune de doi centi, desi aveau ocazia sa se imbogateasca…         Intr-o lume in care totul se bazeaza pe lupta, pe dat din coate, pe tot felul de strategii si siretlicuri, e greu sa

crezi ca exista un Dumnezeu generos, dispus sa ne dea fara plata si sa ne binecuvanteze fara masura cu tot ceea ce avem nevoie ca sa fim fericiti. Mantuitorul aproape ca ne porunceste:

        “Cereti si vi se va da; cautati si veti gasi; bateti si vi se va dechide. Caci oricine cere, capata; cine cauta, gaseste  si celui ce bate, i se va deschide.”  ( Matei 7,  7-8 )

         Mantuitorul nu spune:”Cereti doar lucruri spirituale, doar pace , Duh Sfant, mantuire…” El ne incurajeaza sa cerem orice: “Cereti orice, tot ceea ce doriti si tot ceea ce credeti ca aveti nevoie ca sa fiti fericiti. Onorati-L pe

Dumnezeu cu cererile voastre bogate, iar El va va onora cu binecuvantarile Lui bogate. Aveti increderea ca El este dispus sa va dea tot ce e spre binele si fericirea voastra.”

         Apoi, Iisus argumenteaza: “Caci, care este omul acela dintre voi care, daca-i cere fiul sau o paine, sa-i dea o piatra ? Si daca-i cere un peste, sa-i dea un sarpe ? Deci daca voi, care sunteti rai, stiti sa dati daruri bune copiilor vostri, cu atat mai mult Tatal vostru care este in ceruri  va da lucruri bune celor ce I le cer.” 

( Matei 7, 9-11 )           Asadar, doreste Tatal nostru ceresc sa fim fericiti chiar in aceasta viata ?

        “Cel mai puternic imbold omenesc este imboldul spre cautarea fericirii, iar Biblia recunoaste aceasta dorinta si ne descopera ca intregul cer este alaturi de om in efortul lui de a gasi adevarata

fericire.”                                                            E. G. White, “Minte, caracter, personalitate”, pag. 272         Gandurile inspirate citate mai sus sunt un comentariu asupra naturii umane. Cautarea propriei fericiri este

imboldul cel mai puternic al oricarei fiinte oemnesti. Desi este adevarat ca propria fericire trece prin fericirea altora de laga noi, in cele din urma, tot fericirea proprie o tintim, fara sa ne dam seama. Porunca iubiriri aproapelui nu

anuleaza iubirea de sine, dimpotriva.          In lume exista o imagine deformata asupra cautarii fericirii. Daca-i spui unui teolog ca cel mai puternic impuls

al fiintei tale este acela de a-ti cauta propria fericire, probabil iti va spune: “Esti un egoist. Trebuie sa-ti invingi impulsurile eului tau. Trebuie sa renunti la tine si sa urmaresti doar fericirea si binele altora.”      

         Multi au inteles gresit ceea ce  asteapta Dumnezeu de la ei, renuntand la confortul lor minim pentru a-I implini voia. Francisc de Asssisi, intemeietorul ordinului franciscanilor, a fost initial un om bogat. Intr-o zi, citind

despre experienta trista a tanarului bogat relatata in Evanghelii, s-a dus la preotul sau, spunandu-i: “Am dat totul

Page 31: seminarii, aurel 1

saracilor. Nu mai am decat haina de pe  mine.”          Din acea clipa, Francisc de Assisi a devenit un calugar cersetor, facand mult bine, dar care a devenit un

model deformat si nerealist pentru lumea crestina. El insusi, spre sfarsitul vietii, a regretat gestul pe care l-a facut.          Si, pentru ca teologii ne invata sa ne reprimam acest impuls de cautare a propriei fericiri, etichetandu-l ca

fiind egoist, incercam sa-l inlaturam din viata noastra. Stiti ce se intampla apoi ? Devenim ipocriti. Marx ii ironiza pe crestini, spunand ca ei au Biblia in gura, in timp ce mana lor este pe punga. Iar negrii din Africa spuneau cu durere despre misionarii crestini care i-au evanghelizat: “Pana sa vina ei, noi aveam tara, iar ei aveau Biblia. Acum, noi

avem Biblia, iar ei ne-au luat  tara.”         Ce are de spus Biblia despre cautarea omului dupa fericire ?

         Intreg Vechiul Testament este plin de fagaduinte legate de fericirea personala. Pretutindeni in Biblie gasim dorinta arzatoare a lui Dumnezeu ca poporul Sau sa fie fericit si sa nu duca lipsa de nimic.

Edenul nu era un pustiu in care Adam si Eva trebuiau sa mediteze si sa pluteasca intr-o stare de extaz, ci era un loc real, cu flori si pomi de tot felul, cu campii si dealuri, cu hrana din belsug si cu tot ceea ce putea contribui la

fericirea primilor oameni.          Tara promisa era o “tara unde curge lapte si miere”, o tara plina cu livezi si paraie, cu munti din care

poporul putea scoate arama si fier, o tara asupra careia Insusi Dumnezeu veghea ca sa nu duca lipsa de nimic. Din nefericire, poporul Israel nu s-a dovedit vrednic pentru atatea binecuvantari pe care cerul ar fi dorit sa le

reverse asupra lui:         “ O ! De ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un rau si fericirea ta ca valurile

marii.” ( Isaia 48, 18 )           Experienta ne invata ca fericirea noastra nu e legata neaparat de lucruri mari. Dimpotriva, adesea lucrurile mici sunt cele care ne fac fericiti. Dumnezeu stie prea bine acest lucru, de aceea acorda atata atentie lucrurilor

“marunte”. Se pune insa intrebarea: Il cunoastem noi ca pe un Dumnezeu preocupat si de lucrurile mici, neinsemnate , din viata copiilor Sai ? Cati dintre noi Ii cerem lui Dumnezeu “lucruri mici” de care avem nevoie  zilnic in viata ? Ni se pare ca El este prea ocupat cu marile probleme din univers si nu trebuie sa-L obosim cu

maruntele noastre cereri ?          Da, intregul cer, nu doar Tatal nostru ceresc , e interesat de fericirea noastra, chiar pe acest pamant obosit de atata istorie a  pacatului. Dar atentie ! Cerul nu e interesat sa ne dea acea fericire falsa, trecatoare, excentrica

si egoista, pe care o cere natura noastra pacatoasa. O astfel de fericire nu intra in planurile cerului. Ci acea fericire durabila, sfanta, altruista, aducatoare de pace si echilibru.

         Unii oameni pot obiecta ca pe ei Dumnezeu nu i-a ajutat sa fie fericiti. Dar oare acesti oameni sunt constienti de natura adevaratei fericiri ?

         O poveste despre fericire spune ca un imparat era tare nefericit. Slujitorii , nestiind ce sa mai faca pentru a-l scoate din starea de melancolie, ii dau un sfat imparatului: sa imbrace camasa unui om fericit si astfel va deveni

si el fericit.          Imediat, slujitorii pornesc prin tara sa caute un om fericit pentru a-i lua camasa. In cele din urma, ajung la un

om bogat, caruia ii cer camasa, fiind siguri ca acesta era un om fericit.         “Dar eu nu sunt fericit”, spune bogatul. “Am atatea griji pe cap din cauza averii si nu stiu unde sa-mi ascund

banii de teama hotilor. Nu, nu sunt deloc fericit.”          Mergand mai departe, slujitorii imparatului il gasesc pe un om cu mare autoritate si putere.         “Da-ne camasa ta ca sa-l facem si pe imparatul nostru fericit”, ii spun acestia demnitarului.

        “Dar nici eu nu sunt fericit. Am atatia dusmani care imi masoara fiecare vorba si-mi pandesc fiecare pas ca sa ma doboare…Mereu primesc amenintari cu moartea… Nu, nu sunt deloc fericit.”

        In cele din urma, la un colt de strada, slujitorii il zaresc pe un cersetor zambind si senin, care radia de fericire.         “Esti fericit, omule?”, il intreaba nedumeriti slujitorii imparatului.

        “Da, sunt. Azi am ce sa mananc.”         “Atunci , da-ne camasa.”

        “Dar, raspunde cersetorul, eu nu am camasa…”         Asadar, fericirea nu e legata de lucruri mari. Dimpotriva. Ea e aici langa noi, langa fiecare. Insa ea depinde

de un singur lucru: sa-L doresti pe Dumnezeu in inima ta. Daca-L ai pe El, ai tot cerul de partea ta. Dumnezeu il va onora pe cel care-L onoreaza . Fii sigur  de acest lucru !

                                                                                                                                                 Lori Balogh

BLESTEMUL- O PERSPECTIVA BIBLICA -

         Daca exista vreo deosebire de esenta intre crestinii de diferite confesiuni, aceasta e legata de conceptia pe care o are fiecare despre Dumnezeu. Toate deosebirile de doctrina, de filozofie a vietii, deoosebiri legate de modul

de inchinare sau de obiceiuri ale vietii, sunt secundare si decurg din felul in care Divinitatea e perceputa si inteleasa de credinciosi.

         Uneori, cand interactionam cu credinciosi din alte cofesiuni crestine ( cu atat mai mult in cazul celor de alta religie decat cea crestina ), deosebirile sunt atat de mari si evidente incat avem senzatia ca ne inchinam la

dumnezei diferiti. De aceea, dintre toate studiile biblice care se pot face, de cea mai mare importanta sunt cele legate de cunoasterea lui Dumnezeu. Insusi Mantuitorul a subliniat acest mare adevar, atunci cand spunea: “Si

viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Christos , pe

Page 32: seminarii, aurel 1

care L-ai trimis Tu.” ( Ioan 17, 3 )         Cunoasterea adevaratului Dumnezeu este un subiect prioritar pentru orice suflet omenesc, dupa cum

prioritar pentru orice nou-nascut este sa-si cunoasca mai intai parintii. Fara aceasta cunoastere, temelia pe care cladim este subreda si s-ar putea ca la sfarsitul timpului sa avem surprize neplacute, in sensul de a sta in fata unui

Dumnezeu fata de care ne vom simti straini, pe care L-am perceput si inteles cu totul altfel decat este El in realitate. Cunoasterea lui Dumnezeu, a caracterului Sau, a metodelor Sale obisnuite de lucru, a planurilor Sale, atat cat ne este descoperit in Scripturi, ne va ajuta in vreme de criza, facandu-ne sa afirmam ca si Pavel, atunci

cand isi astepta la Roma sentinta de condamnare la moarte: “Stiu in Cine am crezut…” ( 2 Timotei 1, 12 ).         De aceea, si subiectul de fata va fi legat tot de cunoasterea lui Dumnezeu, chiar daca el pare sa nu aiba

nicio legatura cu aceasta.          Astazi se predica, se scrie si se vorbeste mult despre dragostea lui Dumnezeu. Mai putin insa despre

dreptatea Lui, despre judecata Sa si foarte, foarte putin despre unele aspecte mai putin placute noua si care ne produc strangeri de inima.

         Sa fim sinceri cu noi insine: Ce simtim atunci cand citim despre macelul popoarelor canaanite, despre gelozia divina, despre pedepsele Sale uneori deosebit de severe ? Ce simtim atunci cand citim in Biblie despre blestemul rostit de Creator asupra pamantului nou creat, in urma caderii omului ? Ce legatura poate exista intre

ideea de blestem si Dumnezeul iubirii ?          Intrebarea este cat se poate de justificata, intrucat istoria oamenirii se desfasoara intre doua blesteme:

cel din gradina Edenului, rostit dupa caderea omului in pacat, si ultimul, rostit dupa judecata finala ( Geneza 3, 17; Matei 25, 41 )

         Cititorul Bibliei este cuprins adesea de nedumeriri ce arunca o umbra asupra caracterului lui Dumnezeu. Nedumeririle apar inca de la citirea primelor pagini ale Scripturii, cand aflam ca pentru un “gest minor” , acela de a

gusta dintr-un fruct oprit, Creatorul a rostit primul blestem asupra pamanului. Unii critici ai Bibliei obiecteaza ca Dumnezeu a tinut mai mult la fructele Sale din Eden, decat la oamenii pe care i-a creat, aducand peste rasa

umana o pedeapsa disproportionata fata de gravitatea faptei lor.          Apoi, nedumerirea creste vazand ca chiar unii barbati ai credintei, pe care Biblia ii prezinta ca modele de

credinta, au folosit blestemul in anumite momente ale vietii. Iov, ajuns la limita suportabilitatii suferintelor sale, si-a blestemat ziua nasterii ( Iov, 3, 2-10 );  Ieremia, coplesit de suferintele care se abateau asupra lui pe nedrept, de

asemenea si-a bleastamat ziua nasterii ( Ieremia 20, 14-18 ); Petru s-a leapadat de Domnul, folosind blestemele si juramaintele ( Matei 26, 74 ).

         Ceea ce ne incurca si mai mult intelegerea acestui subiect este faptul ca Dumnezeu, care a blestemat pamantul dupa caderea omului, si Insusi Iisus, care a blestemat smochinul neroditor, ne interzic noua sa facem la fel. Si atunci, se ridica fireasca intrebare: Este drept Dumnezeu atunci cand El Isi permite sa faca un lucru anumit (

in cazul de fata sa foloseasca blestemul ), in timp ce noua, oamenilor, ne interzice acel lucru ? Ramane El un Dumnezeu iubitor, asa cum Il descopera Evangheliile, atunci cand arunca blestemul asupra creatiunii Sale ?

         Pentru a intelege acest subiect delicat, avem nevoie de cateva puncte de reper:         1) Omului ii este interzis sa foloseasca blestemul, indiferent de categoria relatiilor: de familie, de

societate, relatia om-Dumnezeu. Biblia ne face sa intelegem ca Dumnezeu uraste blestemul, dezaprobandu-l categoric.

         In Vechiul Testament, poporul evreu era invatat ca “cine va blestema pe tatal sau sau pe mama sa, sa fie pedepsit cu moartea” ( Exod 21, 17 ) si “ sa nu blestemi pe mai marele poporului tau” ( Exod 22, 28 ). In Noul

Testament, Mantuitorul ne invata: “Binecuvantati pe cei ce va bleastama” ( Matei 5, 44 ), iar apostolul Pavel intareste ideea, scriindu-le credinciosilor din Roma: “Binecuvantati si nu blestemati”

( Romani 12, 14 ).          Totusi, unii barbati pe care-i admiram pentru credinta lor au folosit blestemul in momentele lor de slabiciune,

demonstrandu-ne si pe aceasta cale ca Biblia este o carte realista, care ii prezinta pe oameni asa cum sunt, cu slabiciuni si calitati. Faptul ca unii dintre ei , aflandu-se intr-o criza a vietii lor, au folosit blestemul nu reprezinta pentru noi un model pozitiv, dimpotriva. Daca ne sunt relatate si caderi, slabiciuni si defecte ale unor astfel de

oameni, aceasta se intampla pentru a invata sa nu cadem in aceeasi greseala.          2) Exista diferente notabile intre limbile originale in care a fost scrisa Biblia si limbile in care aceasta a fost tradusa. In limba ebraica, de exemplu, exista o singura forma verbala pentru conjunctivul “sa fie” si pentru

viitorul “va fi “.          De aceea, nu ne este indiferent daca citim ca Dumnezeu a zis: “Sa fie blestemat” sau “Va fi blestemat”.

Diferenta de nuanta este mare: in timp ce in prima expresie blestemul ne apare ca un rau trimis de Dumnezeu, in a doua, el apare doar ca o constatare facuta de un Dumnezeu atotstiutor, care ii prezinta omului toate urmarile firesti

ale pacatului sau.          3) Omul pacatos a dat blestemului o incarcatura alterata de rautate si ura, incarcatura care nu exista in cazul lui Dumnezeu. Acesta  ramane neprihanit si iubitor chiar si atunci cand bleastama raul si pe pacatosii

nepocaiti.  In timp ce pentru om blestemul are o incarcatura mistica, fiind un abuz, pentru Dumnezeu semnificatia lui este cu totul alta.

         4) Biblia ne invata ca Dumnezeu tine sub control abuzul oamenilor care folosesc blestemul , desi le este interzis: “Cum sare vrabia incoace si incolo si cum zboara randunica, asa nu nimereste blestemul

neintemeiat.”  ( Proverbe 26, 2 ) .          Pasajul biblic vrea sa-i descurajeze pe toti acei oameni care isi bleastama semenii fara motive reale, ci doar

din invidie, rautate si ura. Un astfel de blestem nu-si va atinge tinta niciodata, orice eforturi ar  face si orice

Page 33: seminarii, aurel 1

mijloace ar folosi cel in cauza. Dimpotriva, un astfel de om ar trebui sa se teama de efectul de boomerang al rautatii lui, avand in vedere ca deasupra tuturor imprejurarilor vietii se afla un Dumnezeu drept si sfant.

         In acelasi timp, textul ne lasa sa intelegem ca exista si blesteme “intemeiate”. Desi omului ii este interzis sa-l foloseasca, blestemul poate uneori sa se implineasca, in sensul in care vorbim de niste urmari ale pacatului

nemarturisit si neparasit. Justitia divina intervine adesea in viata de zi cu zi a oamenilor, disciplinand sau pedepsind, dupa caz, pe cei care savarsesc raul pe pamant.

         5) Dumnezeu, in calitate de personificare a Binelui Suprem, nu poate gandi raul, nu-l poate face, nu-l poate planui. Este scris despre El: “Nimeni, cand este ispitit, sa nu zica: “Sunt ispitit de Dumnezeu.” Caci

Dumnezeu nu poate fi ispitit sa faca rau, si El Insusi nu ispiteste pe nimeni.”                                                                                                                                               ( Iacov 1, 13 )

         Diferenta dintre noi, oameni pacatosi in natura noastra, si El, sfant si fara pata, in natura Lui, este infinita. De aceea si Scriptura ne asigura ca “chiar daca suntem necredinciosi, totusi El ramane credincios, caci nu se poate tagadui singur” ( 2 Timotei 2, 13 ) . Sa fim siguri ca Dumnezeu nu poate face nimic impotriva naturii Sale

care este dragostea ( 1 Ioan 4, 8 ).          6) Partea vinovata, care atrage blestemul, este intotdeauna omul, nu Dumnezeu.

         Cand Rebeca i-a prezentat  fiului ei Iacov planul ei necinstit de a obtine binecuvatarea de intai nascut pentru el, inselandu-l pe Isaac, Iacov a ezitat la inceput. Motivul il exprima chiar el in raspunsul dat mamei sale: “Poate ca

tatal meu ma va pipai si voi trece drept mincinos inaintea lui si, in loc de binecuvantare, voi face sa vina peste mine blestemul. Mama-sa i-a zis: “Blestemul acesta , fiule, sa cada peste mine…”  ( Geneza 27, 12-13 )

         Si Rebeca si-a atras singura blestemul asupra ei, caci a murit fara sa-si revada fiul…Faptul ca omul singur, si doar el, este raspunzator de blestemul care se abate asupra lui, reiese clar din cuvantul Scripturii:

        “Iau azi cerul si pamantul martori impotriva voastra ca ti-am pus inainte viata si moartea, binecuvantarea si blestemul. Alege viata, ca sa traiesti tu si samanta ta…” ( Deuteronom 30, 19 )

         In concluzie, daca Dumnezeu reprezinta Binele suprem, care nu se poate nega pe Sine, facand rau, daca El uraste blestemul, interzicandu-l in relatiile dintre oameni, daca partea vinovata care atrage blestemul este

intotdeauna omul, atunci ce semnificatii are blestemul atunci cand este rostit de Dumnezeu ?          In capitolul 21 din Numeri ne este redat un crampei din istoria dramatica a Exodului. Dupa 38 de ani de

peregrinari prin pustia ostila a Orientului, poporul isi pierde din nou rabdarea ( pentru a cata oara ? ) si carteste impotriva lui Moise si impotriva lui Dumnezeu. Versetul 6 ne spune : “Atunci Domnul a trimis impotriva poporului niste serpi infocati, care a muscat poporul , asa incat au murit multi oameni in Israel.”         Concluzia pripita a unui cititor superficial al Bibliei este aceea ca Dumnezeu a blestemat poporul…

Sa privim insa mai adnac decat aparentele. Oare timp de 38 de ani petrecuti in pustia arida a Orientului Apropiat , nu au existat serpi veninosi care sa le puna viata in pericol ? Desigur ! Dar unde erau acestia, caci in tot acest timp Biblia nu relateaza niciun caz mortal ? Cu siguranta, pustia era plina de acesti serpi, insa ocrotirea lui Dumnezeu a

facut ca nimeni sa nu moara de muscaturile lor veninoase in decursul indelungatelor lor calatorii.          Acum, cand poporul era revoltat impotriva felului in care era calauzit, Dumnezeu a fost nevoit sa-i dea o

lectie: El Si-a retras mana Sa ocrotitoare pentru cateva momente, iar serpii, care erau acolo din belsug, si-au facut lucrarea.

         Nu, Dumnezeu nu are o parte activa in blestemul care vine uneori peste oameni. Germenele blestemului se afla in om, in pacatul sau. Nu Dumnezeu aduce nenorocirea, ci pacatul aduce cu sine nenorocirea. Daca

Dumnezeu “rosteste” uneori blestemul asupra unui om sau asupra unui popor, aceasta se intampla pentru ca El, in prestiinta Sa, cunoaste urmarile pacatului. Prin rostirea unui blestem, Dumnezeu nu face altceva decat sa enunte

aceste consecinte pe care omul singur si le atrage asupra sa.          Sa incercam acum sa descifram tainele primului blestem rostit in Scripturi de Insusi Dumnezeu, imediat dupa caderea omului. Blestemul rostit de Creator ( Geneza 3, 11-19 ) cade asupra a trei domenii ale creatiunii: sarpele,

femeia si pamantul.          1) Sarpele.

         Se ridica o intrebare fireasca: Ce vina avea el, dat fiind faptul ca era o creatura fara constiinta ? Unde e dreptatea lui Dumnezeu, cand pedepseste un animal fara constiinta de sine, deci fara capacitatea de alegere ?

         Intr-adevar, sarpele nu era vinovat. Dar la fel de adevarat este ca el nici nu sufera efectiv in urma blestemului. Neavand contiinta de sine, ca orice animal, sarpelui ii este indiferent daca zboara sau se taraste pe

pamant, daca manaca fructe sau tarana. Suferinta este legata de constiinta de sine, lucru care le lipseste animalelor.

         Nu, sarpele nu a suferit in urma blestemului, insa lectia lasata de Creator este uriasa: Satana se poate ascunde in spatele celor mai atragatoare lucruri  ( in cazul de fata , in trupul sarpelui ), iar la momentul propice, el

va musca fara ezitare.         Geneza 3, 15 este un pasaj plin de continut. Este prima profetie care anunta venirea lui Mesia, insa textul

poate crea nedumeriri la o citire superficiala:        “Vrajmasie voi pune intre tine si femeie, intre samanta ta si samanta ei.  Aceasta iti va zdrobi capul, iar

tu ii vei impunge calcaiul.”          Intrebarea care se poate ridica in mintea cititorului Bibliei este urmatoarea: Este capabil un Dumnezeu al

dragostei sa semene dusmanie, vrajmasie ?          Da, El este capabil sa o faca, ramanad Acelasi Dumnezeu iubitor din totdeauna. Pasajul de mai sus contine

samburele Planului Mantuirii noastre. Oare ce s-ar fi intamplat daca Dumnezeu nu ar fi semanat aceasta vrajmasie intre noi si “sarpele  cel vechi”, diavolul si Satana ( Apocalipsa 12, 9 ) ? Omul ar fi ramas pentru totdeauna un

Page 34: seminarii, aurel 1

sclav, un salahor al diavolului, fara nicio speranta de eliberare. Insa Creatorul nostru a zis: “Nu pot sa-l vad pe om, creatura Mea, ca un vesnic rob al diavolului. Am sa rup legaturile robiei lui, dandu-i o noua sansa de a fi liber.”  

         De aceea, binecuvantata sa fie aceasta vrajmasie pusa de Dumnezeu intre noi si “sarpele cel vechi”. Dumnezeu ne-a iubit prea mult pentru a nu rosti acest prim blestem , chiar in zorii istoriei lumii.

         2) Femeia.         “Femeii i-a zis: “Voi mari foarte mult suferinta si insarcinarea ta. Cu durere vei naste copii si dorintele

tale se vor tinea dupa barbatul tau, iar el va stapani peste tine.” ( Geneza 3, 16 ).         De ce era nevoie de suferinta in urma pacatuirii primilor oameni ? Sa observam ce s-a intamplat imediat

dupa caderea in pacat. Prima familie de oameni era in criza, pe cale sa se destrame. Invinuiri reciproce subminau viitorul primei familii si, prin urmare, puneau in pericol chiar intreaga societate oameneasca.

         Dumnezeu intervine in aceasta criza, “blestemand” femeia sa nasca prin suferinta. Este insa acesta un blestem sau o binecuvantare ascunsa ?

         Intr-o familie in criza, pe cale de destramare, Dumnezeu vorbeste despre nasterea de copii. Acest fapt reprezinta o mare sansa pentru societatea omeneasca.

         Era insa nevoie de suferinta pentru acest deziderat ? Cu siguranta, da. Datorita naturii noastre pacatoase, noi nu mai putem aprecia corect valorile decat prin suferinta. Cu cat suferim mai mult, cu cat depunem mai multe eforturi, cu cat facem mai multe sacrificii pentru a obtine un lucru, cu atat ii acordam o valoare mai mare. Copiii

obtinuti prin suferinta mamei, sunt cu atat mai iubiti si ocrotiti.          Datorita suferintei la nastere, iubirea de mama este mai mare decat aceea de tata, mama intrand intr-o

relatie mult mai speciala cu copiii sai decat tatal. Iata ca , chiar in acest “blestem” nedorit nici de Dumnezeu, nici de om, se ascund binecuvantari nebanuite.

        “Dorintele tale se vor tinea dupa barbatul tau, iar el va stapani peste tine.” ( Geneza 3, 16 up. )          De ce nu invers ? Nu era logic ca Adam, care daduse dovada de slabiciune, sa devina supus femeii ? Creatorul insa le da o pedeapsa “inversa”, aratand intentia Sa de a corecta in fiecare dintre ei ceea ce era de

indreptat. Eva daduse dovada de spirit de independenta atunci cand a intins mana dupa fructul oprit, iar acum ea avea nevoie de supunere. Adam, dimpotriva, trebuia sa-si invinga slabiciunea de care a dat dovada prin rolul de

conducator in cadrul relatiilor de familie.          3) Pamantul.

        “Omului i-a zis: “Fiindca ai ascultat de glasul nevestei tale si ai mancat din pomul despre care iti poruncisem:”Sa nu mananci deloc din el”, blestemat este acum pamantul din pricina ta. Cu multa truda sa-ti scoti hrana din el in toate zilele vietii tale. Spini si palamida sa-ti dea si sa mananci iarba de pe camp. In

sudoarea fetei tale sa-ti mananci painea, pana te vei intoarce in pamant. Caci din el ai fost luat. Caci tarana esti si in tarana te vei intoarce.” ( Geneza 3, 17-19 )

         V-ati pus vreodata intrebarea cum ar fi aratat pamantul si omenirea, in conditiile pacatului, daca pamantul ar fi dat roade fara niciun efort ? Ne putem face o idee privind la istoria tragica a Sodomei si Gomorei, cetati aflate in

manoasa Vale a Iordanului de alta data. Deoarece zona era foarte bogata, iar pamantul isi oferea roadele sale bogate fara efort din partea locuitorilor, acestia aveau mult timp liber la dispozitie. Nestiind cum sa-si mai omoare timpul, sodomitii au fost mereu in cautarea unor distractii si placeri inedite, ajungand astfel sa se afunde atat de mult in mocirla pacatului incat Dumnezeu a fost nevoit sa puna capat raului, distrugand definitiv aceste cetati,

impreuna cu locuitorii lor.          Viata demonstreaza ca pamantul advers trezeste in om spiritul de lupta cu spinii si palamida, plasandu- l de partea binelui. Truda in castigarea existentei este o mare bariera impotriva raspandirii raului, statisticile aratand ca

cele mai multe infractiuni se fac in zilele de sarbatoare, cand oamenii au timp liber si nu sunt angrenati intr-o munca sustinuta. David a comis cel mai odios pacat al sau cand se plimba odihnit si fara treburi pe balconul

palatului sau imparatesc. De cata suferinta ar fi fost el scutit daca in acel timp de ispitire el ar fi fost angrenat intr-o activitate oarecare!

         Dar moartea, nu este ea cel mai mare blestem ?          V-ati gandit vreodata ce s-ar fi intamplat cu omenirea daca nu ar exista moarte ? Oare ce a simtit Adam in timpul celor 930 de ani de viata, vazand cum pe mormantul fiului sau Abel cresc spini, iar urmasii sai pe linia lui Cain deveneau tot mai rai si mai razvratiti impotriva lui Dumnezeu ? Ce simtea el cand vedea pretutindeni in jur

cum natura se degradeaza, purtand amprenta mortii si a neantului ?          Cred cu toata convingerea ca, dupa 930 de ani de experiente triste legate de raspandirea pacatului pe pamant, moartea a venit ca o usurare pentru Adam, ca si pentru orice alta fiinta omeneasca. Scriptura spune

despre patriarhi ca au “murit batrani si satui de zile” ( Geneza 25, 8 ). Stiti ce ne ne spune aceasta expresie ? Ca , dupa o viata de durere, suferinta si truda, moartea vine ca o usurare, ca o eliberare.

         Ce s-ar fi intamplat daca, in loc de moarte, Dumnezeu ar fi ingaduit viata vesnica traita in conditiile pacatului ? Probabil ca un Nero nemuritor ar fi dat si azi foc , nu doar Romei, ci tuturor capitalelor lumii. Hitler ar fi condus si azi  un razboi modial fara de sfarsit, Napoelon s-ar fi luptat si azi pentru cucerirea Europei, Torquemada ar fi ars si azi pe rug trupurile ereticilor, fara sa le aduca totusi moartea, Stalin ar fi condus si azi cu mana de fier…         Oare cum s-ar simti astazi Adam vazandu-si urmasii fabricand bombe nucleare si rachete de croaziera, sau paricipand la marsurile homosexualilor din marile orase ale lumii ?  Fara moarte, pamantul nostru ar fi devenit un

iad vesnic…         Ar fi putut Dumnezeu sa priveasca linistit o astfel de scena ? Iubirea Lui nu putea admite asa ceva, de aceea

El a trebuit sa puna un hotar vietii pacatoase a omului, prin moarte.          Concluzii:

Page 35: seminarii, aurel 1

         In gura lui Dumnezeu, blestemul nu este un bici cu care are placere sa loveasca in slaba fiinta omeneasca , nici un trasnet prin care isi doboara dusmanii. Blestemul este doar o simpla constatare a unor urmari pe care omul

pacatos le va suporta datorita alegerii sale gresite.          Mai mult decat atat, Biblia ne asigura ca Dumnezeu face o lucrare mult mai neasteptata: El poate transforma blestemul ( pe care il meritam ) intr-o binecunatare ( pe care nu o meritam ). Aceasta este lucrarea pe care o face Dumnezeul iubirii pentru omul pacatos ( vezi Neemia 13, 2 up. ), pentru mine si pentru tine. El poate face ca cele

mai nefericite imprejurari ale vietii sa ne aduca cele mai mari binecuvantari.         “De alta parte, stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu…”   

( Romani 8, 28 )         Cum sa nu-I fim recunoscatori unui astfel de Dumnezeu ? Cum sa nu-L iubim, cum sa nu-L respectam, cum

sa nu ascultam de vointa Sa ?

                                                                                                                                            Lori Balogh         

“NU VA CUNOSC”- CEA MAI TERIBILA SENTINTA A TUTUROR TIMPURILOR -

         Punctul culminant al istoriei lumii noastre va fi momentul reintalnirii, dupa milenii de despartire, a omului pacatos cu Creatorul sau. In acea zi insa, vor fi rostite niste cuvinte teribile de catre Mantuitorul, adresate unei

anumite categorii de oameni: “Nu va cunosc !” ( Matei 7, 21-23 ).         Poate ca aceste cuvinte ar ramanea neobservate daca ele nu ar fi repetate de cel putin trei ori in predicile

Mantuitorului. Incarcatura lor nu poate fi inteleasa de noi, acum, oricata imaginatie am avea. Grozavia si greutatea acestor cuvinte va fi inteleasa doar de cei carora le vor fi adresate, caci ele fac parte din ceea ce Biblia numeste “

moartea a doua”, moarte pe care inca niciun om , cu exceptia lui Iisus, nu a gustat-o inca.          Va propun sa studiem, pe rand, cele trei pasaje biblice in care Domnul Iisus rosteste aceste tulburatoare cuvinte, pentru a intelege carei categorii de oameni le vor fi adresate. Probabil ca tendinta noastra este sa ne gandim mai intai la paganii, la ateii si necredinciosii din toate timpurile, adica la acei oameni care nu au avut

niciodata o legatura personala cu Mantuitorul. Vom observa cu surprindere ca nu despre ei vorbeste Domnul.         1) Matei 7, 21-23:

         “Nu orisicine-Mi zice:”Doamne, Doamne” va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri. Multi Imi vor zice in ziua aceea: “Doamne, Doamne, n-am proorocit noi in Numele

Tau ? N-am scos noi demoni in Numele Tau ? Si n-am facut noi multe minuni in numele Tau ? Atunci le voi spune curat: “Niciodata nu v-am cunoscut. Departati-va de la Mine, voi toti care lucrati faradelege.”          Caror oameni le spune Mantuitorul: “Niciodata nu v-am cunoscut”? Unor pagani ? Unor atei ? Unor

pacatosi care au intors spatele lui Dumnezeu intreaga lor viata ?          Nicidecum ! Destinatarii acestor teribile cuvinte se deosebesc de marea masa a nelegiuitilor:

        - Ei au o viata de rugaciune.          Mantuitorul spune despre ei ca se roaga: “Doamne, Doamne…” Aceasta inseamna ca ei indeplinesc niste forme religioase, participa la serviciile divine, iar prezenta rugaciunii in viata lor demonstreaza ca ca ei cred in viul

si adevaratul Dumnezeu. Ei se roaga Creatorului, nu fecioarei, sfintilor, icoanelor sau moastelor. Daca ei s-ar fi inchinat altcuiva, Domnul i-ar fi mustrat pentru acest lucru. Dar ei s-au inchinat intreaga lor viata adevaratului

Dumnezeu…         Mai mult decat atat, rugaciunea lor demonstreaza ca ei au o experienta oarecare cu Dumnezeu, deoarece un

om care nu se roaga, nu are experiente cu El, iar un om care nu are experiente cu Dumnezeu nu se roaga.        - Ei prorocesc in Numele lui Iisus.

         Verbul “ a proroci” ( “a profetiza “ ) provine de la cuvantul grecesc “prophetazo” , care nu inseamna in mod obligatoriu a descoperi viitorul. Acesta reprezinta doar un aspect al prorocirii. Sensul verbului este mult mai larg si

cuprinde capacitatea unor oameni inzestrati de Duhul lui Dumnezeu de a-i invata pe altii caile adevarului si ale mantuirii.

         Asadar, oamenii carora li se vor adresa aceste tulburatoare cuvinte nu numai ca se roaga, dar ei si slujesc altora, invatandu-i adevarul. Ei pot fi atat membri de rand ai bisericii, cat si slujbasi si conducatori hirotonisiti ai

acesteia.         - Ei scot demoni in Numele lui Iisus.

         Nu trebuie sa ne gandim la exorcizari in sensul celor facute de Mantuitorul in timpul vietii Sale pe pamant. Exista o multime de demoni mai putin zgomotosi, care nu-i trantesc pe cei posedati de ei la pamant si nu le produc spume la gura. Exista demoni “civilizati”, imbracati frumos, cu maniere atragatoare, care-i poseda pe multi oameni ai zilelor noastre. La urma urmei, demonul care-i poseda pe cei mai multi oameni este pacatul, fara ca acestia sa

se simta subjugati si fara ca ei sa se considere demonizati.         Oamenii pe care ii are in vedere aici Mantuitorul “scot demoni” din alti oameni, in sensul ca, invatandu-i

adevarul si ajutandu-i sa renunte la viata de pacat, ei scot din acestia demonul pacatului. Asadar, aceasta categorie de oameni este activa din punct de vedere misionar.

        - Ei fac minuni in Numele lui Iisus.        Oamenii acestia sunt capabili de eforturi deosebite in slujirea lor fata de Dumnezeu si semeni, avand o ravna demna de apreciat. Faptele lor, privite din exterior, ii recomanda ca fiind niste crestini devotati, modele pentru lume

Page 36: seminarii, aurel 1

, dar si pentru biserica.          Si totusi…acestor oameni care se roaga, care-i invata pe altii calea mantuirii, care fac misiune si sunt plini de

ravna pentru adevar, lor li se va spune: “Niciodata nu v-am cunoscut. Departati-va de la Mine, voi toti lucratorii faradelegii.”

         De ce acest lucru ? Vom gasi raspunsul spre final…         2 ) Matei 25, 1-12:

        “ Mai pe urma au venit si celelalte fecioare si au zis: “Doamne, Doamne, deschide-ne !” Dar el, drept raspuns , le-a zis: “Adevarat va spun ca nu va cunosc !”

         Carei categorii de oameni ii va spune Mantuitorul aceste cuvinte ? Celor cinci fecioare neintelepte, aflate in fata usii inchise a harului divin, cand totul va fi prea tarziu.

         Sa observam, nu fara sa ne tulburam in sufletele noastre, ca cei carora li se va spune “nu va cunosc !” sunt simbolizati in aceasta parabola prin niste fecioare. Acest simbol ne spune mult, caci , in Scripturi, femeia curata si cinstita este simbolul bisericii adevarate, in timp ce femeia usuratica si adultera este simbolul bisericii apostaziate ( vezi Efeseni 5, 25-27; 2 Corinteni 11, 2; Ezechiel cap. 16; Apocalipsa 12, 1-6; 17, 1-6 ).          Ce semnifica faptul ca acesti oameni,  carora Mantuitorul le va spune in ziua aceea ca nu-i cunoaste, fac

parte din biserica adevarata ?        - Ei asteapta revenirea Mirelui ( Christos ) si marturisesc credinta lor in aceasta

        - Ei au in mana candela adevarului, simbol al Cuvantului lui Dumnezeu. Caci este scris:        “Cuvantul Tau este o candela pentru picioarele mele si o lumina pe cararea mea.”

                                                                                                                                   ( Psalm 119, 105 )        - Ei doresc mantuirea cu sinceritate. Altfel, ei n-ar fi asteptat atata vreme si ar fi refuzat sa poarte

candelele. Si, mai ales, dupa sosirea Mirelui si inceperea ospatului de nunta, ei n-ar fi strigat cu atata disperare: “Doamne, Doamne, deschide-ne !”

         De ce acest lucru ? Vom gasi raspunsul in final…         3 ) Luca 13, 22-27:

        “Nevoiti-va sa intrati pe usa cea stramta , caci va spun ca multi vor cauta sa intre, si nu vor putea. Odata ce Stapanul casei se va scula si va incuia usa, si voi veti fi afara, si veti incepe sa bateti la usa si sa

ziceti: “Doamne, Doamne, deschide-ne !”, drept raspuns El va va zice: “Nu stiu de unde sunteti.”         Atunci veti incepe sa ziceti: “Noi am mancat si am baut in fata Ta si in ulitele noastre ai invatat pe

norod.” Si El va raspunde: “Va spun ca nu stiu de unde sunteti. Departati-va de la Mine, voi toti lucratorii faradelegii !”

         Carei categorii de oameni i se va spune in ziua aceea: “Nu va cunosc !” ? Sa observam alte cateva amanunte din pasajul biblic citat mai sus:

        - Ei “au mancat si au baut” in fata lui Iisus. La ce se refera ei cand aduc acest argument in favoarea lor ? Exista vreun merit in a manca si a bea ? Ii recomanda acest lucru pentru cer ? Categoric, nu !

         Sa observam ca ei aduc acest argument dupa ce usa se inchide, dupa ce ei se roaga si dupa ce primesc raspunsul sever:”Nu stiu de unde sunteti”. Sa fie vorba de mancarea si bautura trecatoare ?

Desigur ca nu despre aceasta e vorba aici. Ar fi absurd ca ei sa invoce un asemenea argument in favoarea lor…Cu siguranta, cei in cauza se refera la cu totul altceva: ei au cinat cu Iisus, s-au impartasit cu painea si vinul de la

masa Lui. Lucrul acesta este surprinzator, mai surprinzator decat toate cele amintite pana acum, caci cina Domnului este simbolul celei mai profunde comuniuni cu Mantuitorul. Ea este punctul culminant al vietii spirituale aici pe pamant, este partasia cu trupul frant al Domnului pe cruce si cu sangele Lui varsat pentru mantuirea lumii.

         Si totusi…acestor oameni li se va spune in ziua aceea: “Nu va cunosc !”         Sa facem acum o suma a tuturor amanuntelor descoperite pana acum. Oamenii acestia:

        - Fac parte din biserica adevarata a lui Christos        - Au o viata de rugaciune si experiente cu Dumnezeu        - I-au invatat pe altii calea mantuirii si au facut misiune

        - Au avut ravna pentru adevar si cauza bisericii        - Au asteptat revenirea in slava a lui Iisus        - Au avut in mana Cuvantul lui Dumnezeu

        - Au dorit cu sinceritate mantuirea        - Au luat parte la cina Domnului, simbolul celei mai profunde partasii cu Mantuitorul.

         Ce le-a lipsit acestor oameni, astfel incat sa-si piarda mantuirea ? Ce n-au facut bine si ce au facut rau, astfel incat Domnul nu va putea trece peste acel lucru ?          Raspunsul il gasim chiar in cuvintele Mantuitorului:

        “Departati-va de la Mine, voi toti care lucrati faradelege !”  ( Matei 7, 23 )        “Departati-va de la Mine , voi toti lucratorii faradelegii!”  ( Luca 13, 27 )

         Stiti ce inseamna acest lucru ? Inseamna ca acesti oameni au avut cele mai bune intentii, au facut cele mai bune planuri, au lucrat pentru Dumnezeu, biserica si semenii lor cu ravna, dar neglijand un lucru esential:

ascultarea de Legea sfanta a lui Dumnezeu. Ei au crezut in eficacitatea, pe plan spiritual, a legii compensatiei, incercand sa compenseze neascultarea lor voita fata de una sau alta dintre poruncile divine cu alte activitati, in

esenta bune, dar care , inaintea cerului nu pot inlocui ascultarea.          Prima carte a lui Samuel reda experienta trista a primului rege al lui Israel, Saul, care a incercat sa

compenseze neascultarea sa cu aducerea de jertfe bogate lui Dumnezeu. Raspunsul cerului a fost cat se poate de categoric:

Page 37: seminarii, aurel 1

        “Samuel a zis: Ii plac Domnului mai mult arderile de tot si jertfele decat asultarea de glasul Domnului ? Ascultarea face mai mult decat jertfele , si pazirea Cuvantului Sau face mai mult decat

grasimea berbecilor. Caci neascultarea este tot atat de vinovata ca ghicirea, si impotrivirea nu este mai putin vinovata decat inchinarea la idoli…”  ( 1 Samuel 15, 22-23 )

         Aici, in ascultarea stricta fata de fiecare cerinta a Legii lui Dumnezeu, se probeaza sinceritatea si loialitatea cuiva care se pretinde a fi crestin.

         Dar cum ramane cu toate aceste activitati pe care acesti oameni le-au desfasurat pentru biserica , pentru Dumnezeu si pentru semenii lor ? Nu au nicio valoare ?

         Desigur, toate isi au rostul si valoarea lor, fiind apreciate de Dumnezeu. Insa cu o conditie: toate acestea sa fie precedate de ascultare, iar ascultarea sa izvorasca dintr-o dragoste curata fata de Dumnezeu. Fara ascultare

de vointa divina, exprimata in Legea Sa, toate faptele omului sunt doar simple zerouri…Si, oricine stie ca, oricat de multe zerouri s-ar afla unul langa altul, ele nu vor reprezenta niciodata o valoare. Ceea ce confera valoare

zeourilor este cifra care le precede. Ceea ce confera valoare faptelor noastre este motivatia care le genereaza. Daca nu exista motivatia ascultarii din dragoste, totul e un mare si zadarnic ZERO !

         Care parinte ar fi multumit sa aiba copii inteligenti, dar neascultatori ? Cum se simte un parinte care,  atunci cand il trimite pe copil sa cumpere paine, el  aduce zahar ? Sau cand il pune sa-si faca ordine intre carti, el 

mearge la plimbare cu prietenii ? Orice parinte, oricat ar fi de intelegator si ingaduitor cu copiii sai, ar fi deranjat de neascultarea lor.

         Mi-e teama ca oamenii carora Domnul Iisus le va spune :”Nu va cunosc !”, desi vor fi facut multe in Numele Lui, sunt in realitate niste formalisti. Ei se roaga, dar rugaciunea lor e o forma goala, fara viata. Ea nu este acel dialog intim intre omul pacatos si un Mantuitor gata sa ajute pe cel in nevoie. Rugaciunea lor este mai degraba rugaciunea fariseului din parabola. Acesti crestini nu plang asemenea lui Petru pentru pacatele lor, nu staruie in

rugaciune ca femeia siro-feniciana, nu mijlocesc asemenea lui Moise.          Pentru ca ei se roaga in timp ce intorc spatele Legii lui Dumnezeu, rugaciunea lor devine “ o scarba “ inaintea

cerului, caci este scris:        “ Daca cineva isi intoarce urechea ca sa n-asculte Legea, chiar si rugaciunea lui e o scarba.”

                                                                                                                                   ( Proverbe 28, 9 )         “Crestinii” acestia iau cina Domnului, mananca simbolurile sfinte ale trupului si sangelui lui Christos, dar o fac in chip nevrednic, facandu-se vinovati de trupul si sangele Lui. De unde putem trage aceasta concluzie ? Din faptul

ca, desi cineaza cu Iisus, El nu-i cunoaste.          Dar poti cina cu cineva fara sa-l cunosti ? Da, se poate. Daca cel cu care cinezi este prezent doar cu trupul, fara sa-si deschida sufletul fata de tine, daca el este un simplu manechin in decorul intim al cinei, atunci prezenta

lui nu valoreaza mai mult decat cea a unei umbre.         “Crestinii” acestia nu aduna in candelele lor uleiul de rezerva al Duhului Sfant. Ei se multumesc doar cu un

minim spiritual , cu “arvuna Duhului”( 2 Corinteni 1, 22 ) primita la botez, pentru ca apoi, sa neglijeze cresterea in har, sfintirea lucrata de Duhul Sfant in inimile lor. Desi in exterior par sa fie foarte dedicati lui Dumnezeu, in

interiorul lor “uleiul” scade pe zi ce trece, pana ce candela se stinge.          Concluzii:

         Marturisesc ca acest subiect nu-mi face placere. Unul dintre motive este acela ca eu insumi si oricare dintre noi putem  deveni destinatarii celei mai teribile sentinte din toate timpurile: aceea ca in ziua revenirii in slava a

Mantuitorului. Am abordat totusi acest subiect delicat pentru ca este vorba de Cuvantul lui Dumnezeu, iar in joc sunt interese vesnice.

         Mantuitorul ne atrage atentia asupra a doua pericole care pandesc la usa bisericii: neascultarea fata de vointa divina si formalismul religios. Sunt convins ca nimeni nu ar fi multumit sa aduca acasa doar ambalaje atunci

cand merge la cumparaturi. Oricat ar fie le de atragatoare, ele sunt doar ambalaje si nimic mai mult.          Daca noi, oamenii, nu ne multumim doar cu ambalaje lipsite de continut, de ce am crede ca Dumnezeu s-ar multumi cu niste “crestini” goi pe dinlauntru ? El nu doreste in Imparatia Sa doar trupurile noastre, ci fiinta noastra

intreaga. Si, mai ales, El tanjeste dupa inima noastra.         “Fiule, da-mi inima ta si sa gaseasca placere ochii tai in caile Mele.” ( Proverbe 23, 26 )

         Noi, oamenii, ne putem insela unii pe altii cu privire la adevaratele motivatii ale cuvintelor si faptelor noastre. Pe Dumnezeu insa nu-L poate insela nimeni. Pentru El, inima noastra este o permanenta carte deschisa.

         Biblia ne da si o asigurare incurajatoare:        “Totusi, temelia tare a lui Dumnezeu sta nezguduita, avand pecetea aceasta: “Domnul cunoaste pe cei

ce sunt ai Lui “ si “Oricine rosteste Numele Domnului sa se departeze de faradelege.”                                                                                                                                      (  2 Timotei 2, 19 )

         Cine sunt cei cunoscuti de Dumnezeu ? Cei ce se departeaza de faradelege, cei care-L iubesc pe Dumnezeu atat de mult incat nu vor si nu pot sa calce Legea Sa, cei care au o adevarata comunine cu El , cei ale caror fapte sunt insotite de parfumul  iubirii divine, singurul care confera valoare cuvintelor, gesturilor, faptelor si

planurilor noastre.          Ma rog ca in ziua aceea plina de slava, niciunul dintre cititorii acestor randuri sa nu auda teribilele cuvinte:

“Nu va cunosc !”, ci “Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu de mosteniti Imparatia care v-a fost pregatita de la intemeirea lumii.” ( Matei 25, 34 )

                                                                                                                                        Lori Balogh         

Page 38: seminarii, aurel 1

“CAUT UN OM…”- Ieremia 5,1; Ezechiel 22,30 -

         Poetul crestin Vasile Militaru a scris, printre altele, cateva versuri foarte cunoscute, pe care le-a asezat sub titlul “Din bucata mea de paine.” Poezia nu are pretentii deosebite; este o poezie simpla, fara figuri de stil si artificii literare, insa ea contine un mesaj clar:

“Din bucata mea de paineAm hranit un om si-un caine.

Omul, azi, m-a parasitSi s-a dus, n-a mai venit.Cainele ma recunoaste,

Omul nu ma mai cunoaste.

Cainele mi-e ca un frate,Ma pazeste cu dreptate.Eu il bat, il scot afara;Sare gardul, vine iara.Latra zi si latra noapte,

Ma pazeste pan’ la moarte.

Omul rau si dusmanos,Care iti vorbeste frumos,Iti vorbeste-n fata bune,Dar in spate da in tine.Ce ai, omule, cu mine,

Ca nu-ti fac nici rau, nici bine ?

Cand am bani si o duc bine,Toata lumea-i neam cu mine.Cand n-am bani si o duc rau,

Nu mi-e neam nici neamul meu.Si acum, te-ntreb pe tine:Care-i om si care-i caine ?

         Aceste versuri de o simplitate evidenta ridica o problema cat se poate de serioasa: problema caracterului sau, mai bine zis, problema lipsei caracterului unui om.

         La unele servicii divine de inmormantare se citeaza adesea un pasaj biblic bine cunoscut:        “Mai mult face un nume bun decat untdelemnul mirositor si ziua mortii decat ziua nasterii. Mai bine sa te duci intr-o casa de jale, decat sa te duci intr-o casa de petrecere, caci acolo iti aduci aminte de sfarsitul oricarui om si cine traieste isi pune la inima lucrul acesta. Mai buna este intristarea decat rasul, caci prin

intristarea fetei inima se face mai buna.” ( Eclesiastul 7, 1-3 )         Cum este posibil ca ziua mortii sa fie mai buna decat ziua nasterii ? Afirmatia Bibliei pare sa sfideze orice

ratiune. Si aceasta cu atat mai mult cu cat chiar Solomon, autorul cartii Eclesiastul, afirma mai departe ca in “locuinta mortilor” nu mai exista “nici lucrare, nici chibzuiala, nici stiinta, nici intelepciune.”

( Eclesiastul 9, 5.6.10 )         Cand te nasti, ai intreaga viata in fata, se deschid perspective largi , iar planurile de viitor sunt numeroase. Dar cand mori ? Ce perspective si ce planuri mai raman pentru cel care pleaca ? Si atunci, cum poate Biblia sa

afirme ca ziua mortii e mai buna decat ziua nasterii ?         Am gasit un singur raspuns la aceasta intrebare: Atunci cand te nasti, nu aduci cu tine nimic in aceasta lume.

Nici macar numele, caci si acesta ti se da…Mult incercatul Iov stia si el acest lucru atunci cand afirma: “Gol am iesit din pantecele mamei mele…” ( Iov 1, 21 )

         Dar cand mori ? Vechii egipteni credeau ca pot lua cu ei dincolo de pragul mormantului averile de pe pamant, umplandu-si piramidele si mormintele cu tot felul de bogatii pamantesti. Iluzii desarte ! Nicolae Iorga

spunea ca “ cea mai mare tragedie a mortii este ca pleci fara sa te poti lua cu tine.” Cu atat mai putin bogatiile materiale ! Alexandru Macedon stia si el acest lucru atunci cand a cerut ca la moartea

sa sa fie in asa fel asezat in sicriu incat sa se vada de toti ca el are mainile goale si ca nu ia nimic cu sine.          Si totusi, atunci cand mori, iei cu tine ceva foarte important: caracterul. Si lasi in urma ta ceva la fel de important: influenta. Un caracter pe care l-ai cladit zi de zi si cu care te vei prezenta la marea judecata a lui

Dumnezeu, precum si o influenta pentru care, de asemenea, vei raspunde candva inaintea Creatorului.         “Caracterul pe care-l aveti in timpul de proba ( in aceasta viata ) va fi caracterul pe care-l veti avea la

revenirea Domnului Christos. Daca vrei sa fii un sfant in ceruri, trebuie sa fii un sfant pe pamant. Trasaturile de caracter pe care le cultivi in viata nu vor fi schimbate prin moarte sau inviere. Vei iesi din mormant cu aceeasi dispozitie pe care ai avut-o in camin si in societate. Domnul Iisus nu ne va schimba

caracterul la revenirea Sa. Lucrarea de transformare trebuie facuta acum. Viata noastra de zi cu zi determina destinul nostru.” 

                                                   ( E.G.White, “Caminul Advent”, cap. 1, “Atmosfera caminului.” )

Page 39: seminarii, aurel 1

         Ideea este cat se poate de clara: nu exista o alta sansa de pocainta, de indreptare si de transformare a caracterului nostru dincolo de aceasta viata. Nici purgatoriul, nici slujbele ce se fac pentru cei plecati dintre noi, nici mileniul care va urma revenirii Mantuitorului nu pot schimba nimic in privinta caracterului. Sansa de a dobandi un

caracter desavarsit si de a lasa in urma noastra o influenta spre bine, care vor fi  mult apreciate de cer, o avem aici si acum, in aceasta viata. Pentru ca noi, oamenii sa avem aceasta sansa, Dumnezeu a trebuit sa sacrifice tot ceea

ce a avut mai scump: viata unicului Sau Fiu.          Cum vom scapa de raspundere daca stam nepasatori fata de unica noastra sansa de a dobandi comoara

unui caracter asemanator cerului ?          Scriptura ne invata ca Dumnezeul nostru tanjeste dupa oameni de caracter:

        “Cutreierati ulitele Ierusalimului, uitati-va, intrebati si cautati in piete, daca se gaseste un om, daca este vreunul care sa infaptuiasca ce este drept, care sa tina la adevar, si voi ierta Ierusalimul.”

                                                                                                                                ( Ieremia 5, 1 )        “ Caut printre ei un om care sa inalte un zid si sa stea in mijlocul sparturii inaintea Mea pentru tara, ca

sa n-o nimicesc. Dar nu gasesc niciunul.”                                  ( Ezechiel 22, 30 )         Mesajul este clar: Dumnezeu cauta, in marea multime de aproape sapte miliarde de oameni, oameni de

caracter, oameni care sa implineasca dreptatea, care sa iubeasca adevarul si care sa stea la “spartura” pentru El. Setea Tatalui ceresc dupa oameni de caracter este mai mare decat setea celui ratacit in pustie, cautand o oaza de

umbra si izvoare de apa; este mai mare decat a corabierului care, dupa zile si nopti de furtuna, cauta steaua polara pentru a-l calauzi spre liman.

         Sa fie oare o cautare a “acului in carul cu fan” ? Cand se foloseste aceasta expresie in limbajul cotidian, se subliniaza zadarnicia unei actiuni si esecul unor eforturi fara rezultatele asteptate. Sa fie vorba si in cazul lui

Dumnezeu de un esec in cautarea Lui dupa oameni de caracter ?          La prima vedere, asa ar parea: “Caut un om…dar nu gasesc.” Daca Dumnezeu nu a gasit atunci, in acele clipe tulburi din istoria poporului Sau, oameni de caracter, aceasta nu inseamna ca ei nu au existat de-a lungul

timpurilor.        “Dupa aceea m-am uitat si iata ca era o mare gloata pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice

neam, din orice semnintie, din orice norod si de orice limba, care statea inaintea scaunului de domnie si inaintea Mielului, imbracati in haine albe, cu ramuri de finic in maini. Si strigau cu glas tare: “Mantuirea

este a Dumnezeului nostru, care sade pe scaunul de domnie , si a Mielului…         Si unul din batrani a luat cuvantul si mi-a zis: “Acestia, care sunt imbracati in haine albe, cine sunt

oare ? Si de unde au venit ?”        “Doamne, i-am raspuns eu: Tu stii.” Si el mi- a zis: “Acestia vin din necazul cel mare; ei si-au spalat

hainele si le-au albit in sangele Mielului.”                               ( Apocalipsa 7, 9.10.13.14 )        “O mare gloata pe care nu putea s-o numere nimeni”…, din orice neam, din orice generatie, de pe orice continent…Un popor salvat, format din oameni de caracter, oameni care si-au spalat hainele caracterului si le-au

albit in sangele curs pe Golgota…         Cat de incurajator este acest tablou ! Dumnezeu cauta oameni de caracter de pe toate meridianele lumii

pentru a-Si forma un popor deosebit, care va reprezenta comoara Sa deosebita in ziua revenirii lui Iisus.         “Ei vor fi ai Mei, zice Domnul ostirilor; Imi vor fi o comoara deosebita in ziua pe care o pregatesc Eu. Voi avea

mila de ei cum are mila un om de fiul sau care-i slujeste. Si veti vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihanit si cel rau, dintre cel ce slujeste lui Dumnezeu si cel ce nu-I  slujeste."                                                                                                                                      

( Maleahi 3, 17-18 )         Insa nu doar Dumnezeu cauta oameni de caracter. Lumea in care traim are nevoie de astfel de oameni, chiar

daca nu o marturiseste intotdeauna. Fara astfel de oameni, ea s-ar prabusi intr-o clipa. Sa ne amintim de mijlocirea lui Avraam pentru Lot si Sodoma. Cati oameni de caracter ar fi trebuit sa existe in Valea Iordanului

pentru ca Dumnezeu sa ierte locul si pe locuitorii lui ?          Doar zece oameni adevarati ! Din nefericire, nu s-au gasit nici macar zece oameni de caracter in cea mai

infloritoare si prospera vale a Palestinei de alta data. Daca s-ar fi gasit, ei ar fi fost pentru lumea de acolo ca o sare care ar fi conservat viata impotriva stricaciunilor morale.

         Insa, “sarea” a fost insufienta; lumea s-a stricat iremediabil , iar Dumnezeu a fost nevoit sa verse toata stricaciunea acumulata in acele locuri. Si acum, in Valea Iordanului, este sare din belsug…

        “Nevoia cea mai mare pe care o are lumea este aceea de barbati care sa nu se lase cumparati sau vanduti, barbati care sa fie cinstiti si credinciosi in adancul sufletului lor, barbati care nu se tem sa spuna pacatului pe nume, barbati a caror constiinta este la fel de bine orientata catre datorie, precum este acul busolei catre poli, barbati care vor lua o pozitie neclintita pentru adevar, chiar daca s-ar prabusi cerurile.

         Insa un asemenea caracter nu este rezultatul accidentului; nu se datoreaza unor favoruri sau inzestrari deosebite ale Providentei divine. Un caracter nobil este rezultatul autodisciplinarii, subordonarii

firii inferioare, firii superioare, predarea eului pentru a-L sluji pe Dumnezeu si pe om.”                                                          ( E.G.White, “Educatie”, cap. “Vietile unor mari barbati” )

         Am observat ca in limbajul cotidian sunt folosite expresii ca: “om fara caracter”, “om de nimic” sau “om cu un caracter de doi bani”. Stiti ce mi se pare interesant ? Faptul ca astefel de expresii nu se folosesc , de

regula, in dreptul unor oameni care comit fapte grave. Nu am auzit, de exemplu, spunandu-se despre Hitler ca a fost un om de nimic; nici despre cei care fura miliarde din bugetul statului, nici despre sotii violenti care-si

abuzeaza sotiile si copiii. Acestia sunt etichetati de societate drept criminali, hoti, corupti, violenti…         In general, eticheta de “om fara caracter” e pusa in dreptul cuiva care nu comite niste infractiuni evidente

Page 40: seminarii, aurel 1

care-l pot duce la inchisoare, ci e pusa in dreptul unor oameni care au niste defecte de caracter pe care legea nu le pedepseste. Iata cateva exemple:

        - Un om care nu-si onoreaza promisiunile este privit drept un om fara caracter. Oare cati din cei care conduc lumea noastra si care ajung sus catarandu-se pe promisiuni electorale , sunt fara caracter ? Cati, dupa ce

“s-au vazut cu sacii in caruta”, nu uita ce au promis ?          Si Biblia ne da astfel de exemple. Paharnicul lui faraon, timp de doi ani, “a uitat” ce ii promisese lui Iosif.

Pentru “uitarea” sa, Iosif a trebuit sa faca doi ani de inchisoare in plus, fara sa fie vinovat de niciun rau. Paharnicul, un demnitar respectat in societatea lui, era nimic mai mult decat un om fara caracter.

         Biblia este foarte clara in privinta destinului pe care-l vor avea astfel de oameni. Psalmistul David se intreaba la inceputul Psalmului 15: “Doamne, cine va locui in cortul Tau ? Cine va locui pe Muntele Tau cel sfant ?” 

( Psalmul 15, 1 ) Cu alte cuvinte: “Doamne, cine va fi mantuit ?”         Raspunsul cuprinde, printre altele , si un amanunt care ne intereseaza in mod deosebit:

        “El ( cel ce va primi dreptul de a mosteni viata vesnica ) nu-si ia vorba inapoi, daca face un juramant in paguba lui.” ( Psalmul 15, 2-5 )

         Ai promis ceva ? Implineste-ti promisiunea, oricat ar costa aceasta. Caracterul si mantuirea sunt mai importante decat orice altceva. Biblia il indeamna pe orice om ca “sa nu-si calce cuvantul, ci sa faca potrivit cu

tot ce i-a iesit din gura.” ( Numari 30, 2 ; vezi si Deuteronom 23, 22 )        - Un om viclean, cu doua sau mai multe fetze, este un om fara caracter. Capitolul 23 al Evangheliei lui

Matei este unul din cele mai dure capitole din Biblie. Putem intrezari aici ceva din ceea ce Scriptura numeste “mania Mielului”.

         Ce pacat e demascat in mod deosebit in aceasta ocazie de catre Iisus ? Fatarnicia, fariseismul, ipocrizia, duplicitatea…A spune despre cineva ca este un om fara caracter este un mod elegant de a-l caracteriza.

Mantuitorul nu cruta insa acest pacat si , in limbajul Sau, El foloseste cuvinte si expresii de o duritate extrema: “nebuni”, “orbi”,  “serpi”, “pui de naparci”, tocmai pentru ca sa intelegem cat de mult uraste Dumnezeu pacatul

fatarniciei.         - Un om lipsit de recunostinta este un om fara caracter. Omul caruia i-ai facut numai bine, pentru care ai

sacrificat din timpul tau, din painea ta si din viata ta pentru el, dar care uita sa-ti spuna un simplu: “Multumesc !” nu poate fi altceva decat un om fara caracter.

         Cata durere razbate din cuvintele Mantuitorului, rostite la intoarcerea singurului om recunoscator din cei zece leprosi vindecati: “Oare n-au fost curatiti toti cei zece ? Dar ceilalti noua unde sunt ? Nu s-a gasit decat

strainul acesta sa se intoarca si sa dea slava lui Dumnezeu ?” ( Luca 17, 15-18 ) !         De ce nu s-au intors si ceilalti noua leprosi vindecati pentru a-I multumi lui Iisus ? Pentru ca erau oameni fara

caracter…Despre astfel de oameni, in gradina carora nu creste niciodata “floarea recunostintei”, Pavel scrie: “Macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit, ci s-au dedat

la ganduri desarte si inima lor fara pricepere s-a intunecat.”               ( Romani 1, 21 )         O scriitoare britanica a scris o povestire tulburatoare ( nu stiu daca e reala sau nu ! ). Chiar  daca ar fi doar o

simpla parabola, aceasta ne vorbeste despre un om fara caracter, lipsit de recunostinta.         Intr-un oras englez, doi tineri se indragostesc. Ea - o tanara mignona, palida, inclinata spre literatura si

filozofie, dar grav bolnava de inima. El - un tanar atlet, bronzat, plin de viata si sanatate. Deoarece contrariile se atrag, cei doi se indragostesc , insa isi dau seama ca, din cauza bolii, nu vor putea intemeia un camin.

         La un moment dat, fata e internata in spital.Dupa ce o consulta, medicul isi da seama de gravitatea situatiei si le comunica celor doi ca singura sansa de supravietuire pentru ea este un transplant de cord. Afland trista veste,

tanarul ia o hotarare nemarturisita: se duce la bazinul de inot, scrie un mic testament, apoi se arunca in bazinul golit de apa. Pe bilet, tanarul scrisese ca dorea ca, dupa moartea lui, inima lui sa-i fie donata iubitei sale.

         Urmeaza operatia de transplant care este o reusita deplina. Dupa doi ani, un reporter afla totul despre gestul baiatului si motivatia acestuia, scriind un articol in care demonstreaza ca nu a fost vorba de un accident, ci de un act de sinucidere. Dupa aparitia articolului in ziarul local , la usa medicului care a facut transplantul bate nervos o

tanara plina de viata, imbracata modern si foarte revoltata din cauza celor scrise in presa.         “Doctore, sunt foarte revoltata. E un neadevar ceea ce scriu ziarele. Nu e admisibil asa ceva…Prietenul meu a murit intr-un accident banal, iar eu am avut norocul sa-i primesc inima. Va rog, interveniti si opriti presa sa mai

scrie altceva.”          Medicul o priveste pe tanara revoltata cu tristete, apoi ii spune:

        “Cred, domnisoara, ca prietenul tau a murit degeaba pentru tine. Totul a fost zadarnic…”                  Concluzii:

        “Caut un om” - spune Dumnezeu. Printre miliardele de fiinte umane ce locuiesc pe frumoasa planeta albastra, Creatorul cauta oameni de caracter, oameni care sa stea de partea adevarului si dreptatii chiar daca s-ar

prabusi cerul peste ei. El cauta oameni ca Daniel, Iosif, Moise, Iov…Oameni care sa straluceasca pe cerul intunecat al veacului in care traim.

         Voi fi si eu unul dintre ei ? Vei fi si tu ? Sau, cel putin, dorim sa devenim astfel de oameni ?          Daca dorim, inseamna ca inca suntem pe drumul cel bun, inseamna ca inca nu am pierdut din vedere tinta.

         Fie ca la aceasta cautare a lui Dumnezeu sa existe si un raspuns incurajator din partea Lui:        “Da, i-am gasit. Sunt aici, in mult intunecatul secol XXI…”

        “Ei vor fi ai Mei, zice Domnul ostirilor. Imi vor fi o comoara deosebita in ziua pe care o pregatesc Eu. Voi avea mila de ei, cum are mila un om de fiul sau care-i slujeste. Si veti vedea din nou atunci deosebirea

dintre cel ce slujeste lui Dumnezeu si cel ce nu-I slujeste.” ( Maleahi 3,17-18)

Page 41: seminarii, aurel 1

         Aceasta va fi deosebirea dintre oamenii de caracter si oamenii fara caracter…

                                                                                                                                             Lori Balogh“MILA VOIESC…”

“Mila voiesc, iar nu jertfa.”                                                                          Matei 12, 7

         Intr-o carte veche scrisa de Ionel Pop, intitulata “Instantanee din viata animalelor”, autorul povesteste tot  felul de intamplari interesante din viata necuvantatoarelor. Dintre acestea, una mi-a atras atentia in mod deosebit.

         Autorul povesteste ca, intr-o zi, un prieten inginer silvicultor l-a invitat acasa la el pentru a-i arata ceva interesant. Inginerul avea o casa frumoasa, inconjurata de o gradina mare, al carui paznic era un caine bine hranit care raspundea la numele de Pil. Dincolo de gard se afla o casa saracacioasa a unui vecin ce avea mai multi copii.

Acesta avea si el un caine legat, insa, spre deosebire de Pil, cainele vecinului era asa de slab incat i se vedeau coastele.

         Si demonstratia incepe. Inginerul ii aduce lui Pil o strachina plina cu mancare si ciolane. Cainele mananca ce mananca, apoi alege cel mai mare ciolan, il ia in gura si se strecoara printr-o gaura din gard la vecin unde lasa

ciolanul in fata catelului slab si nemancat. Apoi, Pil se aseaza pe coada si priveste cum semenul sau se lupta cu ciolanul.

         Autorul povesteste ca acest lucru l-a observat de trei ori, in trei ocazii diferite,  inginerul asigurandu-l  ca nu e vorba de dresaj. In finalul povestirii sale, intitulata “Un caine milos”, autorul pune o intrebare retorica: “Oare

stapanul acestui caine milos s-a gandit vreodata sa duca si el o cana cu lapte cald copiilor flamanzi ai vecinului”?       “Inima de leoaica” este un documentar impresionant a carui eroina principala este o leoaica ce adopteza un

pui de antilopa. Este inxplicabil. O leoaica adopta , cu multe sacrificii si renuntari, un pui orfan al unei specii ce facea parte din meniul ei. Cu cata grija il ocrotea pe micul pui ! Cate renuntari a trebuit sa suporte leoaica pentru a

fi mereu in preajma puiului adoptat ! Adesea ramanea flamanda, caci vanatoarea ar fi indepartat-o prea mult de puiul de antilopa si i-ar fi pus viata in primejdie. Pentru a ramane langa acesta, leoaica a fost nevoita sa se separe de clanul ei, incercand sa supravietuiasca doar prin eforturi proprii. Si aici nu e vorba de o poveste pentru copii, ci

de un documentar care surprinde o fateta a realitatii mai putin vizibila…         Va propun sa discutam putin despre ceea ce intalnim adesea la animalele necuvantatoare, dar nu  intalnim decat din ce in ce mai rar la oameni: sentimentul milei. In timp ce din ce in ce mai multe mame isi abandoneaza copiii, in timp ce din ce in ce mai multi tati sunt violenti in familie, in timp ce sufletele oamenilor devin din ce in ce mai insensibile la suferintele si nevoile semenilor, animalele lipsite de o constiinta morala dau dovada adesea de

mai multa impreuna simtire decat oamenii.         Subiectul milei este necesar sa fie dazbatut si inteles. Dar, mai ales, e necesar sa fie trait ! Cateva motive:         - Traim intr-o lume din ce in ce mai violenta in care, la emisiunile de stiri, suntem suprasaturati cu imagini

socante ale unor accidente teribile. Acte teroriste, crime, violente domestice , scandaluri de tot felul fac parte din “meniul” zilnic cu care suntem serviti de posturile comerciale de televiziune.

         Filmele artistice promoveaza violenta in mod constant, ca si cum violenta ar reprezenta normalul,  nu exceptia. “Nevinovatele” desene animate, atat de indragite de copii ( dar si de adulti ! ), nu fac decat sa cultive

violenta in sufletele atat de crude ale copiilor, sugerandu-le ca aceasta este viata normala in care au pasit si care le sta inainte.

         Intr-un astfel de mediu, e firesc sa apara fenomenul obisnuintei, al adaptarii. Copiii, dar si adultii deopotriva, ajung insensibili fata de nevoile si suferintele semenilor. Pe zi ce trece, oamenii ajung sa nu mai fie miscati in

sufletele lor, sa nu mai fie afectati si sa nu mai reactioneze pozitiv fata de suferinta care exista in lume.         - Avem nevoie, de asemenea,  sa cunoastem unde este echilibrul dintre dreptate si mila. Vedem adesea oameni care, dintr-o mila exagerata si gresit inteleasa, calca principiul dreptatii ( in educatia data copiilor se intalneste adesea acest aspect ). Pana unde trebuie sa fim milosi si unde e limita la care trebuie sa intervina

dreptatea ?          Referindu-se la credinta, Mantuitorul  a pus o intrebare retorica legata de timpul sfarsitului: “Dar cand va veni Fiul Omului, va gasi El credinta pe pamant?” ( Luca 18,8 ). Parafrazand, putem continua ideea: “Dar

cand va veni Fiul Omului, va gasi El mila pe pamant?”          Oare va gasi Mantuitorul mila in inimile oamenilor la a doua Sa venire ?

         Daca exceptam Biserica lui Christos, pregatita din toate punctele de vedere pentru intalnirea cu Mantuitorul, si ne referim la lume, in general, raspunsul este un Nu ! categoric. El nu va gasi mila pe pamant la revenirea Sa.

De ce ? Iata cateva argumente:        In Luca 17, 26, Mantuitorul ne atrage atentia ca ceea “ce s-a intamplat in zilele lui Noe, se va intampla la

fel si in zilele Fiului Omului ( la revenirea Sa ! )…”          Care este tabloul pe care Biblia ni-l prezinta in legatura cu caracterul oamenilor care au pierit in apele

potopului ?        “ Domnul a vazut ca rautatea omului era mare pe pamant si ca toate intocmirile gandurilor din inima

lui erau indreptate in fiecare zi numai spre rau.” ( Geneza 6,5 )        “ Pamantul era stricat inaintea lui Dumnezeu; pamantul era plin de silnicie ( violenta ).”

                                                                                                                                        ( Geneza 6,11 )         In cuvinte simple, dar fara echivoc, Biblia ne vorbeste despre o lume excesiv de violenta, degradata moral si

Page 42: seminarii, aurel 1

lipsita de sensibilitate sufleteasca.  Antediluvienii excelau in acte de violenta, avand  placerea de a ucide animalele doar pentru a-si satisface placerile degradate. Violenta era la ordinea zilei, iar viata era privita cu o indiferenta

inspaimantatoare. Pretutindeni erau ridicate altare pe care erau aduse, asemenea indienilor din America, sacrificii umane. Oamenii acestia nu mai cunosteau ce inseamna sentimentul compasiunii umane…Nu mai cunosteau ce

inseamna …mila.          Mantuitorul ne asigura ca, inainte de revenirea Sa, lucrurile vor sta la fel.

         Apoi, nu trebuie sa uitam ca, pe masura ce timpul revenirii lui Iisus se apropie, Duhul Sfant se va retrage incet dar sigur de pe pamant. Ce se intampla cu o inima parasita de Duhul lui Dumnezeu ? Ea va fi ocupata

imediat de duhurile rautatii. Sufletul omului nu poate suporta vidul. Acolo unde Duhul Sfant pleaca de la om, vin instantaneu duhurile fortelor raului care preiau controlul total al fiintei umane. Intr-o astfel de inima, mila, care este

un rod al Duhului Sfant, nu mai poate fi gasita.         Inca un argument: istoria, atat cea biblica, cat si cea profana, a demonstrat ca in momentele de criza, 

compasiunea dispare. In egoismul naturii lor pacatoase, oamenii ajung sa savarseasca fapte oribile, pana acolo incat sa-si manace propri copii, asa cum relateaza Biblia despre momentele teribile ale asedierii Samariei de catre

armatele lui Ben  Hadad ( vezi 2 Imparati cap. 6 ).          In cartea “Cuptoarele lui Hitler” se relateaza un fapt  ciudat, observat la deschiderea camerelor de gazare ,

dupa ce victimele erau ucise. Intotdeauna scena era aceeasi: o piramida de cadavre aflate unul peste altul. In varful ei se aflau barbatii cei mai puternci, in timp ce la baza piramidei, calcati in picioare de cei de deasupra, se aflau cei slabi: femeile, batranii si copiii. Imaginea “piramidei” de cadavre ne ajuta sa intelegem ce s-a petrecut in

ultimele minute de viata ale celor aflati inlauntru…Se pare ca, in conditiile de acolo, mila, impreuna simtire si solidaritatea umana dispareau, fiind inlocuite de egoismul nemascat al omului pacatos.

         Timpurile care ne stau in fata vor aduce, conform celor scrise in Scriptura, o stramtorare asa cum nu a mai fost in toata istoria planetei ( vezi Daniel 12, 1; Luca 21, 25-26 ). In astfel de conditii de criza generala, mila va

disparea din inimile oamenilor, ei fiind lasati la voia fortelor intunericului.          Aceste lucruri nu trebuie sa-i sperie pe adevaratii copii ai lui Dumnezeu. Biblia ne descopera aceste lucruri

nu pentru ca Dumnezeu ar dori in Imparatia Sa oameni speriati, ci pentru ca El doreste sa nu fim surprinsi nepregatiti.

         Cat de mult doreste Dumnezeu ca noi , oamenii, sa manifestam mila in relatiile dintre noi ?          Biblia este plina de raspunsuri la aceasta intrebare. Insa, ca ilustrare a ideii de compasiune umana,

Mantuitorul ne-a lasat “Pilda robului nemilostiv” din Matei 18, 21-35. Intre numeroasele idei pe care le contine paraboala amintita se afla una legata de subiectul de care ne ocupam: relatia dintre dreptate si mila.

         Era drept ca robul iertat de uriasa lui datorie sa-i ceara tovarasului sau sa-si plateasca datoria ?  Desigur ! Era vorba de un imprumut, nu de o sponsorizare sau de o donatie. Legile nescrise ale imprumutului cereau ca

suma imprumutata sa fie restituita integral, sa fie respectat termenul si, dupa caz, sa se adauge dobanda, conform regulilor din legea lui Moise.

         Asadar, daca era drept ca robul sa ceara inapoi datoria, de ce atunci stapanul sau il numeste “rob viclean” ? Ce este viclenia ?

         La Muzeul figurilor de ceara din Sankt Petesburg se afla, printre alte exponate bine realizate, figura unui om care a a trait in realitate, dar care s-a nascut cu o anomalie: avea doua fete. Daca din punct de vedere anatomic astfel de cazuri reprezinta o realitate rara, din punct de vedere moral oameni cu doua sau mai multe fete sunt cu

gramada.          Cand stapanul ii spune robului sau “rob viclean”, el vrea de fapt sa spuna: “Tu pretinzi inapoi datoria de la

tovarasul tau si e drept sa ceri acest lucru. Dar de ce nu aplici aceeasi dreptate si in cazul tau, in datoria pe care o ai fata de mine ? Esti viclean pentru ca in relatia cu mine imi ceri mila, in timp ce in relatia cu semenii tai ceri

dreptate. Pentru ca gandesti astfel, nu-ti cer decat sa aplici acelasi standard si fata de mine. Fii drept si plateste-mi datoria ! Si vei fi liber. Daca nu, te astepata inchisoarea.”

         Dintre numeroasele idei continute de parabola, doua invataturi sunt demne de retinut:         1) Stapanul ii pretinde ( pe buna dreptate ! ) robului sau sa procedeze exact ca el. Dumnezeu asteapta de la noi sa-I semanam in caracter, sa facem ceea ce face El, sa gandim asa cum gandeste El…Orice neasemanare

voita cu Creatorul nostru e privita de cer ca viclenie. De ce ? Pentru ca noi beneficiem de caracterul iubitor, milos si plin de bunatate a lui Dumnezeu, insa in relatiile dintre noi nu manifestam aceeasi dragoste si mila. Cerul

inregistreaza acest comportament ca viclenie: oameni cu doua fete, oameni cu doau masuri…( vezi Mica 6, 10-11 : “blestemata efa mica” ).

         2) “Oare nu se cadea sa ai si tu mila de tovarasul tau cum am avut si eu mila de tine?”( vers33 )         Sa observam un amanunt: stapanul spune “cum ( nu “cat” ! ) am avut si eu mila de tine”. Dumnezeu nu ne va pretinde niciodata sa facem “cat” a facut El pentru noi; El nu ne cere sa iertam “cat” iarta El. Dar El ne pretinde

sa iertam “cum” iarta El, sa facem “cum” face El…Exista o diferenta de neinchipuit intre noi si Creatorul nostru si ar fi nedrept ca noua sa ni se pretinda sa facem cat face El, sa iertam cat iarta El. Ceea ce astepta insa de la copiii Sai este ca ei sa manifeste acelasi spirit milos, aceeasi deschidere spre bine, iertare si mila, chiar daca “vasul”

inimii noastre este infinit mai mic decat vasul inimii lui Dumnezeu.         O ilustrare a faptului ca pe Dumnezeu nu-L intereseaza cantitatea faptelor noastre bune, ci mai degraba

morivatia lor, se afla in cuvintele de apreciere ale Mantuitorului fata de vaduva saraca ( vezi Luca 21, 1-4 ). Evanghelistul Marcu ( Marcu 12, 41 ) remarca un amanunt interesant: “Iisus… se uita cum arunca norodul

bani”( nu cat punea fiecare ! ).         Ce este de fapt mila ?  

Page 43: seminarii, aurel 1

         1) Mila este, in primul rand, un sentiment de compasiune fata de o fiinta ( fie animal sau om ) care se afla in nevoie, fie ca merita sau nu merita sa fie ajutata.      

         In general, in afara cazurilor in care in care omul a devenit o bruta, exista mila in ceea ce priveste componenta sentimentala. Problema este alta: mila noastra e selectiva. Ne e mila de accidentatii mutilati pe

viata , de sinistratii ramasi in urma unor dezastre naturale, de copiii orfani, etc.          Dar fata de betivul cazut in sant mai poti avea aceeasi mila ? Dar fata de drogatul care fura pentru a-si

cumpara droguri ? Dar de parlamentarul care e prins primind mita de sute de mii de euro ? Acestia mai merita mila noastra ?

         Vedeti ? Mila noastra e selectiva. Intotdeauna gandim ca unii merita compasiunea noastra, iar altii nu. Biblia insa nu ne invata niciunde ca astfel trebuie sa se manifeste mila noastra. Dimpotriva. Mult incercatul om al lui

Dumnezeu, Iov, afirma la un moment dat, indurerat de faptul ca prietenii sai cei mai buni nu-l inteleg si nu-i arata compasiune: “Cel ce sufera are drept la mila prietenului, chiar daca a parasit frica de Cel Atotputernic.” ( Iov

6,14 ). Cu alte cuvinte, orice om aflat in suferinta, indiferent ca regreta sau nu viata pacatoasa pe care a dus-o, indiferent ca are sau nu o relatie cu Dumnezeu, el are drept la mila noastra.

         Ce s-ar fi intamplat daca si Tatal nostru ceresc ar fi fost selectiv ? Ce s-ar intampla daca El ar avea mila de noi doar atunci cand suntem credinciosi, iar atunci cand pacatuim ne-ar intoarce spatele ?

         Da, cel mai puternic argument ca cineva are nevoie de mila noastra este suferinta lui, indiferent in ce consta ea.

         2) Mila inseamna mai mult decat un sentiment sau emotie. Ea este o atitudine, un principiu. Daca mila nu este insotita  si de fapte, ea este asemenea unei fantani fara apa, asemenea unui cer fara stele. 

         In Pilda samariteanului milos ( Luca 10 ) ni se spune ca levitul si preotul, atunci cand l-au vazut pe nenorocitul batut si jefuit de talhari si lasat apoi sa moara in drum, “au trecut inainte pe alaturi”. Biblia nu ne

ofera detalii, dar inclin sa cred ca in inima celor doi s-a nascut un oarecare sentiment de mila fata de cel cazut intre talhari. Totul s-a oprit insa la sentimente. Mai departe nu au facut nimic, din diferite motive: fie le era teama sa nu ajunga si ei victimele talharilor, fie se grabeau sa ajunga la Templu, fie il judecau pe cel nenorocit pentru lipsa lui

de prudenta…         Indiferent de motiv, ei n-au mers dincolo de sentimente, mila lor fiind o mila lipsita de roade.

         Ce s-ar fi intamplat daca, dupa caderea omului in pacat ( “intre talhari” ) Dumnezeu ar fi “trecut si El inainte si pe alaturi” de neamul omenesc, spunandu-ne doar : “Mi-e mila de voi”?  Ce ar mai fi ramas din Planul mantuirii si

din Biblie fara mila manifestata practic de Tatal ceresc ?  Cum ar arata un Dumnezeu al dreptatii, in care nu ar exista niciun strop de compasiune fata de fiintele pe care le-a creat ?

         Nici nu vreau sa -mi imaginez ! Fara mila manifestata practic de catre cer, intreaga istorie a omenirii ar fi fost o istorie a Inchizitiei ( cea care a incercat sa aplice dreptatea, asa cum o vedeau unii, dar fara

 mila ).          Concluzii:

         Pe tronul Universului, dupa ce istoria pacatului se va fi sfarsit pentru totdeauna si cand armonia Universului va fi restabilita, va domni un Miel - simbolul cel mai des intalnit al Mantuitorului. De ce nu un vultur, un urs sau un

leu, simboluri pe care multi dictatori ai lumii le-au ales pentru a-i reprezanta ?         Simbolul Mielului ne vorbeste ceva despre mila lui Dumnezeu fata de creaturile Sale, mila care se imbina in

mod desavarsit cu dreptatea Sa.          Cat de bine ne simtim cand citim in Evanghelii despre Iisus:”Cand a vazut Iisus gloatele, I S-a facut mila de ele, pentru ca erau necajite si risipite, ca niste oi care n-au pastor.” ( Matei 9,36 ). Sau, “cand  a iesit din corabie, Iisus a vazut o gloata mare; I S-a facut mila de ea si a vindecat pe cei bolnavi.” ( Matei 14, 14 ). Sau cand citim: “Iisus a chemat pe ucenicii Sai si le-a zis: Mi-este mila de gloata aceasta, caci iata ca de trei zile

asteapta langa Mine si n-au ce manca. Nu vreau sa le dau drumul flamanzi”. ( Matei 15, 32 ).          Da, pe tronul Universului va domni in veci de veci un Dumnezeu al milei, un Miel care ne spune noua tuturor

celor ce dorim sa mostenim cerul, traind o vesnicie alaturi de El:         “Mila voiesc, iar nu jertfe” ( Matei 12, 7 ) Nu ceremonii seci, nu forme de evlavie, nu doar o dreptate lipsita de caldura iubirii, nu doar fapte lipsite de suflet…Ci o mila asemenea celei manifestate de cer…O mila ca cea a lui

Iisus.

                                                                                                                                    Lori Balogh             

OFERTA BABILONULUI- TENTATII DE IERI SI DE AZI -

              Am ascultat odata, la o nunta ,o gluma savuroasa despre omul care, in orice imprejurare a vietii, are cel putin doua posibilitati. Gluma era interminabila si trecea prin mai toate imprejurarile de viata , facandu-ne sa radem in hohote…Doua posibilitati…In orice imprejurare…              In ceea ce urmeaza nu este vorba de o gluma. Este ceva cat se poate de serios  si cu implicatii vesnice.  Este vorba de doua oferte foarte asemanatore in aparenta, insa total diferite in esenta.               Noi traim intr-o societate care, pe zi ce trece, devine tot mai mult o societate de consum. Ofertele tot mai variate si mai tentante ne bombardeaza clipa de clipa, fie ca urmarim un program Tv, fie ca ne deplasam cu

Page 44: seminarii, aurel 1

masina in afara localitatii, fie ca ne plimbam prin oras. La tot pasul intalnim reclame , afise, oferte…Dintr-un anumit punct de vedere, nici nu e rau acest lucru. Daca ni s-ar oferi o singura posibilitate, libertatea noastra de alegere ar disparea, iar monopolul ar fi la putere. Libertatea traieste si din existenta mai multor optiuni pe care le avem..               Problema care se ridica este ce se ascunde in spatele ofertelor lumii in care traim…              Va propun sa ne intoarcem in timp, cu circa 2600 de ani in urma, in acea noapte de 12 octombrie 539 i.Chr., noaptea caderii unuia din cele mai stralucite imperii pe care le-a cunoscut antichitatea - Babilonul. Cartea lui Daniel este singurul document existent ( pana in acest moment ! ) care ne relateaza ce s-a intamplat in ultimele ore ale existentei Imperiului Neobabilonian fondat de Nebucadnetar. Capitolul 5 al cartii se ocupa in mod deosebit cu descrierea  acestor ultime ore , inainte ca stralucita capitala sa cada sub ocupatia trupelor medo-persane ale lui Cirus.               In marea sala a tronului ( lunga de 52 m, lata de 17 m si inalta de 18 m ) Belsatar, fiul lui Nabonid si coregent cu acesta, da un mare ospat la care sunt invitati 1000 de demnitari apartinand tuturor popoarelor subjugate de Babilon. Una din dorintele fostului dictator de la Bagdad, Sadam Hussein, a fost si aceea de a recladi aceasta imensa sala , el considerandu-se urmasul de drept al imparatilor babilonieni de alta data. Nu a mai apucat insa sa-si duca planul la indeplinire…              Imaginati-va scena: mese bogate, vinuri alese, muzica “buna”, dansatoare ispititoare, glume, rasete, buna dispozitie…Stiti insa in ce conditii avea loc acest banchet ? Armatele persane ale lui Cirus, conduse de generalul Gobrias, dupa ce cucerisera totul pana aici, se aflau sub zidurile Babilonului !               Cum sa interpretam atunci gestul lui Belsatar de a da un banchet in aceste conditii de criza ? Inconstienta?  Aroganta?  Naivitate ?  Credulitate ?  Nu stim… Cert este ca in palatul regal, in loc sa se faca planuri de aparare a capitalei, in loc sa fie invocati zeii Babilonului si sa fie mobilizata toata suflarea cetatii, se chefuieste din plin. Mai mult decat atat, in atmosfera aburilor alcoolului, imparatul poruceste sa fie aduse la masa vasele sfinte ale Templului din Ierusalim, pentru a servi in ele vinul Babilonului. Imaginati-va ce glume, bancuri si rasete pe seama lui Dumnezeu si a poporului sau aflat in robie…              In toiul banchetului insa se intampla ceva supranatural: Apare o mana care scrie un mesaj misterios pe tencuiala zidului. Reactia lui Belsatar denota groaza: “Atunci imparatul a ingalbenit si gandurile atat l-au tulburat ca i s-au desfacut incheieturile soldurilor  si genunchii i s-au izbit unul de altul.” ( Daniel 5, 6 )              De ce oare s-a ingrozit Belsatar daca tot nu intelegea ce era scris pe perete ? Se pare ca aparitia mainii misteriose l-a trezit din betie iar intuitia ii arata ca acel mesaj continea ceva rau pentru el si imparatia lui. Imediat sunt chemati vrajitorii, magii si inteleptii Babilonului ( de care capitala nu ducea lipsa ! ), pentru ca sa descifreze straniul mesaj mural. Esec total insa…Niciunul nu reuseste sa descifreze enigma, dovedind ( pentru a cata oara ? ) ca  faceau umbra pamantului degeaba.               In final, la sugestia imparatesei ( probabil vaduva lui Nebucadnetar ) este chemat batranul Daniel pentru a descifra mesajul. Sa ne imaginam scena: Daniel - un batran rob evreu in varsta de peste 80 de ani, senin, calm si netulburat, aflat in fata unui imparat tanar ( 36 ani )  ingalbenit de groaza si fara glas. Are loc un scurt dialog( vezi vers. 13-17 pp. ) intre cei doi, in care Belsatar ii cere lui Daniel serviciul de a-i descifra mesajul de pe perete, facandu-i in schimb o tripla oferta:              “Acum, daca vei putea sa citesti scrierea aceasta si sa mi-o talcuiesti, vei fi imbracat cu purpura, vei purta un lantisor de aur la gat si vei avea locul al treilea in carmuirea imparatiei.”                                                                                                                                            ( Daniel 5, 16 )              “Si ce e rau in asta ?”- poate se intreaba cineva. E vorba doar de a rasplati imparateste un serviciu adus Babilonului !"  In aparenta nu e nimic rau ca Daniel sa accepte acesta oferta tentanta. Totusi, de la inaltimea celor peste de 80 de ani de viata, Daniel refuza categoric oferta Babilonului:             “Daniel a raspuns indata ( nu a ezitat nicio clipa ! ) inaintea imparatului: “Tine-ti darurile si da altuia rasplatirile tale.” ( Daniel 5, 17 )              Ce semnificatie au cele trei lucruri oferite de imparatul Babilonului de alta data si cum le regasim astazi in “Babilonul” societatii contemporane ?               1) Haina de purpura era semnul regalitatii. Era vorba deci despre o haina frumoasa, avand o culoare frumosa. Ce e rau in ea ?  Aparent nimic… Numai ca in Scripturi, purpura este asociata pacatului, fiind un simbol al acestuia. Dumnezeu Insusi face aceasta asociere in Isaia 1,18: “ Veniti totusi sa ne judecam, zice Domnul. De vor fi pacatele voastre cum e carmazul, se vor face albe ca zapada; de vor fi rosii ca purpura, se vor face ca lana.”              In Apoaclipsa cap. 17, 5,  desfranata cea mare, cunoscuta in toata lumea si care are pe frunte scris: “Babilonul cel mare, mama desfranatelor si spurcaciunilor pamantului “ este vazuta de apostolul Ioan imbracata in haine de purpura - simbol al nelegiuirilor ei.               Ne mira faptul ca Daniel a refuzat aceasta oferta ? Babilonul, fie ca e vorba de cel din vechime, fie ca e vorba de cel modern, nu poate oferi decat haina unui caracter stricat. Cu oricata maiestrie ar fi lucrata aceasta “haina”, in fata unui Dumnezeu sfant ea nu este decat o carpa murdara…              2 ) Lantisorul de aur la gat era si el o oferta tentanta. Insa nu si pentru Daniel…Desi aurul este un metal nobil, cand el se transforma intr-un lant la gat el devine simbolul tuturor lucrurilor pe care ti le ofera rapid Babilonul modern, dar care te tin rob.               “Sunt si cununi de lanturi, dar si lanturi de flori” - spune o cugetare a lui Nicolae Iorga. Lantul e tot lant, fie ca e facut din otel, aur sau flori…Un om poate fi robit, fara sa-si dea seama, de o multime de lucruri aparent bune. Fiecare dintre noi stim prea bine care sunt acestea…De aceea, oricat de bune si nobile ar  parea

Page 45: seminarii, aurel 1

unele lucruri din viata, sa nu ingaduim niciodata ca ele sa ne domine si sa ne limiteze libertatea.               3 ) Locul al treilea in imparatie - era cea de-a treia oferta a Babilonului de alta data. Dar este la fel de actuala si in Babilonul zilelor noastre. Dar de ce numai locul al treilea ?               In Babilonul de pe vremea lui Daniel, locul intai il ocupa Nabonid, tatal lui Belsatar. Locul al doilea il ocupa Belsatar, fiul imparatului si coregent cu acesta. Doar locul al treilea era disponibil.              Acest amanunt este semnificativ pentru ceea ce ne poate oferi Babilonul modern. Celui ce aduce servicii Babilonului, oricat ar fi acestea de multe si insemnate, nu i se poate oferi mai mult decat locul al treilea. De ce ? Pentru simplul motiv ca locul intai ii apartine “imparatului Babilonului “ modern - Satana  ( vezi Isaia cap. 14 , unde Satana e identificat cu imparatul Babilonului ), care nu imparte cu nimeni tronul sau, iar locul al doilea este rezervat reprezentantilor sai vizibili de pe pamant. Ramane vacant doar locul al treilea: functii politice, administrative , militare, etc, toate insa supravegheate din umbra de “imparatul Babilonului” si de reprezentantii lui pe pamant.               Iata oferta Babilonului de ieri si de azi: haina manjita a unui caracter pacatos, robie si un loc marginal in ierarhia societatii, de unde sa fii permanent supravegheat si manipulat.               Dupa descifrarea mesajului misterios de catre Daniel, Belsatar organizeaza ad-hoc o ceremonie in care il imbraca cu forta pe Daniel cu haina de purpura, ii pune lantisorul de aur la gat si il declara demnitarul cel mai de seama dupa imparat si coregentul sau. De ce face asta Belsatar ? Nu a inteles el mesajul cerului ? Sau era inca beat ?               Belsatar intelesese mesajul si tocmai de aceea cauta sa capete bunavointa cerului prin aceste manevre. Cat timp s-a “bucurat” Daniel de aceste favoruri ale Babilonului ? Nici macar o zi. In noaptea aceea, ultima din istoria unui mare imperiu, toata stralucirea Babilonului s-a prabusit in ruina, in praf si cenusa…              De ce a refuzat Daniel oferta Babilonului ? De ce ar trebui sa ne gandim de o mie de ori cand suntem pusi in fata unor tentatii asemanatoare in Babilonul de astazi ?               Pentru ca exista o oferta mult mai atragatoare din partea unui alt Imparat - Cel care va reveni in curand in glorie si slava in calitate de “ Imparat al imparatilor si Domn al domnilor” ( Apocalipsa 19, 16 ). Iata oferta Lui:             “Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur curatit prin foc , ca sa te imbogatesti; si haine albe ca sa te imbraci cu ele si sa nu ti se vada rusinea goliciunii tale; si doctorie pentru ochi , ca sa-ti ungi ochii si sa vezi…              Celui ce va birui ii voi da sa sada pe scaunul Meu de domnie, dupa cum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie.”  ( Apocalipsa 3, 18.21 )                       Observati diferenta dintre cele doua oferte ? Dintre ceea ce ne ofera “printul intunericului”  imparatul Babilonului modern , si ceea ce e dispus sa ne ofere Domnul Iisus, Imparatul Noului Ierusalim ceresc ?               1) Aurul oferit de Domnul Iisus este curatit in foc, ceea ce inseamna ca e pur, e curat si de mare valoare. In plus, aurul acesta  nu inlantuie gatul nimanui, respectand deplina libertate de alegere a fiecaruia. Iisus vrea sa fim bogati, dar nu robi ai bogatiei; vrea sa fim puternici, dar nu robi ai puterii…              2) Mantuitorul ne ofera haine albe, nu rosii ca purpura - simbolul unui caracter curat si neprihanit.              3) Domnul e dispus sa ne ofere nu doar locul al treilea, ca in cazul “imparatului Babilonului”, ci propriul Sau tron: “Celui ce va birui ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu de domnie…”              Exista si o oferta in plus care lipseste celeilalte parti: “alifia pentru ochi”. Este un dar pe care numai Iisus il poate oferi. Babilonul nu va oferi niciodata asa ceva, pentru ca el nu are interes ca supusii sai sa vada mai departe decat “acum” si “aici”. Babilonul nu are interes ca supusii sai sa deosebeasca binele de rau, adevarul de minciuna.

              Doar Iisus, Cel care este “Calea, Adevarul si Viata” ( Ioan 14, 6 ), e dispus sa ne ofere spiritul de discernamant care ne ajuta sa luam intotdeauna deciziile cele mai corecte.               Concluzii:              In “calatoria” noastra spre cer, inca suntem confruntati zi de zi cu tentatiile “Babilonului” modern. Insa Biblia ne asigura ca zilele Babilonului sunt numarate. In curand, sentinta divina : “A cazut, a cazut Babilonul, cetatea cea mare care a adapat toate neamurile din vinul maniei desfranarii ei !” ( Apocalipsa 14, 8; 18, 2 ) va deveni realitate. Ce se va intampla atunci cu “ofertele” lui tentante ? Dar cu cei care s-au lasat vrajiti si manipulati prin ele ? Poate ca ceea ce s-a intamplat in acea noapte istorica de 12 oct. 539 i.Chr. va fi o lectie utila…              Sa nu uitam ca ceea ce ne poate oferi lumea aceasta este efemer. Bogatia ei este iluzorie si ne inrobeste, caracterele cladite prin metode omenesti sunt manjite de pacat, iar eventualele avantaje politice, sociale sau de alta natura nu ne confera adevarata libertate. Dimpotriva, ele ne domina viata si ne manipuleaza dupa voia “stapanitorului acestei lumi”(Ioan 12, 31; 14, 30 )              Iisus Christos ne ofera cu totul altceva. El ne ofera in primul rand libertatea deplina. El ne ofera adevarata bogatie si adevaratele valori vesnice care nu robesc pe nimeni. El ne mai ofera “haina alba” a unui caracter curat si nobil, singurul care ne poate trece dincolo de hotarele Imparatiei celei noi asteptate. Apoi, la incheierea istoriei pacatului si dupa instaurarea armoniei universale, El ii va sui pe fiii Sai rascumparati pe insusi tronul Sau de slava, pentru a privi de acolo, dintr-o alta perspectiva, marea lucrare a mantuirii neamului omenesc.               Merita sa mai ezitam in alegerea noastra ?  Doau oferte…Doua posibilitati… Mantuitorul asteapta sa facem alegerea cea buna. Decizia ne apartine si El o va respecta …

                                                                                                                                            Lori Balogh

Page 46: seminarii, aurel 1

                                                                                                                                 

CAUZE SI EFECTE- CATE CEVA DESPRE ORIGINEA NECAZURILOR -

              Viata este o ecuatie cu multe necunoscute. Dorim ca toate lucrurile sa mearga bine insa, din nefericire, uneori apar si surprize neplacute…

              Cu totii ne dorim sanatate, insa uneori apare boala. Cu totii dorim prosperitate materiala, dar sunt perioade in viata in care trebuie sa ne confruntam cu lipsuri. Cu totii dorin siguranta in circulatie, dar se mai

intampla si accidente…              Cand lucrurile nu merg asa cum ar trebui, ideal este sa analizam cauzele esecului. Un esec, indiferent in

ce domeniu s-ar produce el si a carui cauza nu este depistata, se poate repeta oricand, producandu-ne multa durere inutila.

              Biblia, in calitatea ei de manual de morala, ne prezinta numeroase exemple de situatii nedorite in care omul trebuie sa caute adevarata cauza a unui esec sau altul. Una din aceste situatii de criza prin care a trecut

poporul Israel ne este relatata in 1 Samuel 4, 1-11.               Este vorba de un moment din istoria zbuciumata a perioadei judecatorilor, cea care a precedat perioada

monarhica. In esenta, pasajul biblic ne vorbeste despre un esec pe plan militar in lupta impotriva vesnicului dusman reprezentat de filisteni.

              Imediat dupa infrangere, este convocat “Consiliul Suprem de Aparare al Tarii “ ( CSAT ) in sedinta caruia subiectul principal discutat este: “Pentru ce ne-a lasat Domnul sa fim batuti azi de filisteni ?” Au loc discutii aprinse intre diferitele “partide”, fiecare din ele aratand spre o anumita cauza a esecului militar suferit. Unii insista asupra

lipsei armamentului modern, altii pe lipsa pregatirii militare; unii  spun ca poporul are prea putini recruti incorporati, in timp ce altii  sustin ca adevarata cauza este lipsa unui serviciu de contraspionaj eficient. In final, unii  pun vina

pe conditiile climaterice si de relief…Dupa dezbateri interminabile, se ajunge la o concluzie comuna: cauza infrangerii este lipsa chivotului din mijlocul taberei militare…

              Era aceasta adevarata cauza a infrangerii ? Nicidecum ! Dovada ? In urma hotararii luate, chivotul este adus in mijlocul taberei militare a evreilor, lupta cu filistenii este reluata si…din nou infrangere. Care era de fapt

adevarata cauza a infrangerii ?               Este surprinzator continutul primului verset al capitolului 4 al primei carti a lui Samuel:

             “Chemarea lui Samuel a ajuns la cunostinta intregului Israel. Israel a iesit inaintea filistenilor ca sa lupte impotriva lor…”

              Pare a fi o ruptura intre cele doua afirmatii din text. Ce legatura poate exista intre chemarea lui Samuel ca profet si razboi ? Ce legatura poate fi intre religie si campaniile militare ?

              Tocmai aici gasim adevarata cauza a esecului evreilor, cauza pe care ei n-au vrut sa o recunoasca. Ce ar fi trebuit sa faca israelitii inainte de a face primul pas intr-o problema atat de serioasa cum este cea a razboiului ? Desigur, ei ar fi trebuit sa caute sfatul, ocrotirea, calauzirea si biruinta la Dumnezeu prin mijlocirea profetului Sau.

Din nefericire, evreii n-au facut acest lucru. Desi Samuel era deja recunoscut ca profet, israelitii s-au gandit probabil ca sfatul lui era bun in probleme morale, nu si in cele militare. Si au pornit la lupta doar pentru a cunoaste

gustul amar al infrangerii.              Ce a urmat, stim deja din raportul Scripturii: o cauza gresit identificata a dus la o infrangere si mai mare. Daca in prima lupta au pierit 4000 de oameni, in urma celui de-al doilea esec au pierit nu mai putin de 30 000 de

oameni. Insa pierderea cea mai grea a fost cea a moralului. Poporul cazuse, fara sa stie, in idolatrie. Caci ce poate sa insemne increderea intr-un obiect , fie el unul sfant , apartinand Sanctuarului, decat idolatrie ? Cu ce se

deosebeau israelitii, care isi pusesera increderea intr-un obiect sfant, de filistenii pagani care faceau acelasi lucru cu idolii lor ?  Iata unde poate duce identificarea gresita a cauzei unui esec !

              Cartea lui Iov este plina de alte exemple cu privire la greseli pe care le poate face omul atunci cand incearca sa gaseasca adevarata cauza a unor necazuri. Asupra lui Iov, a carui viata neprihanita este apreciata de

Insusi Dumnezeu, se abat, intr-un interval foarte scurt, sapte nenorociri teribile. Intr-o succesiune galopanta, desprinsa parca dintr-un scenariu horror, Iov isi pierde pe rand averea ( deosebit de mare pentru acele

timpuri ! ), copiii ( nu unul sau doi, ci toti cei zece ! ), sanatatea ( o boala teribila neidentificata ), sprijinul moral al sotiei care cedeaza  psihic si, nu in ultimul rand, empatia celor mai buni preieteni ai sai.

              Este interesant de observat cum au perceput cei din jurul lui Iov cauza acestor nenorociri. Unii sunt siguri ca “focul lui Dumnezeu a cazut din cer” ( Iov 1, 16 ), nimicindu-i o parte din avere; altii pun vina pe oameni ( Iov 1, 15.17 ) iar  altii gasesc cauza in fortele dezlantuite ale naturii ( Iov 1, 19 ). In final, “prietenii” patriarhului incep sa filozofeze si, mergand pe firul unui rationament omenesc, ajung repede la o concluzie unanima: Daca Iov ar fi fost neprihanit, Dumnezeu l-ar fi ocrotit. Deci, pentru ca atatea nenorociri s-au abatut asupra lui, inseamna ca Iov este

un mare pacatos.               Aceasta era adevarata cauza a suferintelor lui Iov ? Era Iov un pacatos atat de mare incat sa atraga dintr-

o data asupra lui toate nenorocirile posibile ?               Daca nu ar exista primul capitol al cartii in care cortina este data la o parte, permitandu-ne sa vedem ce se intampla in culise, poate ca si noi am oscila intre aceste pareri. Biblia insa nu ne lasa in confuzie cu privire la

adevarata cauza a suferintelor lui Iov.              Versetul 12 al primului capitol ne spune ca “Satana a plecat dinaintea Domnului” cu permisiunea de a incerca loialitatea lui Iov fata de Dumnezeu. Acum intelegem ? Nu Dumnezeu era adevarata cauza a nenorocirilor

Page 47: seminarii, aurel 1

abatute asupra omului, nici oamenii, nici natura dezlantuita…Adevarata cauza se afla in ura inversunata a lui Satana impotriva unui om care, prin viata sa neprihanita,  Ii aducea onoare Creatorului sau.

              Si acum, un un ultim exemplu: Iisus pe cruce. Sa incercam sa ne imaginam scena rastignirii. Iisus, Fiul neprihanit al Tatalui, se afla rastignit intre doi talhari, traind ultimele clipe ale agoniei mortii. In jurul crucii, cativa ucenici speriati si derutati, care nu mai stiau ce sa creada despre Domnul lor, apoi cativa soldati romani  brutali,

cativa farisei si carturari de pe fetele carora se putea citi satisfactia implinirii unei dorinte, precum si multimea curioasa si atat de oscilanta in sentimentele ei.

              Cu siguranta ca in inimile multor oameni care-L cunoscusera pe Iisus se ridica o multime de intrebari: De ce acest om neprihanit trebuie sa moara in felul acesta ? Care e cauza ? Unii rationeaza dupa un sablon deja

cunoscut: Daca acest om este intr-adevar Fiul lui Dumnezeu, asa cum pretinde, atunci nu ar fi lasat sa moara pe cruce. Daca Dumnezeu nu intervine, inseamna ca acest Iisus nu este ceea ce pretinde a fi, ci este un impostor.

Deci merita sa moara pe cruce !              Aceasta era adevarata cauza a suferintelor Mantuitorului ? El suferea si murea pentru ca era pacatos si

era parasit de Tatal ceresc ? Nicidecum ! Daca in acele clipe evreii si-ar fi reamintit macar doua versete din profetia mesianica a lui Isaia, ei ar fi fost feriti de greseala de a judeca in felul acesta ceea ce se intampla pe

cruce.             “Totusi El suferintele noastre le-a purtat si durerile noastre le-a luat asupra Lui. Si noi am crezut ca

este pedepsit, lovit de Dumnezeu si smerit. Dar El era strapuns pentru pacatele noastre, zdrobit pentru faradelegile noastre. Pedeapsa care ne da pacea a cazut peste El si prin ranile Lui suntem tamaduiti.”  

( Isaia 53, 4-5 )              Suferea Iisus din cauza pacatului Sau, asa cum credeau cei mai multi din cei adunati in jurul crucii ?

Nicidecum ! Daca El se afla acolo, in cea mai umila postura posibila pentru un Fiu de Dumnezeu, atunci aceasta se intampla pentru noi si din cauza pacatelor noastre…”Pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba

viata vesnica.” ( Ioan 3, 16 )              Riscul de a esua in depistarea adevaratelor cauze ale unor nenorociri care se abat asupra noastra este

permanent. Nicio generatie de oameni nu este scutita de o astfel de greseala. Eclesiastul ne asigura ca “ce a fost, va mai fi si ce s-a facut, se va mai face. Nu este nimic nou sub soare.” ( Eclesiastul 1, 9 )

              Oare in acest veac modern plin de descoperiri uimitoare ale stiintei si tehnicii, vor mai gresi oamenii in a stabili adevaratele cauze ale unor esecuri, nenorociri si necazuri ?

              Profetiile biblice referitoare la timpul sfarsitului descriu o lume framantata de tot felul de probleme si crize, aducandu-i pe oameni si pe conducatorii lor la disperare. Insusi Mantuitorul ne avertizeaza ca “pe pamant va fi

stramtorare printre neamuri care nu vor sti ce sa faca la auzul urletului marii si al valurilor. Oamenii isi vor da sufletul de groaza in asteptarea lucrurilor care se vor intampla pe pamant, caci puterile cerurilor  vor fi

clatinate.” ( Luca 21, 25-26 )              Este numai normal ca in mijlocul unei crize oamenii sa caute cauza ei, pentru a sti cum sa iasa din ea. Insa in mijlocul crizei finale in care va intra intreaga lume se va face aceeasi greseala. De data aceasta, “tapul ispasitor” pentru toate nenorocirile care se vor petrece pe pamant vor fi considerati cei care vor ramanea loiali

Legii lui Dumnezeu.             “Aceia care cinstesc Legea lui Dumnezeu vor fi acuzati de a fi adus nenorocirile peste lume si vor fi priviti ca fiind cauza frmantarilor ingrozitoare ale naturii, a luptei si a varsarii de sange dintre popoare care

umplu pamantul de durere.”  ( E. G. White, “Tragedia veacurilor”, pag. 564 )              Desigur, va exista si un rationament pentru care majoritatea omenirii va gandi astfel:

             “Cand ingerul harului isi va strange aripile pentru a pleca, Satana va face faptele ticaloase pe care demult dorea sa le faca. Furtuni si uragane, razboaie si varsare de sange…In aceste lucruri se desfateaza

el, adunandu-si recolta. Asa de complet vor fi inselati oamenii de catre el incat vor declara ca aceste calamitati sunt rezultatul pangaririi primei zile a saptamanii. De la amvoanele bisericilor va fi auzita

declaratia ca lumea este pedepsita pentru ca duminica nu este onorata  asa cum ar trebui sa fie. Si nu se va cere mare forta de imaginatie pentru ca oamenii sa poata crede aceasta.”    

                                                                                                      (  “Review and Herald”, 17 sept. 1901)              Vremurile acestea nu sunt departe de noi. Natura ne-a obisnuit deja cu manifestarile ei extreme.

Decaderea morala, coruptia si violenta sunt in continua crestere, autoritatile simtindu-se adesea depasite de situatie. Tendinta fireasca in momente de criza este cautarea tapilor ispasitori. Cine vor fi acestia ?

              In SUA exista deja semnale de gasire a tapilor ispasitori pentru toate nenorocirile care se abat asupra natiunii americane in ultima vreme. Miscarea cu tot mai mare influenta in America, numita “Majoritatea morala”, ii acuza in mod direct pe cei care nu pazesc duminica , ei fiind cauza declinului economic si al dezastrelor naturale tot mai frecvente. Daca sustinatorii acestei idei ar citi Biblia cu mai multa atentie si fara prejudecati, ar ajunge la o

cu totul alta concluzie.               Cartea Deuteronom are un capitol dedicat in mod special binecuvantarilor si blestemelor ( cap. 28 ).

Dumnezeu atrage atentia poporului Sau de atunci, dar si de astazi, ca fericirea si prosperitatea lui depinde de o ascultare deplina fata de Legea Sa.

             “Dar daca nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tau, daca nu vei pazi si nu vei implini toate poruncile Lui si toate legile Lui pe care ti le dau astazi, iata toate blestemurile care vor veni peste tine

si de care vei avea parte…” ( Deuteronom 28, 15 )              Pazirea duminicii ca zi de odihna saptamanala nu este o porunca de origine divina, ci omeneasca. Biblia

nu ne da nici cel mai mic indiciu ca Sabatul zilei a saptea- adevarata zi de odihna si inchinare specificata in

Page 48: seminarii, aurel 1

porunca a patra a Decalogului - ar fi fost schimbat in favoarea duminicii. Daca Dumnezeu va ingadui ca lumea sa treaca printr-o criza teribila in finalul istoriei sale, aceasta nu se va datora calcarii unui Decalog modificat dupa

vointa omului, ci se va datora sfidarii Legii lui Dumnezeu asa cum a lasat-o El omenirii.              Intr-adevar, nu este nimic nou sub soare ! Oamenii nu au invatat nimic din greselile trecutului si continua

sa caute cauzele esecurilor si necazurilor lor intr-o alta directie decat cea adevarata. Cata nevoie avem de un spirit de discernamant corect in gasirea adevaratelor cauze ale lucrurilor rele ce ni se intampla !

              Dar de unde sa dobandim acest discernamant ?              “Daca vreunuia din voi ii lipseste intelepciunea, s-o ceara de la Dumnezeu care da tuturor cu mana

larga si fara mustrare, si ea ii va fi data. “  ( Iacov 1, 5 )

                                                                                                                                           Lori Balogh                                                                                                                                  

             CURAT SI TOTUSI…NECURAT

- PARADOXUL VIETII CRESTINE -

              In Biblie exista o multime de lucruri pe care nu le putem intelege prin modul nostru de gandire omenesc. Oricat am fi de pregatiti in scolile lumii, intotdeauna vom intalni pe paginile ei enunturi, situatii si intamplari care ni se vor parea paradoxale, contradictorii si, prin urmare, greu de explicat.               Si este numai firesc sa se intample acest lucru, avand in vedere ca uneori, intre modul nostru de gandire si cel al lui Dumnezeu, este o distanta uriasa.              “Caci gandurile Mele nu sunt gandurile voastre si caile voastre nu sunt caile Mele, zice Domnul. Ci cat sunt de sus cerurile fata de pamant, atat sunt de sus caile Mele fata de caile voastre si gandurile Mele fata de gandurile voastre.” ( Isaia 55, 8-9 )              In esenta, adevarata credinta presupune acceptarea de catre om a modului de gandire a lui Dumnezeu. Si nu este vorba doar de o acceptare teoretica ci, mai ales, de o traire a acestui mod de gandire in viata de zi cu zi.

              Iata unul din paradoxurile vietii de credinta , prezent in trei situatii diferite:              1 ) Portretul moral al lui Iov, personajul principal al cartii care-i poarta numele              Sa observam cum il priveste pe Iov Scriptura, cum il priveste Dumnezeu si cum se priveste Iov pe sine.              - Scriptura: “Era in tara Ut un om care se numea Iov. Si omul acesta era fara prihana si curat la suflet. El se temea de Dumnezeu si se abatea de la rau.”  ( Iov 1, 1 )             - Dumnezeu: “ Domnul a zis Satanei: Ai vazut pe robul Meu Iov ? Nu este nimeni ca el pe pamant. Este un om fara prihana si curat la suflet, care se teme de Dumnezeu si se abate de la rau.” ( Iov 1,8; 2, 3 )             - Iov despre sine: “Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a vazut. De aceea mi-e scarba de mine si ma pocaiesc in tarana si cenusa.” ( Iov 42, 5-6 )              Care este adevarul ? Iov era un om neprihanit sau era un om  pacatos ? Daca Dumnezeu il considera neprihanit, de ce acest om se considera pacatos ? Si, daca intr-adevar era pacatos, atunci de ce Dumnezeu vede in el un om cu un caracter moral deosebit ?               Daca am gandi dupa logica omeneasca , am ajunge la o dilema tulburatoare: fie Dumnezeu e nedrept si partinitor, fie Iov este fatarnic.               Si totusi, Biblia nu greseste . Suntem in fata unui paradox al vietii de credinta care, pe scurt, poate fi redat  astfel: “neprihanit si totusi pacatos” ( sau invers ! ).               2 ) Viata apostolului Pavel ne aduce in atentie un paradox asemanator. Iata doua afirmatii “contradictorii” pe care le face Pavel in epistolele sale:              “Nu ca am si castigat premiul sau ca am ajuns desavarsit; dar alerg inainte cautand sa-l apuc, intrucat si eu am fost apucat de Christos Iisus.”  ( Filipeni 3, 12 )             “Gandul acesta sa ne insufleteasca pe toti care suntem desavarsiti…” ( Filipeni 3, 15 )              Care era adevarul in cazul lui Pavel ? Era el desavarsit sau nu ? Intr-un pasaj al epistolei sustine un lucru, pentru ca doar la cateva texte distanta sa sustina contrariul…              Suntem in fata aceluiasi paradox: “desavarsit si totusi nedesavarsit” .              3 ) Iisus si ucenicii in camera de sus. La un moment dat, Mantuitorul le spune ucenicilor Sai: “Voi sunteti curati, dar nu toti” ( Ioan 13, 10-11 ). La doar cateva ore dupa aceasta declaratie , toti ucenicii se leapada, sub o forma sau alta, de Mantuitorul lor. In mod deosebit, Petru se remarca prin tradarea sa.              Se pune intrebarea: Erau intr-adevar curati ucenicii ? Daca da, atunci de ce L-au parasit pe Domnul lor in momentele in care El avea cea mai mare nevoie de sprijinul lor ?               Ne aflam in fata aceluiasi paradox: “curat si totusi necurat”              Ce pot sa insemne aceste afirmatii ? Sunt ele niste contradictii ale Bibliei, alimentand scepticismul unor oameni care se grabesc sa arunce cu noroi in Cuvantul lui Dumnezeu ?               In realitate, nu este vorba de nicio contradictie, ci de un adevar care a stat la baza protestantismului inca de la aparitia lui. Martin Luther a exprimat acest mare adevar ( paradoxal pentru noi ) in doar cateva cuvinte laconice: “Simul justi et pecatores”, ceea ce poate fi tradus: “Neprihanit si , in celasi timp, pacatos “.               Se impune o precizare: La cine se refera paradoxul enuntat mai sus: la oamenii nepocaiti si straini de Dumnezeu sau la aceia care, desi sunt plini de defecte si pacate, s-au intors cu intreaga lor fiinta spre Creatorul si

Page 49: seminarii, aurel 1

Rascumparatorul lor ?               Raspunsul reiese clar din cele trei exemple amintite mai sus. Iov, Pavel si ucenicii ( cu exceptia lui Iuda ! ) erau oameni ai credintei, oameni care isi legasera destinul lor vremelnic si vesnic de Cel care le era Domn si Mantuitor.                Cateva citate din scrierile reformatorilor contin acelasi paradox al vietii de credinta:              1 ) “Nimeni nu poate tagadui ca pacatul este inca prezent in toti oamenii botezati si sfinti de pe pamant si ca ei trebuie sa se lupte impotriva lui… Pacatul ramane si dupa botez. Toate pacatele sunt spalate dar ramane totusi ceva care trebuie spalat. Orice fapta buna a sfintilor in vreme ce sunt peregrini in aceasta lume este pacat…Sfintii sunt neprihaniti si totusi murdari in acelasi timp.”             Martin Luther, “Opere timpurii”, pag. 13              2 ) "In ceea ce priveste pozitia ca nu exista deloc pacat in credincios, niciun gand pamantesc, nicio inclinatie spre alunecare inapoi, ea este contrara Cuvantului lui Dumnezeu si, in aceeasi masura, experientei copiilor Sai. Acestia simt in mod permanent ca inima lor este inclinata spre indepartare de Dumnezeu, o tendinta naturala spre rau si spre alipire de lucrurile acestui pamant. Ei sunt zilnic constienti ca pacatul ramane in inima si ca mandria, indaratnicia si necredinta se lipesc de tot ceea ce vorbesc sau fac, chiar de cele mai bune fapte si de cele mai sfinte datorii. Si totusi, in acelasi timp, ei stiu ca sunt din Dumnezeu. Ei nu se pot indoi niciodata de acest lucru nici macar pentru o singura clipa. Ei simt Spiritul Sau marturisind impreuna cu duhul lor ca sunt copii ai lui Dumnezeu. Ei se bucura in Dumnezeu prin Iisus Christos prin care ei au primit acum ispasirea . Astfel ca ei sunt asigurati in aceeasi masura ca pacatul se afla in ei si ca Christos este in ei nadejdea slavei.”                                                                                             “Predicile lui Wesley”, pag. 12-13              3 ) “Intr-adevar, Christos nu poate domni acolo unde domneste pacatul si El nici nu va locui acolo unde pacatul este ingaduit. Dar El se afla acolo si locuieste in inima fiecarui credincios care lupta contra tuturor pacatelor , desi el nu este inca curatit potrivit cu curatirea Sanctuarului.”                John Wesley, idem              Acest adevar exprimat de marii reformatori ai crestinismului poate fi regasit si in scrierile de mai tarziu ale E. G. White:              1 ) “Nimeni dintre apostoli si profeti nu a pretins vreodata ca este fara pacat. Oameni care au trait cel mai aproape de Dumnezeu, oameni care si-ar fi sacrificat viata mai degraba decat sa comita cu stiinta un lucru rau, oameni pe care Dumnezeu i-a onorat cu lumina si putere divina, au marturisit pacatosenia firii lor.”                                      E. G. White, “Parabolele Domnului”, pag. 160              2 ) "Deoarece experienta nasterii din nou ii apartine, nu urmeaza ca crestinul sa-si incruciseze mainile , multumit cu ceea ce s-a realizat pentru el. Acela care s-a hotarat sa intre in imparatia spirituala va constata ca toate puterile si pasiunile nerenascute, sprijinite de fortele imparatiei intunericului, sunt asezate in ordine de bataie impotriva lui. In fiecare zi el trebuie sa-si reinnoiasca consacrarea, in fiecare zi sa se lupte impotriva raului. Obiceiuri vechi, tendinte spre rau erditare se vor lupta pentru stapanire si impotriva lor el trebuie sa fie mereu in garda, luptand pentru biruinta in puterea lui Christos.”                                                                            E. G. White, “Istoria faptelor apostolilor”, pag. 476-477              Si acum , un citat foarte scurt care contine, in esenta, exprimarea marelui paradox al vietii de credinta ( merita sa fie memorizat ! ):             “Cu cat te apropii mai mult de Iisus, cu atat mai plin de greseli vei aparea in ochii tai proprii.”                                                                         E. G. White, “Calea catre Christos”, pag. 64              Se impune o subliniere importanta: Cu cat te apropii mai mult de Christos, iti vei simti mai mult pacatosenia “in ochii tai”. Daca pacatosenia va fi simtita si de cei din jur, atunci intr-adevar e ceva in neregula cu viata ta de credinta.              Ne aflam, asadar, in fata unei “legi” care guverneaza viata spirituala a omului. Si, asemenea oricarei legi din lumea materiala, si legile spirituale au consecintele si corolarul lor.               Consecintele:               Cu cat te vei apropia mai mult de Iisus, te vei vedea mai murdar, mai pacatos. Aceasta te va face mai dependent de El si mai umil in relatia cu Dumnezeu si cu semenii. In felul acesta, vei fi mai pregatit sa primesti haina neprihanirii lui Christos. Cu cat te vei apropia mai mult de Iisus si cu cat te vedea mai pacatos, vei ura mai mult pacatul, te vei stradui sa duci o viata mai curata…Vei deveni mai sfant…              Corolarul:              Cu cat te vei departa mai mult de Iisus, cu atat vei aparea mai curat, mai nevinovat in proprii tai ochi. Oamenii care erau cel mai departe de spiritul Domnului Christos in perioada lucrarii Sale pamantesti erau fariseii. Ce parere aveau despre ei insisi acesti nefericiti oameni ? Scriindu-le credinciosilor din Filipi despre perioada in care traia ca un fariseu, apostolul Pavel subliniaza:              “Eu care sunt taiat imprejur a opta zi, din neamul lui Israel, din semintia lui Beniamin, evreu din evrei; in ce priveste Legea, fariseu…cu privire la neprihanirea pe care o da Legea, fara prihana…”   (  Filipeni 3, 5-6 )              Acestor oameni “fara prihana” Mantuitorul le adreseaza cele mai dure si mai directe mustrari din cate exista pe paginile Bibliei ( vezi Matei cap. 23 ). Pe acesti oameni “neprihaniti” in proprii lor ochi, Iisus ii numeste “pui de naparci”, “serpi”, “povatuitori orbi”, “fatarnici”, “morminte varuite”, “nebuni si orbi”…              Dintre toate situatiile posibile in care se poate gasi un om in relatia sa cu Dumnezeu , cea a laodiceeanului este cea mai deplorabila. De ce ? Pentru ca el este rupt de realitate, traind in lumea iluzorie a

Page 50: seminarii, aurel 1

unei pareri bune despre sine. El crede despre sine: “Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic,” in timp ce Dumnezeu il vede in adevarata lui infatisare: “Si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol.” ( Apocalipsa 3, 17 )              De aceea, cat de multa nevoie avem sa ne apropiem de Domnul si Capetenia neprihanirii noastre ! Chiar daca aceasta apropiere presupune experienta trairii paradoxului amintit …Nimeni sa nu se descurajeze daca, pe masura ce inainteaza in viata de credinta si se apropie mai mult de Dumnezeu, va descoperi mai multe pete pe haina caracterului sau! E numai firesc sa se intample astfel si ar fi rau daca nu s-ar intampla acest lucru. Cand te impiedici seara pe strada , nu poti vedea in intuneric cat de murdare iti sunt hainele. Dar, pe masura ce te apropii de o sursa de lumina, murdaria devine tot mai vizibila, facandu-te constient de starea ta si de nevoia de curatire.               Nu dispera daca, fiind la inceputul experientei tale cu Dumnezeu, vei constata ca pacatul inca exista in viata ta. El a existat intotdeauna, insa acum esti mai constient de prezenta lui decat inainte. Spre sfarsitul vietii si lucrarii sale , apostolul Pavel marturiseste cu toata onestitatea sa si nu de complezenta: “Iisus Christos a venit in lume ca sa mantuiasca pe pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu.”  ( 1 Timotei 1, 15 )                Daca si tu poti spune acelasi lucru cu toata convingerea, esti pe drumul cel bun. Inseamna ca esti atat de aproape de Iisus incat iti poti vedea intreaga pacatosenie, dorind cu atat mai mult harul si mantuirea Sa.

                                                                                                                                   Lori Balogh                                                                                                                                     

CURAT SI TOTUSI…NECURAT- PARADOXUL VIETII CRESTINE -

              In Biblie exista o multime de lucruri pe care nu le putem intelege prin modul nostru de gandire omenesc. Oricat am fi de pregatiti in scolile lumii, intotdeauna vom intalni pe paginile ei enunturi, situatii si intamplari care ni

se vor parea paradoxale, contradictorii si, prin urmare, greu de explicat.               Si este numai firesc sa se intample acest lucru, avand in vedere ca uneori, intre modul nostru de gandire

si cel al lui Dumnezeu, este o distanta uriasa.              “Caci gandurile Mele nu sunt gandurile voastre si caile voastre nu sunt caile Mele, zice Domnul. Ci cat sunt de sus cerurile fata de pamant, atat sunt de sus caile Mele fata de caile voastre si gandurile Mele

fata de gandurile voastre.” ( Isaia 55, 8-9 )              In esenta, adevarata credinta presupune acceptarea de catre om a modului de gandire a lui Dumnezeu.

Si nu este vorba doar de o acceptare teoretica ci, mai ales, de o traire a acestui mod de gandire in viata de zi cu zi.

              Iata unul din paradoxurile vietii de credinta , prezent in trei situatii diferite:              1 ) Portretul moral al lui Iov, personajul principal al cartii care-i poarta numele

              Sa observam cum il priveste pe Iov Scriptura, cum il priveste Dumnezeu si cum se priveste Iov pe sine.              - Scriptura: “Era in tara Ut un om care se numea Iov. Si omul acesta era fara prihana si curat la

suflet. El se temea de Dumnezeu si se abatea de la rau.”  ( Iov 1, 1 )             - Dumnezeu: “ Domnul a zis Satanei: Ai vazut pe robul Meu Iov ? Nu este nimeni ca el pe pamant.

Este un om fara prihana si curat la suflet, care se teme de Dumnezeu si se abate de la rau.” ( Iov 1,8; 2, 3 )             - Iov despre sine: “Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a vazut. De

aceea mi-e scarba de mine si ma pocaiesc in tarana si cenusa.” ( Iov 42, 5-6 )              Care este adevarul ? Iov era un om neprihanit sau era un om  pacatos ? Daca Dumnezeu il considera

neprihanit, de ce acest om se considera pacatos ? Si, daca intr-adevar era pacatos, atunci de ce Dumnezeu vede in el un om cu un caracter moral deosebit ?

              Daca am gandi dupa logica omeneasca , am ajunge la o dilema tulburatoare: fie Dumnezeu e nedrept si partinitor, fie Iov este fatarnic.

              Si totusi, Biblia nu greseste . Suntem in fata unui paradox al vietii de credinta care, pe scurt, poate fi redat  astfel: “neprihanit si totusi pacatos” ( sau invers ! ).

              2 ) Viata apostolului Pavel ne aduce in atentie un paradox asemanator. Iata doua afirmatii “contradictorii” pe care le face Pavel in epistolele sale:

              “Nu ca am si castigat premiul sau ca am ajuns desavarsit; dar alerg inainte cautand sa-l apuc, intrucat si eu am fost apucat de Christos Iisus.”  ( Filipeni 3, 12 )

             “Gandul acesta sa ne insufleteasca pe toti care suntem desavarsiti…” ( Filipeni 3, 15 )              Care era adevarul in cazul lui Pavel ? Era el desavarsit sau nu ? Intr-un pasaj al epistolei sustine un lucru,

pentru ca doar la cateva texte distanta sa sustina contrariul…              Suntem in fata aceluiasi paradox: “desavarsit si totusi nedesavarsit” .

              3 ) Iisus si ucenicii in camera de sus. La un moment dat, Mantuitorul le spune ucenicilor Sai: “Voi sunteti curati, dar nu toti” ( Ioan 13, 10-11 ). La doar cateva ore dupa aceasta declaratie , toti ucenicii se leapada, sub o

forma sau alta, de Mantuitorul lor. In mod deosebit, Petru se remarca prin tradarea sa.              Se pune intrebarea: Erau intr-adevar curati ucenicii ? Daca da, atunci de ce L-au parasit pe Domnul lor in

momentele in care El avea cea mai mare nevoie de sprijinul lor ?               Ne aflam in fata aceluiasi paradox: “curat si totusi necurat”

              Ce pot sa insemne aceste afirmatii ? Sunt ele niste contradictii ale Bibliei, alimentand scepticismul unor

Page 51: seminarii, aurel 1

oameni care se grabesc sa arunce cu noroi in Cuvantul lui Dumnezeu ?               In realitate, nu este vorba de nicio contradictie, ci de un adevar care a stat la baza protestantismului inca

de la aparitia lui. Martin Luther a exprimat acest mare adevar ( paradoxal pentru noi ) in doar cateva cuvinte laconice: “Simul justi et pecatores”, ceea ce poate fi tradus: “Neprihanit si , in celasi timp, pacatos “.

              Se impune o precizare: La cine se refera paradoxul enuntat mai sus: la oamenii nepocaiti si straini de Dumnezeu sau la aceia care, desi sunt plini de defecte si pacate, s-au intors cu intreaga lor fiinta spre Creatorul si

Rascumparatorul lor ?               Raspunsul reiese clar din cele trei exemple amintite mai sus. Iov, Pavel si ucenicii ( cu exceptia lui Iuda ! )

erau oameni ai credintei, oameni care isi legasera destinul lor vremelnic si vesnic de Cel care le era Domn si Mantuitor.

               Cateva citate din scrierile reformatorilor contin acelasi paradox al vietii de credinta:              1 ) “Nimeni nu poate tagadui ca pacatul este inca prezent in toti oamenii botezati si sfinti de pe pamant si ca ei trebuie sa se lupte impotriva lui… Pacatul ramane si dupa botez. Toate pacatele sunt

spalate dar ramane totusi ceva care trebuie spalat. Orice fapta buna a sfintilor in vreme ce sunt peregrini in aceasta lume este pacat…Sfintii sunt neprihaniti si totusi murdari in acelasi timp.”             Martin Luther,

“Opere timpurii”, pag. 13              2 ) "In ceea ce priveste pozitia ca nu exista deloc pacat in credincios, niciun gand pamantesc, nicio inclinatie spre alunecare inapoi, ea este contrara Cuvantului lui Dumnezeu si, in aceeasi masura, experientei copiilor Sai. Acestia simt in mod permanent ca inima lor este inclinata spre indepartare de

Dumnezeu, o tendinta naturala spre rau si spre alipire de lucrurile acestui pamant. Ei sunt zilnic constienti ca pacatul ramane in inima si ca mandria, indaratnicia si necredinta se lipesc de tot ceea ce vorbesc sau fac, chiar de cele mai bune fapte si de cele mai sfinte datorii. Si totusi, in acelasi timp, ei stiu ca sunt din Dumnezeu. Ei nu se pot indoi niciodata de acest lucru nici macar pentru o singura clipa. Ei simt Spiritul

Sau marturisind impreuna cu duhul lor ca sunt copii ai lui Dumnezeu. Ei se bucura in Dumnezeu prin Iisus Christos prin care ei au primit acum ispasirea . Astfel ca ei sunt asigurati in aceeasi masura ca pacatul se afla in ei si ca Christos este in ei nadejdea slavei.”                                                                                            

“Predicile lui Wesley”, pag. 12-13              3 ) “Intr-adevar, Christos nu poate domni acolo unde domneste pacatul si El nici nu va locui acolo unde pacatul este ingaduit. Dar El se afla acolo si locuieste in inima fiecarui credincios care lupta contra tuturor pacatelor , desi el nu este inca curatit potrivit cu curatirea Sanctuarului.”                John Wesley,

idem              Acest adevar exprimat de marii reformatori ai crestinismului poate fi regasit si in scrierile de mai tarziu ale

E. G. White:              1 ) “Nimeni dintre apostoli si profeti nu a pretins vreodata ca este fara pacat. Oameni care au trait cel mai aproape de Dumnezeu, oameni care si-ar fi sacrificat viata mai degraba decat sa comita cu stiinta un lucru rau, oameni pe care Dumnezeu i-a onorat cu lumina si putere divina, au marturisit pacatosenia

firii lor.”                                      E. G. White, “Parabolele Domnului”, pag. 160              2 ) "Deoarece experienta nasterii din nou ii apartine, nu urmeaza ca crestinul sa-si incruciseze

mainile , multumit cu ceea ce s-a realizat pentru el. Acela care s-a hotarat sa intre in imparatia spirituala va constata ca toate puterile si pasiunile nerenascute, sprijinite de fortele imparatiei intunericului, sunt

asezate in ordine de bataie impotriva lui. In fiecare zi el trebuie sa-si reinnoiasca consacrarea, in fiecare zi sa se lupte impotriva raului. Obiceiuri vechi, tendinte spre rau erditare se vor lupta pentru stapanire si

impotriva lor el trebuie sa fie mereu in garda, luptand pentru biruinta in puterea lui Christos.”                                                                            E. G. White, “Istoria faptelor apostolilor”, pag. 476-477

              Si acum , un citat foarte scurt care contine, in esenta, exprimarea marelui paradox al vietii de credinta ( merita sa fie memorizat ! ):

             “Cu cat te apropii mai mult de Iisus, cu atat mai plin de greseli vei aparea in ochii tai proprii.”                                                                         E. G. White, “Calea catre Christos”, pag. 64

              Se impune o subliniere importanta: Cu cat te apropii mai mult de Christos, iti vei simti mai mult pacatosenia “in ochii tai”. Daca pacatosenia va fi simtita si de cei din jur, atunci intr-adevar e ceva in neregula cu

viata ta de credinta.              Ne aflam, asadar, in fata unei “legi” care guverneaza viata spirituala a omului. Si, asemenea oricarei legi

din lumea materiala, si legile spirituale au consecintele si corolarul lor.               Consecintele:

              Cu cat te vei apropia mai mult de Iisus, te vei vedea mai murdar, mai pacatos. Aceasta te va face mai dependent de El si mai umil in relatia cu Dumnezeu si cu semenii. In felul acesta, vei fi mai pregatit sa primesti

haina neprihanirii lui Christos. Cu cat te vei apropia mai mult de Iisus si cu cat te vedea mai pacatos, vei ura mai mult pacatul, te vei stradui sa duci o viata mai curata…Vei deveni mai sfant…

              Corolarul:              Cu cat te vei departa mai mult de Iisus, cu atat vei aparea mai curat, mai nevinovat in proprii tai ochi.

Oamenii care erau cel mai departe de spiritul Domnului Christos in perioada lucrarii Sale pamantesti erau fariseii. Ce parere aveau despre ei insisi acesti nefericiti oameni ? Scriindu-le credinciosilor din Filipi despre perioada in

care traia ca un fariseu, apostolul Pavel subliniaza:              “Eu care sunt taiat imprejur a opta zi, din neamul lui Israel, din semintia lui Beniamin, evreu din evrei; in ce priveste Legea, fariseu…cu privire la neprihanirea pe care o da Legea, fara prihana…”   ( 

Page 52: seminarii, aurel 1

Filipeni 3, 5-6 )              Acestor oameni “fara prihana” Mantuitorul le adreseaza cele mai dure si mai directe mustrari din cate

exista pe paginile Bibliei ( vezi Matei cap. 23 ). Pe acesti oameni “neprihaniti” in proprii lor ochi, Iisus ii numeste “pui de naparci”, “serpi”, “povatuitori orbi”, “fatarnici”, “morminte varuite”, “nebuni si orbi”…

              Dintre toate situatiile posibile in care se poate gasi un om in relatia sa cu Dumnezeu , cea a laodiceeanului este cea mai deplorabila. De ce ? Pentru ca el este rupt de realitate, traind in lumea iluzorie a

unei pareri bune despre sine. El crede despre sine: “Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic,” in timp ce Dumnezeu il vede in adevarata lui infatisare: “Si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si

gol.” ( Apocalipsa 3, 17 )              De aceea, cat de multa nevoie avem sa ne apropiem de Domnul si Capetenia neprihanirii noastre ! Chiar daca aceasta apropiere presupune experienta trairii paradoxului amintit …Nimeni sa nu se descurajeze daca, pe masura ce inainteaza in viata de credinta si se apropie mai mult de Dumnezeu, va descoperi mai multe pete pe

haina caracterului sau! E numai firesc sa se intample astfel si ar fi rau daca nu s-ar intampla acest lucru. Cand te impiedici seara pe strada , nu poti vedea in intuneric cat de murdare iti sunt hainele. Dar, pe masura ce te apropii de o sursa de lumina, murdaria devine tot mai vizibila, facandu-te constient de starea ta si de nevoia de curatire.               Nu dispera daca, fiind la inceputul experientei tale cu Dumnezeu, vei constata ca pacatul inca exista in

viata ta. El a existat intotdeauna, insa acum esti mai constient de prezenta lui decat inainte. Spre sfarsitul vietii si lucrarii sale , apostolul Pavel marturiseste cu toata onestitatea sa si nu de complezenta: “Iisus Christos a venit in

lume ca sa mantuiasca pe pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu.”  ( 1 Timotei 1, 15 )                Daca si tu poti spune acelasi lucru cu toata convingerea, esti pe drumul cel bun. Inseamna ca esti atat de

aproape de Iisus incat iti poti vedea intreaga pacatosenie, dorind cu atat mai mult harul si mantuirea Sa.

                                                                                                                                   Lori Balogh                                                                                                                         

                              .

              “MANIATI-VA SI NU PACATUITI !”- ESTE PERMISA INDIGNAREA ? -

              Va propun un exercitiu de imaginatie : sa “dezgropam” dosarul vietii celui mai mare apostol al crestinatatii - apostolul Pavel - si , cercetatandu-i scrierile, sa putem aprecia obiectiv viata si lucrarea sa.               Cineva ar putea obiecta: Cine suntem noi ca sa ne permitem acest lucru ? Daca Biblia ne invata:”Nu judecati ca sa nu fiti judecati !” ( Matei 7,1 ), cum indraznim noi sa-l judecam pe cel mai eficient apostol al crestinatatii ?              Desigur, nu avem ( inca ! ) autoritatea si competenta de a judeca pe cineva. Doar Dumnezeu are dreptul sa condamne sau sa achite pe cineva , tinand cont ca El are toate datele necesare, cunoscand inima omului, intentiile, motivatiile, gandurile lui ascunse si scopurile pe care le urmareste. Insa si noua oamenilor ni s-a dat dreptul la un anumit fel de “judecata”. Pentru a nu confunda termenii, sa numim aceasta “judecata” ca fiind apreciere.               Zilnic si inconstient de cele mai multe ori, ii apreciem pe cei din jurul nostru in functie de cuvintele, gesturile, faptele si mimica lor, dar si dupa influenta pe care o lasa in urma. Dupa ce cantarim datele pe care le avem ( doar cele vizibile, exterioare, care sunt putine la numar ! ), rostim anumite aprecieri, pozitive sau negative,  despre o anumita persoana. Asadar, a aprecia viata cuiva nu inseamna a-l judeca in sensul in care doar Dumnezeu are dreptul si competenta de a o face.               Revenind la exercitiul de imaginatie, sa ne inchipuim ca ne aflam intr-un complet de judecata in care “inculpatul” este chiar marele apostol. Procurorul a pregatit un rechizitoriu bogat in care prezinta  capetele de acuzare, care, citite telegrafic , ar putea cuprinde urmatoarele idei:              1) Apostolul Pavel a avut neintelegeri destul de serioase cu unii din colaboratorii sai. Un exemplu elocvent este cel legat de relatia lui cu Barnaba. Pasajul biblic din Faptele Apostolilor 15, 36-40 subliniaza ideea ca “neintelegerea aceasta a fost destul de mare” ( legat de prezenta tanarului Marcu alaturi de ei in viitoarea calatorie misionara), astfel incat Pavel si Barnaba se despart.              Este permis ca in lumea crestina  si la nivel atat de inalt sa existe neintelegeri ? Este permis ca ele sa duca la despartiri radicale, cand Biblia ne asigura ca numele celor 12 apostoli vor fi scrise pe cele 12 temelii ale Noului Ierusalim ?  Nu este acesta un motiv ca marele apostol sa fie mustrat ?               2) In introducera Epistolei catre Galateni, Pavel rosteste o “anatema”:             “Dar chiar daca noi insine sau un inger din cer ar veni sa va propovaduiasca o alta Evanghelie deosebita de aceea pe care v-am propovaduit-o noi, sa fie anatema !” ( Galateni 1, 8 )              Termenul “anatema” este de origine greaca , insemnand “dat spre nimicire”, “blestemat”. Are voie un crestin sa blesteme ? Nu ne-a invatat  Mantuitorul sa binecuvantam pe cei ce ne bleastama ? Nu ne invata chiar Pavel: “Binecuvantati si nu blestemati !” ( Romani 12, 14 ) ?              3 ) Pasajul biblic din Faptele Apostolilor 14, 11-14  , relatand despre cele petrecute in cetatea Listra, in care Pavel si Barnaba erau pe punctul de a fi idolatrizati de multime, ne spune ca cei doi, vazand ca multimea se pregatea sa le aduca jertfe, “si-au rupt hainele” ( vers. 14 ).

Page 53: seminarii, aurel 1

              Ce ati spune daca unul din conducatorii bisericii , cu mare influenta si stimat de toti, si-ar rupe hainele in fata bisericii atunci cand ceva nu merge conform dorintelor si planurilor lui? Nu vi -ar parea un gest necugetat? Un gest care arata ca nu mai exista autocontrol…              4 ) In Epistola care credinciosii din Corint, Pavel afirma: “De vreme ce multi se lauda dupa firea pamanteasca, ma voi lauda si eu.” ( 2 Corinteni 11, 18 )              Ce sa intelegem de aici ? Pavel, marele apostol, se lauda “dupa firea pamanteasca” . Nu este el vrednic de mustrare, cand Biblia ne invata clar: ”Asa vorbeste Domnul: “Inteleptul sa nu se laude cu intelepciunea lui, cel tare sa nu se laude cu taria lui , bogatul sa nu se laude cu bogatia lui…” ( Ieremia 9, 23 ) ?              5 ) Pavel este uneori ironic cu proprii lui frati de credinta pe care-i pastorea. El care ii invata: “Calcati pe urmele mele , intrucat si eu calc pe urmele lui Christos !” ( 1 Corinteni 11, 1 ), este uneori acid in exprimare: “Doar voi suferiti cu placere pe nebuni, voi care sunteti intelepti…” ( 2 Corinteni 11, 19 )                6 ) In Galateni 5, 12, Pavel intrece masura, vorbirea lui “depasind limitele”: “Si schilodeasca-se odata cei ce va tulbura !”               In concluzie, tinand cont de neintelegerile avute cu fratele Barnaba, tinand cont de faptul ca a folosit blestemul, desi el i-a invatat pe crestini sa nu blesteme, tinanad cont ca a fost un laudaros care i-a ironizat pe fratii sai, iar uneori a folosit un limbaj necuviincios, apostolul Pavel este vrednic de mustrare , dandu-i-se avertismentul ca, daca nu se indreapta, vor fi luate masuri disciplinare.               Repet: este vorba doar de un exercitiu de imginatie, care are menirea sa ne ajute sa privim lucrurile dintr-un alt unghi, mai neobisnuit.              Daca ati participa in mod real la o astfel de “judecata”, care ar fi reactia d-v la aceste acuzatii ale procurorului ? Ati intari acuzarea, imbogatind rechizitoriul sau dimpotriva, ati gasi argumente sa-l aparati pe marele apostol ?               Sa dam acum cuvantul si apararii, in cadrul aceluiasi exercitiu de imaginatie. Si, pentru ca pararea sa fie cat mai eficienta, toate punctele acuzarii vor fi “demontate” piesa cu piesa.              1 ) Neintelegerile dintre Pavel si Barnaba erau pe deplin justificate. Marcu ii parasise la greu, cand Pavel avea cea mai mare nevoie de el. Marcu se dovedise instabil si nematurizat spiritual, ceea ce facea din el un crestin pe care nu te puteai baza. Sa nu uitam ca in joc nu era o cauza personala a lui Pavel, nu era vorba de propriile lui interese, ci era vorba de cauza lui Dumnezeu. Pavel avea tot dreptul sa-si sustina parerea ca un om instabil ca Marcu  nu mai avea ce cauta intr-o viitoare calatorie misionara.               2 ) Cu privire la “anatema” rostita de Pavel asupra celor ce predica o alta Evanghelie decat cea a lui Christos, trebuie sa avem in vedere faptul ca in Biblie blestemul este privit ca o consecinta fireasca a unei alegeri gresite, pacatoase. Pavel nu arunca “fulgere” spre cei ce predica o alta Evanghelie, dar ii atentioneaza ca, daca vor face asta, isi vor atrage in mod firesc blestemul lui Dumnezeu asupra lor.               De fapt, in cartile Vechiului Testament, scrise in limba ebraica, conjuctivul “sa fie” este identic cu viitorul “va fi “ , ceea ce sugereaza ca pacatosul va trebui sa suporte consecintele firesti ale alegerilor lui.               3 ) Intr-adevar, Pavel si Barnaba si-au rupt hainele intr-o anumita imprejurare. Insa trebuie sa tinem cont de doua amanunte deosebit de importante:              - Motivul pentru care au facut-o: Locuitorii din Listra, dupa ce au vazut minunea vindecarii unui olog din nastere, i-au considerat pe cei doi drept zei coborati printre oameni , dorind sa le aduca jertfe. Ar fi putut Pavel si Barnaba a ramana linistiti asemenea unui guru caruia i se aduc ofrande ? Nu era de datoria lor sa ia masuri radicale, impiedicandu-i pe cei din Listra sa comita un asemenea pacat ?               - Apoi, trebuie sa tinem cont si de cultura timpului si locului. In Orientul acelor timpuri, oamenii isi manifestau durerile intense prin gestul sfasierii hainelor. La data aceea, gestul care noua ni se pare deplasat, nu era catalogat drept un gest extremist si necuviincios.               4 ) Da, Pavel se lauda, dupa cum recunoaste singur. Insa trebuie sa observam ca ori de cate ori o face, el nu se lauda cu realizarile sale, ci fie cu slabiciunile sale prin care puterea lui Dumnezeu iese si mai mult in evidenta, fie cu lucrurile pe care Dumnezeu le-a realizat prin el. Cand el recunoaste ca “prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt “ ( 1 Corinteni 15, 10 ) si ca nimic bun nu locuieste in el ( Romani 7, 18 ), aceasta inseamna modestie si umilinta. Nicidecum nu poate fi vorba de mandrie in cazul lui Pavel…              5 ) Pavel ironic ? Probabil ca ceea ce numim astazi ironie, in societatea de acum doua milenii nu era perceput la fel. Si Ilie a fost “ironic” cand le-a sugerat profetilor lui Baal sa strige mai tare, caci Baal poate doarme sau e plecat in calatorie. Si cu toate acestea, Ilie este astazi in cer ! Sa nu uitam ca Ilie nu si-a batut joc de cineva care exista, ci de un idol care , in conceptia biblica nu insemna nimic.              6 ) “Schilodeasca-se odata cei ce va tulbura !”- le scrie Pavel credinciosilor din Galatia. Oare le dorea el raul celor care ii tulburau pe credinciosi ? Daca le-ar fi dorit raul, s-ar fi exprimat altfel: “Sa piara in focul cel vesnic” sau “Sa vina peste ei mania lui Dumnezeu !”…              Pe apostol il durea nespus de mult cand vedea ca Evanghelia lui Christos era zadarnicita de lucrarea acestor oameni condusi de spiritul celui rau. Acest strigat al apostolului nu inseamna altceva decat o rugaciune pentru ca Dumnezeu sa intervina pentru a impiedica lucrarea lor malefica.               Tragand acum o linie sub toate cele afirmate pana acum, sa observam un numitor comun al tuturor celor sase situatii aduse in discutie:              1 ) In toate cazurile este vorba despre lucrarea lui Dumnezeu, de interesele acestei lucrari, de Evanghelie si biserica lui Christos. In niciuna dintre situatii nu este vorba de interesele  personale ale lui Pavel.               2 ) De fiecare data cand lucrarea lui Dumnezeu , biserica lui Christos si  Evanghelia erau in primejdie

Page 54: seminarii, aurel 1

dintr-un motiv sau altul, Pavel a luat o atitudine hotarata. Fie ca e vorba de nestatornicul Marcu, fie ca e vorba de paganii din Listra care voiau sa le aduca jertfe lui Pavel si Barnaba, fie ca e vorba de iudaizantii care ii tulburau continuu pe credinciosii din Galatia, aducandu-le o alta evanghelie, Pavel nu a stat cu mainile in san. El nu s-a ascuns intr-o indiferenta totala, ci a luat o atitudine care a mers pana la indignare pentru o cauza sfanta.               In acest punct al discutiei, cred ca avem ceva foarte important de invatat de la marele apostol, un adevar pe care chiar el il expune in cuvinte scurte:             “Maniati-va si nu pacatuiti. Sa nu apuna soarele peste mania voastra.” ( Efeseni 4, 26 )              Care ar trebui sa fie atitudinea corecta a unui crestin intr-o lume in care raul se extinde cu rapiditate ? Cum ar trebui sa ne comportam cand vedem ca pacatul si compromisul patrund chiar in biserica ce se pregateste sa-L intampine  pe Domnul Iisus ? Este indicata resemnarea neputincioasa, pasivitatea, indiferenta  ?               Pavel nu ne lasa in confuzie: “Maniati-va ( luati atitudine, nu fiti indiferenti, indignati-va! )…dar, in acelasi timp, aveti grija ca, maniindu-va, sa nu cadeti in pacat “. Cand e vorba despre propriile noastre interese, acelasi apostol ne indeamna: “Pentru ce nu suferiti mai bine sa fiti nedreptatiti ? De ce nu rabdati mai bine paguba ? “ ( 1 Corinteni 6, 7 )  Cand insa e vorba de cauza lui Dumnezeu, de semenii nostri nedreptatiti, de dezonorarea Numelui lui Dumnezeu, avem datoria morala sa luam o atitudine hotarata de partea adevarului si impotriva nedreptatii.              “Maniati-va si nu pacatuiti !” Chiar daca esti indignat in fata nedreptatii, chiar daca te revolti fata de raul care se savarseste in jurul tau, nu uita ca acestea trebuie tinute sub control. Un bun crestin va excela intotdeauna prin stapanire de sine, chiar daca inima sa e plina de o manie sfanta.               Doua  exemple biblice de indignare justificata in fata pacatului:              1 ) Mania lui Moise la vederea poporului care dansa in jurul vitelului de aur. “Cel mai bland om de pe fata pamantului” ( Numeri 12, 3 ) , in fata idolatriei in care cazuse atat de repede poporul evreu, se manie , apuca tablele Legii si le sfarama de piciorul muntelui. Nu gasim scris in Biblie ca el ar fi pacatuit facand acest gest. Daca astfel ar fi stat lucrurile, cu siguranta ca Dumnezeu l-ar fi mustrat.              Ma intreb: Ce ar fi trebuit sa faca Moise in fata unui popor fara frau ? Ar fi fost bine sa-i mangaie pe crestet si sa-i dojeneasca bland ?               Trebuie sa retinem inca un amanunt: Moise a spart tablele de piatra ale Legii de piciorul muntelui, nicidecum in capul celor ce dansau in jurul idolului lor ! Mania lui Moise a fost evidenta, insa ea a fost o manie sfanta, o indignare legata nu de vreun interes personal, nu de orgolii sau motivatii omenesti, ci de Numele lui Dumnezeu si de cauza Acestuia.               2 ) Reactia Mantuitorului cu ocazia intrarii in Templu. Vazand casa Tatalui Sau transformata intr-o piata de buticari, Iisus a luat un bici, a rasturnat mesele schimbatorilor de bani ( “valutistii”) si i-a gonit din Templu. Nu ni-L putem imagina pe Domnul facand toate acestea cu zambetul pe buze. Mania lui era evidenta, astfel incat cei vinovati de profanarea Templului au fost cuprinsi de groaza. Desi biciul nu a lovit pe nimeni iar pe obrajii Mantuitorului curgeau lacrimi, indignarea Sa putea fi vazuta si simtita de toti cei prezenti.               Oare cum va arata “mania Mielului” in finalul de istorie, cand va trebui sa pedepseasca pacatul si pe cei care s-au lipit de el ?              Concluzii:               Am ajuns sa traim acele zile despre care apostolul Pavel scria : “Sa stii ca in zilele din urma vor fi vremuri grele. Caci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, laudarosi, trufasi, hulitori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara evlavie…” ( 2 Timotei 3, 1-5 ) Lumea noastra e din ce in ce mai violenta, mai imorala si mai corupta…Ceea ce acum 20-30 de ani era considerat pacat, astazi e ridicat la rang de virtute.               Simturile noastre sunt “bombardate” zilnic cu mii de informatii cu privire la pacatul in care lumea se balaceste cu placere. Stiti care e primejdia pentru un om care doreste sa -I fie loial lui Dumnezeu in orice imprejurari ?               Desigur, exista pericolul “contaminarii” …Desi nu iubim pacatul, vazand ca totul in jur “respira” in atmosfera lui, exista posibilitatea compromisului chiar din partea celor mai credinciosi copii ai lui Dumnezeu.               Exista insa un pericol mult mai mare: acela de a deveni indiferenti fata de prezenta pacatului. Cand zilnic vedem la stiri zeci de scene de violenta, de imoralitate si coruptie, nu-i asa ca nu ne mai impresioneaza ? Am ramas cu un “gust amar” in suflet cand in Osetia de Nord se producea acel macel teribil in care cateva sute de copii nevinovati, impreuna cu parintii lor, au cazut victime  ale unor fanatici religiosi, fara Dumnezeu si fara inima. Stiti ce se prezenta in acele clipe pe posturile de televiziune rusesti ?  Telenovele… Din cand in cand, telenovela era intrerupta pentru a se prezenta ultimele “noutati” ale actului terorist, dupa care telenovela continua ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Si, in timp ce telespectatorii vizionau filmul, in Osetia mureau copii nevinovati…              Da, indiferenta fata de raul din jurul nostru este marea plaga a societatii noastre. Nu cumva aceasta indiferenta a patruns si in biserica ?               Despre Domnul Iisus sta scris: “Tu ai iubit neprihanirea si ai urat nelegiuirea.” ( Evrei 1, 9 )La El nu gasim si nu vom gasi in vecii vecilor indiferenta fata de pacat. El fie iubeste, fie  uraste…Starea de caldicel, de compromis, nu exista in caracterul lui Dumnezeu. Cand El iubeste sau uraste,  nu sta pasiv , ci ia atitudine. Aceasta e garantia ca Universul nu se va prabusi niciodata in haos!               De aceea: “Maniati-va si nu pacatuiti ! “

                                                                                                                                           Lori Balogh                                                                                                                                

Page 55: seminarii, aurel 1

ROTILE  DIN ROTI- DESPRE TAINA LUCRURILOR -

              Adesea ma intreb de ce exista unele capitole in Biblie. Care este rostul prezentei lor in Cartea Sfanta si la ce ne folosesc ele ? Le citim in virtutea inertiei atunci cand parcurgem Biblia de la un cap la altul, dar nu putem

explica mesajul lor. La o repetare a lecturii Bibliei, uneori chiar sarim peste astfel de pasaje…Oricum, nu le intelegem…Mai bine le evitam…

              Unul dintre aceste pasaje biblice, inconjurat de o aura misterioasa, este cel din primul capitol al cartii profetului Ezechiel. L-am citit probabil de zeci de ori si, pe masura ce il recitesc, imi dau seama ca nu inteleg nimic. Cititi-l, va rog , si spuneti-mi ce ati inteles din text…Am auzit de un arhitect si pictor caruia i s-a incredintat sarcina de a reda grafic ceea ce este descris in primul capitol al cartii lui Ezechiel. Au iesit nu mai putin de 25 de variante

imaginate de arhitectul respectiv, insa niciuna nu era satisfacatoare.               Nu e adevarat ca parca suntem suparati pe cineva pentru ca a inclus in Biblie astfel de pasaje misterioase

? Si totusi, sa nu fim suparati ! Sa nu fim suparati pe Ezechiel caci, in calitate de autor al cartii, el nu a avut la indemana alti termini prin care sa redea , la vremea aceea, acum circa 2500 de ani, ceea ce i-a descoperit

Dumnezeu.               Observati, va rog, un amanunt redat in primul verset al cartii: “s-au deschis cerurile si am avut vedenii

( viziuni ) dumnezeiesti.” Asadar, profetul a fost pus in fata unor scene inedite, fara corespondent in lumea noastra si, prin urmare, greu, foarte greu, chiar imposibil de explicat in limbajul obisnuit. El a vazut “lucruri pe

care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit” ( 1 Corinteni 2, 9 ).

              Pentru a-l intelege pe Ezechiel, imaginati-va ca faceti un test cu baietelul dv. de doar 3-4 ani. Faceti-l sa asiste la Tv la  lansarea unei rachete in spatiul cosmic si apoi puneti-l sa povesteasca ceea ce a vazut. Probabil ca

povestea lui ar suna asa: “Am vazut ceva ca un creion mare de tot si ceva ca o mana de fier care il tinea in picioare ca sa nu cada. Si, deodata , creionul a luat foc…Mana cea mare de fier, ca sa nu se arda, i-a dat drumul creionului care a zburat sus, tot mai sus, la stele. El s-a facut mic de tot si a ars pana ce n-a mai ramas nimic din

el…”               Asa percepe copilul de 3-4 ani o realitate pe care inca nu o poate intelege si explica. In mod identic,

Ezechiel , chiar daca era un om matur la data cand a primit viziunea, fata de realitatile ceresti pe care le vede, este ca un copil care incearca cu vocabularul lui sarac sa redea niste lucruri atat de complexe si neobisnuite. Ca o dovada in acest sens, in primul capitol al cartii sale Ezechiel foloseste de 13 ori prepozitia “ca” in cadrul unor

comparatii, de doua ori foloseste cuvantul “parea” si o data cuvantul “asemanare”. Profetul este sincer fata de sine si fata de cititorii sai, recunoscandu-si neputinta in redarea exacta a lucrurilor pe care le vedea.

              O experienta asemanatoare  au avut-o toti profetii carora Dumnezeu le-a dat viziuni cu scene ceresti, inaccesibile oamenilor de rand. Pavel, scriindu-le credinciosilor din Corint despre rapirea sa pana la al treilea cer,

in raiul lui Dumnezeu, afirma ca a auzit “cuvinte care nu se pot spune si pe care nu-i este ingaduit unui om sa le rosteasca “  ( 2 Corinteni 12, 1-4 ), iar lucrurile pe care le-a vazut in viziune nu au mai fost niciodata vazute de

ochiul omenesc ( vezi 1 Corinteni 2, 9 ).              O experienta asemanatoare a avut-o si E. White in prima sa viziune. Descriind locurile ceresti , printre altele, ea incearca sa descrie pomul vietii ca avand doua tulpini care se uneau deasupra raului vietii. Ea vede tulpina ca fiind asemenea aurului curat, iar fructele lui semanand cu aurul amestecat cu argintul. Criticile nu au

intarziat sa apara, ea fiind acuzata ca vorbeste si scrie despre un pom metalic, cu fructe metalice…Aparandu-se in fata acestor critici, E. White a explicat : “Eu nu am spus ca ele ( fructele ) erau metalice, din argint sau din aur,

ci doar ca asa le-am vazut eu, semanand cu aurul si argintul.”              Asadar, sa nu fim suparati pe Ezechiel pentru imposibilitatea lui de a descrie exact lucrurile pe care le-a vazut. Sa nu fim suparati nici pe Dumnezeu …Aceste lucruri care noua ni se par tainice, inexplicabile, exista cu adevarat in realitatile ceresti. In capitole biblice de genul celui amintit, Dumnezeu nu face altceva decat sa dea,

pentru cateva clipe, cortina la o parte ( “s-au deschis cerurile” ) si sa ne arate cate un crampei din realitatile ceresti. Nu pentru a le intelege, ci pentru a sti ca ele exista…

              Probabil ca unul din numeroasele motive pentru care ne sunt descrise astfel de scene este si acela ca cei ce vor mosteni mantuirea sa fie cat de cat avizati ca , in afara lucrurilor cu care ne-am familiarizat pe pamant,

exista o multime de altte lucruri in lumea nevazuta a cerului. In felul acesta, socul contactului cu realitatile ceresti va fi mult mai mic.

              Oare nu procedam si noi la fel cu copiii nostri ? De mici ii ducem la locurile noastre de munca, aratandu-le fie strungul, fie calculatorul, fie orice altceva de care ne folosim in activitatea noastra. Chiar daca ei nu inteleg

nimic cu privire la ce inseamna un strung sau un calculator, e important pentru ei, in acea faza a dezvoltarii lor, sa stie ca aceste lucruri exista. Va sosi si timpul cand vor intelege mult mai mult…

              Exista o anumita anxietate si teama in fata lucrurilor complicate din viata pe care nu le intelegem. Sunt si cazuri extreme in care neintelegerea unei situatii poate duce o persoana chiar la nebunie. Marele explorator si

misionar crestin al Africii, David Livingstone, a trait o astfel de experienta cu unul din sefii de trib african. Livingstone l-a luat pe african cu sine la Londra cu scopul de a lua contact cu civilizatia. Inainte de plecare, seful

Page 56: seminarii, aurel 1

de trib se picta pe corp zi dupa zi, in asteptarea marelui eveniment. Ajungand la Londra, el vede ca picturile de pe corpul sau nu-i foloseau la nimic si ca trebuia sa se imbrace ca toti ceilalti. Intr-o zi, africanul zareste o salupa cu doau roti uriase si un cos de fum neobisnuit de mare. La inceput incremeneste, apoi reactioneaza violent: isi ia

sulita si incearca sa-l omoare pe ofiterul vasului. Negrul innebunise… De ce ?  Pentru ca nu a putut intelege ceea ce traia…

              Viata se aseamana adesea cu complicatul mecanism pe care Ezechiel a incercat, fara prea mult succes, sa-l descrie in cuvinte omenesti. Niste roti care se rotesc in mijlocul altor roti… De neinteles…Avem un timp satisfactia ca mergem pe drumul cel bun al succesului, insa dintr-o data, fara nicio avertizare, lucrurile iau o

intorsatura neasteptata. Rotile vietii parca se rotesc in sens invers, fara nicio ratiune. Avem gresita impresie ca Dumnezeu ne-a parasit, ca totul se desfasoara haotic, fara binecuvantarea Sa.

              In scenele vazute de profetul Ezechiel, desi miscarea rotilor era inexplicabila, exista un adevar incurajator pentru fiecare dintre noi: misterioasele roti nu mergeau la intamplare. Ele mergeau doar acolo unde le indemna

Duhul sa mearga. Stiti ce inseamna acest lucru ? Ca tot ce se intampla in acest Univers, pe pamantul nostru si in vietile noastre, se afla sub controlul strict al lui Dumnezeu. Niciun eveniment nu are loc la intamplare. Misiunea noastra este aceea de a gasi ratiunea lucrurilor inca neintelese, increzandu-ne in calauzirea plina de dragoste a Tatalui ceresc. Va sosi , cu siguranta, si ziua in care tot ceea ce este astazi invaluit in mister va fi privit intr-o alta

lumina.              Ilustrand acesta idee, cateva exemple din istoria biblica ne vor fi de mare folos:

              1) Trecerea Marii Rosii de catre evreii eliberati din Egipt.              Pentru un egiptean care traia in acele timpuri, trimiterea poporului evreu spre M. Rosie era de neinteles. Spre Canaan exista un drum direct care putea fi parcurs in doar 11 zile, fara bariera ridicata de mare. Lucrurile se complica atunci cand faraonul Egiptului impreuna cu puternicele sale armate ii ajung din urma pe evrei, astfel incat “fugarii” sunt prinsi ca intr-un lat: in fata -marea, deoparte si alta -stancile, iar in spate armata egipteana. Poporul

este ingrozit…Daca nu ar fi fost cuvantul de incurajare al lui Moise, poporul ar fi innebunit:             “Nu va temeti de nimic, stati pe loc si veti vedea izbavirea pe care v-o va da Domnul in ziua

aceasta…Domnul se va lupta pentru voi, dar voi stati linistiti.” ( Exod 14, 13-14 )              Si izbavirea nu a intarziat sa vina: un stalp de nor s-a interpus intre poporul evreu si armata egipteana, iar apele marii s-au despartit exact in locul in care fundul marii era cel mai potrivit pentru traversare. Dumnezeu le-a

dovedit scepticilor si celor aflati in pragul nebuniei ca El are mii de solutii acolo unde omul nu mai intrezareste niciuna.

              Se pare ca, pentru omul aflat intr-o criza din care nu vede nicio scapare, cea mai grea porunca este aceea de a ramane linistit. Cum sa stai linistit  si cu mainile in san cand nu vezi nicio solutie ? Tendinta omului este

sa caute rapid tot felul de solutii omenesti in astfel de situatii…Iar daca nu le gaseste, innebuneste…              Adevarata incredere in Dumnezeu se probeaza in astfel de momente de criza. A sta linistit, a astepta

interventia Lui in favoarea noastra, a renunta la solutiile omenesti in favoarea solutiilor cerului - iata cum se manifesta adevarata credinta.

              2) Avraam si jertfirea lui Isaac             “Ia pe fiul tau, pe singurul tau fiu pe care-l iubesti, pe Isaac: du-te in tara Moria si adu-l ardere de

tot pe un munte pe care ti-l voi spune.” ( Geneza 22,2 )               Avraam e ingrozit. Se afla intr-o situatie atat de complicata incat nu vede nicio iesire. Ce va zice Sara ?

Ce vor zice popoarele pagane din Canaan auzind despre el ca si-a jertfit unicul fiu ? Pe el il chema Avraam, ceea ce insemna “tatal unei mari multimi”…Cum s-ar mai fi implinit fagaduinta divina daca el si-ar fi jertfit fiul ? Ce va

face cu constiinta lui ? Ce va zice Satana ? …              Dar porunca era cat se poate de clara si batranul patriarh este intr-o incurcatura de neimaginat.             A avut Dumnezeu o solutie si pentru acest caz extrem ? Desigur ! Berbecul ale carui coarne se

incurcasera intr-un tufis…              Marea greseala pe care o facem in fata lucrurilor care ni se par complicate in viata este sa incercam sa le

simplificam dupa propria noastra intelepciune. Si Avraam facuse aceeasi greseala: vazand ca promisiunea lui Dumnezeu de a avea un urmas intarzie sa se implineasca, vazand ca trec 3, 5, 7,10 ani si fiul promis nu se naste iar el imbatraneste tot mai evident, in deplina intelegere cu Sara, Avraam incearca sa simplifice lucrurile si sa-L

ajute pe Dumnezeu . Si astfel se naste Ismael din roaba Agar.               Avraam avea acum un urmas, dar simplificase el lucrurile ? Dimpotriva ! Viata lui s-a complicat si mai

mult, iar inima lui de tata a fost sfasiata de doua ori din aceasta cauza: prima data cand a trebuit sa -l alunge pe Ismael si a doua oara cand a trebuit sa-l aduca jertfa pe Isaac. De fapt, nasterea lui Ismael a complicat istoria

intregii lumi pana in zilele noastre…              In loc de concluzii:

              Profetiile biblice legate de timpul sfarsitului ne arata ca, pe masura ce finalul istoriei lumii se apropie, viata pe pamant se va complica in asa masura incat oamenii isi vor pierede echilibrul psihic si emotional. Mantuitorul ne avertizeaza ca “vor fi semne in soare, in luna si in stele. Pe pamant va fi stramtorare printre neamuri, care

nu vor sti ce sa faca la auzul urletului marii si al valurilor. Oamenii isi vor da sufletul de groaza in asteptarea lucrurilor care se vor intampla pe pamant, caci puterile cerurilor vor fi clatinate.” ( Luca 21, 25-

26 )              Care va fi solutia in fata incurcaturilor tot mai de neinteles pe care ni le va aduce viata ?   

              Credinta- iata singura solutie !               Insusi Mantuitorul ne sugereaza aceasta solutie atunci cand ne spune: “V-am spus aceste lucruri

Page 57: seminarii, aurel 1

acum, inainte ca sa se intample, pentru ca atunci cand se vor intampla sa credeti.” ( Ioan 14, 29 ). Marele adevar luminos pe care il gasim in neintelesul si complicatul capitol 1 al cartii lui Ezechiel este ca la carma tuturor lucrurilor se afla Dumnezeu. Atata timp cat nu vom incerca noi, prin propria noastra intelepciune, sa “simplificam”

lucrurile care ni se par complicate si fara iesire, suntem in cea mai mare siguranta. Chiar si in mijlocul persecutiei ? Da, chiar si atunci!  Chiar si in mijlocul lipsurilor de tot felul ? Da, chiar si atunci. Pentru ca Cel in fata caruia nu

exista imposibilul si care are la indemana mii de solutii cand omul nu mai intrezareste niciuna, ne-a promis solemn:             “Iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele ( in toate imprejurarile si dificultatile nn.) pana la sfarsitul

veacului.”  ( Matei 28, 20 up. )                                                                                                                                                Lori Balogh

                                                                                                                                    ESTI DISPUS SA ACCEPTI PLANUL LUI DUMNEZEU  ?

- UN TEST AL INCREDERII IN EL -

              Mai e putin si istoria zbuciumata a acestui pamant se va sfarsi, impreuna cu toate framantarile, nelinistea si suferintele ei. Mai e putin si sufletele noastre ar trebui sa se umple de o bucurie negraita la auzul “pasilor”

Mantuitorului venind spre noi, spre acest tarm al Universului care a cunoscut cea mai teribila drama din cate pot exista - drama pacatului. Mai e putin si avem inca atatea lucruri de facut ! …Caracterele noastre nu sunt inca pregatite pentru cer, lucrarea incredintata noua de Iisus este inca timida, cunoasterea de Dumnezeu este inca saraca, iar experientele noastre cu El nu au ajuns inca la acel nivel incat sa ne pregateasca pentru ultima mare

criza prin care va trece omenirea inainte de revenirea Mantuitorului…              Dintre toate subiectele care pot preocupa mintea si inima noastra, cel legat de cunoasterea caracterului

lui Dumnezeu este de departe cel mai important. De ce ? Pentru ca trebuie sa stim Cine este Cel in care ne incredem; trebuie sa-L cunoastem pe Cel alaturi de care vom petrece o vesnicie intreaga si, nu in ultimul rand,

trebuie sa stim Cine este Cel de partea caruia vom intra in ultima mare confruntare dintre bine si rau, dintre Christos si Satana.

              Insusi Mantuitorul a legat destinul nostru vesnic de cunoasterea caracterului lui Dumnezeu:             “Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus

Christos pe care L-ai trimis Tu.”  ( Ioan 17, 3 )              Doar atunci cand Il vom cunoaste in asa masura incat sa putem afirma asemenea lui Pavel: “Stiu in Cine

am crezut !” ( 2 Timotei 1, 12 ), doar atunci avem garantia ca suntem pregatiti pentru cer.               Dar cum Il putem cunoaste pe Dumnezeul nevazut, pe Nemuritorul, pe Cel care” locuieste intr-o lumina

de care nu poti sa te apropii, pe care niciun om nu L-a vazut nici nu-L poate vedea” ( 1 Timotei 1, 17; 6, 16 ) ?  Din fericire, avem o multime de cai si mijloace puse la dispozitia noastra pentru a

ajunge la acesta inalta si importanta stiinta.              Natura ne vorbeste cate ceva despre puterea, inteligenta, imaginatia si grija Creatorului fata de Creatia

Sa. Istoria ne invata ca totul se deruleaza sub atenta Sa supraveghere, caci “al Domnului este pamantul cu tot ce este pe el, lumea si cei ce o locuiesc” ( Psalmul 24, 1 ). Constiinta ne face sa auzim glasul Lui in

momentele in care suntem ispititi sa ne abatem pe cai gresite, iar experientele personale ne conduc mereu la o mai buna cunoastere a dragostei Sale fata de noi.

              Insa dincolo de aceste cai generale de cunoastere a divinitatii, Dumnezeu ne-a lasat doua cai speciale prin care avem posibilitatea sa accesam intreaga “baza de date” legata de acest subiect: viata lui Iisus si Biblia.

Fara aceste cai speciale ale Revelatiei divine, cunoasterea noastra de Dumnezeu ar fi fost vaga, incompleta si insuficienta.

              Una din caile cele mai atractive de a-L cunoaste pe Dumnezeu este aceea de a urmari modul in care a intervenit El in anumite situatii din viata unor personaje biblice. Pentru aceasta ocazie, va propun sa ne oprim

asupra unuia dintre imparatii de seama ai Regatului lui Iuda, un mare reformator religios si o personalitate marcanta a timpului si locului in care a trait: Ezechia.

              Domnind asupra Iudeii intre anii 726-697 i.Chr., Ezechia nu are prea multe lucruri bune de mostenit de la tatal sau - Ahaz. Aceata din urma se purtase ca un pagan, ca un om cu totul strain de religia evreilor. Isi trecuse fiul prin foc, conform unui ritual vechi canaanit, indepartase din Templu altarul de arama pe care preotii aduceau

jertfele zilnice, indepartase din Templu pridvorul Sabatului si adusese poporul intr-o stare deplorabila din punct de vedere moral. Tinand cont de mostenirea lasata de tatal sau Ahaz, caracterul lui Ezechia se remarca cu atat mai

mult, el fiind unul din imparatii considerati buni ai Regatului Iudeii.               Ezechia urca pe tron la varsta de 25 de ani, in floarea tineretii, cand orice tanar e plin de incredere in sine,

plin de optimism si planuri de viitor. El ar fi putut urma exemplul tatalui sau- o cale larga, tentanta si comoda firii omenesti. Totusi nu a facut-o. Ezechia ne uimeste prin loialitatea sa fata de Dumnezeul cel adevarat si fata de

valorile incredintate poporului sau. Oare cine i-a insuflat acest respect ?  Cine l-a educat astfel incat sa dobandeasca un caracter atat de nobil ? La varsta la care tinerii nu prea vor sa stie de Dumnezeu, de pocainta, de religie si norme morale, Ezechia Il cauta pe Dumnezeu din toata inima

lui si se dovedeste a fi un imparat bun, credincios, despre care Biblia nu are decat cuvinte de apreciere: “El a facut ce este placut inaintea Domnului intocmai cum facuse tatal sau David.” ( 2 Imparati 18, 3 ) Este de

specificat faptul ca despre niciunul din imparatii care i-au urmat lui David la tron nu se spune asa ceva. Raportul biblic, tradus in limbaj modern, inseamna calificativul “exceptional !”

              Ezechia a dovedit ca este un om de razboi priceput, luptand cu success pentru independenta regatului

Page 58: seminarii, aurel 1

sau. Insa el a fost si un mare si profund reformator religios. Urcand pe tron intr-o perioada foarte dificila, cand Regatul de Nord era ocupat de asirienii care amenintau independenta si suveranitatea tuturor tarilor din regiune,

vazand in propriul popor apostazia morala si religioasa lasata de tatal sau, Ezechia isi da seama ca doar o reforma radicala poate salva natiunea de la dezastru. El stie ca o reforma pe jumatate nu poate indeparta pedeapsa divina

care deja se abatuse asupra Regatului de Nord. De aceea, primul lucru pe care-l face el este sa restabileasca serviciul religios de la Templu.

              In acest sens, ii convoaca pe preoti si leviti si discuta deschis cu ei planul reformelor pe care le dorea. Apoi , fara nicio intarziere, trece la actiune…

             “A indepartat inaltimile, a sfaramat stalpii idolesti, a taiat Astarteele si a sfaramat in bucati sarpele de arama pe care-l facuse Moise, , caci copiii lui Israel arsesera pana atunci tamaie inaintea lui; il numeau Nehustan. El si-a pus increderea in Domnul, Dumnezeul lui Israel si, dintre toti imparatii lui Iuda care au

venit dupa el sau care au fost inainte de el, n-a fost niciunul ca el. El s-a alipit de Domnul, nu s-a abatut de la El si a pazit poruncile pe care le daduse lui Moise Domnul. Si Domnul a fost cu Ezechia , care a izbutit in

tot ce a facut…”  ( 2 Imparati, 18, 4-7 pp. )              In viata bunului imparat, al carui comportament fusese ireprosabil pana atunci,  apare insa o cotitura. In

cel de-al 14-lea an al domniei lui, Sanherib, imparatul Asiriei, navaleste in Regatul Iudeii si cucereste cateva cetati. In acest moment de criza, Ezechia dovedeste slabiciune, are o cadere spirituala si recurge la o solutie omeneasca

pentru a rezolva criza: ia aurul si argintul din Templu si incearca sa-l determine pe Sanherib sa renunte la inaintarea lui catre Ierusalim.

              A fost o solutie buna ? Ca orice solutie omeneasca,  aceasta a complicat si mai mult situatia. Vazand aurul si argintul dat de Ezechia, lui Sanherib i s-a facut si mai multa pofta dupa bogatiile pe care si le imagina ca

sunt in Ierusalim. Urmarea ? Imparatul Asiriei trimite o delegatie de intimidare la Ierusalim.               In ceasul al 12-lea, Ezechia isi da seama de greseala facuta , isi revine spiritual si isi pune din nou toata increderea in ajutorul cerului. Dumnezeu onoreaza increderea lui Ezechia si scapa Ierusalimul printr-o interventie divina in urma careia armata asiriana pierde 185 000 de soldati, in timp ce Sanherib insusi este ucis in capitala sa

Ninive.               In aceste momente dramatice, dupa ce Ezechia iese dintr-o criza majora care pusese in pericol insasi

existenta poporului sau, vine marea lovitura a vietii sale:              “In vremea aceea, Ezechia a fost bolnav pe moarte. Proorocul Isaia, fiul lui Amot, a venit la el si i-a

zis: “Asa vorbeste Domnul: Randuieste ce ai de randuit casei tale, caci vei muri si nu vei mai trai.”  ( 2 Imparati 20, 1 )

              Expresia “in vremea aceea” ne lasa sa intelegem ca Dumnezeu ii transmite lui Ezechia acest mesaj in anul al 14-lea, cand imparatul era in varsta de 39-40 de ani, adica in floarea varstei. Mesajul apare ca o pedeapsa

divina fata de caderea spirituala de care daduse dovada Ezechia cu putin timp inainte.                          Oare Dumnezeu nu tinea cont de multele fapte bune facute de acesta ? De la David pana la el, nu mai

fusese niciun imparat atat de credincios ca el. De ce sa-l pedepseasca Dumnezeu pentru un singur pacat ? De ce sa -si incheie viata in floarea varstei, la doar 40 de ani , cand inca putea face mult pentru cauza poporului sau si

pentru Dumnezeu ? Alti imparati idoaltri si rai din toate punctele de vedere au domnit mult mai mult …De ce Ezechia, care-I slujise intreaga viata lui Dumnezeu, sa-si incheie viata atat de timpuriu pentru un singur pacat? Cat

de drept este Dumnezeu cand procedeaza in felul acesta cu copiii Sai ?               Cineva ar putea presupune ca Dumnezeu nu intentiona sa-i ia viata, ci doar l-a pus la proba pe Ezechia cu scopul de a-l maturiza spiritual. Sunt insa convins ca aici nu e vorba de o incercare de genul celei prin care a

trecut Avraam. In mod real aici suntem in fata unei hotarari divine: “Randuieste ce ai de randuit casei tale, caci vei muri si nu vei mai trai.”

              Este vorba aici de o pedeapsa divina ? Categoric nu ! Dovada consta in faptul ca Dumnezeu revine asupra deciziei si ii prelungeste viata lui Ezechia cu inca 15 ani.

              Nu, nu e vorba despre pedeapsa aici, ci despre un plan divin plin de intelepciune si dragoste fata de creaturile Sale. Ezechia gresise- e adevarat !- dar ramane acelasi fiu iubit pentru Tatal ceresc. De ce cred din tot

sufletul ca nu e vorba aici de pedeapsa , ci de un plan al lui Dumnezeu plin de iubire si intelepciune ?  Din derularea evenimentelor care au urmat.

              La auzul “sentintei” divine, Ezechia se ingrozeste. Probabil ca si el percepe hotararea lui Dumnezeu ca fiind o pedeapsa a cerului. Si el nu e decat un om care nu poate vedea dincolo de aparente, nu poate privi in viitor.

Ezechia nu se poate consola cu gandul ca trebuie sa-si incheie viata in floarea varstei…Mai are inca multe de facut…Si, in disperarea sa, se agata cu toata puterea lui de Dumnezeu. Plange, se roaga, implora mila …

              Dumnezeu il asculta si Isi schimba hotararea. Profetul Isaia e trimis cu un mesaj continand noua hotarare: inca 15 ani de viata adaugati. Incerc sa-mi imaginez explozia de bucurie a lui Ezechia…

              O, daca ai sti tu, Ezechia, ce nenorociri vor veni peste tine si poporul tau pentru ca nu ai acceptat planul lui Dumnezeu !

              Ce s-ar fi intamplat daca Ezechia ar fi acceptat planul initial al lui Dumnezeu si ar fi murit la varsta de 40 ani ?

              Cel putin doua lucruri grave si nedorite nu s-ar fi intamplat:              1) Ezechia nu ar fi avut o noua ocazie de a pacatui si a decadea spiritual. Ce s-a intamplat imediat dupa insanatosirea imparatului ? Biblia ne relateaza despre sosirea unei delegatii venita tocmai din Babilon cu scopul

aparent de a vedea minunea vindecarii lui Ezechia. Exista insa un scop ascuns al delegatiei babiloniene : spionajul.

Page 59: seminarii, aurel 1

              In timpul vizitei inaltilor demnitari, Ezechia pierde ocazia unica de a-I da slava lui Dumnezeu , vorbind paganilor despre marile adevaruri pe care le detinea. Imparatul incepe sa se laude cu bogatiile lui, ca si cum cei 15

ani de viata prelungita ar fi insemnat o vesnicie. Ezechia pacatuieste din nou. Mustrarea vine pe loc, iar pacatul lipsei de recunostinta si cel al mandriei a ramas ca o pata neagra pe haina caracterului sau, atarnand greu in ziua

judecatii.               Daca ar fi existat doar acest unic motiv,  ar fi fost suficient ca argument in favoarea planului initial al lui

Dumnezeu. Ar fi fost mult mai mult de preferat  ca Ezechia sa-si incheie viata atunci, cand Domnul a considerat ca e cel mai bine.

              2) Al doilea motiv pentru care planul initial al lui Dumnezeu era infinit mai bun decat ceea ce dorea Ezechia e legat de nasterea lui Manase. Acest copil nu s-ar fi nascut daca Ezechia ar fi murit la timpul hotarat de

Dumnezeu.               2 Imparati 21, 1 ne spune ca dupa Ezechia, pe tronul Iudeii a urcat Manase, fiul sau de numai 12 ani. Concluzia fireasca este ca acest copil s-a nascut in perioada de har prelungit care i s-a acordat lui Ezechia.

              Cine a fost acest Manase, succesorul la tron cu un record in ceea ce priveste longevitatea domniei ( 55 ani ) ? 2 Imparati cap. 21 reda un rezumat al ororilor pe care acest imparat le-a facut in timpul domniei lui. A fost

cel mai decazut imparat din istoria celor doua regate, cel mai pagan si mai idolatru. Daca in viata altor imparati se mai putea gasi si ceva bun, in Manase s-a concentrat intreaga rautate si razvratire de care e capabil omul pacatos.

              Manase a anulat toate reformele tatalui sau, rezidind inaltimile idoaltre si altarele inchinate lui Baal, Astarteea si ostirii cerurilor.  Manase a ridicat altare pagane chiar si in Templu…Si-a trecut pe fiul sau prin foc,

conform unei practici pagane, a practicat spiritismul si a adus la palat o multime de vrajitori, ghicitori si descantatori. Imparatul decazut a umplut Ierusalimul de sange si tara de violenta, ducand la decaderea poporului

care ajunsese mai rau decat popoarele pagane din jur. Starea deplorabila in care ajunsese poporul sub lunga domnie idolatra a acestui imparat L-a silit pe Dumnezeu sa aduca peste Regatul de Sud pedeapsa robiei

babiloniene.               S-ar fi inatamplat oare acest dezastru national daca Ezechia ar fi acceptat planul initial al lui

Dumnezeu ? Cu siguranta ca nu ! Sau, cel putin, nu atat de repede !              Cateva concluzii:

              Ideea de plan poate nu e agreata de noi. Am fost suprasaturati cu tot felul de planuri cincinale, anuale, trimestriale, lunare…Cu toate aceste planuri, lucrurile au mers mereu din ce in ce mai rau. De

ce ? Pentru ca erau planuri facute de oameni …              Aici vorbim insa de planul lui Dumnezeu…Nu este vorba de planul cel vesnic al mantuirii omului, in centrul

caruia se afla Jertfa suprema . Este vorba de un plan individual pe care Tatal nostru ceresc il are cu privire la fiecare dintre noi - un plan al mantuirii personale. Acesta nu trebuie confundat cu notiunile de destin, soarta sau

predestinatie in care credeau vechii greci, dar si o mare parte din crestinatate. A sustine ideea predestinatiei reprezinta o jignire adusa lui Dumnezeu, caci aceasta teorie nebiblica anuleaza dintr-o singura lovitura adevarul

despre dreptatea si dragostea infinita a Creatorului.               Daca Dumnezeu ar hotara dinainte intr-un fel sau altul cursul vietii omului, fara ca el sa se poata abate de la acest curs, de ce mai este tras la raspundere in fata judecatii finale ? Unde ar fi principiul liberului arbitru la care

Dumnezeu tine cu tarie ? Cum s-ar mai manifesta dragostea Lui in aceste conditii ?               Planul mantuirii personale este cu totul altceva decat predestinatie. El nu este o hotarare arbitrara a lui

Dumnezeu impusa omului, ci este planul pe care oricare parinte iubitor il face pentru copiii sai. Acest plan cuprinde tot ce poate fi mai bun si mai de valoare pentru om. Un parinte responsabil si iubitor nu-l forteaza pe copil sa

urmeze planul sau in intregime, insa conduce lucrurile in aceasta directie, poate-poate copilul va accepta acest plan. Nici Dumnezeu nu ne forteaza sa-I urmam planurile pe care le are cu privire la noi. El stie care sunt

inclinatiile, slabiciunile si puterea noastra si cunoaste care e cel mai bun curs al vietii care ne poate duce la cer.               Acest plan poate contine la un moment dat dureri, suferinte, dezamagiri sau chiar moarte. Dumnezeu

poate insa sa transforme cele mai dureroase experiente in cele mai mari binecuvantari.              “Dumnezeu are ochii atintiti asupra copiilor Sai si El are un plan bine definit pentru fiecare din ei.”  

E. G. White, Testimonies, vol. 6, pag. 9-13             “Consacrati-va lui Dumnezeu in fiecare dimineata, voi si copiii vostri. Nu va puneti increderea nici in lucrurile care vor veni, nici in anii ce vor urma, caci ei nu va apartin. Voi nu dispuneti decat de ziua de azi. Purtati-va ca si cum aceasta ar fi ultima pe care o traiti pe acest pamant. Expuneti planurile voastre

inaintea Domnului si cereti-I sa va ajute sa le impliniti sau sa le abandonati. Preferati planul lui Dumnezeu in locul planului vostru, chiar daca trebuie sa renuntati la proiecte ce va sunt deosebit de scumpe. Astfel

viata va fi fasonata din ce in ce mai mult dupa modelul divin si pacea lui Dumnezeu care intrece orice cunostinta va va pazi inimile si gandurile in Iisus Christos, Domnul nostru.” Idem, vol. 7, pag. 42-44

              Mai e putin si istoria zbuciumata a acestui pamant se va sfarsi. Mai e putin si sunt inca atatea de facut…              Care e planul lui Dumnezeu pentru mine ? Dar pentru tine ? Daca dorim, El ni-l  va descoperi . Sa-L

rugam pe Domnul sa ne descopere acest plan, apoi sa-l acceptam si sa -i dam curs, avand deplina incredre ca acest plan ne va duce in final la portile Imparatiei ceresti. Caci Dumnezeu ne asigura:

             “Caci Eu stiu gandurile ( planurile ) pe care le am cu privire la voi: ganduri de pace si nu de nenorocire, ca sa va dau un viitor si o nadejde.”  ( Ieremia 29, 11 )

                                                                                                                                           Lori Balogh                                                                                                                                  

Page 60: seminarii, aurel 1

             DE CE IL CAUT PE DUMNEZEU ? - O PRIVIRE IN FORUL NOSTRU INTERIOR -

              Am fost profund impresionat urmarind un documentar din seria “I should’nt be alive” ( “Puteam muri” ), prezentat de canalul Discovery. Protagonistii erau cinci cunoscuti care se hotarasc sa se imbarce pe un

iaht cu care urmau sa faca o croaziera pe Atlantic.               Toate pareau bune pana ce , pe neasteptate, pe ocean izbucneste o furtuna puternica. Una din cele doua

femei de la bord se raneste grav, insa si mai grav este faptul ca iahtul isi pierde un hublou, facand ca apa sa patrunda in interior. Imediat, cei cinci realizeaza ca iahtul se va scufunda in cateva minute. In cea mai mare graba, barbatii elibereaza barca de salvare si cei cinci reusesc sa urce in ea, lasandu-se purtati in voia apelor agitate ale

oceanului. Urmeaza cinci zile de cosmar traite in mica barca plina de urina si puroiul scurs din ranile femeii accidentate. Fara apa, fara hrana, fara mijoace de semnalizare, ziua batuti de soarele dogoritor iar noaptea

tremurand de frig, cei cinci traiesc o drama care-i va marca intreaga viata pe supravietuitori.               La un moment dat, nemaiputand sa reziste setei, doi dintre barbati beau apa de mare. Greseala le este 

fatala…Incep sa delireze si, in final, se arunca in ocean unde sunt sfasiati de rechini in cateva clipe. Femeia ranita intra in septicemie si moare la scurt timp, fiind aruncata si ea in ocean…Raman doar doi in barca de salvare: un

barbat si o femeie, epuizati, demoralizati, la capatul rezistentei lor fizice si psihice.               Ceea ce mi-a atras atentia a fost atitudinea lor fata de Dumnezeu in aceste momente dramatice. La un moment dat , barbatul ridica pumnul spre cer, cerandu-I socoteala lui Dumnezeu pentru ceea ce se intampla.

Femeia, dimpotriva, considera ca a rosti blasfemii in astfel de momente nu e cel mai bun lucru de facut. In final, cei doi sunt salvati ca printr-o minune…

              Priveam la cei doi in timp ce isi povesteau drama prin care au trecut si nu am putut sa nu remarc diferenta. Desi amandoi au fost salvati, barbatul avea chipul pietrificat. Fata sa era brazdata de o incrancenare si 

razvratire pe care nu putea sa le ascunda. In acelasi timp, femeia , desi era si ea marcata de drama, vorbea normal, isi pastrase sensibilitatea si recunostea ca au fost salvati printr-o minune divina.

              Tragica intamplare  scoate in lumina un adevar tulburator: desi cu totii traim pe acelasi pamant, desi trecem adesea prin aceleasi imprejurari si avem parte de aceleasi necazuri, atitudinea noastra e atat de diferita.

Unii dintre noi ne razvratim impotriva lui Dumnezeu, acuzandu-L de toate relele care ni se intampla, in timp ce altii ne prindem de El cu incredere chiar in cele mai grele momente din viata. Unii il cauta pe Dumnezeu in ciuda suferintelor de tot felul de care au parte in viata, in timp ce altii Il resping pe Dumnezeu in mijlocul acelorasi

probleme.               De ce unii oameni Il cauta pe Dumnezeu, in ciuda greutatilor si suferintelor pe care le aduce

viata ? De ce, in acelasi timp, altii se razvratesc impotriva Lui ?               Acum, cand scriu aceste lucruri, sunt in pat. Cu doua saptamani in urma, in biserica fiind, dupa terminarea serviciului divin, la iesirea din sala de cult,  un “accident” stupid m-a trimis direct pe masa de operatie. In secundele imediat urmatoare accidentului, in minte mi-au venit tot felul de ganduri: “Dumnezeu m-a pedepsit. Ce rau am facut ? De ce tocmai in biserica ? De ce s-a intamplat dupa o predica buna care lasase o impresie adanca asupra inimii

mele ?  De ce, Doamne ? “ si, mai ales, “De ce tocmai mie sa mi se intample asa ceva ?”              Acestea au fost primele ganduri…Apoi au venit altele: “Nu, Dumnezeu nu greseste niciodata. “ Mai mult

decat atat, o fagaduinta pe care o primisem la inceput de an mi-a revenit in memorie in acele momente: “Cheama-Ma in ziua necazului si Eu te voi izbavi iar  tu Ma vei proslavi” ( Psalmul 50, 15 )

              Am alungat imediat orice gand negativ de revolta sau descurajare si m-am predat in totalitate iubirii lui Dumnezeu. Raman si acum uimit de seninatatea cu care m-am suit pe masa de operatie. Aveam o pace

sufleteasca greu de explicat pentru astfel de imprejurari; vorbeam senin cu asistentele ce ma pregateau pentru operatie, dialogam cu medicul…Dar mai ales, vorbeam neintrerupt cu Domnul meu…

              Un prieten de pe internet, auzind cea ce mi s-a intamplat, mi-a scris cateva cuvinte : “Insanatosire grabnica, Lori! Si nu uita ca nu exista accidente. Totul se intampla pentru o ratiune anume. Misiunea noastra e sa

aflam de ce.”              Din clipa aceea, ma gandesc si ma rog sa descifrez mesajul acestui “accident”. Incet-incet, lucrurile se

clarifica in mintea mea …Ramane insa o nedumerire: De ce, trecand prin aceleasi imprejurari de viata, unii oameni se revolta impotriva lui Dumnezeu, in timp ce altii continua sa-L caute si sa-L iubeasca, poate mai mult chiar decat

inainte ?               La intrebarea: De ce Il cauta oamenii pe Dumnezeu ? pot fi date o multime de raspunsuri posibile:

              - unii Il cauta pe Dumnezeu ca sa fie mantuiti; altii - pentru ca au fost mantuiti.              - unii Il cauta pentru ca sa fie binecuvantati; altii - pentru ca au fost binecuvantati

              - unii Il cauta pentru ca asa e traditia, asa cere societatea; altii Il cauta pentru a-si umple golul sufletesc.              - unii Il cauta pe Dumnezeu ca sa fie feriti de necazuri; altii pentru ca au fost ajutati sa iasa din necazuri

              - unii Il cauta pentru a gasi fericirea; altii - pentru ca sunt deja fericiti langa El, iar altii - pentru a-L face fericit si pe Dumnezeu

              - unii Il cauta pe Dumnezeu ca sa nu fie pedepsiti, in timp ce altii Il cauta dintr-o dragoste sincera…              Cineva ar putea obiecta: “In definitiv, ce importanta are motivul pentru care Il cautam pe Dumnezeu ? Important este sa-L cautam, nu-i asa?” Da, este important sa faci un anumit lucru. Dar este si mai important

motivul care genereaza fapta respectiva. De fapt, in lumina Bibliei, motivul da adevarata valoare unei actiuni.               Motivul pentru care Il caut pe Dumnezeu Il intereseaza in primul rand pe El. De asemenea il intereseaza

Page 61: seminarii, aurel 1

pe Satana; ii intereseaza pe ingerii ce vor fi martori la judecata finala; ii va interesa pe cei mantuiti care , in timpul mileniului, vor judeca lumea; motivul le intereseaza pe fiintele necazute in pacat care privesc la drama de pe

planeta noastra…Si, nu in ultimul rand, motivul pentru care Il caut ( sau nu ! ) pe Dumnezeu ma intereseaza pe mine, daca doresc cu sinceritate sa ma cunosc pe mine insumi.

              In marele conflict cosmic dintre bine si rau, dintre Christos si Satana, motivul unor fapte este des invocat. Satana insinueaza adesea in dreptul copiilor lui Dumnezeu ca motivele faptelor si cuvintelor lor nu sunt mereu dintre cele mai curate. Un exemplu cat se poate de evident in acest sens este cazul dramaticei experiente  prin

care a trecut patriarhul Iov. Va invit sa intram  pentru cateva momente in atmosfera timpului, incercand sa intelegem incrancenarea luptei dintre fortele binelui si ale raului in acea dramatica experienta de viata.   

             “Era in tara Ut un om care se numea Iov. Si omul acesta era fara prihana si curat la suflet. El se temea de Dumnezeu si se abatea de la rau…”  (Iov 1,1 )

              Textul biblic ne face sa credem ca Iov nu facea parte din  poporul Israel. Era un edomit ( tara Ut este o alta denumire data Edomului.  ( vezi Plangerile lui Ieremia 4, 21 ), care a trait aproximativ pe vremea celor 12 fii ai lui Iacov. Caracterizarea facuta de Cuvantul Scripturii arata ca Iov ducea o viata ireprosabila: “om fara prihana,

curat la suflet, care se temea de Dumnezeu si se abatea de la rau” . Intr-un cuvant - Iov Il cauta pe Dumnezeu.

              Cu un astfel de om care-I onora Numele, Dumnezeu nu putea decat sa se laude in fata reprezentantilor lumilor existente in intregul Univers: “Ai vazut pe robul Meu Iov ? Nu este nimeni ca el pe pamant. Este un om

fara prihana….” ( Iov 1, 8 )              Satana, in calitate de reprezentant al pamantului ( rol luat prin uzurpare in Eden ), nu se simtea in largul lui cu un asemenea caz. Existenta unui om integru, loial lui Dumnezeu in cele mai mici amanunte, era o palma

peste obrazul sau si nu putea tolera ca in imparatia sa sa existe asa ceva. Si atunci, in dialogul purtat cu Creatorul, Satana arunca in lupta armele sale cele mai grele. Incepe cu insinuarea: “Oare degeaba se teme Iov de

Dumnezeu ? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui si tot ce este  al lui ? Ai binecuvantat lucrul mainilor lui si turmele lui acopar tara. Dar ia intinde-Ti mana si atinge-te de tot ce are si sunt incredintat ca Te va

blestema in fata.”  ( Iov 1, 9-11 )                 Cu alte cuvinte: “ Este adevarat, Doamne, ca Iov Te cauta. Nu pot nega acest lucru. Dar oare de ce o face

? Te cauta pentru ca Te iubeste sau pentru ca are vreun interes ? Eu nu cred ca el Te cauta dezinteresat…”              Satana doreste sa tinteasca la sigur. Nu-si poate permite un esec, de aceea isi face un calcul minutios: “Iov este un om bogat…Are multi slujitori, multi copii, o sotie credincioasa, dar si prieteni buni. Daca m-as atinge doar de averea lui, s-ar putea sa dau gres. Iov ar putea ramanaea mai departe credincios, sprijinit fiind de familie si prieteni. Daca ma ating numai de sanatatea lui, lucrurile ar putea fi la fel. Daca ii voi rapi familia, ii vor ramanea prietenii; daca-i voi rapi prietenii, va ramanea familia…” Temandu-se de un esec, Satana cere totul: “Intinde-ti

mana si atinge-te de tot ce are”. Aceasta inseamna razboi total.              De fapt, spunand aceste cuvinte , Satana Ii arunca Creatorului manusa provocarii , sugerandu-I lui

Dumnezeu ca El sa se atinga de Iov, facandu-i rau. In vremurile trecute, legile duelului cereau ca cel care primise manusa aruncata de adversarul sau, fie sa accepte duelul ( cu riscul sa moara onorabil ), fie sa-l evite, in acest caz trebuind sa suporte intreaga viata rusinea si dezonoarea. Dumnezeu se afla in fata a doua alternative: fie sa refuze

insinuarile lui Satana si sa-l ocroteasca mai departe pe Iov, fie sa accepte provocarea, lasand ca demonstratia loialitatii lui Iov sa fie facuta. Daca Creatorul ar fi refuzat provocarea Satanei, Iov ar fi fost ocrotit, insa pagubele pentru intregul Univers ar fi fost imense.  Dumnezeu si-ar fi pierdut din credibilitate, iar fiintele ceresti ar fi ramas

pentru totdeauna cu un mare semn de intrebare: Oare nu cumva Satana a avut dreptate ?               A riscat ceva Dumnezeu atunci cand a dat curs cererilor lui Satana, ingaduind ca Iov sa fie incercat ? Dintr-un anumit punct de vedere, Dumnezeu nu a riscat nimic. In atotstiinta Sa, El stia ca Iov va iesi curat din

cuptorul incercarii. Aceasta insa nu inseamna ca lui Dumnezeu I-a fost usor sa ia aceasta hotarare…”Cum sa fac cel mai mic rau fiului Meu Iov ? El nu M-a dezonorat niciodata, nu Mi-a calcat niciodata cuvantul. Intotdeauna Mi-a dovedit dragoste si credinciosie… Cum sa sa te parasesc, fiul Meu ? “Mi se zbate inima in Mine si tot launtrul

Mi se misca de mila.” ( Osea 11, 8 )              Asadar manusa fusese aruncata. Satana insinuase in fata intregului Univers ca Iov Il cautase pe

Dumnezeu doar din interes, din motive egoiste. Creatorul era provocat in mod public si se cerea un raspuns din partea Lui. Si, in cazul lui Iov, raspunsul a insemnat un val de incercari si teste in viata sa, toate urmarind sa

indeparteze ambalajul stralucitor al vietii exterioare, aparentele frumoase, si sa scoata la lumina, in vazul tuturor, miezul, esenta, continutul …Cu alte cuvinte: testul urma sa dovedeasca intregului Univers daca Iov Il cauta pe

Dumnezeu din motive egoiste sau din dragoste.               Ceea ce a urmat a fost teribil. “Satana a plecat dinaintea Domnului” ( Iov 1, 12 up. )  si asupra lui Iov s-

au abatut sapte nenorociri grozave intr-un interval de timp scurt. Fiecare din cele sapte nenorociri care au cazut peste el ar fi fost suficienta pentru a-l dezechilibra pe orice om atat fizic, cat si spiritual.

              Satana nu cruta nimic. Ii nimiceste turmele, ii ucide slujitorii, ii ucide pe toti cei zece copii dintr-o singura lovitura, ii rapeste sanatatea, ii rapeste cel mai important sprijin moral -sotia si, in final, ii transforma pe cei mai

buni prieteni in judecatorii sai. Se putea mai mult decat atat ? Nici cea mai diabolica imaginatie nu ar putea concepe o suita de incercari mai teribile decat acestea…Satana a dovedit si in aceasta imprejurare ca este un

geniu al raului.              Si totusi, in ciuda atacurilor disperate ale diavolului, Iov rezista si continua sa-L caute pe Dumnezeu . Este

adevarat ca omenescul lui Iov ramane nedumerit . Iov, nestiind ce se petrecuse in cer, nu poate intelege ce se intampla cu el. Nu stie ce rau a facut incat Dumnezeu sa-l paraseasca …Uneori, amaraciunea lui rabufneste , insa

Page 62: seminarii, aurel 1

Iov nu inceteaza sa-L caute si sa-L iubeasca pe Creatorul sau. Priviti ce marturisire de credinta face omul acesta in mijlocul celor mai amare clipe din viata, cand temperatura cuptorului incercarii ajunsese la maximum:  

             “Dar stiu ca Rascumparatorul meu este viu si ca se va ridica la urma pe pamant. Chiar daca mi se va nimici pielea si chiar daca nu voi mai avea carne, voi vedea totusi pe Dumnezeu. Il voi vedea si-mi va fi

binevoitor. Ochii mei Il vor vedea si nu ai altuia. Sufletul meu tanjeste de dorul acesta inlauntrul meu..” ( Iov 19, 25-27 )

              Iov a iesit curat din incercare. Cum as fi rezistat eu ? Dar tu ? Am fi putut noi demonstra in fata Universului ca Il cautam si Il iubim pe Dumnezeu din dragoste, fara niciun interes egoist ?

              Cartea lui Iov - aceasta bijuterie a Bibliei- este o carte neterminata. De ce ? Aparent ea se incheie cu un happy end: Iov este reabilitat complet. I se dau binecuvantari indoite, isi reface familia si isi regaseste  prietenii. Cu

toate acestea, cartea este neterminata din cel putin doua motive:              1) Cartea incepe cu scenele ceresti, aratandu-ne ce se petrecea in culise, dincolo de cortina aparentelor. In mod normal, cartea ar fi trebuit sa se incheie simetric: o noua intalnire in cer, un nou dialog intre Dumnezeu si

Satana…Credeti ca nu a avut loc o astfel de intalnire dupa reabilitarea lui Iov ? Cu siguranta ! Imi imaginez si dialogul ce ar fi putut exista intre Creator si Satana: “Ai vazut pe robul Meu Iov ? Nu este nimeni ca el pe pamant. Este intr-adevar un om fara prihana si curat la suflet, care se teme de Dumnezeu si se abate de la rau. Lucifer, si

acum mai sustii ca iubitul Meu fiu Ma cauta din interes ?”              Dar Satana tace…Demonstratia fusese facuta…Universul intreg era acum convins…

              2) Cartea lui Iov este neterminata, asemenea Cartii Faptelor Apostolilor, pentru ca istoria lui Iov se va continua in viata credinciosilor din ultima generatie.

              In finalul istoriei acestei lumi, Dumnezeu va face ultima Sa demonstratie in fata Universului, dovedind ca, in ciuda conditiilor grele ale zilelor din urma, in ciuda persecutiei si a lipsurilor de orice fel, in ciuda amenintarilor si batjocurii, copiii Sai Ii vor ramanea loiali in cele mai grele circumstante. Ei vor demonstra ca Legea lui Dumnezeu

poate fi tinuta si ca ei Il cauta pe Creator nu din interese egoiste, ci din dragoste.               Cartea lui Iov se va incheia cu istoria biruintei sau a infrangerii noastre. Depinde de mine si de tine de

care parte a baricadei ne vom aseza in acest milenar conflict cosmic.               “Inima imi zice din partea Ta: “Cauta Fata Mea ! “ Si Fata Ta, Doamne, o caut.”

                                                                                                                                         ( Psalmul 27, 4 )              De ce Il caut pe Dumnezeu ? Pentru simplul motiv ca Il iubesc . Nu-I inteleg intotdeauna planurile, nu pot

vedea mereu de ce ma conduce pe un drum sau altul, adesea nu inteleg de ce ma lasa sa sufar…Dar stiu un singur lucru: El ma iubeste si asta imi este deajuns.

                                                                                                                                            Lori Balogh

20. “SA IUBESTI PE DOMNUL DUMNEZEUL TAU !”- CEA MAI MARE PORUNCA -

              “Invatatorule, care este cea mai mare porunca din Lege ?” Iisus i-a raspuns: “Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau”. Aceasta este cea dintai

si cea mai mare porunca.”                                                                                     Matei 22, 36-38              Porunca iubirii…Nu suna ciudat ? Spre deosebire de alte porunci, porunca aceasta intra intr-un domeniu

in care  nu prea se poate porunci.               Care parinte porunceste copiilor asa ceva ? Care logodnic ii cere viitoarei sale sotii sa-l iubeasca pe un

ton atat de poruncitor ? Viata ne invata un lucru elementar: dragostea nu se poate porunci, nu vine la comanda…Nici despotii lumii nu au pretins asa ceva. Ei au pretins loialitate, ascultare, subordonare, inchinare, dar nu

dragoste.               Si totusi, Dumnezeu ne porunceste sa-L iubim… Nu ne cere oare prea mult ?

              Inainte de a gasi un raspuns la aceasta delicata intrebare, trebuie sa observam ca “porunca iubirii” poate  fi gasita in diferite locuri in Biblie ( vezi  Deuteronom 6, 4-5;  10,12;  11,13;  13,3;  30,6;  Iosua 22,5 etc. ).

Contrar unor prejudecati cultivate mai ales in mediul crestin neoprotestant, porunca iubirii nu este o porunca noua, care apartine doar Noului Testament. Sustinatorii ideii ca ea este o porunca noua gasesc in aceasta un argument (

total nefondat ! ) ca Legea morala a fost desfiintata si inlocuita de Iisus cu aceasta singura porunca.               Nimic mai eronat din punct de vedere teologic si nimic mai primejdios pentru o relatie de calitate cu

Dumnezeu. Porunca iubirii e la fel de veche ca si Legea morala, fiind chiar esenta ei.               Dar sa revenim la intrebarea delicata de mai sus: Este corect din partea lui Dumnezeu sa ne pretinda

dragoste ? Si aceasta nu oricum, ci poruncindu-ne ?               Un studiu atent al Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu si metodele pe care le foloste in relatia cu creaturile Sale ne demonstreaza ca , ori de cate ori El cere un lucru, El a pregatit deja toate conditiile pentru ca

acea cerinta sa fie implinita.               Un  exemplu: darea Legii, prin Moise, poporului evreu. Oare nu putea Dumnezeu sa le dea  Decalogul evreilor in Egipt, in timp ce acestia trudeau la ridicarea piramidelor faraonilor ? Desigur ! O minune in plus, pe

langa cele deja petrecute in tara faraonilor, nu ar fi fost o problema pentru Dumnezeu. Insa El nu i-a dat poporului evreu Legea nici la Marea Rosie, cand acesta era incoltit din toate partile, nici imediat dupa minunea trecerii

Page 63: seminarii, aurel 1

acesteia…Momentul darii Legii a fost ales de Dumnezeu cu cea mai mare grija: poporul era liber. Scapase definitiv de robia egipteana, i se redase demnitatea si putea privi drept si cu incredere in viitor.  Momentul darii Legii ne invata ca Dumnezeu, inainte sa ne ceara, ne ofera. Inainte sa ne pretinda ascultare, ne elibereaza de orice alta

robie.               Revenind acum la “porunca iubirii”, se pune intrebarea: Ce ne ofera Dumnezeu inainte ca sa ne pretinda

sa-L iubim “cu toata inima, cu tot sufletul, cu toata puterea si cu tot cugetul” nostru  ( Luca 10,27 ) ? Raspunsul la aceasta intrebare are doua componente:

              1) In primul rand, Dumnezeu ne-a dat un exemplu de ceea ce inseamna dragostea adevarata.              “Si dragostea nu sta in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi si a

trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.” ( 1 Ioan 4, 10 )              Privite lucrurile din aceasta perspectiva, dragostea omului nu este altceva decat o reflectare a celei divine, dupa cum lumina Lunii nu este proprie, ci doar o reflectare a celei solare. Ce este , in realitate dragostea noastra fata de Dumnezeu ? Nu este altceva decat un raspuns firesc fata de ceea ce a facut cerul pentru noi. Dragostea

noastra este o manifestare a recunostintei.              Daca asa stau lucrurile, vi se mai pare nefiresc ca Dumnezeu sa astepte un gest de recunostinta din

partea noastra, dupa ce El a daruit tot ce a avut mai scump pentru salvarea noastra ?               2) Mai mult decat un exemplu si o dovada a dragostei Sale fata de noi, Dumnezeu ne pune la

dispozitie si “materia prima” pentru a-L iubi pe El si pe semenii nostri.                            “Insa nadejdea acesta nu inseala, pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inimile

noastre prin Duhul Sfant care ne-a fost dat.”  ( Romani 5, 5 )              Nu ! Dumnezeu nu ne cere lucruri absurde. Inainte sa ne ceara, El ne ofera; inainte sa ne ceara sa-L iubim, El ne-a dat un exemplu de adevarata iubire si ne-a umplut inimile cu “combustibil” sfant. A nu-L iubi pe

Dumnezeu dupa tot ceea ce a facut pentru noi nu denota doar lipsa de caracter, ci spirit de razvratire…Merita El insa un asemenea tratament ?

              O observatie interesanta poate fi facuta privind cu atentie toate textele biblice care redau “porunca iubirii” ( amintite mai sus ): In toate pasajele amintite apare un element constant  - inima. Celelalte elemente amintite:

cugetul, puterea si sufletul pot lipsi din enunt. Inima insa nu lipseste niciodata. De ce acest lucru ?               Noi folosim cuvantul “inima” cu sensul de sediu al vietii afective, al sentimentelor. In acelasi timp, suntem

invatati sa nu fim sentimentali, mai ales in domeniul religios. Sentimentalismul religios este considerat chiar primejdios pentru adevarata evlavie, iar dragostea se cere a fi in primul rand principiala. Si aceasta cu atat mai

mult cu cat Biblia ne invata ca ”inima este nespus de inselatoare si de deznadajduit de rea” ( Ieremia 17, 9 )

              Atunci de ce inima nu trebuie sa lipseasca niciodata atunci cand vorbim de domeniile in care trebuie sa se manifeste adevarata dragoste?

              Aici trebuie specificat ca Biblia are o conceptie diferita cu privire la inima fata de ceea ce poate fi intalnit in lume. Prin inima, Scriptura intelege “omul ascuns” , fiinta launtrica a omului, cu tot ce cuprinde ea. Vorbind de

tentatia omului din totdeauna de a-si impodobi in mod nenecesar trupul, apostolul Petru le scrie crestinilor: “Podoaba voastra sa nu fie podoaba de afara care sta in impletitura parului, in purtarea de scule de aur

sau in imbracarea hainelor, ci sa fie omul ascuns al inimii, in curatia nepieritoare a unui duh bland si linistit care este de mare pret inaintea lui Dumnezeu.”  (1 Petru 2, 3-4 )

              Acest “om ascuns al inimii” este partea din fiinta noastra care-L intereseaza in mod deosebit pe Dumnezeu, caci ”omul se uita la ce izbeste ochii, dar Domnul se uita la inima” ( 1 Samuel 16, 7 ).  Gandul acesta este linistitor pentru cei care Il cuta cu sinceritate pe Dumnezeu. In acelasi timp insa, el este tulburator

pentru omul care vrea sa ascunda ceva de El.               Biblia ne prezinta inima ca fiind :

              - sediu al intelepciunii  -  Solomon se ruga sa primeasca o “inima inteleapta” - 1 Regi 3, 9               - sediu al gandurilor  - In vremea potopului, Biblia afirma despre oamenii din acele timpuri ca “toate

intocmirile gandurilor din inima lui erau indreptate in fiecare zi numai spre rau “ ( Geneza 6, 5 )              - sediu al constiintei - Psalmistul David recunoaste acest lucru cand spune: “Inima imi zice din partea

Ta: “cauta Fata Mea !” Si Fata Ta, Doamne, o caut.”  ( Psalmul 27,8 )              - sediu al dorintelor - O fagaduinta: “El iti va da tot ce-ti doreste inima” ( Psalmul 37, 4 )

              - sediu al memoriei - “Pastreaza bine in inima ta cuvintele mele” ( Proverbe 4, 4 )                - sediu al poftelor rele- Pavel vorbeste despre “poftele inimilor” celor pacatosi ( Romani 1, 24 )

              Acum o intrebare justificata: De ce Biblia pune in legatura cu inima toate componentele fiintei umane impreuna cu toate manifestarile lor ? Noi stim ca sediul memoriei, al constiintei, al intelepciunii si al gandurilor este

mintea, nu inima…De ce Biblia “amesteca” inima in acestea ?               Pentru un raspuns corect, e necesar sa ne intoarcem in timp pana la originile noastre ca omenire, pana in acel moment fatal in care Eva a intins mana dupa fructul oprit. Cand ea a facut acest gest, inima ei a fost mai tare decat intelepciunea, decat constiinta si decat memoria ei. Privind la pomul oprit, Eva “ a vazut ca pomul era bun de mancat si placut de privit si ca pomul era de dorit sa deschida cuiva mintea. A luat deci din rodul lui si

a mancat. A dat si barbatului ei care era langa ea si barbatul a mancat si el.”( Geneza 3, 6 )

              Din acea clipa nefasta, inima omului a preluat controlul asupra fiintei intregi. Pacatul L-a detronat pe Dumnezeu si pe reprezentantul Sau din fiinta umana - constiinta - si a instalat un nou domn - inima. Din acel

moment, omul nu mai face ceea ce este bine, corect si drept ( adica dupa ceea ce-i spune constiinta ), ci ceea ce-i

Page 64: seminarii, aurel 1

place ( ceea ce-i dicteaza inima ).O rasturnare a valorilor a fost inevitabila din acel moment, lumea noastra fiind astazi cu susul in jos…Omul firesc, pacatos, nu mai mamanca ceea ce este sanatos, ci ceea ce-i place; nu mai citeste ceea ce il poate zidi sufleteste si intelectual, ci ceea ce se adreseaza inimii; nu mai asculta muzica ce il

poate inalta spiritual, ci ceea ce-i dicteaza inima…              Asadar, limbajul Bibliei este cat se poate de realist atunci cand aseaza inima omului pacatos in centrul

atentiei. Pacatul a rasturnat ierarhia stabilita de Creator in fiinta umana: 1) viata spirituala  2) viata sufleteasca  3) viata fizica, biologica. Astazi se traieste in primul rand pentru trup; mai putini traiesc si pentru suflet; si foarte putini

traiesc si pentru spirit.               Domnul Christos a venit intr-o lume inversata cu susul in jos pentru a incepe lucrarea mantuirii. De aceea, tot ce a facut s-a adresat inimii, stiind prea bine ca inima este regina care sta pe tronul fiintei umane. El a predicat

o religie a inimii, nu a mintii, spre deosebire de filozofii si intemeietorii altor religii. Iisus ar fi putut aduce dovezi zguduitoare ca El e Fiul lui Dumnezeu, cucerind mintea oamenilor cu argumente de netagaduit. Ar fi putut sa se schimbe la fata nu doar in fata a trei din ucenicii Sai, ci in fata miilor care Il inconjurau zilnic, sau chiar in fata lui Pilat si a marilor preoti. Ce ar fi realizat facand acest lucru ? Le-ar fi castigat oamenilor mintea, nu si inima…Nu

acesta a fost insa obiectivul Sau. Nu ar fi folosit la nimic. Pentru ca lucrarea mantuirii sa fie eficienta, El trebuia sa le castige inima.

              Iata de ce porunca iubirii incepe cu inima. Aici, in inima , se afla ultima reduta a omului pacatos; aici se afla statul major al fiintei umane. Batalia pentru mantuirea noastra trebuia sa inceapa de aici…

              Dar care este ratiunea poruncii iubirii?  Orice porunca, orice lege , areo anumita ratiune. Daca ni se dau niste principii ale sanatatii, aceasta se explica prin ratiunea de a fi mai sanatosi. Daca ni se porunceste sa nu

ucidem, ratiunea este ocrotirea vietii. Daca ni se porunceste sa nu furam, ratiunea este ocrotirea proprietatii. Daca ni se impun anumite legi civile, ratiunea se gaseste in pastrarea ordinii si disciplinei…

              Dar care este ratiunea poruncii iubirii ? Nu putem trai si fara sa-L iubim pe Dumnezeu ? Desigur ! Sunt milioane de oameni care nu-L iubesc si care traiesc totusi…Nu ne poate Dumnezeu binecuvanta si fara sa-L iubim ? Cu siguranta ! Insusi Mantuitorul spune ca Tatal ceresc “face sa rasara soarele Sau peste cei rai

si peste cei buni si da plaie peste cei drepti si peste cei nedrepti” ( Matei 5,45 )              In orice alt domeniu, poruncile  lui Dumnezeu vizeaza in final bunastarea omului. Ascultarea omului de

porunca divina se rasfrange tot asupra lui, aducandu-i liniste, pace, fericire, siguranta, sanatate, etc. Spre deosebire de oricare alte porunci, aceasta porunca ii cere omului ceva de ca care are nevoie in primul rand Dumnezeu - dragoste. Iata un lucru socant pentru intelegerea noastra limitata: Dumnezeul cel Atotputernic,

Creatorul Universului, “depinde “de omul pacatos in ceea ce priveste marea nevoie a sufletului Sau.               “Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4, 8 ). Aceasta e natura Sa si nu poate fi schimbata. Un Dumnezeu

a carui natura este dragostea nu poate fi fericit fara iubirea pe care simte imperios nevoia sa o reverse asupra celor din jur. Dar nici fara manifesterea dragostei celor din jur fata de El. Daca noi, ca fiinte pacatoase, simtim atat de mult nevoia dupa dragostea, empatia si intelegerea  celor din jur, oare Dumnezeu, dupa al carui chip am fost

creati, nu are acest drept ?               Din nefericire, noi, oamenii, avem o mentalitate destul de rigida cu rivire la Tatal nostru ceresc. Avem

impresia ca dragostea noastra fata de El trebuie sa fie oarecum rece, principiala, lipsita de sentiment…Dar oare noi am fi multumiti daca am fi iubiti doar principial de catre cei din jur ? Am auzit de soti care nu-si spun “te iubesc” decat inainte de nunta, pentru ca intreaga lor viata sa fie lipsita apoi de caldura sentimentului. Cata frustrare exista

in acele inimi !               Este foarte adevarat ca dragostea noastra nu trebuie sa depinda de sentimente. Ea trebuie sa fie mult

mai profunda si mai stabila decat acestea. Insa nici nu trebuie sa o golim de ceea ce are ea mai calduros - puterea sentimentului.

              I-ai spus vreodata lui Dumnezeu: “Doamne, te iubesc” ? Te-ai simti jenat daca I-ai marturisi, macar cateodata , ceea ce simti pentru El ? Crezi ca ar fi o incumetare daca ai face-o ? Crezi ca El S-ar simti jignit ? Cine

dintre noi se simte jignit daca cineva ii spune :”te iubesc”, “te apreciez”, “tin la tine” ?              David nu avea nicio retinere in aceasta privinta. Ori de cate ori simtea indemnul, el isi exprima dragostea

sa fata de Domnul Sau pe fata si fara ocolisuri: “Te iubesc din inima, Doamne, taria mea” ( Psalmul 18, 1 )

              Biblia este plina de declaratii de dragoste din partea lui Dumnezeu fata de om ( vezi Ieremia 31, 3; Isaia 43,4  etc. ). Daca Tatal ceresc ne spune atat de des ca ne iubeste, pentru ca stie ca echilibrul nostru interior are

nevoie de asa ceva, noi de ce avem retineri in a-I marturisi dragostea noastra ? Privim, din nefericire, viata noastra de credinta si relatia noastra cu Dumnezeu inca egoist. Ne gandim doar la noi, la mantuirea noastra, la nevoile

noastre si mai putin la El, la nevoile Inimii Lui. Uitam atat de des ca am fost creati dupa chipul si asemanarea Lui si, in consecinta, nevoile noastre sufletesti se aseamna cu ale Lui. Si ale Lui cu ale noastre, chiar daca la o alta

scara…Oare Dumnezeu se multumeste doar cu niste copii morali, corecti, dar reci si lipsiti de caldura sentimentului ? Noua ne-ar surade sa avem in jur doar statui lipsite de caldura vietii si a iubirii ?

              “Iata , Eu stau la usa si bat…” (  Apocalipsa 3, 20 ) - este tabloul poate cel mai impresionant din cartea Apocalipsei. Care usa ? Iisus a castigat mintea noastra, caci avem cunostinte numeroase in domeniul mantuirii; El a castigat puterea noastra, caci avem fapte ( “Stiu faptele tale…”); El a castigat si sufletul nostru, caci dorim viata vesnica. O usa ramane inca inchisa - inima omului. Dumnezeu are nevoie nu doar de ceea ce facem pentru El, nu

doar de ceea ce stim despre El, ci si de ceea ce simtim pentru El.               “Petre, Ma iubesti mai mult decat toti acestia ?” ( Ioan 21, 15-17 ) - este intrebarea pusa de Iisus lui

Petru dupa inviere. Si intrebarea nu a fost pusa doar o singura data… Ci de trei ori !

Page 65: seminarii, aurel 1

              Nu stia Mantuitorul ce se afla in inima ucenicului Sau ? Desigur ! A dovedit-o de atatea ori…Intrebarea insa nu era legata doar de reabilitarea lui Petru, asa cum se crede de obicei. Iisus vrea sa ne dea o lectie

importanta: Dumnezeu asteapta de la noi mai mult decat o dragoste tainuita. El asteapta sa o si marturisim, fie in  intimitatea comuniunii cu El , fie in public.

              “Doamne, stii ca Te iubesc”… Petru dorea sa evite marturisirea directa si publica a iubirii pe care o avea fata de Iisus. Mantuitorul insa insista…Petru insusi avea nevoie de acesta insistenta a lui Iisus. Si colegii lui aveau nevoie de marturisirea aceasta…Dar poate ca cea mai mare nevoie dupa aceasta declaratie de dragoste o avea Insusi Mantuitorul. Suferise chinurile cumplite ale mortii a doua pentru mantuirea oamenilor. Agonizase pe

cruce, parasit de toti, batjocorit de propriul Sau popor, incoltit de legiuni intregi de demoni…Avea acum atat nevoie de putina recunostinta si dragoste din partea omului…

              Vi se mai pare acum porunca :”Sa iubesti pe Domnul , Dumnezeul tau…” o porunca deplasata, greu de implinit ? Incercati sa-I spuneti Tatalui ceresc, in intimitatea rugaciunii tainice, ca Il iubiti pentru tot ce a facut pentru

dumneavoastra. Veti trai o experienta unica, in urma careia o “pace care intrece orice pricepere, va va pazi inimile si gandurile in Christos Iisus” ( Filipeni 4, 7 )

              Iti doresc si tie dar imi doresc si mie aceasta fericita experienta …           

                                                                                                                                            Lori Balogh                                                                                                                                 

20. “SA IUBESTI PE DOMNUL DUMNEZEUL TAU !”- CEA MAI MARE PORUNCA -

              “Invatatorule, care este cea mai mare porunca din Lege ?” Iisus i-a raspuns: “Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau”. Aceasta este cea dintai si cea mai mare porunca.”                                                                                     Matei 22, 36-38              Porunca iubirii…Nu suna ciudat ? Spre deosebire de alte porunci, porunca aceasta intra intr-un domeniu in care  nu prea se poate porunci.               Care parinte porunceste copiilor asa ceva ? Care logodnic ii cere viitoarei sale sotii sa-l iubeasca pe un ton atat de poruncitor ? Viata ne invata un lucru elementar: dragostea nu se poate porunci, nu vine la comanda…Nici despotii lumii nu au pretins asa ceva. Ei au pretins loialitate, ascultare, subordonare, inchinare, dar nu dragoste.               Si totusi, Dumnezeu ne porunceste sa-L iubim… Nu ne cere oare prea mult ?               Inainte de a gasi un raspuns la aceasta delicata intrebare, trebuie sa observam ca “porunca iubirii” poate  fi gasita in diferite locuri in Biblie ( vezi  Deuteronom 6, 4-5;  10,12;  11,13;  13,3;  30,6;  Iosua 22,5 etc. ). Contrar unor prejudecati cultivate mai ales in mediul crestin neoprotestant, porunca iubirii nu este o porunca noua, care apartine doar Noului Testament. Sustinatorii ideii ca ea este o porunca noua gasesc in aceasta un argument ( total nefondat ! ) ca Legea morala a fost desfiintata si inlocuita de Iisus cu aceasta singura porunca.               Nimic mai eronat din punct de vedere teologic si nimic mai primejdios pentru o relatie de calitate cu Dumnezeu. Porunca iubirii e la fel de veche ca si Legea morala, fiind chiar esenta ei.               Dar sa revenim la intrebarea delicata de mai sus: Este corect din partea lui Dumnezeu sa ne pretinda dragoste ? Si aceasta nu oricum, ci poruncindu-ne ?               Un studiu atent al Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu si metodele pe care le foloste in relatia cu creaturile Sale ne demonstreaza ca , ori de cate ori El cere un lucru, El a pregatit deja toate conditiile pentru ca acea cerinta sa fie implinita.               Un  exemplu: darea Legii, prin Moise, poporului evreu. Oare nu putea Dumnezeu sa le dea  Decalogul evreilor in Egipt, in timp ce acestia trudeau la ridicarea piramidelor faraonilor ? Desigur ! O minune in plus, pe langa cele deja petrecute in tara faraonilor, nu ar fi fost o problema pentru Dumnezeu. Insa El nu i-a dat poporului evreu Legea nici la Marea Rosie, cand acesta era incoltit din toate partile, nici imediat dupa minunea trecerii acesteia…Momentul darii Legii a fost ales de Dumnezeu cu cea mai mare grija: poporul era liber. Scapase definitiv de robia egipteana, i se redase demnitatea si putea privi drept si cu incredere in viitor.  Momentul darii Legii ne invata ca Dumnezeu, inainte sa ne ceara, ne ofera. Inainte sa ne pretinda ascultare, ne elibereaza de orice alta robie.               Revenind acum la “porunca iubirii”, se pune intrebarea: Ce ne ofera Dumnezeu inainte ca sa ne pretinda sa-L iubim “cu toata inima, cu tot sufletul, cu toata puterea si cu tot cugetul” nostru  ( Luca 10,27 ) ? Raspunsul la aceasta intrebare are doua componente:              1) In primul rand, Dumnezeu ne-a dat un exemplu de ceea ce inseamna dragostea adevarata.              “Si dragostea nu sta in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.” ( 1 Ioan 4, 10 )              Privite lucrurile din aceasta perspectiva, dragostea omului nu este altceva decat o reflectare a celei divine, dupa cum lumina Lunii nu este proprie, ci doar o reflectare a celei solare. Ce este , in realitate dragostea noastra fata de Dumnezeu ? Nu este altceva decat un raspuns firesc fata de ceea ce a facut cerul pentru noi. Dragostea noastra este o manifestare a recunostintei.

Page 66: seminarii, aurel 1

              Daca asa stau lucrurile, vi se mai pare nefiresc ca Dumnezeu sa astepte un gest de recunostinta din partea noastra, dupa ce El a daruit tot ce a avut mai scump pentru salvarea noastra ?               2) Mai mult decat un exemplu si o dovada a dragostei Sale fata de noi, Dumnezeu ne pune la dispozitie si “materia prima” pentru a-L iubi pe El si pe semenii nostri.                            “Insa nadejdea acesta nu inseala, pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inimile noastre prin Duhul Sfant care ne-a fost dat.”  ( Romani 5, 5 )              Nu ! Dumnezeu nu ne cere lucruri absurde. Inainte sa ne ceara, El ne ofera; inainte sa ne ceara sa-L iubim, El ne-a dat un exemplu de adevarata iubire si ne-a umplut inimile cu “combustibil” sfant. A nu-L iubi pe Dumnezeu dupa tot ceea ce a facut pentru noi nu denota doar lipsa de caracter, ci spirit de razvratire…Merita El insa un asemenea tratament ?               O observatie interesanta poate fi facuta privind cu atentie toate textele biblice care redau “porunca iubirii” ( amintite mai sus ): In toate pasajele amintite apare un element constant  - inima. Celelalte elemente amintite: cugetul, puterea si sufletul pot lipsi din enunt. Inima insa nu lipseste niciodata. De ce acest lucru ?               Noi folosim cuvantul “inima” cu sensul de sediu al vietii afective, al sentimentelor. In acelasi timp, suntem invatati sa nu fim sentimentali, mai ales in domeniul religios. Sentimentalismul religios este considerat chiar primejdios pentru adevarata evlavie, iar dragostea se cere a fi in primul rand principiala. Si aceasta cu atat mai mult cu cat Biblia ne invata ca ”inima este nespus de inselatoare si de deznadajduit de rea” ( Ieremia 17, 9 )               Atunci de ce inima nu trebuie sa lipseasca niciodata atunci cand vorbim de domeniile in care trebuie sa se manifeste adevarata dragoste?               Aici trebuie specificat ca Biblia are o conceptie diferita cu privire la inima fata de ceea ce poate fi intalnit in lume. Prin inima, Scriptura intelege “omul ascuns” , fiinta launtrica a omului, cu tot ce cuprinde ea. Vorbind de tentatia omului din totdeauna de a-si impodobi in mod nenecesar trupul, apostolul Petru le scrie crestinilor: “Podoaba voastra sa nu fie podoaba de afara care sta in impletitura parului, in purtarea de scule de aur sau in imbracarea hainelor, ci sa fie omul ascuns al inimii, in curatia nepieritoare a unui duh bland si linistit care este de mare pret inaintea lui Dumnezeu.”  (1 Petru 2, 3-4 )              Acest “om ascuns al inimii” este partea din fiinta noastra care-L intereseaza in mod deosebit pe Dumnezeu, caci ”omul se uita la ce izbeste ochii, dar Domnul se uita la inima” ( 1 Samuel 16, 7 ).  Gandul acesta este linistitor pentru cei care Il cuta cu sinceritate pe Dumnezeu. In acelasi timp insa, el este tulburator pentru omul care vrea sa ascunda ceva de El.               Biblia ne prezinta inima ca fiind :              - sediu al intelepciunii  -  Solomon se ruga sa primeasca o “inima inteleapta” - 1 Regi 3, 9               - sediu al gandurilor  - In vremea potopului, Biblia afirma despre oamenii din acele timpuri ca “toate intocmirile gandurilor din inima lui erau indreptate in fiecare zi numai spre rau “ ( Geneza 6, 5 )              - sediu al constiintei - Psalmistul David recunoaste acest lucru cand spune: “Inima imi zice din partea Ta: “cauta Fata Mea !” Si Fata Ta, Doamne, o caut.”  ( Psalmul 27,8 )              - sediu al dorintelor - O fagaduinta: “El iti va da tot ce-ti doreste inima” ( Psalmul 37, 4 )              - sediu al memoriei - “Pastreaza bine in inima ta cuvintele mele” ( Proverbe 4, 4 )                - sediu al poftelor rele- Pavel vorbeste despre “poftele inimilor” celor pacatosi ( Romani 1, 24 )              Acum o intrebare justificata: De ce Biblia pune in legatura cu inima toate componentele fiintei umane impreuna cu toate manifestarile lor ? Noi stim ca sediul memoriei, al constiintei, al intelepciunii si al gandurilor este mintea, nu inima…De ce Biblia “amesteca” inima in acestea ?               Pentru un raspuns corect, e necesar sa ne intoarcem in timp pana la originile noastre ca omenire, pana in acel moment fatal in care Eva a intins mana dupa fructul oprit. Cand ea a facut acest gest, inima ei a fost mai tare decat intelepciunea, decat constiinta si decat memoria ei. Privind la pomul oprit, Eva “ a vazut ca pomul era bun de mancat si placut de privit si ca pomul era de dorit sa deschida cuiva mintea. A luat deci din rodul lui si a mancat. A dat si barbatului ei care era langa ea si barbatul a mancat si el.”( Geneza 3, 6 )              Din acea clipa nefasta, inima omului a preluat controlul asupra fiintei intregi. Pacatul L-a detronat pe Dumnezeu si pe reprezentantul Sau din fiinta umana - constiinta - si a instalat un nou domn - inima. Din acel moment, omul nu mai face ceea ce este bine, corect si drept ( adica dupa ceea ce-i spune constiinta ), ci ceea ce-i place ( ceea ce-i dicteaza inima ).O rasturnare a valorilor a fost inevitabila din acel moment, lumea noastra fiind astazi cu susul in jos…Omul firesc, pacatos, nu mai mamanca ceea ce este sanatos, ci ceea ce-i place; nu mai citeste ceea ce il poate zidi sufleteste si intelectual, ci ceea ce se adreseaza inimii; nu mai asculta muzica ce il poate inalta spiritual, ci ceea ce-i dicteaza inima…              Asadar, limbajul Bibliei este cat se poate de realist atunci cand aseaza inima omului pacatos in centrul atentiei. Pacatul a rasturnat ierarhia stabilita de Creator in fiinta umana: 1) viata spirituala  2) viata sufleteasca  3) viata fizica, biologica. Astazi se traieste in primul rand pentru trup; mai putini traiesc si pentru suflet; si foarte putini traiesc si pentru spirit.               Domnul Christos a venit intr-o lume inversata cu susul in jos pentru a incepe lucrarea mantuirii. De aceea, tot ce a facut s-a adresat inimii, stiind prea bine ca inima este regina care sta pe tronul fiintei umane. El a predicat o religie a inimii, nu a mintii, spre deosebire de filozofii si intemeietorii altor religii. Iisus ar fi putut aduce dovezi zguduitoare ca El e Fiul lui Dumnezeu, cucerind mintea oamenilor cu argumente de netagaduit. Ar fi putut sa se schimbe la fata nu doar in fata a trei din ucenicii Sai, ci in fata miilor care Il inconjurau zilnic, sau chiar in fata lui Pilat si a marilor preoti. Ce ar fi realizat facand acest lucru ? Le-ar fi castigat oamenilor mintea, nu si inima…Nu acesta a fost insa obiectivul Sau. Nu ar fi folosit la nimic. Pentru ca lucrarea mantuirii sa fie eficienta, El trebuia sa

Page 67: seminarii, aurel 1

le castige inima.              Iata de ce porunca iubirii incepe cu inima. Aici, in inima , se afla ultima reduta a omului pacatos; aici se afla statul major al fiintei umane. Batalia pentru mantuirea noastra trebuia sa inceapa de aici…              Dar care este ratiunea poruncii iubirii?  Orice porunca, orice lege , areo anumita ratiune. Daca ni se dau niste principii ale sanatatii, aceasta se explica prin ratiunea de a fi mai sanatosi. Daca ni se porunceste sa nu ucidem, ratiunea este ocrotirea vietii. Daca ni se porunceste sa nu furam, ratiunea este ocrotirea proprietatii. Daca ni se impun anumite legi civile, ratiunea se gaseste in pastrarea ordinii si disciplinei…              Dar care este ratiunea poruncii iubirii ? Nu putem trai si fara sa-L iubim pe Dumnezeu ? Desigur ! Sunt milioane de oameni care nu-L iubesc si care traiesc totusi…Nu ne poate Dumnezeu binecuvanta si fara sa-L iubim ? Cu siguranta ! Insusi Mantuitorul spune ca Tatal ceresc “face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni si da plaie peste cei drepti si peste cei nedrepti” ( Matei 5,45 )              In orice alt domeniu, poruncile  lui Dumnezeu vizeaza in final bunastarea omului. Ascultarea omului de porunca divina se rasfrange tot asupra lui, aducandu-i liniste, pace, fericire, siguranta, sanatate, etc. Spre deosebire de oricare alte porunci, aceasta porunca ii cere omului ceva de ca care are nevoie in primul rand Dumnezeu - dragoste. Iata un lucru socant pentru intelegerea noastra limitata: Dumnezeul cel Atotputernic, Creatorul Universului, “depinde “de omul pacatos in ceea ce priveste marea nevoie a sufletului Sau.               “Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4, 8 ). Aceasta e natura Sa si nu poate fi schimbata. Un Dumnezeu a carui natura este dragostea nu poate fi fericit fara iubirea pe care simte imperios nevoia sa o reverse asupra celor din jur. Dar nici fara manifesterea dragostei celor din jur fata de El. Daca noi, ca fiinte pacatoase, simtim atat de mult nevoia dupa dragostea, empatia si intelegerea  celor din jur, oare Dumnezeu, dupa al carui chip am fost creati, nu are acest drept ?               Din nefericire, noi, oamenii, avem o mentalitate destul de rigida cu rivire la Tatal nostru ceresc. Avem impresia ca dragostea noastra fata de El trebuie sa fie oarecum rece, principiala, lipsita de sentiment…Dar oare noi am fi multumiti daca am fi iubiti doar principial de catre cei din jur ? Am auzit de soti care nu-si spun “te iubesc” decat inainte de nunta, pentru ca intreaga lor viata sa fie lipsita apoi de caldura sentimentului. Cata frustrare exista in acele inimi !               Este foarte adevarat ca dragostea noastra nu trebuie sa depinda de sentimente. Ea trebuie sa fie mult mai profunda si mai stabila decat acestea. Insa nici nu trebuie sa o golim de ceea ce are ea mai calduros - puterea sentimentului.               I-ai spus vreodata lui Dumnezeu: “Doamne, te iubesc” ? Te-ai simti jenat daca I-ai marturisi, macar cateodata , ceea ce simti pentru El ? Crezi ca ar fi o incumetare daca ai face-o ? Crezi ca El S-ar simti jignit ? Cine dintre noi se simte jignit daca cineva ii spune :”te iubesc”, “te apreciez”, “tin la tine” ?              David nu avea nicio retinere in aceasta privinta. Ori de cate ori simtea indemnul, el isi exprima dragostea sa fata de Domnul Sau pe fata si fara ocolisuri: “Te iubesc din inima, Doamne, taria mea” ( Psalmul 18, 1 )               Biblia este plina de declaratii de dragoste din partea lui Dumnezeu fata de om ( vezi Ieremia 31, 3; Isaia 43,4  etc. ). Daca Tatal ceresc ne spune atat de des ca ne iubeste, pentru ca stie ca echilibrul nostru interior are nevoie de asa ceva, noi de ce avem retineri in a-I marturisi dragostea noastra ? Privim, din nefericire, viata noastra de credinta si relatia noastra cu Dumnezeu inca egoist. Ne gandim doar la noi, la mantuirea noastra, la nevoile noastre si mai putin la El, la nevoile Inimii Lui. Uitam atat de des ca am fost creati dupa chipul si asemanarea Lui si, in consecinta, nevoile noastre sufletesti se aseamna cu ale Lui. Si ale Lui cu ale noastre, chiar daca la o alta scara…Oare Dumnezeu se multumeste doar cu niste copii morali, corecti, dar reci si lipsiti de caldura sentimentului ? Noua ne-ar surade sa avem in jur doar statui lipsite de caldura vietii si a iubirii ?               “Iata , Eu stau la usa si bat…” (  Apocalipsa 3, 20 ) - este tabloul poate cel mai impresionant din cartea Apocalipsei. Care usa ? Iisus a castigat mintea noastra, caci avem cunostinte numeroase in domeniul mantuirii; El a castigat puterea noastra, caci avem fapte ( “Stiu faptele tale…”); El a castigat si sufletul nostru, caci dorim viata vesnica. O usa ramane inca inchisa - inima omului. Dumnezeu are nevoie nu doar de ceea ce facem pentru El, nu doar de ceea ce stim despre El, ci si de ceea ce simtim pentru El.               “Petre, Ma iubesti mai mult decat toti acestia ?” ( Ioan 21, 15-17 ) - este intrebarea pusa de Iisus lui Petru dupa inviere. Si intrebarea nu a fost pusa doar o singura data… Ci de trei ori !              Nu stia Mantuitorul ce se afla in inima ucenicului Sau ? Desigur ! A dovedit-o de atatea ori…Intrebarea insa nu era legata doar de reabilitarea lui Petru, asa cum se crede de obicei. Iisus vrea sa ne dea o lectie importanta: Dumnezeu asteapta de la noi mai mult decat o dragoste tainuita. El asteapta sa o si marturisim, fie in  intimitatea comuniunii cu El , fie in public.               “Doamne, stii ca Te iubesc”… Petru dorea sa evite marturisirea directa si publica a iubirii pe care o avea fata de Iisus. Mantuitorul insa insista…Petru insusi avea nevoie de acesta insistenta a lui Iisus. Si colegii lui aveau nevoie de marturisirea aceasta…Dar poate ca cea mai mare nevoie dupa aceasta declaratie de dragoste o avea Insusi Mantuitorul. Suferise chinurile cumplite ale mortii a doua pentru mantuirea oamenilor. Agonizase pe cruce, parasit de toti, batjocorit de propriul Sau popor, incoltit de legiuni intregi de demoni…Avea acum atat nevoie de putina recunostinta si dragoste din partea omului…              Vi se mai pare acum porunca :”Sa iubesti pe Domnul , Dumnezeul tau…” o porunca deplasata, greu de implinit ? Incercati sa-I spuneti Tatalui ceresc, in intimitatea rugaciunii tainice, ca Il iubiti pentru tot ce a facut pentru dumneavoastra. Veti trai o experienta unica, in urma careia o “pace care intrece orice pricepere, va va pazi inimile si gandurile in Christos Iisus” ( Filipeni 4, 7 )              Iti doresc si tie dar imi doresc si mie aceasta fericita experienta …           

Page 68: seminarii, aurel 1

                                                                                                                                            Lori Balogh                                                                                                                                 

19. GANDURILE LUI DUMNEZEU SI GANDURILE NOASTRE- DESPRE VALOAREA LUCRURILOR -

              Uneori ni se pare cat se poate de normal ca, vietuind zi de zi cu privirea indreptata in jos, spre problemele noastre pamantesti, gandurile si mentalitatea noastra sa coboare la acelasi nivel terestru. Si totusi, nu este normal sa se intample acest lucru…              Unul din motivele pentru care a fost lasata Biblia omenirii este acela de a ne aduce intr-un contact mai direct cu modul de gandire al lui Dumnezeu. Un mod de gandire pe care trebuie sa-l intelegem tot mai bine si pe care trebuie sa ni-l insusim tot mai deplin, daca dorim ca vreodata sa locuim in prezenta Sa.              Are Biblia ceva de spus in privinta gandurilor lui Dumnezeu in comparatie cu gandurile noastre, ale oamenilor ?  Desigur !             “Caci gandurile Mele nu sunt gandurile voastre si caile voastre nu sunt caile Mele, zice Domnul. Ci, cat sunt de sus cerurile fata de pamant, atat sunt de sus caile Mele fata de caile voastre si gandurile Mele fata de gandurile voastre.” ( Isaia 55, 8-9 )              Putea oare sa se gaseasca un alt termen de comparatie mai potrivit pentru a sugera distanta uriasa care exista intre doua moduri de gandire, intre doua mentalitati atat de diferite ? Ce poate fi mai indepartat decat cerurile, decat galaxiile vazute sau inca nedescoperite de ochiul omenesc ?               Versetul citat mai sus nu este pus in Biblie pentru a ne speria sau a ne descuraja, ci, mai degraba, pentru a ne provoca de a cunoaste gandurile lui Dumnezeu si a incerca sa ni le insusim. Sa facem un mic pas in acest sens si sa intelegem ceva din felul in care Dumnezeu priveste lumea, oamenii , bunurile si problemele cu care ne confruntam zilnic, pornind de la profetia mesianica din Psalmul al 2-lea:             “ Eu voi vesti hotararea Lui” - zice Unsul. “Domnul Mi-a zis: “Tu esti Fiul Meu ! Astazi Te-am nascut. Cere-Mi si-Ti voi da neamurile de mostenire si marginile pamantului in stapanire !”                                                                                                                                           ( Psalm 2, 7-8 )               Nu vi se pare o promisiune prea indrazneata ? Dumnezeu Tatal Ii promite Fiului nu o cetate, nu o tara, nu un continent, ci intreaga planeta in stapanire. In timpul acesta, lumea, temandu-se de dictatura, elaboreaza tot felul de legi care sa preintampine situatia in care puterea sa fie acumulata in mana unui singur om. De aici s-a nascut principiul separarii puterilor in stat, conform caruia puterea se imparte intre executiv ( guvern ), legislativ ( parlament ) si justitie. Daca s-ar intampla ca unul din aceste foruri ale puterii sa greseasca, celelalte doua foruri au imediat mijloacele de a contracara tendintele dictatoriale si de a remedia situatia.              Dumnezeu se pare ca lucreaza contrar gandirii omenesti, fagaduindu-I Fiului Sau intrupat puterea absoluta si intraga autoritate asupra pamantului. De ce face Tatal acest lucru ? Nu este riscant ? Nu exista riscul ca, odata detinuta intreaga putere, Fiul sa se departeze de vointa Tatalui ?               Cand Dumnezeu Tatal Ii face Fiului Sau o asemenea promisiune, El stie ca nu risca nimic. El stie ca , avand in mainile Sale intreaga putere, Fiul va aprecia pozitia acordata si va actiona in deplina armonie cu vointa Lui.               Cum a ajuns Fiul in situatia ca, fara nicio ezitare, sa I se promita si sa I se dea in stapanire intregul Pamant ? De ce nu exista nicio teama ca Fiul nu va sti cum sa-l conduca ?               In gasirea raspunsului la aceste intrebari , cateva versete din epistolele lui Pavel ne vor fi de mare ajutor:              “El, macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a dezbracat pe Sine Insusi si a luat chip de rob, facandu-se asemenea oamenilor. La infatisare a fost gasit ca un om, S-a smerit si S-a facut ascultator pana la moarte , si inca moarte de cruce. De aceea si Dumnezeu L-a inaltat nespus de mult si I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca in Numele lui Iisus sa se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pamant si de sub pamant, si orice limba sa marturiseasca , spre slava lui Dumnezeu Tatal, ca Iisus Christos este Domnul.” ( Filipeni 2, 6-11 )               Vedeti ? Iisus nu a castigat dreptul de a stapani peste omenire prin vreo afacere isteata, prin manevre electorale, prin promisiuni populiste sau prin sforarii politice…El a castigat acest drept prin Jertfa…              Un pasaj biblic care intarareste ideea aceasta este cel din Isaia 53, 10-11 pp:             “ Domnul a gasit cu cale sa-L zdobeasca prin suferinta… Dar, dupa ce Isi va da viata ca jertfa pentru pacat, va vedea o samanta de urmasi, va trai multe zile si lucrarea Domnului va propasi in mainile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui si se va inviora…”              Da, Mantuitorul a castigat autoritatea suprema asupra omenirii prin “munca sufletului Sau”, prin suferinte inimaginabile pe care noi, oricat de teologi am fi, nu le vom intelege niciodata. Cand Iisus S-a intrupat in ieslea Betleemului, de un singur lucru s-a temut Satana: ca El ii va castiga pe oameni pe aceasta cale: printr-o munca asidua, cu sudoare transformata in sange, prin suferinta si jertfa…Chiar momentele dramatice ale ispitirii in pustie ( Luca 4 ) demonstreaza ca , in spatele cuvintelor diavolului, se afla acesta teama ascunsa ca Iisus va

Page 69: seminarii, aurel 1

recastiga lumea pierduta pe calea lepadarii de sine si a Jertfei.              “Diavolul L-a suit pe un munte inalt, I-a aratat intr-o clipa toate imparatiile pamantului si I-a zis: “Tie Iti voi da toata stapanirea si slava acestor imparatii; caci mie imi este data si o dau oricui voiesc”  ( Luca 4, 5-6 )              Oare sa fi fost diavolul atat de naiv incat sa creada ca Iisus venise pe pamant pentru a castiga terenuri, tronuri, pozitie politica sau bogatii ? Nicidecum ! El stia prea bine ca Mantuitorul venise sa-i castige pe oameni…Ispitirea tintea, intre altele, sa-L determine pe Iisus sa renunte la “metoda” Lui de a castiga lumea, adoptand-o pe cea sugerata de diavol. Parafrazand cea de-a doua ispita ( in versiunea lui Luca ) , ea ar putea suna astfel: “              “Stiu ca ai venit pentru oameni. Ti-I voi da. Nu e nevoie sa treci pe la cruce. Iti propun o cale mult mai usoara, dar cu acelasi rezultat: inchina-Te mie si lumea va fi a Ta.”               Din fericire pentru noi, raspunsul Domnului a fost un categoric “Nu!” Planul mantuirii conceput in cer , in sanul Dumnezeirii inca din vesnicii, prevedea o singura cale valabila pentru rascumpararea omenirii: Crucea, Jertfa.               Vedeti de ce Mantuitorul merita toata increderea de a fi numit “Imparatul imparatilor si Domnul domnilor” ( Apocalipsa 19, 16 ) ? El merita din plin acest drept pentru ca a castigat lumea cu pretul propriei Sale Jertfe.               Dar faptul de a fi castigat omenirea cu un pret atat de mare - sange de Fiu de Dumnezeu- ne spune ceva despre valoarea pe care noi, oamenii, o avem in ochii lui Dumnezeu. Lucrul acesta ar trebui sa ne incurajeze in cele mai grele momente ale vietii, cand cei de langa noi ne parasesc, cand norii intunecosi acopera cerul existentei noastre. Avem o valoare imensa, incomensurabila, in ochii Creatorului nostru, o valoare echivalenta cu viata unicului Sau Fiu.              Dar nu numai oamenii au recapatat valoare prin Jertfa lui Iisus, ci si multe alte lucruri care ne inconjoara, apartinand vietii cotidiene. Un autor crestin reda acest gand in urmatoarele cuvinte:             “Noi datoram chiar si viata aceasta pamanteasca mortii lui Christos. Painea pe care o mancam e rascumparata prin trupul Lui frant. Apa pe care o bem e  rasumparata prin sangele Lui varsat. Nimeni, sfant sau pacatos, nu manaca hrana sa zilnica fara sa se hraneasca cu trupul si sangele lui Christos. Crucea de pe Calvar este pusa ca o pecete pe fiecare paine si se oglindeste in fiecare izvor de apa.”  E. G. White, “Hristos Lumina Lumii”, pag. 648              Ca oameni, ne-am obisnuit cu multe binecuvantari ale cerului,  considerandu-le ceva normal. Chiar le pretindem adesea si, atunci cand Dumnezeu ni le ofera, le risipim sau ne jucam cu ele, fara sa ne dam seama de valoarea lor, de pretul pe care Iisus l-a platit pentru ca noi sa beneficiem de ele. Din nefericire, noi, oamenii, ne-am indepartat mult de modul de gandire al lui Dumnezeu, de valoarea pe care El o atribuie fiintelor si lucrurilor de pe acest pamant. Si acesta, tocmai datorita faptului ca am uitat cat de mult L-a costat pe El si cat de mult i-a costat pe unii dintre semenii nostri un anumit lucru de care ne bucuram in viata. Iata cateva exemple de valori pe care le ignoram, nestiind cata truda si suferinta se ascund in spatele privilegiului de a ne bucura de ele:               1) Valoarea lucrurilor              Oare stim sa apreciem corect  adevarata valoare a lucrurilor ? De obicei, o facem in functie de criteriul banilor pe care i-am cheltuit pentru obiectul respectiv, mai putin dupa valoarea in sine a obiectului.               Il vezi pe cate un tanar, de abia ajuns la varsta majoratului, asezat plin de satisfactie la volanul unui automobil scump. Din felul  cum sofeaza, cum bruscheaza franele si volanul, si dupa scartaitul cauciucurilor, iti dai repede seama ca, de fapt, nu el a muncit banii pentru masina, ci altcineva. Apreciaza el munca parintilor care au economisit ban cu ban pentru ca el sa se bucure de aceasta valoare ? Apreciaza el cata munca intelectuala s-a depus de-a lungul timpului, cat timp si resurse alocate cercetarii in domeniu au fost cheltuite pentru ca sa se ajunga la automobilul fata de care se comporta atat de neglijent ? Cata cercetare, cate esecuri, cate experiente si dezamagiri, cate nopti pierdute si cate cheltuieli de timp si bani pentru ca o inovatie sa depaseasca faza proiectului si sa ajunga in mainile oamenilor ! Noi ne urcam doar la volan, invartim cheia in contact si pornim, fara sa realizam ca, pentru a beneficia de aceste avantaje, cineva a sacrificat enorm.              Dar “banala” paine pe care o avem zilnic pe masa ? Cine realizeaza cati oameni au muncit pentru ca ea sa ajunga pe mesele noastre !Cata grija din partea lui Dumnezeu de a trimite soare si ploaie la vreme pentru ca recolta agricultorului sa fie indestulatoare pentru toti !              2) Valoarea sanatatii              Acum, cand scriu aceste randuri, tocmai sunt imobilizat in casa pentru o buna perioada de timp. Un accident stupid, urmat de o operatie la genunchi , ma face sa apreciez mai mult decat oricand valoarea unei sanatati bune. Cand fiecare pas pe care-l fac necesita un efort deosebit, cand unele lucruri pe care le faceam inainte singur acum nu le mai pot face fara ajutor, cand depind de ajutorul si bunavointa celor din jur pentru lucruri simple si banale, darul sanatatii imi apare intr-o cu totul alta lumina.               Ce bine ar fi daca am fi mereu constienti ca, pentru a ajunge ceea ce suntem, cineva a trudit, s-a sacrificat si s-a rugat pentru noi ! Ce bine ar fi daca nu am pierde din vedere ca, pentru a ne bucura de toate cele care ne infrumuseteaza viata, Iisus a suferit crucea , iar acum mijloceste pentru noi in Sanctuarul ceresc, trimitand de acolo raze de lumina si speranta !              3) Valoarea timpului              Citim uneori de cheltuielile mari care se fac pentru a creste viteza de circulatie pe calea ferata. Aflam cu uimire cat efort se depune de unele tari ( Japonia, de ex. ) pentru ca suma totala a intarzierilor de tren sa reprezinte cat mai putine secunde intr-un an. Cate cercetari, cat experimente, pentru ca sa castigam cateva minute in plus pe zi !

Page 70: seminarii, aurel 1

              Dar, dupa ce le-am castigat, ce facem cu aceste minute ? Poate le pierdem in fata unei vitrine, poate ne scapa printre degete spunand cateva bancuri unui prieten, poate dispar in fata televizorului, urmarind o emisiune de doi bani ! Cineva a muncit ca eu sa castig mai mult timp liber, dar ce fac eu cu acest timp ?              4) Valoarea oamenilor              Il vezi pe cate un baiat smecher care se apropie de o fata , ii zambeste , apoi ii sopteste ceva la ureche…Trec zilele si fata e cucerita. Intr-o zi, fata dispare de acasa…Insa, dupa ce baiatul se plictiseste de noua lui aventura, o abandoneaza, reincepand totul cu alta fata…               De ce se intampla in viata atat de des astfel de lucruri ? De ce Don Juan-ii moderni sacrifica atat de usor suflete omenesti care , fiecare in felul lui, este un univers intreg ? Stiu astfel de indivizi cat valoreazaacel om ?               Daca , inainte sa o cucereasca, acel tanar s-ar gandi la parintii ei, la noptile nedormite , la munca sufletului lor pentru a face din fiica lor un om adevarat si frumos, si la fizic si la caracter, oare si-ar mai permite sa se poarte cu ea ca si cu un servetel, cu care te stergi la gura si pe care-l arunci apoi la gunoi ?               Am intalnit odata, la o cabana situata undeva in creierul muntilor Iezer-Papusa, o familie care avea un copil cu un handicap major. La trup, copilul parea sa aiba 9 sau 10 ani. La minte insa, el parea de cateva luni…Era impresioanat sa vezi grija atenta de care se bucura acest copil dificil din partea parintilor sai. Ii suportau cu rabdare toate zgomotele nearticulate si toate manifestarile ciudate, se purtau cu el cu toata dragostea pe care o poate arata un parinte copiilor sai. M-am intrebat ce ii facea pe acesti oameni sa arate atata dragoste unui copil handicapat ? Ar fi putut sa-l abandoneze intr-o institutie specializata, ar fi putut plati un ingrijitor permanent pentru copilul lor sau, pur si simplu, ar fi putut sa fie indiferenti fata de nevoile lui. Insa ei se aflau la munte, la aer curat, petrecandu-si vacanta intr-un mediu in care sperau ca acest copil se va simti ceva mai bine. Investisera in acel copil toata dragostea, toate visele si asteptarile lor , si nu puteau sa-l abandoneze cu niciun chip.               Oare de ce nu acordam semenilor nostri aceeasi valoare pe care ne-o acorda Tatal ceresc ? “Mutilati” de pacat, dupa milenii de istorie a raului, degenerati fizic si moral, am fi meritat sa fim abandonati pentru totdeauna pe planeta noastra razvratita. Si totusi, Dumnezeu nu ne-a abandonat…Suntem fiii si fiicele Lui si asta e de ajuns sa avem valoare in ochii Lui.               Ce bine ar fi daca noi, in calitate de frati ai aceluiasi Tata, ne-am respecta si ne-am acorda aceeasi valoare ! Uneori insa, e suficienta ca cineva rau-voitor sa ne sopteasca un singur lucru rau despre cineva, pentru ca sa ne schimbam intreaga atitudine fata de acea persoana. Fara sa verificam , fara sa ne convingem noi insine daca acel lucru e adevarat sau este doar o intriga, deja am stabilit in inima noastra: omul acela nu mai are valoare in ochii nostri.               Daca Dumnezeu ar proceda la fel cu noi ? In timpul activitatii Sale pamantesti,  vrajmasii lui Iisus au incercat adesea sa  strice relatia dintre El si ucenicii Sai. “Nu vezi ? Nu stii ce fac si cine sunt aceia pe care Tu i-ai chemat langa Tine ?”  - erau cuvinte pe care Iisus le auzea adesea ( vezi Matei 12, 2 ). Niciodata insa , Mantuitorul n- a ingaduit ca astfel de intrigi si “sforarii” sa scada valoarea omului in ochii Sai. El stia ca ca fiecare om , oricat ar fi de pacatos, are o valoare cat cea a sangelui Sau de Fiu de Dumnezeu.               5) Valoarea Bibliei              Cuvantul lui Dumnezeu se gaseste din belsug in casele noastre. Numai cine nu doreste, nu are o Biblie la indemana. Care e valoarea pe care i-o acordam acestei carti ?               Ca sa ajunga in mainile noastre, au existat oameni care au scris-o , uneori in cele mai grele conditii. Altii au transcris-o prin eforturi iesite din comun. Altii au tiparit-o, riscandu-si viata pentru acest ideal. Altii, fara sa riste mai putin, au adus-o in casele noastre in vremuri in care puteai face cunostinta cu beciurile securitatii si cu inchisoarea pentru un astfel de gest…              Astazi Biblia se afla in casele noastre datorita tuturor acestor oameni de sacrificiu. Dar ce valoare ii acordam noi acestei carti unice ? Care e grosimea prafului care s-a depus pe copertile ei, in biblioteca ? Daca astazi Mantuitorul ar dori sa mai scrie un mesaj catre noi, nu ar mai trebui sa se plece spre pamant, asa cum a facut-o acum doua milenii, ci ar putea scrie  pe praful de pe copertile multor Biblii necitite din casele noastre.               6) Valoarea iertarii, a mantuirii              Astazi, Evanghelia se predica in lume prin cele mai diferite mijloace. Mesaje ca: “Dumnezeu este dragoste”, “Iisus te iubeste”, etc. se pot auzi la tot pasul. Au ajuns ca un refren arhicunoscut si placut urechilor noastre, facandu-ne sa credem, in mod cu totul eronat, ca harul lui Dumnezeu este ieftin. Iertarea pe care o ofera Dumnezeu omului pacatos a ajuns sa fie privita asemenea bicarbonatului pe care il ia un necumpatat dupa o masa  copioasa. Omul isi vede linistit de viata sa pacatoasa, apoi, din cand in cand, o spovedanie rezolva totul. Maine ? O va lua de la capat…              Stim noi cat L-a costat pe Dumnezeu ca sa ne poata ierta ? Crucea si tot ce e legat de ea este raspunsul. Niciodata insa, nici chiar in vesniciile pregatite celor mantuiti, omul nu va putea realiza cat de mare a fost pretul iertarii si mantuirii lui.              De ce ne iarta Dumnezeu ? Unul din nenumaratele motive este si acesta:              “ Dar la Tine este iertare ca sa fii de temut .”  ( Psalmul 130, 4 )              Da, Dumnezeu e dispus sa ierte orice si oricui. Insa El mai doreste ceva: sa apreciem valoarea iertarii pe care ne-o acorda si sa ne schimbam viata. Doar apreciind iertarea Sa la adevarata ei valoare, exista garantia ca nu vom mai iubi pacatul si vom incepe o viata noua.               Lista lucrurilor a caror valoare trebuie sa o redescoperim, prin prisma gandurilor lui Dumnezeu, poate continua…Tatal ceresc doreste sa nu mai traim la suprafata lucrurilor, ci sa patrundem treptat, dar sigur, in inima si gandurile Lui.

Page 71: seminarii, aurel 1

              E nevoie sa redescoperim valoarea fiintelor omenesti, valoarea vietii, a sanatatii, a iertarii si mantuirii; trebuie sa invatam din nou sa acordam valoare timpului, muncii, Cuvantului lui Dumnezeu, frumosului, naturii, caracterului si familiei. Trebuie sa redescoperim valoarea bisericii in planul lui Dumnezeu de salvare a omului pacatos, dar si a altor mii si mii de lucruri lasate de cer in folosul nostru. Surogatele ( “gandurile oamenilor “) trebuie lasate la o parte. In ceasuri de criza si, mai ales, in fata judecatii divine, ele nu vor avea nicio valoare.               De aceea, “sa aveti in voi gandul acesta care era si in Christos Iisus…” ( Filipeni 2, 5 )              De doua mari avantaje vor beneficia cei care, prin toate mijloacele pe care le au la dispozitie, incearca, inca din aceasta viata, sa se familiarizeze cu “gandurile lui Dumnezeu”:              1) Vor aprecia altfel binecuvantarile pe care cerul le revarsa asupra lor              2) In ziua mantuirii, cand vor sta fata in fata cu Dumnezeu, nu se vor simti niste straini fata de El. Avand aceleasi ganduri, aceleasi principii, aceleasi valori, omul Il va recunoaste pe Tatal sau, iar Dumnezeu Isi va recunoaste fiii si fiicele de pe pamant. Vom constata cu placere ca semanam intre noi, vom trai bucuria negraita ca familia cereasca a fost reunita cu cea de pe pamant  si o intreaga vesnicie vom gusta ( si ne vom satura ! ) de toate comorile iubirii si intelepciunii divine.                                                                                                                                                                 Lori Balogh                                                                                                                                       

CRUCEA LUI CHRISTOS-MOTIVUL DE LAUDA AL CRESTINULUI-

              Ne laudam cu multe lucruri in viata. Uneori o facem deschis si vulgar; alteori o facem disimulat…              Ne laudam cu meseria noastra, cu casa pe care o avem, cu familia si copiii nostri, cu relatiile, cu pasiunile si hobby-urile nostre. Ne mai laudam cu masina sau cu bicicleta pe care tocmai le-am cumparat, cu vacanta de vis

de anul trecut, cu felul in care am reusit sa copiem la ultimul examen, inseland vigilenta supraveghetorilor; ne laudam cu cinstea dar si cu necinstea noastra, cu cultura pe care o avem dar si cu ignoranta in care ne

complacem. Ne mai laudam cu faptele noastre bune, dar si cand facem cate un rau cuiva, fara sa fim prinsi; ne laudam cu munca noastra, dar si cu munca altuia, cu meritele noastre, dar si cu meritele altora. Ne laudam cand invingem, dar si cand pierdem, cand suntem sus dar si cand suntem jos, cand avem cate ceva dar si cand ducem

lipsa…              Se pare ca lauda de sine este o componenta inerenta a naturii umane, neexistand niciun om care sa

scape curselor ei. Cu privire la aceasta trasatura negativa a naturii umane, Scriptura ne atrage atentia in repetate randuri:

             “Asa vorbeste Domnul: “Inteleptul sa nu se laude cu intelepciunea lui, cel tare sa nu se laude cu taria lui, bogatul sa nu se laude cu bogatia lui. Ci cel se lauda sa se laude ca are pricepere si ca Ma

cunoaste, ca stie ca Eu sunt Domnul care fac mila, judecata si dreptate pe pamant…”                                                                                                                                      ( Ieremia 9, 23-24 )

              In ciuda miilor de motive posibile pentru care se poate lauda cineva, exista un singur motiv legitim de lauda, recunoscut de Scriptura, pe care il putem avea inaintea oamenilor, ingerilor, demonilor si  intregului Univers.

Care este acesta ?              “In ce ma priveste, departe de mine gandul sa ma laud cu altceva decat cu crucea Domnului nostru

Iisus Christos, prin care lumea este rastignita fata de mine si eu fata de lume.” ( Galateni 6, 14 )

              Exista oare vreun loc in care Il putem cunoaste mai bine pe Dumnezeu decat la cruce ? Unde am putea intelege mai mult mila Lui fata de omul pacatos, dreptatea Sa in tratarea pacatului si judecata Sa impotriva celui

rau decat la cruce ?  Exista oare ceva in acest Univers, in afara de cruce, care ar putea sensibiliza cea mai impietrita inima omeneasca ? Daca crucea nu mai are puterea de a ne schimba, atunci nimic nu ne va mai

schimba: nici educatia, nici cultura, nici vointa noastra, nici vointa altora…               O scurta privire in lumea crestina  (care numara circa 2,2 miliarde de suflete) ne aduce convingerea ca cel

mai important simbol al crestinismului este crucea. Regasim acest simbol pe turla bisericilor, pe vesmintele preotesti, pe Biblii, pe altarele bisericilor, pe pieptul prezentatorilor de stiri Tv, pe mesele ghicitoarelor si

vrajitoarelor, sau atarnand ca talisman la bordul automobilelor…Gasim crucea in caminele , scolile si spitalele aflate sub patronajul unor biserici. O gasim in cimitire, in magazine, pe varfuri de munte… O putem gasi si pe

marele obelisc din Piata Sf. Petru din Roma, despre care se sustine ca ar contine o parte din crucea pe care a fost rastignit Domnul si Mantuitorul nostru ( obeliscul , inalt de 40 m , a fost adus la Roma de imparatul Caligula intre

anii 37-41 d.Chr.din Heliopolis-Egipt, fiind unul din “stalpii inchinati soarelui” despre care vorbeste profetul Ieremia 9, 23-24 ).

              In Evul Mediu s-a dezvoltat un comert infloritor cu tot felul de relicve sfinte, intre care asa-zisa cruce pe care a fost rastignit Mantuitorul  ocupa un loc de frunte. La un moment dat, existau atat de multe resturi despre

care se pretindea ca facusera parte din crucea lui Iisus incat Calvin spunea ca , daca ar fi fost adunate toate , ar fi umplut o corabie. S-a gasit rapid si o explicatie a acestui fenomen ( de unde atatea bucati ale crucii Domnului ? ):

Page 72: seminarii, aurel 1

sfantul Paulinus a explicat inmultirea suspecta a resturilor de cruce de pe Golgota prin minunea inmultirii painilor, in care Mantuitorul a hranit peste cinci mii de oameni cu doar cinci paini si doi pesti.

              Traditia spune ca pe la anul 326 d.Chr. Elena, mama lui Constantin cel Mare, facand o vizita la Ierusalim, ar fi gasit acolo crucea lui Iisus si piroanele cu care fusese rastignit, pe care le-a dus apoi la Constantinopole. Este

greu de crezut asa ceva…Este greu de crezut ca dupa 300 de ani cineva ar mai fi putut gasi ceva din crucea pe care a fost rastignit Mantuitorul, mai ales ca legile iudaice cereau ca , dupa crucificare, lemnul crucii sa fie ars…Acestea sunt doar cateva exemple palide cu privire la modul in care o mare parte din crestinatate intelege sa se

laude cu crucea lui Christos.              O observatie importanta: pentru primii crestini crucea, ca obiect, nu era deloc un simbol al virtutii, ci mai

degraba ea era considerata un “lemn blestemat”, un instrument al torturii si umilintei. In Imperiul Roman, crucificarea era considerata cea mai umilitoare si rusinoasa executie. Insusi apostolul Pavel, scriindu-le evreilor

despre ceea ce s-a intamplat la Golgota, afirma ca Christos “ a suferit crucea si a dispretuit rusinea”( Evrei 12, 2 ) De aceea, primii crestini nu aveau niciun motiv sa priveasca spre cruce cu veneratie, asa cum se

intampla astazi.               Istoria bisericeasca ne arata ca  introducerea crucilor in biserici si in incaperi a avut loc pentru prima data in jurul anului 431 d.Chr. Incepand cu  anul 586 d.Chr., crucile au inceput sa fie plasate si pe turlele bisericilor. In

acelasi secol ( al 6-lea ), biserica a aprobat folosirea crucifixului.              Asadar, ceea ce pentru primii crestini nu semnifica decat un instrument al torturii, rusinii si mortii, a

devenit, in timp, cel mai important obiect de cult. Ma intreb: ce s-ar fi intamplat daca Mantuitorul ar fi fost ucis cu pietre ( dupa legea iudaica ), sau ar fi fost ucis cu sabia ( dupa obiceiul roman ) ? Asa cum o demonstreaza istoria,

mai mult ca sigur ca fie piatra, fie sabia ar fi devenit obiecte de cult venerate.               Daca astfel stau lucrurile, ce vrea sa ne comunice Pavel atunci cand le scrie credinciosilor din biserica Galatiei: “ In ce ma priveste, departe de mine gandul sa ma laud cu altceva decat cu crucea Domnului

nostru Iisus Christos…” ?  Ce intelegea Pavel prin “cruce” ? Insemna pentru el acea bucata de lemn stropita cu sange, care urma sa putrezeasca asemenea oricarui lucru pamantesc, sau Pavel vede dincolo de materia

pieritoare ? Pentru a gasi raspunsul la aceste intrebari, este necesar sa patrundem in experienta lui Pavel de dinaintea si imediat de dupa convertire.

              Pe tanarul Saul din Tars il intalnim pentru prima data in istoria biblica a Noului Testament cu ocazia martiriului lui Stefan ( Faptele apostolilor 7, 58 ). Scriptura spune ca , in acea ocazie, martorii care l-au invinuit si

ucis pe Stefan si-au depus hainele la picioarele lui Saul, un tanar educat in scoala lui Gamaliel ( un mare erudit al lumii antice ). Nu cunoastem alte amanunte…Nu stim daca Saul a participat activ la uciderea lui Stefan, insa

complicitatea cu cei care l-au ucis este evidenta. Apoi, dupa declansarea persecutiei impotriva crestinilor, Saul s-a remarcat printr-o ravna demna de o cauza mai buna. El insusi marturiseste : “Am aruncat in temnita pe multi sfinti, caci am primit puterea aceasta de la preotii cei mai de seama; si, cand erau osanditi la moarte, imi dadeam si eu votul impotriva lor. I-am pedepsit adesea in toate sinagogile si imi  dadeam toata silinta ca

sa-i fac sa huleasca. In pornirea mea nebuna impotriva lor , ii prigoneam pana si in cetatile straine.” ( Faptele apostolilor 26, 10-11 )

              Nu stim daca Saul a ucis vreun crestin, insa intentia exista. Pe drumul spre Damasc , drum facut cu acelasi scop de starpire a dispretuitei secte nou aparute, Saul are o intalnire inedita. Iisus Mantuitorul i se

descopera si , contrar asteptarilor, nici nu-l nimiceste , nici nu-l ameninta pe Saul pentru ceea ce facea, ci doar il intreaba cu durere in glas: “Saule, Saule, pentru ce Ma prigonesti ?” ( Faptele apostolilor 9, 4 )

              Cu siguranta ca, in acele clipe, Saul a avut simtamantul ca intreg cerul se prabuseste peste el. A fost nevoie doar de o singura clipa pentru ca acest tanar plin de zel in persecutarea crestinilor sa-si vada intreaga

vinovatie si sa simta grozavia pacatului. Intr-o singura clipa, tot ce cladise pana atunci se prabuseste in tarana, iar el, vestitul fariseu de pana atunci, se vede  un mare pacatos care nu are alta perspectiva decat sa astepte

pedeapsa divina. Si Saul se prabuseste la pamant, asteptandu-si pedeapsa…              In acele clipe de tensiune maxima, care pentru Saul par o vesnicie, se intampla insa ceva neasteptat. In loc sa fie nimicit, Saul aude acelasi glas, spunandu-i: “Scoala-te, intra in cetate si ti se va spune ce trebuie sa

faci !”               Si Saul se scoala…Dar e orb, desi are ochii deschisi…Insotitorii sai il iau de mana si il duc la Damasc unde, timp de trei zile, Saul nu vede, nu mananca si nu bea nimic. La sfarsitul lor, un ucenic pe nume Anania ,

trimis de Domnul in urma unei viziuni , il viziteaza pe Saul, il vindeca de orbire, ii transmite Duhul Sfant si il boteaza. Din acel moment, Saul, fostul fariseu, devine Pavel, marele apostol al crestinismului.

              Acolo, pe drumul spre Damasc, Saul a trait momente dramatice a caror incarcatura noi nu o vom putea intelege niciodata. Sa simti ca tot ce ai cladit intreaga viata se prabuseste intr-o singura clipa, sa devii constient ca nu esti acel neprihanit pe care il admira oamenii, ci, dimpotiva, esti cel mai josnic pacatos, sa simti dintr-o data ca

nu esti nimic, desi credeai ca esti cineva - iata drama pe care o traia Saul in acele momente teribile. Cu toate acestea, desi meritai sa dispari pentru vesnicie la un singur cuvant de condamnare a lui Iisus, El te ridica din

tarana in care ai cazut si iti deschide o alta perspectiva a vietii.               Acolo, in praful drumului, Saul a inteles adevarata semnificatie a crucii: Crucea lui Iisus inseamna iertare,

inseamna har, inseamna o noua sansa. Crucea inseamna viata imprumutata…              Mantuitorul parca ii spune , printre cuvinte, lui Saul: “ Esti vinovat. Ai trimis la inchisoare si la moarte

suflete mai curate si mai bune decat tine. Prin toti acestia, pe Mine M-ai prigonit, Saule. Esti vrednic de moarte. Ce rau ti-am facut de Ma prigonesti atat de mult ? Ce rau ti-au facut acesti oameni nevinovati pe care ii trimiti la

inchisoare si la moarte ? Nu meriti sa mai traiesti…Totusi, scoala-te,

Page 73: seminarii, aurel 1

Saule ! Nu te nimicesc. Eu Mi-am dat viata si pentru tine. Iti mai dau o sansa…Iti imprumut viata din viata Mea si, daca vei accepta, Eu am planuri mari cu tine. Scoala-te, du-te in cetate si-ti voi spune ce trebuie sa faci.”               Din clipa aceea, Pavel incepe sa traiasca o alta viata, constient ca ca ceea ce i s-a dat este viata

imprumutata…Este viata din viata lui Iisus. Aceasta schimbare de directie reiese clar din toate epistolele scrise ulterior de marele apostol:

              “Fac un singur lucru: uitand ce este in urma mea si aruncandu-ma spre ce este inainte, alerg spre tinta, spre premiul chemarii ceresti a lui Dumnezeu in Christos Iisus . “  ( Filipeni 3, 13-14 )

              A uitat oare Pavel cine fusese inainte de a-L cunoaste pe Mantuitorul ? A devenit el dintr-o data amnezic ? Nu!   Cu siguranta  ca nu a uitat. Scriindu-le credinciosilor din Corint, Pavel , amintindu-si cu rusine de

faptele sale trecute, se numeste pe sine “ o starpitura”, “cel mai neinsemnat dintre apostoli”. “Nu sunt vrednic sa port numele de apostol”  si “ prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt” - afirma el.  

( 1 Corinteni 15, 8-10 )              Nu, Pavel nu a uitat cine a fost…Cand le scrie filipenilor ca vrea sa uite ce era in urma lui, el vrea sa se asigure ca toata povara vinovatiei sale i-a fost ridicata si acum era liber in Christos sa alerge  spre tinta pusa de

Christos in fata ochilor sai.               Concluzii:

              Scriptura ne descopera un Dumnezeu drept , neprihanit si sfant, ai carui ochi “nu pot sa vada raul”( vezi Habacuc 1, 13 )  Insa aceeasi Scriptura ne vorbeste despre un Dumnezeu milos, indurator, dispus sa ierte

orice si oricui, un Dumnezeu care  nu oboseste iertand. Crucea de pe Golgota este cea mai mare dovada in acest sens. Cand suntem iertati si ni se acorda  har, in realitate ni se acorda viata cu imprumut. Intrebarea pe care

Dumnezeu o va pune fiecarui suflet la judecata finala va fi aceasta:              “Ce ai facut cu iertarea pe care ti-am oferit-o ? Cum ai folosit sansa cea noua de care te-ai bucurat?  Cum

ai trait viata pe care ti-am imprumutat-o din viata Fiului Meu care a murit pe cruce pentru tine ? “              O scriitoare din Anglia  povesteste intr-o nuvela de succes o intamplare dramatica. Protagonistii nuvelei

sunt doi tineri indragostiti: ea - o tanara visatoare, plapanda si inclinata spre poezie si filozofie; el-un tanar plin de viata, sanatos si iubitor al sportului. Se iubesc nespus de mult, isi fac planuri de casatorie, insa medicii il previn pe tanar ca iubita lui sufera de o boala grava de inima care nu poate  fi tratata decat printr-un

transplant. Fata e trecuta pe lista de asteptare in vederea unei operatii, insa nu se iveste nicio speranta. Zilele trec una dupa alta si fata se simte tot mai rau. ..

              Vazand ca iubita lui se simte din ce in ce mai rau, tanarul ia o decizie radicala: se duce la bazinul de innot unde se antrena de obicei si se arunca de la trambulina in bazinul umplut doar pe jumatate cu capul in jos. Inainte de a face acest gest, el lasa un bilet in care cere familiei ca , in caz de accident, inima sa sa fie donata pentru a fi

transplantata prietenei sale.               Dupa moartea tanarului, inima lui este transplantata in trupul prietenei sale care incepe o noua viata…              Dupa mai multi ani, in cabinetul medicului care facuse transplantul intra o tanara plina de viata, fardata,

bronzata , intr-o  tinuta provocatoare si fluturand in maini niste articole de ziar pe care le arata medicului: “Doctore, sunt foarte suparata  pe ceea ce scrie presa. Ziaristii scriu ca prietenul meu s-a sinucis pentru ca sa-mi doneze

inima. Dar nu e adevarat ! A fost un simplu accident ! Nu se poate  asa ceva…E strigator la cer…”              Medicul o priveste in ochi pe tanara din fata lui, spunandu-i: “Domnisoara, vreau sa-ti spun doua lucruri:

1) Acesta e adevarul. Prietenul tau si-a dat viata ca sa o salveze pe a ta. 2) Ce ai facut cu viata pe care ti-a dat-o ? Mi-e teama ca prietenul tau s-a sacrificat in zadar…”

              Dar noi ? Noi ce vom face cu viata pe care Mantuitorul ne-a imprumutat-o cu un pret atat de mare ? In fata crucii lui Christos nu va mai fi nicio scuza. Absolut niciuna !

              Atat cat vom mai trai pe acest pamant, dar si in vesniciile care ne asteapta , sa nu uitam ca viata noastra se datoareaza crucii lui Christos si , asemenea lui Pavel, sa fie singurul nostru motiv temeinic de lauda.

             “ In ce ma priveste, departe de mine gandul sa ma laud cu altceva decat cu crucea Domnului nostru Iisus Christos, prin care lumea este rastignita fata de mine si eu fata de lume.”

                                                                                                                                     Galateni 6, 14

                                                                                                                                    Lori Balogh                                                                                                                           

PLANUL LUI DUMNEZEU PENTRU TINE-SECRETUL IMPLINIRII DEPLINE-

e la reconciliere şi la depăşirea aporiilor subiecte sunt chemati dupa planul Sau.”               Aceasta promisiune divina o intelegem cu dificultate nu pentru ca in ea s-ar gasi cine stie ce teologie

adanca. Greutatea intelegerii ei consta in faptul ca , pentru a fi inteleasa, ea trebuie primita cu credinta.              Cand lucrurile iti merg bine, cand ai ce-ti trebuie si esti apreciat de cei din jur, e usor sa accepti ideea ca

toate lucrurile lucreaza spre binele tau. Dar cand lucrurile merg rau ? Poate fi o boala incurabila o binecuvantare ? Poate fi situatia de a deveni somer un lucru care sa lucreze spre bine ? Dar un accident de masina ?

              Cand altii trec prin necazuri iar noi stam pe margine, in tribune, e usor sa fim de acord cu afirmatia lui Pavel. Insa cand noi insine gustam din amaraciunea acestora, cand cerul ni se pare de arama si pamantul de fier, cand alergam incoace si incolo fara sa intrezarim solutia, nu mai e la fel de usor sa intelegem aceasta promisiune

divina.               Cu toate acestea, textul amintit nu este un cuvant al oamenilor, ci un cuvant al lui Dumnezeu pe care

trebuie sa-l credem, chiar daca momentan nu-l intelegem.

Page 74: seminarii, aurel 1

              Trei observatii se impun in legatura cu intelegerea acestei promisiuni divine:               1) “Toate lucrurile “lucreaza spre binele nostru. Nu doar unele! Ne aflam in fata unui superlativ care

include chiar si cele mai nedorite aspecte ale vietii: boala, lipsuri, dezamagiri, persecutie, despartiri, moarte…              2) “Toate lucrurile lucreaza impreuna “spre binele nostru. Apare aici ideea unui mecanism complex ( un ceas mecanic , de exemplu ),  in care unele rotite merg inainte , in timp ce altele merg inapoi. Dupa o logica simplista, pentru ca un astfel de mecanism sa functioneze corect ar trebui ca toate rotitele sa mearga in acelasi

sens. Ce s-ar intampla in acest caz ? Mecanismul s-ar bloca…              Aplicand aceasta la viata noastra practica , suntem nevoiti sa recunoastem ca, in conditiile pacatului, daca toate lucrurile ar merge perfect, viata noastra spirituala nu ar avansa deloc. Am ajunge rapid la starea

deplorabila a laodiceenilor care gandesc: “Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic” , fara sa constientizam faptul ca avem inca o multime de lipsuri in caracter: “Si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si

gol.” ( Apocalipsa 3, 17 )              Pentru a evita aceasta perspectiva sumbra, in intelepciunea Sa, Dumnezeu a hotarat ca unele “rotite” din mecanismul vietii noastre sa se roteasca in sensul opus vointei si dorintelor noastre. De ce ? Pentru ca, in final,

viata noastra sa aiba un sens, iar “acele ceasornicului “ nostru sa arate spre un caracter desavarsit.               3) “Toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” .

              Uneori, in limbajul zilnic,  se foloseste expresia : “Tot raul spre bine”. Este corecta ?  Doar partial…Pentru ca expresia folosita in limbajul cotidian sa fie corecta trebuie adaugata specificarea facuta de Pavel: “spre

binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”. Desi promisiunile lui Dumnezeu sunt oferite tuturor oamenilor, fara deosebire, de ele vor beneficia doar cei care isi dovedesc atasamentul fata de El.

              Ultima parte a versetului aduce in discutie o idee asupra careia merita sa zabovim mai mult: “…spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Sau”. Despre care plan este vorba aici ? Este vorba despre Planul

Mantuirii ? Desigur, este in discutie si Planul Mantuirii. Insa acesta este un plan general, privind intreaga omenire…

              Biblia ne ofera suficiente dovezi ca, in cadrul Planului Mantuirii, exista si un plan individual al lui Dumnezeu pentru fiecare om.  Acest plan cuprinde tot ce poate fi mai bun si mai de dorit. Daca omul coopereaza cu Dumnezeu si accepta acest plan, el poate ajunge la deplina sa realizare chiar in aceasta viata, iar in final va

ajunge sa mosteneasca viata vesnica. Ideea ca un crestin veritabil trebuie sa fie sarac, neinstruit, permanent lovit de necazuri si intristat este o  prejudecata care se alimenteaza din necunoasterea caracterului lui Dumnezeu si a planurilor Lui fata de copiii Sai. Iconografia rasariteana scoate in evidenta acest mod gresit de intelegere a vointei

lui Dumnezeu cu privire la om: imagini infatisand sfinti tristi, cu fete prelungi, brazdate de durere, icoane care “plang” , un Christos care nu zambeste niciodata…

              Cunoscand efectele distructive ale acestei prejudecati asupra relatiei dintre om si Creatorul sau, Dumnezeu ne asigura in Cuvantul Sau: “Cat sunt de sus cerurile fata de pamant, atat sunt de sus caile Mele

fata de caile voastre si gandurile Mele fata de gandurile voastre.” ( Isaia 55, 9 )              Noi suntem incapabili sa ne imaginam ce culmi ar putea atinge fiecare om, chiar in conditiile pacatului in

care traim acum pe pamant, daca el ar cunoaste si ar accepta planul lui Dumnezeu pentru el. Doar in viata viitoare vom constientiza ceea ce am fi putut realiza si nu am reusit sa realizam.

              Dumnezeu a avut un plan cu Adam…Un plan care, din nefericire pentru el si pentru toti urmasii sai,  nu s-a realizat…Primii nostri parinti nu au fost asezati in Paradis ca sa duca o viata vesnica in trandavie, plimbandu-se

prin gradina Edenului si mancand fructele cele mai zemoase. Cand i-a asezat in caminul proaspat creat, Dumnezeu a avut un plan concret cu ei, plan sugerat de textul biblic: “ Domnul Dumnezeu a luat pe om si l-a

asezat in gradina Edenului ca s-o lucreze si s-o pazeasca.” ( Geneza 2, 15 )              Creatorul ar fi dorit ca intregul pamant sa fie umplut cu alte si alte gradini asemanatoare Edenului,

realizate insa dupa gustul estetic si placerea omului. Adam si urmasii sai urmau sa-si exercite intreaga imaginatie si sa puna la lucru spiritul estetic cu care fusese inzestrat de Creator. Cand omenirea s-ar fi inmultit atat de mult

incat pamantul ar fi devenit neincapator, omul ar fi putut popula alte si alte planete din coltul de Univers in care ne aflam. In planul Creatorului cu Adam nu existau termeni ca : plictiseala, oboseala, entropie, pacat, moarte…

Acestia, precum multi alti termeni necunoscuti omului iesit din mainile Creatorului, au aparut doar dupa ce planul lui Dumnezeu cu omul a esuat.

              Dumnezeu a avut un plan cu Avraam…”Iesi din tara ta, din rudenia ta si din casa tatalui tau si vino in tara pe care ti-o voi arata…” – ii porunceste El. ( Geneza 12, 1 ). Si pentru ca Avraam coopereaza cu cerul, este

binecuvantat peste asteptari. Avraam devine bogat, puternic si influent intr-o tara care inca nu era a lui, in asa masura incat chiar bastinasii canaaniti trebuie sa recunoasca: “Tu esti ca un domnitor al lui Dumnezeu in

mijlocul nostru…” ( Geneza 23, 6 ). Din nefericire, Avraam a avut si momente de slabiciune in credinta, momente in care planul lui Dumnezeu pentru el era pe pragul de a esua definitiv ( in Egipt si in tara lui Abimelec ).

              Dumnezeu a avut un plan individual cu Saul, primul rege al israelitilor, un plan cu Samson, judecatorul, un plan cu Ghehazi, slujitorul lui Elisei, un plan cu sotia lui Lot…Cu fiecare om care se naste pe pamant, Dumnezeu are un plan individual care cuprinde tot ce poate fi mai bun pentru el. Din nefericire, in majoritatea cazurilor, acest

plan esueaza. Nu din vina lui Dumnezeu, ci a omului. Vointa umana, gresit folosita, se aseaza de-a curmezisul celor mai bune planuri ale cerului pentru om, facand ca din inima Tatalui ceresc sa razbata durerea : “O, de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un rau si fericirea ta ca valurile marii.” ( Isaia 48,

18 ). Sentimentul trait de un parinte care se vede respins de propriul copil, desi a avut cele mai bune intentii si planuri pentru el, este doar o palida imagine a durerii simtita de Dumnezeu cand vede o lume intreaga de copii

razvratiti, care Ii intorc spatele, ignorandu-L.

Page 75: seminarii, aurel 1

              Din fericire,  exista pe paginile Scripturii si exemple pozitive, in care planul divin cu omul s-a implinit, spre fericirea acestuia si spre bucuria cerului. Exemplul vietii lui Iosif este unul din putinele amintite in Biblie, in care

planul lui Dumnezeu cu un anumit om s-a realizat pe deplin.               Care a fost secretul care l-a ajutat pe Iosif sa vada implinirea planului lui Dumnezeu pentru el ?

              Istoria fascinanta a vietii lui este redata intr-un spatiu generos pe paginile Bibliei: 12 capitole ale cartii Genezei ii sunt dedicate. Biografia lui Iosif nu este altceva decat o ilustrare a promisiunii lui Dumnezeu din Romani 8, 28. Iata cateva din secretele reusitei acestui om care, in cazul in care ar fi lipsit interventia divina si acceptarea

planului lui Dumnezeu pentru el, ar fi ramas un semianonim, asemenea multor altora.              1) Iosif a cautat sa inteleaga planul pe care Dumnezeu il avea pentru el.

              Ca un raspuns la aceste cautari, Dumnezeu ii vine in intampinare dandu-i doua vise care ii sugerau tanarului un viitor stralucit. Asa procedeaza cerul ori de cate ori exista cea mai mica scanteie de dorinta in a cunoaste planul divin pentru sine. Insusi Mantuitorul ne promite ca cerul  va raspunde intotdeauna cautarilor

omului: “Daca vrea cineva sa cunoasca voia lui Dumnezeu, va ajunge sa cunoasca…” ( Ioan 7, 17 )              Iosif a vrut si a cunoscut. Incerc sa-mi imaginez cat de preocupat era acest tanar, in varsta de 17-18 ani, de intelegerea acestor vise ciudate. Le povesteste fratilor sai, apoi tatalui sau, se roaga pentru ca Dumnezeu sa-i

dea lumina deplina in acest sens…Din nefericire , Iosif nu gaseste intelegere nici macar in propria familie.              2) Iosif a luat atitudine.

              Iata-l pe tanarul de 17 ani, rupt de familie ca mladita rupta de tulpina , departe de locurile natale in care copilarise, departe de religia tatalui sau in care crescuse si se dezvoltase spiritual, in postura de rob care se

indreapta spre o tara straina si pagana si neavand nicio perspectiva incurajatoare in fata ochilor. La un moment dat, caravana care il cumparase ca sclav de la proprii lui frati a trecut foarte aproape de corturile lui Iacov. Iosif le-a vazut, insa a trebuit sa se resemneze neputincios. In acele clipe teribile, tanarul a luat o hotarare decisiva pentru

tot restul vietii: Ii va sluji Dumnezeului tatalui sau in orice conditii, oriunde s-ar afla si cu orice sacrificiu.               In doar cateva clipe, Iosif s-a transformat dintr-un adolescent rasfatat, pretentios, obisnuit sa fie mereu in

centrul atentiei celor din jur, intr-un om matur, stapan pe sine si constient de responsabilitatea sa fata de Dumnezeu. Atunci, in acele clipe teribile in care inima ii era sfasiata de durere, Iosif a obtinut adevarata biruinta. Tot ce a urmat s-a datorat acestei biruinte si, din acel moment sublim al consacrarii lui fata de Dumnezeu, planul

ceresc putea intra in actiune.               3) Iosif s-a hotarat sa nu pacatuiasca.

              Ajuns in casa lui Potifar, capetenia strajerilor lui faraon ( un fel de SPP al acelor timpuri ) , Iosif incepe sa se miste intr-o lume “inalta”, rafinata. Sa nu ne imaginam ca Iosif cara saci in spate intreaga zi. La un moment dat, Potifar ii incredinteaza administrarea intregei lui averi, facand din tanarul rob evreu un administrator competent si respectat. Zilnic, Iosif se loveste de numeroase ispite puternice …Sa nu uitam ca era tanar si ispitele tineretii erau

navalnice ca valurile marii. El asista la petrecerile din casa lui Potifar, vedea luxul din casele multor egipteni din elita tarii si distractiile timpului exercitatu o presiune uriasa asupra sufletului sau tanar. Ceea ce s-a intamplat in

incidentul legat de sotia stapanului sau a reprezentat doar una din luptele si biruintele pe care Iosif le-a castigat in acea perioada din viata lui.

              Va propun un dialog imaginar intre Iosif si sotia lui Potifar, asa cum el ar fi putut sa se deruleze in acele clipe de ispitire teribila: “ Asculta, Iosif ! Iti propun un targ: tu vei fi amantul meu si impreuna vom conduce treburile casei. Sotul meu este mai mult plecat si nu sta prea mult acasa; de o vreme bea cam mult, manaca prea mult si a

inceput sa devina senil…Asa ca noi doi vom conduce toate afacerile… Va fi bine, te asigur !…Foarte bine… Crede-ma !  Vom fi fericiti impreuna. Daca nu…te asteapta moartea…”

              Cuptorul ispitirii era incins la maximum…Oare cati dintre noi ar fi rezistat daca ne-am fi aflat in locul lui Iosif ? Aici se afla momentul sublim al biruintei lui: el se hotaraste sa nu pacatuiasca , chiar daca va trebui sa

infrunte moartea. Iosif stia un lucru in care credea din toata inima sa: Dumnezeu avea un plan cu el si acest plan se va implini in ciuda tuturor greutatilor si ispitelor, daca el va ramanea loial. Iosif credea in “steaua” lui.

              Si iata-l pe tanarul nevinovat suferind inca odata pe nedrept. Stiti cat timp a petrecut el in inchisoare, condamnat pentru o fapta pe care nu o facuse ? 13 ani ! 13 ani in care “rotitele” vietii parca mergeau toate inapoi,

impotriva dorintelor si aspiratiilor lui. Credeti ca in toti acesti ani Iosif nu a avut si el descurajarile lui ? Cu siguranta ! Era un om cu slabiciuni ca oricare dintre noi. Intrebari dupa intrebari ii treceau prin minte, toate fara un raspuns imediat: “ De ce, Doamne ? Sunt nevinovat, Tu stii lucrul acesta…De ce ingadui sa mi se intample toate acestea ? Cand imi vei veni in ajutor ? Trec ani dupa ani , mi se scurg cei mai frumosi ani ai vietii si Tu, Doamne,

nu-mi raspunzi… De ce ?”               Intrebarile si descurajarile sunt inevitabile, atata vreme cat inca mai calatorim pe acest pamant aflat sub

blestemul pacatului. In ciuda tuturor acestora, Iosif a continuat sa se increada in Dumnezeul parintilor sai, convins ca, desi nu intelegea atunci multe din lucrurile pe care le traia, Dumnezeu avea un plan cu el.

              Dupa 13 ani de suferinte, descurajari si nedreptati pe care a trebuit sa le indure departe de tara sa natala, departe de tatal  si de familia sa, inconjurat pretutindeni de semnele unei civilizatii pagane, planul lui Dumnezeu cu

Iosif  intra in actiune pe ultima suta de metri.. Providenta divina actioneaza in asa fel incat Iosif sa fie eliberat din inchisoare, fiind numit prim-ministru al celui mai prosper si civilizat stat din regiune. Acum, de abia acum, Iosif

intelege de ce a trebuit sa treaca prin atatea incercari de nedescris. Cand soseste momentul optim de a se descoperi fratilor sai, el le marturiseste acestora un lucru uimitor:

             “Dumnezeu m-a trimis inaintea voastra ca sa va ramana samanta vie in tara si sa va pastreze viata printr-o mare izbavire. Asa ca nu voi m-ati trimis aici, ci Dumnezeu. El m-a facut ca un tata pentru faraon ,

stapan peste toata casa lui si carmuitorul intregii tari a Egiptului.” ( Geneza 45, 7-8 )

Page 76: seminarii, aurel 1

              Cata noblete de caracter ! Dar si ce larga viziune asupra vietii a dobandit  Iosif in toti acesti ani de dureri si incercari inexplicabile ! Chiar aflat in varful “piramidei” sociale, Iosif nu se abate de la planul lui Dumnezeu cu el.

Ar fi avut ocazia cea mai potrivita sa se razbune pe Potifar si pe sotia lui, din cauza carora trebuise sa petreaca nevinovat 13 ani in inchisorile egiptene…Ar fi putut sa se razbune pe paharnicul nerecunoscator al lui faraon,

datorita caruia Iosif a trebuit sa mai stea inca doi ani inchis…Ar fi putut sa se razbune pe fratii lui care s-au purtat cu el asemenea unui vrajmas si datorita carora  si-a pierdut cei mai frumosi ani ai vietii…Si totusi, nu a facut-o ! Cuvintele de mangaiere si incurajare pe care Iosif le adreseaza fratilor sai dupa moartea tatalui lor sunt dovada

suprema ca planul lui Dumnezeu cu el a fost o reusita:              “Iosif le-a zis: “Fiti fara teama ! Caci sunt eu oare in locul lui Dumnezeu ? Voi, negresit, v-ati gandit sa-mi faceti rau, dar Dumnezeu a schimbat raul in bine, ca sa implineasca ceea ce se vede azi, si anume sa

scape viata unui popor in mare numar.” ( Geneza 50, 19-20 ).              Este evident, din relatarea biblica, ca Dumnezeu a avut un plan cu Iosif, un plan care a reusit 100%.

Oare Dumnezeu nu avea un plan la fel de bun si cu fratii lui ? Desigur ! Insa ei au zadarnicit acest plan prin viata lor, impiedicand cerul sa-l puna in actiune.

              Are Dumnezeu un plan si cu tine ? Desigur ! Ca Tata ceresc, El are un plan pentru fiecare din fiii Sai, un plan care cuprinde tot ce e mai bun, mai nobil si mai inaltator pentru om. El doreste ca fiecare dintre noi sa ne

realizam deplin chiar in aceasta viata, sa atingem cele mai inalte culmi ale dezvoltarii intelectuale, si spirituale, sa ajungem in cele mai inalte pozitii, sa ne bucuram de belsug si sa raspandim cea mai mare influenta. Tatal ceresc doreste sa fim “cap, nu coada” (  Deuteronom 28, 13 ), facand din noi o demonstratie in fata intregului Univers

despre ce inseamna sa fii binecuvantat de cer.               Un crestin veritabil va da intotdeauna lumii din jurul sau motive de invidie. Daca lumea nu-l va invidia

pentru averile sale sau pentru statutul sau social, o va face cel putin pentru pacea sa sufleteasca, pentru seninatatea cu care priveste greutatile vietii, pentru caracterul sau nobil si increderea lui nezguduita in Dumnezeul sau. Daca, privindu-ne, lumea nu gaseste niciun motiv de invidie in noi, inseamna ca este ceva in neregula in viata

noastra…Inseamna ca ca planul lui Dumnezeu cu noi nu s-a realizat inca…              Sunt convins ca in cer, in viata viitoare pe care o vor primi cei mantuiti, vor exista si regrete. Cei salvati

prin harul lui Christos vor regreta toate ocaziile risipite, toate momentele in care au zadarnicit, prin vointa lor, realizarea planului lui Dumnezeu cu ei. Vor regreta tot ceea ce ar fi putut realiza in aceasta viata trecatoare si nu

au realizat spre slava lui Dumnezeu. Vor regreta tot ceea ce ar fi putut deveni prin harul lui Christos si nu au devenit…

              De ce sa nu evitam aceste regrete tarzii ? Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi ! El are un plan si cu tine ! Roaga-L sa ti-l descopere! Apoi mergi pe calea pe care El ti-o va deschide inaintea pasilor tai si, chiar

daca vei intampina greutati si vei avea parte de incercari nedorite, ai certitudinea ca acesta e drumul tau, la capatul caruia te asteapta bucuria de nedescris a implinirii depline pe toate planurile. Ai deplina incredere ca

“toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, adica spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Sau.”

                                                                                                                                               Lori Balogh                                                                                                                                      

             “LUPTA CEA BUNA A CREDINTEI”

- REACTIA IN FATA ISPITEI –

              Notiunea de “pacat” incepe sa dispara din limbajul contemporan. O multime de sinonime incearca sa ia locul teribilului termen religios, incercand sa “indulceasca” cruda lui realitate. Astazi se vorbeste despre infractiuni,

contraventii, deraieri de comportament, fapte reprobabile, acte de coruptie, delicvente s.a. Despre “pacat” se vorbeste insa din ce in ce mai putin…Doar pe la biserica se mai aude despre el, precum si in mediile in care

oamenii isi mai pastreaza inca simplitatea vietii insotita de credinta in Dumnezeu.               Desi psihologia moderna inceraca din rasputeri sa elimine aceasta notiune din mentalitatea omului,

pacatul ramane cea mai cruda si trista realitate cu care suntem confruntati in aceasta viata.               Legat de acest subiect, se pot studia o multime de lucruri: originea pacatului, aparitia lui pe pamant,

dinamica inmultirii lui si felul cum a patruns in cele mai variate domenii ale vietii, efectele pacatului asupra fizicului, intelectului si spiritului uman, efectele lui asupra naturii si asupra societatii, pozitia lui Dumnezeu fata de problema

pacatului, nimicirea finala a pacatului… Biblia foloseste , in legatura cu notiunea de “pacat” , o expresie aparte: “taina faradelegii” ( 2 Tesaloniceni 2, 7 ), vrand sa ne sugereze faptul ca oricat am studia problema pacatului, ea

este atat de complexa incat niciodata nu vom putea cuprinde totul. Intotdeauna va ramanea ceva tainic, de neinteles, legat de acest subiect.

              Pentru  moment, ma voi opri asupra unui aspect mai putin teoretic si cu implicatii in viata de zi cu zi: atitudinea omului fata de pacat. Este o tema de importanta majora, caci de aceasta atitudine depinde mantuirea

noastra, pe Dumnezeu interesandu-L in mod deosebit aceasta atitudine.              Care ar trebui sa fie prima reactie a omului fata de pacat ?  Trebuie mentionat ca intrebarea se refera la prima reactie constienta, nu la cea inconstienta care,din cauza naturii pacatoase a omului, este cea de atractie.

              Apostolul Iacov scoate in evidenta aceasta atractie inconstienta a omului fata de pacat, afirmand ca “fiecare este ispitit cand este atras de pofta lui insusi si momit” ( Iacov 1, 14 ). Satana a reusit sa schimbe

“magnetismul” fiintei umane astfel incat, ori de cate ori ispita ne da tarcoale , suntem atrasi in mod involuntar spre

Page 77: seminarii, aurel 1

pacat. Aceasta este esenta naturii pacatoase a omului: atractia, inclinatia spre pacat.               Asadar, cu toate ca prima reactie involuntara in prezenta pacatului este cea de atractie, care ar trebui sa fie totusi prima reactie voluntara, constienta fata de pacat ? Sa ne reamntim cateva pasaje biblice legate de acest

subiect:              1. “Voi nu v-ati impotrivit inca pana la sange in lupta impotriva pacatului” ( Evrei 12, 4 ). Ni se

vorbeste despre “lupta impotriva pacatului”, ca o ractie voluntara, constienta a omului fata de problema pacatului.              2. “Tu ai iubit neprihanirea si ai urat nelegiuirea” ( Evrei 1, 9 ). Textul vorbeste despre atitudinea

Mantuitorului fata de pacat, o atitudine demna de a fi urmata de oameni: ura fata de pacat.              3. “Impotriviti-va diavolului” ( 1 Petru 5, 8-9 ) , ne indeamna apostolul Petru, sugerandu-ne

ca , in fata pacatului, trebuie sa opunem o rezistenta continua.               Mai mult decat atat, apostolul Pavel ne indeamna in Epistola care Efeseni 6, 11-17 sa imbracam intreaga

“armura” spirituala pentru a fi gata oricand de lupta cu teribilul vrajmas.               Si totusi, prima noastra reactie constienta fata de ispita si pacat nu trebuie sa fie lupta. Daca aceasta ar fi prima noastra reactie, am fi invinsi din start. Iata cateva motive pentru care prima reactie a omului fata de ispita si

pacat nu trebuie sa fie lupta:               1) Pacatul este o putere uriasa – cea mai mare forta din Univers, dupa puterea lui Dumnezeu.

              Vointa umana, prin sine, nu are nicio putere reala de a rezista raului si a-l invinge. Forta raului este infinit mai mare decat puterea omului. Acela care se hotaraste sa intre in Imparatia spirituala va constata ca toate

puterile unei firi nerenascute , sprijinite de cele ale imparatiei intunericului, se vor ridica impotriva lui, impiedicandu-l sa ajunga la deasavarsirea dupa care aspira. Apostolul Pavel, inainte de a cunoste adevaratul secret al unei vieti

de biruinta, a trebuit sa recunoasca forta teribila a pacatului din propria experienta:             “Stiu, in adevar, ca nimic bun nu locuieste in mine, adica in firea mea pamanteasca, pentru ca, ce-i drept, am vointa sa fac binele, dar n-am puterea sa-l fac. Caci binele pe care vreau sa-l fac, nu-l fac, ci raul

pe care nu vreau sa-l fac, iata ce fac ! Si daca fac ce nu vreau sa fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci pacatul care locuieste in mine. Gasesc dar in mine legea aceasta; cand vreau sa fac binele, raul

este lipit de mine. Fiindca, dupa omul dinlauntru, imi place Legea lui Dumnezeu; dar vad in madularele mele o alta lege care se lupta impotriva legii primite de mintea mea si ma tine rob legii pacatului, care este in madularele mele. O, nenorocitul de mine ! Cine ma va izbavi de acest trup de moarte ? “  ( Romani 7,18-

24 )              2) Pacatul  provoaca orbire spirituala.

              Sa nu uitam ca in spatele fiecarei ispite se afla un vrajmas cu o experienta milenara. Sunt cazuri in care ispita vine intr-o forma grosolana, usor de identificat. De cele mai multe ori insa, ispita vine intr-o forma deosebit de subtila, greu de identificat si irezistibila. Putem avea cele mai bune intentii, insa putem fi inselati de ispita daca ne incredem in propria noastra intelepciune. Chiar daca am dobandit in cursul vietii o oarecare experienta  in ceea ce

priveste ispita, vom fi mereu surprinsi ca ea, asemenea virusurilor care apar sub forma unor tulpini noi, va veni mereu in forme noi, neasteptate si tot mai atragatoare, orbind “paznicul” fiintei noastre- constiinta.

              Odata cu cedarea in fata ispitei si savarsirea pacatului, se intampla un alt lucru teribil: contiinta este “anesteziata”, pierzandu-si sensibilitatea. Cu cat pacatul este repetat mai mult, cu atat efectul anestezic se

acumuleaza , ducand, in cele din urma, la orbire spirituala. Si daca un om devine orb din punct de vedere spiritual, cum mai poate sa lupte ? Ati auzit de orbi care sa lupte ? Exista in lume orbi care tricoteaza, care picteaza, care merg pe bicicleta ( ajutati ! ) si care fac tot felul de lucruri pe care le fac si oamenii obisnuiti. Dar ati auzit de orbi

campioni la tir ?               Asadar, omul nu poate lupta singur impotriva ispitei. De cele mai multe ori nu poate sa identifice ispita, iar

dupa ce a cazut in plasa ei, devine orb fata de pacatosenia raului pe care l-a savarsit.               3) Pacatul il robeste pe om.

              Cineva ar putea sa obiecteze: “Bine, dar tocmai pentru a nu deveni robii pacatului trebuie sa luptam impotriva lui !” Cei ce sustin acest punct de vedere uita ca noi, prin nastere, suntem deja robi ai pacatului. Cand

primii nostri parinti au pacatuit, au cazut nu doar ei, ci si “platforma” pe care se gaseau. Astfel, toti urmasii lor s-au nascut jos, in “prapastia” pacatului. Noi venim in lume purtand nu vinovatia pacatului adamic, ci urmarile acestui pacat. Si cea mai cruda urmare a acestuia este faptul ca ne nastem avand o natura pacatoasa, cu tendinte spre

pacat.              “Iata ca sunt nascut in nelegiure si in pacat m-a zamislit mama mea”- afirma David in cunoscutul sau psalm al pocaintei ( Psalmul 51 5 ). Pavel face si el aceeasi constatare dureroasa: “Eu sunt pamantesc, vandut rob legii pacatului…” ( Romani 7, 14 ), iar Iisus le promite eliberarea din aceasta robie tuturor celor ce-L vor fi

primit in viata lor ca Mantuitor personal: “Veti cunoaste adevarul si adevarul va va face liberi” ( Ioan, 8, 32-36 ).

              Ideea de a fi rob al pacatului nu place nicidecum omului. Iudeii s-au suparat foarte tare in momentul in care Mantuitorul le-a dat de inteles ca ei erau robi. Reactia lor a fost cat se poate de violenta: “Noi n-am fost

niciodata robii nimanui. Cum zici Tu, dar: “Veti fi slobozi?”  Chiar nu erau ei robi ? Atunci ce cauta in Ierusalim Pilat cu intreaga sa garnizoana romana ? Insa Iisus nu se referea la aceasta robie fizica, ci la o robie

infinit mai grava si mai primejdioasa: cea spirituala. Daca iudeii nu recunosteau, din orgoliu, robia fizica in care se aflau, cum ar fi recunoscut-o pe cea spirituala, robia pacatului ?

             “Oricine traieste in pacat este rob al pacatului” ( Ioan 8, 34 )– ii asigura Mantuitorul pe ascultatorii Sai. Daca aceasta este realitatea, ne intrebam in mod firesc: Cum sa luptam impotriva pacatului daca trupul nostru, vointa noastra, intelectul nostru , psihicul si inima noastra sunt inlantuite ? Daca prima noastra reactie in fata

Page 78: seminarii, aurel 1

pacatului ar fi lupta, nu am avea nicio sansa. Am semana cu un om care are mainile si picioarele inlantuite si care incearca sa lupte cu o armata intreaga bine echipata. Ar fi absurd, nu-i asa ?

               4) Pacatul degradeaza puterile omului.               Avertismentul dat de Creator primilor nostri parinti in Eden cu privire la consecintele neascultarii cuprinde

in sine ideea degradarii.              “Poti sa mananci dupa placere din orice pom din gradina, dar din pomul cunostintei binelui si

raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit.” ( Geneza 2, 16-17 )  Ideea de degradare pe care o aduce pacatul odata savarsit este mult mai evidenta in textul ebraic: “ …in ziua in care vei

manca din el vei muri murind” .               Exista o specie de viespi mici care isi depun ouale sub pielea unor omizi care traiesc in pomi. Dupa ce a

zarit omida care mananca linistita, viespea zboara cu toata viteza spre aceasta si, cand ajunge in dreptul ei, printr-o intepatuta fulgeratoare, implanteaza oul sub pielea omizii. Omida nu se deranjeaza de aceasta intepatura.

Mananca mai departe, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Poate simte o usoara mancarime sau chiar placere pentru moment. Insa din oul de viespe iese o larva care, incet-incet, roade din trupul ei pana ce, din omida plina de

viata alta data, nu mai ramane decat o simpla coaja fara viata.               Autorul pacatului a procedat in acelasi fel cu omul asezat in Eden. In zborul sau pe deasupra pamantului

proaspat creat, a fost suficienta o singura “intepatura” pentru ca samanta  pacatului sa fie asezata in om, sa-l roada pe dinlauntru timp de 70-80 de ani, iar in cele din urma sa nu mai ramana din  el decat o amintire.

              Noi nu putem lupta impotriva pacatului caci el s-a infiltrat in fiinta noastra in fiecare celula si in fiecare reactie chimica ce are loc in corpul nostru. Pacatul a creat in creierul omului sinapse si reactii chimice straine de planul initial al Creatorului - adevarate cai batatorite pe care imaginatia, vorbirea, sentimentele si faptele lui merg

de la sine , fara niciun efort. Daca in fiziologie se vorbeste despre stereotipuri dinamice ( acele succesiuni de reflexe conditionate care usureaza anumite actiuni ), in domeniul spiritual lucrurile stau exact la fel. Daca primul pacat este facut cu oarecare greutate, treptat, prin repetarea lui, se creaza un adevarat stereotip dinamic, astfel

incat in fata ispitelor viitoare sa nu mai existe respingere, ci atractie. Cu o vointa slabita si cu reflexe care ne atrag spre pacat, nu avem nicio sansa in lupta impotriva pacatului.

              Dar mai este ceva de adaugat: Daca am dori sa luptam singuri impotriva pacatului din noi, aceasta ar insemna sinucidere. Omida , pentru a scapa de larva de viespe din trupul ei, ar trebui sa se sinucida…Din

nefericire, multi oameni aleg calea unei sinucideri lente, incercand prin propriile puteri sa invinga pacatul din viata lor. Ascetismul, autoflagelarea, izolarea de societate sunt doar cateva exemple in acest sens. Doar Creatorul are

puterea sa patrunda in mecanismele fine ale fiintei noastre, separand acolo ceea ce e bun de ceea ce e rau, creiand noi sinapse , noi reflexe, noi aspiratii si mentalitati.

              5) Pacatul este o legiune.              Am incercat odata sa alcatuiesc o lista de pacate care imi veneau in minte. Am crezut la inceput ca voi reusi. M-am inselat insa amarnic. Sunt atat de multe formele in care se manifesta pacatul, incat este imposibila

contabilizarea lor. Iata doar o lista a familiilor de pacate posibile: egoismul, necinstea, mandria, necredinta, minciuna, idoaltria, rautatea, violenta, neglijenta, fariseismul, lenevia, ignoranta, adulterul, vorbirea de rau,

tradarea, nescultarea, ironia, crima, etc. Si aceasta nu este decat o lista ( si ea incompleta ! ) a unor familii de pacate. Sub numele generic de minciuna, oare cate mii de forme se ascund ?  Dar sub titlul de “violenta”, “crima”, “adulter” etc.  Da, este imposibil de alcatuit o lista completa de pacate, caci, in esenta, pacat inseamna tot ceea ce

face un om atunci cand este despartit de Dumnezeu.               Oare un soldat inarmat care iese singur pe campul de lupta impotriva unei armate intregi, inzestrata cu

artilerie grea, cu avioane de lupta, cu tancuri si cu toata tehnica moderna, are vreo sansa sa obtina victoria ? Ar fi o naivitate din partea lui sa creada lucrul acesta. Si daca totusi ar face aceasta imprudenta, ar fi el oare decorat ca erou ? Mai degraba ar fi trimis in fata curtii martiale pentru indisciplina militara. Daca un astfel de soldat doreste sa obtina victoria, el trebuie sa se aseze sub comanda comandantilor sai, cei care vor sti unde si cand sa lupte, si-i

vor da ordinele cele mai intelepte care vor duce la castigarea luptei.               Niciun om, oricat de spiritual ar fi, nu poate lupta singur impotriva pacatului. Si aceasta se intampla pentru simplul motiv ca nimeni  dintre noi nu poate in fiecare secunda sa aiba in atentie milioanele de forme in care este

prezent pacatul pe planeta noastra.               6) Pacatul ne atrage.

              Cum sa lupti impotriva a ceva care iti place ?  Cand Eva a ridicat ochii asupra pomului cunostintei binelui si raului, ea “a vazut ca pomul era bun de mancat si placut la privit si ca era de dorit sa deschida mintea

cuiva.” ( Geneza 3. 6 ). Si astazi, Adamii si Evele moderne , ridicand ochii spre pomul cunostintei raului, observa ca acesta are fructe atat de atragatoare. Cat de inselatoare sunt reclamele care ne indeamna la viciu ! Cat de

atragatoare sunt scenariile serialelor de televiziune care preamaresc imoralitatea si necinstea ! Satana are grija sa imbrace uratenia pacatului cu toate consecintele lui in cele mai atragatoare ambalaje. In concluzie, noi nu putem

lupta singuri impotriva pacatului pentru ca el ne place, ne atrage si ne farmeca.              Si atunci, care ar trebui sa fie prima noastra reactie impotriva pacatului ?  Lupta ? Nicidecum ! Nu am avea nicio sansa, caci pacatul este o putere infinit mai mare decat a noastra;  pacatul ne orbeste si ne robeste;

pacatul este o legiune in afara noastra, dar e prezent si in noi;  pacatul ne atrage si ne place. Atunci care trebuie sa fie reactia fireasca a unui crestin in fata ispitei si a pacatului ?

              “Sa ne uitam tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noastre, adica la Iisus care, pentru bucuria care Ii era pusa inainte, a suferit crucea, a dispretuit rusinea si sade la dreapta scaunului de

domnie al lui Dumnezeu. Uitati-va cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea pacatosilor o impotrivire

Page 79: seminarii, aurel 1

asa de mare fata de Sine, pentru ca sa nu cumva sa cadeti de oboseala in sufletele voastre .” ( Evrei 12, 2-3 )

              O intoarcere instinctiva spre El, Mantuitorul si Comandantul suprem al luptei impotriva raului – aceasta trebuie sa fie prima reactie a crestinului cand ispita apare in preajma sa.

              Noi nu avem putere sa biruim pacatul , insa El are “toata puterea in cer si pe pamant” ( Matei 28, 18 ). Noi, prin nastere, suntem robi ai pacatului, insa El ne-a promis eliberarea: “Daca Fiul va face liberi, veti fi cu adevarat liberi “ ( Ioan 8, 36 ). Noi suferim de orbire spirituala, insa El ne-a promis ca ne va da Duhul Sau cel

Sfant pentru a ne calauzi in tot adevarul ( Ioan 16, 13 ). Noi suntem atrasi de pacat si ne place gustul lui atragator, insa El ne-a promis ca ne va da o inima noua in care va locui neprihanirea ( Ezechiel 36,

26 ).               Ce inseamna  a ne uita tinta la Iisus ? Cand am studiat cate ceva despre fiziologia creierului,

 am inteles ca el functioneaza dupa o lege a excitatiei si inhibitiei. Cand apare un stimul puternic,  se produce pe creier o excitatie care inhiba alte focare de excitatie. De exemplu, atunci cand ascultam o muzica placuta, atentia ne este directionata spre plansul unui copilas care incepe sa planga. Noul focar de excitatie ( plansul copilului )

face ca alte focare de excitatie ( ascultarea unei melodii ) sa fie inhibate.               In viata spirituala se intampla un mecanism asemanator. Pe creierul nostru sunt permanent o multime de

focare de excitatie produse de invitatiile atragatoare ale pacatului. Cum le putem stinge ? Daca incercam sa le stingem prin propriile forte, vom reusi poate sa inhibam unul sau altul dintre ele. Dar se vor aprinde curand alte si alte focare de excitatie sub impulsul ispitelor exterioare care ne bombardeaza necontenit. Daca pe creierul nostru nu lasam ca ca cel mai important focar de excitatie sa fie Iisus Christos impreuna cu tot ce a facut si face El pentru noi, mintea noastra, asa cum ne invata chiar Mantuitorul in parabola casei parasite de duhul necurat ( vezi Matei

12, 43-45 ), va fi in mod automat invadata de focarele de excitatie ale pacatului.               A privi tinta la Iisus – acesta este  secretul biruintei asupra pacatului. A privi la Iisus presupune o lupta a alegerii in care Dumnezeu nu intervine. El ne invita sa o facem, ne da puterea sa ne indreptam privirile spre El, daca dorim, ne deschide ochii daca suntem orbi, ni—L arata pe Mantuitorul in toata frumusetea Lui daca nu-L zarim, insa Dumnezeu nu ne va forta niciodata sa privim la Fiul Sau, daca nu dorim lucrul acesta. E alegerea

noastra. Aceasta e adevarata “lupta cea buna a credintei”  despre care ne vorbeste Pavel in 2 Timotei 6, 12 pp.

              Partea omului nu este sa-si concentreze atentia asupra propriilor slabiciuni si pacate. Daca ar face acest lucru,  s-ar descuraja  foarte curand. Partea omului nu este nici sa se concentreze asupra luptei contra pacatului. Lupta aceasta Ii apartine lui Dumnezeu, caci pacatul loveste in primul rand in guvernarea Sa, in Legea Sa sfanta,

in sfintenia Sa, in armonia Universului creat de El. De aceea, sa lasam aceasta lupta pe seama Lui ! Iar noi, ca niste soldati disciplinati,  “sa privim la Capetenia si Desavarsirea credintei noastre, adica la Iisus”si sa ne asezam

sub comanda Sa. El stie unde, cand si cu ce mijloace se poate obtine biruinta.               Nu ati observat ca atunci cand avem o comuniune profunda cu Iisus, cand meditam la un adevar biblic, cand ne rugam sau facem un bine semenului nostru ( deci cand “privim” la El ), ispita si pacatul nu mai are nicio

putere asupra noastra ?               “Noi trebuie sa venim la crucea Domnului Christos. Domnul Christos si El rastignit ar trebui sa fie

obiectul cugetarii , al conversatiei si al simtamintelor celor mai pline de sfanta bucurie. Noi trebuie sa pastram aducerea aminte a fiecarei binecuvantari pe care o primim de la Dumnezeu si atunci cand vom ajunge constienti de marea Sa iubire fata de noi, vom fi gata sa ne incredem cu totul in mana care a fost

pironita pe cruce pentru noi.”                                                                                        ( E. G. White, “Calea catre Christos, pag. 105 )

              Aceasta este adevarata lupta a credintei. Aceasta trebuie sa fie prima reactie naturala a unui crestin in fata ispitei si a pacatului.  

                                                                                                                                       Lori Balogh                                                                                                                               

CE LASI IN URMA TA ?-  INTREBARILE EXISTENTEI –

              Fiecare zi este, la inceputul ei, o fila noua de calendar. La sfarsitul ei , aceeasi zi este deja o fila de jurnal. Dar ce e scris oare pe fila de jurnal  ?  Oricum, fie ca sunt scrise lucruri bune, fie ca sunt scrise  fapte de care ne este rusine, putem spune asemenea lui Pilat : “Ce am scris, am scris !” ( Ioan 19, 22 ). Nimeni si nimic din aceasta lume nu mai poate sterge ceea ce noi insine am ingaduit sa se scrie zilnic in jurnalul vietii.                            Fiecare sfarsit de timp, fie ca e vorba de sfarsitul unei zile, a unei saptamani sau al unui an, este o ocazie de introspectie, de evaluare interioara si de reorientare. Biblia ne indeamna sa facem aceasta lucrare in mod continuu, evaluandu-ne pe noi insine si constatand daca in perioada care a trecut am progresat sau, dimpotriva, am regresat.              “Pe voi insiva incercati-va daca sunteti in credinta. Pe voi insiva cercati-va…”( 2 Corinteni 13, 5 )              De ce Dumnezeu ne cere noua sa facem aceasta lucrare ? De ce nu o face exclusiv El, ca Unul care este obiectiv si atotstiutor ?               Din multimea motivelor posibile, doua motive sunt de amintit in mod deosebit:               1) Prin faptul ca Dumnezeu ne indeamna pe noi insine sa ne cercetam si sa ne evaluam, El dovedeste ca are un respect deosebit fata de fiinta umana, careia ii recunoaste demnitatea si libertatea de alegere.

Page 80: seminarii, aurel 1

              2) Al doilea motiv pentru care Dumnezeu ne cere noua insine sa ne evaluam este exprimat de apostolul Pavel: “Daca ne-am judeca ( evalua, cerceta, aprecia ) singuri, n-am fi judecati “ ( 1 Corinteni 11, 31 ). Creatorul procedeaza cu noi asemenea unui parinte intelept fata de copiii care au gresit: ii cheama deoparte, ii invita sa se gandeasca daca au facut ceva rau si sa recunoasca acel lucru, iar la urma ii invita sa-si aleaga singuri pedeapsa. Este un mijloc educativ deosebit de eficient care il ajuta pe copil sa-si dezvolte un spirit de autocontrol cat se poate de obiectiv.               Daca luam in considerare faptul ca inca traim in timp de har, nu este oare infinit mai bine sa ne cercetam pe noi insine acum, cand harul lui Dumnezeu inca poate interveni si poate indrepta lucrurile, decat sa o faca Dumnezeu la sfarsit, in calitate de Judecator ? Atunci va fi prea tarziu…Mult prea tarziu…              Pasajul biblic din 2 Cronici cap. 21 reprezinta pentru fiecare dintre noi o invitatie la o sincera cercetare de sine. Textul ne introduce in istoria sumara a unuia dintre cei mai rai imparati ai Regatului lui Iuda: Ioram. Cateva scurte date biografice pe care ni le pune la dispozitie Biblia ne vor fi de mare folos in intelegerea subiectului.               Tatal lui Ioram, Iosafat, fusese unul dintre imparatii buni ai iudeilor. Raportul biblic spune despre el ca “umblase in cele dintai cai ale tatalui sau David” ( 2 Cronici 17, 3 ), facand cateva reforme moral-religioase radicale. Iosafat a indepartat idolatria si a organizat un sistem de instruire a poporului cu privire la Legea lui Dumnezeu, trimitand in acest scop preoti si leviti in teritoriu. Tot el a facut o reforma si in justitie, punand judecatori in fiecare cetate si luptand impotriva coruptiei din sistem. Insa,  pe langa aceste  fapte meritorii, Iosafat a facut si cateva greseli: alianta politica si militara cu Ahab, imparatul idolatru al Regatului de Nord, asocierea in afaceri cu Ahazia, fiul lui Ahab si, nu in ultimul rand, incuscrirea cu Ahab. Pentru toate aceste greseli Iosafat a fost mustrat la timp de Dumnezeu prin profetii Sai. In ciuda acestor greseli, Iosafat a fost un imparat bun, imprimand un curs ascendent vietii spirituale a poporului.              In mod paradoxal fiul sau, Ioram, se dovedeste a fi un imparat cat se poate de rau. Oare cum se explica faptul ca din parinti credinciosi se nasc uneori copii atat de rai ? Cineva numea acest fapt paradoxal “blestemul celei de-a doua generatii”. Cum se face ca dintr-u tata atat de credincios ca Iosafat si un bunic laudat de Cuvantul lui Dumnezeu ca Asa s-a nascut un vlastar atat de rau ca Ioram ?               O parte a enigmei o gasim dezlegata chiar in raportul biblic: Iosafat s-a incuscrit cu regele nelegiuit Ahab, luand de sotie pentru fiul sau pe Atalia, fiica acestuia. De cate ori nu s-a repetat in istorie aceasta greseala  ! Copii din familii bune, crestine, au decazut moral iremediabil si au ajuns de nerecunoscut dupa ce au contractat casatorii cu tineri lumesti, fara caracter, fara Dumnezeu, fara principii morale…              Iata ce spune Biblia despre cateva fapte reprobabile ale regelui Ioram. Versetul 4 ne spune ca atunci” cand s-a intarit ca imparat, a omorat cu sabia pe toti fratii sai si pe vreo cativa din capii lui Iuda “ Asadar, Ioram devine un criminal notoriu, ucigand nu doar pe unul sau doi dintre fratii pe care ii considera incomozi, ci pe toti cei sase frati.               Idolatria este o alta trasatura care il caracteriza pe regele Ioram. Acele “inaltimi” pe care tatal si bunicul sau le daramasera  devin din nou functionale pe vremea lui. Raul cel mare produs in timpul domniei acestui rege consta in faptul ca el a facut toate acestea nu doar pentru sine, ci “ a tarat pe locuitorii Ierusalimului la desfrau si a amagit pe Iuda” ( vers. 11 ). Expresia biblica “ a amagit pe Iuda” ne da de inteles ca Ioram a dus o campanie de convingere a poporului sau pentru ca acesta sa renunte la credinta in Dumnezeul adevarat in favoarea cultului idolatru al Astarteei si al lui Baal. Nu ne e greu sa ne imaginam acest lucru , caci la urcarea sa pe tron Ioram a mostenit un regat prosper , cu un popor credincios si eliberat de idolatrie. Ca sa reusesti sa convingi un intreg popor sa renunte la o religie in favoarea alteia, aceasta presupune o uriasa munca de lamurire. Ioram devine astfel vinovatul moral al decaderii poporului sau in perioada in care a domnit in regatul lui Iuda.               Dumnezeu ii da acestui rege opt ani de har, pedepsindu-l din ce in ce mai aspru, doar-doar Ioram se va trezi in ultimul ceas si se va intoarce de la caile lui ratacite. La granitele regatului se ridica vrajmasii. Filistenii si arabii navalesc in tara , prada bogatiile, iar familia regelui este luata ostatica. Tarile din jur, pana atunci vasale , se rascoala, refuzand sa mai plateasca bir regelui. In cele din urma, Ioram este lovit cu o boala grava … Ultimii doi ani din viata Ioram ii traieste in chinuri groaznice , pentru ca, in final, sa moara nepocait si nemantuit, lasand in urma sa o tara in ruine si un popor idolatru.               Versetul 20 este un bilant concis al celor opt ani de domnie: Ioram “ a murit fara sa lase parere de rau in urma si l-au ingropat in cetatea lui David, dar nu in mormintele imparatilor.”               Ce a lasat acest om in urma lui ? O viata scurta si plina de fapte rele care in ziua judecatii finale se vor intoarce impotriva lui. O influenta nefasta asupra unui popor si asa inclinat spre rau si oscilant in credinta. O tara devastata de vrajmasi, o familie regala dusa in robie, un popor idolatru si, mai ales, un dispret profund al celor pe care i-a lasat in urma sa. Scurta istorie a domniei regelui Ioram reprezinta o adevarata “gaura neagra” in istoria poporului lui Dumnezeu din timpurile Vechiului Testament.              In scurta relatare a acestu rege rau si idoaltru gasim un principiu dupa care functioneaza imparatia intunericului al carui domn este insusi Satana. In aceasta imparatie intunecata exista o armonie aparenta. Cei rai se unesc pentru un timp, pana isi ating planurile. In cele din urma insa, cearta, discordia si ura nu intarzie sa apara.               Probabil ca poporul iudeu, inclinat spre idolatrie, l-a sustinut pe rege in timpul domniei sale, gandind in termenii urmatori: “Iata un rege care ne lasa sa facem ceea ce dorim, care ne acorda deplina libertate religioasa, care nu ne impune sa-I slujim lui Iehova. Bine ca am scapat de povara Legii si a atator restrictii ! Ce bine ca avem un asemenea rege !.” Poporului i-a placut calea regelui si i-a urmat exemplul. A existat o armonie aparenta intre vointa regelui si cea a poporului. Cu toate acestea, armonia era  doar de suprafata…La moartea regelui, nimeni nu l-a regretat…Acest fenomen se repeta mereu in istorie, demonstrand ca acolo unde nu exista iubirea divina si

Page 81: seminarii, aurel 1

prezenta Duhului Sfant , armonia dintre oameni nu este de fond.               Trista istorie a regelui Ioram ne confrunta cu o intrebare rascolitoare care ne vizeaza personal: Ce lasam in urma noastra acolo pe unde trecem ?               Viata este plina de neprevazut si, pe masura ce ne apropiem de sfarsitul istoriei acestei lumi, au loc tot mai multe si mai rapide schimbari care afecteaza atat individul, cat si biserica si societatea.  Fiecare schimbare ne face sa lasam in urma fie o raza de lumina, fie o pata de intuneric, fie o influenta spre bine, adevar si frumos, fie  o influenta spre rau, minciuna  si imoralitate…Da, viata are “miros” si nu este indiferent daca in urma noastra lasam o mireasma sau o miasma.               Se intampla sa-ti schimbi locul de munca. Astazi, in conditiile schimbarilor tot mai profunde pe care le cunoaste societatea, e ceva normal sa se intample acest lucru. Ai avut niste colegi, niste sefi pe care ii parasesti. Poate ca unii dintre colegi si sefi ti-au creat greutati , poate ca unii din ei ti-au dispretuit credinta  in Dumnezeu, poate ca te-au ironizat de multe ori pe aceasta tema…              Dar ce lasi in urma ta? Influenta ta i–a facut pe acesti oameni mai buni ? Cand erau gata sa rosteasca un cuvant rau, ramanea acel cuvant nerostit  pentru simplul motiv ca realizau ca erai si tu acolo ? Sau, daca totusi il rosteau, se rusinau apoi de tine ? S-au bucurat de plecarea ta , spunandu-si : “Bine ca am scapat si de pocaitul asta !” ? Sau, dimpotriva, ai citit pe fetele lor un regret sincer cand au aflat ca nu vei mai lucra cu ei ?               Se intampla sa-ti schimbi locuinta, caci viata ne aduce si in astfel de situatii. Traiesti un timp in mijlocul unei colectivitati, a unor vecini mai buni sau mai rai, dar vine un moment cand trebuie sa-i parasesti.               Ce lasi in urma ta ? Pareri de rau dupa un vecin amabil, linistit, pasnic, care nu sarea la cearta cand era inundat de vecinul de deasupra, care nu se supara cand locul sau de parcare era ocupat de o alta masina si care era dispus intotdeauna sa sara in ajutor cand era nevoie ? Sau, dimpotriva, plecarea ta lasa in urma un sentiment de usurare: “Bine ca am scapat de vecinul asta ! Daca toti crestinii ar fi ca el, atunci mai bine mort decat sa fiu ca el !” ?               Se intampla sa-ti petreci concediul la rude sau prieteni…Concediul se incheie, te-ai recreat impreuna cu familia si pleci refacut si satisfacut…Dar ce lasi in urma ta ? Un sentiment de usurare sau o sincera parere de rau ?  Speranta unei intalniri viitoare sau dorinta de a nu mai calca niciodata pe acolo ?               Se intampla sa parasesti o biserica si sa te stabilesti in alta…Viata ne aduce si astfel de imprejurari…Ce lasi in urma ta ? O influenta buna, suflete castigate pentru Christos si intarite in credinta ? Sau, dimpotriva, lasi probleme, tensiuni, conflicte si suflete ranite si descurajate?               Dar poate ca in ultima perioada din viata ta nu ai schimbat nici serviciul, nici locuinta, nici biserica…Ceva totusi ai schimbat si in mod sigur ai lasat ceva in urma ta. Ai lasat timpul care s-a scurs ireversibil, fie in favoarea, fie in defavoarea ta. Dar ai mai lasat si o influenta fie spre bine, fie spre rau…              Spunea neprihanitul Iov: “Inima nu ma mustra pentru niciuna din zilele mele.” ( Iov 27, 6 up. ) Poti si tu spune acelasi lucru ? Ce bine ar fi daca am avea posibilitatea sa intram intr-un tunel al timpului , daca am putea sa ne intoarcem in trecut si sa reparam ceea ce am gresit ! Cu siguranta ca fiecare zi traita ar avea nevoie de retusuri…              Timpul trece, influenta ramane ! Ce influenta  lasam in urma noastra? Nu ne putem da seama intotdeauna. Este un lucru care ne scapa de cele mai multe ori. Putem sti daca am facut un lucru rau, daca am savarsit un pacat ale carui urmari directe le simtim imediat sau ulterior. Insa influenta acelui pacat cu urmarile lui indepartate nu poate fi cunoscuta decat in ziua judecatii.               Putea oare Avraam sa banuiasca cat sange urma sa curga in istorie doar pentru ca , intr-un moment de slabiciune in credinta, a dat nastere lui Ismael ? Putea el sa prevada aparitia unei noi religii pagane ( mahomedanismul ) “inventata” de urmasii fiului sau Ismael ? Putea el sa–si imagineze cruciadele, raspandirea islamismului in teritoriile crestine ale Europei sau atentatele teroriste din zilele noastre ? Cu siguranta ca Avraam nu putea sa-si imagineze tot cortegiul de urmari indepartate ale unei greseli facute intr-un moment de neatentie.               Oare Darwin putea sa-si imagineze, atunci cand elabora teoria sa cu privire la evolutia speciilor, cate milioane de oameni vor fi dusi in ratacire, departandu-se de Dumnezeu si de Biblie ? Putea el sa prevada ca nazistii se vor folosi de aceasta teorie pentru a justifica ororile petrecute in lagarele de concentrare si exterminare din timpul celui de-al doilea razboi mondial ?               Cat de atenti ar trebui sa fim cu fiecare gest, cu fiecare cuvant, cu fiecare fapta pe care o savarsim ! Toate acestea vor fi urmate de o influenta cu efecte vesnice, fie spre bine, fie spre rau. Oricare ar fi bilantul, in Iisus Christos , Domnul nostru, exista speranta. Harul este inca deschis, exista inca posibilitatea sa ne indreptam caile, exista inca pocainta si un Dumnezeu dispus sa ne ierte. Pana cand ? Nu stim . Dar avem invitatia: “Astazi , daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inimile !” ( Evrei 4, 7 up. )              Dar influenta ? Pe aceasta cine o mai poate schimba ?               Am credinta ca Dumnezeu poate interveni si in aceasta privinta. Cand imi aduc aminte de un rau pe care l-am facut candva, ma rog : “Doamne, fa ca influenta rea pe care ar putea sa o lase in urma fapta mea sa se stearga. Ajuta-i pe oameni sa uite raul pe care l-am facut si sa-si aduca aminte doar de ceea ce au vazut bun in viata mea .” Cred din toata inima ca Dumnezeu poate sa dea un curs favorabil unei astfel de rugaciuni.               Prietene, ce lasi zilnic in urma ta ?               Prin anii ’70, la Lausanne, Elvetia, s-a tinut un congres al tinerilor Bisericii Adventiste. Dupa incheierea congresului, in presa locala a fost publicata o caricatura infatisand o femeie de serviciu maturand niste resturi lasate de tinerii care plecasera. Stiti ce erau acele resturi ? Nu, nu erau peturi sau ambalaje, nici alte resturi ale “civilizatiei” moderne…Erau pene de inger…              Imi doresc din toata inima ca tu si cu mine, pe cararile incurcate ale vietii, sa lasam in urma noastra  doar

Page 82: seminarii, aurel 1

pene de inger…

                                                                                                                                            Lori Balogh                                                                                                                                                 

DRAMA DE LA BETEL- O PROBLEMA DE EDUCATIE –

                            Oare cum ar arata viata fara copii ? Ce sens ar mai avea truda unui om, pe parcursul unei vieti efemere,

fara prezenta copiilor ? Cine altcineva decat ei ne-ar putea invata mai bine lectia altruismului, a rabdarii si a sacrificiului dezinteresat ?  Intr-adevar, copiii sunt un dar , “ o rasplata” a lui Dumnezeu intr-o viata atat de scurta si

plina de necazuri ( Psalmul 127, 3 ).               Prezenta copiilor implica insa o mare responsabilitate din partea parintilor fata de Dumnezeu, biserica si societate. Uneori, intreaga experienta religioasa a unui om se poate masura in ceea ce a facut din copiii sai ( nu

pentru copiii sai ! ). Dintre toate responsabilitatile unui parinte, dezvoltarea in copii a unui caracter echilibrat, nobil si vertical este de departe cea mai mare si urgenta.

              Procesul educational cunoaste insa si drame… Biblia ne relateaza despre cateva din acestea cu scopul vadit ca noi insine sa le putem evita. Una din cele mai tulburatoare drame legate de copii si educatie este cea

petrecuta la Betel, relatata in 2 Imparati 2, 23-25.               Pasajul biblic amintit ridica o serie de intrebari tulburatoare legate de caracterul lui Dumnezeu care a ingaduit sa se petreaca o asemenea tragedie, altele legate de caracterul profetului Elisei si, nu in ultimul rand,

intrebari legate de educatia copiilor care au pierit in acea ocazie dramatica.                Tabloul biblic este socant: un carnagiu greu de imaginat in urma unei sentinte fara egal. Aici avem de-a face cu moartea nu a unor adulti, ci a unor copii ( am zice noi, “nevinovati “ ). Unde este , in acest pasaj , spiritul

Evangheliei ? Unde putem vedea harul, indelunga rabdare, iertarea, ingaduinta si dragostea lui Dumnezeu despre care ne vorbesc in mod special Evangheliile? Parca toate acestea palesc in fata acestui tablou infricosator: in

urma blestemului rostit de Elisei, profetul lui Dumnezeu, 42 dintre copiii prezenti mor sfasiati de doi ursi.               Suntem foarte nedumeriti… Daca Ilie ar fi poruncit , ca pe muntele Carmel : “Puneti mana pe ei !”, poate nu ne-am fi mirat atat de mult. Ilie apare in Biblie ca un profet sobru, sever si intransigent cu pacatul. Insa drama se produce in prezenta lui Elisei, “profetul pacii “, omul care a facut atat de mult bine poporului sau. Nedumerirea

creste cu atat mai mult cu cat acest Elisei , considerat un prototip al lui Christos, care in intreaga sa viata i-a binecuvantat pe oameni, a inviat morti,  a iertat ( armata siriana ), a vindecat si a hranit pe cei in nevoie, in aceasta imprejurare este surprins blestemand. Este vorba de o situatie cat se poate de grava, caci nu e vorba de pagani,

de adulti, ci de niste copii ai propriului sau popor.               Pentru a intelege nedumerirea legata de gestul lui Elisei, e util sa amintim cateva amanunte biografice legate de profetul lui Dumnezeu. Elisei se naste intr-o familie instarita, avand un tata deosebit de gospodar. Are

privilegiul sa creasca si sa se dezvolte in mediul sanatos de la tara,  primind o educatie aleasa ( tatal sau era unul din putinii israeliti care nu cazuse in idolatrie pe vremea apostaziei generale din timpul lui Ilie ). Elisei dovedeste un spirit bland, linistit si umil ( dupa chemarea sa , slujba sa se rezuma la raspunderi umile in preajma profetului Ilie ).               Mai mult decat atat, Elisei se dovedeste a fi un om deosebit de sensibil fata de problema copiilor. Atunci

cand afla ca o femeie vaduva risca sa-si piarda copii, care urmau sa fie luati robi datorita neplatii unei datorii, Elisei intervine si , cu ajutorul cerului, face o minune si salveaza situatia. Intr-o alta situatie, Elisei intervine in favoarea femeii din Sunem, ajutand-o ( desigur, facand apel la ajutorul lui Dumnezeu ! ) sa aiba un copil. Mai tarziu, cand

copilul moare datorita unei boli grave, Elisei ii reda femeii copilul prin inviere.               In mod firesc ne intrebam: cum e posibil ca un astfel de om sensibil la nevoile semenilor, un profet al lui

Dumnezeu plin de grija fata de copii, sa provoace un asemenea carnagiu ?               Textul biblic subliniaza faptul ca “i-a blestemat ( pe copii ) in Numele Domnului” ( 2 Imparati 2, 24 ). Ce

inseamna “Numele Domnului “? Raspunsul il gasim in Exodul 34, 5-7. Cand Moise cere sa vada slava lui Dumnezeu, “Domnul S-a coborat intr-un nor, a statut acolo langa el si a rostit Numele Domnului. Si Domnul a

trecut pe dinaintea lui si a strigat : “Domnul , Dumnezeu este un Dumnezeu plin de indurare si milostiv, incet la manie, plin de bunatate si credinciosie, care Isi tine dragostea pana in mii de neamuri de oameni, iarta

faradelegea, razvratirea si pacatul, dar nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat si pedepseste faradelegea parintilor in copii si in copiii copiilor lor pana la al treilea si al patrulea neam.”

              Asadar, invocand Numele Domnului, Elisei Il implica si pe Dumnezeu in carnagiul descris pe paginile Bibliei.

              Se ridica si o alta intrebare: copiii lui Dumnezeu au permisiunea sa blesteme ? Categoric nu ! Noul Testament, in mod special, este plin de indemnuri care ii opresc pe crestini sa blesteme ( Matei 5, 44 ; Romani 12,

14 ). De ce atunci Dumnezeu, in loc sa-l mustre pe profetul Sau ca bleastama, il asculta ?               Acest sir de nedumeriri ii determina pe unii sa demonstreze contrastul dintre Dumnezeul Vechiului Testament si Cel al Noului Testament: unul este sever, razbunator, neiertator, in timp ce altul este iertator,

rabdator si plin de har si iubire.               Cu privire la drama petrecuta la Betel, comentatorii biblici au pareri diferite. Unii dintre ei ii iau apararea lui

Page 83: seminarii, aurel 1

Elisei, aruncand intreaga responsabilitate asupra lui Dumnezeu. Nu era Elisei un profet chemat si investit direct de catre cer ? Nu era el un ambasador al cerului intre oamenilor ? Ce se intampla cand un ambasador este batjocorit si umilit ? Se declanseaza razboiul. Ne amintim de solii lui David umiliti de imparatul amonitilor. Razboiul a fost de

neinlaturat. ( vezi 1 Cronici cap. 19 ).               Acesti comentatori afirma ca Elisei putea blestema daca dorea, insa daca Dumnezeu nu l-ar fi ascultat, nu

s-ar fi intamplat  nimic rau. Insasi Biblia ne invata : “Cum sare vrabia incoace si incolo si cum zboara randunica, asa nu loveste blestemul neintemeiat.” ( Proverbe 26, 2 ). Deoarece blestemul s-a implinit- afirma

acestia – inseamna ca el a fost intemeiat. Inseamna ca Dumnezeu a inspirat acest blestem, Elisei iesind din culpa, el fiind doar instrumentul prin care a fost aplicata judecata.

              Alti comentatori ai Bibliei il acuza pe Elisei, luand apararea lui Dumnezeu. Acestia afirma ca uneori Dumnezeu asculta rugaciunea credintei , chiar daca aceasta rugaciune nu este dupa voia Lui ( vezi cazul lui

Ezechia redat in 2 Imparati 20, 1-11 ). Aceasta inseamna ca, in opinia lor , Elisei I-a cerut lui Dumnezeu un lucru rau  dar, avand o credinta mare, cererea i-a fost implinita. Daca Mantuitorul ar fi fost langa Elisei in acele momente, oare nu l-ar fi mustrat ca pe ucenicii care cereau sa cada foc din cer peste anumiti oameni ?

              Dar sa lasam deoparte parerile oamenilor cu punctele lor de aparare si acuzare si sa incercam sa intelegem drama de la Betel asa cum a fost ea in realitate, afland adevaratele ei cauze. O paralela intre viata si lucrarea lui Elisei si cea a Mantuitorului ne arata ca sunt multe aspecte comune ( amandoi au inmultit painile, au vindecat, au inviat morti etc. ). Dar aspectul comun lucrarii celor doi care ne intereseaza acum in mod deosebit este faptul ca amandoi au folosit blestemul: Elisei a blestemat copiii care il batjocoreau, iar Iisus a blestemat

smochinul neroditor. In Marcu 11, 20 ni se spune ca smochinul blestemat s-a uscat din radacini, ceea ce inseamna ca blestemul a lovit pana in copii. Mai mult decat atat, Iisus foloseste blestemul si in parabola oilor si caprelor redata in Matei cap. 25, aratand ca iubirea lui Dumnezeu nu este o iubire fara contur, imorala, ci una care are

limitele impuse de dreptatea Sa.               Ce este de fapt blestemul ?

              Oamenii folosesc adesea binecuvantarea in conversatiile lor, urandu-si “sanatate”, “drum bun”, “calatorie placuta”, “un an nou fericit”, etc. Dar ce sunt in realitate acestea ? Simple dorinte, lipsite insa de puterea de a le

implini.               In conversatiile lor oamenii folosesc si blestemul… Insa, ca si in cazul binecuvantarii, blestemul in gura

unui om nu este altceva decat o simpla dorinta ( rea ! ), lipsita si ea de puterea de a fi implinita.               Atunci cand vorbim despre binecuvantare si blestem in dreptul lui Dumnezeu, acestea au cu totul alta

semnificatie. Binecuvantarea este o dorinta buna a lui Dumnezeu pe care El are si puterea sa o aduca la implinire in viata omului. In cazul blestemului, acesta nu este altceva decat o simpla constatare , o recunoastere a

unei stari nenorocite cu urmarile inerente unei vieti traita in pacat. Blestemul rostit de Dumnezeu nu reprezinta dorinta Lui rea cu privire la o persoana, caci El “ nu poate fi ispitit sa faca rau “ ( Iacov 1, 13 ).

Dragostea Sa nu poate fi compatibila cu rautatea. Cand Dumnezeu bleastama, El nu face decat sa dea un prognostic sever al bolii pacatului , la fel cum medicul oncolog, examinand un pacient bolnav de cancer in faza

terminala, ii comunica faptul ca nu mai are mult de trait. Or, nimeni nu-l poate acuza pe un medic aflat in aceasta situatie ca l-a blestemat pe pacient atunci cand l-a informat despre viitorul lui.

              In Geneza 3, 14 gasim primul blestem rostit de Creator: cel asupra sarpelui. “ Domnul , Dumnezeu a zis sarpelui: “Fiindca ai facut lucrul acesta , blestemat esti intre toate vitele si intre toate fiarele de pe camp…” Este demn de observat ca textul biblic nu foloseste conjunctivul “sa fii”, ci prezentul “esti”, ceea ce denota faptul ca blestemul , atunci cand e rostit de Dumnezeu, reprezinta nu vointa Lui, ci doar o constatare, o recunoastere a unei

stari de fapt.               Revenind la Elisei, versetul 24 din pasajul citat spune ca “el s-a intors sa-i priveasca si i-a blestemat in

Numele Domnului.”  Sa ne imaginam scena. Un grup mare de copii din Betel il zaresc pe Elisei si incep sa-l batjocoreasca. Elisei se intoarce ca sa-i vada pe acesti copii. In acel moment, unii dintre copii tac, in timp ce altii

continua cu mai multa inversunare sa-l batjocoreasca. Cu amaraciune, profetul isi da seama ca pentru acesti copii nu mai este har. Cu ochiul sau de profet, luminat de Duhul lui Dumnezeu, Elisei vede totul: vede educatia nefasta data de parintii acestor copii, dar si faptul ca acestia, deveniti oameni maturi, nu s-ar fi intors la Dumnezeu chiar daca ar fi trait o mie de ani. El vede ca orice eforturi in dreptul acestor copii rai si needucati ar fi fost zadarnice si,

cu durere in suflet, rosteste blestemul: “exit !”. Pentru acesti copii nu mai era har.               Ce se intampla acolo unde nu mai lucreaza harul ocrotitor al lui Dumnezeu ? Satana are deplina libertate de actiune si fortele raului se dezlantuie fara limite. De ce face Satana acest lucru ? Pentru ca el stie ca tot raul pe

care-l va produce va fi pus de catre oameni in seama lui Dumnezeu, umbrindu-L caracterul. Daca cineva se indoieste de acest lucru, il invit sa-si reaminteasca de primele doua capitole din cartea lui Iov…

              Care a fost vina copiilor ?                Exista lucruri de care se poate rade nevinovat, dar exista si lucruri care nu trebuie luate niciodata in

deradere. Care sunt acele lucruri de care nu trebuie sa radem niciodata ? Toate lucrurile de valoare si tot ce este legat de Numele lui Dumnezeu. Din nefericire, in conversatiile “crestine” isi fac loc tot mai mult asa-zisele glume si anecdote “crestine,” uitandu-se ca porunca a treia a Decalogului interzice orice gluma pe seama lucrurilor sfinte,

sub aspra avertizare: “Caci Domnul nu va lasa nepedepsit pe cel ce va lua in desert Numele Lui” ( Exod 20, 7 ).

              Copiii din Betel spuneau doar doua cuvinte: “Suie-te, plesuvule ! Suie-te, plesuvule !” Ce era atat de grav in acestea ?

              In primul rand este un lucru lipsit de respect sa te legi de infirmitatea cuiva. Chelia ( deducem de aici ca

Page 84: seminarii, aurel 1

Elisei era chel ) era privita , datorita unei gresite intelegeri, ca un semn al leprei. A rade de un tanar ca Elisei ( in varsta de 30-35 de ani ) pentru faptul ca era chel era de fapt ( potrivit culturii vremii ) o insinuare a faptului ca era

lepros. De asemenea, tot datorita unei gresite intelegeri si a unor prejudecati, leprosii erau considerati ca fiind blestemati de Dumnezeu ca mari pacatosi. Doar aceasta singura insinuare era suficient de grava pentru a justifica

blestemul.               Dar lucrul cel mai grav de abia urmeaza. Forta batjocurii sta in cuvantul:”Suie-te !” Biblia ne relateaza despre ridicarea lui Ilie la cer, fapt ce a ajuns repede la cunostinta intregului popor. Locuitorii din Betel nu au fost

nici ei straini de zvonurile legate de ridicarea lui Ilie la cer, unii crezand acest zvon, altii luandu-l in ras. Cu siguranta ca in familiile din Betel s-a discutat mult despre acest eveniment uimitor. Nu e greu sa ne imaginam cam

ce s-a discutat in unele familii in prezenta copiilor:               “Ai auzit ca Ilie s-a suit la cer ?”  “Ei , asi ! Sunt baliverne !”  sau:

              “ Draga sotie, ma duc la piata. Sa stii ca daca nu vin inapoi, atunci sigur m-am suit la cer.” sau:              “Ce bine imi pare ca te vad ! Si eu care credeam ca te-ai suit si tu la cer !”

              Sa ne imaginam ca la toate aceste discutii batjocoritoare ale parintilor asistau si copiii care au retinut  tonul , amplificand-l apoi in propria lor atitudine fata de Elisei.

              Asadar, prima si cea mai mare vina in drama de la Betel le apartine parintilor care au dat un exemplu rau copiilor lor. Daca la acest exemplu rau dat de parinti mai adaugam si pornirile rele ale copiilor, impreuna cu

asocierile cu alti copii rau educati, atunci avem in fata “amestecul” exploziv cel mai primejdios posibil.               Cum s-a ajuns ca Betelul ( “casa lui Dumnezeu “ – Geneza 28, 19-22 ) sa ajunga locul in care o multime de copii sa-si bata joc de profetul lui Dumnezeu, de cer si de Insusi Dumnezeu ? Betel era un loc plin de amintiri.

Iacov primise acolo visul cu scara cerului si tot acolo primise fagaduinta calauzirii lui Dumnezeu.               La data la care Elisei intra in Betel , acesta nu mai era demult “casa lui Dumnezeu”. Regele idolatru

Ieroboam asezase in Betel unul din cei doi vitei de aur , spunand: “Iata Dumnezeul tau care te-a scos din tara Egiptului !” ( 1 regi 12, 29 ). Tot istoria sacra consemneaza faptul ca regele Amatia l-a izgonit pe profetul lui

Dumnezeu din Betel, poruncindu-i: “Nu mai prooroci la Betel, caci este un locas sfant al imparatului !” ( Amos 7, 13 ).

              Asadar, Betel devenise, din “casa lui Dumnezeu”, un centru idolatru in care se hranea, deopotriva de catre parinti si copii, spiritul vulgar si pagan de necredinta si neascultare. Ilie dorise sa infiinteze acolo o

scoala a profetilor, fapt ce a facut ca tensiunea dintre copiii lui Dumnezeu si oamenii idolatri din localitate sa creasca. Un singur idol a fost suficient pentru a strica moralitatea catorva generatii de locuitori ai Betelului.

              Concluzii:              Drama petrecuta la Betel este un avertisment cat se poate de serios pentru familiile noastre. Ea ne

demonstreaza cateva adevaruri de netagaduit:              1) Harul lui Dumnezeu este bogat, dar el are o limita care, daca este trecuta, duce la dezastru.

              2) Iubirea lui Dumnezeu, desi este infinita in profunzimea ei, are totusi un contur: dreptatea               3) Cu lucrurile sfinte nu trebuie sa se joace nimeni, fie copii, fie adulti. Cel care incearca totusi sa o faca,

trebuie sa suporte consecintele.              4)  Responsabilitatea parintilor cu privire la educatia data copiilor lor este enorma, atat fata de societate si

biserica, cat mai ales fata de Dumnezeu.               Privita din punctul de vedere al credintei crestine, educatia data de parinti copiilor lor cunoaste doar doua

alternative: copiii, fie vor fi castigati pentru cer, fie vor suporta blestemul pierzarii vesnice. O pozitie neutra nu exista.  

              Exista ceva din aceasta drama petrecuta la Betel care te pune pe ganduri ?  Daca exista, inca mai este har si Dumnezeu inca ne mai ofera ocazii pentru indreptarea lucrurilor. Maine poate va fi prea tarziu…

                                                                                                                                           Lori Balogh                                                                                                                                

                                                                                                                                           DRAMA DE LA BETEL

- O PROBLEMA DE EDUCATIE –

                            Oare cum ar arata viata fara copii ? Ce sens ar mai avea truda unui om, pe parcursul unei vieti efemere,

fara prezenta copiilor ? Cine altcineva decat ei ne-ar putea invata mai bine lectia altruismului, a rabdarii si a sacrificiului dezinteresat ?  Intr-adevar, copiii sunt un dar , “ o rasplata” a lui Dumnezeu intr-o viata atat de scurta si

plina de necazuri ( Psalmul 127, 3 ).               Prezenta copiilor implica insa o mare responsabilitate din partea parintilor fata de Dumnezeu, biserica si societate. Uneori, intreaga experienta religioasa a unui om se poate masura in ceea ce a facut din copiii sai ( nu

pentru copiii sai ! ). Dintre toate responsabilitatile unui parinte, dezvoltarea in copii a unui caracter echilibrat, nobil si vertical este de departe cea mai mare si urgenta.

              Procesul educational cunoaste insa si drame… Biblia ne relateaza despre cateva din acestea cu scopul vadit ca noi insine sa le putem evita. Una din cele mai tulburatoare drame legate de copii si educatie este cea

Page 85: seminarii, aurel 1

petrecuta la Betel, relatata in 2 Imparati 2, 23-25.               Pasajul biblic amintit ridica o serie de intrebari tulburatoare legate de caracterul lui Dumnezeu care a ingaduit sa se petreaca o asemenea tragedie, altele legate de caracterul profetului Elisei si, nu in ultimul rand,

intrebari legate de educatia copiilor care au pierit in acea ocazie dramatica.                Tabloul biblic este socant: un carnagiu greu de imaginat in urma unei sentinte fara egal. Aici avem de-a face cu moartea nu a unor adulti, ci a unor copii ( am zice noi, “nevinovati “ ). Unde este , in acest pasaj , spiritul

Evangheliei ? Unde putem vedea harul, indelunga rabdare, iertarea, ingaduinta si dragostea lui Dumnezeu despre care ne vorbesc in mod special Evangheliile? Parca toate acestea palesc in fata acestui tablou infricosator: in

urma blestemului rostit de Elisei, profetul lui Dumnezeu, 42 dintre copiii prezenti mor sfasiati de doi ursi.               Suntem foarte nedumeriti… Daca Ilie ar fi poruncit , ca pe muntele Carmel : “Puneti mana pe ei !”, poate nu ne-am fi mirat atat de mult. Ilie apare in Biblie ca un profet sobru, sever si intransigent cu pacatul. Insa drama se produce in prezenta lui Elisei, “profetul pacii “, omul care a facut atat de mult bine poporului sau. Nedumerirea

creste cu atat mai mult cu cat acest Elisei , considerat un prototip al lui Christos, care in intreaga sa viata i-a binecuvantat pe oameni, a inviat morti,  a iertat ( armata siriana ), a vindecat si a hranit pe cei in nevoie, in aceasta imprejurare este surprins blestemand. Este vorba de o situatie cat se poate de grava, caci nu e vorba de pagani,

de adulti, ci de niste copii ai propriului sau popor.               Pentru a intelege nedumerirea legata de gestul lui Elisei, e util sa amintim cateva amanunte biografice legate de profetul lui Dumnezeu. Elisei se naste intr-o familie instarita, avand un tata deosebit de gospodar. Are

privilegiul sa creasca si sa se dezvolte in mediul sanatos de la tara,  primind o educatie aleasa ( tatal sau era unul din putinii israeliti care nu cazuse in idolatrie pe vremea apostaziei generale din timpul lui Ilie ). Elisei dovedeste un spirit bland, linistit si umil ( dupa chemarea sa , slujba sa se rezuma la raspunderi umile in preajma profetului Ilie ).               Mai mult decat atat, Elisei se dovedeste a fi un om deosebit de sensibil fata de problema copiilor. Atunci

cand afla ca o femeie vaduva risca sa-si piarda copii, care urmau sa fie luati robi datorita neplatii unei datorii, Elisei intervine si , cu ajutorul cerului, face o minune si salveaza situatia. Intr-o alta situatie, Elisei intervine in favoarea femeii din Sunem, ajutand-o ( desigur, facand apel la ajutorul lui Dumnezeu ! ) sa aiba un copil. Mai tarziu, cand

copilul moare datorita unei boli grave, Elisei ii reda femeii copilul prin inviere.               In mod firesc ne intrebam: cum e posibil ca un astfel de om sensibil la nevoile semenilor, un profet al lui

Dumnezeu plin de grija fata de copii, sa provoace un asemenea carnagiu ?               Textul biblic subliniaza faptul ca “i-a blestemat ( pe copii ) in Numele Domnului” ( 2 Imparati 2, 24 ). Ce

inseamna “Numele Domnului “? Raspunsul il gasim in Exodul 34, 5-7. Cand Moise cere sa vada slava lui Dumnezeu, “Domnul S-a coborat intr-un nor, a statut acolo langa el si a rostit Numele Domnului. Si Domnul a trecut pe dinaintea lui si a strigat : “Domnul , Dumnezeu este un Dumnezeu plin de indurare si milostiv, incet la

manie, plin de bunatate si credinciosie, care Isi tine dragostea pana in mii de neamuri de oameni, iarta faradelegea, razvratirea si pacatul, dar nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat si pedepseste faradelegea

parintilor in copii si in copiii copiilor lor pana la al treilea si al patrulea neam.”               Asadar, invocand Numele Domnului, Elisei Il implica si pe Dumnezeu in carnagiul descris pe paginile

Bibliei.               Se ridica si o alta intrebare: copiii lui Dumnezeu au permisiunea sa blesteme ? Categoric nu ! Noul

Testament, in mod special, este plin de indemnuri care ii opresc pe crestini sa blesteme ( Matei 5, 44 ; Romani 12, 14 ). De ce atunci Dumnezeu, in loc sa-l mustre pe profetul Sau ca bleastama, il asculta ?

              Acest sir de nedumeriri ii determina pe unii sa demonstreze contrastul dintre Dumnezeul Vechiului Testament si Cel al Noului Testament: unul este sever, razbunator, neiertator, in timp ce altul este iertator,

rabdator si plin de har si iubire.               Cu privire la drama petrecuta la Betel, comentatorii biblici au pareri diferite. Unii dintre ei ii iau apararea lui Elisei, aruncand intreaga responsabilitate asupra lui Dumnezeu. Nu era Elisei un profet chemat si investit direct de catre cer ? Nu era el un ambasador al cerului intre oamenilor ? Ce se intampla cand un ambasador este batjocorit si umilit ? Se declanseaza razboiul. Ne amintim de solii lui David umiliti de imparatul amonitilor. Razboiul a fost de

neinlaturat. ( vezi 1 Cronici cap. 19 ).               Acesti comentatori afirma ca Elisei putea blestema daca dorea, insa daca Dumnezeu nu l-ar fi ascultat, nu

s-ar fi intamplat  nimic rau. Insasi Biblia ne invata : “Cum sare vrabia incoace si incolo si cum zboara randunica, asa nu loveste blestemul neintemeiat.” ( Proverbe 26, 2 ). Deoarece blestemul s-a implinit- afirma acestia –

inseamna ca el a fost intemeiat. Inseamna ca Dumnezeu a inspirat acest blestem, Elisei iesind din culpa, el fiind doar instrumentul prin care a fost aplicata judecata.

              Alti comentatori ai Bibliei il acuza pe Elisei, luand apararea lui Dumnezeu. Acestia afirma ca uneori Dumnezeu asculta rugaciunea credintei , chiar daca aceasta rugaciune nu este dupa voia Lui ( vezi cazul lui

Ezechia redat in 2 Imparati 20, 1-11 ). Aceasta inseamna ca, in opinia lor , Elisei I-a cerut lui Dumnezeu un lucru rau  dar, avand o credinta mare, cererea i-a fost implinita. Daca Mantuitorul ar fi fost langa Elisei in acele momente, oare nu l-ar fi mustrat ca pe ucenicii care cereau sa cada foc din cer peste anumiti oameni ?

              Dar sa lasam deoparte parerile oamenilor cu punctele lor de aparare si acuzare si sa incercam sa intelegem drama de la Betel asa cum a fost ea in realitate, afland adevaratele ei cauze. O paralela intre viata si lucrarea lui Elisei si cea a Mantuitorului ne arata ca sunt multe aspecte comune ( amandoi au inmultit painile, au vindecat, au inviat morti etc. ). Dar aspectul comun lucrarii celor doi care ne intereseaza acum in mod deosebit este faptul ca amandoi au folosit blestemul: Elisei a blestemat copiii care il batjocoreau, iar Iisus a blestemat

smochinul neroditor. In Marcu 11, 20 ni se spune ca smochinul blestemat s-a uscat din radacini, ceea ce inseamna ca blestemul a lovit pana in copii. Mai mult decat atat, Iisus foloseste blestemul si in parabola oilor si caprelor

Page 86: seminarii, aurel 1

redata in Matei cap. 25, aratand ca iubirea lui Dumnezeu nu este o iubire fara contur, imorala, ci una care are limitele impuse de dreptatea Sa.

              Ce este de fapt blestemul ?               Oamenii folosesc adesea binecuvantarea in conversatiile lor, urandu-si “sanatate”, “drum bun”, “calatorie placuta”, “un an nou fericit”, etc. Dar ce sunt in realitate acestea ? Simple dorinte, lipsite insa de puterea de a le

implini.               In conversatiile lor oamenii folosesc si blestemul… Insa, ca si in cazul binecuvantarii, blestemul in gura

unui om nu este altceva decat o simpla dorinta ( rea ! ), lipsita si ea de puterea de a fi implinita.               Atunci cand vorbim despre binecuvantare si blestem in dreptul lui Dumnezeu, acestea au cu totul alta

semnificatie. Binecuvantarea este o dorinta buna a lui Dumnezeu pe care El are si puterea sa o aduca la implinire in viata omului. In cazul blestemului, acesta nu este altceva decat o simpla constatare , o recunoastere a unei stari

nenorocite cu urmarile inerente unei vieti traita in pacat. Blestemul rostit de Dumnezeu nu reprezinta dorinta Lui rea cu privire la o persoana, caci El “ nu poate fi ispitit sa faca rau “

( Iacov 1, 13 ). Dragostea Sa nu poate fi compatibila cu rautatea. Cand Dumnezeu bleastama, El nu face decat sa dea un prognostic sever al bolii pacatului , la fel cum medicul oncolog, examinand un pacient bolnav de cancer in

faza terminala, ii comunica faptul ca nu mai are mult de trait. Or, nimeni nu-l poate acuza pe un medic aflat in aceasta situatie ca l-a blestemat pe pacient atunci cand l-a informat despre viitorul lui.

              In Geneza 3, 14 gasim primul blestem rostit de Creator: cel asupra sarpelui. “ Domnul , Dumnezeu a zis sarpelui: “Fiindca ai facut lucrul acesta , blestemat esti intre toate vitele si intre toate fiarele de pe camp…” Este demn de observat ca textul biblic nu foloseste conjunctivul “sa fii”, ci prezentul “esti”, ceea ce denota faptul ca

blestemul , atunci cand e rostit de Dumnezeu, reprezinta nu vointa Lui, ci doar o constatare, o recunoastere a unei stari de fapt.

              Revenind la Elisei, versetul 24 din pasajul citat spune ca “el s-a intors sa-i priveasca si i-a blestemat in Numele Domnului.”  Sa ne imaginam scena. Un grup mare de copii din Betel il zaresc pe Elisei si incep sa-l

batjocoreasca. Elisei se intoarce ca sa-i vada pe acesti copii. In acel moment, unii dintre copii tac, in timp ce altii continua cu mai multa inversunare sa-l batjocoreasca. Cu amaraciune, profetul isi da seama ca pentru acesti copii nu mai este har. Cu ochiul sau de profet, luminat de Duhul lui Dumnezeu, Elisei vede totul: vede educatia nefasta data de parintii acestor copii, dar si faptul ca acestia, deveniti oameni maturi, nu s-ar fi intors la Dumnezeu chiar daca ar fi trait o mie de ani. El vede ca orice eforturi in dreptul acestor copii rai si needucati ar fi fost zadarnice si,

cu durere in suflet, rosteste blestemul: “exit !”. Pentru acesti copii nu mai era har.               Ce se intampla acolo unde nu mai lucreaza harul ocrotitor al lui Dumnezeu ? Satana are deplina libertate de actiune si fortele raului se dezlantuie fara limite. De ce face Satana acest lucru ? Pentru ca el stie ca tot raul pe

care-l va produce va fi pus de catre oameni in seama lui Dumnezeu, umbrindu-L caracterul. Daca cineva se indoieste de acest lucru, il invit sa-si reaminteasca de primele doua capitole din cartea lui Iov…

              Care a fost vina copiilor ?                Exista lucruri de care se poate rade nevinovat, dar exista si lucruri care nu trebuie luate niciodata in

deradere. Care sunt acele lucruri de care nu trebuie sa radem niciodata ? Toate lucrurile de valoare si tot ce este legat de Numele lui Dumnezeu. Din nefericire, in conversatiile “crestine” isi fac loc tot mai mult asa-zisele glume si anecdote “crestine,” uitandu-se ca porunca a treia a Decalogului interzice orice gluma pe seama lucrurilor sfinte, sub aspra avertizare: “Caci Domnul nu va lasa nepedepsit pe cel ce va lua in desert Numele Lui” ( Exod 20, 7 ).

              Copiii din Betel spuneau doar doua cuvinte: “Suie-te, plesuvule ! Suie-te, plesuvule !” Ce era atat de grav in acestea ?

              In primul rand este un lucru lipsit de respect sa te legi de infirmitatea cuiva. Chelia ( deducem de aici ca Elisei era chel ) era privita , datorita unei gresite intelegeri, ca un semn al leprei. A rade de un tanar ca Elisei ( in varsta de 30-35 de ani ) pentru faptul ca era chel era de fapt ( potrivit culturii vremii ) o insinuare a faptului ca era

lepros. De asemenea, tot datorita unei gresite intelegeri si a unor prejudecati, leprosii erau considerati ca fiind blestemati de Dumnezeu ca mari pacatosi. Doar aceasta singura insinuare era suficient de grava pentru a justifica

blestemul.               Dar lucrul cel mai grav de abia urmeaza. Forta batjocurii sta in cuvantul:”Suie-te !” Biblia ne relateaza

despre ridicarea lui Ilie la cer, fapt ce a ajuns repede la cunostinta intregului popor. Locuitorii din Betel nu au fost nici ei straini de zvonurile legate de ridicarea lui Ilie la cer, unii crezand acest zvon, altii luandu-l in ras. Cu

siguranta ca in familiile din Betel s-a discutat mult despre acest eveniment uimitor. Nu e greu sa ne imaginam cam ce s-a discutat in unele familii in prezenta copiilor:

              “Ai auzit ca Ilie s-a suit la cer ?”  “Ei , asi ! Sunt baliverne !”  sau:              “ Draga sotie, ma duc la piata. Sa stii ca daca nu vin inapoi, atunci sigur m-am suit la cer.” sau:

              “Ce bine imi pare ca te vad ! Si eu care credeam ca te-ai suit si tu la cer !”               Sa ne imaginam ca la toate aceste discutii batjocoritoare ale parintilor asistau si copiii care au retinut 

tonul , amplificand-l apoi in propria lor atitudine fata de Elisei.               Asadar, prima si cea mai mare vina in drama de la Betel le apartine parintilor care au dat un exemplu rau

copiilor lor. Daca la acest exemplu rau dat de parinti mai adaugam si pornirile rele ale copiilor, impreuna cu asocierile cu alti copii rau educati, atunci avem in fata “amestecul” exploziv cel mai primejdios posibil.

              Cum s-a ajuns ca Betelul ( “casa lui Dumnezeu “ – Geneza 28, 19-22 ) sa ajunga locul in care o multime de copii sa-si bata joc de profetul lui Dumnezeu, de cer si de Insusi Dumnezeu ? Betel era un loc plin de amintiri.

Iacov primise acolo visul cu scara cerului si tot acolo primise fagaduinta calauzirii lui Dumnezeu.               La data la care Elisei intra in Betel , acesta nu mai era demult “casa lui Dumnezeu”. Regele idolatru

Page 87: seminarii, aurel 1

Ieroboam asezase in Betel unul din cei doi vitei de aur , spunand: “Iata Dumnezeul tau care te-a scos din tara Egiptului !” ( 1 regi 12, 29 ). Tot istoria sacra consemneaza faptul ca regele Amatia l-a izgonit pe profetul lui

Dumnezeu din Betel, poruncindu-i: “Nu mai prooroci la Betel, caci este un locas sfant al imparatului !” ( Amos 7, 13 ).

              Asadar, Betel devenise, din “casa lui Dumnezeu”, un centru idolatru in care se hranea, deopotriva de catre parinti si copii, spiritul vulgar si pagan de necredinta si neascultare. Ilie dorise sa infiinteze acolo o scoala a profetilor, fapt ce a facut ca tensiunea dintre copiii lui Dumnezeu si oamenii idolatri din localitate sa creasca. Un

singur idol a fost suficient pentru a strica moralitatea catorva generatii de locuitori ai Betelului.               Concluzii:

              Drama petrecuta la Betel este un avertisment cat se poate de serios pentru familiile noastre. Ea ne demonstreaza cateva adevaruri de netagaduit:

              1) Harul lui Dumnezeu este bogat, dar el are o limita care, daca este trecuta, duce la dezastru.              2) Iubirea lui Dumnezeu, desi este infinita in profunzimea ei, are totusi un contur: dreptatea

              3) Cu lucrurile sfinte nu trebuie sa se joace nimeni, fie copii, fie adulti. Cel care incearca totusi sa o faca, trebuie sa suporte consecintele.

              4)  Responsabilitatea parintilor cu privire la educatia data copiilor lor este enorma, atat fata de societate si biserica, cat mai ales fata de Dumnezeu.

              Privita din punctul de vedere al credintei crestine, educatia data de parinti copiilor lor cunoaste doar doua alternative: copiii, fie vor fi castigati pentru cer, fie vor suporta blestemul pierzarii vesnice. O pozitie neutra nu

exista.                Exista ceva din aceasta drama petrecuta la Betel care te pune pe ganduri ?  Daca exista, inca mai este

har si Dumnezeu inca ne mai ofera ocazii pentru indreptarea lucrurilor. Maine poate va fi prea tarziu…

                                                                                                                                           Lori Balogh                                                                                                                                   [email protected]

                                                                                                                                           

“CASATORIA SA FIE TINUTA IN TOATA CINSTEA”- EVREI 13, 4 pp. -

- RESPECT FATA DE INSTITUTIA CASATORIEI –

              Dintre cele mai savuroase anecdote si bancuri care circula in lume, dupa cele politice, sunt cele legate de viata de cuplu. Pot fi auzite la serviciu, la scoala, pe strada, la piata sau in emisiuni TV…Din nefericire, uneori le auzi acolo unde te astepti cel mai putin: la spital, in cimitir si chiar in …biserica.               Cine nu a auzit spunandu-se: “Casatoria e un rau necesar” ? Cui nu i-a fost dat sa auda , macar o data in viata, un “produs” al intelepciunii omenesti care a capatat calitatea de maxima: “Mai bine sa zici: “Vai de mine !”, decat sa zici:”Vai de noi !” ? De cate ori, atunci cand se casatoreste un cunoscut, nu se aud aprecieri de genul: ”Vai de el, saracu’ ! S-a nenorocit pe viata !” ?              Dupa sase milenii de istorie a pacatului, Satana a reusit sa-si atinga un scop precis: sa denigreze, sa altereze si chiar sa distruga intr-o mare masura institutia casatoriei. Notiunea de casatorie a ajuns pentru un numar din ce in ce mai mare de oameni o notiune perimata, anacronica, demodata…Foarte des, cuplurile care traiesc in concubinaj isi justifica atitudinea fata de casatorie prin argumente de genul: “Pentru noi nu are importanta o hartie data de primarie!”               Dar oare casatoria inseamna doar o hartie obtinuta de la ofiterul starii civile ? Cand Dumnezeu i-a unit in legamantul casatoriei pe primii nostri parinti , nu exista hartie, nici cerneala, stampile sau oficii ale starii civile…Si totusi, casatoria a avut loc, imbogatind Paradisul proaspat iesit din mainile Creatorului cu o noua “creatie” divina: familia umana. Paradisului exterior, desavarsit si plin de frumusetile naturii , Dumnezeu i-a adaugat un alt gen de paradis: unul tainic, launtric, sufletesc si plin de bucuria iubirii impartasite.               Dupa o lupta acerba impotriva institutiei casatoriei, Satana a reusit in buna masura sa-si atinga scopul: omul a pierdut nu doar primul Paradis, ci si pe al doilea. Caminul care trebuia sa fie , conform planului lui Dumnezeu, al doilea Paradis, a devenit in multe cazuri un adevarat iad. Nu e de mirare ca in aceste conditii, vazand in jurul lor atatea casnicii ruinate, oamenii se tem sa se mai angajeze intr-un legamant al casatoriei pe viata, preferand sa apeleze la surogate: relatii pasagere, concubinaj, casatorii de proba…Viata de casnicie a ajuns sa fie privita ca o viata de caznicie ( de la “cazna”=suferinta, durere ).              Are biserica vreun rol in apararea institutiei casatoriei sau misiunea aceasta apartine doar autoritatilor civile ? Desigur ! Ca depozitara a Cuvantului lui Dumnezeu care incurajeaza si statorniceste legamantul sfant al casatoriei, biserica trebuie sa lupte pentru apararea acestei institutii divine.               Dupa drama caderii in pacat si izgonirea omului din Paradis, el nu a fost lasat sa plece cu mana goala. Primii nostri parinti au putut lua cu ei, de-a lungul vietii plina de truda si suferinte care ii astepta, trei lucruri de pret, care urmau sa fie tot atatea binecuvantari pentru omenire: Sabatul saptamanal ( ziua de odihna ), munca creatoare si casatoria. Dar tocmai aceste “ecouri” ale vietii din Paradis au reprezentat tinta principala a atacurilor

Page 88: seminarii, aurel 1

lui Satana. Din acest punct de vedere, biserica are o misiune cruciala, aparand cu orice pret valorile si darurile divine pe care omenirea le-a primit dincolo de portile Paradisului.               Intreaga Scriptura, de la prima la ultima pagina, ne invata ceea ce apostolul Pavel a exprimat in doar sapte cuvinte de esenta: “Casatoria sa fie tinuta in toata cinstea.” ( Evrei 13, 4 pp.). Cele sapte cuvinte rostite cu ton de porunca exprima intreg planul lui Dumnezeu cu privire la casatorie. Si daca cineva s-ar mai putea indoi cu privire la sfintenia legamantului casatoriei in zilele noastre, invatatura Mantuitorului cu privire la acest subiect este fara echivoc.               Pasajul biblic din Matei 19, 3-9 reda o discutie pe tema divortului dintre o delegatie a fariseilor ( “spuma” religiozitatii vremii ) si Domnul Iisus. La intrebarea fariseilor:”Oare este ingaduit unui barbat sa-si lase nevasta pentru orice pricina ?”( Matei 19, 3 up.) , ascultatorii asteptau cu mare curiozitate un raspuns din partea Mantuitorului. “ Oare ce va raspunde El ? Va spune  Iisus ceva prin care va anula casatoria ? Va da El unda verde divortului ? Va gandi El altfel despre institutia casatoriei acum decat la inceputul istoriei omenirii ? Va da El curs compromisurilor, spunandu-le acum oamenilor: “Da, casatoria a fost buna la inceput, insa acum , dupa atatea milenii de pacat, lucrurile s-au schimbat…” ?               Daca vreunul din ascultatorii lui Iisus s-a asteptat la o asemenea schimbare de atitudine din partea Lui, atunci s-a inselat amarnic. Privind cu durere la ruinele a ceea ce a mai ramas din institutia casatoriei, Mantuitorul le-a indreptat gandurile ascultatorilor Sai spre inceputuri:              “Drept raspuns, El le-a zis: “Oare n-ati citit ca Ziditorul de la inceput i-a facut parte barbateasca si parte femeiasca si a zis: “De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de nevasta-sa; si cei doi vor fi un singur trup ?” Asa ca nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta.”  ( Matei 19, 4-6 )               Mesajul transmis de Insusi Fiul lui Dumnezeu, dupa patru milenii de istorie a pacatului, este cat se poate de clar si fara echivoc: ceea ce a fost trebuie sa ramana !              Iata de ce biserica, prin parghiile de care dispune, trebuie sa fie slujitoarea acestui ideal divin: “Casatoria sa fie tinuta in toata cinstea !”. De aceea, biserica nu va ingadui nimanui sa vorbeasca impotriva casatoriei, ii va mustra pe cei care se exprima cu dispret si usuratate fata de casatorie, va incerca sa corecteze conceptiile pesimiste despre casatorie, chiar daca in jur vedem atatea casnicii ratate.               Daca in lume se spune, fie in gluma, fie in serios: “Casatoria este un rau necesar”, biserica trebuie sa-i invete pe oameni ca la inceput, dupa incheierea Creatiei , Dumnezeu a vazut ca “toate erau foarte bune"( Geneza 1, 31 ) , inclusiv legamantul casatoriei . Daca Dumnezeu afirma despre un lucru ca e bun, cum ne putem noi permite sa afirmam contrariul ?               Daca in lume se glumeste, spunandu-se: “Mai bine sa fie “Vai de mine!” decat “Vai de noi!”, biserica trebuie sa ne reaminteasca cuvantul Scripturii: “Mai bine doi decat unul…” ( Eclesiastul 4, 9 )               Daca in lume verbul “ a te casatori” este inlocuit ( in gluma ! ) cu “a te nenoroci”, biserica trebuie sa ne invete ca verbul “a  te casatori” e sinonim cu “a te implini”, “a te regasi pe tine insuti”, “a trai viata la superlativ”…              Uneori discreditarea institutiei casatoriei a ajuns la un asa nivel incat cei care au familii fericite se sfiesc, de teama de a nu fi luati in ras, sa vorbeasca despre reusita casniciei lor. “Imprudenta” de a sustine ca ai gasit un tovaras de viata fidel si iubitor te poate costa ironia celor din jur, care te vor privi cu suspiciune si rezerva. De ce acest paradox ? Pentru ca traim intr-o lume intoarsa cu susul in jos, o lume ale carei valori au fost pervertite, departandu-se pe zi ce trece de idealul lui Dumnezeu pentru om.               Porunca lui Dumnezeu : “Casatoria sa fie tinuta in toata cinstea!” ne someaza, atat ca biserica, cat si ca individ, sa inaltam institutia casatoriei, prin cuvant si exemplu, la cinstea si respectul care i se cuvin. Dar cum putem realiza acest deziderat divin ? Iata cateva cai pe care le avem la dispozitie:              1) In relatia cu copiii nostri              Desigur, cand copiii ajung la varsta la care devin capabili sa inteleaga anumite lucruri, parintii au datoria sa stea de vorba cu ei, explicandu-le cate ceva din ceea ce inseamna legamantul casatoriei. Totusi, este  mult prea tarziu pentru un copil ca sa inteleaga doar atunci cinstea si respectul pe care il datoreaza acestei institutii. Psihologii si pedagogii afirma ca bazele personalitatii ( cadrul general dupa care un om se va dezvolta in viata )  se pun foarte de timpuriu, in primii doi ani de viata. Faptul este confirmat si de E.G.White in lucrarile sale pe teme de educatie ( de ex. cartea “Educatie” ) in care afirma ca primii trei ani sunt hotaratori pentru educatia copilului.               Cum este posibil ca primii doi sau trei ani de viata sa fie atat de importanti in dezvoltarea personalitatii copilului cand el nu cunoaste inca multe notiuni si nu e capabil sa primeasca unele explicatii rationale ?               Este adevarat, copilul la acea varsta nu stie multe lucruri despre ce inseamna a fi barbat sau femeie. El nu cunoaste notiunile de sot, sotie si  casatorie. Nu stie nimic despre responsabilitatile vietii de camin, dar nici despre privilegiile de care se bucura o familie reusita si fericita. Copilul insa stie ceva foarte important, un lucru pe care adesea parintii il ignora: copilul sesizeaza comportamentul parintilor, felul cum vorbeste mama cu tata, mimica celor doi atunci cand se intalnesc dupa o zi de munca…Fiind cel mai fidel “barometru” al atmosferei din camin, copilul isi face o imagine buna sau rea despre ce inseamna casatoria, in functie de ceea ce el observa in propria familie prin simturile sale foarte ascutite.               Dragostea fata de munca nu se dezvolta tarziu, in tinerete, ci atunci, in primii ani de viata, cand copilul ii vede pe ai sai lucrand cu placere si harnicie. Ordinea si curatenia din camin se invata tot in primii ani de viata. Dragostea, spiritul de sacrificiu si unitatea familiei sunt sesizate si invatate de cei mici fara ca parintii sa-si dea seama de acest lucru. La aceasta varsta frageda este timpul optim sa aratam copiilor nostri , prin propriul exemplu, cat de buna si binecuvantata este institutia divina a casatoriei.               2) In relatia cu tinerii              Cu siguranta, vine si varsta la care casatoria poate fi judecata si inteleasa rational. Cand influentele lumii,

Page 89: seminarii, aurel 1

discutiile cu colegii de scoala, revistele, emisiunile TV si muzica trezesc interesul copiilor fata de notiunile de camin, casatorie, cuplu si viata conjugala, atunci este momentul sa discutam deschis cu ei acest subiect. Poate ca nu ne vom simti in largul nostru sa facem acest lucru, dar este urgent si necesar sa o facem.               De obicei, adolescenta aduce cu sine si o criza de relatie intre parinti si copii. Este un paradox al vietii: cand copiii sunt mici, ei comunica deschis cu parintii lor pe marginea oricarui subiect. Pe masura ce copiii cresc, comunicarea scade in calitate, ajungand ca in adolescenta, cand copilul are cea mai mare nevoie de ea, sa se intre intr-o adevarata criza. Perioada este critica , atat pentru copiii care devin foarte vulnerabili la tot felul de influente nefaste, cat si pentru parinti care au nevoie, mai mult decat oricand, de calm, rabdare si tact, toate izvorate dintr-o dragoste nedisimulata fata de copii. Este ocazia care ii invita pe parinti, in mod deosebit, la rugaciune staruitoare pentru implinirea frumoasei promisiuni biblice:              “Iata, voi trimite pe proorocul Ilie, inainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare si infricosata. El va intoarce inima parintilor spre copii si inima copiilor spre parintii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, sa lovesc tara cu blestem”  ( Maleahi 4, 5-6 )              3) In relatia dintre soti              Porunca de a cinsti casatoria ii priveste nu doar pe cei care o privesc din afara, ci mai ales pe cei care o gusta din interiorul ei. E mult mai usor sa gandesti frumos despre casatorie inainte de a intra in legamantul ei, decat dupa ce ai gustat din experienta ei. Oricum, porunca de a cinsti casatoria nu face diferenta intre cei care privesc institutia casatoriei din afara ei sau din interiorul ei. Referindu-ne la relatia dintre soti , in cadrul legamantului casatoriei, putem identifica patru etape majore ale acestei relatii:             - Prima etapa a experientei casatoriei e reprezentata de primele luni de viata in cuplu. Este perioada in care se produc cele mai mari schimbari de mentalitate cu privire la institutia casatoriei. Cei doi nu mai privesc caminul din afara lui, ci din interior. Visele devin realitate si, de cele mai multe ori, realitatea nu corespunde cu asteptarile. Pentru unii socul primelor luni de casnicie este atat de mare incat ideea divortului apare din primele zile.                In Afganistan, casatoria este privita ca ceva deosebit de sfant. Desi divortul a fost aprobat de curand, nu este o mai mare rusine pentru un barbat decat de a fi aratat cu degetul ca fiind divortat. Inainte de casatorie exista o stricta separare intre sexe, iar parintii viitorilor miri duc serioase tratative inainte ca sa se consume actul casatoriei. Logodna are loc cu doua-trei luni inainte, dupa care, are loc un ceremonial numit sugestiv “intalnirea la oglinda” a logoditilor. Cei doi sunt asezati unul langa altul in fata unei oglinzi. De ce ? Pentru ca traditia cere ca atunci cand mireasa isi ridica valul pentru prima oara, cei doi miri sa nu se priveasca direct, ci in oglinda. De abia dupa acest ceremonial, cei doi se pot privi fata in fata.               Aceasta poate ilustra modul in care este perceputa casatoria inainte si dupa incheierea legamantului casatoriei. Imaginea pe care cei doi indragostiti o au despre casatorie inainte de a intra in legamantul ei este una idilica. Totul pare invesmantat in roz, totul e numai o visare cu ochii deschisi, ambii candidati la statutul de sot si sotie au o imagine exagerat de optimista cu privire la ce va urma. Cei doi se privesc doar “in oglinda”. Lacrimile, luptele, greutatile si dezamagirile pe care le presupune viata nu isi au locul in aceasta etapa.               Care dintre tinerii care intra in legamantul casatoriei se gandeste la noptile pierdute langa copiii bolnavi, la durerea sufleteasca provocata de neascultarea copiilor, la tensiunile ivite intre cei doi soti datorita faptului ca nu gandesc la fel intr-o anumita problema ? Care dintre ei se gandeste la lipsurile materiale pe care le vor simti uneori, la faptul ca nu le vor ajunge banii pentru rechizitele sau taxele scolare ?               Tinerii indragostiti nu se gandesc la toate acestea…Si, dintr-un punct de vedere, bine fac. Insusi Mantuitorul ne invata: “Ajunge zilei necazul ei” ( Matei 6, 34 up. ) Insa perioada in care cei doi se privesc “in oglinda” trece odata cu incheierea casatoriei. Din acel moment, cei doi se privesc direct, fara “farduri” , fara ascunzisuri. De aceea, primele luni ce urmeaza incheierii actului casatoriei aduc schimbari radicale.               Nimeni nu trebuie sa se teama de aceste schimbari. Tinerii necasatoriti nu trebuie sa-si imagineze ca dupa casatorie vor avea parte doar de surprize neplacute. Dupa “ indepartarea valului”, cand cei doi se privesc fata in fata, caminul le va aduce bucurii mult mai profunde si mai durabile decat si-au imaginat inainte. Primele luni dupa casatorie nu fac decat ca cei doi sa priveasca experienta lor mult mai profund si mai realist. A cinsti casatoria in aceasta etapa vulnerabila inseamna a trece cu credinta si rabdare peste eventualele socuri caracteristice oricarui inceput de drum. Daca Dumnezeu a fost invitat la altar, ca Martor al legamantului casatoriei, de ce ne-am indoi de calauzirea Lui pe tot parcursul noului drum pe care il incep cei doi? De ce ne-am indoi de binecuvantarea Sa asupra a ceea ce El Insusi a creat inca din Paradis ?              - A doua etapa a vietii de camin o reprezinta perioada nasterii si cresterii copiilor. Este o perioada care aduce experiente si cerinte noi. Cand tinerii s-au privit in “oglinda” perioadei de curtenie, ei nu s-au vazut decat pe ei doi, singuri. Acum se privesc fata in fata si vad ca intre ei se mai afla cineva : un “ghemotoc” sau doi, cu ochi curiosi ce privesc spre ei, asteptand atentie si iubire.               Daca  aceasta perioada este parcursa intelept, fiecare din soti intelegand ca acum dragostea lor trebuie impartita in mai multe felii, ea ii va uni mai strans pe soti iar casnicia se va suda. In caz contrar, totul va merge la voia intamplarii si prabusirea casniciei poate avea loc in orice moment.             - A treia etapa o reprezinta momentul in care copiii, find mari, parasesc caminul, cautandu-si propriul lor rost in viata. Caminul sufera schimbari majore. Timp de 20-30 de ani, sotii au avut in centrul atentiei lor cresterea si educatia copiilor. In tot acest timp, sotii au avut mai putin timp pentru afectiune si comuniune. Acum, dintr-o data, ei raman din nou singuri, ca in primele zile ale casniciei. Ei sunt ca la inceput, dar nu tocmai ca la inceput… Si aceasta este o perioada plina de pericole in care cei doi soti culeg ceea ce au semanat in tot timpul pe care l-au petrecut impreuna.              - A patra etapa o reprezinta perioada batranetii. La problemele deja existente in etapele anterioare se

Page 90: seminarii, aurel 1

mai adauga slabiciunile si suferintele caracteristice varstei, poate chiar singuratatea si, in mod inerent, gandul cel mai tulburator: cel al mortii care se apropie.               Si aceasta este o etapa critica in care sotii, batrani acum, avand inca asperitati neslefuite in caracter, nemaifiind maleabili ca in tinerete, se aprind repede. Lipsa rabdarii si a intelegerii dintre cei doi varstnici poate duce, chiar si in aceasta etapa tarzie a casniciei lor, la divort. Nu sunt putine cazurile in care, dupa o casnicie de 30-40 de ani, cei doi hotarasc ruperea legamantului casatoriei.               Concluzii:              Cu totii trecem pe acelasi drum, parcurgem aceleasi etape, trecem prin aceleasi crize… Tinta insa trebuie sa ramana aceeasi: “Casatoria sa fie tinuta in toata cinstea !” Dumnezeu ne pune la dispozitie suficiente mijloace pentru ca acest ideal divin sa fie inaltat in timpul curteniei si logodnei, in primele luni de casnicie, cand apar copiii, dar si cand cuibul ramane gol si cei doi soti au ajuns la varsta parului alb. Exista suficiente resurse la Dumnezeu, puse la indemana noastra, pentru ca relatiile de familie sa fie de cea mai buna calitate pe tot parcursul vietii.               Nu e usor, dar e posibil. Dumnezeu ne garanteaza tot sprijinul Sau.

                                                                                                                                      Lori Balogh

ASTROLOGIA – REGINA OCULTISMULUI- VA PASIONEAZA HOROSCOPUL ? -

              In toate timpurile si pe toate continentele, oamenii au fost fascinati de frumusetea cerului instelat. Intr-adevar, ce poate fi mai maret decat privelistea oferita de un cer impodobit cu mii de stele de marimi si straluciri

deosebite ?  Cine nu ramane uimit de admiratie, privind intr-o noapte senina de iarna Orionul, Ursa Mare, Pleiadele sau Cassiopeia  ? Cum poti ramane indiferent fata de frumusetea rece a Luceafarului de seara

( planeta Venus ) sau fata de fascinanta lumina rosiatica a lui Marte ?               Biblia insasi ne invita sa ne ridicam ochii spre cer si, contempland frumusetea lui, sa ne minunam si sa ne

punem unele intrebari:             “Ridicati-va ochii in sus si priviti ! Cine a facut aceste lucruri ? Cine a facut sa mearga dupa numar, in sir, ostirea lor ? El le cheama pe toate pe nume; asa de mare e puterea si taria Lui ca una nu lipseste .”  (

Isaia 40, 26 )              Psalmistul David, obisnuit cu maretia cerului instelat de pe vremea cand era pastor, ne invita si el sa ne

ridicam ochii spre cer:             “Cand privesc cerurile, lucrarea mainilor Tale, luna si stelele pe care le-ai facut, imi zic: Ce este

omul ca sa Te gandesti la el, si fiul omului ca sa-l bagi in seama ? “ ( Psalmul 8, 3-4 )               Insa a privi cerul pentru a admira frumusetea Creatiei lui Dumnezeu  este un lucru, iar a-l scruta pentru

alte scopuri este cu totul altceva. Biblia ne atrage atentia asupra faptului ca exista un pericol major legat de acest subiect: incercarea de a cunoaste viitorul, pornind de la pozitia avuta de anumiti astri la data nasterii unei

persoane. Pericolul de a cadea in capcanele astrologiei cu tot ce tine de ea ( diagrame, horoscoape, semne zodiacale etc ) este un pericol real asupra caruia Cuvantul lui Dumnezeu are multe de spus.

              De fapt, ce este astrologia ?               Inca de la inceput trebuie facuta o precizare: astrologia nu trebuie confundata cu astronomia. In timp ce

aceasta din urma se ocupa cu studiul corpurilor ceresti si a legilor care actioneaza in Univers, fiind o stiinta unanim recunoscuta, astrologia nu studiaza astrele in sine, ci influentele pe care acestea le-ar avea asupra destinului si viitorului oamenilor. In timp ce astronomia demonstreaza ca Universul este dinamic si in expansiune, astrologia

considera Universul neschimbat si static.               Adeptii astrologiei ( care se numara cu milioanele ! ) sustin ca este vorba de o stiinta , asemenea

matematicii, fizicii, biologiei etc., fiind demna de toata increderea. In realitate, avem de-a face cu o pseudo-stiinta. De ce ? Iata doua motive:

              1) Astrologia are la baza ei o conceptie falsa , nestiintifica, cu privire la corpurile ceresti vizibile: teoria geocentrica. Teoria cosmologica a lui Ptolemeu ( “sistemul ptolemeic” ), acceptata oficial in Evul Mediu,

sustinea ca pamantul e fix si imobil in centrul unor sfere concentrice in rotatie pe care se afla diferitele planete ale sistemului solar. Desi teoria geocentrica a fost combatuta de astronomi ca Nicolaus Copernic, Galileo Galilei si Iohannes Kepler, ea a rezistat pana spre sfarsitul secolului al 17-lea, odata cu lucrarile lui Isaac Newton despre

mecanica cereasca.               Astazi, chiar si copiii de gradinita stiu ca nu pamantul este cel in jurul caruia se rotesc planetele sistemului

solar, ci soarele se afla in centru ( teoria heliocentrica ).               Se ridica o intrebare logica: Daca temelia unei conceptii este falsa, poate fi adevarat ceea ce se

construieste deasupra ?               Si inca ceva important: De ce se tine cont in lumea astrologiei doar de “influentele” a catorva astre, cand doar in galaxia noastra ( Calea Lactee ) sunt aproximativ 150 miliarde de stele ? Ce sa mai spunem de quasari,

Page 91: seminarii, aurel 1

gauri negre, nebuloase, supernove si alte numeroase forme de organizare a materiei si energiei in Univers?               2) Testele si verificarile facute de oameni de stiinta cu privire la prezicerile astrologilor

( “cititori in stele” ) au demonstrat ca acestea reprezinta o uriasa minciuna.               Intre 1974 si 1979, s-a facut un studiu de proportii care a examinat peste 3000 de preziceri facute de

astrologi renumiti in diferite publicatii ale vremii. Concluzia studiului: 90% din preziceri au fost un esec. Ele nu au fost altceva decat minciuni ambalate frumos si oferite mintilor insetate de a cunoaste viitorul.

              Exista chiar astrologi de renume care nu au o parere prea buna despre aceasta practica oculta. Dupa 20 de ani de practicare a astrologiei, cunoscutul astrolog american John Townley afirma:

             “As spune ca cei mai multi din cei care acuza astrologia au dreptate. Ei cred ca astrologii sunt sarlatani in proportie de 100%, dar eu as reduce procentul la 90%. Ei nu sunt neaparat sarlatani in mod

deliberat, dar poate ca 50% dintre acestia vand cu buna stiinta trucuri cu succes asigurat.”               Un alt “cititor in stele” al zilelor noastre, W. M. Davidson , afirma ca astrologia este in mare masura un

esec si ca “multe din interpretarile ei sunt doar un morman de generalitati si presupuneri intamplatoare.”               Privind in istoria biblica, se observa ca practica de ghicire a viitorului pe baza unor “informatii” date de

astrele ceresti este veche de cand a inceput trista istorie a pacatului. In acelasi timp, esecul astrologilor in descifrarea tainelor viitorului este evident. Cartea profetului Daniel , scrisa cu circa 2500 de ani in urma, descrie confruntarea dramatica dintre “cititorii in stele” ( astrologi ) de la curtea Imperiului Neobabilonian si reprezentantii

adevaratului Dumnezeu.               Prima confruntare este descrisa in capitolul intai al cartii. Dupa trei ani de instruire, tinerii evrei de vita

regeasca sunt supusi unei examinari amanuntite de catre Nebucadnetar, imparatul Babilonului. Rezultatul examenului : “In toate lucrurile care cereau intelepciune si pricepere si despre care ii intreba imparatul, ii

gasea de zece ori mai destoinici decat vrajitorii si cititorii in stele care erau in toata imparatia lui.” ( Daniel 1, 20 ).

              Nu ne e greu sa ne imaginam ca la curtea celui mai puternic imperiu al timpului nu se aflau astrologi de mana a doua, ci “spuma” specialistilor in domeniu. Cu toate acestea, in ciuda “experientei”, a numarului si a

reputatiei lor, patru tineri evrei, credinciosi adevaratului Dumnezeu, reusesc sa-i depaseasca in intelepciune nu de doua, trei  sau cinci ori, ci de zece ori…

              A doua confruntare are loc cu ocazia visului lui Nebucadnetar, redat in capitolul al doilea al cartii lui Daniel. Desi aveau pretentia ca sunt luminati de zei, astrologii si magii de la curtea imparateasca sunt incapabili

sa-i spuna imparatului visul pe care il uitase ( sau se prefacea ca il uitase ). Singurul care ii reda cu acuratete visul imparatului este tanarul Daniel, un evreu luat rob de babilonieni dupa cucerirea  Ierusalimului in urma campaniei

din anii 606-605 i.Chr. Desigur, Daniel nu reuseste sa faca aceasta descoperire prin propria putere, ci dupa ore de rugaciune si consacrare.

              A treia confruntare dintre astrologie  si credinta in adevaratul Dumnezeu este redata in capitolul al patrulea al aceleiasi carti. Este vorba din nou de un vis al imparatului, de data aceasta un vis pe care

Nebucadnetar si-l aminteaste perfect. Insa nimeni dintre “cititorii in stele” si magii de la curtea sa nu e capabil sa-i talcuiasca visul. Daniel, luminat de Duhul lui Dumnezeu, o face cu succes. Esecul astrologiei este din nou

evident…              A patra si ultima confruntare redata in cartea lui Daniel este legata de data aceasta de un alt imparat:

Belsatar, un urmas al marelui Nebucadnetar. Capitolul al cincilea ne relateaza despre marele ospat imparatesc dat de Belsatar. In timpul ospatului imparatesc, acesta isi permite sa aduca un afront adevaratului Dumnezeu , prin

folosirea vaselor sfinte ale Templului din Ierusalim in locul nepotrivit si la timpul  nepotrivit. Dumnezeu nu se lasa batjocorit si o mana misterioasa lasa un mesaj tainic pe tencuiala unuia din zidurile palatului.

              In atmosfera de groaza creata, “imparatul a strigat in gura mare sa i se aduca cititorii in stele, haldeii si ghicitorii” ( Daniel 5, 7 ) pentru  a descifra mesajul ceresc. In ciuda rasplatei uriase promise de imparat celui ce va

descifra mesajul, nimeni nu e capabil sa o faca…Cu exceptia aceluiasi Daniel care, luminat de Duhul Sfant, dovedeste  inca odata ( daca mai era cazul ) esecul astrologiei si al oricaror practici oculte de a descoperi tainele

viitorului.                Paradoxul lumii noastre consta in faptul ca, desi astrologia si-a dovedit esecul atat in istoria biblica, cat si in cea profana, desi ea are la baza o teorie falsa din punct de vedere stiintific, ea devine din ce in ce mai populara,

patrunzand discret, dar sigur, in vietile noastre. O statistica facută in 1989 de studentii din primul an de la universitatea din Queensland arata că 70,4% dintre femei si 32,4% dintre barbati isi citesc horoscopul din ziare si

reviste (Svensen, 1990). Conform unui articol din Life Magazine, astrologia experimenteaza “cea mai mare crestere din ultimii 400 de ani.” Un sondaj recent a aratat ca doar 20% din populaţia SUA nu crede in astrologie. 48% dintre americani cred ca astrologia este absolut adevarata. Asta inseamna aproape jumatate din populatie.

Numarul astrologilor profesionisti a crescut de 5 ori în SUA în ultimii 20 de ani.              Se apreciaza ca astazi, mai mult de un miliard de oameni cred in astrologie si ii urmeaza sfaturile. Un

membru important al miscarii New Age si un cercetator al comportamentului uman a ajuns, in urma unui studiu, la concluzia ca ziarele si revistele care contin rubrici astrologice ajung la un numar de peste 700 milioane de cititori.

              Sondaje facute de Institutul Gallup arata o crestere spectaculoasa a interesului pentru astrologie in ultimele decenii in America:

              - In 1969  , existau circa 10 milioane de adepti ai astrologiei si tot atatia simpatizanti              - In 1975, aproximativ 32 de milioane de americani credeau ca astrele influenteaza vietile oamenilor

              - In 1984, 55% dintre adolescenti credeau in astrologie              - In 1988, 10% dintre crestinii neoprotestanti credeau in astrologie

Page 92: seminarii, aurel 1

              O statistica veche de trei decenii arata ca in anii ’70 existau in SUA peste 80 000 de astrologi “consacrati”, iar circa 175 000 de americani se ocupau cu astrologia in calitate de amatori. Aproximativ 80% din publicatiile americane contin rubrici de horoscop, iar in multe colegii si universitati americane astrologia e considerata o

stiinta. Canalul de televiziune CNN a afirmat ca peste 300 de companii americane recurg la astrologie inaintea de a lua decizii importante.

              Mai mult decat atat, influenta astrologiei se simte chiar si la Casa Alba, influentand deciziile majore. In cartea “Istoria astrologiei”, scrisa de Julia si Derek Parker, se afirma ca figuri celebre ale istoriei umanitatii

(nazistul  Heinrich Himmler, regina britanica Elisabeta 1, imparatii romani Caligula si Claudiu, Ptolemeu si sf. Augustin, dar si fostul presedinte american Ronald Reagan ) au avut o adevarata pasiune pentru aceasta practica

oculta.               Pozitia Cuvantului lui Dumnezeu fata de astrologie (  si fata de ocultism in general !) este fara echivoc. Dumnezeu ne spune pe un ton cat se poate de clar, astfel incat orice om de buna credinta sa inteleaga, ca nu

trebuie sa ne “jucam” cu astrologia , indiferent de forma in care se prezinta:             “Sa nu fie la tine nimeni care sa-si treaca pe fiul sau sau pe fiica sa prin foc ( practica idolatra

legata de cultul zeului Moloch ), nimeni care sa aiba mestesugul de ghicitor, de cititor in stele,de vestitor al viitorului, de vrajitor, de descantator, nimeni care sa intrebe pe cei ce cheama duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care sa intrebe pe morti. Caci oricine face aceste lucruri este o uraciune inaintea Domnului…Caci

neamurile acelea pe care le vei izgoni asculta de cei ce citesc in stele si de ghicitori, dar tie Domnul Dumnezeul tau nu-ti ingaduie lucrul acesta.” ( Deuteronom 18, 10-14 )

             “Te-ai obosit tot intreband. Sa se scoale dar si sa te scape cei ce impart cerul, care pandesc stelele, care vestesc, dupa lunile noi, ce are sa ti se intample.” ( Isaia 47, 13 )

             “Daca vi se zice insa:”Intrebati pe cei ce cheama mortii si pe cei ce spun viitorul, care soptesc si bolborosesc”, raspundeti: “Nu va intreba oare un popor pe Dumnezeul sau ? Va intreba el pe cei morti

pentru cei vii ?” ( Isaia 8, 19 )              Limbajul Bibliei este cat se poate de categoric in legatura cu acest subiect. De ce ? De ce practicile oculte si astrologia in mod special sunt condamnate de Cuvantul lui Dumnezeu ? De ce nu poate exista nicio reconciliere

intre credinta veritabila in Dumnezeu si orice practica oculta ?               Raspunsul este surprinzator de simplu: Pentru acelasi motiv pentru care adevarul nu poate tolera

minciuna. Sunt notiuni ireconciliabile si care se anuleaza una pe alta. Nu ne putem imagina ca Tatal nostru ceresc ar putea privi ingaduitor spre copiii Sai care, in loc sa alerge la El pentru sfat si ajutor,  alearga la  surogatele oferite de diavol. Intre aceste surogate, astrologia ocupa un loc fruntas. In cartea sa „Un manual de ocultism”,

astrologul Sefarial constata ca "arta astrologica este considerata a fi cheia stiintelor oculte"              Mai mult decat atat, astrologia este strans legata de spiritism, desi aparent nu exista nicio legatura intre cele doua. Un fost astrolog face urmatoarea observatie: "Daca privim sincer la astrologie, incepem sa vedem ca adeptii acestui sistem - fara sa o stie - bat la usa prin care se stabileste comunicarea cu fiinte spirituale cunoscatoare, totusi inselatoare. In cele din urma, acea usa se deschide, si aceasta deschidere produce o

schimbare infricosatoare in viata adeptului. El sau ea se maturizeaza in dexteritate intr-un mod inimaginabil: ca un medium al spiritelor."

              Marii astrologi recunosc faptul ca tainele astrologiei pot fi dobandite doar in urma unei indelungi pregatiri spirituale. Initierea in aceste taine este asemanatoare initierii in oricare alta forma de vrajitorie. Unii astrologi

recunosc cu sinceritate ca sunt ghidati de diferite spirite si peste 70% dintre ei cred in reincarnare. Toti astrologii ”de calitate” sunt si mediumuri spiritiste, chiar daca nu sunt constienti ca ideile lor sunt inspirate de o alta entitate.

              Pentru a ilustra puterea de sugestie a prezicerilor astrologice, iata doua istorisiri adevarate care ne vor ajuta sa intelegem de ce Dumnezeu este atat de categoric impotriva acestor practici.

              Un tanar necasatorit consulta un astrolog care ii prezice ca se va casatori, dar prima sotie nu va fi cea destinata pentru el. Doar cea de-a doua sotie il va face cu adevarat fericit. Dupa un timp, tanarul se casatoreste cu o tanara care se dovedeste a fi o sotie buna, iubitoare si gospodina. Ea ii daruieste trei copii insa, dupa nasterea celui de-al treilea copil, barbatul divorteaza, cautand-o pe cea de-a doua sotie care trebuia sa-l faca fericit, potrivit

prezicerilor astrologului. In cele din urma o gaseste, insa cea de-a doua sotie ii face viata mizerabila, fiind nevoit sa divorteze si de ea…

              Iata cum o simpla prezicere a unui astrolog a ruinat viata a sase persoane: trei adulti si trei copii. Sa inmultim aceasta cifra cu milioanele de preziceri false si vom avea tabloul unui dezastru la scara planetara…

              In al doilea caz, o femeie logodita cere sfatul unui astrolog in legatura cu viitoarea ei casnicie. Dupa ce ii face diagrama, astrologul ii prezice ca va rupe logodna si va ramanea necasatorita toata viata. Tanara ramane

ingrozita…Isi iubeste logodnicul si nu concepe sa traiasca fara el. Gandul o urmareste atat de intens incat , in cele din urma, se hotaraste sa-si puna capat zilelor. In ziua hotarata, un prieten al logodnicului afla de acest plan macabru si o opreste de la gestul fatal. La indemnul lui, tanara cere sfatul unui pastor. Lucrand cu sufletul ei,

pastorul reuseste sa o convinga sa renunte la gandul sinuciderii, predandu-si inima lui Christos. La putin timp, si logodnicul face acelasi pas… Astazi cei doi sunt casatoriti, au copii si sunt fericiti alaturi de Dumnezeu…

              Ce s-ar fi intamplat cu viata ei daca Dumnezeu nu ar fi intervenit in ultima clipa , rupand vraja  unei simple preziceri facuta de un astrolog oarecare ? Oare cate vieti nu ar avea un alt curs si o alta calitate daca nu ar fi

influentate de aceste preziceri false ?               Concluzii:

              Cerul instelat este uimitor de frumos si ne indeamna la reflectie. Contemplandu-l, nu vedem nici trecutul, nici viitorul…Vedem insa cu siguranta urmele pasilor Creatorului . Stelele nu ne pot influenta viata, decat in

Page 93: seminarii, aurel 1

masura in care noi credem ( cu naivitate ) lucrul acesta. Exista insa o singura “Stea” care ne poate influenta viata: “Eu, Iisus…sunt Luceafarul stralucitor de dimineata.” ( Apocalipsa 22, 16 up. ). Sa-i dam Lui intreaga noastra viata si atunci ea va fi luminata de stralucirea razelor adevarului Sau si va fi inacalzita de caldura iubirii Sale. Iar

cand El va reveni in slava, dupa cum a promis, El Insusi ne va fi ghid  printre astre, constelatii si galaxii, in drumul spre casa cea vesnica pregatita de Tatal ceresc. In fata acestei frumoase si marete perspective, ce am putea

spune altceva decat sa repetam rugaciunea finala a Apocalipsei:                     “Amin ! Vino, Doamne, Iisuse ! “  ( Apocalipsa 22, 20 )

                                                                                                                                                                                                                                                                                             Lori Balogh

                                                                                                                                             

“TOATA LUMEA ZACE IN CEL RAU”- 1 IOAN 5, 19 –

- FENOMENE PARANORMALE –

              Exista lumi paralele ? Iata o intrebare al carui raspuns se cauta cu ardoare. Unii vorbesc despre universuri paralele ,  despre “gauri de vierme “ – un fel de tuneluri ale timpului, avand la capete cate o gaura

neagra  prin care se poate trece dintr-un univers in altul.               Daca cu privire la spatiul cosmic inca se discuta aprins despre posibilitatea existentei unor astfel de lumi

paralele, pe batranul nostru pamant existenta “lumilor paralele” este deja dovedita. Privind lumea din punct de vedere spiritual, Biblia o imparte in doua categorii cu totul distincte: oameni “nascuti din Dumnezeu” , care se straduiesc sa duca o viata curata, morala, in deplina ascultare de Legea lui Dumnezeu  si oamenii aflati sub

stapanirea celui rau, care-i implinesc planurile si ii seamana in caracter. Sunt doua “lumi” paralele, desi isi impart acelasi pamant , se bucura de acelasi soare si respira acelasi aer. Doua lumi cu totul diferite, cu principii si filozofii

de viata diferite, cu motive si scopuri diferite…              “Stim ca suntem din Dumnezeu si ca toata lumea zace in cel rau.”  ( 1 Ioan 5, 19 )

              Este de remarcat afirmatia facuta de apostolul Ioan : “toata lumea zace in cel rau” ( traducerea Cornilescu ). Traducerea sinodala a Bisericii Ortodoxe reda acest text intr-o nuanta putin diferita: “lumea intreaga zace sub puterea celui rau.” Traducerea catolica in limba franceza a Bibliei, apartinand abatelui Crampon, reda

acest text astfel:” lumea intreaga depinde de cel rau”.              Oricare ar fi traducerea pe care o alegem, se cere facuta inca de la inceput o observatie importanta: Biblia

ne vorbeste despre un rau personificat. Ea nu ne lasa sa ne pierdem in abstract si categorii filozofice, ci ne vorbeste despre o persoana malefica ( “cel rau” ) ce se afla la originea a tot ce se intampla rau in aceasta lume. Insusi Mantuitorul il identifica pe “cel rau” cu “stapanitorul lumii acesteia” ( Ioan 12, 31; 16, 11 ), iar apostolul Pavel il numeste “domnul puterii vazduhului” ( Efeseni 2,2 ), “duhul care lucreaza acum in fiii neascultarii”.               Exista in afara bisericii din ce in ce mai multe glasuri care sustin ca lumea noastra si destinele ei sunt

conduse de forte malefice , oculte , fara ca noi sa ne dam seama de aceasta realitate ingrijoratoare. Este remarcabila, din acest punct de vedere, afirmatia facuta de cunoscutul autor al “Socului viitorului”- Alvin Toffler:

              “Ne aflam intr-un tren a carui viteza creste gonind pe o linie presarata cu un numar necunoscut de macaze, ducand la destinatii necunoscute. Pe locomotiva nu se afla niciun om de stiinta, iar acarii s-ar putea sa fie demoni. Cea mai mare parte a societatii se afla in vagonul de bagaje si priveste inapoi.”

              Dupa ce face o analiza detaliata a lumii contemporane, cu crizele si tendintele ei, Alvin Toffler ajunge la tulburatoarea concluzie ca cei care conduc din umbra destinele lumii nu sunt eminentele cenusii ale binelui, ci

dimpotriva, fortele raului. Concluzia cunoscutului autor nu este unica. O regasim in presa scrisa , in emisiuni TV, in afirmatii ale unor oameni politici…

              De ce e important sa stim acest lucru ? Pentru ca sa nu uitam niciodata ca traim pe un teren minat si ca avem nevoie mai mult decat niciodata de ocrotirea si calauzirea lui Dumnezeu.

              In cele ce urmeaza va propun o scurta privire asupra lumii noastre- o lume avand scara valorilor rasturnata cu susul in jos, o lume care zice binelui rau si raului bine, o lume care se indreapta cu viteza spre un

final inevitabil si dramatic. Iata cateva domenii in care raul ne copleseste, dovedind ca Biblia are perfecta dreptate cand afirma ca “lumea intreaga zace sub puterea celui rau”:

              1) Descoperirile stiitifice              Traim un timp in care zilnic omenirea descopera ceva important pentru bagajul ei de cunostinte, implinind

profetia din Daniel 12, 4 up. care spune ca in zilele din urma “cunostinta va creste “. Dar sa nu ne bucuram inainte de vreme pentru acest lucru ! Stiti unde se folosesc mai intai cele mai noi descoperiri stiintifice ? Credeti ca  pentru salvarea de vieti in spitale, pentru educatie sau cultura , in agricultura sau industrie ? Nicidecum ! Domeniul

militar este cel care beneficiaza primul de cele mai noi descoperiri din domeniul stiintei si tehnologiei. Acolo, in armata, se gasesc cele mai moderne si mai costisitoare laboratoare de cercetare, acolo se aloca cele mai mari

sume de bani. Este revoltator ca tari sarace, care isi infometeaza populatia si o priveaza de cele mai elementare conditii de viata, aloca sume uriase pentru inarmare ( vezi ex. Coreei de Nord ).

              Un exemplu concludent al folosirii celor mai noi tehnologii in scopuri militare este descoperirea energiei atomice. Prima aplicatie nu s-a facut in scopuri pasnice ( construirea de centrale  pentru producerea de

electricitate, de ex. ) , ci in scopuri distructive. Prima bomba atomica ( “Little Boy “ ) lansata deasupra oraselor

Page 94: seminarii, aurel 1

Hiroshima si Nagasaki in august 1945 reprezinta o dovada in acest sens.               Oare de ce se repeta mereu acest lucru ? Motivul este simplu: intreaga lume e condusa de forte oculte,

iar “acarii sunt demonii”.               2) Presa scrisa

              Presa reprezinta unul din cele mei eficiente mijloace de transmitere a informatiilor. Va rog sa observati insa care sunt cele mai vandute ziare si reviste: nu cele care redau obiectiv si echilibrat evenimentele, ci cele

condimentate din belsug cu scandaluri, violuri, crime, incesturi si fotografii indecente si provocatoare. Cu totii stim ca in lume se mai intampla si lucruri demne de aprecierea noastra. Sunt medici care opereaza 10-12-14 ore pentru

salvarea unui pacient in stare critica; sunt fundatii care fac un real bine unor oameni nefericiti ai societatii; sunt inovatori care prin inventiile lor aduc un plus de confort si de bine in viata oamenilor; sunt oameni de bine a caror viata este demna de urmat. Cu toate acestea, ei nu se regasesc  pe primele pagini ale ziarelor. Acestea sunt deja

ocupate de gunoaiele si dejectiile societatii noastre. Poate ca ar fi mai indicat ca sefii unor astfel de trusturi de presa sa-si numeasca publicatiile de scandal: “Gunoiul zilei”.

              3) Televiziunea              Am ramas surprins cand am aflat ca doua personalitati ale lumii noastre nu-si lasa copiii sa urmareasca emisiuni Tv decat in limita a cel mult doua ore, doar duminica, la o emisiune pentru copii. Este vorba de actrita americana Meryl Streep si primul ministru italian Silvio Berlusconi ( el insusi proprietar al unei mari retele de

televiziune ! ) Oamenii acestia, care direct sau indirect au legatura cu televiziunea, stiu ceva ce noi nu vrem sa intelegem: ca Tv-ul este unul din mijloacele de manipulare cele mai eficiente folosite de fortele oculte.

              Daca oameni fara pretentii de a fi niste crestini fundamentalisti isi dau seama de nocivitatea unor emisiuni Tv, oare noi ne consideram imuni fata raul care patrunde atat de usor in casele si in constiintele

noastre ?               4) Reclamele

              Atunci cand sofam in afara localitatii sau ne deplasam pe jos in propriul oras, ce fel de reclame ne agreseaza la tot pasul ? Ati intalnit vreodata o reclama de genul: “Consumati mere – sursa de vitamine !”, sau

“Folositi paine din faina integrala- va intareste inima !” sau ”Cumparati biciclete – va veti intari sanatatea !” ? Eu nu am intanit inca astfel de reclame…In schimb, anunturi care ne imbie sa cumparam o anumita marca de tigari, o

anumita bautura alcoolica sau o anumita bautura de cola etc. sunt pe toate “gardurile”.               De ce toate acestea ? Pentru ca “lumea intreaga zace sub puterea celui rau”, iar acarii sunt demoni.

              5) Sponsorizarile              In economiile libere de tip capitalist, practica sponsorizarilor este larg raspandita. Un patron de firma care are profit poate dona un anumit procent din profitul firmei sale intr-un domeniu preferat. Bogatii lumii ofera uneori

sume uriase sub titlul de sponsorizare. Intrebarea care se ridica este insa alta: Pentru ce anume ? Pentru construirea vreunui spital, pentru renovarea vreunei scoli sau ajutorarea vreunui om care are nevoie de o

interventie chirurgicala costisitoare ? Cateodata (  trebuie sa recunoastem ! ) se mai intampla si asa ceva, din fericire.

              De cele mai multe ori insa, sume uriase de bani se indreapta spre sport, curse de cai, concursuri miss, spectacole si o multime de alte lucruri fara valoare in sine. Nu pot uita cand echipa de fotbal a Romaniei s-a

calificat la un turneu mondial, un mare om de afaceri roman a donat fiecaruia din cei 22 de jucatori , pe langa o mare suma de bani, si un automobil de lux. Nu am auzit sa se intample acelasi lucru in cazul unor cercetatori, inventatori, elevi ce obtin premii la olimpiadele internationale - oameni de adevarata valoare pentru societate…

              De ce se intampla aceste aberatii in societatea omeneasca ? Pentru acelasi motiv expus deja: “intreaga lume zace sub puterea celui rau “.

              Exemplele ar putea continua la nesfarsit. Domeniile in care raul sfideaza binele sunt tot mai numeroase, dovedind ca lumea noastra e condusa de forte oculte spre o destinatie nefasta. Ramanand pe firul aceleiasi idei

prezentate de apostolul Ioan in textul citat, ma voi opri asupra unui domeniu particular in care se manifesta fortele oculte in lumea noastra: fenomenele spiritiste ( numite mai frecvent:  fenomene paranormale ). Iata cateva

exemple , din miile care se petrec zilnic in lume:              Un tanar de 21 ani din Buenos Aires reuseste sa devina student la vestita universitate Sorbona din

Franta. Toata familia este fericita…Tanarul isi cumpara biletul de vapor, primeste cheile cabinei iar in ziua plecarii se indreapta spre nava. Drumul trece printr-un coridor lung si pustiu la acea ora. Brusc, la jumatatea coridorului, in

dreptul unei usi, ii apare o fetita de 9-10 ani, imbracata in alb. Fetita zambeste trist si   buzele i se misca imperceptibil…Privindu-l pe Julio, fetita ii face semn sa o urmeze. Crezand ca fetita are nevoie de ajutor, Julio o urmeaza. Ajungand intr-o incapere pustie, tanarul aude usa inchizandu-se dupa el iar fetita dispare inexplicabil. Julio isi da seama ca fusese atras intr-o cursa si incepe sa strige dupa ajutor si sa bata cu toata puterea in usa.

Intr-un tarziu, cineva aude strigatele lui Julio si il elibereaza . Tanarul fuge disperat la vapor, dar constata ca acesta plecase. Furios, Julio isi suna parintii si le povesteste intamplarea. Peste doua zile , tanarul primeste o scrisoare de la mama lui in care afla doua lucruri cutremuratoare: 1) Vasul care trebuia sa-l duca in Franta se

scufundase si aproape toti pasagerii pierisera si 2) Mama ii marturiseste un lucru pe care nu-l stiuse: inainte de a se casatori, mama lui Julio nascuse o fetita in afara casatoriei, insa fetita murise in jurul varstei de 10 ani.

Fotografia trimisa  corespundea exact cu imaginea acelei fetite triste si imbracata in alb care ii aparuse lui Julio pe coridorul ce ducea la nava. ( Ziarul “Cuvantul Nou”, 22 noiembrie 1994 ).

              Pentru majoritatea omenirii, astfel de intamplari paranormale reprezinta dovezi ale existentei sufletului dincolo de moarte. Insa pentru cel care ia in serios cele relatate de Scripturi ( Biblia nu sustine invatatura nemuririi sufletului, care este de origine pagana de altfel ! ), astfel de intamplari sunt explicabile doar prin lucrarea spiritelor

Page 95: seminarii, aurel 1

rele, care sunt capabile de orice pentru a insela omenirea si a-i hrani sperante false. Fapte de genul celor traite de tanarul Julio se petrec zilnic.

              In anii 40’, intr-un mic orasel din Texas, SUA,  a avut loc un grav accident de circulatie in care un tren a lovit un autobuz plin cu copii. Din nefericire, toti copiii au murit in acel tragic accident. De atunci insa, in acel loc se

intampla un lucru straniu: orice masina care se opreste inainte de calea ferata  este impinsa de maini nevazute pana dincolo de calea ferata. Localnicii cred cu tarie ca “mainile” care imping masinile oprite sunt ale spiritelor acelor copii care au murit in tragicul accident, veghind  sa nu se intample o alta nenorocire. ( Ziarul “Cuvantul

Nou”, 13 februarie 1999 ).              In California, o doamna respectabila pretinde ca zilnic are 2-3 convorbiri cu Fecioara Maria care ii trimite

mesaje si o inzestreaza cu puterea de a vindeca bolnavi. Sute de oameni vin in acel loc cu aparate de filmat pentru a surprinde chipul Mariei care se arata uneori pe cer…

              O alta doamna din SUA, de profesie psihoterapeut, pretinde ca primeste regulat “mesaje” de la “spiritul” lui Nostradamus, fiind ajutata sa inteleaga profetiile facute de acesta acum mai bine de 400 de ani. Printre

prezicerile ei se numara si aceea ca in urmatorii 200 de ani Biserica Catolica va intra intr-o perioada de decadere, iar cu privire la sfarsitul lumii, ea ne sfatuieste sa stam linistiti, caci el nu va veni atat de curand…

              Paralel cu inmultirea unor intamplari de genul celor amintite, se constata inmultirea relatarilor despre asa-zise contacte cu OZN-uri. In Arizona de ex., exista un loc in care oamenii se aduna cu aparate de filmat ,

asteptand o astfel de aparitie… Exista un numar impresionant de oameni ce sustin ca au avut un contact de gradul 4 cu OZN-urile, fiind rapiti de “extraterestrii” sau primind mesaje de la acestia. Este interesant de observat care

este continutul acestor mesaje:              - Civilizatiile extraterestre sunt cu 100 milioane  de ani mai avansate decat cea terestra, fiind doritoare sa

ne ajute              - Aceste civilizatii ne-ar putea ajuta, insa sunt impiedicate de granitele politice. Daca ar exista un  guvern

mondial, ajutorul ar putea veni mai curand.              - Zeii si demonii din mitologiile popoarelor nu sunt altceva decat extraterestrii.

              - Sfarsitul lumii nu va veni curand.              - Moartea nu e altceva decat o trecere de la viata aceasta la o alta existenta constienta, cu trairile ei

sufletesti.               Lumea secolului al 21-lea , in ciuda dezvoltarii stiintei si tehnologiei, este in mod paradoxal din ce in ce mai inclinata spre ocultism. Clarvazatori apar des in emisiuni TV, fiind folositi de politie in rezolvarea unor cazuri dificile. Ghicitori de tot felul apar in presa scrisa sau vorbita, prezicand viitorul oamenilor, al statelor sau chiar al

lumii intregi. Vindecatori paranormali opereza fara bisturiu, in timp ce megailuzionisti fac sa apara in fata publicului , ca din senin, nu porumbei sau iepurasi, ci avioane intregi. Un cunoscut megailuzionist marturiseste ca

a avut nevoie de 20 de ani de studii ale unor carti de magie si vrajitorie, unele vechi de sute de ani, pentru a ajunge sa faca astfel de numere spectaculoase. Medii spiritiste cheama spiritele mortilor in fata unui public din ce in ce mai larg, iar yoghinii, in starea de nirvana, pretind ca primesc mesaje de la zeii hindusi…Presa este plina de

astrologie si se considera ca un ziar fara horoscopul zilei nu este vandabil…              Lista ar putea continua, actualizata zilnic cu noi si noi fapte ce dovedesc ca lumea in care traim este

condusa din ce in ce mai mult de forte oculte. Intr-adevar, “toata lumea zace in cel rau”…Cu cateva exceptii insa: acei oameni care si-au legat viata, destinul si aspiratiile de Iisus Christos, Creatorul tuturor lucrurilor. Inmultirea

fenomenelor paranormale ( spiritiste ) reprezinta un semn vizibil ca sfarsitul tuturor lucrurilor este aproape. Ideea este subliniata de afirmatia apostolului Pavel:

             “Dar Duhul spune lamurit ca in vremile din urma unii se vor lepada de credinta ca sa se alipeasca de duhuri inselatoare si de invataturile dracilor.” ( 1 Timotei 4, 1 )

              Oare aceste “duhuri inselatoare” de care vorbeste Pavel nu sunt cumva acei acari-demoni de care aminteste Alvin Toffler in “Socul viitorului “ ?

              Astazi, cand lumea din care facem parte se scufunda tot mai mult in ocultism, implinind trista profetie a apostolului Ioan ( “toata lumea zace in cel rau “ ), avem nevoie din ce in ce mai mult de ocrotirea si calauzirea

Mantuitorului nostru. Avem nevoie de rugaciune staruitoare, de studiu  sustinut al Scripturilor si de veghere permanenta pentru a fi feriti de a nu cadea in vreuna din acele curse pe care diavolul le asterne inaintea pasilor

nostri.               Daca noi ne facem partea, nu avem de ce sa ne temem. Iisus ne garanteaza ocrotirea Sa:

              “Iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului “ ( Matei 28, 20 )

                                                                                                                                                  Lori Balogh                                                                                                                                          

                                                      

“HAINE ALBE” – CULOAREA  PREFERATA A CERULUI –

              Va propun sa meditam cateva momente la “imbracamintea” ce se poarta pe meleagurile ceresti, pornind

Page 96: seminarii, aurel 1

de la una din cele mai frumoase promisiuni facute de Dumnezeu in cartea Apocalipsei:             “Totusi ai in Sardes cateva nume care nu si-au manjit hainele. Ei vor umbla impreuna cu Mine

imbracati in alb, fiindca sunt vrednici.”  ( Apocalipsa 3, 4 )              Tinand cont de perioada istorica la care se refera profetia, biserica din Sardes reprezinta Biserica

Reformei, proaspat iesita din intunericul Evului Mediu. Ridicata asemenea unui templu nou si urias alaturi de biserica papala, Biserica Reformei s-a sprijinit pe doi stalpi puternici: 1) mantuirea fara plata, castigata prin

credinta in Iisus Christos si 2) autoritatea suverana a Bibliei in materie de doctrina si morala.               Biserica “Sardes” ( a Reformei ) a inceput o lucrare frumoasa , inlaturand molozul invataturilor pagane ce se infiltrase in doctrinele bisericii crestine. A fost inlaturat cultul icoanelor, s-a renuntat la practica indulgentelor, la cultul mortilor si al sfintilor, a fost inlaturata traditia de pe pozitia de egalitate cu Scripturile, s-a renuntat la doctrina mantuirii prin fapte si la suprematia papala. Din nefericire, aceasta biserica nu si-a finalizat lucrarea de reforma. Mai mult decat atat, ea a inceput sa piarda chiar din adevarurile pe care le castigase cu atata sacrificiu. In loc sa

duca mai departe Reforma, “Sardes” a incremenit in cateva adevaruri descoperite, multumindu-se cu ele. Urmarea ? Aceasta biserica a inceput sa traiasca din gloria trecutului, lipsindu-i perspectiva si viziunea de care are nevoie o biserica crestina vie. Acesta este motivul pentru care Iisus, “Martorul credincios si adevarat”, o mustra aspru. Din

punct de vedere spiritual “Sardes” era o biserica in agonie…              Textul citat mai sus ne asigura ca in aceasta biserica, aflata in agonia mortii spirituale, existau cativa oameni care “nu si-au manjit hainele” si care, datorita credinciosiei lor, vor avea privilegiul de a trai o vesnicie

alaturi de Mantuitorul lor, imbracati in haine albe.               Expresia “haine albe” apare de cel putin zece ori in Apocalipsa, dar si in alte parti ale Bibliei  

( vezi Apocalipsa 3, 4.5.18;  4,4; 6,11; 7,9.13.14; 19,8.14 ). - In Daniel 7,9-10,  este zugravita scena inceputului judecatii – o scena grandioasa, solemna, in care “Cel

Imbatranit de zile” ( Dumnezeu Tatal ) este descris ca fiind imbracat in haine albe. - In Apocalipsa 4, 4, apare din nou scena tronului lui Dumnezeu inconjurat de 24 scaune de domnie pe care sed

cei 24 de “batrani” , imbracati si ei in haine albe.- In Apocalipsa 19, 11-14, apostolul Ioan vede un alt tablou grandios, de data aceasta avandu-L in centru pe Iisus ,

calarind pe un cal alb si inconjurat de ostile cerului imbracate si ele in “in subtire, alb, curat.”  - In Apocalipsa 7, 9. 13. 14, este creionat maretul tablou al celor mantuiti – acea gloata nenumarata, din orice

neam, semintie si limba. Si acestia sunt vazuti imbracati in haine albe…              In mod firesc se ridica intrebarea: Ce semnificatie are albul, din moment ce el apare atat de des in

scenele care descriu cerul ? Punand aceasta intrebare, pornesc de la ideea ca in Biblie nimic nu este scris de prisos. Orice amanunt isi are locul intr-un plan inteligent conceput de Creator.

              De ce hainele fiintelor ceresti nu sunt, de exemplu, negre ? Raspunsul e mai usor de dat in cazul acesta : negrul este simbolul mortii, or in Imparatia cerului moartea nu va mai exista (  Apocalipsa 21, 4 ) .

              De ce aceste haine nu sunt rosii ? Aceasta culoare ar putea foarte bine sa simbolizeze sangele varsat al Mantuitorului pentru mantuirea noastra. Nu ar fi firesc si frumos ca cei mantuiti sa poarte un semn vesnic al jertfei

lui Iisus pentru ca niciodata sa nu se mai repete istoria pacatului ?               Desigur, ar fi frumos. Dar acest semn vesnic al jertfei exista deja: palmele strapunse ale Mantuitorului

care vor purta pentru eternitate cicatricile ranilor de pe cruce.               De ce aceste haine ale cerului nu sunt galbene ? Galbenul este o culoare vesela, stimulatoare pentru vedere, un calmant al sistemului nervos…Insa galbenul este in acelasi timp si un simbol al descompunerii si

putrefactiei care urmeaza mortii…Succesiunea culorilor calaretilor din Apocalipsa cap. 6( alb, rosu, negru , galben ) sugereaza o decadere a bisericii crestine de la curatia initiala , pana la moarte si

degradare totala.               De ce “hainele” cerului nu sunt portocalii ( portocaliul este o culoare vesela !), verzi ( verdele este un simbol al vietii ), albastre ( albastrul este un simbol al credinciosiei ) etc.? De ce tocmai albul este “culoarea”

preferata a cerului ?               Ne aflam in fata expresiei unei legi imuabile care guverneaza Universul lui Dumnezeu : legea altruismului. Fiecare obiect are insusirea de a retine si de a reflecta anumite culori ale spectrului solar vizibil ( alcatuit din sapte culori de baza: rosu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo si violet ). Culoarea unui obiect e data nu de ceea

ce retine acel obiect din spectrul luminii solare, ci de ceea ce el reflecta. Daca un mar este rosu, aceasta se datoreaza faptului ca el retine toate culorile din spectrul luminii,cu exceptia luminii rosii pe care o reflecta.

Obiectele negre sunt cele care retin toate culorile spectrului, fara sa reflecte niciuna. Obiectele albe, dimpotriva, desi primesc toate cele sapte culori ale spectrului luminii solare, nu retin niciuna din ele, reflectandu-le pe toate.               Din punctul acesta de vedere, albul devine cel mai frumos simbol al altruismului, al generozitatii.De fapt, albul nu este o culoare distincta, ci este suma tuturor culorilor din spectrul luminii solare care sunt reflectate. Cu

cat un obiect reflecta mai mult din lumina primita , albul lui devine mai curat, mai nobil si mai placut.               Intelegem acum de ce Tatal e vazut de profetul Daniel ca fiind imbracat in haine albe ca zapada – cea

mai curata si mai frumoasa nuanta de alb ? Pentru ca El e intruparea altruismului si a generozitatii. Pentru fericirea si implinirea creaturilor Sale, El a dat totul. Iar pentru mantuirea neamului omenesc El S-a dat pe Sine Insusi in

Persoana Fiului Sau, “pentru ca oricine crede in El sa nu piara , ci sa aiba viata vesnica” ( Ioan 3, 16 ).               Intelegem acum de ce ingerii cerului sunt imbracati si ei in alb ? Pentru ca ei nu traiesc pentru ei insisi, ci

pentru slava Creatorului si binele celor pe care sunt chemati sa-i slujeasca.               “Nu sunt oare toti ( ingerii ) duhuri slujitoare trimise sa indeplineasca o slujba pentru cei ce vor

mosteni mantuirea ?” ( Evrei 1, 14 )

Page 97: seminarii, aurel 1

              Intelegem acum de ce mantuitii vor fi imbracati si ei in haine albe ? Pentru ca, in timpul vietii lor au trait nu doar pentru ei, ci si pentru semenii lor pe care au incercat sa-i faca , dupa posibilitatile pe care le-au avut , putin

mai buni, mai fericiti, mai apropiati de Dumnezeu si de mantuire.               Da, in vastul Univers creat de Dumnezeu actioneaza un principiu vesnic , imuabil: legea altruismului.

              “ In Univers nu exista nimic , afara de sufletul egoist al omului, care sa traiasca pentru sine. Nicio pasare nu spinteca vazduhul , niciun animal care se misca pe pamant nu slujeste decat pentru binele

altora…Florile respira mireasma si expun frumusetea lor pentru fericirea omenirii. Soarele raspandeste lumina sa pentru a inveseli pamantul… Ingerii slavei isi gasesc bucuria in a da, acordand grija lor

neobosita fata de sufletele cazute si nesfinte…Privind la Iisus, vedem ca slava Dumnezeului nostru este de a da… Domnul Christos a primit toate lucrurile de la Dumnezeu, insa El a luat ca sa dea. Tot asa se

procedeaza si in curtile ceresti, in slujirea Sa pentru toate fiintele create: prin Fiul iubit, viata Tatalui se revarsa peste toti si tot prin Fiul revine , printr-o slujire voiasa si de proslavire, in valuri de iubire la Marele

Izvor al tuturor. Si astfel, prin Christos, circuitul binefacerilor este complet, reprezentand caracterul Marelui Datator , legea vietii.”

                                                                                               E. G. White, “Hristos, Lumina lumii”, pag. 15              Am inceput aceasta meditatie pornind de la promisiunea facuta bisericii “Sardes”- biserica crestina din

perioada Reformei. Ochiul atotvazator al lui Dumnezeu a inregistrat faptul ca, desi perioada respectiva s-a caracterizat prin degradare spirituala, au existat si oameni integri, a caror constiinta modelata de Duhul lui

Dumnezeu i-a facut sa stea la spartura cu orice sacrificiu. Aceste caractere integre au promisiunea ca vor umbla in alb in Imparatia cerului, traind in acel mediu curat dupa care au tanjit si pentru care au luptat intreaga lor viata.

              Sa facem acum un salt in timp, ajungand la solia Martorului credincios adresata ultimei biserici – Laodiceea. Expresia “haine albe” se regaseste si in aceasta solie, fiind cuprinsa in sfatul dat acestei ultime biserici:              “Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur curatit prin foc, ca sa te imbogatesti, si haine albe, ca sa te imbraci cu ele si sa nu se vada rusinea goliciunii tale, si doctorie pentru ochi , ca sa-ti ungi ochii si sa vezi

“. ( Apocalipsa 3, 18 )               Ma intreb: Oare de ce ne este dat noua sfatul de a imbraca hainele albe oferite de Mantuitorul ? De ce nu

a fost dat acest sfat unei alte biserici din celelate sase ( unei alte perioade istorice ! )  ?                Daca ar fi sa ne referim la locuitorii cetatii Laodiceea din Asia Mica ce traiau in primul secol

( contemporani ai apostolului Ioan –autorul Apocalipsei ), am putea remarca un fapt interesant: ei erau vestiti pentru hainele lor negre. Ciudat ! In intregul Imperiu Roman, negrul simboliza umilinta, subjugarea, robia…Cu

toate acestea, laodiceenii se mandreau cu hainele lor negre, facute din lana neagra in vestitele lor ateliere. Erau oameni bogati, rafinati, care se mandreau cu bogatia lor, dar le lipsea ceva esential: le lipsea simtul realitatii.

              Solia lui Iisus, Martorul credincios si adevarat, nu se adreseaza unei comunitati locale, izolata geografic undeva in Asia Mica a primuluii secol. Ea se adreseaza , asemenea tuturor celorlate solii catre cele sapte biserici, unei intregi perioade crestine: ultima inainte de revenirea in glorie a Mantuitorului si incheierea istoriei pacatului.

Noi suntem laodiceeni de azi…              Oare nu suntem noi cei care avem o parere atat de buna despre crestinismul nostru ? Nu ne simtim noi atat de bogati spiritual, atat de plini de doctrina si teologie, incat simtim ca nu mai avem nevoie de nimic ?  Cu

toate acestea, din perspectiva cerului, suntem vazuti in cea mai deznadajduita postura:              “Pentru ca zici: “Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic “ si nu stii ca esti ticalos,

nenorocit, sarac, orb si gol.” ( Apocalipsa 3, 17 )              Un laodiceean gol ? Este incredibil ! El care se lauda cu hainele lui scumpe…Si totusi, aceasta e cruda realitate. Din punct de vedere  teologic si doctrinal, crestinismul secolului al 21-lea nu duce lipsa de nimic. Mii de tratate teologice pot fi gasite pe rafturile librariilor si bibliotecilor noastre; zeci de posturi crestine de radio si TV

trimit in eter mesajul Evangheliei; site-uri crestine pun la dispozitia celor interesati o multime de resurse biblice si o armata de misionari si evanghelisti lucreaza pentru predicarea Evangheliei. Institutii de sanatate ii ajuta pe oameni

sa invete legile sanatatii, in timp ce alte institutii se ocupa cu educarea tinerei generatii. Suntem mai bogati , din punctul acesta de vedere, decat toti inaintasii nostri… Cum poate fi atunci crestinul laodiceean  atat de gol si sarac

?               E o problema de “imbracaminte”. In ciuda a ceea ce avem si facem, ne lipsesc hainele albe ale unui caracter altruist care sa traiasca spre binele si fericirea celor din jur. Ne lipsesc hainele albe ale neprihanirii lui

Christos…              Cineva ar putea obiecta spunand ca aceste haine albe vor fi date celor mantuiti la sfarsit, dupa ce vor fi

biruit totul. Biblia insa ne ajuta sa intelegem ca aceasta trebuie sa fie imbracamintea noastra zilnica, inca din aceasta viata: “Ferice de cei ce isi spala hainele ca sa aiba drept la pomul vietii si sa intre pe porti in cetate.”

( Apocalipsa 22, 14 ). Din cele sapte fericiri pe care le gasim exprimate in Apocalipsa, doua se refera la pazirea si curatirea hainelor noastre spirituale inca din timpul vietii acesteia. Sfatul se refera nu la viitor, ci la prezent.

              Aceste cateva ganduri au menirea sa ne conduca la o sincera si profunda cercetare de sine: Cu ce  fel de haine imbracam sufletele nostre:cu cele albe, ale altruismului sau cu cele negre , ale egoismului ? Astazi inca mai

putem renunta la cele negre si inca le mai putem “spala” pe cele albe, murdarite din propria noastra neglijenta. Maine poate va fi prea tarziu …

              In jurul nostru oamenii iubesc “negrul”… E la moda… Spiritul materialist, lacomia, compromisul, coruptia si tot cortegiul de rele care se trag din acestea “se poarta”, atat intre saracii lumii, dar si intre bogatii ei. Cei ce

doresc o viata cat viata lui Dumnezeu nu trebuie sa uite insa ca cerul are o singura culoare preferata : albul. Orice alta nuanta nu va fi acceptata dincolo de portile Impatatiei lui Dumnezeu, pentru ca principiile guvernarii divine nu

Page 98: seminarii, aurel 1

se schimba niciodata.               Dumnezeu se ingrijeste ca fiecare suflet venit pe lume sa primeasca lumina Sa divina ( vezi Ioan

1, 9 up. ). Cat din aceasta suntem dispusi sa reflectam pentru cei din jur ? Depinde numai de noi…                                                                                                                                                Lori Balogh

                                                                                                                                       

E SUFICIENT SA FII UN OM CUMSECADE ?- UN STANDARD MULT MAI INALT –

              Adesea, avand dorinta de a-i ajuta pe semenii nostri sa cunoasca adevarul, intalnim o anumita categorie de oameni cu care e foarte greu ( uneori imposibil ! ) de lucrat: acestia sunt oamenii cumsecade.Daca incerci sa le vorbesti unor astfel de oameni despre pocainta, iertare sau mantuire, cu totii, aproape fara exceptie, invoca acelasi

motiv: “Bine, dar eu n-am facut niciun rau; nu m-am batut cu nimeni, nu am omorat pe nimeni, nu am furat de la nimeni. Traiesc in pace cu familia, vecinii si prietenii; nu ravnesc la bunurile nimanui; ma duc chiar la biserica …De

ce sa ma pocaiesc ? “              Nu este asa ca este greu sa-l convingi pe un astfel de om ca e un pacatos ca oricare altul si ca are nevoie

de mantuire ca si hotii si criminalii din inchisori ?  Asa a fost intotdeauna pe pamant, de cand pacatul si-a facut trista intrare in istorie. Pe vremea Mantuitorului, cele mai mari greutati si impotriviri nu le-a intampinat din partea

vamesilor, a desfranatelor sau a pacatosilor de rand, ci din partea unor oameni “cumsecade”, oameni priviti ca fiind morali si integri, modele de comportament pentru intreaga societate.

              Intrebarea care se ridica in mod firesc este urmatoarea: Este suficient pentru un om sa fie cumsecade pentru a fi mantuit ? Este suficient ca um om sa fie cinstit, corect, pasnic, darnic, bland, fidel in casnicie, bun

parinte etc. pantru a fi mantuit ?               Un posibil raspuns , bazat chiar pe Scripturi, este : Da, un om poate fi mantuit daca este un om moral. Nu ne invata chiar Biblia acest lucru ? Cititi pasajul biblic din Ezechiel 18, 5-9, in care este creionat portretul unui om moral, cu un comportament placut atat oamenilor, cat mai ales lui Dumnezeu. “Sentinta” in dreptul unui astfel de

om este cat se poate de favorabila: “Omul acela este drept si va trai negresit, zice Domnul, Dumnezeu” ( vers. 9 up. )

              Psalmul 15 incepe cu o intrebare legata de mantuire: “Doamne, cine va locui in cortul Tau? Cine va locui pe muntele Tau cel sfant ? ” ( vers. 1 ). Restul psalmului este construit pe baza unui portret moral al

viitorilor cetateni ai Imparatiei lui Dumnezeu. Se spune despre acesti oameni ca iubesc adevarul si-l spun din inima, nu fac rau aproapelui lor, nu barfesc, nu arunca ocara asupra semenilor, ii cinstesc si ii respecta pe

oameni;  sunt oameni de cuvant care nu-si iau vorba inapoi, chiar daca pierd prin aceasta, nu dau imprumuturi cu dobanda si refuza mita.Concluzia psalmistului este : “Cel ce se poarta asa nu se clatina niciodata”( vers. 5

up. ), ceea ce reprezinta o asigurare ca un astfel de om va sta in picioare in ziua judecatii lui Dumnezeu.                Totusi, sa nu ne grabim sa tragem concluziile. Biblia ne ofera suficiente exemple de oameni morali,

cumsecade, priviti ca atare si de societatea in care traiau, dar care, totusi, nu vor fi mantuiti ( cel putin, nu puteau fi mantuiti atata vreme cat nu au depasit standardul de om cumsecade ! ).

              Un prim exemplu in acest sens este cel al tanarului bogat care s-a prezentat in fata lui Iisus cu o profunda si inexplicabila ( pentru el, nu si pentru Mantuitorul !) neliniste sufleteasca ( vezi Marcu 10, 17-22; Luca 18, 18-23 ).

              Viata acestui tanar era de “invidiat “ , daca tinem cont de criteriile vremii si ale culturii in care traia. Era tanar, sanatos, avand intregul viitor in fata lui. Pe deasupra, era si bogat. Si nu era unul dintre bogatii “marunti”, “ de carton “ , care se afiseaza astazi in viata publica. Tanarul acesta avea intr-adevar, mari bogatii. Mai mult decat

atat, el era si un conducator al natiunii sale, fapt ce presupunea putere, influenta si respect din partea conationalilor, avand privilegiul de a se misca in lumea selecta a timpului sau. In ceea ce priveste caracterul, se

pare ca era un om de o moralitate exceptionala. El insusi marturiseste (  si trebuie subliniat ca Iisus nu-l contrazice, ceea ce inseamna ca tot ce afirmase era adevarat ) : “Invatatorule, toate aceste lucruri le-am pazit

cu grija din tineretea mea.” ( Marcu 10, 20 )              Observati superlativele: “din tinerete”, “cu grija”, “toate aceste lucruri” ! Acest tanar avea intr-adevar un

caracter nobil. Privindu-l, Domnul Christos l-a iubit, vazand in el o oglindire  a propriului Sau caracter si un posibil conlucrator in lucrarea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, tanarul acesta nobil, apreciat de societate, cu reale calitati de conducator, care avusese  grija inca din copilarie sa fie un om moral si neprihanit, a ramas nemantuit…De ce ?

Pentru ca ii lipsea un lucru…Un singur lucru, insa unul esential: o legatura vie si personala cu Iisus Christos, Mantuitorul lumii.

              Al doilea exemplu este cel al lui Saul din Tars: un alt tanar bogat, nobil, apreciat de societate si avand perspectiva unui viitor pamantesc stralucit. In scurta autobiografie pe care ne-a lasat-o in Epistola catre Filipeni 3, 4-6, Saul ( devenit intre timp apostolul Pavel ) ne face sa intelegem ca inainte de a se intalni personal cu Iisus pe

drumul spre Damasc, el se considera un om deosebit de moral.               Saul din Tars era, inainte de toate, un fariseu. Stiti ce insemna a fi fariseu pe vremea aceea ? Astazi termenul de “fariseu” are o conotatie negativa, insemnand duplicitate, ipocrizie, nesinceritate, demagogie. Pe

vremea Mantuitorului, fariseii reprezentau secta cea mai numeroasa si cea mai influenta. Fariseii erau legalisti prin

Page 99: seminarii, aurel 1

excelenta, caci se pronuntau pentru respectarea stricta a tuturor cerintelor Legii si a datinilor stramosesti.               Ca secta, fariseii au aparut in secolul al doilea i.Ch., in zilele care au precedat razboaiele macabeilor. Ca

o reactie la influenta tot mai mare a culturii si filozofiei grecesti care tindea sa elenizeze Palestina, fariseismul si-au propus ca tinta sa pastreze integritatea nationala si morala a poporului evreu, prin respectarea stricta a Legii lui Moise. Faptul acesta a facut ca fariseii sa fie deosebit de bine vazuti. Erau considerati adevarati patrioti , iar din

punct de vedere moral, erau priviti ca oameni cu adevarat neprihaniti.               Asadar, Saul din Tars se bucura de toate privilegiile pe care si le-ar fi dorit orice bun evreu la data aceea: tinerete, bogatie, putere, influenta, un viitor promitator… Dincolo de toate aceste privilegii, Saul era si un om plin

de ravna pentru Dumnezeul lui Israel si poporul Sau. Se pare ca nu-i lipsea nimic…              Si totusi, lui Saul din Tars ii lipsea acelasi lucru esential ca tanarului bogat : ii lipsea o legatura vie si personala cu Iisus , Mantuitorul lumii. Pana la un anumit punct, experienta tanarului bogat si a lui Saul este

asemanatoare. Dar priviti ce intorsatura ciudata iau lucrurile in cazul celor doi:              - Tanarul bogat vine la Mantuitorul atras de iubirea si de caracterul Sau neprihanit, insa pleaca fara sa-l primeasca pe Iisus in inima sa. Probabil ca acest om a ramas tot restul vietii un om moral, cumsecade, respectat

de societate, asa cum fusese si inainte de a-l cunoaste pe Iisus. Nu ni se spune in Biblie care a fost sfarsitul acestui om, insa in momentul in care a plecat trist din fata Mantuitorului, el era nemantuit, desi era un om

recunoscut de toti ca fiind integru.             - Saul din Tars lupta impotriva lui Iisus si a urmasilor Sai insa, in cele din urma, cade zdrobit la piciorul crucii , primindu-l pe Iisus Christos ca Mantuitor personal. El a continuat sa ramana, ca si pana atunci, un om

integru, moral si neprihanit insa , primindu-L pe Christos in viata sa, el a capatat o noua viziune asupra mantuirii. El, omul bogat, puternic, religios, cu un viitor atat de promitator, nu vede in toate acestea decat un gunoi care se

interpunea intre el si Mantuitorul sau. Omul care alta data se batea cu pumnul in piept, sustinand ca este neprihanit dupa cea mai ingusta partida a iudeilor, acum ajunge sa afirme:

              “Dupa ei toti, ca unei starpituri, mi s-a aratat si mie. Caci eu sunt cel mai neinsemnat dintre apostoli, nu sunt vrednic sa port numele de apostol, caci am prigonit biserica lui Dumnezeu .”

                                                                                                                                   ( 1 Corinteni 15, 8-9 )               “ O, adevarat si cu totul vrednic de primit este cuvantul care zice: Christos Iisus a venit in lume ca

sa mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu.”  ( 1 Timotei 1, 15 )              Unde sunt neprihanirea si moralitatea dobandite cu atata truda si sacrificii? S-au dus… Au disparut la fel cum lumina unei  lumanari este inghitita de soarele  care rasare in toata maretia lui. Poate ca acum , dupa ce am

privit in viata acestor barbati, intelegem mai bine cuvintele de avertizare ale Mantuitorului :               “Caci va spun ca, daca neprihanirea voastra nu va intrece neprihanirea carturarilor si a fariseilor,

cu nici un chip nu veti intra in Imparatia cerurilor.” ( Matei 5, 20 )                Parafrazand: “Daca va veti multumi doar cu statutul de oameni cumsecade, respectati de societate, nu

veti cunoaste ceea ce inseamna mantuirea. “ Iisus ne vorbeste despre doua feluri de neprihanire sau despre doua moduri prin care cineva poate ajunge neprihanit:        

              1) Neprihanirea carturarilor si a fariseilor, realizata in totalitate de catre om prin eforturi personale               2) O neprihanire care o intrece pe prima, daruita de Dumnezeu prin meritele jertfei lui Christos.

              Multi crestini se opresc la prima neprihanire, fiind multumiti cu ea si considerand ca este suficienta. Este un mod de a-si linisti constiinta…De ce aceasta neprihanire ( moralitate ) da senzatia ca este suficienta ? Pentru

ca se obtine greu, in urma unor eforturi deosebite de vointa.               Un pastor a vizitat o membra a bisericii care avea un sot betiv. Barbatul, avand ochii injectati de bautura, ii spune la un moment dat pastorului: “Eu ii admir  pe adevaratii crestini. Trebuie sa ai bunatate si tarie de caracter

ca sa fii un crestin adevarat.”               E adevarat ? Ca sa fii un adevarat crestin trebuie sa ai o vointa puternica ? Ce vor face atunci cei slabi,

cei cu o vointa slaba ? Ei nu au nicio sansa la mantuire ? Trebuie sa recunoastem ca oamenii se impart , din acest punct de vedere, in doua categorii: oameni cu vointa tare si oameni cu vointa slaba.

Primii, cand afla, de exemplu, ca tigara ii poate imbolnavi de cancer, o arunca si nu se mai ating de ea intreaga viata. Cei din a doua categorie arunca si ei tigara pentru un timp ( cateva ore, zile sau saptamani ) , dar in cele din

urma patima invinge si ei sunt infranti.               Daca mantuirea noastra s-ar baza doar pe puterea vointei noastre, atunci s-ar produce o mare nedreptate

si inegalitate: cei tari ar fi mantuiti, iar cei slabi ar pieri, neavand nicio sansa. Multumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru faptul ca mantuirea noastra nu se bazeaza pe taria vointei noastre, nici pe eforturile pe care le face un om ,

ci pe ceea ce Dumnezeu a realizat pentru noi pe cruce. In fata crucii, toti suntem egali, fie ca suntem tari, fie ca suntem slabi din punct de vedere al vointei. Ceea ce conteaza este cat de vie e legatura pe care o avem cu Iisus,

Izvorul mantuirii.               Moriss Venden, un cunoscut autor de literatura crestina , afirma intr-un devotional intitulat “Nicio zi fara

Iisus “:               “A fi moral nu inseamna a fi neaparat si crestin. Moralitatea in sine insasi nu a insemnat si nu va insemna niciodata crestinism. Neinfaptuirea raului nu este egala cu infaptuirea binelui. Rautatea tinuta in

frau nu a fost si nu va fi niciodata bunatate adevarata. Noi nu suntem impotriva moralitatii. Ea este o virtute si a fi moral te va feri de inchisoare, de amenzi si de a zacea in sant. Dar moralitatea nu inseamna

crestinism si nu te poate duce la cer. Singurul mod prin care cineva poate ajunge la neprihanire este printr-o legatura continua cu Iisus.”  

              Am pornit de la intrebarea daca este suficient sa fii un om moral, cumsecade si respectat pentru a fi

Page 100: seminarii, aurel 1

mantuit. Raspunsul este categoric: Nu ! Oamenii care spun ca ei nu au nevoie de pocainta pentru ca ei nu au facut niciun rau nimanui sunt mai departe de mantuire decat betivul din sant care isi recunoaste pacatul si simte o

nevoie profunda dupa ajutor.               Exista un paradox al vietii de credinta : cu cat esti mai departe de Christos, cu atat mai curat, mai neprihanit si mai moral te consideri. In acelasi timp, cu cat esti mai aproape de El, cu atat mai pacatos te

vezi in ochii tai. Daca esti departe de o sursa de lumina nu-ti vei vedea petele de murdarie de pe haina. Cu cat te apropii mai mult de ea, cu atat murdaria iese mai tare in evidenta.

              Acesta este paradoxul  exprimat de pionerii protestantismului: “Simul justi et pecatores” ( “Neprihanit dar, in acelasi timp, pacatos “ ).

              Ramane o intrebare: Ce fel de neprihanire vei urmari in viata: cea pe care a realizat-o Domnul Christos pe cruce si pe care ne-o ofera in dar tuturor, si celor slabi si celor tari, sau acea neprihanire proprie , realizata de noi,

cu mari sacrificii si eforturi, insa departe de Iisus, Izvorul mantuirii ?               Alegerea ne apartine deopotriva…

                                                                                                                                  Lori Balogh                                                                                                                      

“ SA NU DATI UITARII BINEFACEREA SI DARNICIA “-    SPIRITUL DE GENEROZITATE –

              Mai este nevoie de binefacere cand in parcarile din fata caselor si bisericilor noastre nu mai incap masinile ? Mai este nevoie de binefacere cand in casele in care intram standardul de viata a crescut simtitor, iar luxul a luat locul saraciei si lipsurilor ? Mai este nevoie de binefacere cand supermarketurile sunt luate cu asalt la sfarsit de saptamana iar cosurile cu cumparaturi sunt pline pana la refuz ?              Ca sa faci o fapta buna trebuie sa ai cui sa o faci. Daca toti avem cat de cat cele necesare vietii, pe cine sa mai ajutam ?               Privind cu atentie si cu ochii iubirii ( nu cei ai indiferentei ! ), vom constata ca si azi exista oameni care trebuie ajutati intr-un fel sau altul. Poate ca ajutorul de care au nevoie nu trebuie dat ca in urma cu 50 sau 100 de ani, insa sunt si azi oameni bolnavi, parasiti, oameni care nu se pot intretine singuri, batrani cu slabiciunile caracteristice varstei; exista si azi persoane timide care nu se descurca usor in viata si care trebuie ajutate sa-si ia zborul in valtoarea vietii; sunt si azi oameni descurajati, debusolati care au nevoie de dragostea si intelegerea noastra; se intampla si azi, din ce in ce mai multe dezastre provocate de oameni iresponsabili , dar si calamitati naturale care lovesc cand pe unii , cand pe altii…              Da, mai e nevoie de binefacere ! Scriptura ne asigura ca “totdeauna vor fi saraci in tara; de aceea iti dau porunca aceasta: “sa-ti deschizi mana fata de fratele tau, fata de sarac si fata de cel lipsit din tara ta.” ( Deuteronom 15, 11 )              Saracia , ca o consecinta directa a pacatului, este ingaduita si folosita de Dumnezeu ca un test al credinciosiei bisericii Sale. “Pe saraci ii aveti totdeauna cu voi” –le spunea Iisus contemporanilor Sai( Matei 26, 11 pp. ), asigurandu-ne ca niciodata nu va exista un timp in care sa nu fie nevoie de manifestarea milei,  a compasiunii si a darniciei fata de cei in nevoie. Acesta este motivul pentru care apostolul Pavel a lasat unul din cele mai clare si mai directe indemnuri catre biserica crestina a tuturor timpurilor: “ Sa nu dati uitarii binefacerea si darnicia, caci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Ii plac.”  ( Evrei 13, 16 )              Doua idei mai importante se desprind din acest verset biblic:              1) “Sa nu dati uitarii…”               Este vorba de un indemn, un sfat si chiar mai mult: este un imperativ. Indirect, ni se atrage atentia ca suntem in primejdia de a uita sa facem fapte bune. Motivele uitarii sunt multiple:        - Fie pentru ca am inteles gresit indreptatirea prin credinta , considearnd ca a crede este totul, fara a mai fi nevoie si de fapte.        - Fie datorita egoismului care se opune oricarei binefaceri.        - Fie datorita unei conceptii gresite ca astazi nu mai sunt atatia saraci si, ca urmare, nu mai e nevoie de binefacere.        Indemnul lui Pavel nu se adreseaza doar crestinilor primului secol, nu doar celor care au trait in Evul Mediu sau in timpul revolutiilor secolului al 19-lea, ci noua tuturor celor ce traim ultimele clipe ale istoriei. Daca uitarea este, in unele situatii, o calitate  a unui caracter nobil ( de ex. cand uiti raul facut de un semen ), in alte cazuri uitarea este un defect grav de caracter. Stiti cum caracterizeaza Biblia uitarea in situatii in care trebuie sa faci un bine si uiti sau neglijezi sa-l faci ? In astfel de situatii, uitarea e considerata “pacat”.          “Deci, cine stie sa faca bine si nu-l face, savarseste un pacat.” ( Iacov 4, 17 )         2) “…binefacerea si darnicia…”           Ce credeti: binefacerea si darnicia sunt sinonime sau sunt doua lucruri diferite ? Biblia foloseste adesea repetitia, pentru a sublinia o anumita idee. Oare in acest caz este vorba de o repetitie ?          Categoric nu ! Binefacerea si darnicia sunt doua lucruri complet diferite. Daca binefacerea se refera la o fapta bunpe care o face un om, darnicia vorbeste despre spiritul care sta la baza acei fapte bune. Binefacerea este efectul, iar darnicia este cauza.          Si acum sa observam un lucru interesant: Biblia ne indeamna sa nu uitam nici binefacerea, nici darnicia, ceea ce inseamna ca trebuie sa acordam aceeasi importanta atat faptelor bune, cat si spiritului in care trebuie

Page 101: seminarii, aurel 1

facute aceste fapte. Sa observam insa ce se intampla in viata practica. Sunt cel putin 4 situatii deosebite:         1) Exista oameni care nu sunt darnici si, in mod firesc, nu fac fapte de bune. Sunt oamenii egoisti si egolatri, oameni care traiesc doar pentru ei si familiile lor. Acestia sunt cu totul departe de spiritul cerului si, drept urmare, ei nu vor vedea niciodata Fata lui Dumnezeu.          In cartea sa “Amintiri de drumetie” , M. Vornicu povesteste o intamplare trista petrecuta probabil intre cele doua razboaie mondiale. Un baiat pe nume Niculita, in varsta de vreo opt ani, ramane orfan, intai de mama, apoi si de tata. Singur, fara cineva care sa-l ingrijeasca, incepe de timpuriu lupta pentru existenta. Aduna ciuperci din padure pentru a primi de la sateni o bucata de mamaliga sau un blid de fiertura cu care sa-si astampere foamea.          Unui baci , angajat al boierului Mazareanu, i se face mila de el si-l ia pe Niculita la boier, cu speranta ca acesta il va ajuta pe bietul copil. M-a impresionat in mod neplacut dialogul dintre baci, boier si copil:         - “Dar cu baiatul asta ce-i ?”- intreaba boierul.         - “L-am luat la stana, ca-i tare necajit” – raspunde baciul.         - “Dar tat’tu unde-i , ma ?”- il intreaba boierul pe copil. Urmeaza explicatia baciului, dupa care boierul intreaba din nou:         - “Dar mama-ta unde-i, ma ?” Din nou baciul ii explica boierului ca Niculita era orfan de ambii parinti. Dupa care boierul raspunde:         - “Si-apoi vrei sa-i  port eu de grija? Oameni sarmani sunt multi in lumea asta. Sa le poarte Dumnezeu de grija, ca-i  mai avut decat mine.”          - “Dar, boierule, poate o mancare nu-i mult pentru dumneata sa-i dai” – zice baciul.         - “Bine, ia-l la stana si da-i tu, daca vrei, de mancare. Altceva eu nu pot sa-i dau.”          - “Dar, boierule, poate gasesti vreo camasa pentru el, ca-i cu spinarea goala, sarmanul…”         - “Apoi cu milosteniile tale, baciule, apoi vrei sa ma aduci la sapa de lemn…”         Cine spunea aceste cuvinte? Un boier cu sute si mii de oi, cu hectare intregi de pamant, cu conace si hambare pline de bunatati…Povestirea se desfasoara tragic: lui Niculita i se da in grija o turma de oi, insa in prima saptamana un vultur ii rapeste un miel. Baiatul e batut cu ciomagul de catre vataf,rept pedeapsa.  Reintors la oi, cand vulturul vine din nou sa ia un miel, Niculita se lupta cu el, il sugruma, dar el isi pierde un ochi si carnea de pe trup ii este sfasiata. Ajuns la spital, Niculita e luat de mila de o infirmiera si crescut de aceasta…         Asadar, exista astfel de oameni, asemenea boierului Mazareanu, care nu sunt nici darnici, si, ca urmare, nu fac nici fapte bune. Exista si in bisericile crestine astfel de oameni? Daca da, ei sa nu se astepte vreodata la vreo rasplata din partea lui Dumnezeu. Dimpotriva !         2) Exista oameni care fac fapte bune, dar nu au spiritul darniciei. Este de necrezut, dar atat Biblia, cat si experienta vietii demonstreaza acest trist adevar. In frumosul “imn al iubirii” din 1 Corinteni 13, apostolul Pavel afirma: “Chiar daca mi-as da toata averea pentru hrana saracilor, chiar daca mi-as da trupul sa fie ars, si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic." ( 1 Corinteni 13, 3 )              Cati oameni politici nu fac fapte de caritate doar pentru publicitate sau din interese electorale! Cate firme nu fac donatii doar pentru a scapa de impozitele mari sau pentru a spala bani murdari ! Cati oameni simpli nu fac fel de fel de fapte bune doar pentru “a se pune bine cu Dumnezeu” ( asa cum am auzit chiar eu  de la o persoana  care tocmai facuse o donatie de caritate ). Doar in ziua judecatii se va face lumina asupra adevaratelor motive care au stat in spatele unor fapte de caritate intens mediatizate.               S-a intamplat in Londra secolului al 19-lea. Un baietel caruia ii era tare foame bate la usile unui cartier in care locuiau oameni bogati, cersind un colt de paine. Ajuns in fata casei in care locuia un pastor, baietelul este primit in casa iar gazda ii ofera un colt de paine uscata. Apoi pastorul intra in vorba cu baiatul, vorbindu-i despre Dumnezeu, despe faptul ca El este Tatal tuturor oamenilor, in egala masura. In timpul acesta, baiatul se chinuie sa sfarame bucata uscata de paine. La un moment dat, pustiul il intreaba pe pastor:                            -“Dumnezeu e Tatal dumneavoastra ?”              -“Desigur   !”- raspunde pastorul.               -“El este si Tatal meu ?” – intreaba din nou baiatul.              -“Bineinteles!” – ii raspunde pastorul, vadit satisfacut ca baiatul a inceput sa inteleaga mesajul Evangheliei.               -“Deci noi suntem frati ?”- continua baiatul.              -“Da !”- raspunde entuziasmat pastorul. In clipa urmatoare, pustiul il priveste pe pastor direct in ochi si-i spune cu toata seriozitatea:              -“Daca suntem frati, nu va este rusine sa dati un colt de paine uscata fratelui mai mic caruia ii este foame ?”              Asa inteleg unii oameni binefacerea: sa dea ceva de care nu mai au nevoie, magulindu-se ca au facut o fapta buna. Dar spiritul darniciei unde este ? Tu, care dai o bucata de paine uscata celui flamand, tu ai manca din acea paine ? Tu, care ii dai celui gol haina ta veche si rupta, ai mai purta acea haina ?               Biblia ne indeamna: -“Imparte-ti painea cu cel flamand…” ( Isaia 58, 6-7 ), ceea ce inseamna ca Dumnezeu asteapta de la noi sa oferim celui flamand nu o bucata de paine uscata, de care oricum nu mai avem nevoie, ci o bucata din propria noastra paine, din aceea pe care o avem pe mesele noastre.                                             - “Adu in casa ta pe cel fara adapost” , nu in casa altuia, nu la camin, ci acolo unde traiesti tu.                                            -“Daca vezi pe un om gol, acopere-l”, nu cu zdrentele pe care ti-e rusine sa le mai porti, ci cu hainele tale cele bune.               Doar procedand in acest fel, ne putem  bucura de implinirea promisiunii ce urmeaza:

Page 102: seminarii, aurel 1

              “Atunci lumina ta va rasari ca zorile si vindecarea ta va incolti repede; neprihanirea ta iti va merge inainte  si slava Domnului te va insoti. Atunci tu vei chema si Domnul va raspunde , vei striga si El va zice: “Iata-Ma !” ( Isaia 58, 8-9 )               3) Exista oameni darnici, dar care nu fac binefacere. Nu e ciudata afirmatia ? Oamenii din aceasta categorie sunt plini de spiritul darniciei, simt compasiune fata de semenii lor in nevoie, dar ei fac o greseala: fac sacrificii si daruiesc fara sa cerceteze situatia, fara sa cumpaneasca daca acel sacrificiu trebuie sau nu facut in cazul respectiv. Uneori binefacerea lor este „raufacere”, ajutand pe cine nu trebuie sau ajutand in mod nenecesar.               Scriptura ne indeamna ca , inainte de a face ceva pentru cineva, sa cercetam cazul. Aceasta cu atat mai mult cu cat in lume exista o multime de profitori, sarlatani, escroci, cersetori si oameni certati cu munca.               „Religia curata si neintinata inaintea lui Dumnezeu, Tatal nostru, este sa cercetam pe orfani si vaduve in necazurile lor si sa ne pazim neintinati de lume.” ( Iacov 1, 27 )              Unii oameni care daruiesc fara discernamant gandesc in felul urmator: „Este treaba lui ce face cu ceea ce i-am dat. Fiecare va da socoteala inaintea lui Dumnezeu.” Chiar nu conteaza ce face omul cu banii cu care l-am ajutat ? Nu conteaza daca el intra intr-o brutarie sa cumpere o paine pentru el si copiii lui sau intr-o carciuma sa-si cumpere tigari si bautura ?               Am trait experiente triste de felul acesta, in care am constatat ca multi din cei care cer ajutorul nostru nu merita sa fie ajutati. Imi amintesc de un barbat care venea spre sfarsitul serviciilor divine la biserica pentru a cere ajutor. Spunea ca are opt copii si ca e bolnav. L-am ajutat ce cate ceva, dar mi s-a parut nesincer. Intr-o zi l-am intalnit pe strada cersind , folosindu-se de o reteta pe care o arata trecatorilor. M-am apropiat de el, l-am rugat sa-mi arate si mie reteta si, cand i-am luat-o din mana, sub ea avea o tigara aprinsa. In acea clipa am trait un simtamant asemanator cu cel trait de Pavel la Atena , vazand idolatria de acolo. Mi „s-a intaratat duhul in mine” ( Fapte 17 16 ) si i-am spus: „Bine mai, omule, de aceea te-am ajutat noi, ca sa-ti cumperi tigari ? In loc sa cumperi paine la copii, arzi banii si apoi le tragi fumul pe nari...”               Stiti care a fost reactia lui ? S-a inrosit la fata si a plecat blestemand...              Vesetul citat din Epistola lui Iacov ne indeamna  sa-i cautam noi pe cei in nevoie. Oamenii cu adevarat necajiti nu prea cer... Ei au demnitate si bun simt, preferand sa sufere, decat sa fie o povara pentru altii.Acesti oameni trebuie cautati si ajutati.               In 1 Timotei 5, 3-16 , Pavel lasa bisericii niste criterii de ajutorare a unei anumite categorii : vaduvele. Prezenta acestor criterii presupune o cercetare a fiecarui caz in parte, inainte de a acorda un ajutor material. Biserica nu trebuie impovarata cu sarcini inutile. Sunt oameni care s-ar descurca foarte bine in viata daca ar fi sfatuiti cum sa-si administreze mai bine ceea ce au.               Un proverb chinez spune: „Daca-i dai unui om flamand un peste, se va satura o zi. Dar daca-l inveti sa pescuiasca, se va satura intreaga viata.”              Este posibil sa fie cineva darnic si totusi sa nu faca o fapta cu adevarat buna ? Iata ca se poate...              4 ) Exista oameni darnici ale caror fapte sunt cu adevarat bune. Sunt acei oameni in inima carora arde iubirea fata de semenul lor si tocmai datorita acestui lucru ei nu se multumesc doar sa bage mana in buzunar , daruind o suma mai mare sau mai mica celui in nevoie. Fapta lor buna trece dincolo de hartia bancnotei oferite, cautand sa-si ajute aproapele nu doar pasager, ocazional. Ei cerceteaza daca in spatele situatiei nu se afla o nevoie mult mai mare. Viata demonstreaza ca in spatele unor astfel de nevoi vizibile exista alte nevoi mult mai mari si mai profunde.              Poate ca in fata ta se afla un suflet descurajat, debusolat sau marginalizat care are nevoie nu doar de cativa bani in buzunar, ci de simtamantul ca nu e singur pe pamant, ca exista semeni carora le pasa si de el. Poate, dimpotriva, in fata ta se afla un om caruia nu-i place munca si care are nevoie, nu doar de bani, ci de sfat si indrumare ( poate chiar mustrare ) ca sa-si invinga lenea si comoditatea. Posibilitatile de a face bine cuiva sunt foarte diferite...Uneori poti face un bine mai mare refuzand sa dai ceea ce ti se cere decat sa implinesti  imediat si fara discernamant acea cerere. Un adevarat binefacator stie sa spuna nu doar „da” ; el va sti sa spuna si „nu” atunci cand trebuie.               Doriti un exemplu de adevarata darnicie si binefacere ? Priviti la Omul Iisus Christos ! In urma Sa, in localitatile pe unde trecea, nu se mai auzeau gemetele suferinzilor, caci El ii vindeca. Daca le era foame multimilor care-L ascultau, El le dadea paine sa se sature. Daca intalnea oameni descurajati, ii mangaia si le ridica privirea spre cer, redandu-le demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.              Dar tot El stia sa-i mustre pe cei ce veneau la El doar pentru a profita de harul Sau si de beneficiile materiale. Iisus a stiut sa spuna “nu” atunci cand I se cerea sa faca ceva compromitator si care nu ar fi adus slava lui Dumnezeu.               In secolul nostru tot mai secularizat si insensibil la suferinta umana, indemnul Scripturii este cat se poate de actual:    “Sa nu dati uitarii binefacerea si darnicia, caci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Ii plac.”

                                                                                                                                              Lori Balogh                                                                                                                                  

Page 103: seminarii, aurel 1

IERT, DECI EXIST- SPIRITUL IERTARII –

              Viata este o permanenta lupta pentru implinirea unor nevoi fizice, materiale, sociale, intelectuale si spirituale. Din multimea acestora, una se evidentiaza in mod deosebit. Care credeti ca este cea mai mare nevoie a sufletului omenesc ? Ce ati dori cu ardoare daca v-ati afla la finalul vietii, stiind ca mai aveti doar cateva zile de

trait ?               Am auzit de o situatie dramatica petrecuta intr-o familie crestina – familie in care, de-a lungul anilor de

casnicie, nu au existat prea multe clipe de pace, armonie si fericire. Desi familia era binecuvantata cu copii, sotii nu s-au inteles . Desele sicanari, certuri, discutii si tensiuni au otravit atmosfera caminului in asa masura incat, dintr-

un colt de paradis, el devenise un colt de iad.               Dupa multi ani de certuri si tensiuni, organismul femeii a cedat, imbolnavindu-se de o boala incurabila.

Niciun tratament nu mai era eficient, lucrurile evoluand spre un deznodamant fatal. Apropiindu-se ceasul despartirii, desi numeroasele probleme legate de casa si copii erau inca nerezolvate, s-a intamplat un fapt cu totul

neobisnuit: sotul s-a apropiat incet de patul muribundei, a luat mana palida si tremuranda a sotiei in propria sa mana, apoi i-a spus incet: “Te rog, iarta-ma.” Sotia, cu un glas stins, i-a raspuns la randul ei: “Si tu pe mine”… A

urmat o mangaiere, apoi femeia s-a stins…              Repet intrebarea: Care este cea mai mare nevoie a sufletului omenesc ? De ce are nevoie urgenta inima

apasata de greaua povara a pacatului ? Exista un singur raspuns: de iertare, de eliberarea constiintei.               Cand cineva moare, toti cunoscutii si apropiatii lui rostesc, asemenea unei formule magice: “Dumnezeu sa-l ierte!” Exista in constiinta tuturor oamenilor, chiar si a acelora ca nu-L cunosc inca pe Dumnezeu, ideea ca

omul are nevoie de iertarea divina. Oricat de moral si de apreciat ar fi fost acel om in timpul vietii, in fata dreptatii divine el tot un biet pacatos ramane. Si aceasta in ciuda unor incercari

( intr-o oarecare masura reusite, de altfel ! ) ale lui Satana de a masca problema pacatului si de a abate atentia omului de la cea mai mare nevoie a sa.

              Psihologia moderna urmareste cu tenacitate sa-l elibereze pe omul modern de complexul vinovatiei datorat pacatului. Pe de alta parte, evolutionismul loveste direct in esenta Evangheliei: daca omul nu este altceva

decat un animal evoluat, atunci dispare notiunea de pacat ( animalele nu pacatuiesc, nu-i asa ? ). Disparand notiunea de pacat, dispare si notiunea de vinovatie. Iar daca nu exista pacat si vinovatie, omul nu mai are nevoie

de iertare, de Dumnezeu, de pocainta, de religie…              Si totusi, omul secolului al 21-lea  are aceeasi nevoie de iertare si de eliberarea constiintei ca si inaintasii lui din secolele si mileniile trecute. Confortul adus de tehnologiile moderne nu a schimbat cu nimic esenta naturii

umane care, dupa Scripturi, este pacatoasa ( vezi Romani 3, 23; 1 Imparati 8, 46 pp.).              Sa incercam sa gasim un raspuns rezonabil la cateva intrebari concrete legate de nevoia stringenta a

omului de a fi iertat si de a-si linisti constiinta.               1) Cat este dispus Dumnezeu sa ierte omului pacatos ? Exista o limita ?

              Intr-un numar al revistei “Semnele Timpului” din anul 1980, a fost publicat un articol despre marii criminali de razboi judecati in procesul de la Nurnberg. Inainte de executarea sentintei capitale, pastorul protestant Henri Gereke le-a facut acestora mai multe vizite. Unii dintre condamnati l-au refuzat in mod constant, insa 15 dintre ei

au acceptat vizita. A urmat o serie de inatalniri in cadrul carora pastorul le-a predicat Evanghelia. Sunt deosebit de remarcabile cateva declaratii ale unora dintre condamnatii care au primit Evanghelia in ultimele clipe de viata:              Fritz Zankel, fost ministru al muncii in cel de-al treilea Reich, i-a spus lui Gereke, atunci cand acesta a

intrat in celula sa: “Dumnezeu e milos si cu un pacatos ca mine.” Apoi si-a marturisit pacatele…Pastorul a confirmat ca Fritz Zankel devenise un om cu totul nou…

              Wilhelm Keitel, seful inaltului comandament al armatei, citea Biblia cand pastorul Gereke l-a vizitat in celula sa. Apoi, adresandu-se acestuia, i-a spus: “Eu stiu din aceasta carte ca Dumnezeu poate iubi si un pacatos ca mine”. Ridicandu-si mainile spre cer, condamnatul i-a cerut iertare lui Dumnezeu pentru tot ce facuse. Ajuns pe esafod, Wilhelm Keitel a spus plin de incredere: “Sa fie Christos Salvatorul meu si sa ramana in mine tot timpul !”               Hans Frank, un ideolog al razboiului, a recunoscut totul in boxa acuzatilor, afirmand: “Dreptatea vesnica alui Dumnezeu e cea in care ma incredintez plin de incredere. Il rog pe Bunul Dumnezeu sa ma primeasca si pe

mine.”               Von Ribentrop, fost ministru de externe al Germaniei naziste, de la o atitudine rece in primele ocazii, a

inceput sa se deschida in fata soliei Evangheliei. Dupa mai multe intalniri cu pastorul Gereke, pe esafod i-a spus acestuia: “Ne vom revedea .“

              Asadar, cat poate ierta Dumnezeu ? Nici nu ne putem imagina cat de mult… Preotul Galeriu afirma intr-o emisiune televizata ca “nu poate omul pacatui atat cat poate Dumnezeu ierta.” Exemplul talharului pocait in ceasul al 12-lea al vietii sale este doar un exemplu palid cu privire la capacitatea lui Dumnezeu de a ne ierta. Criminalii condamnati in procesul de la Nurnberg nu erau criminali de rand. Ei aveau pe constiinta milioane de

victime: erau criminali de razboi…Dintre toate inventiile diavolului, razboiul este capodopera raului, caci el insumeaza tot ce poate fi mai rau in lume: crime, violente, foamete, violuri, deportari, dezastre, criza economica

etc. Cu toate acestea, Dumnezeu e dispus sa-i ierte si pe astfel de criminali…              Se indoieste cineva de acest lucru ? Il invit sa-si reaminteasca promisiunea facuta de Insusi Mantuitorul:

“Pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afara.” ( Ioan  6, 37 ). Daca in Biblie ar exista doar acest singur verset, ar fi suficient sa intelegem ca Dumnezeu poate si vrea sa-l ierte pe omul pacatos. Daca Dumnezeu poate ierta orice pacat, daca El vrea si doreste sa o faca, atunci de ce atatia oameni duc in mormant povara imensa a vinovatiei

Page 104: seminarii, aurel 1

lor ? Pentru ca promisiunea Mantuitorului ne vorbeste si despre o conditie a acordarii iertarii, conditie peste care Dumnezeu nu poate trece: “pe cel ce vine la Mine…”

              Ce se intampla cand omul nu vine la Christos cu povara vinovatiei lui, ci fuge de El ? Dumnezeu ramane cu darul iertarii in mana…Daca exista o limita a iertarii, aceasta nu se afla la Dumnezeu, ci la om, in propria lui

vointa si alegere. Ascultati cu cata durere trebuie sa constate Dumnezeu faptul ca cel ce intoarce spatele iertarii este chiar cel ce are cea mai mare nevoie de ea:

            “Pieirea ta, Israele, este ca ai fost impotriva Mea, impotriva Celui ce te putea ajuta.” ( Osea 13, 9 )              Asadar, daca in final vor fi oameni neiertati si nemantuiti, aceasta se va intampla nu pentru ca Dumnezeu

nu a vrut sa-i ierte, ci pentru ca ei nu au vrut sa vina la El pentru a primi darul iertarii.               2) Cum il priveste Dumnezeu pe omul care nu vrea sa-l ierte pe semenul sau gresit ?

              In Geneza 50, 15-21, ne este relatata o scena impresionanta. Dupa moartea lui Iacov, fratii lui Iosif se tem ca acesta , neimpiedicat acum de prezenta tatalui lor, se va razbuna pe ei pentru gestul lor incalificabil de a-l vinde

ca rob. Cu o teama aparent justificata, ei se apropie de Iosif, transmitandu-i un mesaj din partea lui Iacov: “Oh, iarta nelegiuirea fratilor tai si pacatul lor, caci ti-au facut rau. Iarta acum pacatul robilor Dumnezeului

tatalui tau!” ( vers. 17 ). Apoi, fratii lui Iosif se arunca cu fata la pamant inaintea lui, implorand mila si iertarea lui. In mod neasteptat pentru ei, Iosif incepe sa planga, spunandu-le: “ Fiti fara teama, caci sunt eu oare in locul lui

Dumnezeu ?” ( vers. 19 )              Cuvintele nobilului Iosif scot in evidenta un mare adevar: cel care nu iarta, cel care isi cauta singur

dreptatea, cel ce il judeca pe semenul sau, in realitate se aseaza in locul lui Dumnezeu. Stim cu totii cine a fost prima fiinta care a incercat sa se aseze in locul lui Dumnezeu: Lucifer. Un simplu rationament sub forma unei

intrebari: Ai cui copii sunt cei neiertatori, cei care isi cauta dreptatea personala, cei razbunatori si care isi judeca semenii ? Raspunsul e cutremurator…In acelasi timp e uimitor sa constatam cat de departe tinteste lipsa milei si a

spiritului iertarii in viata unui om…              Va invit sa mai zabovim cateva clipe asupra acestor scene din istoria veche pentru a gasi raspunsul la

alte doua posibile intrebari:              3) Care este pretul iertarii ? Costa ea ceva ?

              4) Cine plateste pretul: cel care iarta sau cel iertat ?               Priviti la drama pe care a trait-o Iosif ! Vandut de proprii sai frati pentru doar 20 de arginti, dupa ce petrece

13 ani in inchisorile Egiptului ( nu pentru vreo nelegiuire, ci tocmai pentru ca a dorit sa ramana curat ), Iosif ajunge, calauzit de Providenta divina, primul ministru al Egiptului. In aceasta noua calitate, Iosif se

reintalneste cu fratii sai vanzatori dupa 13 ani de suferinte si umiliri. Intalnirea are loc in conditii cu totul speciale: Iosif-mare demnitar al celui mai puternic stat din zona si fratii sai-niste pastori itineranti si umili.

              Incercati sa va imaginati scena primei intalniri ! Oare Iosif nu avea si el fire pamanteasca ? Nu era si el construit din acelasi “material” ca orice om ? Oare nu era ispitit sa le reproseze fratilor sai: “ Aha ! Acum ati cazut in mainile mele, ca pasarea in lat. Dumnezeu v-a dat in mainile mele si El imi face astazi dreptate. Am pierdut cei mai frumosi ani ai tineretii mele in inchisoare din cauza voastra. Va aduceti aminte de visele mele de care radeati

si pentru care m-ati urat pana la moarte ? Iata ca ele se implinesc acum, sub ochii vostri ! In genunchi, nenorocitilor ! Acum trebuie sa platiti ! Ochi pentru ochi si dinte pentru

dinte !”               Oare in inima lui Iosif nu se ducea lupta intre indemnurile firii lui pamantesti, care cereau dreptate, si cele ale Duhului Sfant, care cereau mila si iertare ? Cu siguranta ! Iosif era supus acelorasi slabiciuni ca si noi. Ispita

revansei era cat se poate de puternica iar eul cerea razbunare. Cu toate acestea, Iosif isi iarta fratii…Si o face din toata inima…Dar pentru ca sa ierte, Iosif trebuie sa plateasca scump. Stiti care era pretul ? Rastignirea eului – cel mai mare pret pe care-l poate plati cineva. Viata demonstreaza ca un om suporta mai usor pierderea unor lucruri

materiale decat ca eul sau sa fie calcat in picioare.               Vedeti ? Acesta e pretul iertarii pe care l-a platit Iosif si pe care trebuie sa-l plateasca orice om care poate

si vrea sa-si ierte semenul gresit.               Dar cel care are nevoie de iertare nu are si el un pret de platit ? Desigur ! Si pretul este acelasi:

rastignirea eului. Cine poate spune ca e usor sa-ti ceri iertare ? Cui ii este la indemana sa recunoasca faptul ca el nu e “sfantul” acela din rama si ca in caracterul sau sunt si umbre, sunt si defecte, sunt si slabiciuni ? Cui ii face

placere sa recunoasca aceste realitati ? Nimanui ! Nu ! Nu e deloc usor sa-ti ceri iertare. Pentru ca sa o poti face, trebuie mai intai sa-ti rastignesti eul…Or lucrul acesta reprezinta, pentru omul pacatos, un pret urias…

              Fratii lui Iosif puteau gandi in felul urmator: “Cum ? Noi, fratii mai mari, sa ne cerem iertare de la fratele nostru mai mic ? El este unul , iar noi suntem atatia…O fi el demnitar in Egipt, dar tot evreu ca si noi este in cele

din urma. Iosif e “bobocul” familiei…Noi sa ne cerem iertare de la el ? Niciodata ! “               Oare intre noi nu apar situatii asemanatoare ? Biserica e o mare familie in care , adesea, ne gresim unul

altuia. Cand se pune insa problema iertarii, apar justificarile de genul:               1) Diferente de sex: “Eu, barbat, sa-mi cer iertare de la o femeie ? “ Sau invers…

              2) Diferente de varsta: “Eu sunt mai in varsta decat el. Sa-mi cer iertare de la el, care poate sa-mi fie copil ?”

              3) Diferente de pozitie sociala si de pregatire intelectuala: “Eu, care am doua facultati, sa-mi cer iertare de la un muncitor umil ca el ? “

              4) Diferente de pozitie in biserica: “Eu , care slujesc in aceasta biserica de atatia zeci de ani, sa-mi cer iertare de la el, care se juca in nisip cand eu lucram pentru Domnul ?”

              Da, iertarea costa ! Il costa atat pe cel care iarta, cat si pe cel  care are nevoie de iertare . Dar oare

Page 105: seminarii, aurel 1

nu merita sa fie platit acest pret ? Pe Dumnezeu cat L-a costat iertarea pe care e gata oricand sa ne-o ofere ?              Daca iertarea costa atat de mult, cu mult mai mult costa lipsa ei ! Acolo unde nu exista iertare, foarte curand vedem consecintele: lupte interminabile, tensiuni, certuri, revanse, comitete, vizite, inimi ranite, lacrimi, dezbinari, pierderea credintei, intarzierea misiunii bisericii, intarzierea revenirii Mantuitorului si, in final, ranirea

inimii lui Dumnezeu… Nu e suficient pentru ca sa ne convingem ca pretul lipsei iertarii este mult mai mare decat cel al iertarii ?

              Stiti care e cel mai mare pret pe care-l vor plati atat cei ce refuza sa ierte, cat si cei care refuza sa-si ceara iertare ? Acei oameni nu vor ajunge la “cunostinta mantuirii” ( Luca 1, 76-77 ). Unor astfel de asa-zisi

crestini, Mantuitorul le va spune in ziua mantuirii: “Plecati de la Mine, caci nu va cunosc ! Eu am dat totul pentru a va putea ierta. Voi nu ati vrut sa sacrificati nimic pentru a va putea ierta unul pe altul. Plecati de la Mine in

intunericul de fara unde este plansul si scrasnirea dintilor !” ( vezi Matei 25, 41; Luca 13, 27 )            

              5) Iertarea este conditionata sau neconditionata ?               Adesea auzim spunandu-se: “Nu pot sa trec peste asta. N-a venit la mine ca sa-si ceara iertare. Cum sa-l

iert, daca el nu o cere ?” Si, ca sa ne justificam pozitia, deschidem Biblia si citim:               “Daca fratele tau pacatuieste impotriva ta, mustra-l ! Si, daca-i pare rau, iarta-l ! Si chiar daca

pacatuieste de sapte ori pe zi si de sapte ori pe zi se intoarce la tine si zice: “Imi pare rau !” – sa-l ierti.” ( Luca 17, 3-4 ).

              Se pare ca Insusi Mantuitorul ne invata sa iertam doar pe cei care regreta fapta lor si isi cer iertare. Dar daca cel gresit nu-si cere iertare ? Daca I-am fi pus lui Iisus aceasta intrebare, ce credeti ca ne-ar fi raspuns ? Din cat Il cunoatem pe Domnul, oare ar fi putut El sa ne raspunda: “Daca nu-i pare rau, sa nu-l iertati !”? Asa ne-ar fi

invata El?               Cu siguranta, ca Iisus nu ne-ar fi invatat sa procedam in felul acesta ! Sunt convins ca Acela care ne-a

invatat sa ne iubim vrajmasii, care ne-a invatat sa ne rugam pentru cei ce ne persecuta, sa facem bine celor ce ne vorbesc de rau, Acela care pe cruce s-a rugat: “Tata, iarta-i ca nu stiu ce fac !”, ne-ar spune si noua astazi:

“Daca celui ce ti-a gresit nu-i pare rau, iarta-l de doua ori mai mult, caci nu stie ce face. Ai mila de el, caci este intr-o stare nenorocita. Roaga-te pentru el, ca Dumnezeu sa-i deschida ochii, sa-si vada pacatul si sa primeasca darul

pocaintei.”              Da, Dumnezeu ne cere sa iertam in orice imprejurare. Si cand semenul nostru regreta fapta lui, dar mai ales cand inima lui este impietrita si mintea intunecata. Cel ce asteapta sa ierte doar dupa ce se implinesc toate

ritualurile rabinice, nu va ierta niciodata…Si el insusi nu va fi iertat…              Marturisirea greselii este necesara nu pentru cel ce trebuie sa ierte, ci pentru cel ce are nevoie de iertare. Vindecarea noastra fizica si spirituala este strans legata de capacitatea noastra de a ne ierta unii pe altii, dar si de

iertarea pe care ne-o acorda Dumnezeu.               In revista “Revue Adventiste” din 31 ianuarie 1980, sub titlul “Balsamul vindecator”, este relatata 

experienta  unei tinere pe nume Margareta Aicega. In timp ce isi ajuta o prietena sa confectioneze flori din hartie, Margareta se raneste grav la ochiul stang cu o sarma de otel. Din acea clipa incepe un sir lung de suferinte si

tratamente pentru salvarea ochiului. In cele din urma, medicul oftalmolog ii spune Margaretei: “Regret, dar am dat gres. Ochiul tau e pierdut. “

              Tanara e zdruncinata. Ochiul stang e pierdut, iar cel drept, pe cale simpatica, e si el pe cale sa-si piarda vederea. In cele din urma , Margareta devine nevazatoare… Se muta la o prietena care o ingrijeste si care

incearca sa-i redea speranta, ducand-o la biserica. Margareta nu depune armele. Ea stie ca in Matei 21, 22 scrie: “Tot ce veti cere cu credinta, prin rugaciune, veti primi.” De aceea , ea se roaga cu ardoare: “Doamne, in

Numele lui Iisus, te rog vindeca-mi ochii.”               Raspunsul la rugaciunea ei a fost unul neasteptat. Prin ochii intunecati , Margareta vede un tablou pe

care nu-l intelege: Il vede pe Iisus, dar intre El si ea se afla un mare bolovan. “Doamne, ce inseamna acest bolovan ?” Iisus ii raspunde: “ Margareta, tu ai in inima spirit de critica. Medicul a facut tot ce a putut, iar tu l-ai

judecat pe nedrept. “               Tanara femeie nu stia ca in inima ei purta acest pacat. Se roaga pentru iertare, apoi se roaga din nou

pentru vindecare. Drept raspuns, ea primeste acelasi tablou… Aceeasi nedumerire ii staruie in minte…Se roaga din  nou si Iisus ii raspunde: “Margareta, tu ai inca in inima ta multa invidie…”

              Din nou tanara se roaga pentru iertare, apoi din nou cere de la Dumnezeu vindecarea dorita. Pentru a treia oara, drept raspuns la rugaciune, primeste acelasi tablou…              “Doamne, dar ce e cu bolovanul? De ce nu dispare ?”

              “Margareta, tu ai inca in inima ta multa amaraciune si si suparare”               Si tanara nu capituleaza. Se roaga tot mai mult pentru iertare si biruinta . Cand simte ca inima ii este curatita de pacat, cand simte ca nu mai poarta nici un pic de ura fata de cei din jur, cand primeste asigurarea

iertarii, Margareta simte ca ochii ei intunecati incep din nou sa straluceasca de bucuria vietii si a luminii. Margareta vede din nou…

              O nota de la finalul articolului specifica faptul ca redactia a luat legatura cu medicul oftalmolog care o tratase pe Margareta si acesta a confirmat ca diagnosticul dat Margaretei Aicega era unul fara nicio speranta.               Cuvantul “iertare” exista in majoritatea limbilor care se vorbesc pe pamant. Poate ca suntem constienti

sau nu, insa acest cuvant este cel mai scump cuvant din cele existente. De ce ? Pentru ca, pentru ca acest cuvant sa existe in vocabularul oamenilor, Dumnezeu a trebuit sa plateasca cel mai mare pret posibil din Univers: viata Unicului si Prea Iubitului Sau Fiu. Si, desi L-a costat atat de mult, El e dispus sa ne ofere darul iertarii fara nicio

Page 106: seminarii, aurel 1

plata.               De ce sa nu primim acest dar ? Si, mai ales, de ce sa nu-l oferim si noi semenilor nostri gresiti, indiferent

daca isi cer sau nu iertare ?               Te invit sa traim impreuna in atmosfera iertarii si sufletele noastre bolnave de boala pacatului se vor

vindeca cu certitudine. Crezi lucrul acesta ? Inceaca si te vei convinge !

                                                                                                                                       Lori Balogh“SI NE IARTA NOUA GRESELILE…”

-    IERTAREA SI CUNOSTINTA MANTUIRII –

              Dupa asasinarea presedintelui Lincoln in anul 1865 de catre un actor in timpul unui spectacol la care asista si  presedintele american, doamna Lincoln l-a chemat pe Parker, omul insarcinat cu paza personala a

sotului sau, spunandu-i:              -”De ce, Parker, n-ai avut grija de sotul meu ? Unde ai fost ? Ce ai facut ? Ce s-a intamplat de nu i-ai

ocrotit viata ? “               Parker, zguduit in constiinta lui, a raspuns:

              -“Nu-mi pot ierta asta niciodata. Nu m-am gandit ca ar fi cineva care sa poata ucide un om asa de bun si nobil ca presedintele. Si de aceea, in loc sa-l pazesc, m-am uitat la spectacol. Nu-mi voi ierta niciodata acest

lucru…”             - “Bine, Parker ! Pe tine te iert, dar pe criminal  n-am sa-l iert niciodata.”

              Ted, fiul presedintelui asasinat, dupa ce a asistat la aceasta discutie, s-a retras in biroul tatalui sau si a meditat intreaga noapte. I-au trecut prin fata ochilor tot felul de scene si momente din viata tatalui sau, apoi a tras

concluzia: “Daca tata ar trai, el l-ar fi iertat pe criminal.”              Iata unul din nenumaratele evenimente dramatice consemnate de istorie care ne demonstreaza inca

odata ( daca mai era necesar ! ) ca lumea noastra se imparte in doua mari categorii de oameni: unii care stiu si vor sa ierte si altii care nu stiu si nu vor sa ierte. Ce credeti: aceste doua clase de oameni se gasesc doar in afara

bisericii sau ele exista si in interiorul ei ?               Mi-a fost dat sa aud crestini spunand: “Nu-l voi ierta chiar daca voi ajunge la puscarie”…Am auzit de

asemenea crestini plangandu-se de faptul ca nu pot gasi iertare si intelegere din partea unei persoane fata de care au gresit. Exista si in Biserica  lui Christos crestini care nu stiu si nu vor sa ierte ?  Daca ei exista, atunci avem de-a face cu niste “crestini” carora le lipseste o cunostinta esentiala: “cunostinta mantuirii care sta in iertarea pacatelor

lui” ( Luca 1, 77 )               Asadar, cunostinta mantuirii nu se gaseste in studii teologice, nici in universitatile si bibliotecile lumii; ea

nu poate fi gasita nici in predici sau librarii…Acestea doar vin in atingere cu ea. “Cunostinta mantuirii” poate fi dobandita doar pe o singura cale: cea a iertarii. Orice cunostinte am avea, din orice domeniu, daca nu am inteles

si daca nu am trait experienta iertarii( cea oferita de Dumnezeu si cea pe care noi insine suntem datori sa o oferim semenilor nostri ), nu am inteles inca nimic din teologia mantuirii si, prin urmare, mantuirea propriului suflet este

inca departe.               In toti anii pe i-am petrecut in biserica, nu am auzit pe nimeni, niciodata, rugandu-se: “Si ne iarta noua

greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri” ( Matei 6, 12 ). Veti zice: “Bine, dar rugaciunea aceasta o stiu pana si copiii…O rostim mereu, la tot pasul…Cine nu stie rugaciunea “Tatal nostru “?  E adevarat ca se

recita des aceasta rugaciune…Cand e vorba de a recita un pasaj biblic, suntem experti unii dintre noi…I-am auzit, intr-o ocazie, pe studentii dintr-un mare oras din tara recitand cunoscuta rugaciune “Tatal nostru”. Stiti ce au facut dupa ce au terminat recitarea ei in parcul din centrul orasului ? S-au napustit asupra prefecturii cu pietre si bate...

              Desigur, ne pricepem la recitat pasaje biblice…Dar cati crestini se roaga in intimitatea locuintei lor: “Doamne, am gresit si astazi…Te rog, iarta-ma exact asa cum l-am iertat si eu pe semenul meu care mi-a

gresit.” ?              Acest fragment din cunoscuta rugaciune – model este de fapt esenta ei. Este aspectul caruia Mantuitorul ii acorda cea mai mare importanta. Dupa ce Iisus incheie rugaciunea , El revine asupra ideii, dezvoltand-o: “ Daca

iertati oamenilor greselile lor, si Tatal vostru cel ceresc va va ierta greselile voastre. Dar daca nu iertati oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre.” ( Matei 6, 14-15 )

              In timpul unei evanghelizari tinute undeva la tara, pastorul obisnuia sa rosteasca in fiecare seara impreuna cu participantii rugaciunea “Tatal nostru “. Dupa cateva seri, un barbat il contacteaza pe pastor,

spunandu-i: “Va rog frumos, nu mai rostiti aceasta rugaciune. Nu se poate asa ceva ! Va rog mult…”               “Dar care este problema ?”-intreaba pastorul.

              “Pentru ca nu se poate. Cine va fi mantuit ? Nimeni nu poate implini ceea ce spune aceasta rugaciune…”               Omul se referea exact la acest pasaj din rugaciunea model care este cel mai greu de inteles si cel mai

greu de trait: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”               Este uimitor sa constatam cat de mult este dispus un om sa piarda pe toate planurile, numai sa nu fie

obligat sa–l ierte pe semenul care i-a gresit. Expresiile: “iarta-ma, te rog “ si “te iert” sunt cele mai greu de rostit …Decat sa le roateasca, omul e dispus la cele mai mari pierderi si sacrificii.

              Si acum un adevar incomod: iertarea pe care ne-o ofera Dumnezeu atunci cand regretam pacatul, il marturisim si il parasim este o iertare provizorie. Ea nu este definitiva, ci reverisibila.

              “Daca cel neprihanit se abate de la neprihanirea lui si savarseste nelegiuirea, daca se ia dupa

Page 107: seminarii, aurel 1

toate uraciunile celui rau, s-ar putea sa traiasca el oare ? Nu, ci toata neprihanirea lui va fi uitata pentru ca s-a dat la nelegiuire si la pacat; de aceea va muri in ele.” ( Ezechiel 18, 24 )

              “Si tu, fiul omului, spune copiilor poporului tau: “Neprihanirea celui neprihanit nu-l va mantui in ziua faradelegii lui si cel rau nu va cadea lovit de rautatea lui in ziua in care se va intoarce de la ea, dupa

cum nici cel neprihanit nu va putea sa traiasca prin neprihanirea lui in ziua cand va savarsi o faradelege.” ( Ezechiel 33, 12 )

              Biblia nu sustine in niciun loc de pe paginile sale populara, dar falsa teorie: “odata mantuit, pentru totdeauma mantuit !”. Aceasta este una din cele mai subtile amagiri ale diavolului. Neprihanirea este o experienta

zilnica. Sfintirea este o experienta zilnica. Iertarea este si ea o experienta zilnica. Daca parasim zona acestor experiente, intorcandu-ne la viata cea veche, pierdem binecuvantarile primite, inclusiv iertarea.

              Una din cele mai clare ilustrari ale acestui adevar se afla in parabola celor doi datornici relatata in Matei 18, 23-35.

              Cateva observatii pe marginea acestei parabole:              1) Datoria de 10 000 de talanti era o datorie imposibila. Suma era atat de mare incat un om nu ar fi putut sa o achite nici daca ar fi avut zece vieti. Dupa unele calcule, un talant de argint valora aproximativ 3000 de dolari,

ceea ce face ca intreaga datorie sa se ridice la uriasa suma de circa 30 de milioane de dolari.               Sa fii iertat de creditorul tau cu o astfel de suma este incredibil. In relatiile dintre oameni, un astfel de gest

este rarisim, daca nu imposibil. Cu toate acestea, imparatul din parabola isi iarta slujitorul de intreaga suma, demonstrand infinita capacitate si disponibilitate a lui Dumnezeu de a ne ierta de pacatele noastre, indiferent de

numarul si de gravitatea lor.               2) Este interesant de observat ca tovarasul de slujba al celui iertat de imensa datorie i se adreseaza

acestuia cu aceleasi cuvinte pe care le-a folosit si el in fata imparatului: “Mai ingaduieste-ma si-ti voi plati ( vers. 29 ).” Duhul Sfant l-a inspirat pe cel ce datora 100 de lei sa rosteasca exact aceleasi cuvinte, doar-doar se

va trezi constiinta tovarasului sau, amintindu-si ca si el fusese iertat, insa de o datorie infinit mai mare.               3) Robul ce datora 10 000 de talanti nu a vrut sau nu a putut sa-si ierte tovarasul ? Unii se scuza,

spunand:”Vreau sa iert, dar nu pot! ” Care este insa omul care vrea sa-l ierte pe semenul lui si Dumnezeu sa nu-i dea putere sa ierte ? Care este omul care sa urmareasca din toata inima lui impacarea si Dumnezeu sa nu-i dea o

alta inima ?               Adevarata problema nu sta in lipsa puterii de a ierta, ci in lipsa vointei de a ierta. Nicolae Iorga spunea ca

nu e greu sa gasesti adevarul; e greu sa ai vointa de a-l cauta. La fel stau lucrurile si in privinta iertarii: e o problema de vointa.

              Simti ca nu-l poti ierta pe un om care ti-a facut un mare rau ? Roaga-te: “Doamne, vreau sa-l iert pe semenul meu, dar nu pot sa o fac singur. Da-mi Tu puterea sa o fac. Da-mi o alta inima sensibila, buna si

iertatoare, in care dragostea Ta sa fie ca un izvor nesecat…” La o astfel de cerere sincera, este imposibil ca Dumnezeu sa nu raspunda.

              In timpul celui de-al doilea razboi mondial, familia unui ceasornicar olandez – Ten Boom-  a salvat de la moarte peste 400 de evrei pe care i-a adapostit, hranit si ajutat sa emigreze spre locuri mai sigure pentru viata lor.

A fost suficient sa existe un tradator si intreaga famile Ten Boom a fost arestata si trimisa in lagarele de concentrare. Rand pe rand, membrii familiei pier datorita  conditiilor inumane de detentie. Mai raman in viata cele doua surori: Corrie si Elizabeth, internate in lagarul de la Ravensbruk.  In cele din urma, Elizabeth moare cu putin timp inainte de incheierea razboiului, singura supravietuitoare fiind Corrrie Ten Boom. In 1971, ea a scris o carte

despre tragedia pe care a trait-o in acei ani si, printre altele, povesteste o intamplare pe care a trait-o in timpul unei vizite facuta in Germania.

              In timp ce vorbea unei biserici despre iubirea lui Dumnezeu, Corrie zareste in primele randuri pe un barbat care asculta predica foarte atent. Il recunoaste intr-o clipa: era unul din calaii de la fostul lagar nazist. Corrie

se cutremura in adancul sufletului sau, apoi isi ia privirea de la el si continua sa predice. La sfarsitul predicii, barbatul se indreapta spre ea cu o fata luminoasa si ii intinde fericit mana. Era fericit ca aflase despre un

Dumnezeu gata sa ierte si pe cel mai mare pacatos. Instinctiv, Corrie isi trage mana inapoi . Barbatul  nu stie ce se intampla…Venise atat de fericit la cea care ii adusese vestea iertarii, iar acum zambetul ii inghetase pe buze…

              Timp de cateva secunde, in inima femeii se duce o lupta teribila. Corrie vrea sa-l ierte pe acest om care i-a ucis sora, dar simte ca nu poate. In clipa urmatoare, ea striga  la Dumnezeu in adancul fiintei ei: “Doamne, vreau sa iert, dar nu pot. Da-mi Tu iertarea Ta !.” Apoi lasa capul in jos…Barbatul nu stie ce sa mai creada…Insa in clipa

urmatoare femeia simte ca intreaga fiinta ii este strabatuta ca de un curent si inima i se umple de o iubire fara margini fata de acest criminal  nenorocit ce se afla in fata ei. Si Corrie Ten Boom ii intinde criminalului mana

iertarii…              Daca cineva nu iarta, aceasta se intampla nu pentru ca nu poate ierta, ci pentru ca nu vrea sa ierte.

              4) “Pana va plati tot ce datora” ( vers. 34 )              O nedumerire: ce mai datora robul ? Nu il iertase imparatul de intreaga datorie ? Asa procedeaza

Dumnezeu cu noi: ne iarta, apoi ne cere banii inapoi ? De fapt, ce datora robul nemilostiv ?  MILA              “Oare nu se cadea sa ai si tu mila de tovarasul tau cum am avut si eu mila de tine ?”

( Vers. 33 )              Mila si iertarea sunt doua notiuni inseparabile. Nu pot exista una fara cealalta. Daca esti milostiv, vei fi

mereu dispus sa ierti pe cel gresit si nu poti ierta cu adevarat daca nu simti o mila profunda fata de el. Fiecare om incapabil de iertare este victima unei mari amagiri: El spera ca Dumnezeu sa faca cu el o exceptie de

la regula, iertandu-l, chiar daca el nu-si iarta semenii. Nimic mai gresit !

Page 108: seminarii, aurel 1

              “Ti s-a aratat, omule, ce este bine si ce alta cere Domnul de la tine, decat sa faci dreptate, sa iubesti mila si sa umbli smerit cu Dumnezeul tau ?” ( Mica 6, 8 )

              Nimeni sa nu creada ca Dumnezeu va face o exceptie in dreptul lui ! Omul care a intrat la ospat fara haina de nunta ( Pilada nuntii fiului de imparat- Matei 22, 1- 14 ) a crezut ca imparatul va face o exceptie cu el. S-a

inselat insa amarnic…Rezultatul arogantei lui? A fost aruncat afara, in intunericul nemantuirii vesnice…              Oricare ar fi numele si reputatia noastra, orice vechime am avea in biserica, orice responsabilitati s-ar afla

pe umerii nostri, Dumnezeu ne cere tuturor sa manifestam spiritul iertarii, acelasi spirit pe care El l-a manifestat fata de omenirea pacatoasa.

              “Daca nu iertati oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre.” ( Matei 6, 15 )

              Problema iertarii este una de viata si de moarte. Ea este insasi esenta cunostintei mantuirii. Nimeni nu spune ca e usor sa ierti. Dumnezeu stie acest lucru si ne intelege. Dar acest lucru nu ne absolva de datoria de a ierta pe cel gresit. Ceea ce este important pentru noi este sa avem bunavointa de a ierta, sa dorim , sa vrem…Puterea ne va fi data de sus, coborand in inimile noastre din izvorul Marelui Iertator care Si-a dat propria viata

pentru ca noi sa gustam pe deplin bucuria si pacea iertarii.               Crede lucrul acesta !

                                                                                                                                                   Lori Balogh                                                                                                                                                                                           

                                                                                    

“SI NE IARTA NOUA GRESELILE…”-    IERTAREA SI CUNOSTINTA MANTUIRII –

              Dupa asasinarea presedintelui Lincoln in anul 1865 de catre un actor in timpul unui spectacol la care asista si  presedintele american, doamna Lincoln l-a chemat pe Parker, omul insarcinat cu paza personala a sotului sau, spunandu-i:              -”De ce, Parker, n-ai avut grija de sotul meu ? Unde ai fost ? Ce ai facut ? Ce s-a intamplat de nu i-ai ocrotit viata ? “               Parker, zguduit in constiinta lui, a raspuns:               -“Nu-mi pot ierta asta niciodata. Nu m-am gandit ca ar fi cineva care sa poata ucide un om asa de bun si nobil ca presedintele. Si de aceea, in loc sa-l pazesc, m-am uitat la spectacol. Nu-mi voi ierta niciodata acest lucru…”             - “Bine, Parker ! Pe tine te iert, dar pe criminal  n-am sa-l iert niciodata.”              Ted, fiul presedintelui asasinat, dupa ce a asistat la aceasta discutie, s-a retras in biroul tatalui sau si a meditat intreaga noapte. I-au trecut prin fata ochilor tot felul de scene si momente din viata tatalui sau, apoi a tras concluzia: “Daca tata ar trai, el l-ar fi iertat pe criminal.”              Iata unul din nenumaratele evenimente dramatice consemnate de istorie care ne demonstreaza inca odata ( daca mai era necesar ! ) ca lumea noastra se imparte in doua mari categorii de oameni: unii care stiu si vor sa ierte si altii care nu stiu si nu vor sa ierte. Ce credeti: aceste doua clase de oameni se gasesc doar in afara bisericii sau ele exista si in interiorul ei ?               Mi-a fost dat sa aud crestini spunand: “Nu-l voi ierta chiar daca voi ajunge la puscarie”…Am auzit de asemenea crestini plangandu-se de faptul ca nu pot gasi iertare si intelegere din partea unei persoane fata de care au gresit. Exista si in Biserica  lui Christos crestini care nu stiu si nu vor sa ierte ?  Daca ei exista, atunci avem de-a face cu niste “crestini” carora le lipseste o cunostinta esentiala: “cunostinta mantuirii care sta in iertarea pacatelor lui” ( Luca 1, 77 )               Asadar, cunostinta mantuirii nu se gaseste in studii teologice, nici in universitatile si bibliotecile lumii; ea nu poate fi gasita nici in predici sau librarii…Acestea doar vin in atingere cu ea. “Cunostinta mantuirii” poate fi dobandita doar pe o singura cale: cea a iertarii. Orice cunostinte am avea, din orice domeniu, daca nu am inteles si daca nu am trait experienta iertarii( cea oferita de Dumnezeu si cea pe care noi insine suntem datori sa o oferim semenilor nostri ), nu am inteles inca nimic din teologia mantuirii si, prin urmare, mantuirea propriului suflet este inca departe.               In toti anii pe i-am petrecut in biserica, nu am auzit pe nimeni, niciodata, rugandu-se: “Si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri” ( Matei 6, 12 ). Veti zice: “Bine, dar rugaciunea aceasta o stiu pana si copiii…O rostim mereu, la tot pasul…Cine nu stie rugaciunea “Tatal nostru “?  E adevarat ca se recita des aceasta rugaciune…Cand e vorba de a recita un pasaj biblic, suntem experti unii dintre noi…I-am auzit, intr-o ocazie, pe studentii dintr-un mare oras din tara recitand cunoscuta rugaciune “Tatal nostru”. Stiti ce au facut dupa ce au terminat recitarea ei in parcul din centrul orasului ? S-au napustit asupra prefecturii cu pietre si bate...              Desigur, ne pricepem la recitat pasaje biblice…Dar cati crestini se roaga in intimitatea locuintei lor: “Doamne, am gresit si astazi…Te rog, iarta-ma exact asa cum l-am iertat si eu pe semenul meu care mi-a gresit.” ?              Acest fragment din cunoscuta rugaciune – model este de fapt esenta ei. Este aspectul caruia Mantuitorul ii acorda cea mai mare importanta. Dupa ce Iisus incheie rugaciunea , El revine asupra ideii, dezvoltand-o: “ Daca iertati oamenilor greselile lor, si Tatal vostru cel ceresc va va ierta greselile voastre. Dar daca nu iertati

Page 109: seminarii, aurel 1

oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre.” ( Matei 6, 14-15 )              In timpul unei evanghelizari tinute undeva la tara, pastorul obisnuia sa rosteasca in fiecare seara impreuna cu participantii rugaciunea “Tatal nostru “. Dupa cateva seri, un barbat il contacteaza pe pastor, spunandu-i: “Va rog frumos, nu mai rostiti aceasta rugaciune. Nu se poate asa ceva ! Va rog mult…”               “Dar care este problema ?”-intreaba pastorul.               “Pentru ca nu se poate. Cine va fi mantuit ? Nimeni nu poate implini ceea ce spune aceasta rugaciune…”               Omul se referea exact la acest pasaj din rugaciunea model care este cel mai greu de inteles si cel mai greu de trait: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”               Este uimitor sa constatam cat de mult este dispus un om sa piarda pe toate planurile, numai sa nu fie obligat sa–l ierte pe semenul care i-a gresit. Expresiile: “iarta-ma, te rog “ si “te iert” sunt cele mai greu de rostit …Decat sa le roateasca, omul e dispus la cele mai mari pierderi si sacrificii.              Si acum un adevar incomod: iertarea pe care ne-o ofera Dumnezeu atunci cand regretam pacatul, il marturisim si il parasim este o iertare provizorie. Ea nu este definitiva, ci reverisibila.               “Daca cel neprihanit se abate de la neprihanirea lui si savarseste nelegiuirea, daca se ia dupa toate uraciunile celui rau, s-ar putea sa traiasca el oare ? Nu, ci toata neprihanirea lui va fi uitata pentru ca s-a dat la nelegiuire si la pacat; de aceea va muri in ele.” ( Ezechiel 18, 24 )              “Si tu, fiul omului, spune copiilor poporului tau: “Neprihanirea celui neprihanit nu-l va mantui in ziua faradelegii lui si cel rau nu va cadea lovit de rautatea lui in ziua in care se va intoarce de la ea, dupa cum nici cel neprihanit nu va putea sa traiasca prin neprihanirea lui in ziua cand va savarsi o faradelege.” ( Ezechiel 33, 12 )              Biblia nu sustine in niciun loc de pe paginile sale populara, dar falsa teorie: “odata mantuit, pentru totdeauma mantuit !”. Aceasta este una din cele mai subtile amagiri ale diavolului. Neprihanirea este o experienta zilnica. Sfintirea este o experienta zilnica. Iertarea este si ea o experienta zilnica. Daca parasim zona acestor experiente, intorcandu-ne la viata cea veche, pierdem binecuvantarile primite, inclusiv iertarea.               Una din cele mai clare ilustrari ale acestui adevar se afla in parabola celor doi datornici relatata in Matei 18, 23-35.               Cateva observatii pe marginea acestei parabole:              1) Datoria de 10 000 de talanti era o datorie imposibila. Suma era atat de mare incat un om nu ar fi putut sa o achite nici daca ar fi avut zece vieti. Dupa unele calcule, un talant de argint valora aproximativ 3000 de dolari, ceea ce face ca intreaga datorie sa se ridice la uriasa suma de circa 30 de milioane de dolari.               Sa fii iertat de creditorul tau cu o astfel de suma este incredibil. In relatiile dintre oameni, un astfel de gest este rarisim, daca nu imposibil. Cu toate acestea, imparatul din parabola isi iarta slujitorul de intreaga suma, demonstrand infinita capacitate si disponibilitate a lui Dumnezeu de a ne ierta de pacatele noastre, indiferent de numarul si de gravitatea lor.               2) Este interesant de observat ca tovarasul de slujba al celui iertat de imensa datorie i se adreseaza acestuia cu aceleasi cuvinte pe care le-a folosit si el in fata imparatului: “Mai ingaduieste-ma si-ti voi plati ( vers. 29 ).” Duhul Sfant l-a inspirat pe cel ce datora 100 de lei sa rosteasca exact aceleasi cuvinte, doar-doar se va trezi constiinta tovarasului sau, amintindu-si ca si el fusese iertat, insa de o datorie infinit mai mare.               3) Robul ce datora 10 000 de talanti nu a vrut sau nu a putut sa-si ierte tovarasul ? Unii se scuza, spunand:”Vreau sa iert, dar nu pot! ” Care este insa omul care vrea sa-l ierte pe semenul lui si Dumnezeu sa nu-i dea putere sa ierte ? Care este omul care sa urmareasca din toata inima lui impacarea si Dumnezeu sa nu-i dea o alta inima ?               Adevarata problema nu sta in lipsa puterii de a ierta, ci in lipsa vointei de a ierta. Nicolae Iorga spunea ca nu e greu sa gasesti adevarul; e greu sa ai vointa de a-l cauta. La fel stau lucrurile si in privinta iertarii: e o problema de vointa.               Simti ca nu-l poti ierta pe un om care ti-a facut un mare rau ? Roaga-te: “Doamne, vreau sa-l iert pe semenul meu, dar nu pot sa o fac singur. Da-mi Tu puterea sa o fac. Da-mi o alta inima sensibila, buna si iertatoare, in care dragostea Ta sa fie ca un izvor nesecat…” La o astfel de cerere sincera, este imposibil ca Dumnezeu sa nu raspunda.               In timpul celui de-al doilea razboi mondial, familia unui ceasornicar olandez – Ten Boom-  a salvat de la moarte peste 400 de evrei pe care i-a adapostit, hranit si ajutat sa emigreze spre locuri mai sigure pentru viata lor. A fost suficient sa existe un tradator si intreaga famile Ten Boom a fost arestata si trimisa in lagarele de concentrare. Rand pe rand, membrii familiei pier datorita  conditiilor inumane de detentie. Mai raman in viata cele doua surori: Corrie si Elizabeth, internate in lagarul de la Ravensbruk.  In cele din urma, Elizabeth moare cu putin timp inainte de incheierea razboiului, singura supravietuitoare fiind Corrrie Ten Boom. In 1971, ea a scris o carte despre tragedia pe care a trait-o in acei ani si, printre altele, povesteste o intamplare pe care a trait-o in timpul unei vizite facuta in Germania.               In timp ce vorbea unei biserici despre iubirea lui Dumnezeu, Corrie zareste in primele randuri pe un barbat care asculta predica foarte atent. Il recunoaste intr-o clipa: era unul din calaii de la fostul lagar nazist. Corrie se cutremura in adancul sufletului sau, apoi isi ia privirea de la el si continua sa predice. La sfarsitul predicii, barbatul se indreapta spre ea cu o fata luminoasa si ii intinde fericit mana. Era fericit ca aflase despre un Dumnezeu gata sa ierte si pe cel mai mare pacatos. Instinctiv, Corrie isi trage mana inapoi . Barbatul  nu stie ce se intampla…Venise atat de fericit la cea care ii adusese vestea iertarii, iar acum zambetul ii inghetase pe buze…               Timp de cateva secunde, in inima femeii se duce o lupta teribila. Corrie vrea sa-l ierte pe acest om care i-a ucis sora, dar simte ca nu poate. In clipa urmatoare, ea striga  la Dumnezeu in adancul fiintei ei: “Doamne, vreau sa iert, dar nu pot. Da-mi Tu iertarea Ta !.” Apoi lasa capul in jos…Barbatul nu stie ce sa mai creada…Insa in clipa

Page 110: seminarii, aurel 1

urmatoare femeia simte ca intreaga fiinta ii este strabatuta ca de un curent si inima i se umple de o iubire fara margini fata de acest criminal  nenorocit ce se afla in fata ei. Si Corrie Ten Boom ii intinde criminalului mana iertarii…              Daca cineva nu iarta, aceasta se intampla nu pentru ca nu poate ierta, ci pentru ca nu vrea sa ierte.               4) “Pana va plati tot ce datora” ( vers. 34 )              O nedumerire: ce mai datora robul ? Nu il iertase imparatul de intreaga datorie ? Asa procedeaza Dumnezeu cu noi: ne iarta, apoi ne cere banii inapoi ? De fapt, ce datora robul nemilostiv ?  MILA              “Oare nu se cadea sa ai si tu mila de tovarasul tau cum am avut si eu mila de tine ?” ( Vers. 33 )              Mila si iertarea sunt doua notiuni inseparabile. Nu pot exista una fara cealalta. Daca esti milostiv, vei fi mereu dispus sa ierti pe cel gresit si nu poti ierta cu adevarat daca nu simti o mila profunda fata de el. Fiecare om incapabil de iertare este victima unei mari amagiri: El spera ca Dumnezeu sa faca cu el o exceptie de la regula, iertandu-l, chiar daca el nu-si iarta semenii. Nimic mai gresit !               “Ti s-a aratat, omule, ce este bine si ce alta cere Domnul de la tine, decat sa faci dreptate, sa iubesti mila si sa umbli smerit cu Dumnezeul tau ?” ( Mica 6, 8 )              Nimeni sa nu creada ca Dumnezeu va face o exceptie in dreptul lui ! Omul care a intrat la ospat fara haina de nunta ( Pilada nuntii fiului de imparat- Matei 22, 1- 14 ) a crezut ca imparatul va face o exceptie cu el. S-a inselat insa amarnic…Rezultatul arogantei lui? A fost aruncat afara, in intunericul nemantuirii vesnice…              Oricare ar fi numele si reputatia noastra, orice vechime am avea in biserica, orice responsabilitati s-ar afla pe umerii nostri, Dumnezeu ne cere tuturor sa manifestam spiritul iertarii, acelasi spirit pe care El l-a manifestat fata de omenirea pacatoasa.               “Daca nu iertati oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre.” ( Matei 6, 15 )              Problema iertarii este una de viata si de moarte. Ea este insasi esenta cunostintei mantuirii. Nimeni nu spune ca e usor sa ierti. Dumnezeu stie acest lucru si ne intelege. Dar acest lucru nu ne absolva de datoria de a ierta pe cel gresit. Ceea ce este important pentru noi este sa avem bunavointa de a ierta, sa dorim , sa vrem…Puterea ne va fi data de sus, coborand in inimile noastre din izvorul Marelui Iertator care Si-a dat propria viata pentru ca noi sa gustam pe deplin bucuria si pacea iertarii.               Crede lucrul acesta !

                                                                                                                                                   Lori Balogh                                                                                                                                                                                              

“SA NU OBOSIM IN FACEREA BINELUI”-    NECESITATEA LUCRARII DE BINEFACERE –

              Cine nu cunoaste oboseala ? Este un fenomen cat se poate de firesc… Dupa o zi de munca stresanta, dupa un efort deosebit, se instaleaza in mod inerent oboseala.               Ne aflam inca in aceste trupuri muritoare, pline de slabiciuni omenesti; inca suntem limitati in timp si spatiu, dar si in capacitatea noastra de intelegere si in eforturile pe care le depunem in atingerea unor tinte propuse. Va veni un timp ( pe care crestinii il asteapta cu dor ! ) in care se va implini promisiunea lui Dumnezeu : “ Cei ce se incred in Domnul isi innoiesc puterea; ei zboara ca vulturii; alearga si nu obosesc, umbla si nu ostenesc .” ( Isaia 40, 31 )  Pana atunci insa, fara exceptie, suntem cu totii supusi oboselii…              Daca oboseala trupului este un fenomen fiziologic cat se poate de normal si benefic organismului, nu la fel stau lucrurile in domeniul spiritual. Ai simtit vreodata acest gen de oboseala  ? Au fost momente in care te-ai gandit ca nu ai de ce sa mai mergi la biserica ? Ai fost uneori tentat sa renunti la Biblie sau la rugaciune ? Ti-a venit in minte gandul ca nu mai are rost sa spui celor din jur despre credinta ta ? Ai obosit vreodata sa faci bine semenilor, dupa ce ai constatat ca binele pe care l-ai facut ti-a fost rasplatit cu rau ?               Eu am cunoscut acest gen de oboseala…              Ma aflam intr-una din bisericile mari din tara…In pauza dintre serviciile divine, am zarit un tanar pe care nimeni nu-l baga in seama. Era imbracat saracacios, hainele ii erau murdare, arata foarte neglijent, insa parea foarte interesat de credinta. M-am apropiat de el, l-am intrebat cum il cheama si am aflat ca fusese crescut intr-un orfelinat. Venise in acea localitate- spunea el, ca sa caute ceva de lucru. Ii ajuta pe unii care vindeau in piata de legume si asa isi castiga bucata zilnica de paine.               Privindu-l cum arata si ascultandu-i povestea, mi s-a facut mila de el si, impreuna cu sotia, am hotarat sa-l luam pentru o zi la noi acasa. Primul lucru pe care i l-am cerut a fost sa se imbaieze ( mirosea ingrozitor ! ), apoi i-am dat sa manance . Inainte de a servi masa, oaspetele nostru a inaltat o rugaciune care ne-a impresionat pe amandoi. I-am dat apoi un rand de haine noi si, dupa ce am mai stat de vorba, ne-am dus la culcare. A doua zi, i-am dat o geanta cu cate ceva de mancare si prietenul nostru a plecat…              Pentru catva timp  nu am mai aflat nimic de el. Pana intr-o zi in care, imbracat in aceleasi haine murdare in care era imbracat cand il cunoscusem, ne-am trezit cu el la usa. L-am intrebat unde erau hainele bune pe care i le dadusem si ne-a insirat o poveste intreaga cum, plecand de la noi,  politia i-a confiscat in tren geanta pe care i-o dadusem. Din fericire, intre timp aflasem adevarata lui identitate: era un escroc specializat in biserici crestine, care stia sa mimeze foarte bine interesul fata de credinta pentru a-i impresiona pe membrii bisericii si a profita de pe urma lor. Cand i-am spus ca acum stim cine este el in realitate, ne-a zambit ironic, ne-a intors spatele si a plecat…

Page 111: seminarii, aurel 1

Pentru totdeauna…              Intr-o alta ocazie, spre sfarsitul serviciului divin, a aparut la biserica un tanar de vreo 25-30 de ani. Am intrat in vorba cu el si am aflat despre “necazurile” lui. Spunea ca are o fetita internata in Bucuresti si ca nu are bani sa o aduca de la spital. Apoi si-a desfacut maneca hainei, aratandu-mi un brat plin de intepaturi in vena. Sustinea ca sufera de hemofilie si trebuia sa-si faca periodic niste injectii foarte scumpe.               Aveam indoieli serioase cu privire la sinceritatea lui … Cu toate acestea, impreuna cu un prieten, am decis sa-l ajutam cu ceva bani. Omul a plecat, promitandu-ne ca va reveni…Timp de un an sau doi, nimeni nu l-a mai vazut. Apoi, dupa acest rastimp, tanarul a revenit la aceeasi biserica si, intamplarea a facut ca tot eu sa intru in vorba cu el. Nu m-a recunoscut…Cand l-am intrebat de motivul venirii lui la biserica respectiva, mi-a reprodus aceeasi “poezie” recitata cu doi ani in urma: avea o fetita bolnava la un spital din Bucuresti si nu avea bani sa o aduca acasa…Si el era un profitor specializat in biserici crestine…              Inca o intamplare nefericita : intr-o vineri seara, la sfarsitul serviciului divin, mi-a atras atentia un tanar strain. Am intrat in vorba cu el si am aflat ca era de la un orfelinat din Galati si ca venise in localitate pentru angajare. Mi-a aratat niste acte care pareau autentice, apoi mi-a spus ca nu e prima data cand pasea intr-o biserica crestina. Mi-a specificat numele pastorului din Galati unde – spunea el- urmase un curs de cunoastere a doctrinei bisericii. Nu aveam niciun motiv sa ma indoiesc de sinceritatea lui si, deoarece nu aveam posibilitatea sa-l gazduiesc peste noapte, l-am rugat pe un prieten sa o faca in locul meu. Prietenul l-a gazduit cu placere si, a doua zi, strainul a plecat dis-de-dimineata sa-si resolve problemele in oaras. Numai ca, in loc sa se imbrace cu haina lui ponosita, a luat, fara ca prietenul meu sa observe, haina lui cea noua. Si strainul a plecat pentru totdeauna…Si el se numara printre escrocii care isi cautau victimele in biserica…              Ce credeti ca simteam in suflet in acele momente in care constatam ca fusesem inselat in cele mai curate sentimente ? E greu de descris…Exemple de genul acesta pot fi relatate la nesfarsit. De ce am relatat aceste experiente negative? Pentru  a intelege ca, dupa cateva intamplari negative de genul celor povestite, apare un gand care nu-ti da pace: “ Am avut toata bunavointa de a-i ajuta pe acei oameni, atat material, cat si spiritual. Iar ei, unul dupa altul, s-au dovedit a fi doar niste profitori. Nu mai am incredere in nimeni…Nu voi mai ajuta pe nimeni…”               Cum se numeste , intr-un cuvant, acest fenomen ? Oboseala sufleteasca…              Atunci cand apostolul Pavel scria Epistola sa catre credinciosii din Galatia, el avea in vedere tocmai un astfel de gen de oboseala:“Sa nu obosim in facerea binelui, caci la vremea potrivita vom secera , daca nu vom cadea de oboseala. Asa dar, cat avem prilej, sa facem bine la toti, si mai ales fratilor in credinta.”                                                                                                                                              ( Galateni 6, 9-10 )              De ce obosim atat de repede in facerea binelui ?  Iata cateva motive:               1) Inmultirea profitorilor               Acestia stiu sa exploateze la maximum sentimentul religios si buna credinta a semenilor lor. Acest “soi” de oameni a existat din totdeauna si nu va disparea pana la sfarsitul istoriei.               Nici Mantuitorul nu a fost scutit de prezenta lor in timpul vietii si lucrarii Sale pamantesti. Multimi de mii de oameni Il insoteau, mai ales dupa prima minune savarsita  ( inmultirea vinului la  nunta din Cana ) si dupa prima inmultire a painilor. Iisus stia prea bine ca multi Il cautau pentru avantajele trecatoare, de aceea, cu durere, El le spune:               “Adevarat, adevarat va spun ca Ma cautati nu pentru ca ati vazut semne ( care sa-i convinga de faptul ca El este Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul lumii ), ci pentru ca ati mancat din painile acelea si v-ati saturat.” ( Ioan 6, 26 )              Dar oricat de dureroasa ar fi constatarea facuta de Iisus, ea nu L-a impiedicat sa lucreze pana la capat pentru binele si mantuirea oamenilor. El nu a obosit niciodata in facerea binelui. Noi avem relativ putine ocazii de a-i ajuta pe profitori. Insa Mantuitorul , timp de trei ani si jumatate, zi dupa zi, era incoltit, urmarit si asteptat nu de doi-trei, ci de zeci si sute de astfel de oameni nesinceri. Cu toate acestea, El nu a obosit. Ceea ce L-a incurajat sa-Si duca pana la capat lucrarea a fost gandul ca printre atatia oameni ingrati si profitori erau si oameni sinceri care L-au privit in adevarata Sa lumina, in calitate de Fiu al lui Dumnezeu care a venit sa mantuiasca neamul omenesc.               2) Egoismul               Imi aduc aminte de armata si de cele ce ne povesteau unii din superiorii nostri despre perioada lor de instructie. Cand ofiterii lor erau suparati pe ei, le ordonau sa-si umple ruxacurile cu pietre sau caramizi. Apoi, dupa ce acestea erau umplute, trebuiau luate in spate si incepea instructia. Ce calvar ! Sa executi rapid comenzile, sa alergi, sa fii iute cu o asa greutate in spate !               Egoismul pe care il avem cu totii, fara exceptie, fie intr-o doza mai mare, fie intr-una mai mica, este o povara pe care o purtam cu noi zi de zi. Orice dorinta de bine si orice indemn al Duhului Sfant  trebuie sa se confrunte cu egoismul din inimile noastre. Daca nu scapam de aceasta “povara” neplacuta, vom fi mereu doar niste “soldati” greoi care nu vor putea niciodata executa rapid comenzile date de “Marele Comandant”.              Se poate scapa de aceasta povara grea a egoismului ? Un ruxac plin cu pietre se poate da jos usor. Dar cum sa scapi de o povara ce se afla in adancul inimii ? Cine ar putea sa-si faca singur transplantul de cord, in asa fel incat sa dobandeasca o inima noua, lipsita de egoism ?               Exista totusi spernata. Creatorul ne promite un transplant spiritual de cord care nu ne costa nimic. Pretul L-a platit chiar El si “banca de organe” a cerului  are suficiente  inimi de schimb pentru toti doritorii:             “Va voi da o inima noua si voi pune in voi un duh nou ; voi scoate din trupul vostru inima de piatra si va voi da o inima de carne. Voi pune Duhul Meu in voi si va voi face sa urmati poruncile Mele si sa paziti

Page 112: seminarii, aurel 1

si sa impliniti legile Mele. “ ( Ezechiel 36, 26-27 )                Cand simti , atunci cand e nevoie de un sacrificiu, ca inima iti e greoaie sau de piatra, roaga-L pe Marele Medic sa faca “transplantul” pe care l-a promis. Cu o inima noua oferita de Iisus, oboseala in facerea de bine nu-si va mai gasi locul.               3) Lipsa de intelepciune in facerea de bine              Pentru ca o fapta sa fie cu adevarat o fapta de binefacere ea trebuie sa fie facuta cu intelepciune si la timpul potrivit, incadrandu-se in niste limite rezonabile. Dumnezeu nu ne cere , de exemplu, sa ne ingrijim de bunastarea familiei vecinului mai mult decat de cea a propriei noastre familii. El nu pretinde sa luam painea de la gura copiilor nostri, lasandu-i flamanzi, pentru a o oferi copiilor vecinului, nici sa ii oferim aproapelui nostru un confort pe care nici noi nu il avem in caminurile noastre. Din nefericire, asa au inteles unii crestini ca trebuie sa procedeze in viata. Urmarea ? Au aparut o multime de frustrari si probleme familiale, iar ei au ajuns sa oboseasca …                 Este de notorietate exemplul tanarului Francisc de Assisi devenit, dupa o viata de asceza severa,  Sf. Francisc.  A fost un tanar bogat, cel mai bogat din localitatea sa. Tatal lui era negustor si aveau bani din belsug. La un moment dat, lui Francisc i s-a parut ca e chemat de Dumnezeu la o lucrare speciala. Luand indemnul dat de Mantuitorul tanarului bogat ca pentru sine, Francisc de Assisi si-a vandut toata averea, daruind-o saracilor si bisericii. A mers pana acolo in hotararea sa, incat si-a vandut si hainele de pe el, prezentandu-se gol in fata episcopului sau. Din acel moment , Francisc a inceput o viata de ascet, traind in colibe de nuiele, cersind, predicand Evanghelia si ajutandu-i pe bolnavi. A intemeiat ordinul franciscanilor, apoi a murit intr-o saracie cumplita la doar 45 de ani. Ceea ce este de retinut este faptul ca, inainte de moarte, Francisc a regretat faptul ca adus o viata de ascet...              Oare acesta e vointa lui Dumnezeu  ? Ne cere Dumnezeu sa ne neglijam pe noi insine pana la negarea celor mai elementare nevoi personale si de familie ? Iata ce-i scrie un cunoscut autor crestin unui membru al bisericii care facea lucrare de binefacere, dar care isi neglija propria familie:                            „Ajuta mai intai sotiei tale ca sa se simta bine si fericita si apoi ai in vedere starea copiilor tai. Procura-le hrana buna si imbracaminte buna si apoi, daca poti, fara sa restrangi pe sotia ta si copiii tai, ajuta si acelora care au cea mai mare nevoie de ajutor si arata-ti favorurile tale oriunde ele vor fi pretuite si oriunde merita sa-ti arati darnicia ta. Dar datoria cea mai mare si mai sfanta este fata de familia ta. Nu trebuie pradata familia pentru a-i favoriza pe altii.” ( E. G. White, Testimonies , vol. 2. pag. 72 )              Biblia ne invata principiul dupa care trebuie sa se calauzeasca un crestin veritabil: “Imparte-ti painea cu cel flamand” ( Isaia 58, 7 pp.). Dumnezeu nu ne cere sa dam toata painea celor din jur. In schimb El ne cere sa o impartim cu cei in nevoie, fara sa ne neglijam nici pe noi insine, nici pe membrii familiei noastre. Acelasi principiu il regasim in porunca iubirii: “Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” ( Leviticul 19, 18 up.; Matei 22,  39 ). Nici mai mult, nici mai putin ! A-l iubi mai mult inseamna altruism gresit inteles, pe care nu il pretinde nimeni de la noi, nici chiar Creatorul nostru. A-l iubi mai putin pe aproapele nostru inseamna egoism, ceea ce Il dezonoreaza pe Dumnezeu si e condamnat de Scriptura.               Pentru ca o fapta pe care noi o consideram buna sa fie intr-adevar o binefacere, ea trebuie sa indeplineasca mai multe conditii:               1) Trebuie implinite intai nevoile propriei  familii, apoi cele ale semenilor nostri. In cazul in care se inverseaza prioritatile, ceea ce poate fi privit ca o binefacere fata de cei din afara, poate deveni in realitate o “raufacere” fata de cei din propria familie.               2) Ajutorul trebuie dat celor ce au cea mai mare nevoie de el. Apostolul Iacov ne indeamna sa nu facem fapte bune fara discernamant, ci “sa cercetam pe orfani si pe vaduve in necazurile lor” ( Iacov 1, 27 ). Orice binefacere adevarata urmeaza unei aprecieri corecte a situatiei celui in nevoie. Cand semenul de langa noi nu are nici macar un acoperis deasupra capului, pentru ca incendiul , cutremurul sau inundatiile i l-au distrus, el are nevoie in primul rand de materiale de constructii, de bani si ajutor in munca si mai putin de muntii de haine second hand care i se trimit de obicei in astfel de situatii.                3) Ajutorul trebuie dat acolo unde va fi pretuit. Indemnul Mantuitorului de a nu arunca margaritarele inaintea porcilor, pentru ca le vor calca in picioare ( Matei 7, 6 ), este valabil si in domeniul binefacerii. De aceea, ajutorul trebuie dat celor ce au intr-adevar nevoie de el, fiind in imposibilitatea de a se ajuta singuri.              4) Binefacerea trebuie facuta in limitele posibilului, fara ca alte circuite sa fie intrerupte. Inteleptul Solomon ne indeamna: “Nu opri o binefacere celui ce are nevoie de ea, cand poti sa o faci “ ( Proverbe 3, 27 ). Biblia este cat se poate de echilibrata in acest sens, fara sa ne impinga la fapte exagerate, peste posibilitatile pe care le avem.               Exemplul Mantuitorului este elocvent in acest sens. Pe vremea Sa existau multi leprosi in Israel, insa numai cativa au fost vindecati. In cei trei ani si jumatate de lucrare publica, multi evrei au murit in Palestina, insa Biblia ne relateaza doar trei invieri pe care le-a facut Iisus in acest timp. Erau multi paralitici, demonizati, orbi sau oameni suferinzi de tot felul de boli, insa sunt relatate doar cateva cazuri de vindecare. Nu ar fi dorit Iisus sa-i vindece pe toti ? Desigur ! Insa luand asupra Sa natura umana, aceasta L-a limitat in timp si spatiu, neputand sa ajunga la toti suferinzii care erau in Israel in acea vreme.               Dumnezeu nu ne cere sa facem mai mult decat ne permit puterile si posibilitatile noastre, dar ceea ce putem face, El asteapta de la noi sa facem cu dragoste si spirit de sacrificiu. Poate ca binele pe care il putem face este sa dam un pahar cu apa celui insetat, sau sa oferim un zambet celui intristat si descurajat; poate il putem ajuta pe un somer sa-si gaseasca un serviciu, sau putem sa facem o vizita unui bolnav; poate ca avem posibilitatea sa–l imbracam pe cel gol sau sa oferim materiale de constructie celui ramas fara casa…Oricare ar fi

Page 113: seminarii, aurel 1

forma de binefacere, ea trebuie sa aibe o singura motivatie: dragostea. Tot ceea ce are o alta temelie este aur fals, fara valoare si, prin urmare, va fi respins de “banca cerului”.               “Chiar daca mi-as imparti toata averea pentru hrana saracilor…si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic.” ( 1 Corinteni 13, 3 pp.)                  Simti ca ai obosit in privinta binefacerii? Simti ca inima nu mai este atat de sensibila la nevoile si suferinta umana ? Te pandeste primejdia ca inima sa se impietreasca in fata lipsurilor semenului tau ?  Nu dispera ! Roaga-L pe Iisus, Marele Medic al inimii omenesti, ca sa-ti dea o inima noua. O inima sensibila la tot ce inseamna suferinta si o vointa hotarata de a usura macar cu un strop poverile celor loviti de nenorocire. “Sa nu obosim in facerea binelui, caci la vremea potrivita vom secera, daca  nu vom cadea de oboseala. Asa dar, cat avem prilej, sa facem bine la toti, si mai ales fratilor in credinta”                                                                     ( Galateni 6, 9-10 )

                                                                                                                                              Lori Balogh

                                                                                                                                    

“PE DEPLIN SI REPEDE”-EVANGHELIA  IN TOATA LUMEA –

              Vi s-a intamplat vreodata sa vorbiti despre lucruri pe care nu le intelegeti ? Cred ca sunteti de acord ca este greu… Foarte greu… Poate va parea ciudat ca tocmai subiectul acestui articol porneste de la un verset biblic

pe care nu-l inteleg ( cel putin pentru moment ! ):              “Caci Domnul va implini pe deplin si repede pe pamant cuvantul Lui “ ( Romani 9, 28 )

              Este adevarat ca sunt pasaje biblice care vorbesc despre adevaruri pe care inca nu le intelegem. Poate ca nu le-am studiat suficient si nu ne-am rugat pentru mai multa lumina in aceasta privinta. La fel de adevarat este

faptul ca exista adevaruri pe care nu le vom intelege niciodata pe deplin, nici chiar dupa o vesnicie traita in Imparatia  slavei lui Dumnezeu. Cele doua “taine” despre care vorbeste Biblia ( “taina evlaviei” – 1 Timotei 3, 16  si

“taina faradelegii”- 2 Tesaloniceni 2, 7 ) vor ramanea taine pentru eternitate. De ce ? Pentru ca niciodata omul pacatos si mantuit nu va putea intelege doua lucruri: 1) de ce ne-a iubit Dumnezeu atat de mult incat a dat pentru

mantuirea noastra ceea ce a avut mai scump,  si 2) cum a putut aparea pacatul intr-un univers creat perfect.               Versetul citat mai sus nu face parte din niciuna din aceste categorii. Nu-l intelegem pentru ca nu a sosit

timpul…              Ma uit uneori pe http://www.worldometers.info/  si raman uimit de repeziciunea cu care se roteste contorul

ce indica cresterea populatiei globului. Apoi caut statistici care ne arata ce procent din populatia globului e reprezentat de crestini. Cifrele nu sunt deloc incurajatoare: la o populatie de peste 6, 7 miliarde de locuitori ,

crestinii de abia trec de doua miliarde…Daca alaturi de aceste cifre asezam promisiunea Mantuitorului: “Evanghelia aceasta a Imparatiei va fi propovaduita in toata lumea ca sa slujeasca de marturie tuturor

oamenilor. Atunci va veni sfarsitul.” ( Matei 24, 14 ), nedumerirea noastra creste cu atat mai mult.               Ne intrebam uneori cu toata sinceritatea: “Doamne, cand se va intampla ca Evanghelia sa  ajunga la orice suflet care traieste pe pamant ? Ce mijloace putem folosi pentru ca acest deziderat sa devina o realitate si istoria pacatului sa ajunga la finalul ei ? “ Se fac mereu planuri misionare, se fac sacrificii de timp si bani, se apeleaza la cele mai moderne mijloace tehnice ( telefonul mobil, internetul, transmisiile prin satelit, radioul si televiziunea ) dar,

cu toate acestea, rezultatele sunt sub asteptari. Tinta pare de neatins…              Descurajarea nu-si are insa locul in viata unui copil al lui Dumnezeu, nici in viata si lucrarea bisericii lui Christos care, in aceste timpuri solemne de sfarsit de istorie, are o misiune speciala. Dumnezeu ne asigura ca detine controlul deplin al tuturor lucrurilor si ca, la timpul potrivit, , El “va implini pe deplin si repede” lucrarea

Lui. Suntem in fata unei promisiuni a carei implinire nu o intelegem. Nu stim ce mijloace va folosi Dumnezeu pentru ca Evanghelia sa ajunga la orice suflet din miliardele care exista deja si care se vor mai naste intre timp. Insa stim un lucru: acolo unde noi , cu viziunea noastra limitata, nu mai intrevedem nicio solutie, Dumnezeu are

inca mii de cai de rezolvare pe care noi nu le cunoastem inca.               Nu mi-am propus sa fac speculatii cu privire la implinirea acestei promisiuni si imi mentin afirmatia ca am in fata un verset biblic pe care ( inca ) nu-l inteleg. Ceea ce doresc este sa ne intarim increderea in atotputernicia

si intelepciunea divina.               In Biblie exista suficiente argumente ce dovedesc faptul ca , daca Dumnezeu vrea sa faca ceva, acel

lucru se va implini cu siguranta, oricat de nefavorabile ar fi imprejurarile si oricat de intunecoasa ar fi perspectiva din punctul nostru de vedere. Va propun sa ne oprim asupra catorva evenimente care dovedesc faptul ca

Dumnezeu detine controlul total si ca , daca El vrea , poate implini planul Sau “pe deplin si repede”.

              1) Creatiunea - un eveniment unic si irepetabil.               In doar sase zile, Creatorul a adus la existenta, intr-o armonie perfecta, toate lucrurile vazute si nevazute

din acest Univers. In doar sase zile , au fost aduse la existenta toate speciile de plante si animale care impodobesc planeta Pamant cu atata diversitate de forme de viata, cu o varietate de forme, culori si arome care ne

vorbesc despre inteligenta si imaginatia infinita a Creatorului. Cu toata tehnica secolului nostru, nici pana astazi

Page 114: seminarii, aurel 1

oamenii de stiinta nu au reusit sa inventarieze toate speciile de plante si animale existente pe planeta.               Nu stim inca daca “banala” lumina este de natura corpusculara sau este energie. Nu cunoastem inca natura fortei gravitationale; nu suntem siguri de numarul planetelor din sistemul nostru solar si nu stim exact ce este viata. Vedem si ne minunam de cresterea firului de iarba, insa nu stim sa explicam ce se intampla in el.

              Ce sa mai vorbim de macrocosmos ? Doar galaxia noastra - Calea Lactee- are in jur de 150 miliarde de stele, dintre care unele de sute de ori mai mari decat soarele ( de ex. steaua Antares din constelatia Scorpionul, a 15-a  stea ca stralucire , este de circa 700 de ori mai mare decat soarele ). Ce sa mai vorbim de gaurile negre care

sunt o enigma pentru mintea celor mai renumiti astronomi si astrofizicieni ? Dar despre quasari- acele “vartejuri’ cosmice avand o forta pe care mintea umana nu o poate cuprinde ?  

              Dar Calea Lactee este doar una din sutele de milioane de galaxii cunoscute…              Toate aceste lucruri pe care omenirea nu a reusit nici macar sa le inventarieze dupa milenii de istorie au fost facute de Creator “pe deplin si repede” , “caci El zice si se face, porunceste si ce porunceste ia fiinta.”

( Psalm 33, 9 ).

              2) Exodul-un eveniment unic in istoria lumii.               Cand Dumnezeu a hotarat ca a sosit timpul pentru eliberarea poporului evreu din robie , evenimentul s-a

produs “pe deplin si repede”, fara nicio amanare.              “Sederea copiilor lui Israel in Egipt a fost de 430 de ani. Si, dupa 430 de ani, tocmai in ziua aceea,

toate ostile Domnului au iesit din tara Egiptului.” ( Exod 12, 40-41 ).              Nu stim exact cat au durat cele zece plagi cazute peste egipteni, dar este clar faptul ca timpul necesar eliberarii poporului Israel a fost foarte scurt, de ordinul saptamanilor sau chiar mai putin. Un popor de sclavi , in

numar de 2-3 miloane de suflete, a fost “rugat” sa plece din Egipt, atunci cand Dumnezeu a hotarat lucrul acesta.

              3) Raspandirea crestinismului in primul secol               A fost de asemenea o dovada ca , daca Dumnezeu vrea, lucrarea Sa poate inainta “pe deplin si repede”.

Oare de cat timp si de ce mijloace am avea nevoie ca sa castigam pentru Christos 3000 de suflete ?  Probabil ca am avea nevoie de mai multe vieti…In Ziua Cincizecimii, in urma unei singure predici- cea a

lui Petru- biserica crestina a crescut intr-o singura zi cu acest numar impresionant.               In secolul intai, intr-o singura generatie de oameni, credinta crestina s-a raspandit in toata lumea

cunoscuta atunci. Si aceasta fara internet, radio, TV, transmisii prin satelit si fara mijoacele moderne de calatorie…Dumnezeu a dovedit si in acel moment istoric ca El este capabil sa implineasca “pe deplin si repede” o lucrare,

daca a sosit timpul ei.

              4) Sa intram acum intr-un domeniu cu totul deosebit: cel al formarii caracterului.               Oare si in acest domeniu Dumnezeu poate lucra rapid si perfect ? Noi stim ca sfintirea

( cresterea , desavarsirea )  este lucrarea unei vieti intregi si ca Duhul lui Dumnezeu are nevoie de timp pentru a inlatura “gunoiul” din caracterele noastre. Lucrarea aceasta cere cooperarea omului si, deoarece vointa lui e libera,

ea dureaza uneori o viata intreaga.               Scriptura ne dovedeste ca si in acest domeniu atat de sensibil Dumnezeu poate lucra cu succes si cu

mare repeziciune, atunci cand El considera ca a sosit momentul potrivit. Intr-o singura zi El poate face ceea ce in mod normal se realizeaza intr-o viata. Doriti un exemplu ? Iata-l pe Iosif, una din cele mai luminoase figuri ale Vechiului Testament. Nu intamplator Inspiratia a rezervat 12 capitole din cartea Genezei care vorbesc despre

acest om al lui Dumnezeu ,devenit un model de curatie si integritate pentru zeci si zeci de generatiide oameni.               Iosif se naste ca al 11-lea copil al lui Iacov si al Rahelei. Desi se naste printre ultimii copii, Iosif castiga un loc privilegiat intre fiii lui Iacov, fapt ce a dus la aparitia multor tensiuni si nemultumiri. Caracterul luminos al acestui

fiu al lui Iacov se face remarcat inca de timpuriu. Iosif dovedeste ca este un suflet curat, activ si deosebit de saritor. Cand este trimis de Iacov in cautarea fratilor sai, dupa ce parcurge circa 80 km fara sa-i gaseasca, e

dispus sa mai mearga inca 25 km pentru a se intalni cu ei. Sa nu uitam ca pe vremea aceea nu existau trenuri , automobile sau elicoptere…Conditiile de calatorie erau dintre cele mai grele, fiind nevoit sa strabata zone de

desert sau regiuni controlate de bande de hoti .               Iosif este un tanar de o mare tarie morala, un om serios, bun si credincios fata de Dumnezeul parintilor sai. Este deosebit de sensibil, iar spiritul sau ascutit de dreptate il face sa sufere din cauza comportamentului

deplorabil al fratilor sai. Neputand sa-i vada pacatuind impotriva lui Dumnezeu, Iosif isi permite sa-i mustre delicat, informandu-l in acelasi timp pe Iacov de faptele lor rele. Spera in felul acesta ca Iacov, prin autoritatea sa

parinteasca, va reusi sa le indrepte comportamentul.               In ciuda acestor calitati de netagaduit, Iosif nu este un sfant. Noi il cunoastem mai ales prin prisma celor

intamplate in Egipt, unde putem vedea  o serie de calitati remarcabile. Insa, pe cand era inca in casa parintilor sai, Iosif avea si defecte de caracter nebiruite. Dragostea partinitoare a lui Iacov a facut ca in adolescentul Iosif sa fie

incurajate si cultivate defecte  pe care Dumnezeu le dorea indepartate. Iosif este increzator in sine, pretentios, rasfatat, fiind obisnuit sa fie privit in familia sa ca cel mai iubit, cel mai privilegiat, cel caruia trebuie sa i se acorde

intreaga atentie. In conditii normale, lui Iosif i-ar fi trebuit multi ani pentru a birui aceste defecte de caracter.              Si totusi, Dumnezeu lucreaza de asa maniera in viata acestui adolescent rasfatat, pretentios si increzator in sine incat, doar in cateva ore el devine un barbat stapan pe sine, maturizat, curajos si serios, asa cum de fapt il cunoastem din istoria biblica. Dragostea partinitoare a lui Iacov pentru fiul sau, haina pestrita ce arata spre intentia lui Iacov de a-i acorda dreptul de intai nascut, visele profetice ale lui Iosif, toate conduc la ura crescanda a fratilor

Page 115: seminarii, aurel 1

sai care vor folosi prima ocazie favorabila pentru a-l inlatura pe rivalul lor.               Si astfel, la doar 17 ani, Iosif este vandut ca sclav unei caravane de ismaeliti. Pe neasteptate, tanarul

rasfatat si pretentios de alta data se vede rupt de radacinile sale. Incerc,cu ajutorul imaginatiei, sa inteleg ce se intampla in inima acestui tanar. Nu as dori sa traiesc niciodata groaza, durerea, simtamantul instrainarii, nelinistea si intunericul sufletesc pe care le traia in acele momente tanarul Iosif. In timp ce caravana se indeparta de locurile natale, atat de familiare lui, Iosif plange cu amar, privind nepuncios colinele inverzite pe care, cu putin timp in urma

le colinda cu turmele tatalui sau. Printre ele, cu ochii imaginatiei, Iosif intrezareste si corturile lui Iacov…Singur, parasit de toti si neajutorat, aparent parasit chiar de Dumnezeu, Iosif cade prada unei dureri de nedescris…

              Ma intreb: ce as fi facut eu in locul lui ?  Cati dintre noi nu ar fi strigat plini de indignare spre Dumnezeu: “De ce m-ai parasit, Doamne ?  Ce ti-am gresit de ma pedepsesti atat de rau ?” Probabil ca unii dintre noi nu am

rezista socului incercarii si, in final, ne-am pierde credinta …              Dar Iosif nu face acest lucru. In mijlocul lacrimilor, gandul i se inalta spre Dumnezeul parintilor sai. Isi

aminteste de invataturile tatalui sau, de visul primit de Iacov pe cand fugea de mania fratelui sau Esau, de fagaduintele date de Dumnezeu si cum toate acestea s-au implinit in mod minunat in viata lui Iacov … Toate

aceste lectii pretioase de viata il ajuta pe Iosif, in momentele sale de suprema incercare, sa faca un pas decisiv in viata sa: atunci si acolo, ca sclav ce se indrepta spre o destinatie necunoscuta, cu un viitor intunecat , fara nicio

perspectiva incurajatoare,  Iosif se consacra pe deplin lui Dumnezeu, invitandu-L sa-i fie alaturi in tara exilului sau. El se hotaraste sa-I slujeasca lui Dumnezeu orice s-ar intampla, indiferent de consecinte, chiar cu riscul de a-si pierde viata. Maturizat in doar cateva clipe, Iosif se va comporta de acum inainte ca un adevarat ambasador al

cerului intr-o lume straina de Dumnezeu , straina de Legea Sa si de principiile dreptatii si neprihanirii.               Schimbarea de directie  in viata acestui adolescent este spectaculoasa . Intr-o singura zi, datorita

Providentei divine, Iosif se transforma dintr-un copil rasfatat si pretentios intr-un barbat credincios, maturizat spiritual, gata sa dea piept cu orice provocare a vietii. Sa nu uitam ca defectele de caracter pe care le avea Iosif ar

fi necesitat, in conditii normale, multi ani pentru a fi biruite…              Concluzii:

              Cand Dumnezeu considera, in intelepciunea, Sa ca a sosit momentul potrivit pentru implinirea unui anumit plan al Sau, El va folosi cai si mijloace nebanuite  pentru acest scop. Si El o va face “pe deplin si repede”…

              Versetul din Romani 9, 28 nu trebuie inteles acum. Va sosi vremea cand il vom intelege si ne vom minuna de modul in care va lucra Providenta. Acum trebuie doar sa avem incredere deplina ca cerul are resurse suficiente

pentru implinirea promisiunilor facute.               Daca Dumnezeu a adus la existenta imensitatea Creatiei Sale in doar sase zile, daca El a putut elibera un popor intreg de sclavi intr-un timp atat de scurt, daca El a facut ca religia crestina,  atat de nepopulara prin ideea mantuirii printr-un Dumnezeu rastignit pe cruce,  sa re raspandeasca in intreaga lume cunoscuta a primului secol doar in cateva decenii, de ce nu am avea incredere ca “Evanghelia aceasta a Imparatiei va fi propovaduita in

toata lumea ca sa slujeasca de marturie tuturor neamurilor” ( Matei 24, 14 ) ?               Planurile lui Dumnezeu se vor implini chiar daca oamenii se vor impotrivi lor si Evanghelia va ajunge

pretutindeni chiar daca tu si cu mine nu ne vom angrena in predicarea ei. “Daca voi veti tacea, pietrele vor vorbi “( Luca 19, 40 ) – ne avertizeaza Mantuitorul. Daca vot tacea cei mari, vor vorbi copiii, ca in timpurile intunecatului Ev Mediu. Vor “vorbi” satelitii, internetul, natura, imprejurarile, cartile, articolele, evenimentele si, deasupra tuturor acestora, va vorbi Duhul Sfant , singurul Misionar adevarat care ii poate intoarce pe oameni de pe caile lor spre

Iisus, Mantuitorul omenirii.              “Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tarie, ci prin Duhul Meu- zice Domnul

ostirilor.” ( Zaharia 4, 6 up.)              Nu am nicio indoiala ca Dumnezeu "va implini pe deplin si repede cuvantul Lui” pe pamant. Dar noi

suntem pregatiti sa ne ocupam locul in acest maret plan ?

                                                                                                                                            Lori Balogh

                                                                                                                                “E DREPT, DOAMNE ?”

- NEDUMERIRI CRESTINE -

              Daca ne-ar intreba cineva care sunt trasaturile esentiale ale caracterului lui Dumnezeu, sunt convins ca fiecare dintre noi ar raspunde fara ezitare: dreptatea si dragostea. Acestia sunt cei doi stalpi care sustin intregul Univers.              “Dreptatea si judecata sunt temelia scaunului Tau de domnie ; bunatatea si credinciosia sunt inaintea Fetei Tale.’’      ( Psalmul 89,14 )              Aceasta este teoria pe care o putem oricand demonstra cu argumente biblice. In viata practica insa, sunt destule ocazii in care, mai direct sau mai in ascuns, ne indoim, fie de dreptatea lui Dumnezeu, fie de dragostea Sa.

              De exemplu, nu v-ati gasit niciodata in situatia de a va intreba sau de a intreba pe cei din jur :              “Din copilarie ma straduiesc sa respect legile sanatatii asa cum le-am inteles din Scripturi si totusi ma doare ba una, ba alta. In acelasi timp, colegii mei de serviciu mananca de toate, beau ce nu trebuie, ba mai si fumeaza, pierzand noptile prin baruri, si totusi nu se plang de nicio problema de sanatate. E drept lucrul acesta?”

Page 116: seminarii, aurel 1

              Sau: “ Eu ma straduiesc sa fiu cinstit fata de legile tarii, imi platesc la timp impozitele, si totusi am mai putin decat vecinul care face slalom printre indatoririle sociale. E  drept sa fie asa?”              Astfel de intrebari se pot naste in orice domeniu al vietii si, desi nu invocam Numele lui Dumnezeu, in realitate noi punem la indoiala fie dreptatea Sa, fie dragostea Sa. Toate intrebarile de felul acesta pot fi rezumate intr- una singura: “ E drept, Doamne?”              Si, la urma urmei, de ce nu ne-am intreba si noi din moment ce barbati ai credintei, ale caror fapte sunt redate pe paginile Bibliei, au avut si ei clipele lor de indoiala? Si ei au pus astfel de intrebari, unele fiind redate chiar pe paginile Scripturii.               Iata-l pe Asaf, psalmistul, marturisind in Psalmul 73 o anumita indoiala pe care a trait-o cu privire la dreptatea lui Dumnezeu, intr-un anumit moment al vietii:              “Totusi era sa mi se indoaie piciorul si erau sa-mi alunece pasii ! Caci ma uitam cu jind la cei nesocotiti, cand vedeam fericirea celor rai.”  ( Psalm 73, 2-3 )              Asaf era nedumerit ca celor rai, care nu voiau sa stie de Dumnezeu si de Legea Sa, le mergea bine, aveau de toate, erau grasi si bine tratati de semenii lor, in timp ce el, care se straduia sa-I fie credincios lui Dumnezeu, o ducea rau. Concluzia pe care o trage Asaf este dureroasa:              “Degeaba mi-am curatit eu inima si mi-am spalat mainile in nevinovatie, caci in fiecare zi sunt lovit, in toate diminetile sunt pedepsit.”   ( Psalm 73, 13-14 )              Toate aceste framantari sufletesti ale psalmistului se rotesc in jurul aceleiasi intrebari: “E drept, Doamne? Unde e dreptatea Ta? “              Din fericire, Asaf a depasit criza sufleteasca. In momentul in care a intrat in Templul lui Dumnezeu, a inteles cateva lucruri importante legate de marea lupta dintre bine si rau, in mod deosebit finalul acestei lupte.                 Iata-l si pe Habacuc, profetul, care are si el momentele lui de descumpanire:               “Pentru ce ma lasi sa vad nelegiuirea si Te uiti la nedreptate?...De aceea legea este fara putere si dreptatea nu se vede…”     (  Habacuc 1, 1-4 )              Alte cuvinte folosite, alte aspecte ale vietii puse in discutie, dar aceeasi intrebare rascolitoare: “E drept, Doamne?”  Din fericire si Habacuc a depasit criza indoielii. Stiti cum? El a stiut ce sa fac cu indoiala din inima sa.               “M-am dus la locul meu de straja si stam pe turn ca sa veghez si sa vad ce are sa-mi spuna Domnul si ce-mi va raspunde la plangerea mea.”  ( Habacuc 2,1 )              Dupa exemplul lui Habacuc, am putea continua cu alte personaje biblice care au avut aceleasi framantari, aceleasi indoieli si neintelegeri cu privire la dreptatea lui Dumnezeu: Iov, Ieremia, Ilie etc. Nu-mi propun sa cautam raspuns la toate intrebarile de felul acesta. Aceste intrebari vizeaza mai multe aspecte ale vietii si ne-ar lua mult timp In ocazia de fata doresc sa ma opresc asupra unui singur aspect, unul particular, in care ne putem indoi de dreptatea lui Dumnezeu: problema mantuirii.                   Intrebarea este urmatoarea ( trebuie sa recunoastem ca si noi o punem uneori):               “E drept Dumnezeu atunci cand mantuieste anumiti oameni? E drept ca sa fie mantuit un om care si-a risipit intreaga viata in placeri pacatoase si care se intoarce la Dumnezeu pe ultima suta de metri, alaturi de unul care L-a primit pe Hristos din tinerete, suferind pentru credinta intreaga sa viata?”              Astfel de intrebari ne vin in minte, fie ca le marturisim, fie ca nu... Punand astfel de intrebari, de fapt ne indoim de dreptatea lui Dumnezeu.               In anul 1980, in revista “Semnele Timpului”, a aparut un articol despre marii criminali de razboi nazisti, judecati in procesul de la Nurnberg. Un pastor protestant, pe nume Henry Gereke, a lucrat cu acesti criminali inainte de a fi executati. Unii dintre cei judecati au refuzat in mod constant ajutorul spiritual acordat de pastor. S-au gasit insa si cativa ( 15 la numar ) care au acceptat asistenta pastorului. Acesta a avut mai multe intalniri cu criminalii de razboi, in urma carora unii dintre ei s-au convertit.               Iata cateva declaratii ale unora dintre acestia:              Fritz Zankel, fost ministru al muncii in cel de-al treilea Reich: Cand pastorul a intrat in celula sa, l-a rugat sa citeasca din Biblie, apoi a spus: “ Dumnezeu este milos cu un pacatos ca mine.” Apoi si-a marturisit pacatele. Pastorul Gereke a marturisit ca acest fost nazist, in zilele pe care le-a mai avut de trait pana la executarea sentintei, a trait ca un om nou in Hristos.               Wilhelm Keittel, seful inaltului comandament al armatei: Cand pastorul l-a vizitat in celula sa, l-a gasit citind Biblia. Apoi el i-a spus pastorului:” Eu stiu din aceasta carte ca Dumnezeu poate iubi si un pacatos ca mine.” Apoi si-a ridicat mainile spre cer, cerandu-I iertare lui Dumnezeu. Pe esafod, Keittel a spus: “Sa fie Hristos Salvatorul meu si sa ramana cu mine pentru totdeauna!”               Hans Frank, un ideolog al razboiului, in boxa acuzatilor a recunoscut totul: “Dreptatea vesnica a lui Dumnezeu e cea in care ma incredintez plin de incredere. Il rog pe bunul Dumnezeu sa ma primeasca si pe mine. “              Von Ribentrop, fost ministru de externe al Reich-ului si semnatar al tratatului Ribentrop-Molotov, dupa ce a avut o atitudine rece la inceput, dupa mai multe intalniri cu pastorul Gereke, i-a spus acestuia pe esafod: “Ne vom revedea!”               Se pare ca unii din acesti criminali de razboi au trait o pocainta sincera inainte de moarte. Intrebarea care se ridica in mod firesc in mintile noastre este aceeasi: Este drept ca acesti oameni care au trimis la moarte milioane de suflete nevinovate, sa fie mantuiti si sa se bucure de viata vesnica alaturi de cei pe care i-au chinuit si omorat? Este cerul un loc primitor si pentru calai, si pentru victimele lor?              Mantuitorul ne-a lasat doua parabole in care protagonistii contesta dreptatea lui Dumnezeu atunci cand El ii mantuieste pe anumiti oameni:              1. Pilda fiului risipitor, redata in Luca 15,11-32. Simbolurile folosite in pilda sunt cunoscute: Tatal celor

Page 117: seminarii, aurel 1

doi fii Il reprezinta pe Dumnezeu; fiul risipitor il reprezinta pe omul lumesc care isi traieste viata asemenea unei lumanari aprinse la ambele capete; fratele mai mare il reprezinta pe crestinul din biserica, ramas langa Dumnezeu, in ciuda atractiilor lumii; haina, inelul si incaltamintea oferite de tatal fiului sau risipitor reprezinta, intr-un cuvant, mantuirea pe care Dumnezeu ne-o ofera fara plata.               Acum va rog sa observati: Cine contesta dreptatea lui Dumnezeu atunci cand Acesta  ii ofera mantuirea celui intors la El? Este surprinzator ca cei care contesta dreptatea cerului sunt tocmai “fratii mai mari”- crestinii cu state vechi, cei de la care ne asteptam cel mai putin. Lecturand aceasta parabola, ramanem surprinsi de reactia aproape violenta a fratelui mai mare:“El s-a intaratat de manie si nu voia sa intre in casa.” ( Luca 15, 28 ) Urmeaza apoi dialogul plin de reprosuri la adresa tatalui sau, care poate fi rezumat intr-o singura propozitie interogativa: “E drept, tata, sa-l primesti pe acest nenorocit?”              2. Pilda lucratorilor viei, redata in Matei 20, 1-16. Simbolurile folosite: gospodarul Il reprezinta pe Dumnezeu; plata ( un leu) reprezinta mantuirea data in mod egal tuturor; lucratorii ii reprezinta pe cei ce primesc mantuirea in diferite perioade ale vietii ( in copilarie, in tinerete, la maturitate, sau la batranete)               Acum va rog sa observati acelasi amanunt: Cine contesta si in acest caz dreptatea “gospodarului “( Dumnezeu )?              “Cand au venit cei dintai, socoteau ca vor primi mai mult, dar au primit si ei tot cate un leu fiecare. Dupa ce au primit banii, carteau impotriva gospodarului si ziceau: Acestia de pe urma n-au lucrat decat un ceas si la plata i-ai facut deopotriva cu noi, care am suferit greul si zaduful zilei.”                                                                                                                                     ( Matei 20, 10-12 )              In esenta, este vorba de aceeasi intrebare acuzatoare la adresa lui Dumnezeu: “E drept, Doamne, sa-i platesti pe toti la fel? Tu nu tii cont de vechimea noastra in credinta, de sacrificiile si ostenelile noastre?”              Privind in ansamblu cele doua parabole, vedem ca aceia care contesta dreptatea lui Dumnezeu atunci cand El mantuieste pe anumiti oameni sunt tocmai aceia care considera mantuirea ca pe o plata a lui Dumnezeu pentru anumite fapte, anumite merite. Acesti oameni nu vad mantuirea ca pe un dar  al lui Dumnezeu oferit celor care cred in El.               Fratele mai mare, cel nervos si suparat pana la cer pentru ca tatal sau l-a primit si pe fiul sau mai mic, ii reproseaza acestuia:              “Iata, eu iti slujesc ca un rob de atatia ani si niciodata nu ti-am calcat porunca...iar cand a venit acest fiu al tau ( de ce nu-l numeste “fratele meu” ? )care ti-a mancat averea cu femeile desfranate, i-ai taiat vitelul cel ingrasat.”  ( Luca 15, 29-30  )              Sau, altfel spus: “Eu singur merit toata aceasta sarbatoare a mantuirii. El, pacatosul, nenorocitul, nu o merita. Daca ii dai si lui aceeasi rasplata, inseamna ca nu esti drept!”              Stiti care este problema reala a acestor contestatari? Problema lor este invidia. Lucratorii angajati in primul ceas de catre gospodar se tocmisera pentru plata unei zile intregi de munca. Cand s-au tocmit, pretul oferit ( un leu , un dinar ) le-a convenit si au acceptat sa intre in afacere. La sfarsitul zilei, ei au primit exact ceea ce li se promisese si ceea ce ei acceptasera. Problema a aparut atunci cand s-au comparat cu alti lucratori, veniti mai tarziu in via gospodarului: cei veniti “cand se crapa de zece”, cei intrati in vie pe racoare, dupa ce trecuse zaduful zilei. De ce sa primesca si ei aceeasi plata?               Acesti revoltati nu doreau atat de mult o plata mai mare ( ei se tocmisera deja ), ci doreau ca cei veniti mai tarziu, ori sa nu mai fie primiti in vie, ori sa fie platiti mai putin. Atitudinea acestor oameni imi aminteste de versurile unui rondel invatat pe bancile scolii:                                                      “Nu vreau, Doamne, capra eu:                                                       Vreau sa moara-a lui vecinu’ “              Gospodarul le pune acestor oameni o intrebare cercetatoare: “Nu pot sa fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tau rau pentru ca eu sunt bun?” (  Matei 20, 15 )              Expresia “ochiul tau rau” ne sugereaza ca acesti oameni au o mare problema cu judecata lor, dar mai ales cu inima lor in care clocoteste revolta, mania, invidia si rautatea.              “Invidia nu este un simplu defect de caracter, ci o adevarata boala sufleteasca ce dezorganizeaza toate facultatile omului. Ea a inceput cu Lucifer, care dorea sa fie primul in cer. Neputand sa obtina atotputernicia si gloria pe care le cauta, el s-a revoltat impotriva guvernarii divine. El i-a invidiat pe primii nostri parinti si i-a impins spre pacat, cauzand pierderea lor si a intregii rase umane. Invidiosul inchide ochii la calitatile semenilor sai si fata de nobletea faptelor lor. El este gata intotdeauna sa denigreze si sa denatureze chiar lucrurile cele mai nobile. Adesea, pot fi vazuti oameni care isi marturisesc si parasesc diferite pacate, dar nu este nimic de sperat din partea unui invidios. Deoarece a-l invidia pe un semen inseamna a admite ca el este superior altora, orgoliul nu-i va permite sa faca nicio concesie. Incercati sa-l convingeti pe un invidios de pacatul lui si el se va intarata si mai mult impotriva obiectului resentimentelor sale si se va dovedi incorigibil.”                       E.G. White, Testimonis, vol. 5, cap. “Invidia si critica “              Oare cum ar trebui sa se poarte Dumnezeu fata de oamenii pacatosi pentru ca si acesti “frati mai mari” sa fie si ei multumiti si sa spuna: “Asa da, Doamne! Asa este drept!”?                                      Probabil ca fratele mai mare din pilda fiului risipitor ar fi fost multumit daca tatal sau, fie l-ar fi gonit pe pe pacatosul de frate al sau, spunandu-i vreo cateva ca sa le tina minte, fie l-ar fi primit, dar l-ar fi tinut o bucata de vreme in “purgatoriu”: “Unde iti sunt hainele bune pe care ti le-am dat cand ai plecat de acasa? Ei bine, acum stai in zdrentele pe care le ai pe tine, daca ti-a placut viata usoara! Munceste in grajd si cand vei avea bani, sa-ti cumperi tu singur altele, din munca ta!              Ti-e foame? Ce sa-ti fac, fiule? Nu ti-a placut belsugul de la masa mea. Acum du-te in bucataria slugilor mele si vezi daca au mai ramas ceva firimituri!”

Page 118: seminarii, aurel 1

              Daca astfel l-ar fi intampinat tatal pe fiul sau risipitor, probabil ca fratele mai mare ar fi fost multumit si ar fi zis: “Da, tata, e drept sa fie asa!”              La fel, primii lucratori intrati in via gospodarului ar fi fost multumiti daca acesta i-ar fi chemat la urma si le-ar fi spus ultimilor veniti:              “Voi de ce ati venit sa va platesc? Ati stat doar o ora in via mea si acum mai aveti pretentie si la plata? Mi-ati produs mai multa paguba decat castig, caci strugurii pe care i-ati mancat din via mea in aceasta ora valoreaza mai mult decat munca voastra”              Atunci, da, si acesti lucratori ar fi recunoscut: “Asa da, Stapane! Asa este drept!”              Multumesc lui Dumnezeu ca El nu este asa cum ar dori sa fie unii “frati mai mari” din biserica, sau unii lucratori legalisti din via Sa. Acesti contestatari ai dreptatii lui Dumnezeu uita un lucru esential: “ca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aibe viata vesnica.”  ( Ioan 3, 16 )              Daca nu ar fi fost jertfa de pe Golgota, atunci da, ar fi fost nedrept , imoral, revoltator ca tatal sa-l primeasca inapoi pe fiul risipitor, sau ca gospodarul din pilda lucratorilor viei sa-i plateasca la fel pe toti cei aflati in via sa.               Jertfa lui Hristos face posibil ca si o fosta prostituata ca Rahav, un tradator ca Petru, un criminal si un idolatru ca regele Manase, un fost vames corupt ca Matei sau Zacheu sa poata primi in dar o mantuire deplina. Aceeasi jertfa face posibil ca un pacatos ca mine sau ca tine sa isi poata ridica privirea cu incredere intr-un viitor sigur alaturi de Domnul mantuirii noastre.               Dumnezeu nu poate mantui pe sfert sau pe jumatate, cum poate ar dori unii care Ii contesta dreptatea. El nu umbla cu jumatati de masura. Pentru El nu exista decat, fie pierzare vesnica, fie mantuire vesnica.               In Imparatia lui Dumnezeu vom intalni trei mari surprize:               1. Unii din cei pe care i-am admirat pentru credinta si faptele lor nu vor fi acolo.              2. Altii, pe care i-am crezut pierduti, vor fi totusi acolo.              3. Dar cea mai mare surpriza va fi alta: ca si eu voi fi acolo. Eu, care imi cunosc atat de bine viata, pacatele, slabiciunile, defectele, caderile. Voi fi uimit cat de mare a fost iubirea lui Dumnezeu  pentru mine, incat m-a scos din groapa adanca a pacatului in care m-am zbatut intreaga viata. Nu ma mira gestul celor mantuiti ajunsi in fata tronului lui Dumnezeu, care, in semn de vesnica recunostinta, isi vor scoate cununile de pe cap si le vor arunca la picioarele Mantuitorului.              E drept, Doamne? E drept sa-l mantuiesti pe fiul risipitor intors in casa parinteasca in ultimul ceas de viata? E drept sa-i mantuiesti si pe cei veniti la Tine in ultimele clipe, dupa ce si-au risipit viata intreaga in pacat?               E drept sa sa te mantuiasca pe tine? E drept sa ma mantuiasca pe mine?              “Si am vazut ca o mare de sticla amestecata cu foc; si pe marea de sticla, cu alautele lui Dumnezeu in mana, stateau biruitorii fiarei, ai icoanei ei si ai numarului numelui ei. Ei cantau cantarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, si cantarea Mielului si ziceau: “Mari si minunate sunt lucrarile Tale, Doamne Dumnezeule Atotputernice! Drepte si adevarate sunt caile Tale, Imparate al neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, si cine nu va slavi Numele Tau? “    (  Apocalipsa 15, 2-4 )                                                                                                                                                                      

                                                                                                                                             Lori Balogh                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                              

“CE VREI SA-TI FAC ?”- FATA IN FATA CU INTREBARILE LUI DUMNEZEU -

              Va este teama de intrebari ?  Marturisesc ca uneori imi este teama de ele. De cele mai multe ori este o teama inexplicabila , dar reala…

              Traind intr-o lume din ce in ce mai corupta, suntem confruntati zilnic cu situatia de a raspunde intrebarilor puse de semenii nostri. Multe dintre ele sunt rau-intentionate, cautand sa ne puna in situatii dificile, fara iesire…Altele incearca sa ne determine sa scoatem la lumina lucruri intime pe care nu am dori sa le afle nimeni. Altele sunt din categoria intrebarilor incuietoare sau indiscrete ce urmaresc sa ne pateze imaginea… Cum sa nu ne

temem atunci de ele ?               Dar ce se intampla cand intrebarile ne sunt puse nu de omul limitat , care nu are acces in universul nostru

intim, ci de Insusi Dumnezeu, in fata caruia inima noastra este deschisa ca o carte ?               In Evanghelii gasim o multime de intrebari ale Mantuitorului puse unor oameni diferiti , in situatii diferite. Dar, spre deosebire de oameni, ale caror intrebari ascund ceea ce poate fi mai urat si mai respingator in natura

umana, in cazul lui Iisus, acestea sunt asemenea unor carlige care au menirea sa scoata ceea ce este  mai bun in fiinta umana.

Page 119: seminarii, aurel 1

              Unele intrebari ale lui Iisus par, la prima vedere, total deplasate si absurde. Va aduceti aminte, desigur, de scena descrisa in Ioan cap. 5, in care ne este relatata vindecarea paraliticului de 38 ani la scaldatoarea din

Betsaida. Va reamintiti intrebarea pe care Mantuitorul i-o adreseaza nefericitului paralitic ? Bietul om astepta minunea de a putea sa coboare primul in apa pentru a fi vindecat, conform folclorului care circula in acea vreme. Era singur  ( cine stie de cata vreme ! ) pe patul sau facut dintr-o rogojina, traind din mila trecatorilor, dar sperand

ca intr-o zi va rasari soarele si pe ulita lui.               Si ziua mult asteptata a sosit…Ridicandu-si privirea de la rogojina sa uzata, paraliticul zareste un chip

luminos privindu-l cu insistenta. Era Iisus in persoana…Apoi aude o intrebare al carui destinatar era chiar el:  “Vrei sa te faci sanatos ?” ( Ioan 5, 6 )

              Ce intrebare mai este si asta ? De ce se afla paraliticul in pridvoarele scaldatorii din Betesda ? Nu pentru a-si recapata sanatatea? Daca as fi fost eu in locul bietului om, probabil ca I-as fi raspuns Celui din fata mea pe un

ton cat se poate de suparat: “Ce intrebare absurda ! Dar de ce crezi ca ma aflu aici ? “               Cu toate acestea, Domnul stie de ce ii pune omului o asemenea intrebare. Cel putin doua motive stau la

originea ei:               1) Dumnezeu nici nu vindeca, nici nu mantuieste pe cineva fara voia lui.

               In calitate de Stapan absolut al Universului pe care l-a creat, Dumnezeu este garantul deplinei libertati de alegere, principiu pe care El Insusi il respecta.  

              Vorbindu-i despre mantuire unei persoane apropiate, am avut neplacuta surpriza sa aud o replica cutremuratoare: “ Si daca eu nu vreau sa fiu mantuit !?” La o astfel de replica nu exista decat un singur raspuns: Daca nu vrei sa fii mantuit, Dumnezeu nu te va mantui cu forta. El nu va forta pe nimeni sa stea in prezenta Sa o

vesnicie, daca nu doreste acest lucru. El nu va da cu sila viata vesnica unui om care prefera sa moara pentru vesnicie. El nu va obliga pe nimeni sa guste bucuriile ceresti , daca acel om alege sa fie hrana pentru viermi,

disparand pentru totdeauna din Univers.               Desigur, Dumnezeu nu va renunta usor la acel om. Dragostea Sa Il va determina  sa apeleze la orice

mijloc ( moral ! ) care sa-l convinga sa faca alegerea cea buna. Care parinte nu ar proceda asa cu propriul copil ?

              Asadar, Dumnezeu nici nu vindeca, nici nu mantuieste pe nimeni daca nu se doreste acest lucru.               2) Exista, intr-adevar, oameni care nu doresc sa fie vindecati.

              Poate ca va este greu sa credeti, dar va asigur ca asa este. Nici eu nu am crezut ca exista astfel de oameni pana ce nu mi s-a dat sa-i intalnesc pe unii dintre ei in timpul unei sederi indelungate in spital. Am vazut

pacienti grav bolnavi care aruncau medicamentele la toaleta. Cauza ? Nu doreau sa se vindece. Daca s-ar fi vindecat, ar fi fost externati mai repede. Insa ei nu aveau casa, nu se puteau bucura de o hrana calda…Preferau

sa ramana bolnavi intr-un spital ce le oferea temporar un minimum de conditii decente de viata, decat sa se insanatoseasca si sa duca lipsa de cele mai elementare lucruri.

              Doriti si alte argumente in sprijinul afirmatiei de mai sus ? L-am intrebat odata pe un var (medic ) bolnav de cancer , aflat pe patul de moarte, daca doreste sa ne rugam si sa postim pentru vindecarea lui. Raspunsul lui

m-a uimit: “Nu ! Eu sunt impacat cu Dumnezeu. M-am saturat de viata asta si nu mai vreau sa cad in lupta cu ispita.”  

              Asadar, exista oameni care, din diferite motive, nu doresc sa fie vindecati. Vi se mai pare acum absurda intrebarea Mantuitorului: “Vrei sa te faci sanatos ?”

              Insa nu la intrebarea aceasta doresc sa ma opresc acum, ci la o alte trei intrebari pe care le regasim in tot atatea pasaje biblice. Este vorba de trei imprejurari in care Domnul pune intrebari diferite, dar care, in esenta,

reprezinta una singura: “Ce vrei sa fac pentru tine ?” Va propun o scurta analiza a celor trei imprejurari.               1) Matei 20, 20-21:  “Ce vrei ?”

              In prima din aceste imprejurari, o femeie ( mama  fiilor lui Zebedei ) poate fi vazuta inchinandu-se la picioarele lui Iisus. Totul din expresia chipului ei dovedeste ca doreste cu ardoare un anumit lucru de la

Mantuitorul. Cererea ei se afla pe buze, dar nu indrazneste  sa-si ia zborul…              “Ce vrei?”- o intreaba Iisus. De ce o intreaba El pe femeie asa ceva din moment ce stie prea bine ce se

afla in inima ei ? De ce ne cere Dumnezeu sa ne rugam si sa-I cerem ce dorim, din moment ce El ne cunoaste toate gandurile, toate aspiratiile si toate dorintele ?

              Somata atat de direct sa dea un raspuns, femeia spune ce doreste…              Ce obraznicie ! Ce tupeu ! – am spune noi, punand eticheta imediat. Era intr-adevar vorba de o ambitie- o ambitie de mama care dorea binele suprem copiilor sai. Iisus nu o apostrofeaza… O mustra fin, dar nu o lasa fara

speranta.  De ce ? Pentru ca El vede dincolo de aparenta ambitie a femeii , dorinta fierbinte de a fi cat mai aproape de Dumnezeu si de a-I sluji. Iisus apreciaza motivatia femeii si a fiilor ei, de aceea nu-i respinge . Insa

ceea ce doreste El sa-I invete este ca inaintea slavei se afla crucea si ca ei aveau sa bea acelasi pahar al suferintei ca si Domnul lor.

              Istoria consemneaza faptul ca cei doi fii ai femeii ( fiii lui Zebedei: Iacov si Ioan ) au baut paharul suferintei pana la capat, devenind vrednici sa stea langa tronul Mantuitorului la revenirea Sa in slava.

              Intrebarea Mantuitorului pusa femeii urmareste sa clarifice un lucru important: “ Uite – pare sa spuna Iisus – tu ceri lucrul acesta de la Mine si Eu sunt dispus sa vi-l ofer. Sunteti insa dispusi sa primiti impreuna cu lucrul

dorit si altceva, despre care Eu stiu ca va este de folos pentru mantuire ? Sunteti dispusi ca, impreuna cu binecuvantarea pe care o cereti, sa primiti si incercari, suferinte si dureri care va vor intari in credinta si va vor

apropia de Mine ? “              Viata dovedeste cu prisosinta ca , de cele mai multe ori, noi cerem doar slava, fara cruce…Suntem ca

Page 120: seminarii, aurel 1

niste copii rasfatati care pretind cat mai multe privilegii de la parintii lor, fara ca sa faca ceva pentru ei. Unul din adevarurile pe care Iisus S-a straduit sa-l imprime in mintea “rasfatata” a urmasilor Sai este acela ca “in Imparatia

lui Dumnezeu trebuie sa intram prin multe necazuri.” ( Faptele Apostolilor 14, 22 up. ) si ca aceia care au sacrificat pentru Evanghelie vor primi in veacul acesta “de o suta de ori mai mult: case, frati, surori, mame,

copii si holde, impreuna cu prigoniri, iar in veacul viitor  viata vesnica.” ( Marcu 10, 29-30 ).              2) Matei 20, 29-32: “Ce vreti sa va fac ?”

              In cel de-al doilea pasaj biblic, exista cateva lucruri demne de subliniat. Cei doi orbi din Ierihon striga cu toata puterea lor: “Ai mila de noi, Doamne ! “ Era aceasta o rugaciune buna ?

              Da, era o rugaciune foarte buna, pentru ca niciodata Dumnezeu nu ramane indiferent fata de omul care, in disperarea sa, striga catre cer: “Ai mila de mine !” Aceasta scurta dar cuprinzatoare rugaciune dovedeste ca intregul edificiu pe care l-a construit omul cu privire la propria mantuire s-a prabusit in tarana, el ramanand gol,

descoperit si fara sprijin. Singura lui speranta ramane harul si mila lui Dumnezeu…              Intr-adevar, rugaciunea celor doi orbi era foarte buna. De ce totusi Mantuitorul nu raspunde imediat

acestei cereri ? De ce Iisus pune aceeasi intrebare, aparent absurda: “Ce vreti sa va fac ?” Nu era clar ce doreau cei doi orbi ?

              Sunt cel putin trei lucruri importante pe care le invatam din acest pasaj:               1) Dumnezeu nu Se multumeste cu rugaciuni generale. “Doamne, ai mila de mine !” este o rugaciune generala. El doreste de la noi cereri concrete. De ce ? Pentru ca doar in felul acesta putem verifica implinirea unei rugaciuni si putem sa ne imbogatim cu experiente traite cu Dumnezeu, atat de importante pentru viata noastra de

credinta.               Daca Ii cerem lui Dumnezeu doar lucruri generale ( “miluieste-ne, Doamne”, ca in  liturghia duminicala ) si

El ne da o binecuvantare in urma acestei rugaciuni, este posibil ca acea binecuvantare sa o punem pe seama intamplarii, nu pe seama interventiei lui Dumnezeu in favoarea noastra.

              De ce sa nu-I cerem Domnului lucruri cat se poate de concrete, de la cele mai marunte, pana la cele mai insemnate ? Unora le e teama sa nu-L oboseasca pe Tatal ceresc cu problemele lor marunte…Este doar o

prejudecata. Tatal ceresc este interesat de tot ce priveste existenta noastra pana acolo incat Mantuitorul ne-a asigurat ca ”pana si perii din cap, toti va sunt numarati “ ( Matei 10, 30 ) Daca nu-I cerem lui Dumnezeu lucruri

concrete, s-ar putea sa nu le primim niciodata, chiar daca El arde de dorinta sa ni le ofere. Nu intamplator Iisus ne invata: “Cereti si vi se va da; cautati si veti gasi; bateti si vi se va deschide ! “ ( Matei 7, 7 )

              2) “Gloata ii certa ( pe cei doi orbi ) sa taca”… Nu exista situatie in care, cerand ceva de la Dumnezeu, dorind sa faci ceva bun, alegandu-ti o tinta inalta, dorind sa fii mai aproape de Iisus,  sa  nu apara piedici. Satana

are o lege de neschimbat: “Orice dorinta buna si orice fapta buna trebuie pedepsite “ . Cand ceri ceva de la Dumnezeu, Satana va trimite intotdeauna pe cineva care sa te descurajeze.

              Un exemplu: Ana se roaga in Templu pentru ca Dumnezeu sa-i dea un copil. Pe cine a trimis Satana sa o descurajeze in timpul rugaciunii ? Chiar pe Eli, marele preot al Templului. Lectia pe care merita sa o retinem este

aceea ca trebuie sa ne asteptam la piedici ori de cate ori dorim ceva bun in viata, dar niciodata nu trebuie sa renuntam la lupta.

              Cei doi orbi cunosteau bine lectia aceasta. Desi multimea ii certa, impiedicandu-i in dorinta lor de a se apropia de Mantuitorul, “ei mai tare strigau: “Ai mila de noi!”

              3) Cel de-al treilea lucru important de retinut: Ce avem de gand sa facem cu lucrul pe care-l cerem de la Dumnezeu ?

              Cei doi orbi cereau vindecare, dar ce doreau sa faca dupa primirea ei ? Am citit cu ani in urma o carte despre vindecarile spectaculoase facute de charismatica Catherine Cullman. Doream sa observ un singur lucru: ce

faceau oamenii dupa ce erau “vindecati”. Am retinut  doua cazuri mai deosebite. Un tanar jucator de baschet , accidentat la un picior, a fost nevoit sa renunte la sportul preferat. Participand la o mare adunare de vindecari

facute de cunoscuta Catherine Cullman,  tanarul a fost “vindecat”. Stiti care a fost prima lui grija dupa vindecare ? Sa reia antrenamentele la baschet.

              Un al doilea caz pe care l-am retinut este al unui barbat grav bolnav, care, prezent la sedintele cunoscutei vindecatoare, a fost si el vindecat. Stiti care a fost prima lui grija dupa vindecare ? Inainte sa anunte familia de

bucuria ca a redevenit sanatos, a inchiriat un camion si a cumparat mobila noua pentru casa. In toate cazurile, cei vindecati si-au reluat cursul obisnuit al vietii, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.

              Oare aceasta e vointa lui Dumnezeu atunci cand intinde mana Sa binevoitoare asupra noastra, binecuvantandu-ne ?

              Ce au facut cei doi orbi dupa ce Iisus le-a redat vederea ? “Indata orbii si-au recapatat vederea si au mers dupa Iisus.” ( Matei 20, 34 ) Viata lor s-a schimbat radical din acel moment, dedicand-o Celui care le redase

una din cele mai mari bucurii umane: lumina ochilor.               Ramane deci intrebarea: Ce facem cu lucrul pe care il cerem de la Dumnezeu dupa ce El ni-l ofera ?

              Dumnezeu e dispus sa implineasca toate cererile pe care I le aduc copiii Sai. Cu o conditie insa: sa nu fie cereri egoiste. Apostolul Iacov ne avertizeaza: “Nu aveti pentru ca nu cereti. Sau cereti si nu capatati, pentru

ca cereti rau, cu gand sa risipiti in placerile voastre.” ( Iacov 4, 2 up.-3 )              Cand omul vrea sa faca o schimbare radicala in viata sa , o schimbare in bine, Dumnezeu e dispus sa-i

implineasca orice cerere, oricat de concreta ar fi aceasta. Am cunoscut un om care s-a intors din armata cu o jumatate de ficat. Era bolnav de ciroza si medicii nu-i dadeau prea multi ani de trait. Insa omul acesta dorea cu

ardoare un lucru: sa intre in lucrarea lui Dumnezeu. S-a rugat in sensul acesta si Dumnezeu l-a ascultat. Desi era un bolnav incurabil, cu o speranta mica de viata, Dumnezeu i-a dat inca 40 de ani de viata pe care i-a folosit in

Page 121: seminarii, aurel 1

lucrarea Sa.               Ramane deci intrebarea : “Ce vreti sa va fac ?” Iisus e dispus sa faca pentru noi ceea ce Ii cerem. Dar

daca El ne va da ceea ce Ii cerem, ce vom face cu binecuvantarile primite ?               3) Ioan 1, 35-38: “Ce cautati ?”

              Cei doi ucenici ai lui Ioan Botezatorul aveau ce sa ceara de la Iisus: plase noi de pescuit, o barca noua, o casa mai mare, o sanatate mai buna…La intrebarea Mantuitorului: ”Ce cautati ?”, ei nu amintesc nimic din toate

acestea. Un singur lucru ii preocupa: “Rabi, unde locuiesti ?” Nu, nu era vorba de o simpla curiozitate legata de adresa unde putea fi gasit Iisus. Pe oamenii acestia ii interesa cu adevarat unde locuia Iisus pentru ca doreau sa fie cu El, tanjeau dupa o comuniune mai deplina cu Mantuitorul

lor.               Pe fiecare dintre noi, Iisus ne intreaba, asa cum i-a intrebat si pe contemporanii Sai: “Ce vrei sa-ti

fac ? Ce binecuvantare doresti sa revars asupra ta? “                Nu, nu este ca in povestea cu pestisorul de aur in care omul trebuie sa spuna o dorinta oarecare!

Mantuitorul este dispus sa ne dea tot ce Ii cerem cu credinta. Vrea cineva bani ? El e dispus sa-i ofere. Dar ce vei face cu ei dupa ce ii vei primi ? Vrea cineva sanatate ? El e Marele Vindecator gata oricand sa readuca izvorul

vindecarii aproape de tine. Dar ce vei face cu sanatatea pe care o vei primi ? Care va fi cursul vietii tale de acum inainte ? Vrei sa fii un conducator ? Pentru El nu e o problema sa te inalte. Dar ce vei face cu puterea pe care o

vei primi de la El ?               Acestea sunt doar cateva intrebari pe care ar trebui sa ni le punem inainte de a cere ceva lui Dumnezeu

in rugaciune. Doar atunci vom fi siguri ca vom folosi binecuvantarile primite spre slava lui Dumnezeu.

                                                                                                                                          Lori Balogh                                                                                         ARATA-MI-L PE MANTUITORUL SI VOI PUTEA VEDEA

         Unul din cele mai importante dar si interesante organe cu care Dumnezeu a inzestrat corpul nostru este ochiul. Acesta nu reprezinta o parte vitala a corpului nostru, dar este foarte important in buna desfasurare a vietii,

oferindu-ne o anumita independenta. Ce sa mai vorbim de rolul pe care ochii il au in fizionomia fiecaruia dintre noi...

         Asadar, ochii indeplinesc multe functii. Pe langa capacitatea lor vizuala, ochii exprima trairile noastre emotionale.  Ochii zambesc, dar si plang ; ochii  iubesc, dar si urasc.  Putem vorbii despre ochi frumosi la propriu

dar si la figurat, dar si despre ochi urati si ochi rai, ochi binevoitori, ochi trufasi, ochi dulci, ochi  acri etc.         Si  Domnul Iisus aminteste in cuvantarile Sale despre importanta ochiului in lupta noastra cu pacatul.

         « Ochiul e lumina trupului. Daca ochiul tau este sanatos, tot trupul tau va fi plin de lumina; dar daca ochiul tau este rau, tot trupul tau va fi plin de intuneric. Asa ca, daca lumina care este in tine este

intuneric, cat de mare trebuie sa fie intunericul acesta ? »  Matei 6, 22-23         Asadar, ochii pot avea probleme. Ochii pot fi afectati de diferite boli care-i aduc in situatia de a nu mai

receptiona corect imaginea, sau chiar de a  nu o mai percepe deloc. Una din afectiunile ochiului este viciul de refractie. In aceasta situatie imaginea apare distorsionata, iar obiectul nu mai e corect reflectat pe retina. O alta categorie a problemelor ochiului o reprezinta imposibilitatea perceperii culorilor ( daltonism ) sau imposibilitatea

ochiului de a se acomoda la intensitatea luminii. Lista  bolilor ce afecteaza ochiul poate continua.         Desi trupul nostru este creat cu doi ochi, o cugetare spune ca « inima are un ochi, iar mintea o mie de

ochi. » Prin urmare, daca ochiul inimii este placerea, ochii mintii cu care judecam si luam decizii sanatoase, reprezinta acea capacitate de a vedea drept si corect lucrurile.

         Dar mintea mai are niste ochi. Sunt ochii spirituali cu care Il vedem pe Dumnezeu in Cuvantul Sau si in viata fiecaruia dintre noi. Ei  ne ajuta sa judecam si sa luam decizii morale in concordanta cu principiile Legii lui

Dumnezeu.         Daca ochii fizici se imbolnavesc, la fel se intampla si cu ochii mintii si cu cei spirituali. Incepem sa percepem incorect si distorsionat lucrurile, faptele, pe noi insine, pe semeni si pe Dumnezeu, facandu-ne o imagine gresita  despre toate acestea. Sau, si mai grav, putem sa nu mai vedem deloc, sa ajungem orbi, sa ne vedem numai pe

noi insine si nimic altceva : nici pe semeni, nici pe Dumnezeu, nici planul Sau cu noi.         Daca pentru rezolvarea problemelor de sanatate fizica putem apela la doctori, in ceea ce priveste

remedierea problemelor ochilor mintii si a celor spirituali, numai Dumnezeu o poate face. Cand a fost pe pamant, Iisus a redat nu numai vederea fizica ( vezi Matei 12,22 ; Marcu 8,22-26; 10,46-52; Luca 18,35-43; Ioan 9, 1-12 ), dar a vindecat si ochii spirituali de boala pacatului care producea probleme grave in perceperea lui Dumnezeu si

mai ales a lui Iisus ca Mesia.         Cand Isus spune : « Si daca ochiul tau te face sa cazi in pacat, scoate-l si leapada-l de la tine. Este mai

bine pentru tine sa intri in viata numai cu un ochi, decat sa ai amandoi ochii, si sa fii aruncat in focul gheenei. »  ( Matei 18,9 ), oare s-a referit El  la posibilitatea de a ne automutila pentru a putea intra in Imparatia lui

Dumnezeu ? Categoric nu ! El s-a referit la acei ochi ai inimii care poftesc ( ”pofta ochilor”, cum o identifica apostolul. Pavel ), si care il impiedica pe om sa intre in viata vesnica.

         Biblia contine multe exemple de persoane care au experimentat vindecarea spirituala, dar cel mai edificator este cel al apostolului Pavel. Minunea vindecarii in acest caz este un paradox. Pe drumul Damascului Dumnezeu intervine si-i  reda vederea  lui Pavel printr-o metoda greu de imaginat, dar si grau de acceptat :  luandu-i vederea  fizica. Dumnezeu i-a luat vedera fizica lui Pavel, pentru a-i vindeca ochii spirituali si ochii mintii , pentru a se vedea

Page 122: seminarii, aurel 1

pe sine, pentru a-i vedea pe semenii sai,  dar si pentru a-L putea vedea corect  pe Dumnezeu.         Fapte 9,1-9 – Iata o pagina din biografia acestui pionier al crestinismului ce ne uimeste prin evenimentele pe

care le-a trait Saul din Tars, devenit apoi binecunoscutul apostol Pavel.         Iata un om ce era consumat de ravna de a lucra pentru Domnul (asa se vedea el pe sine si asa isi vedea el

slujirea). El a crezut cu toata inima ca era bratul dreptatii lui Dumnezeu intins pentru a-i distruge pe noii credinciosi. De ce ? Pentru ca acestia erau impotriva traditiilor. Fiind conservator din fire, Saul tinea foarte mult la aceste

traditii. El, era « evreu de evreu ».          Amintiti-va ce a spus despre sine insusi : «  Macar ca, eu as avea pricina de incredere chiar in lucrurile

pamantesti. Daca altul crede ca se poate increde in lucrurile pamantesti, eu si mai mult ; eu sunt taiat imprejur a opta zi, din neamul lui Izrael, din semintia lui Beniamin, evreu din evrei ; in ce priveste Legea, fariseu ; in ce priveste ravna, prigonitor al Bisericii ; cu privire la neprihanirea pe care o da Legea, fara

prihana.   ( Filipeni 3,4-6 )          Ce simt « dezvoltat » al vazului poseda Saul cand privea la el insusi inainte de convertire ! Cu alte cuvinte,

avea un simt a indreptatirii prin fapte foarte dezvoltat.         Sa rezumam statutul lui Saul : era religios, era zelos, era consacrat misiunii sale, caci credea in ceea ce facea. Credea ca el este imputernicit sa curete natiunea iudaica de dizidenti. Facea orice pentru a-si atinge

scopul :era obsedat de a pune capat urmasilor lui Iisus din Nazaret.         In alergarea sa pe drumul vietii si manat de  «  ravna »  sa pentru Domnul,  Dumnezeu ii spune deodata STOP !!! Si cand Dumnezeu l-a oprit pe drumul Damascului, Saul L-a perceput atat fizic cat si spiritual. El si-a 

pierdut vederea… dar, de fapt, inainte de a fi orb fizic, el era un orb spiritual.          Degeaba vedem cu ochii fizici. Daca ochii nostrii spirituali sunt bolnavi,  nu avem nici o sansa sa-L

vedem pe Iisus.         Cand Dumnezeu intervine ca sa ne opreasca din mersul vietii noastre, de multe ori, daca de prima sau a doua oara nu suntem receptivi sau ascultatori pentru a intelege mesajul Sau, atunci El recurge la metode mai

drastice, la tratamente mai tari, la « tehnici invazive », pentru a ne atrage atentia ca trebuie sa schimbam directia in care ne indreptam. Exista situatii in care interventia lui Dumnezeu in viata unei persoane se vede pe termen

lung sau intreaga viata.  Cicatricea unei operatii, urmele unui accident, golul lasat in urma prin pierderii unei persoane dragi etc. sunt momente in care oamenii  vad si recunosc ca trebuie sa-si schimbe prioritatile in viata..         Intalnirea lui Saul cu Iisus s-a lasat cu un handicap fizic : orbirea. Dar tocmai lipsa vederii  fizice i-a deschis ochii mintii spre propria persoana, cat si ochii spirituali spre Acela care se identifica cu toti aceia pe care el dorea

sa-i extermine.  « Saule, Saule pentru ce Ma prigonesti ?…Eu sunt Iisus pe care-L prigonesti ! » Tocmai aceasta dificultate vizuala cu care s-a ales Saul in urma intalnirii cu Iisus i-a permis sa-si autoevalueze directia si

sa-si puna viata la dispozitia Mantuitorului. Dupa trei zile, in timp ce Anania se rugat pentru Saul, acesta si-a recapatat partial vederea. Totusi,  Saul a ramas pentru tot restul vietii cu o vedere slaba. Interventia chirurgicala divina de curatire a « cataractei » pacatului a fost insotita si de efecte secundare, sechele ce au fost prezente tot

restul vietii. « Si, ca sa nu ma umflu de mandrie - marturisea el  mai tarziu -, mi-a fost pus un tepus in carne, un sol al Satanei, ca sa ma palmuiasca  si sa ma impiedice sa ma ingamf. »  (1 Corinteni 12, 7 )  In ciuda acestui handicap, Pavel este autorul a 14 epistole.

         El, cel plin de curaj si dinamic, neinfricat, care « sufla amenintarea si uciderea ucenicilor », dupa revelatia pe care a avut-o, tremurand si plin de frica, raspunde : « Doamne, ce vrei sa fac ? »

         De ce nu a pus aceasta intrebare inainte de a cere autorizatia de a-i aresta pe aceia care umblau pe calea credintei ?

         Orbirea spirituala deformeaza realitatea si imaginea pe care o avem despre noi si despre planurile noastre. Orbirea spirituala deformeaza realitatea si imaginea noastra despre cei din jur si despre

Dumnezeu . Nu-i mai percepem corect. Iar atitudinea noastra este gresita. Intervetia radicala a lui Dumnezeu pe drumul spre Damasc, in urma careia Saul a ramas orb, a fost metoda de a-l impiedeca sa-si aduca planurile la bun

sfarsit, dar si aceea de a –l vindeca si a-l recupera pe Saul ,de a-i oferi o lucrare deosebita in planul Sau pentru omenire. Aceasta se vede din raspunsul pe care Anania il primeste din partea lui Dumnezeu cand i s-a cerut sa-l

viziteze pe Saul.       «  Dar Domnul i-a zis : »Du-te, caci el este un vas pe care l-am ales, ca sa duca Numele Meu inaintea

Neamurilor, inaintea imparatilor si inaintea fiilor lui Israel ; si ii voi arata tot ceea ce tebuie sa sufere pentru Numele Meu .» ( Faptele Apostolilor 9, 15 )

         Chiar daca insotitorii lui Saul erau si ei orbi spiritual, chiar daca si ei au auzit glasul ce-i vorbea lui Saul, desi nu vedeau nimic, teofania l-a implicat numai pe Saul.  « Oamenii care-l insoteau, au ramas incremeniti: auzeau intr-adevar glasul, dar nu vedeau pe nimeni » ( Faptele Ap. 9, 7 )  Se pot intampla minuni cu cei din jurul nostru, ei pot trai evenimente care sa le schimbe cursul vietii in directia cea buna, dar e posibil ca pentru noi, care suntem langa ei, aceste evenimente sa nu aiba niciun efect, niciun impact, iar noi sa sa mergem in aceeasi directie spre

pierzare si ruina vesnica.                Cine era Saul ? Ce a vazut deosebit Domnul Iisus in Saul cand l-a ales pentru a-l vindeca spiritual, cand stim ca intreaga natiune iudaica era oarba ? Cand Isus ii mustra pe carturari si farisei, desigur si Saul era printre ei : « Vai de voi, povatuitori orbi ! » ; « Nebuni si orbi ! » ; « Povatuitori orbi, care stecurati tantarul si inghititi

camila ! »   ( Matei 23,16.17.24 )         Saul era Hitler-ul zilelor sale.Era atat de hotarat sa-si conserve natia, religia si traditia, incat manat de zel si ura, persecuta pe toti aceia care gandeau si traiau altfel. Indreptatirea prin credinta in meritele lui Isus cel rastignit

il provoca sa actioneze violent si agresiv. El insusi marturiseste mai tarziu : « Am prigonit pana la moarte

Page 123: seminarii, aurel 1

aceasta « Cale ». Am legat si am pus in temnita barbati si femei ». ( Faptele Ap. 22, 4 )         Cand Domnul Iisus S-a recomandat si S-a identificat cu aceia pe care-i prigonea el, Saul a inteles ca Iisus

din Nazaret era Mesia despre care au profetizat proorocii. Fara comentarii si fara sa ezite, s-a hotarat pe loc sa-si schimbe sensul vietii, sa-si puna viata la dispozitia lui Iisus. A trebuit sa ajunga orb fizic ca sa-L poata vedea pe

Iisus ; a trebuit sa-si piarda vederea pentru a lua decizia corecta si pentru a urma planul pe care Dumnezeu il avea pentru el.    

        «  Si daca ochiul tau te face sa cazi in pacat, scoate-l si leapada-l de la tine. Este mai bine pentru tine sa intri in viata numai cu un ochi, decat sa ai amandoi ochii, si sa fii aruncat in focul gheenei. » ( Matei

18,9 )                 Pavel a expermentat pe propria piele ce inseamna aceasta :a ramas cu o vedere fizica slaba, dar cu o

vedere spirituala sanatoasa, care-l va ajuta sa intre in viata vesnica.         Adevarata problema a ochilor spirituali, miopia si orbirea spirituala, se manifesta prin imposibilitatea de a-L

vedea pe Iisus in viata noastra, langa noi, in semenii nostri , in anumite intamplari dificile prin care trecem.  Suntem inca orbi daca, scapand dintr-o situatie imposibila,  afirmam ca a fost rezultatul intamplarii si al norocului, fara sa

recunoatem ca a fost interventia lui Iisus in viata noastra. Suntem inca orbi daca, atunci cand  semenii nostri au nevoie de ajutorul nostru,  vedem in ei doar niste oameni care nu stiu sa-si administreze viata.

Suntem inca orbi daca  nu intelegem corect mesajul lui Dumnezeu din Cuvantul Sau, distorsionand intelesul cuvintelor Sale.  Aceasta e miopie si orbire spirituala.   

         De-a lungul vietii lui Iisus pe pamant au existat  multe persoane care, desi aveau ochi fizici sanatosi, ochii lor spirituali erau bolnavi. Ei nu L-au recunoscut pe Iisus ca Mesia pentruca le lipsea credinta. Cand Iisus plangea

pentru Ierusalim, El plangea pentru ca locuitorii lui n-au vrut sa-L primeasca in calitatea Lui de Fiu al lui Dumnezeu ( Luca 19, 41-44 ). Cand Iisus li S-a aratat celor doi ucenici care mergeau spre Emaus, « ochii lor erau

impiedicati sa-L cunoasca ». Mai tarziu, « li s-au deschis ochii si L-au cunoscut, dar El S-a facut nevazut dinaintea lor ». ( Luca 24, 13-31 ) Cand Iisus s-a aratat Mariei, ea «  s-a intors si a vazut pe Iisus stand acolo

in picioare, dar nu stia ca este Iisus.»  ( Ioan 20,14 ) Credea ca e gradinarul.         Noi cei de aici, cei care traim la 2000 de ani de la consumarea acelor evenimente, cum stam cu vedera ? Nu

cumva ochii nostri nu vad lucrurile care ne pot da pacea ? Nu cumva ochii nostri nu vad incercarile prin care trecem si prin care Iisus ne cerceteaza sa ne shimbam directia spre care ne indreptam? Nu cumva Iisus este langa

noi, iar noi  nu-L vedem ?                Fiecare dintre noi a trait durerea unei ocazii pierdute. Un om care avea o afacere deschisa in SUA, cu

echipamente electronice (intamplarea s-a petrecut cu mai multi ani in urma ), se confesa cu durere prietenului sau care l-a vizitat : « Acum 20 de ani am fost coleg cu Bill Gates. Acesta mi-a cerut sa lucram impreuna. Am

considerat atunci ca nu este potrivit sa schimbam numele companiei mele (consideram prea umilitor acest lucru), si nici nu prea aveam incredere in proiectele colegului meu Bill.A fost oportunitatea vietii mele, dar n-am vazut-o si am pierdut-o. Acum Bill Gates este cel mai bogat om din lume si compania lui este un concern international, iar eu a gandesc serios sa-mi  vand afacerea, pentru a-mi plati datoriile. » Un om care a fost orb de mandrie si orgoliu si

nu a vazut ocazia vietii lui pe care a pierdut-o pentru totdeauna.         « Ocazia are par numai in fata. »- spune o vorba din popor.

         Pentru Ierusalim si locuitorii lui, pierderea a fost mult mai mare. In anul 70 , cand Ierusalimul a fost distrus de armata condusa de Titus, si-au pierdut  viata  si mantuirea peste un milion de evrei in acele evenimente tragice.  

         Noi cei de aici, cei care traim la 2000 de ani de la consumarea acelor evenimente CUM STAM CU VEDEREA ?  Ochii mintii noastre,ochii nostri spirituali sunt sanatosi ?   

        « Pentru ca zici: Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic, si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol » ( Apocalipsa 3, 17 )- iata diagnosticul pus de Martorul credincios bisericii Sale din

ultima perioada a istoriei.         Vrem sau nu, ne place sau nu, acceptam sau nu, si noi suntem orbi  spiritual. Il vedem noi pe Iisus ? Sau

ochii nostri spirituali sunt impiedicati sa-L recunosca ?  Poate, asemenea celor doi ucenici spre Emaus va fi prea tarziu cand Il vom recunoaste. « Atunci li s-au deschis ochii , si l-au cunoscut ; dar El s-a facut nevazut

dinaintea lor ».         Multi Il vor vedea pe Iisus ca singurul Dumnezeu caruia I se cuvinte slava, cinstea si inchinarea ; multi Il vor vedea pe Iisus in persoana semenilor lor ce au nevoie de ajutor. Dar aceasta se va intampla prea tarziu, cand El se va face nevazut dinaintea lor, pentruca usa harului va fi inchisa pentru totdeauna. « Cine este nedrept, sa fie nedrept si mai departe ; cine este intinat, sa se intineze si mai departe »  ( Apocalipsa 22, 11 ).  Adica, cine

este orb sa ramana orb si mai departe.          Acestei categorii de oameni care nu l-au vazut pe Iisus, sau n-au vrut sa-L vada cand usa harului era

deschisa, ii ramane o singura alegere : aceea de a se ascunde in pesteri si in stancile muntilor, strigand : : « Cadeti peste noi si ascundeti-ne de Fata Celui ce sade pe scaunul de domnie si de mania Mielului ; caci a

venit ziua cea mare a maniei Lui, si cine poate sta in picioare ? »  ( Apoc. 6, 15-17 )        « Dar cine nu are aceste lucruri, este orb, umbla cu ochii inchisi, si uita ca a fost curatit de vechile lui

pacate. » (  2 Petru 1,9 )         Despre ce lucruri vorbeste  Petru ? Absenta caror lucruri ii fac pe oameni orbi ?

        « De aceea, dati-va si voi toate silintele ca sa uniti cu credinta voastra fapta ; cu fapta, cunostinta ; cu cunostinta infranarea ; cu infranarea rabdarea ; cu rabdarea, evlavia ; cu evlavia, dragostea de frati ; cu

dragostea de frati, iubirea de oameni. »  ( 2 Petru 1, 5-7 )          Petru nu e satisfacut doar cu prezenta acestor virtuti in viata crestinului; el vrea ca ele sa infloreasca si sa

Page 124: seminarii, aurel 1

sporeasca in putere si, daca se poate, in numar : « Ci cresteti in harul si in cunostinta Domnului si Mantuitorului nostru Isus Hristos. »  ( 2 Petru 3,18 )  

         E imposibil ca cineva inzestrat cu virtutile prezentate in v. 5–7 sa fie un membru orb si lenes al bisericii. Credinta, dragostea de frati si iubirea de oameni, ca sa amintim numai trei din cele opt calitati ale listei lui Petru, il

vor constrange sa lucreze pentru altii si pentru imparatia lui Dumnezeu.          Aici apostolul include fagaduinta ca slujirea crestina facuta prin puterea calitatilor fundamentale enumerate anterior, va fi productiva. Dupa cum este de asteptat ca banii bine investiti sa aduca profit, iar un ogor cultivat sa produca o recolta buna, tot asa viata de crestin, bine echipata cu fiecare virtute necesara, va aduce cu siguranta

rezultate.          Virtutile enumerate mai sus pot fi dezvoltate, puse in practica si isi pot gasi adevarata implinire numai in legatura cu o cunoastere deplina a lui Iisus Hristos. Daca nu sunt puse in legatura cu Iisus, nu vor izbuti sa-si aduca roada, dar daca functioneaza in legatura neintrerupta cu Mantuitorul, rodnicia lor nu va cunoaste limite.

         Cel caruia ii lipsesc virtutile amintite de Petru nu-L poate vedea si cunoaste personal pe Domnul Iisus. El   nu are Lumina lumii. El este capabil sa vada lucrurile lumii, dar este orb cu privire la lucrurile spirituale, asa cum

spune apostolul.          Cine este Lumina ochilor nostrii ? Care este adevarata lumina ? Psalmistul spune :

        « Domnul este lumina si mantuirea mea …»  (  Psalmul 27,1 )         Fie ca rugaciunea  fiecaruia dintre noi sa fie :

                                                    « Doamne, deschide ochii mei,                                                        Pune lumina Ta in ei ,

                                                       Sa poata pana-n cer privi,                                                        Fagaduinti de vesnicii ».

                                                                                                                               Mihaela Balogh                                                                       “ADU-TI AMINTE . . .”

       In  stresul cotidian care ne caracterizeaza ca vietuitori ai sec. al XXI-lea , din ce in ce mai bombardat cu multa informatie si schimbari de tot felul, am inceput sa clacam in unele privinte. Cel mai tare ne deranjeaza uitarea. Ne

deranjeaza  nu doar pe noi, dar si pe cei din jur cand,  luandu-ne anumite angajamente pe care apoi nu le onoram, invocam un motiv simplu si banal: ”am uitat ”. Uitam sa platim factura de curent electric, de telefon sau de gaz ;

uitam sa cumparam cutare sau cutare lucru ; uitam sa ne facem  programare la dentist ; uitam...Comertul vine cu o solutie : o pastila de….. care promite sa rezolve aceasta problema. Oare acesta este remediul ?

     Dumnezeu nu l-a dotat pe om cu uitarea la creatiune. Nu era nevoie de ea, caci omul a fost creat desavarsit. Ea a aparut odata cu pacatul, odata cu efectele negative si colaterale ale acestuia, atunci cand dusmanul nostru,

Satana, a creat haos , suferinta si moarte in univers. -    Uitarea e binecuvantare sau blestem ? -    Uitarea este ceva bun sau ceva rau?

 -    Uitarea este o calitate sau un defect de caracter ?         -    Afirmatia : « Uitarea este un rau necesar «  este adevarata sau falsa ?

     Realitatea este ca uitarea ne carcterzeaza pe toti intr-o masura mai mare sau mai mica, in functie de varsta ,de educatie, de caracter. Exista un paradox : Uitam ce nu trebuie uitat, dar nu uitam ce trebuie uitat.  Bunaoara, uitam

cand suntem ajutati de Dumnezeu,  sau cand primim raspuns la rugaciunile noastre ; uitam  cand am fost ajutati de cineva, cand un semen ne-a spus o vorba calda si ne-a daruit un zambet de incurajare...

      In schimb, nu uitam cand nu ne-au fost ascultate si implinite rugaciunile, fiind gata sa ne revoltam si sa ne declaram independenta fata de Dumnezeu ; nu uitam oridecate ori ne-a gresit un semen de-al nostru, chiar daca a

regretat si si-a cerut iertare... Uneori avem grija sa le reprosam semenilor nostri greselile lor peste ani si ani.      Asadar , trebuie sa uitam sau nu ? Ce este uitarea?  

      Verbul « a uita » are doua sensuri :       1- A nu ne mai aduce aminte de ceva sau cineva, a iesi din memorie, a scapa din vedere. Incapacitatea de

evocare, de amintire a ceea ce s-a memorat, s-a trait ( un eveniment ), s-a spus sau s-a facut.Uitarea scuteste ceierul de nevoia pastrarii unui mare numar de perceptii neesentiale ( functie pozitiva ), stergand

totodata din memorie si cunostinte necesare ( functie negativa ).        2- A-ti indrepta privirea spre cineva sau spre ceva, a privi, a zari.

      Trebuie sa uitam sau nu?      Da, trebuie sa uitam ce trebuie uitat : probleme, necazuri, dureri,greseli ale semenilor nostri, pentru ca nu am

putea trai, ramanand vii in minte emotii negative, amintiri neplacute de-a lungul vietii. Aceasta este  functia pozitiva a uitarii. Exemple :

Iov 11,16 : « Iti vei uita suferintele si-ti vei aduce aminte de ele ca de niste ape care s-au scurs. »Geneza 41,51 :  Iosif a pus intaiului sau nascut numele MANASE ( uitare), «  caci  , a zis el :  Dumnezeu m-a

facut sa uit toate necazurile mele si toata casa tatalui meu. »     Trebuie sa uitam sau nu?

     Nu, nu trebuie sa uitam : experientele cu Dumnezeu, raspunsurile la rugaciune, binele pe care l-am primit de la Dumnezeu direct sau prin semenii nostrii, etc.

 Psalmul 103,2 : « Binecuvinteaza suflete pe Domnul si nu uita niciuna din binefacerile Lui. »

Page 125: seminarii, aurel 1

 Psalmul 119,93 : « Niciodata nu voi uita poruncile Tale , caci prin ele ma inviorez. »     Isaia 44,21 : « Israele, nu Ma uita ! »

 Evrei 13, 2.16 : «  Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti… » ;                      «  Sa nu dati uitarii binefacerea si darnicia… »

 Luca 11,42 : « Dar vai de voi Fariseilor ! Pt. ca voi dati zeciuala din izma, din ruta si din toate zarzavaturile si dati uitarii dreptatea si dragostea de Dumnezeu, ; pe acestea trebuia sa le faceti si pe celelalte sa nu le

lasati nefacute. »      Este pacat sa uiti ?

        « Obiceiul de a fi neglijent trebuie in mod categoric biruit. Multi gandesc ca lipsa de memorie este o scuza pentru greselile cele mai grosolane . Dar ei nu au oare calitati intelectuale la fel ca si ceilalti ? In

acest caz ei ar trebui sa-si exerseze memoria pentru ca ea sa retina mai mult. A UITA ESTE PACAT, ESTE PACAT SA FII NEGLIJENT. Daca ne vom face obiceiul sa uitam, vom neglija poate mantuirea noastra

proprie, si in cele din urma, ne vom da seama ca nu suntem gata pentru Imparatia lui Dumnezeu.»                                                                              E. G. White, « Parabolele Domnului », cap. « Talantii »

     In Cuvantul lui Dumnezeu ne intalnim adesea cu porunca « ADU-TI  AMINTE ! »  Cu toti ne amintim cel putin un pasaj biblic in care Dumnezeu indeamna pe urmasii Sai sa-si aduca aminte de poruncile Sale, de binefacerile

Lui, de minunile Lui, de exemple negative pentru a nu le repeta greselile.Exod    20,8 : « Adu-ti aminte de ziua de odihna ca s-o sfintesti »

Deuteronom7,18 : « Adu-ti aminte ce a facut Domnul Dumnezeul tau lui Faraon… »    Deuteronom 7, 9 : « Adu-ti aminte  de marile incercari pe care ti le-au vazut ochii… »

Deuteronom 8,18 : « Adu-ti aminte de tot drumul pe care te-a calauzit Domnul… »Deuteronom 9,17 :« Adu-ti aminte de Domnul Dumnezeul tau… »

Eclesiastul 12,1 :  « Adu-ti aminte de Facatorul tau in zilele tineretii tale… »Luca 17,32 : « Aduceti-va aminte de nevasta lui Lot... »

     De ce Domnul Isus ne indeamna sa ne aducem aminte de sotia lui Lot ? Sotia lui Lot este un exemplu pozitiv sau un exemplu negativ ?

     Pacatul Sodomei si Gomorei, precum si al cetatilor din jur, golise cupa rabdarii lui Dumnezeu, asa incat dezvoltarea si amploarea lui l-au determinat pe Acesta sa ia hotararea de a-i distruge cu desavarsire pe locuitorii

de acolo ( vezi Geneza 19, 15-25 ).     Acolo isi avea domiciliul si Lot, nepotul lui Avraam. Atunci cand Dumnezeu si-a dezvaluit intentiile Sale

slujitorului Sau credincios, Avraam, acesta a mijlocit pentru siguranta rudelor sale. Dar, pentru ca  in acel tinut sortit pieirii nu se gaseau nici macar zece oameni buni pentru care Dumnezeu sa fie dispus sa crute acele asezari

omenesti, a fost aleasa solutia de a-l salva numai pe Lot si familia sa.     Au fost trimisi doi ingeri la Lot si la familia sa pentru a-i scapa de urgia divina. Din nefericire, fetele lui care erau

casatorite, impreuna cu sotii lor, nu au crezut si acceptatat apelul tatalui lor de a parasi Sodoma, crezand ca acesta glumeste sau ca…si-a pierdut mintile.

     In dilema se gasea si sotia lui Lot.  Pe deoparte, nu dorea sa piara, dar pe de alta parte, nici nu dorea sa renunte la copii, la averea, la confortul, bunastarea si casa  ce ramaneau acolo. Pentru ca intarzia sa plece, pentru

ca tragea de timp, ingerii i-au luat de mana si i-au scos din oras cu porunca : « Scapa-ti viata ; sa nu te uiti inapoi, si sa nu te opresti in vreun loc din campie . Scapa la munte ca sa nu pieri. » 

                                                                                                                                            ( Gen. 19,17 ).     Asadar, ingerii i-au condus pe toti patru afara din cetatea condamnata, dandu-le instructiuni clare cu privire la

ce trebuiau sa faca, daca voiau sa-si salveze vietile. Insa numai a scapa din cetate nu era deajuns.  Era necesara o continua si totala ascultare de instructiunile divine.     

     Pe drumul izbavirii, in loc sa alerge, ei s-au oprit sa negocieze cu ingerii daca nu ar putea ramane la Toar, o cetate destinata sa aiba aceeasi soarta. De emotii, de groaza si de graba cu care se departau de cetate, picioarele

le tremurau si puterile le slabeau,  dandu-si seama ca nu reuseau sa ajunga departe .Plini de mila si intelegere fata de ei, ingerii le accepta cererea.

      Versetul 26 ne  ofera cheia care l-a motivat  pe Isus  sa-i sfatuiasca pe ascultatorii Sai sa-si aduca aminte de sotia lui Lot : « Nevasta lui Lot s-a uitat inapoi, si s-a prefacut intr-un stalp de sare. »

     DE CE ? Nu e Dumnezeu prea aspru ? (vezi  ex. lui Uza, Anania si Safira) Nu e Dumnezeu nedrept ?Acelasi lucru l-au facut si Avraam si sotia lui Lot : s-au uitat amandoi spre dezastru si au vazut focul si fumul

cetatilor nimicite de urgia divina. Avraam nu si- a pierdut insa viata. De ce ?     Motivele uitarii celor doua persoane erau diferite :

1-    Avraam, dornic sa vada rezultatul mijlocirii sale cu o zi inainte, s-a intors dis-de-dimineata la locul in care se despartise de Domnul. Cat de mare trebuie sa fii fost dezamagirea lui Avraam cand  a vazut intreaga campie in

flacari, iar fumul ei agitandu-se spre cer.2-    Sotia lui Lot, prin gestul ei de a se uita inapoi a devenit un exemplu al urmarilor unei afectiunii exagerate fata

de lucrurile materiale ale vietii acesteia. Dorinta ei de a se agata de lucrurile sau persoanele pe care tocmai le lasase inapoia sa in Sodoma, i-a pricinuit moartea. Ce tragedie ! Un eveniment pe care trebuie sa ni-l amintim,

dupa cum spunea Domnul Isus : « Aduceti-va aminte de nevasta lui Lot. »     Ce motive au determinat-o pe sotia lui Lot sa priveasca inapoi, in ciuda tuturor avertizarilor

divine ?       1- Inima ei se afla inca in Sodoma     

     Desi corpul sotiei lui Lot a plecat din oras, inima ei a ramas in Sodoma unde se aflau toate bogatiile pe care le

Page 126: seminarii, aurel 1

adunase de-a lungul anilor, ea si familia ei. Se pare ca sotia lui Lot era de origine din Sodoma. Casa frumoasa, mobila, hainele, banii de la banca si toate celelalte posesiuni nepretuite au determinat-o sa se intrebe : « Le voi

mai vedea vreodata ? » Probabil ca ar fi dorit sa se intoarca sa ia macar cu ochii ceva din tot avutul ei, asa ca s-a intors cu fata la Sodoma. Pentru ea, viata ei erau bunurile abandonate acolo, asa ca nu a mai avut nici o motivatie sa traiasca fara ele, cu buna stiinta calcand porunca divina prin faptul ca s-a uitat inapoi. Era constienta ca acest

gest insemna sinucidere.     2-Curiozitatea  

     « Oare Dumnezeu chiar va distruge Sodoma ? Cum ar putea focul sa distruga tot orasul ?Chiar se va intampla aceasta ?Poate casa mea va scapa. Vreau sa vad cum va face Dumnezeu acest lucru ! Poate Dumnezeu se

razgandeste. Chiar e adevarat ? » Si sotia lui Lot s-a uitat inapoi...      Satisfacerea curiozitatii, calcand porunca lui Dumnezeu, inseamna MOARTE. O alta Eva care a dorit sa

cunoasca raul, sa vada ce inseamna incendiu, loc, distrugere, sentinta divina definitiva si irevocabila.     3- Necredinta

     Faptul ca s-a uitat inapoi la cetatea care ardea a fost o manifestare directa a necredintei in ceea ce spusesera ingerii. Era unul din motivele pentru care zabovisera sa iasa din cetate, iar ingerii au trebuit sa-i ia de mana si  sa-i scoata afara  cu forta. « Nu se putea ca Dumnezeu sa faca intocmai cum spusese ! « - gandea sotia lui Lot.                Iata o urmasa a Evei ce nu-L cunostea si nu-L credea pe Dumnezeu pe cuvant,  indoindu-se  ca Dumnezeu va aduce la indeplinire urgiile Sale. O urmasa a mentalitatii societatii antediluviene care nu credea ca Dumnezeu va

nimici pamantul cu apa, iar Noe glumea cand ii avertiza despre judecatile lui Dumnezeu.     Necredinta se plateste cu viata vesnica.

     Atitudinea sotiei lui Lot scoate in evidenta chiar stilul nostru de viata din prezent. Biblia ne avertizeaza ca lumea va fi distrusa prin foc, iar Dumnezeu doreste sa-i salveze pe copiii Sai ascultatori. De aceea a trimis si inca trimite

soli si solii asa cum a facut la Sodoma. Ingeri nevazuti sau ingeri in chip de oameni ne tin de mana pentru a ne scoate din aceasta lume a pacatului, ca sa putem intra in Imparatia lui Dumnezeu. Soliile divine ajung la noi prin intermediul predicilor, al cartilor , al cantarilor, a radioului, a televiziunii, a celor care isi pun la dispozitie viata in slujba lui Dumnezeu etc. Va puteti imagina cat de mult din toate acestea am auzit sau am citit de cand ne-am

predat Lui?  Il auzim pe Dumnezeu spunand : « Scapa-ti viata ! »  Iar noi,  asemenea sotiei lui Lot, zabovim, nu ne miscam. Predicile despre venirea Domnului Iisus sau despre sfarsitul acestei lumi au devenit foarte cunoscute si

nu ne mai impresioneaza, deteminandu-ne sa facem o schimbare in viata noastra.      Asemenea sotiei lui Lot, si noi dorim sa privim inapoi, la vietile noastre din trecut, sau sa ne uitam peste gard, la cei din afara bisericii, sa mai gustam macar cu privirea din placerile acestei lumi. Uneori, din cauza incercarilor si greutatilor, suntem ispititi sa ne uitam inapoi. Poate consideram calea credintei prea aspra si prea grea, asa ca

vrem sa ne mai relaxam. In acele momente sa ne aducem aminte ca Dumnezeu ne spune :  « Scapa-ti viata ! Sa nu te uiti inapoi si sa nu te opresti… » Totul are un pret : lacrimi, suferinte, disperare, moarte vesnica...

     Avertizarile divine sunt o dovada a dragostei si purtarii de grija fata de fiintele umane ; neglijarea  lor poate avea efecte tragice. Cand sotia lui Lot nu a ascultat de porunca lui Dumnezeu si s-a uitat inapoi, ea a devenit un

monument al neplacerii divine. S-a transformat pentru totdeauna intr-un stalp de sare. Oh, a zabovit, a tanjit si a murit de o moarte teribila. Si totusi …atat de aproape de cetatea  salvarii… Si totusi… atat de departe de

salvare....Sa fii pe drumul mantuirii, si totusi sa fii pierdut. Ce pacat ! Daca urmam aceeasi cale ca si sotia lui Lot, daca nu ascultam si ne uitam inapoi  pentru un motiv sau altul, rezultatul tragic va fi identic.            

     Aproape salvat, sigur pierdut. Aceasta va fi, din nefericire, experienta trista a multor crestini care  vor urma exemplul sotiei lui Lot.

     Israelitii se uitau adesea inapoi, spre Egiptul pe care il parasisera. Exemplu : « Ne aducem aminte de pestii care-i mancam in Egipt, si care nu ne costau nimic, de castraveti, de pepeni, de praji,, de ceapa si de

usturoi. Acum ni s-a uscat sufletul : nu mai este nimic din toate acestea. »   ( Numeri 11, 5-6 )        Finalul acelei uitari spre Egipt, din cauza lacomiei si a poftei, i-a costat pe multi. Iar costul a fost urias :pierderea

Canaanului  pamantesc .                 Ce ne costa pe noi, daca ne uitam inapoi asemenea lor ? Pe noi astazi ne costa un pret infinit : pierderea

Canaanului ceresc.     « Dar daca da inapoi sufletul Meu nu gaseste placere in el. » ( Evrei 10, 38 )

     Cand  ne uitam inapoi renuntam la increderea si nadejdea pusa in Domnul Iisus. Cand privim inapoi Il crucuficam din nou pe Fiul lui Dumnezeu. Intoarcerea la viata pacatoasa a trecutului, fie ea numai cu inima, Il

intristeaza pe Dumnezeu, iar El nu mai gaseste placere in noi.     « Oricine se uita inapoi nu este vrednic de Imparatia lui Dumnezeu. »  ( Luca 9, 62 )

     Izbavirea noastra se apropie, suntem aproape acasa, ar fi pacat sa ne intoarcem capul acum, pentruca ne-ar fi fatal. A privi inapoi inseamna distrugere, neascultare, moarte vesnica. Principiul pe care trebuie sa ni-l amintim

este : Niciodata nu te uita inapoi pentru a regreta o decizie buna.  Adu-ti aminte de nevasta lui Lot si mergi mereu inainte !

     CE TREBUIE SA NE MOTIVEZE SA PRIVIM DOAR  INAINTE ?1 - Ascultare deplina de Dumnezeu

     Ascultarea de Dumnezeu presupune sa aducem la indeplinire fara ezitare, intarziere si in totalitate vointa lui Dumnezeu. Daca sotia lui Lot ar fi ascultat porunca primita , ar fi fost salvata.

     Ascultarea de Dumnezeu aduce viata si este testul suprem al credintei si veneratiei fata de Creator. Crestinii din ultimele zile ale istoriei acestui pamant trebuie sa devina ascultatori fideli ai Cuvantului lui Dumnezeu, cu cea mai mare atentie. Indiferent ce spune Dumnezeu, trebuie sa avem deplina incredere in calauzirea si protectia Sa.

Page 127: seminarii, aurel 1

Oridecateori ne cere sa mergem, sa ascultam si sa mergem. Ascultarea pretuieste inaintea lui Dumnezeu mai mult decat jertfele (1 Samuel 15, 22 ).

     Ascultarea neconditionata atrage dupa sine binecuvantare. Binecuvantarile rezervate vietii acesteia si celei viitoare sunt posibile prin ascultare, fiindca ascultarea de Dumnezeu ne ajuta sa inaintam pe cararea credintei.

     2 - Unicitatea scopului      Pentru a putea avea succes, este necesar sa ne concentram atentia asupra unei tinte si nu a mai multora in acelasi timp.Trebuie sa ne cunoastem bine tinta si sa fim constienti ca ea trebuie atinsa. Sa nu ne pierdem pe

cale. Apostolul Pavel vorbeste in Fil. 3, 13-14  despre tinta de a merge cu staruinta inainte, de a ne folosi fiecare capacitate pentru a castiga premiul chemarii ceresti in Isus Hristos.

     Pavel avea o tinta in viata. El nu s-a luptat sa integreze lumea in religie,b ogatia vietii acesteia in mantuire, si onoarea in coroana slave…Iar acest lucru l-a ajutat sa fie foarte puternic.  A venit timpul sa lasam  in urma noastra

tot ceea ce poate sa ne ofere lumea aceasta. Vom realiza putin in viata daca suntem distrasi de o multime de lucruri, de aceea trebuie sa privim inainte si sa ne concentram atentia spre revenirea Domnului nostru Iisus

Christos.Timpul se scurge cu repeziciune.  Vesnicia este la usa si totul se decide acum. Tot ce trebuie sa facem este sa inaintam pe cararea spre ceruri acum.Ascultarea si stabilirea unui singur scop sunt posibile prin Iisus

Christos.     3 – Privirea indreptata numai spre tinta

Cine este tinta noastra ? O cunoastem ?       « Sa ne uitam tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noastre, adica la Iisus , care pentru bucuria care-i era pusa inainte, a suferit crucea, a dispretuit rusinea si sade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumezeu. Uitati-va dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea pacatosilor o impotrivire asa de mare

fata de Sine, pentru ca nu cumva sa va pierdeti inima si sa cadeti de oboseaala in sufletele voastre. » ( Evrei 12, 2-3 )

     Sotia lui Lot nu a privit inainte. Mai usor i-a fost sa priveasca inapoi. Pentru noi cum e mai confortabil : a privi inainte sau inapoi ? Mai avem o tinta in fata ochilor nostri sau am uitat-o, pierzand-o din vedere ? In inima noastra

mai exista dorinta si mai dispunem de puterea de a ajunge la tinta? Desi suntem in biserica adevarata, suntem siguri ca inima noastra nu e in lume alergand dupa fel si fel de tinte trecatoare si inselatoare?  Un autor spunea:

« Nu suntem nimic, ci Christos este totul in toate. Sa unim ignoranta noastra cu intelepciunea Sa, slabiciunea noastra cu taria Lui,  nedesavarsirea noastra cu meritele Sale, vremelnicia noastra cu vesnicia

Lui.»       Sa nu uitam, sa ne aducem aminte, sa privim continuu spre tinta. Sa ne aducem aminte de cei care si-au pierdut din vedere tinta , si-au pierdut pe drum inima, cazand de oboseala in sufletele lor si sa nu le urmam

exemplul. « Aduceti-va aminte de nevasta lui Lot ! »            Vreti cu orice pret sa atingeti Tinta ? Iata secretul :

     « Am necurmat pe Domnul inaintea ochilor mei : cand este El la dreapta mea nu ma clatin. »                                                                                                                                      ( Psalmul 16, 8 )

                                                                                                                               Mihaela Balogh                PARABOLA  ISPRAVNICULUI  NECREDINCIOS

                                                                     Luca 16, 1-12         

        Astazi se vorbeste foarte mult despre manageri. Adica, pe intelesul tuturor: administratori. Din nefericire, in ultimii ani am auzit de foarte multe exemple de administratori de rea credinta care au falimentat intreprinderi

nenumarate, ducand nu numai la inmormantarea industriei nationale, dar si la ruinarea multor persoane si familii care au ramas fara locuri de munca.

       Si totusi DE CE ?       Sa ne imaginam un scandal atat de intalnit in zilele noastre.Un administrator este concediat pentru risipirea fondurilor unei mari companii, o banca de exemplu. Deoarece desfacera contractului de munca se face cu un

preaviz de 15 zile, angajatul s-a gandit sa depuna toate eforturile pentru a-si asigura existenta in viitor. Asadar el face un plan ingenios pentru perioada concedierii. Daca o persoana este datoare bancii cu 1000 de lei,

administratorul  propune ca aceasta sa inapoieze doar jumatate din datorie, astfel incat creditorul sa se considere achitat de cealalta jumatate de datorie. Daca o alta persoana este datoare cu 1000 euro acesta ii anuleaza 200

euro din datorie,  lasandu-l dator doar cu 800 de euro. Nu vi se pare cunoscut acest scenariu? El seamana identic cu cel din " Pilda ispravnicului necredincios".

         Iata deci ca ideea de administrator  nu este straina de Cuvantul lui Dumnezeu. Ea apare insa intr-un termen mai invechit pentru zilele noastre : ispravnic, dregator.

        Domnul Christos  a vorbit de mai multe ori in predicile Sale despre subiectul  ispravniciei.  Pilda polilor, Pilda talantilor si Pilda ispravnicului necredincios sunt numai cateva exemple in acest sens. De ce a revenit El mereu

asupra acestui subiect ? Apostolul Pavel ne raspunde scurt si concret :      "Iata cum trebuie sa fim priviti noi : ca niste slujitiri ai lui Hristos, si ca niste ispravnici ai tainelor lui

Dumnezeu.  Incolo, ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare sa fie gasit credincios in lucrul incredintat lui ". ( 1 Corinteni 4, 1-2 )             

       Referitor la Pilda ispravnicului necredincios, unii teologi sustin ca, dintre toate parabolele pe care le-a spus

Page 128: seminarii, aurel 1

Domnul Christos, aceasta este cea mai dificil de interpretat. La prima vedere sau la o citire superficiala, s-ar parea ca incompetenta si necinstea sunt laudate in aceasta parabola. Nu era ceva neobisnuit pentru Iisus sa foloseasca

astfel de ilustratii.       Care a fost scopul folosirii acestei pilde in care se pare ca valorile caracterului personajului principal se

contrazic cu tot ceea ce facea si invata Mantuitorul ? Este un paradox.       Exista doua elemente importante din aceasta istorisire care trebuie clarificate :       1.  v 8 – Stapanul a laudat siretenia angajatului sau: ispravnicul necredincios.

       2.  v 9 – Parabola sugereaza ca o anumita relatie cu lucrurile profane, cu bogatiile nedrepte, conduc la primirea Imparatiei.

       Desigur, Iisus nu putea sa incurajeze necinstea angajatului. Biblia contine destule exemple in care persoane bine intentionate au apelat la minciuna si  inselaciune, dar niciodata faptele lor nu au fost laudate si date ca

exemple de urmat. Dumnezeu care a spus : "Sa nu furi !", "Sa nu minti !", "Sa nu poftesti !"... nu  e schimbator. El nu putea ca in persoana lui Iisus sa laude necinstea, siretenia si coruptia ispravnicului.

       Stapanul din pilda l-a laudat pe ispravnicul nedrept ( vers.8 ). Cel care spune aceste cuvinte de lauda este  "omul bogat " din vers 1. Este cu totul de neconceput ca Iisus sa fi adus o lauda absoluta planului ispravnicului

necinstit de a-si insela stapanul. Evaluarea din partea lui Isus a acestui ispravnic este descoperita in expresia "ispravnicul nedrept ". Totusi, intrucat aceasta lauda constituie punctul culminant al parabolei, reiese ca Isus a

gasit in lauda omului bogat adusa ispravnicului sau ceva folositor pentru  invatatura ucenicilor Sai si a celor care-L ascultau.

       "Acest om a laudat istetimea celui ce l-a inselat pentru ca lucrase intelepteste. Dar lauda omului bogat nu era si lauda lui Dumnezeu. Domnul Christos nu l-a laudat pe slujitorul necredincios, dar El s-a folosit de

o intamplare bine cunoscuta spre a ilustra lectia pe care El dorea sa-i invete. " Faceti-va prieteni cu ajutorul bogatiilor nedrepte ", a spus El, " pentru ca atunci cand veti muri, sa va primeasca in corturile

vesnice "      E. G. White, "Parabolele Domnului",  pag, 255       Chiar daca unii teologi considera ca Iisus a spus aceasta parabola pentru a descreti fruntea ascultatorilor Sai

(ca o gluma, spre amuzamentul lor) , realitatea este ca Iisus, prin aceasta intamplare reala, a castigat atentia ascultatorilor Sai, indreptandu-le privirea spre concluziile profunde din versetele 10, 11 si 12.

       Ispravnicul nedrept din parabola il reprezinta pe poporul Israel caruia i-au fost incredintate adevarurile sfinte pentru binecuvantarea lumii. Cuvantul lui Dumnezeu, Legea Sa, fagaduintele Sale, binecuvantarile spirituale si

materiale de care s-a bucurat Israel ca natiune pentru a duce lumina planului de mantuire pana la marginile pamantului, poporul ales le-a folosit pentru el insusi, pentru a se imbogati si pentru a se inalta pe sine. In curand,

israelitii aveau sa dea socoteala de ispravnicia lor.  Anul 34 d.Ch se apropia si  poporul Israel avea sa fie concediat din rolul de ispravnic al Planului mantuirii pentru omenire.

       Dupa rostirea parabolei, Mantuitorul face o afirmatie socanta : "Caci fiii veacului acestuia fata de semenii lor sunt mai intelepti decat fiii luminii. " ( vers. 8 )

       Ce vrea sa spuna Iisus aici ?       "Fiii veacului acestuia" sunt " fiii acestei lumi " ( traducerea KJV ), sau literal: "copiii acestui

veac ". Aceia care traiesc pentru lumea aceasta sunt asezati  in contrast cu aceia care traiesc pentru lumea viitoare, " copiii luminii ". Ei sunt mai intelepti decat cei ce traiesc pentru viata vesnica. Oamenii care traiesc

exclusiv pentru viata aceasta dau adesea pe fata mai multa sarguinta, ravna si pricepere in urmarirea aceea ce le ofera lumea aceasta decat crestinii in pregatirea lor pentru ceea ce le ofera Dumnezeu.

      "Si Eu va zic : "Faceti-va prieteni cu ajutorul bogatiilor nedrepte, pentru ca atunci cand veti muri sa va primeasca in corturile vesnice. " ( vers. 9 )

       CE NU vrea Iisus sa intelegem din aceasta parabola ?       1. Prietenii adevarati nu se castiga cu ajutorul banilor, al bogatiilor nedrepte, care nu ne apartin.

"Pilele" si relatiile nu fac parte din metodele lui Dumnezeu. A-ti face prieteni cu ajutorul banilor este o provocare careia multi i-au cazut in capcana.  Experienta arata ca atunci cand se termina banii, se termina si prietenia.

      2. Iisus nu vrea sa intelegem ca mantuirea se poate cumpara. Cerul nu se cumpara cu valori pamantesti.      3. Viata vesnica nu incepe in momentul cand murim. Cei care isi incheie viata pe acest pamant, nu intra imediat in rai. Biblia ne invata altceva: 1) rasplata va fi data la revenirea lui Iisus ( vezi  Ioan 14,1-3 ; Apocalipsa

22, 12 ) si  2) intrarea in Imparatia lui Dumnezeu va avea loc dupa inviere (  1Cor. 15,51-54 )      4. Nici un muritor nu are autoritatea sa ne primeasca in "corturile vesnice". Autoritatea acesta o are doar

Mantuitorul care a platit pentru mantuirea noastra.      Ce vrea Iisus sa ne transmita prin acest sfat ?

      Sa definim termenul " bogatii nedrepte ":      I  - Expresia vrea sa sugereze dispretul fata de asa-zisele bogatii ale acestei lumi. "Nu va strangeti comori pe

pamant unde le mananca moliile si rugina, si unde le sapa si le fura hotii"  ( Matei 6, 19 )                      II - Chiar daca Iisus a spus ucenicilor Sai aceasta parabola, tinta o reprezentau fariseii care se gaseau printre

ascultatorii Sai ( vezi vers. 14 ). Acestia erau tributari indreptatirii prin fapte.      III - Ispravnicul  din parabola s-a purtat nedrept cu bogatiile stapanului care nu-i apartineau. Stapanul de drept

al acelor bogatii era proprietarul lor. In calitatea sa de administrator, el s-a erijat  pe nedrept in postura de proprietar al acelor bunuri, administrandu-le in mod nedrept. El era un proprietar nedrept din 2 puncte de vedere :

1 ) bunurile nu-i apartineau ; si 2 ) nu le-a administrat corect.        Intr-un sens mai larg, ispravnicul  nedrept il reprezinta pe poporul evreu. Intr-un sens mai restrans, el  ne

reprezinta pe fiecare dintre noi.. In aceasta viata, cu totii suntem ispravnici ai bunurilor incredintate de Dumnezeu.

Page 129: seminarii, aurel 1

Parabola talantilor ne prezinta cateva bogatii ( talanti ) pe care Dumnezeu ni i-a incredintat.  Facultatile mintale,  vorbirea,  influenta,  timpul, sanatatea,  puterea,  banii,  simtamintele de amabilitate, de bunatate si blandete, indemnurile generoase si o intelegere imediata a lucrurilor spirituale sunt talente pretioase care il aseaza pe

posesorul lor sub o grea raspundere.        In afara de cele enumerate, toate darurile si toata destoinicia, fie innascuta sau dobandita, naturala sau

spirituala, sunt talanti de la Dumnezeu incredintati spre slava Sa si spre binecuvantarea semenilor.       Mai exista si darurile speciale ale Duhului Sfant enumerate in Rom.12, 6-8 ; 1 Cor. 12 si Efeseni 4 : profetia,

invatarea, slujirea, darnicia, carmuirea, intelepciunea, cunostinta, credinta, vindecarea, facerea de minuni, deosebirea duhurilor, darul limbilor, interpretarea limbilor, administrarea, evanghelizarea, pastorirea etc.

       Multe din aceste daruri sunt legate de acest pamant , fiind de aceea " bogatii nedrepte " ( in sensul ca apartin acestei lumi nedrepte ). Ele mai sunt considerate nedrepte si pentru ca  noi nu suntem proprietarii lor de drept, ci ne-au fost incredintate pentru a le folosi nu in mod nedrept si egoist, ci pentru slava lui Dumnezeu. In

parabola Sa, Mantuitorul ne avertizeaza ca va veni un timp cand vom da socoteala de lucrul incredintat.       Prin sfatul :" Faceti-va  prieteni cu ajutorul bogatiilor nedrepte "  Domnul Isus doreste sa spuna ca darurile si talentele incredintate trebuie sa le punem in slujba semenilor nostri, deoarece El se identifica cu fiecare din cei

pe care noi ii slujim.      "Adevarat va spun ca oridecateori ati facut aceste lucruri unuia dintre acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie Mi le-ati facut. Caci am fost flamand si Mi-ati dat de mancat ; Mi-a fost sete si  Mi-ati dat de baut ; am fost strain si  M-ati primit ; am fost gol si M-ati imbracat ; am fost bolnav si ati venit sa Ma vedeti ; am

fost  in temnita si ati venit pe la Mine. " ( Matei 25, 35. 36. 40 )       Cine locuieste in corturile vesnice ca sa aiba autoritatea sa ne primeasca acolo ?  Dumnezeu, Domnul Christos si ingerii sunt locuitorii lor. Mantuitorul ne-a spus ca ne va pregati un loc. Acele locuri ne asteapta. Punand talantii la schimbator, folosind darurile lui Dumnezeu in scopul slujirii semenilor nostri, noi devenim

impreuna lucratori cu fiintele ceresti, asemanandu-ne in caracter cu ele. . Atunci cand vom muri ,sau cand cele pamantesti vor pieri, pazitorii de la portile ceresti vor putea spune: "Bine rob bun si credincios. Ai fost credincios peste putine lucruri, te voi pune peste multe lucruri. Intra in bucuria Stapanului tau."

( Matei 25, 21.23 )       O observatie: Versetul 9 este o exprimare a lui Isus in limba traditiei si culturii iudaice ce exista pe vremea lui

Iisus ( vezi si Parabola cu "Bogatul si saracul Lazar" inspirata tot de acolo ).       Concluzia ( parafrazarea ) versetului 9:  Faceti-va prieteni cu ajutorul "bogatiilor nedrepte", adica a darurilor si talentelor incredintate de Dumnezeu, chiar daca ele sunt trecatoare si apartin acestui veac ( banii folositi in scopuri

umanitare sau in lucrarea lui Dumnezeu, vindecarea, darul limbilor, etc ), pentru ca atunci cand cele pamantesti vor pieri ( "veti muri" ),  ingerii si Domnul Iisus, care s-a identificat cu fiecare persoana pe care ati ajutat-o sau ati

indrumat-o spre El, sa va primeasca in Imparatia Sa.       Luca 16,10-12:  Mesajul lui Iisus

       In mesajul Sau, Mantuitorul subliniaza clar si fara echivoc faptul ca nu accepta nicio scuza pentru necinste. Toti care aceia care doresc sa fie ucenicii Sai trebuie sa fie caracterizati de integritate si cinste exemplara.

       "Cine este credincios in cele mai mici lucruri este credincios si in cele mari ; si cine este nedrept in cele mai mici lucruri este nedrept si in cele mari. "

        Nu exista nimeni pe pamant care sa sustina ca  Dumnezeu nu i-a incredintat nici un talant. Din enumerarea anterioara am ajuns la concluzia ca toti avem cel putin un talent (inzestrare) pe care trebuie sa-l punem la

schimbator.      In Evul Mediu, un om privea la ridicarea unei constructii monumentale.Un lucrator a trecut cu o roaba de

mortar.      - "Ce faci?” l-a intrebat omul nostru.

      - "Duc niste mortar, doar atat !”- a raspuns muncitorul obosit si plictisit. Un altul a trecut cu niste pietre de temelie.

      -"Ce faci ? " a fost intrebat si el ?      -" A, nimic. Doar car niste pietre."  Apoi a trecut al treilea cu niste materiale de constructie.

      -"Ce faci ? " a fost intrebat si el. Lucratorul a raspuns :      -"Construiesc o catedrala ! "

       Observati diferenta intre cei trei lucratori ? Ce credeti ca da sens slujirii noastre ?  Lucrul pe care il facem , atitudinea pe care o avem fata de ceea ce facem sau motivatia  noastra ? Dragostea fata de Dumnezeu ne va

motiva si va da sens atitudinii noastre care se va reflecta in calitatea slujirii noastre. Dragostea ne va motiva si va da valoare fiecarui talant oricat de neinsemnat poate fi pentru noi, dar nu si pentru Dumnezeu.

        Nu trebuie neglijate nici cele mai umile indatoriri. Orice lucrare, orice munca cinstita sunt o binecuvantare si savarsirea lor cu credinciosie, poate dovedi destoinicie pentru datorii mai inalte. Orice lucru, oricat de neinsemnat

ar fi, facut pentru Dumnezeu cu o totala predare de sine, este primit de El tot asa ca si cel mai mare serviciu.        "Deci daca n-ati fost credinciosi in bogatiile nedrepte, cine va va incredinta adevaratele

bogatii ? Si daca n-ati fost credinciosi in lucrul altuia, cine va va da ce este al vostru? " ( vers.11.12 )       In lume, averea personala este masurata in valorea contului din banca, mai ales in valuta, in numarul

proprietatilor, a terenurilor, a automobilelor si marcii acestora, a operelor de arta, a actiunilor si a bijuteriilor in cantitati industriale pe care le posezi. In  realitate exista doua sisteme de valori : cel pamantesc, trecator  si cel ceresc, vesnic. Ce valoare am avea daca am pierde toate averile pamantesti? Valoarea omeneasca difera de valoarea cereasca. Valoarea cereasca a fiecarui om este valoarea sangelui lui Iisus care s-a jertfit pe Golgota.

Page 130: seminarii, aurel 1

       Inca de la o varsta frageda am fost invatati sa avem grija de lucrurile noastre, de jucariile noastre, de hainele noastre, altfel nu intram in posesia altora mai pretioase. In cele spirituale lucrurile stau invers. Isus spune ca

cinstea fata de  lucrurile altuia ne va califica in administrarea lucrurilor noastre.       Fiecare din noi a inceput cu ceea ce apartinea Altuia - viata noastra.

       "Nu stiti ca voi nu sunteti ai vostri ? Caci ati fost cumparati cu un pret. Proslaviti dar pe Dumnezeu in trupul si in sufletul vostru care sunt ale lui Dumnezeu. " ( 1 Corinteni 6, 19.20 )

       Ceea ce avem este un dar de la Dumnezeu. Fara Dumnezeu nu am fi detinut nimic. Asa ca ceea ce facem si ceea ce avem este darul lui Dumnezeu.

       Mesajul este clar.       1- Intr-o zi Dumnezeu ne va chema la judecata. Avem promisiunea lui Dumnezeu ca daca am fost credinciosi in administrarea a ceea ce Ii apartine, El ne va incredinta ceva pentru vesnicie:   "o mostenire nestricacioasa si neintinata, care nu se poate vesteji, pastrata in ceruri pentru voi. " ( 1 Petru 1,4 )       2- In aceasta parabola Isus accentueaza cinstea si credinciosia : " Cine este credincios ( saunedrept )  in cele mai mici lucruri este credincios ( sau nedrept ) si in cele mari. "  " Daca n-ati fost

credinciosi in lucrul altuia, cine va va da ce este al vostru ? "        Cand administratorii acestor scurte imprumuturi pe care le numim "viata" vor fi chemati sa dea socoteala de

ispravnicia lor, Dumnezeu le va pune o singura intrebare : AI FOST CREDINCIOS ?      " Ca niste buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi sa slujeasca altora dupa

darul pe care l-a primit ." (  1 Petru 4,10 )         Fie ca fiecare din noi sa poata da un raspuns pozitiv, prin viata pe care o traim prin harul lui Dumnezeu si

alegerea pe care o facem acum.   

                                                                                                                                     Mihaela Balogh

" MULTI SUNT CEI CE INTRA PE EA "                                                            - despre cresterea Bisericii -

            La mijlocul lunii iunie 1941, "vulpea desertului"- maresalul german Erwin Rommel - aflat la baza egipteana de langa Libia, statea in cumpana daca sa cucereasca Alexandria, Cairo si Canalul Suez. Cu versata sa "Afrika

Korps", era hotarat sa-i scoata afara din nordul Africii pe britanicii aflati sub comanda generalului Archibald Wavell. Golful Alexandriei era ticsit de nave de aprovizionare britanice, iar Rommel stia ca, pentru a fi sigur de reusita,

trebuia sa distruga acest port, indepartand astfel un port maritim esential aliatilor pentru innoirea trupelor,completarea arsenalului si aprovizionare.

          Pentru a salva acest port,britanicii au pus la cale una dintre cele mai inteligente farse ale razboiului. Locotenentul Jasper Maskelyne, un magician profesionist, a elaborat un plan minutios lipsit de scrupule. S-a

construit rapid un fals port Alexandria, cam la o mila de-a lungul coastei, la Maryut Bay.          In timpul zilei, Maryut Bay parea o asezare  tipic egipteana de cocioabe, insa noaptea, o retea ingenioasa de

lumini si umbre, la nivelul solului, reproducea perfect portul Alexandria. Structuri marioneta de panza au fost construite pentru a parea niste vase uriase in port. Un simulacru de far a fost asezat pe linia tarmului pentru a-i 

"ghida"  pe pilotii bombardierelor din Luftwaffe. Au fost plasati explozibili care sa simuleze explozia munitiei.          Falsul port era complet operational in seara zilei de luni 23 iunie, insa nemtii nu s-au aratat. In noaptea

urmatoare bombardierele au aparut. La inceput, au zburat jos si repede spre portul Alexandria. La vreo 2500 m dedesupt, luminile din Maryut Bay licareau pline de viata in timp ce adevaratul port, Alexandria, era invesmantat 

intr-un intuneric total. Pe masura ce pilotii germani se apropiau, nebanuind nimic, au fost derutati. In loc sa se increada in instrumentele si hartile lor, pilotii din fruntea escadrilei s-au bazat pe ceea ce vedeau si, spre usurarea comandantului portului Alexandria, bombardierele germane s-au intors spre Maryut Bay, falsul port. Pe masura ce

avioanele inamice se apropiau , luminile falsului port s-au estompat amagitor, ca si cum ar fi fost camuflate in asteptarea raidului. Focul  antiaerienelor a lovit cu furie avioanele, in timp ce acestea isi aruncau in van bombele

pe plaja nisipoasa.          Pentru desavarsirea farsei, in timpul comunicatiilor special destinate interceptarii de catre germani,

comandantii aliati s-au prefacut a fi ingrijorati de avariile portului si, chiar in timp ce bombele cadeau la Maryut Bay, brigazile militare din portul Alexandria au raspandit cu repeziciune peste adevaratul oras " resturi" de vase si

"daramaturi " din hartie pentru a simula in fata avioanelor de recunoastere ca tintele ar fi fost serios deteriorate.         Trucul a fost cum nu se poate mai eficient. Pilotii germani si ofiterii de spionaj au crezut ca bombardamentul

a fost reusit si distrugator. Timp de opt nopti atacurile feroce au continuat, fara ca cea mai mica dauna sa fie produsa adevaratului port. Apoi, crezand ca portul este distrus, atacurile au incetat. Hitler si-a indreptat atentia inspre Rusia. Saptamana urmatoae intaririle aliatilor au inceput sa soseasca. Rommel, maresalul german, a

pierdut batalia chiar in saptamana cand credea ca a fost castigata.

          Acum sa incercam sa facem cateva conexiuni. Ar putea exista vreo legatura spirituala intre acest episod legendar din zilele celui de-al doilea razboi mondial si starea de crestere a bisericilor crestine ? Mai exact, este

posibil ca Satana sa foloseasca cu succes o strategie similara pentru a-i amagi pe crestini ?          Intr-un numar al revistei "Semnele Timpului" din 2006 au fost publicate cateva articole despre dezvoltarea

Page 131: seminarii, aurel 1

fara precedent a crestinismului. Erau amintite biserici din America de Nord cu 15.000-20.000 membrii, adevarate megabiserici care functionau mai degraba ca societati cu profit de zeci de milioane de dolari anual. Willow Creek

Community Church este una dintre cele trei megabiserici fruntase .          Scriitorul James Rutz a ajuns la concluzia ca, cel mai probabil inainte de anul 2032, intreaga lume va fi crestinata. Sa fie oare aceasta implinirea profetiei Domnului Hristos din Mat.24,14 : " Evanghelia aceasta a

Imparatiei va fi propovaduita in toata lumea ca sa slujeasca de marturie tuturor neamurilor.Atunci va veni sfarsitul".?

           Biserica Evanghelica din SUA a constatat ca in lumea crestina au inceput sa se simta din nou pulsatiile unei cresteri numerice vizibile. Insotiti de manifestari miraculoase, misionarii Coalitiei Crestin Evangelice, aflati in avanposturi pe meleagurile Africii si Asiei, aduc sub steagurile crestine mii de noi-convetiti,  pe fondul unor

manifestari miraculoase cum ar fi invierea mortilor. China reprezinta un sol fertil, crestinismul aparand pentru  tineri ca un inlocuitor al comunismului.

           Reporterii de la "Dawn Fridayfox", prezinta cu lux de amanunte peste 40 de cazuri in care, deopotriva tineri si varstnici, crestini sau pagani, bebelusi, oameni decedati in spitale, vrajitori, ofiteri de politie, pastori si politicieni,

cu totii au avut deja parte de experienta minunata a invierii.           Biserica Romano-Catolica, aflata si ea in aceasta competitie a miracolelor de seama, isi prezinta inviatii in

maniera unei invingatoare ce revendica mereu istoria. In lucrarea sa "Inviat din moarte – 400 de marturii adevarate despre invieri miraculoase", Albert J. Hebert prezinta o lista interminabila de mutilati, spanzurati, putreziti, morti

inhumati de cativa ani si chiar avortoni, care au inviat de-a lungul secolelor, prin mijlocirea la fel de dezinteresata a  truditorilor din misiunile catolice, plus o vie si detaliata descriere a iadului si a paradisului. Convertirile masive

inregistrate in urma acestor miracole alimenteaza previziunile ca, inainte de anul 2032, intreaga populatie a globului va fi convertita la crestinism.

          Ar putea exista vreo legatura spirituala intre acest episod legendar din zilele celui de-al doilea razboi mondial si starea de crestere a bisericilor crestine din zilele noastre ?  Mai exact, este posibil ca Satana sa

foloseasca cu succes o strategie similara pentru a-i amagi pe crestini ?          Cresterea Bisericii inseamna extinderea Imparatiei lui Dumnezeu. S-au scris sute de articole si s-au sustinut numeroase expuneri cu privire la acest subiect. Carti, clipuri si casete, promitand  secretele " cresterii bisericii, "  sunt produse aproape fara limita. Institutii, centre si experti in "cresterea bisericii", ofera seminarii care promit sa

dubleze sau chiar sa tripleze dimensiunile congregtiei. O cautare pe Google pe acest subiect afiseaza 260.000 de site-uri. Relatiile publice si tehnicile de marketing sunt folosite cu precadere intr-un efort de  atac a Imparatiei

Intunericului.         Insa este posibil ca oamenii lui Dumnezeu sa fie deviati de la adevaratul inamic si de la adevaratele tinte ?

Este posibil ca aceasta adevarata manie a " cresterii bisericii " sa se bazeze de fapt pe o iluzie ?        O atenta trecere in revista a rezultatelor miscarii de crestere a bisericii ofera putine dovezi care sa sugereze

ca a cauzat vreo paguba, cat de mica, imparatiei lui Satana.               Nu cumva "bombele"  cresterii bisericii  nu ajung sa loveasca vreo tinta satanica reala ?

        Nu cumva ele reduc activele Imparatiei lui Dumnezeu, in timp ce lasa neatinsa imparatia intunericului?        Nu cumva e posibil ca, in loc sa fie Biserica aceea care cucereste lumea, in realitate lumea sa fie aceea care

face incursiuni cotropitoare in biserica ?        Cum sunt acesti crestini convertiti in comparatie cu cei rezultati in urma lucrarii lui Pavel?

        ”Caci uite, tocmai intristarea aceasta a voastra dupa voia lui Dumnezeu, ce framantare a trezit in voi? Si ce cuvinte de dezvinovatire ? Ce manie ! Ce frica ! Ce dorinta aprinsa ! Ce ravna ! Ce pedeapsa ! In toate

voi ati aratat ca sunteti curati in privinta aceasta. "  ( 2 Corinteni 17,11 )         Are loc o convertire autentica ?

        "Pentru fiecare suflet cu adevarat convertit, relatia cu Dumnezeu si cu cele vesnice va constitui chestiunea majora a existentei. Insa unde este, in bisericile populare de astazi, spiritul de consacrare fata de Dumnezeu ? Cei convertiti nu leapada mandria si iubirea de lume. Ei nu sunt mai dispusi sa se lepede

de sine, sa-si ia crucea si sa-L urmeze pe Isus cel bland si smerit, decat erau inainte de convertirea lor. "                                                          ( E. G. White,     "Tragedia veacurilor", pag.463 )

         Am fost avertizati ca Satana va incerca sa impiedice o adevarata redesteptare, " prin introducerea uneia false In acele biserici pe care le poate aduce sub puterea sa inselatoare, va face sa para ca binecuvantarea speciala a lui Dumnezeu este revarsata; se va manifesta ceva ce este considerat drept un interes religios

deosebit. Multimile se vor bucura ca Dumnezeu lucreaza in mod minunat in favoarea lor, in timp ce lucrarea este a unui alt spirit. Sub o masca religioasa, Satana va cauta sa-si extinda influenta asupra lumii

crestine. "                  (  Idem pag. 464 )         Biserica primara reprezinta un model pentru o autentica crestere a bisericii. Inspiratia descopera de ce ucenicii erau atat de eficienti: ”Ei nu isi modelasera credinta si invatatura sa se potriveasca dorintelor

ascultatorilor lor, nici nu au tinut ascunse adevaruri esentiale pentru mantuire in incercarea de a-si face invatatura mai atragatoare. Ei prezentasera adevarul cu simplitate si claritate, rugandu-se pentru

convingerea si convertirea sufletelor. Si se straduisera sa-si aduca viata in armonie cu propria invatatura , pentru ca adevarul prezentat sa se recomande singur constiintei tuturor oamenilor."

                                                                                (  E. G. White, "Istoria faptelor apostolilor", pg.330 )          Se ridica o intrebare :Cat de mare este biserica mea ?

          Nu !Nu este o intrebare biblica. Ea nu se afla in centrul Bibliei. Este insa o intrebare la care trebuie sa ne gandim serios din perspectiva pe care am prezentat-o mai sus.

Page 132: seminarii, aurel 1

          De doua ori Domnul a trebuit sa-i spuna lui Ghedeon : "Poporul este prea mult."( Judecatori.7,2.4) Regele David a fost mustrat pentru numaratoarea poporului ( vezi  2 Sam. 24 ).

         Acela care alearga dupa multimi va fi dezamagit. Multimile de la inceputul lucrarii lui Ioan Botezatorul s-au risipit. Aceasta i-a dezamagit pe ucenicii proorocului (  Ioan3,26 ). Insa multimile care l-au parasit pe Ioan ca sa-L urmeze pe Isus, L-au parasit curand si pe Isus ( Ioan 6,66 ). Profetul Isaia prezisese ca Isus va merge singur la

cruce ( Isaia 63,3 ).          Isus nu putea sa fie mai clar. Scopul evanghelizarii nu este in primul rand cresterea bisericii, ci rodnicia

bisericii. Nu cantitatea Il intereseaza pe Dumnezeu in primul rand, ci calitatea ( Ioan 15,16 ).         Hristos a blestemat smochinul ca o demonstratie a felului in care El priveste cresterea plina de pretentii, dar lipsita de roade ( Mat.21,18-20 ). Dumnezeu nu are nevoie de crestini de decor. O gradina nu se masoara dupa numarul plantelor care cresc in ea. Nu e nici o arta sa umpli o gradina cu buruieni infloritoare, care par pline de

vigoare, insa se cere multa grija, munca si deprindere ca sa faci gradina respectiva sa aduca roade.          Conteaza felul in care se realizeaza cresterea bisericii. Conteaza metodele. Conteaza oamenii cu care

se umple biserica. Metodele lui Satana de crestere a bisericii ameninta sa distruga biserica. Metodele lui Dumnezeu o vor consolida.

          Binecunoscutul predicator baptist englez Charles Spurgeon spunea candva.”Cand am auzit de congregatii mari adunate de muzica unui cor bun, mi-am amintit ca acelasi lucru se intampla si la opera, si la sala de concerte,

si nu am simtit vreo bucurie.” Astazi, ca si in trecut, "Satana isi are propriile mijloace amagitoare prin care planuieste sa ticseasca biserica de falsi credinciosi, urmand ca prin intermediul lor sa poata lucra cu si mai mult

succes la slabirea cauzei lui Dumnezeu". ( Review and Herald,10 ian1893 )          Trupul omenesc este un model folositor pentru biserica (1Cor. 12,12 ;Ef. 5,23 ; Col. 1,18 ) si ofera o privire

de profunzime asupra cresterii sanatoase. El, corpul omenesc, ne ofera posibilitatea sa observam ca nu orice crestere este sanatoasa, pe deoparte, iar pe de alta parte, ne ofera posibilitatea sa facem diferenta intre cresterea

normala, sanatoasa, si o crestere anormala, bolnava. Acest lucru este util in intelegerea cresterii normale sau patologice a Bisericii.

         1.CRESTEREA IN TALIE.         Atunci cand indivizii nu mai cresc in lungime, pot incepe sa creasca in latime. Daca este excesiva aceasta

crestere, ea nu inseamna conditie fizica, ci mai degraba OBEZITATE. Nu este o crestere folositoare. Ea provoaca multe boli. Scade rezistenta organismului. Scurteaza viata. Apare atunci cand aportul de alimente depaseste

cantitatea de efort ce trebuie depusa pentru arderea caloriilor. Caloriile goale si fast-food-urile sporesc aceasta problema.

          Asa se intampla si pe plan religios. Obezitatea spirituala este vazuta in bisericile unde membrii participa la biserica si primesc hrana, insa sunt angajati intr-o masura prea mica in lucrarea pentru Christos. Predici de tip fast-food pot intretine pe ascultatori (o paine neagra de casa te satura. Nu trebuie sa mananci multa caci e hranitoare.

O paine umflata cu afanatori si alte E-uri, nu ne da senzatia de satietate. Mananci multa, dar nu te simti satul.). Teorii inedite, teatralitate, senzational sau povesti hazlii pot parea sa starneasca interesul religios, insa cresterea

numerica nu este insotita de o crestere pe masura a puterii spirituale. Membrii nu aduc roada ; ei nu fac nimic pentru inaintarea Imparatiei lui Dumnezeu in jurul lor. Ei nu isi recunosc adanca nevoie continua de pocainta si de o viata sfintita ascendenta. Nicio biserica ce creste simtitor cu crestini ce doar incalzesc scaunele si sunt iubitori de

inchinare distractiva nu poate avea o crestere sanatoasa. Cu timpul, acesti membrii nu vor contribui la intarirea bisericii, ci mai degraba la dereglari spirituale serioase in interiorul bisericii.

          Medicii solicita pacientilor supraponderali sa piarda in greutate. Marele Medic face acelasi lucru in cadrul bisericii. El are diferite metode : zguduirea, cernerea. Domnul Hristos afirma despre Tatal Sau: ”Pe orice mladita care este in Mine si n-aduce roada, El o taie; si pe orice mladita care aduce roada, o curateste ca sa aduca

si mai multa roada."  ( Ioan 15,2 )          Numai in Biblie putem gasi sfaturi demne de incredere cu privire la modul in care trebuie sa aiba loc o

crestere corespunzatoare   a bisericii .          Exista un singur lucru pe care nu avem dreptul sa-l facem, iar acela este sa judecam inima vreunui om sau sa ne indoim de motivatiile sale. Se cere mare atentie in  acceptarea membrilor in biserica, deoarece Satana isi are propriile mijloace amagitoare prin care planuieste sa ticseasca biserica de falsi credinciosi, urmand ca, prin

intermediul lor, sa poata lucra cu mai mult succes la slabirea cauzei lui Dumnezeu.          Mantuirea implica predarea deplina in fiecare domeniu al vietii, si, in majoritatea cazurilor, cei care ies din

aceasta lume vor trebui sa-si schimbe garderoba, dieta, modul de recreere etc.Vorbirea lor se va schimba. Obiceiurile, cultivate toata viata, incurajate de societate si aprobate de celelalte biserici trebuie abandonate.

Aceste schimbari necesare nu vor fi pe placul celor lumesti, care le vor privi ca stranii, inguste, extreme si fanatice.         Isus a avertizat : "Intrati pe poarta cea stramta. Caci larga este poarta, lata este calea care duce la

pierzare si multi sunt cei ce intra pe ea. Dar stramta este poarta, ingusta este calea care duce la viata si putini sunt cei ce o afla. " ( Mat.7,13.14 ).

         Desi nu promovam  biserici sfrijite si saracacioase, avem nevoie de biserici fara colesterol. Aceasta se va intampla cand de la amvoanele bisericilor se va predica Cuvantul lui Dumnezeu asa cum este el, intreg, neciuntit,

nemodificat si integru, iar membrii vor trai in tot Adevarul, vor trai prin Cuvantul lui Dumnezeu.         2. CRESTEREA FORTATA     

         Pentru a pastra cresterea echilibrata si sanatoasa, organismul reglementeaza cu grija cresterea printr-o varietate de mecanisme. Aceste mecanisme de protectie pot fi depasite si distruse chiar si in oamenii normali, prin administrarea unor hormoni precum cei de crestere. In anumite cazuri, acesti hormoni pot parea chiar sa stimuleze

Page 133: seminarii, aurel 1

cresterea, dar, de fapt, ea este dezechilibrata. Sunt sportivi care sunt atat de  preocupati de cresterea musculara incat sunt dispusi sa-si sacrifice sanatatea pe termen lung prin anabolizanti si substante mai daunatoare. In cele

din urma apare diformitatea, se instaleaza slabiciunea.         Crestere fortata spiritual poate fi uneori vazuta in redesteptari evanghelice si harismatice moderne.Sunt

accentuate adevaruri solemne, necesare, care favorizeaza cresterea, fara a fi evidentiate deopotriva si “adevarurile probatoare” care le echilibreaza. CREDINTA fara fapte,  DRAGOSTEA fara Lege,   

INDREPTATIREA fara sfintire sunt trei hormoni de crestere  religiosi obisnuiti. Redesteptarile pot apela la emotii si sentimente, trecand pe langa filtrul mintii, dar fara sa ajunga vreodata cu adevarat la inima. Acest fel de crestere creaza niste pitici diformi si un crestinism schimonosit. Duce la amagirea oamenilor care cred ca sunt crestini, care

cred ca sunt mantuiti, pentru ca au experimentat culmi emotionale, poate chiar cu lacrimi profunde. Apostolul Pavel declara: ”Nu m-am ferit sa va vestesc TOT planul lui Dumnezeu.” ( F.A.20,27.)

El nu a predicat doar partile populare si acceptate ale Cuvantului lui Dumnzeu; el l-a predicar pe tot. De asa ceva este nevoie pentru o crestere armonoasa, simetrica.

         3.CRESTEREA NEOPLAZICA-TUMORILE         In cazul cel mai  fericit, tumorile sunt benigne. Iar in cel mai rau – maligne. Nimeni nu poate nega cresterea

in cazul cancerului - este o crestere rapida, vizibila. Desi stadiile sale pot fi inselatoare, si pot parea chiar inofensive, cancerul se intinde repede in intregul corp. Aceasta este o crestere care nu aduce viata, ci moarte.

Cancerul este o crestere care foloseste bogatele resurse ale intregului corp pentru o cauza locala, necontrolata, restransa. Nu exista nici un leac pentru aceasta crestere, ea trebuie depistata repede si eradicata.

         Tumorile spirituale prezinta aceleasi caracteristici cheie. Ele consuma fara sa produca, si nu reactioneaza la controlul extern. Ele sunt in mod egoist independente si au o gandire congregationala. Daruirea  nu se face cu sacrificiu. Darurile pentru lucrarea mondiala nu depasesc nivelul de simboluri, in timp ce fondurile sunt pastrate

pentru nevoile locale (din motive cat se poate de cucernice- vezi apostolul Iuda in cazul mentionat in Ioan 12,3 sau regele Saul in 1Sam.15,15 ).

          Egoismul este incompatibil cu crestinismul.Adevaratii crestini nu vor cauta propria comoditate. Adevaratii crestini nu vor folosi niciodata fonduri pentru extravaganta si parada intr-o regiune, in timp ce alte parti ale viei

Domnului se sting, din lipsa de fonduri. Cei cu adevarat convertiti vor avea un interes  egal in ce priveste lucrarea din toate partile viei.

         4. CRESTEREA IN INALTIME         Asa cum nu orice crestere este buna, nu orice crestere este rea. Cresterea in inaltime este dezvoltarea si

cresterea normala. Ea este determinata in parte de mostenirea noastra genetica. Unii oameni sunt inalti; altii sunt scunzi.

          La fel, unele biserici au potentialul de a fi mari; altele nu. Bisericile mai mari si liderii lor nu trebuie sa dispretuiasca bisericile mai mici; nici bisericile mici si liderii lor nu trebuie sa le invidieze pe cele mai mari.          Insa cresterea nu este determinata numai genetic ; si dieta joaca un rol important in crestere. Unele

persoane sunt scunde, oprindu-se din crestere, deoarece nu au putut sau nu au vrut sa se hraneasca corespunzator.Copiii primilor colonisti europeni ai Americii au fost scunzi pentru ca nu au putut beneficia de o

alimentatie corespunzatoare in timpul anilor de crestere.          Apostolul Pavel ii cheama pe crestini la cresterea in inaltime in sens spiritual: "Pana vom ajunge toti la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, LA INALTIMEA STATURII

PLINATATII LUI HRISTOS." ( Efeseni 4, 13 )          Aceasta nu este o crestere numerica, ci o crestere in caracter, o crestere in har. Acest tip de crestere nu se poate realiza prin anxietate si ingrijorare : "Si apoi cine din voi chiar ingrijorandu-se poate sa adauge chiar un

cot la inaltimea lui ? " ( Mat. 6,27 ), nici prin eforturi de autoindreptare. Este roada naturala care insoteste consacrarea deplina si zilnica  inaintea Domnului :"Ci credinciosi adevarului in dragoste, SA CRESTEM IN

TOATE PRIVINTELE, ca sa ajungem la Cel ce este Capul,Hristos." ( Efeseni. 4,15).        "Sa crestem in toate privintele "=   in credinta ( 2 Cor10,15 ),  in cunostinta, in har (2 Petru 3,18), in

intelepciune (  Luca 2,52 ),  in invatatura ( Efeseni 6,4 ),  crestere spre mantuire ( 1 Petru 2,2 ), sa creasca roadele neprihanirii ( 2 Cor. 9,10 ). Sa crestem in toate privintele.

         5. CRESTEREA PRIN FERTILITATE         Cresterea prin fertilitate este o crestere numerica. Dumnezeu vrea ca familiile sa creasca. Finalitatea

inmultirii necesita unirea deplina dintre sot si sotie in cadrul familiei.         Pentru Avraam si mai tarziu pentru fiul sau Isaac, cresterea prin fertilitate devenise un test al credintei.

Vreme de 25 de ani, Avraam si Sara au incercat sa aiba un fiu. Ei si-au facut partea. Cu toate acestea nu a venit niciunul ! In dorinta lor naturala, justificabila, de a avea un urmas, ei au abandonat planul lui Dumnezeu dupa 15

ani de esec. Neincrezandu-se in Domnul, Avraam si Sara au analizat rational situatia, ajungand la un consens :Sara a propus, Avraam a acceptat. Avraam a comis adulter si, desi cresterea numerica a venit ca urmare

naturala, a fost o crestere bastarda.         Ce ar tebui sa facem atunci cand Dumnezeu a incuiat pantecele evanghelistic ? Nu ar trebui sa ne

descurajam. Nu trebuie sa-i invinuim si sa-i criticam pe altii. Trebuie sa ne asiguram ca biserica, mireasa lui Christos, este strans unita cu Christos. Este singura cale pentru o crestere autentica. Daca biserica este strans

unita cu Dumnezeu prin credinta, putem astepta momentul in care El va deschide pantecele. Nu trebuie sa cautam alte metode pentru cresterea numerica a bisericii, caci ele nu vor produce decat roade bastarde.

         Dumnezeu ne-a promis cresterea la fel de sigur, cum i-a promis-o si lui Avraam. Si putem sa ne incredem in fagaduint Sa. Chiar daca asteptam 10, 20, 30 de ani, fagaduinta ramane sigura. Isus a ramas credincios atunci

Page 134: seminarii, aurel 1

cand lucrarea Sa a parut lipsita de roade. El s-a increzut in calauzirea Tatalui Sau.        Ce este biserica din care faci parte: un port fals sau unul adevarat?

        Adevaratul port era in intuneric, in timp ce falsul port era plin de lumina. Lumina lui Hristos lumineaza din biserica noastra, sau ea este pusa sub obroc, adevaratii cautatori indreptandu-se spre alte biserici crestine ?

        Ce fel de semnale transmitem  spre a fi interceptate de cei din afara bisericii ? Semnale reale sau false care sa-i descurajeze pe cei interesati sa caute adevarul in aceasta biserica ? Putem transmite adevarul sau

subiectivismul, experientele cu Dumnezeu sau dezamagirea membrilor fata de ceea ce au crezut ca e biserica si ce este a de fapt in realitate, bucuria suferintei si biruintei cu Christos sau descurajarea si deprimarea.

            Faptele apostolilor 2, 42 : "Ei staruiau in invatatura apostolilor, in legatura frateasca, in frangerea painii si in rugaciuni.” 

           Aceasta este adevarata crestere si dezvoltare. Pentru aceasta crestere trebuie sa ne rugam, apoi sa lucram in credinta si puterea Duhului Sfant care a realizat cresterea Bisericii primare.                                           

                                                                                                                                     Mihaela Balogh11. MOARTEA CLINICA SI EXPERIENTELE EXTRACORPORALE

              Un fenomen contemporan

              Interesul fata de subiectul experientelor extracorporale a trecut demult dincolo de granitele unor preocupari din sanul bisericii. Internetul este plin de marturii ale unor persoane care au trecut prin astfel de

experiente, incercand sa redea “trairile” pe care le-au avut in acest timp. Presa scrisa face din acest subiect titluri de prima pagina, iar literatura abunda in lucrari pe aceasta tema.

              Probabil cea mai cunoscuta carte in domeniu este cea a  psihiatrului american Dr.Raymond Moody , “Viata dupa viata” ( Mockingbird Books, Atlanta, 1975 ), in care autorul reda experientele a sute de oameni care au

trecut prin moarte clinica. Cartea a ajuns un bestseller, avand o vanzare de peste doua milioane de exemplare. Cartea Dr. Moody a trezit un interes imens fata de subiect, cercetarile sale in domeniu fiind urmate de cele ale Dr. Elisabeth Kubler-Ross, precum si de studiile stiintifice ale Dr. Osis si Dr. Haraldsson. O continuare a primei sale

carti o reprezinta lucrarea „Cugetari asupra vietii de dupa moarte”( A Bantam-Mockingbird Book, 1977) , in care Dr. Moody aduce mai multe observatii asupra subiectului. Dupa scrierea lor, Dr. Moody a cazut insa in plasa

ocultismului. Intr-o lucrare recenta intitulata “Caming back” (“Intoarcerea“), el vorbeste despre delirul hindus al reincarnarii.

              In America, numarul celor care au trecut printr-o astfel de experienta este tot mai mare, fenomenul devenind oficial incepand cu 1982. In acest an, mostenitorul celui mai prestigios institut de sondaje din lume,

George Gallup junior, a facut un sondaj pe intreg teritoriul SUA pentru a afla numarul cetatenilor americani care au trait experienta mortii clinice. Rezultatul sondajului a fost uluitor: circa 8 milioane de americani avusesera trairi de acest gen. Sondaje mai recente arata ca numarul a crescut la 13 milioane in 1998, ceea ce reprezinta un procent

de circa 5% din populatie.               Interesul fata de astfel de experiente neobisnuite se regaseste si in sanul bisericilor crestine care au in

dogmele lor invatatura despre nemurirea sufletului. Motivul este de la sine inteles: sustinatorii ideii de nemurire a sufletului  gasesc in asa-zisele experiente extracorporale din timpul mortii clinice dovada ca sufletul supravietuieste

momentului decesului . O dovada in acest sens este pozitia Bisericii Catolice cu privire la aceste experiente:             "Pozitia Bisericii Catolice este foarte clara: spiritul supravietuieste functiunilor biologice. Punctul de vedere al Bisericii este in deplina concordanta cu cele mai moderne descoperiri: Nimic nu se pierde,

nimic nu se creeaza, totul se transforma. Experientele de revenire din moarte clinica sunt un argument sau o dovada a existentei lui Dumnezeu, dar nu sunt o demonstratie. Sunt un argument ca exista viata dincolo

de aceasta viata", spune preotul greco-catolic Dumitru Suciu. ( 1 )              Biserica Ortodoxa este si ea interesata de astfel de fenomene, insa recomanda prudenta maxima in

aprecierea lor: „Cu toate acestea, in plan mai amplu omul credincios trebuie sa fie foarte precaut cu toate vedeniile si experientele mistice” ( 2 )

              Intr-un articol intitulat: „Pozitia ortodoxa vis-a-vis de marturiile persoanelor ce au supravietuit mortii clinice”, autorul afirma: „Noi credem că oamenii ce au suportat moartea clinică încă nu au fost în adevăratul

rai sau iad, ci numai au contemplat şi au presimţit acele stări.” ( 3 )              Bisericile protestante si neoprotestante ( cu exceptia Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea si a Martorilor lui Iehova,  care nu accepta doctrina nemuririi sufletului ) acorda o atentie sporita experientelor din timpul mortii clinice. Site-urile unor biserici neoprotestante sunt pline de marturii ale unor credinciosi care afirma ca au trait

experienta urcarii la cer sau a coborarii in iad, in timpul mortii clinice. Cei interesati pot accesa site-ul: http://www.crestinul.ro/iadul.htm#_O_VEDENIE_A  unde pot citi articolul lui John W. Reynolds, intitulat „Patruzeci

si opt de ore in iad”. Este marturia unui hot de cai notoriu din Jefferson Country despre orele petrecute in iad in timpul mortii clinice.

              Orice om care iubeste adevarul trebuie sa se intrebe cu toata sinceritatea:             - Marturiile despre experientele din timpul mortii clinice sunt demne de luat in serios ?

             - Redau ele realitatea existentei dupa moarte, sau sunt o mare amagire ?             - Ce are de spus stiinta in aceasta privinta ?

              Si, mai ales,             - Ce are de spus Cuvantul lui Dumnezeu in legatura cu adevarata stare a omului in moarte ?

              Fara o aplecare serioasa si lipsita de prejudecati asupra subiectului, riscul de a aluneca spre misticism

Page 135: seminarii, aurel 1

este enorm.

              Moartea clinica

              Dezvoltarea stiintei medicale a impus necesitatea stabilirii momentului in care pot fi prelevate organele vitale precum inima, rinichii, ficatul si plamanul in vederea transplantului. Daca prelevarea de cornee, oscioare

auditive, piele sau meninge poate fi facuta cu pana la 20 de ore dupa decesul unei persoane, prelevarea organelor vitale este legata de o buna circulatie a sangelui. A aparut astfel necesitatea  de a defini mai clar moartea. In 1968

s-a format o comisie ad-hoc, alcatuita din medici, juristi si teologi de la Harvard Medical School din SUA, care a stabilit criteriile de diagnosticare a mortii, criterii valabile si astazi. In Raportul Harvard apare o notiune noua:

„moartea clinica”. Ce este aceasta ?               In cursul nr. 1 de medicina legala ( 4 ) care este predat studentilor medicinisti, sunt prezentate cateva

elemente de tanatologie medico-legala ( de la tanatos = zeul mortii la greci si logos = cuvant, idee, ratiune ). Tanatologia studiaza problematica mortii organismului uman pe care o descrie in cele trei etape ale ei:

              1) Agonia ( „viata redusa” )               Termenul provine de la grecescul agon = lupta si se refera la perioada premergatoare mortii. Este etapa

„luptei” dintre viata si moarte, in care predomina fenomenele tanatologice, prevestitoare ale mortii. In aceasta etapa se produce o diminuare a functiilor vitale ( cardio – vasculare si respiratorie ) si alterarea, pana la disparitie,

a functiilor vietii de relatie.               Agonia cuprinde si ea mai multe faze: - faza euforica, de preagonie, in care omul se afla intr-o stare de

excitatie psiho-motorie ( miscari dezordonate ). Omul este nelinistit, respiratia este superficiala si rapida ( trahipnee ), insa regulata. Uneori individul este logoreic ( vorbeste mult ).

                                                                       - faza de privire fixa in care apar transpiratii reci, extremitatile devin cianotice ( invinetirea lor ), respiratia devine neregulata, iar pulsul devine slab.

                                                                       - faza de imobilitate in care extremitatile se racesc si simturile dispar progresiv . Intai dispare vazul, ultimul simt care dispare fiind auzul.

              Agonia poate dura, in functie de cauza care a provocat decesul, de la cateva secunde la cateva zile. In cazul unor boli cronice sau al hemoragiilor interne, agonia poate dura chiar zile, in timp ce in cazurile de intoxicatii

sau asfixii mecanice , ea poate dura cateva minute sau chiar secunde.                                                 Agonia poate avea mai multe forme: 1) Agonia constienta ( individul este constient de sine, vorbeste si isi urmareste parametrii functionali: puls, ritmul respirator etc. ) 2) Agonia inconstienta sau deliranta ( omul se exprima incoerent si are halucinatii ) 3) Agonia alternanta ( in care perioadele de luciditate alterneaza cu cele

delirante ).               Dupa incheierea fazei de agonie, odata cu incetarea functiilor respiratorie si cardio-vasculara, se

instaleaza a doua faza: moartea clinica.              2 ) Moartea clinica reprezinta trecerea de la viata la moartea biologica, definitiva si ireversibila. Mai este

numita si moarte relativa.              Prima functie care dispare este cea respiratorie, urmata de cea cardio- vasculara. Etapa mortii clinice

dureaza din momentulul incetarii functiilor vitale pana la instalarea leziunilor ireversibile la nivelul sistemului nervos central. Tinand cont de faptul ca neuronii sunt celule foarte sensibile la lipsa oxigenului ( neuronii corticali rezista

aproximativ pana la 3 minute fara oxigen, cei subcorticali, pana la  5-10 minute, iar cei din trunchiul cerebral, pana la 30-40 de minute ), se considera ca moartea clinica nu poate dura mai mult de 5 minute, daca intre timp nu s-au

aplicat tehnicile de resuscitare cardio-respiratorie.               In lipsa acestor interventii de resuscitare, in etapa mortii clinice se instaleaza leziuni ireversibile la nivelul

neuronilor scoartei cerebrale ( encefalopatie anoxica ).              Exista si situatii speciale in care moartea clinica poate dura pana la 15-20 minute. Este vorba de situatiile de hipotermie in care se reduce necesarul de oxigen , prin scaderea functiilor organismului, inclusiv a celor vitale.

Daca in perioada mortii clinice se efectueaza tehnicile de resuscitare adecvate, omul poate fi readus la viata. Etapa mortii clinice este comuna atat mortilor violente, cat si a celor neviolente, indiferent de cauza care a

provovat declansarea ei.               3 ) Moartea biologica ( definitiva, reala si ireversibila ) este etapa finala in care individul nu mai poate fi

readus la viata indiferent de tehnicile de resuscitare folosite. Este etapa caracterizata prin incetarea functiilor vitale si aparitia leziunilor ireversibile la nivelul sistemului nervos central.

              Dupa instalarea ei, apar semnele mortii. Unele organe si tesuturi mai pot manifesta semne aparent vitale, in functie de rezistenta acestora la lipsa oxigenului ( cresterea unghiilor de ex. ).    

              Este de subliniat faptul ca, in afara acestor trei etape ale mortii, organismul uman poate trece si prin alte stari particulare care pot fi confundate cu etapele mortii de care am amintit mai sus. Toate aceste stari particulare au in comun alterarea starii de constienta, fiind denumite in mod incorect „stari intermediare” intre viata si moarte

( „stari de frontiera” ). Din aceasta categorie fac parte:              - moartea aparenta ( „viata minima” ) - consta in reducerea accentuata a functiilor vitale si a activitatii

sistemului nervos. Este o stare din care individul poate reveni la viata. Moartea aparenta se poate instala in electrocutii, hipotermii, intoxicatii cu monoxid de carbon, in urma administrarii unor substante anestezice, dupa

emotii puternice, etc.             - coma ( somnul profund ) - consta intr-o stare de inhibitie a activitatii nervoase superioare.

             - sincopa – consta in pierdereea brusca si de scurta durata a constientei, datorita hipooxiei (o slaba

Page 136: seminarii, aurel 1

irigare cu oxigen a creierului ).             - lipotimia ( lesinul ) – o sincopa falsa caracterizata prin pierderea de scurta durata a constientei, dar fara

ca parametrii functiilor vitale sa se altereze.               Avand in vedere  toate aceste consideratii de ordin medical si etic, trebuie sa ne punem serios intrebarea daca persoanele care au relatat experiente din timpul „mortii clinice” au fost cu adevarat in moarte clinica sau au

trecut pentru scurt timp printr-una din starile particulare care pot  fi confundate usor cu moartea clinica.

              Experiente extracorporale

              Marturiile celor care pretind ca au fost in moarte clinica si au revenit la viata au cateva elemente comune:               1) Decorporalizarea. Primul lucru pe care il relateaza cei ce au trait astfel de experiente este simtamantul ca isi parasesc propriul corp. Senzatia este redata prin strabaterea unui tunel intunecat la capatul caruia se vede lumina. Ei raman constienti de ceea ce se intampla in jur, fara insa a putea influenta cu ceva lucrurile. Adesea ei

spun ca isi privesc propriile corpuri de sus, ii vad pe medicii care incearca sa-i resusciteze si aud tot ce se vorbeste in jurul lor. Procesele de gandire sunt mult mai rapide decat in viata , senzatia fiind aceea de plutire, de

lipsa de durere si de usurare. Iata si una din numeroasele marturii de acest gen:              „Dintr-o data, sufletul s-a ridicat din trupul meu. M-am ridicat deasupra patului si mi-am vazut trupul de

sus. Stiam foarte clar ce se intampla in momentul in care sufletul meu a iesit din trup. M-am vazut. Am vazut-o pe Lucia. in momentul acela am gandit foarte liber. Nu aveam nicio durere, nu aveam nicio confuzie. Stiam ca sunt

eu, adevaratul eu, sufletul meu, ca sunt iesit din trup si ca am murit la propriu.” ( 5 )                         2 ) Intalnirea cu rude, prieteni si cunoscuti decedati.

             „Acolo erau mamica mea, bunicii mei, acolo era Laurentiu, prietenul meu care-a plecat. Acolo erau multi oameni pe care ii cunosteam. Ma strigau sa ma duc acolo. Ei au iesit in fata portii, spunand: "Vino! Vino! Vino!

Vino!". Parca era o galerie. Ma simteam fantastic.” ( 6 )              Uneori, persoanele readuse la viata povestesc ca s-au intalnit nu cu rude sau cunoscuti, ci cu persoane

complet necunoscute, asa cum este dat exemplul in cartea Dr. Moody.               3 ) Intalnirea cu o fiinta de lumina.

              Majoritatea oamenilor povestesc despre aparitia unei lumini pe care o identifica cu o stare de pace, de dragoste. Multi o identifica cu o fiinta plina de caldura si iubire, fata de care persoana in cauza  este atrasa ca de o forta magnetica. Recunoasterea acestei fiinte depinde , se pare, de educatia religioasa primita: unii afirma ca fiinta

este Christos, altii vad ingeri… Toti afirma insa ca fiinta este trimisa sa-i calauzeasca.              “Am inceput sa urc si, la un moment dat, de undeva din cer a inceput sa curga peste mine un fascicul de

lumina. Lumina aceea era ca un fel de dragoste, bucurie, pace, fericire, dar parca sub forma lichida. Curgea, iar eu urcam prin ea. La un moment dat, fasciculul acela s-a facut tot mai mare, norii s-au dat la o parte, m-am ridicat deasupra pamantului si am plecat. In timp ce urcam, dintr-o data am inceput sa aud muzica. Era o asemenea

muzica cum pe pamant nu exista. si undeva, departe, am vazut ceva mare si alb. De dupa obiectul acela urias si alb curgea spre mine acel rau de dragoste, de fericire, de bucurie pe care nu stiu sa-l descriu.” ( 7 )

              Uneori, in legatura cu aceasta fiinta de lumina, muribundul vede tot filmul vietii sale derulandu-se prin fata sa sau aude intrebari de genul: „Esti pregatit sa mori ?” sau „Ce ai facut bun in viata ?”

              4 ) Reintoarcerea in corpul fizic              Cei care relateaza experientele lor extracorporale marturisesc ca ajung la o limita peste care nu pot trece, fiind nevoiti sa se intoarca in trupurile lor. Reintoarcerea este adesea instantanee si violenta, ea producandu-se si in lipsa acestei limite amintite. Dezamagirea persoanei revenite la viata este de nedescris, in contrast cu bucuria

medicilor si a rudelor.              "Am trecut printr-un tunel gri. Ma simteam usor si liber. Parca auzeam si o muzica linistitoare. Cand am iesit din tunel, am ajuns la o bariera, cum sunt cele vechi de cale ferata, vopsite in alb si rosu. Dupa bariera se

intindea o pajiste verde, plina de flori. In stanga sus, era o lumina galbena foarte puternica si foarte placuta. Am dat sa ma aplec, sa trec pe sub bariera, dar am auzit o voce care-mi spunea sa ma intorc inapoi, ca nu mi-am

terminat misiunea. Imi parea foarte rau, dar imi dadeam seama ca nu ma pot impotrivi. As fi vrut, totusi, sa raman acolo" ( 8 )

              Dupa incheierea unei astfel de experiente, individul isi gaseste foarte greu cuvintele prin care sa exprime ceea ce pretinde ca a  trait.

 

              Cateva observatii utile

              Marturiile  persoanelor care pretind ca au fost in moarte clinica sunt intr-adevar impresionante. Cele mai multe din ele vorbesc despre  lumina, pace si iubire , despre ingeri si fiinte dragi, despre campii pline de verdeata si flori. Exista insa si marturii care vorbesc despre intuneric, fiinte hidoase, gemete, foc si chin vesnic, toate fiind

asociate iadului. Inainte insa de a trage niste concluzii, sunt necesare cateva observatii:              1 ) Moartea clinica in care se presupune ca au fost toti cei care pretind ca au avut astfel de

experiente nu este adevarata moarte. Ea mai este numita si “moarte relativa” , tocmai pentru ca din moarte clinica exista sansa ca un om sa revina la redobandirea tuturor functiilor vitale. Iata ce sustin medicii cu privire la

acest subiect:                            "Moartea clinica lasa sansa revenirii la viata. Cand se ajunge in moarte cerebrala - faza in care se

Page 137: seminarii, aurel 1

mai pot face doar prelevari de organe interne in vederea transplantarii - este prea tarziu".( 9 )               Asadar, adevarata moarte este cea biologica, cerebrala, cand in scoarta cerebrala apar leziuni ireversibile

si tehnicile de resuscitare nu mai au nicio sansa de a-l readuce la viata pe cel decedat. Insusi Cuvantul lui Dumnezeu afirma ca in moarte nu mai exista nici constienta de sine, nici inteligenta, sentimente, memorie sau

activitate  ( vezi Eclesiastul 9, 5.6.10; Psalmul 6, 5 , etc. ). Toti cei care relateaza experiente din „lumea de dincolo” se gasesc de fapt tot in lumea de aici, in aceasta viata.

              2 ) Analizand marturiile continand astfel de experiente, se constata ca ele sunt strans legate de mediul cultural si religios in care au trait acele persoane. Mai mult decat atat, se constata ca detaliile

declaratiilor variaza in cadrul aceleiasi culturi, de la o epoca la alta. Marturiile din secolul nostru se deosebesc de cele facute acum un secol sau doua, chair daca indivizii apartin aceleiasi culturi si religii. Acest fapt dovedeste  ca

aceste marturii sunt strans legate de ideile preconcepute pe care indivizii le au in legatura cu moartea, fiind influentate de credintele lor religioase.

              Daca astfel stau lucrurile, se ridica o intrebare justificata: Oare realitatea „lumii de dincolo” ( daca ea exista cu adevarat ! )  variaza in functie de cultura si religia fiecarui om ? Nu ar fi logic sa existe descrieri similare, indiferent de epoca, religia sau cultura in care au trait cei care relateaza aceste experiente ? Exista oare un rai si un iad pentru omul secolului al 21-lea, un altul pentru omul secolului trecut, un altul pentru crestini si un

altul pentru necrestini ?               3 ) Daca aceste experiente ar fi reale, se ridica si o alta intrebare : De ce ar proceda Dumnezeu in

felul acesta ? Ca sa le arate oamenilor ca exista si o alta realitate decat cea a acestei vieti ?

              Finalul Parabolei bogatului si saracului Lazar ( Luca 16, 19-31 – Atentie ! Este vorba doar de o parabola ! ),   ne arata ca nu acesta este modul obisnuit prin care Dumnezeu vrea sa-i convinga pe oameni cu

privire la adevar.               „Dialogul” dintre Avraam si bogatul aflat in locuinta mortilor este plin de invataturi in acest sens:

             „ Bogatul a zis: „Rogu-te dar, parinte Avraame, sa trimiti pe Lazar in casa tatalui meu, caci am cinci frati, si sa le adevereasca aceste lucruri, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin.”

              Avraam a raspuns: „Au pe Moise si pe prooroci; sa asculte de ei.”              „Nu, parinte Avraame,” a zis el, „ci daca se va duce la ei cineva din morti , se vor pocai.”

              Si Avraam i-a raspuns: „Daca nu asculta pe Moise si pe Prooroci, nu vor crede nici chiar daca ar invia cineva din morti.” ( Luca 16, 27-31 )

              Nu, Dumnezeu nu se foloseste de morti pentru a-i converti pe cei vii. Metoda aceasta nu face parte din planurile Sale de a-i mantui pe oameni. Daca oamenii nu se lasa convinsi de adevar si nu se convertesc datorita

Scripturilor, ei „nu vor crede nici chiar daca ar invia cineva din morti.” ( vers. 31 )              Avem si o dovada biblica: Lazar ( nu exista niciun indiciu ca este acelasi Lazar din parabola ) a fost inviat dupa patru zile de stat in mormant si totusi, carturarii si fariseii nu au crezut in Iisus. Dimpotriva, in ura lor fata de

Mantuitorul, au planuit sa-l ucida si pe Lazar, distrugand in felul acesta una din cele mai mari dovezi ale mesianitatii Sale ( vezi Ioan 11, 47-53 ).

              4 ) Nu de fiecare data cand o persoana revine la viata din moarte clinica poveste experiente de felul celor amintite. In multe cazuri exista o tacere absoluta. De ce ? Raspunsul este simplu: Pentru ca

oamenii nu au ce povesti.               Daca ne referim la exemplele biblice in care avem de-a face nu cu morti relative sau aparente, ci cu

moartea reala, definitiva, tacerea este evidenta. Fie ca este vorba de cei inviati in timpurile VT( 2 Regi 4, 8-37 – invierea fiului sunamitei de catre Elisei ), fie ca e vorba de cei inviati in timpurile NT

( Luca 7, 11-17 – fiul vaduvei din Nain ; Marcu 5, 21-43 – fiica lui Iair ; Ioan 11, 1-46 – Lazar ; Faptele Apostolilor 9, 36—42 - Tabita ; Faptele Apostolilor 20, 7-12 – Eutih ), niciunul din acestia nu relateaza experiente extracorporale de genul celor amintite. De ce ? Pentru simplul motiv ca nu le-au avut, dovedind ca Biblia are dreptate cand afirma

ca in moarte nu exista stare de constienta ( vezi Eclesiastul 9, 5.6.10 ).              Dar tacere intalnim nu doar in cazurile biblice amintite, ci si in zilele noastre. Cunoscutul om de afaceri roman, Silviu Prigoana, povesteste despre accidentul pe care l-a avut la 22 de ani, in urma caruia si-a pierdut

piciorul. In 1984, Silviu Prigoana a suferit trei operatii in urma unui accident de munca petrecut pe cand lucra ca frigotehnist la o fabrica din Gherla. Iata ce relateaza dansul in legatura cu acest accident     

              "In cele trei luni cat am fost internat, am suferit trei operatii, pentru ca mi se tot cangrena piciorul. Trebuia sa-mi taie din el. La cea de-a treia operatie am intrat in moarte clinica. A durat cam 20 de minute, dupa cum mi-a

spus medicul anestezist. Poate ca n-au fost 20 de minute, ca medicul era cam batran, poate au fost 8 sau 10 minute, dar ştiu ca am fost in moarte clinica", a mai povestit Silviu Prigoana, care a infirma teoria conform careia

cei care se afla in aceasta stare plutesc ori trec printr-un tunel, la capatul caruia vad "ingerasi si luminite". "Astea-s vrajeli, fabulatii. Esti mort si gata! Eu, unul, n-am vazut nimic din toate astea! Ce credeti, ca daca as fi vazut

ingerasi, nu m-as fi laudat si eu?! Eu n-am vazut nimic!" a conchis, pe un ton relaxat, milionarul clujean.” ( 10 )              5 ) Cercetarile stiintifice din ultimii ani au dus la obtinerea in laborator, fara o aparatura prea

sofisticata, a acelorasi stari si experiente pe care le relateaza unii din cei ce au revenit din moartea clinica.               Primul stadiu pe care marturisesc ca il parcurg aceste persoane este cel al parasirii corpului, avand un

sentiment de usurare, calm si plutire. Omul vede adesea scene si intamplari din viata personala, dar dintr-o perspectiva diferita – aceea de spectator. Aceste trairi extracorporale sunt aduse ca argument in favoarea ideii de

nemurire a sufletului.               In laborator insa, au putut fi obtinute exact aceleasi trairi si experiente, fara ca persoana sa se afle in

Page 138: seminarii, aurel 1

moarte clinica. Profesorul neurolog Olaf Blanke, impreuna cu colaboratorii sai de la Spitalul Universitar din Geneva, au obtinut marturii ale unor experiente extracorporale  din partea unei paciente supusa unui astfel de

experiment, folosind electrozi pentru stimularea cortexului drept. ( 11 )              Al doilea stadiu descris este senzatia de parcurgere a unui tunel luminos , simtind si o adiere de vant. Psihologul american Susan Blackmore este de parere ca senzatia de lumina se produce datorita unei cresteri

temporare a activitatii cortexului vizual., in conditiile in care lipsa de oxigen reduce inhibitia fiziologica operata de unele celule asupra altora. Aceasta activitate mai ridicata decat cea normala din cortexul vizual produce senzatia

parcurgerii unui tunel luminos. Aceeasi senzatie poate fi provocata si in laborator, in lipsa hipoxiei.               „Cu toate ca aceste relatari par fabuloase, stiinta a reusit sa explice o parte din ele. Datorita

faptului ca in momentul mortii, corpul sufera modificari fizice şi chimice, ca scaderea tensiunii arteriale si micsorarea cantitatii de oxigen care ajunge la creier, celulele nervoase ale creierului inceteaza sa mai

functioneze. Centrul vazului este primul afectat, iar imaginile sunt percepute tot mai greu. Aceasta duce la senzatia perceperii unei lumini stralucitoare inconjurata de intuneric, perceptie care apare in memorie sub

forma unui tunel.” ( 12 )              O teorie revolutionara cu privire la ceea ce se intampla cu organismul uman in clipele dinaintea mortii a

fost lansata in 1981 de doctorul Ronald Siegel, psiholog la Universitatea din Los Angeles:              "In momentul in care simte ca se apropie moartea, organismul elibereaza automat o enorma

cantitate de droguri sinaptice". Traducand limbajul stiintific, acea stare de euforie de care vorbesc cei intorsi la viata nu ar fi, potrivit lui Siegel, decat un proces chimic. Ca si cum subiectul ar fi drogat!”

( 13 )

              Concluzii

              Biblia ne invata ca „Dumnezeu vorbeste cand intr-un fel, cand intr-altul, dar omul nu ia seama. El vorbeste prin visuri, prin vedenii de noapte, cand oamenii sunt cufundati intr-un somn adanc, cand dorm in patul lor. Atunci El le da instiintari si le intipareste invataturile Lui, ca sa –l abata pe om de la rau si sa-l

fereasca de mandrie, ca sa-i pazeasca sufletul de groapa si viata de loviturile sabiei.” ( Iov 33, 14-18 ).              Nu putem nega faptul ca uneori, in situatii exceptionale si hotarate doar de Dumnezeu, El poate transmite un mesaj personal unui om aflat intr-o stare de viata minima, cu scopul de a-l ajuta sa-si indrepte caile dupa ce va

reveni la o viata normala. Dar nu trebuie sa omitem doua amanunte importante:               1 ) Daca Dumnezeu poate proceda in felul acesta, El o face doar atunci cand in trup exista inca viata, fie

ea chiar la parametri scazuti, avand scopul de a-l intoarce de pe caile lui gresite.               2 ) Chiar daca ar fi reale, experientele extracorporale din moartea clinica nu dovedesc in niciun fel

continuarea vietii dincolo de momentul decesului. Asa cum am subliniat deja, „trairile” si senzatiile relatate de unele persoane pot fi obtinute si prin simulari in laborator, fara ca persoanele sa se afle in moarte clinica. Ele

apartin vietii, nu starii de moarte.               Ce se afla dincolo de pragul mormantului ? Acolo se afla, asa cum afirma Biblia, „locul

tacerii”  ( vezi Psalmul 115, 17 ).               Unul singur ne poate raspunde la aceasta intrebare: Cel care a gustat cu adevarat moartea, dar S-a intors

din ea biruitor asupra ei:             „Nu te teme ! Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma. Cel viu. Am fost mort si iata ca sunt viu in vecii

vecilor. Eu tin cheile mortii si ale locuintei mortilor.” ( Apocalipsa 1, 17up.-18 )              Creatorul vietii si al tuturor lucrurilor din Univers este singurul care ne poate spune ce e dincolo de

moarte. Si Biblia, Cuvantul Lui, este plina de marturii in acest sens:              - In moarte nu exista constienta de sine ( Eclesiastul 9, 5 )

             - In moarte nu exista intelepciune ( Eclesiastul 9, 10 )             - In moarte nu exista sentimente ( Eclesiastul 9, 6 )             - In moarte nu exista activitate ( Eclesiastul 9, 10 )

             - In moarte nu exista dialog, comunicare ( Psalmul 115, 17; 88, 10-12 )             - In moarte nu exista laude la adresa lui Dumnezeu ( Isaia 38, 18 pp.; Psalmul 115, 17 )

             - In moarte nu exista speranta ( Isaia 38, 18 up. )             - In moarte nu exista memorie ( Psalmul 6,5; 88, 12 )

              Si totusi, moartea nu este un punct. Christos a biruit moartea prin propria Sa jertfa, facand ca deasupra oricarui mormant sa straluceasca speranta invierii si a unei vieti fara de sfarsit. O viata cat viata lui Dumnezeu !               Aceasta este adevarata nadejde a crestinului ! Nu raiul, nu iadul, nu purgatoriul, inventate de oamenii care i-au dat crezare mai degraba „sarpelui celui vechi” ( Apocalipsa 12, 9 ) decat Creatorului, ci invierea prin

puterea Celui care marturiseste despre Sine:              „Eu sunt invierea si viata ! Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai.” ( Ioan 11, 25 )

                                                                                                                                               Lori BaloghReferinte:

( 1 ) http://www.clujeanul.ro/cluj/marturii-de-dincolo-de-moarte-2396662    ( 2 ) http://www.odaiadesus.ro/tunel.html      

( 3 ) http://www.geocities.com/levitki/opinii/moartea.htm( 4 ) http://facultate.regielive.ro/cursuri/medicina/medicina_legala-67163.html

Page 139: seminarii, aurel 1

( 5 ) http://eseuri.resursecrestine.ro/eseuri-Interviu---Moarte-clinica-Suntem-un-abur-ce-piere-934.htm( 6 ) Idem( 7 ) Idem

( 8 ) http://www.clujeanul.ro/cluj/marturii-de-dincolo-de-moarte-2396662( 9 ) Idem

( 10 ) Idem( 11 ) http://news.bbc.co.uk/2/hi/health/2266740.stm ( 12 ) http://ro.wikipedia.org/wiki/Moarte_(mitologie)    

( 13 ) http://www.clujeanul.ro/cluj/marturii-de-dincolo-de-moarte-2396662       

10. HALLOWEEN – ORIGINI SI SEMNIFICATII             

              O sarbatoare inofensiva ?

              Sarbatoarea de Halloween a ajuns, cel putin pentru americani, cea mai importanta sarbatoare dupa cea a Craciunului. Anual, americanii cheltuiesc cu aceasta ocazie circa 2,5 miliarde de dolari si, avand in vedere

influenta culturii americane asupra intregii lumi, tendinta este ca sarbatoarea sa fie “importata” de cele mai multe popoare de pe pamant.

              La prima vedere, totul pare distractiv si inofensiv: dovleci luminati, masti lugubre, costume de vampiri si vrajitoare, schelete, paianjeni, fantome si pisici negre…Totul pare o joaca de copil…Este ziua in care adultii

redevin copii, intrecandu-se in glume si farse care starnesc zambetul si rasul intr-o viata  atat de plina de tristete.               Pe buna dreptate, aparatorii acestei sarbatori din ce in ce mai raspandite intreaba: “Ce e atat de rau in

Halloween ? E vorba doar de un joc inofensiv de copii…Ce e rau in faptul de a ne amuza putin ?”              Si totusi…Halloween , cu costumele sale infricosatoare, cu accesoriile destinate sa trezeasca groaza si cu

aerul sau lugubru, desi pare un joc inocent de copil, isi are radacinile intr-un trecut sinistru si demonic, de care oamenii care-l promoveaza nu sunt constienti.

              Putina istorie

              Care este originea sarbatorii de Halloween ?               Istoria ei incepe odata cu vechii celti – popor care a trait cu doua milenii in urma in teritoriile de azi ale

Irlandei, Marii Britanii si ale nordului Frantei. Adoratori ai naturii si avand un mare numar de zei ( intre care un rol important il avea soarele ), vechii celti sarbatoreau noul an pe 1 noiembrie. Ziua marca sfarsitul recoltarii si al

anotimpului calduros ( anotimpul soarelui ) si inceputul iernii friguroase si intunecate.               Din 31 octombrie pana in 2 noiembrie, celtii aveau o sarbatoare inchinata lui Samhain, zeul pagan al mortilor. Ei credeau ca, in timpul acestei perioade, Samhain aduna toate sufletele celor ce murisera in anul

precedent, hotarand ce forma vor lua in anul urmator. Se credea ca aceste suflete puteau lua forma unui corp omenesc sau, in functie de hotararea zeului, puteau fi condamnate sa traiasca in trupuri de animale. Cei mai rai

dintre oameni ( sufletele lor ) urmau sa ia forma unei pisici negre. Sarbatoarea avea drept scop sa-l insele pe Samhain , determinandu-l sa dea sentinte mai blande, fapt pentru care adoratorii lui se rugau si-i aduceau ofrande.

              Conform Enciclopediei Britanice, perioada cuprinsa intre 31 ocombrie si 2 noiembrie era perceputa de celti ca un timp plin de pericole, de teama si evenimente supranaturale. Se credea ca atunci lumea zeilor devenea vizibila si , pentru a trece cu bine de aceasta perioada, celtii trebuiau sa aduca numeroase ofrande si sacrificii de

tot felul.               In noaptea de 31 octombrie ( ajunul Anului Nou celtic ), dupa ce recoltele fusesera stranse si puse la

adapost, celtii incepeau sarbatoarea propriu-zisa. Mai intai erau aprinse focurile in casa. Apoi druizii ( preotii celti ) se intalneau pe culmile dealurilor, in adancul padurilor de stejar, aprinzand focuri sacre cu scopul de a speria

spiritele rele si de a-l onora pe zeul soare. Apoi, oamenii aduceau jertfe zeilor lor din recoltele anului si din animale, in tot acest timp ei dansand in jurul focurilor. In dimineata urmatoare, oamenii reaprindeau focul in casele

lor cu foc “sfant” , pentru a alunga spiritele rele si a-i proteja in sezonul de iarna.               Se credea ca in 31 octombrie sufletele mortilor vizitau propriile case, fapt ce facea ca sarbatoarea sa

capete o semnificatie sinistra. Aspectul lugubru era accentuat si de tot felul de “accesorii” care trezeau repulsie si groaza: fantome, pisici negre, vrajitoare, demoni de tot felul care se plimbau in acea noapte. In acelasi timp,

sarbatoarea lui Samhain era considerata perioada cea mai propice casatoriilor, norocului, sanatatii si mortii, ea devenind precursorul Halloween-ului de azi.

              In concluzie, originea Halloween-ului nu este chiar atat de inocenta.               Dupa ce romanii au invadat Irlanda si Insulele Britanice, a avut loc o fuziune intre sarbatoarea celtica a lui Samhain si sarbatorile romane Feralia si Pomona. Feralia , celebrata in 21 februarie, era ziua dedicata de romani

mortilor. In realitate, ea nu era altceva decat o zi a betiilor si orgiilor, ca multe alte sarbatori romane.               Pomona ( zeita romana a fructelor si fertilitatii ) era celebrata pe 1 noiembrie, simbolul ei fiind marul. Timp

de trei secole dupa cucerirea celtilor de catre romani, obiceiurile si traditiile legate de sarbatoarea celtica a lui Samhain s-au amestecat cu cele ale sarbatorilor romane Feralia si Pomona, rezultand un hibrid pagan ce va sta la

baza viitoarei sarbatori “crestine” Halloween.

Page 140: seminarii, aurel 1

              “Crestinarea”

              Dupa incheierea persecutiilor romane indreptate impotriva crestinilor din timpul primelor trei secole , biserica crestina , sustinuta de autoritatile civile, a inceput sa imprumute diferite traditii si obiceiuri pagane, dandu-

le o haina crestina.               Un rol important in trecerea de la vechile sarbatori pagane Samhain si Pomona la actuala sarbatoare de Halloween l-a avut obiceiul crestinilor de a-i sarbatori pe martirii crestini din timpul persecutiilor romane. Existau

zile speciale pentru comemorarea martirilor , insa s-a ajuns la o problema majora: numarul martirilor ce trebuiau sa fie comemorati era cu mult mai mare decat cel al zilelor anului. Faptul i-a determinat pe conducatorii bisericii

crestine din secolul al patrulea sa desemneze o zi comuna pentru celebrarea tuturor martirilor.               Astfel in 609 d.Ch., Papa Bonifaciu IV a declarat vechea sarbatoare romana Feralia ca devenind crestina. Odata cu aceasta schimbare, Feralia nu mai era o ocazie de a-i onora pe toti mortii, ci doar pe “sfintii” decedati. In locul orgiilor, betiilor si alcoolului, ziua de Feralia devenea o ocazie de rugaciune si meditatie, ceea ce nu era deloc un lucru rau. De asemenea, vechea denumire de Feralia a fost schimbata in Ziua Tuturor Sfintilor . A urmat apoi modificarea datei: Papa Bonifaciu IV a mutat celebrarea tuturor sfintilor din 21 februarie in 13 mai, pentru ca Papa Grigore III ( 731-741 ) sa mute din nou celebrarea tuturor sfintilor pe 1 noiembrie – aceeasi data cu cea a vechii

sarbatori pagane celtice a lui Samhain. Astfel, ziua de 1 noiembrie a adevenit oficial Ziua Tuturor Sfintilor ( in engleza: All Hallows Day ) , de unde si denumirea actuala de Halloween.

             “Crestinarea” vechii sarbatori pagane nu era insa incheiata. In 988, biserica apuseana a instituit o noua zi : Ziua mortilor, cu scopul de a-i comemora pe toti credinciosii botezati decedati despre care se credea ca sunt in

purgatoriu, pentru a fi acceptati de Dumnezeu. Incepand cu secolul al 13-lea , sarbatoarea a devenit universala.               Astfel, 1 noiembrie devenea sarbatoarea tuturor mortilor despre care se credea ca sunt in cer, iar 2

noiembrie devenea comemorarea mortilor despre care se credea ca sufera in purgatoriu. In ansamblu, ajunul ( 31 octombrie ), Ziua Tuturor Sfintilor ( 1 noiembrie ) si Ziua Mortilor ( 2 noiembrie ) formeaza ceea ce englezii

numesc “Hallowmas” – o reflectare a vechii si paganei sarbatori celtice a lui Samhain. Ceea ce astazi e considerat a fi o sarbatoare crestina, curata si sfanta provine in realitate dintr-o sarbatoare pagana si plina de orgii si

superstitii.               In timp, sarbatoarea a devenit atat de populara incat Martin Luther a ales tocmai perioada de Halloween pentru a afisa in 1517 tezele sale pe usa bisericii din Wittenberg, Germania. Acesata a fost inceputul Reformei

care a zguduit din temelii stalpii bisericii crestine.               Pe masura ce numarul colonistilor europeni sositi pe pamant american crestea, numarul traditiilor,

superstitiilor si  practicilor religioase europene a inceput sa patrunda in noile teritorii. In ce priveste Halloween-ul, o inflenta puternica a fost simtita in America odata cu imigrarea a milioane de irlandezi cu ocazia secetei din 1846. Halloween a devenit, asemenea Craciunului, o sarbataore nationala , fiind insotita de defilari, serate, costumatii

specifice, deghizari, farse , focuri si multe alte obiceiuri.               In lumina originii sale pagane, dovedita istoric, mai poate fi considerata sarbatoarea de Halloween ca fiind

doar o joaca inofensiva de copil ?

              Semnificatii ale simbolurilor si obiceiurilor de Halloween

              Desi cei mai multi dintre noi cunoastem majoritatea simbolurilor ce insotesc Halloween-ul , putin dintre noi constientizam semnificatiile lor ascunse si originea lor pagana. Iata o lista cu cateva din simbolurile principale care

insotesc sarbatoarea:               1) Farsele

              Celtii credeau ca sufletele mortilor reveneau pe pamant in noaptea de 31 octombrie, provocand tulburari si stricand recoltele. Mai credeau, de asemenea, ca in aceasta perioada zeii le jucau feste. De aici provine obiceiul

farselor legate de aceasta sarbatoare.               2) Dovleacul

              Este, fara indoiala, cel mai cunoscut simbol al Halloween-ului. Originea obiceiului de a folosi dovleci luminati in noaptea de Halloween se trage din traditii irlandeze vechi de secole. Cinematografia a avut si ea un rol

decisiv in promovarea obiceiului, ca si in cazul altor simboluri: schelete, povesti cu fantome, magie, vrajitoare, vampiri, pisici negre, demoni s.a.

              Obiceiul cioplirii dovlecilor sub forma unor capete de monstri isi are originea in traditii irlandeze vechi. Lumanarea aprinsa in interior face ca acest chip cioplit sa capete o infatisare demonica. In folclorul irlandez exista o legenda care explica originea acestui obicei: povestea lanternei lui Jack. Legenda spune ca un barbat glumet

si betiv pe nume Jack a reusit sa-l pacaleasca pe Satana sa urce intr-un copac. Apoi, pentru a-l impiedica pe Satana sa coboare din copac si sa vina dupa el, Jack a sapat o cruce in trunchiul copacului. Satana nu a putut

cobora din copac decat dupa ce i-a promis lui Jack ca nu-l va ispiti niciodata.               Dupa un  timp, Jack a murit. Sufletul sau nu a fost primit nici in rai, datorita sireteniei sale, nici in iad,

datorita promisiunii facute de Satana. Singura concesie care i s-a facut a fost aceea de a putea lua un taciune cu care sa-si lumineze drumul dintre rai si iad, ramanand pentru totdeauna in intunericul dintre cele doua lumi.

              Din aceasta legenda provine obiceiul de Halloween de a pune in dovlecii ciopliti o lumanare, amintind de “lanterna” lui Jack. Obiceiul poate fi regasit si in Ardeal, chiar inainte ca in Romania sa ajunga sarbatoarea de Halloween , scopul sau fiind acela de a goni spiritele rele care incep sa colinde lumea odata cu venirea iernii.

              3) Marul

Page 141: seminarii, aurel 1

             Simbolul marului este legat de vechea sarbatoare romana Pomona, celebrata pe 1 noiembrie. Romanii considerau marul drept un simbol sfant al zeitei Pomona. Din combinarea vechilor sarbatori Samhain (a celtilor )  si Pomona ( a romanilor ) a rezultat ceea ce astazi numim Halloween. Aceeasi origine o are si obiceiul ( jocul ) de a

prinde merele cu dintii dintr-un bol mare de apa.               4) Liliecii

              Fiind animale nocturne care se hranesc cu sange ( unele specii ), asocierea lor cu Halloween-ul nu a fost dificila. Ei sunt considerati simboluri si reprezentanti ai raului, insotindu-i pe vampiri si vrajitoare, despre care se

crede ca se transforma in lilieci tocmai pentru a zbura usor pe timp de noapte.               5) Pisicile negre

              Sunt considerate inca din antichitate purtatoarele unor duhuri rele , fapt pentru care, in Evul Mediu, ele erau vanate si arse pentru alungarea spiritelor rele care le stapaneau.

              Pisica neagra este un simbol strans legat de Halloween, primind conotatii oculte.                          6) Scheletele umane

              Dat fiind faptul ca vechea sarbatoare celtica a lui Samhain era un festival al mortilor, prezenta scheletelor era inevitabila. Credinta populara era ca in noaptea de Halloween spiritele mortilor reveneau pe pamant, aducand

tulburari si pagube oamenilor.                            7) Vrajitoarele

              Sunt simboluri importante ale Halloween-ului, crezandu-se ca in aceasta noapte ele au puteri mult mai mari decat in restul anului. Asocierea maturei face ca simbolul sa fie si mai pregnant. O vrajitoare calare pe matura

in lumina lunii este una din cele mai clasice imagini asociate sarbatorii de Halloween. Matura era considerata un simbol al fertilitatii, de unde provine obiceiul gospodinelor de a sari peste ea in timpul Sabatului Vrajitoarelor. Cu

cat saritura era mai inalta, cu atat recolta urma sa fie mai bogata.               8)  Bufnita

              Simbolul isi trage renumele din superstitia ca bufnita se hraneste cu sufletele muribunzilor. Pana azi se crede ca tipatul bufnitei este un semn al mortii si al dezastrelor, fapt pentru care aceste pasari au devenit simboluri

ale raului.              9) Mastile

              Folosite din cele mai vechi timpuri in ceremoniile religioase, ele aveau rolul de a-i proteja pe oameni de spiritele rele. Confectionate din diferite materiale ( hartie, plastic, etc. ), mastile folosite in timpul sarbatorii de

Halloween reprezentau de obicei o fata falsa, cu scopul de a deruta spiritele rele si de a-i apara pe oameni de influenta acestora.              10) Luna

              Este si ea un simbol important al Halloween-ului, astrul nocturn  fiind asociat in mitologie cu sufletele mortilor si facand parte din scenariul celor mai de groaza povesti.

              11) Paianjenul si plasa de paianjen              Fiind o insecta ce prefera intunericul, dezordinea si pustietatea, paianjenul a devenit un alt simbol

important al Halloween-ului, sugerand ideea de loc lugubru, bantuit si uitat de oameni.               Toate aceste simboluri , atunci and se regasesc impreuna in practicile sarbatorii de Halloween, creeaza o

atmosfera lugubra, sinistra si de groaza. Ele nu au nimic in comun cu crestinismul, cu Evanghelia mantuirii, cu frumoasele promisiuni ale lui Dumnezeu si nici cu frumusetea unei vieti traite in Christos.

              Halloween in lumina Bibliei

              Sarbatoarea de Halloween provine dintr-o credinta opusa adevarului biblic: credinta in nemuririi sufletului. Biblia ne invata ca moartea este moarte, nu viata traita intr-o alta sfera de existenta. Nici vorba ca ceva din fiinta noastra sa mearga, dupa moarte, in rai, purgatoriu sau iad. Starea de inconstienta din timpul mortii este sugerata

in Cuvantul lui Dumnezeu prin folosirea substantivului “somn” si a verbului “ a adormi” ( vezi 1 Regi 15, 8; 14,31; 16,28; Daniel 12, 2; Ioan 11, 11-14, etc. ). Faptul ca mortii se afla intr-o stare de inconstienta totala este clar

subliniat in Biblie:             “Cei vii, in adevar, macar stiu ca vor muri. Dar cei morti nu stiu nimic si nu mai au nicio rasplata,

fiindca pana si pomenirea li se uita. Si dragostea lor, si ura lor, si pizma lor demult au si pierit si niciodata nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare…

              Tot ce gaseste mana ta sa faca, fa cu toata puterea ta ! Caci in locuinta mortilor in care mergi nu mai este nici lucrare, nici chibzuiala, nici stiinta, nici intelepciune.” ( Eclesiastul 9, 5-6. 10 )

              In ce priveste tendinta crestinilor de a imprumuta tot felul de traditii, superstitii si obiceiuri pagane, Biblia este din nou foarte categorica:

             “Asa vorbeste Domnul: “Nu va luati dupa felul de vietuire al neamurilor si nu va temeti de semnele cerului, pentru ca neamurile se tem de ele. Caci obiceiurile popoarelor sunt deserte…”

                                                                                                                                   ( Ieremia 10, 2-3 )              Mantuitorul ne atrage atentia ca traditiile si obiceiurile care nu isi au izvorul in adevarul divin nu au nicio

valoare in ochii lui Dumnezeu:             “Degeaba Ma cinstesc ei, invatand ca invataturi niste porunci omenesti…Orice rasad

( obicei, traditie- nota autorului ) pe care nu l-a sadit Tatal Meu cel ceresc va fi smuls din radacina.”                                                                                                                                    ( Matei 15, 9.13 )

              Dupa eliberarea lui din aspra robie egipteana, poporul Israel a primit o porunca clara din partea lui

Page 142: seminarii, aurel 1

Dumnezeu:             “Sa nu faceti ce se face in tara Egiptului, unde ati locuit si sa nu faceti ce se face in tara

Canaanului, unde va duc Eu ! Sa nu va luati dupa obiceiurile lor ! …Paziti poruncile Mele si nu faceti niciunul din obiceiurile urate care se faceau inaintea voastra ca sa nu va spurcati cu ele. Eu sunt Domnul,

Dumnezeul vostru.” ( Leviticul 18, 3.30 )              Aceleasi principii sunt valabile si azi, in crestinismul care a preluat tezaurul adevarului de la vechiul Israel. Din nefericire, biserica crestina a adoptat, usor si pe neobservate, tot felul de practici pagane, intre care se numara si sarbatoarea de Halloween. In felul acesta, false doctrine satanice au capatat un vesmant “ crestin”, dandu-le o

mai mare putere de amagire.               In pofida atator argumente istorice si biblice, Halloween-ul continua sa atraga, fiind privit ca un simplu joc amuzant de copii. Asemenea unui “mormant varuit”(  Matei 23, 27 ), Halloween-ul este stralucitor si atragator pe

dinafara, insa in ochii lui Dumnezeu el nu este altceva decat un morman de murdarii spirituale care-i sunt dizgratioase si respingatoare.

              Niciun om, nicio institutie sau biserica nu au libertatea de a “crestina” un obicei, o traditie sau o superstitie care nu isi are izvorul in adevarul Scripturilor. Singura atitudine acceptata de Dumnezeu in fata unor astfel de

practici si obiceiuri este respingerea lor neconditionata.

                                                                                                                                     Lori Balogh

09. DE CE NU CRED IN NEMURIREA SUFLETULUI

              Un ganditor spunea ca cea mai mare tragedie a mortii este faptul ca pleci fara sa te poti lua pe tine. Simtamantul ca la moarte dispari definitiv din univers este groaznic si nimeni nu se impaca cu gandul ca lasa in

urma doar amintiri, care si ele se vor sterge iremediabil.               Creatorul a asezat in strafundul fiintei noastre “gandul vesniciei” ( Eclesiastul 3, 11 ) si, oricat am fi de sceptici in relatia noastra cu El si cu Cuvantul Sau, avem cu totii aceasta aspiratie spre nemurire, spre “tinerete

fara batranete si viata fara de moarte”.               Ne resemnam in fata mortii, dar in strafundul fiintei noastre nu o acceptam. O consideram un intrus in

existenta noastra, un vrajmas redutabil caruia nu vrem sa-i facem nicio concesie.               In acest context, trebuie sa recunoastem ca invatatura despre nemurirea sufletului este deosebit de

atractiva  pentru natura umana. E linistitor sa stii ca, dupa ce ai trait intreaga viata dupa bunul tau plac, neglijand sau sfidand cerintele lui Dumnezeu exprimate in Cuvantul Sau, ceva din tine continua sa existe si dupa moarte.

Cand te afli pe pragul mormantului unui prieten, al tovarasului de viata, al unui parinte sau poate chiar al propriului tau copil, nu poate fi mangaiere mai mare decat aceea de a sti ca sufletul celui disparut calatoreste printre stele,

insotit de ingeri, spre “ loc luminat, loc cu verdeata.”               Iata de ce invatatura despre nemurirea sufletului este atat de raspandita la toate popoarele, in toate

religiile, in toate culturile si civilizatiile lumii.               Dar, faptul ca aceasta invatatura este atractiva, mangaietoare si aducatoare de speranta, face din ea un

adevar ? Cand bolnavul de cancer aflat in faza terminala primeste asigurari din partea medicului ca se va vindeca, aceasta schimba realitatea cu ceva ? Nu cumva ne aflam in fata unui “drog” de  alta natura , singura lui menire

fiind aceea de a ne “anestezia” sufletele pentru a nu mai simti durerea despartirii de cei disparuti ?               Prin profetul Ieremia, Domnul ne indeamna cu toata consideratia pe care o are fata de noi: “Nu va hraniti

cu nadejdi inselatoare!” ( Ieremia 7, 4 pp. ). De ce face El asta ? Pentru ca o speranta inselatoare este mai primejdioasa decat cunoasterea unui adevar dureros. Cati bolnavi incurabili mor cu sperante false in suflet, fara sa

fie pregatiti pentru moarte !               Daca exista o mangaiere in privinta mortii, aceasta nu trebuie cautata in ideea de nemurire, ci in ceea ce

Dumnezeu ne descopera in Cuvantul Sau cu privire la moarte. Biblia ne invata ca mormantul nu este un punct final, ci doar o virgula. Si aceasta nu pentru ca ceva din noi ar continua sa existe dupa moarte, ci pentru ca Iisus,

singurul care are “cheile mortii si ale locuintei mortilor”( Apocalipsa 1, 18up. )va deschide , la timpul potrivit, ferecaturile ei , chemand din nou la viata , prin inviere, pe toti oamenii.

              Eu, asemenea multor altor oameni, nu cred in invatatura despre nemurirea naturala a sufletului. O consider prima, dar si cea mai mare si mai raspandita amagire pe care Satana, “sarpele cel vechi”,

( Apocalipsa 12, 9 ) a reusit sa o insamanteze in constiintele oamenilor. Poate ca ceva din mine ar dori ca aceasta invatatura sa fie adevarata…Natura umana pacatoasa ar dori sa ramana neschimbata si totusi sa fie

nemuritoare…              Scripturile, ratiunea si, nu in ultimul rand, bunul simt nu-mi permit insa sa accept aceasta invatatura. De

ce nu pot crede in nemurirea naturala a sufletului ? Iata cateva motive:

              1) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca prefer sa-L cred pe cuvant pe Dumnezeu, nu pe “sarpele cel vechi” ( Apocalipsa 12, 9 ). Citind si recitind istoria Creatiunii si a caderii omului, nu poti trece cu vederea, daca

esti bine intentionat, contradictia dintre doua afirmatii categorice.               Prima este un avertisment cat se poate de solemn al Creatorului dat primilor nostri parinti:

“ Domnul, Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: “Poti sa mananci dupa placere din orice pom din gradina, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei

Page 143: seminarii, aurel 1

muri negresit.” ( Geneza 2, 16-17 )              A doua este o asigurare data acelorasi oameni de sarpele care i-a dus in ispita: “Atunci sarpele a zis

femeii: Hotarat ca nu veti muri.” ( Geneza 3, 4 )              Daca Insusi Creatorul ne spune” “Vei muri negresit”, ce ar trebui sa ma faca sa cred cuvintele unei

creaturi care spune contrariul: “Hotarat ca nu veti muri” ? Aici este “macazul” de la care se desprind cele doua mari conceptii despre starea omului in moarte: sufletul este muritor sau nemuritor. Cui dam creditul nostru ?

              Din nefericire, majoritatea omenirii da crezare “sarpelui cel vechi”, magulindu-se cu falsa speranta ca ceva din noi continua sa existe si dupa moarte. Eu aleg sa-L cred pe Dumnezeu !

              2) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca Biblia ne invata ca “plata pacatului este moartea” ( Romani 6, 23 ), nu viata vesnica intr-o alta sfera de existenta. Moartea este finalul vietii, nu continuarea ei. Daca

prin moarte trebuie sa intelegem o altfel de existenta, ma intreb: in ce consta atunci pedeapsa pentru pacat ?

              3) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca aceasta invatatura promoveaza independenta fata de Dumnezeu. Teza nemuririi sufletului neaga in mod direct ideea ca viata noastra este dependenta de Creator.

              Daca sufletul omului este nemuritor in mod neconditionat, de ce ar mai avea el nevoie de Dumnezeu ?

              4) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca Dumnezeu ne avertizeaza ca “sufletul care pacatuieste, acela va muri” ( Ezechiel 18, 4.20 ). Indiferent ce intelegem prin suflet ( fie o parte a fiintei umane, fie fiinta umana

in totalitatea ei ), Biblia este clara in aceasta privinta: “fiindca toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu” ( Romani 3,23 ), sufletul tuturor este muritor.

              5) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca aceasta invatatura face absurda si inutila insasi Creatiunea. Daca sufletul ar simti, ar gandi si ar putea sa comunice in absenta trupului, de ce a fost nevoie ca Dumnezeu sa creeze trupul ? De ce a fost nevoie ca El sa se plece in tarana pamantului si sa modeleze cu propriile Sale maini lutul lipsit de viata ? In cazul acesta, trupul ar aparea ca o colivie, ca o inchisoare a sufletului, de care ar trebui sa

scapam cat mai repede pentru a ne elibera sufletul incatusat.               Biblia ne invata  insa ca trupurile noastre sunt “temple ale Duhului Sfant” pe care trebuie sa le pastram

in cea mai buna stare posibila ( 1 Corinteni 3, 16-17; 6, 19-20 ).

              6) Nu cred in nemurirea sufletului datorita unei aritmetici simple pe care Creatorul a aplicat-o la crearea omului: “Domnul, Dumnezeu a facut pe om din tarana pamantului, i-a suflat in nari suflare de viata si omul

s-a facut astfel un suflet viu.” ( Geneza 2, 7 )              Aritmetic, crearea omului poate fi exprimata si asa:

              Trup ( tarana ) + suflare de viata ( viata ) = suflet viu ( omul ca intreg )              Moartea este o operatie inversa: “ Pana nu se intoarce tarana in pamant, cum a fost, si pana nu se

intoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat” ( Eclesiastul 12, 7 )              Aritmetic, moartea omului poate fi exprimata si asa:

              Suflet viu ( omul ) – suflare de viata ( viata )  = trup ( tarana )              Ceea ce retrage Dumnezeu la moarte nu este o entitate constienta de sine, ci duhul de viata pe care l-a

dat la nastere ( scanteia de viata, viata insasi ).

              7) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca aceasta teorie presupune ca ceva din noi ramane constient dupa moarte. Biblia ne invata insa altceva:

             “Cei vii, in adevar, macar stiu ca vor muri. Dar cei morti nu stiu nimic si nu mai au nicio rasplata, fiindca pana si pomenirea li se uita. Si dragostea lor, si ura lor, si pizma lor, demult au si pierit si niciodata

nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare…              Tot ce gaseste mana ta sa faca, fa cu toata puterea ta, caci in locuinta mortilor in care mergi nu

mai este nici lucrare, nici chibzuiala, nici stiinta, nici intelepciune.” ( Eclesiastul 9, 5-6. 10 )

              8) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca Biblia numeste locuinta mortilor “locul tacerii”:“Nu mortii lauda pe Domnul, si nici vreunul din cei care se pogoara in locul tacerii “( Psalmul 115,17)

              Ar putea oare tacea un suflet ajuns in iad, in mijlocul unor chinuri de nedescris ? Nu ar striga el dupa mila si ajutor ? Dar un suflet ajuns in rai ? Ar putea oare tacea, fara sa-L laude pe Mantuitorul sau ?

Si totusi, locuinta mortilor este un  “loc al tacerii”, pentru ca acolo nu mai este viata, nu mai este constiinta de sine.              “Caci cel ce moare nu-si mai aduce aminte de Tine si cine Te va lauda in locuinta mortilor “? 

( Psalmul 6, 5; vezi si Psalm 30,9; 88,10-12 )

              9) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca Scriptura ne invata ca “singurul care are nemurirea” este Dumnezeu ( 1 Timotei 6, 16 ).

              Adam si Eva au fost creati cu o nemurire conditionata de ascultare. Nemurirea pe care cei doi au primit-o la Creatiune a fost un dar din partea lui Dumnezeu pentru ei. Din nefericire, neascultarea i-a facut sa piarda darul nemuririi, iar avertismentul Creatorului: “In ziua in care vei manca din el ( pomul cunostintei binelui si raului ), vei

muri negresit” ( Geneza 2,17 ) a devenit o trista realitate pentru intreaga rasa umana.

Page 144: seminarii, aurel 1

              10) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca aceasta invatatura face absurda doctrina invierii, atat de clar prezentata in Biblie.

              De ce ar mai fi nevoie de inviere daca sufletul , descatusat de trup, ar putea simti, ar putea comunica si ar putea rationa ? In acest caz invierea pare absurda…Daca mortul e “viu”, de ce sa mai invieze ? Daca el e trez, de ce sa se mai trezeasca ? A readuce sufletul liber si fericit in “colivia” trupului ar parea absurd si chiar inuman din

partea Creatorului.

              11) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca aceasta invatatura loveste la temelia jertfei Mantuitorului. Daca nu exista moarte adevarata, ci doar o trecere intr-o alta sfera de existenta, de ce a murit Christos ? Ce moarte va fi nimicita la finalul istoriei pacatului , daca moartea inseamna, de fapt, o altfel de viata ? ( vezi 1

Corinteni 15, 26 )

              12) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca Mantuitorul a promis: “Iata, Eu vin curand si rasplata Mea este cu Mine ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui.” ( Apocalipsa 22, 12 )

              Daca cei drepti ajung in rai, iar cei nelegiuiti ajung in iad imediat dupa moarte, ce sens mai are promisiunea Mantuitorului ca va aduce cu Sine rasplata tuturor oamenilor ?

              13) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca aceasta invatatura face inutila si absurda judecata finala a lui Dumnezeu.

              Daca oamenii ar fi judecati imediat dupa moarte, primindu-si rasplata in secundele imediat urmatoare judecatii, ce rost ar mai avea judecata finala ? Mai poate schimba ea ceva ?

              14) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca aceasta invatatura face inutila revenirea Mantuitorului.               Daca cei drepti ar fi deja in rai, alaturi de Domnul, ce rost ar mai avea a doua venire pentru ei ? In ce ar

mai consta atunci “fericita noastra nadejde “ ( Tit 2, 13 ) ?

              15) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca aceasta invatatura nu este de origine biblica, ci pagana.               Scripturile VT nu contin referiri la o astfel de invatatura , ea patrunzand in iudaismul de dupa eliberarea din robia babiloniana prin intermediul elenismului. Desi invatatura are vesminte crestine, ea provine de la filozofii

greci, indeosebi de la Aristotel si Platon.              “Luati seama ca nimeni sa nu va fure cu filozofia si cu amagire desarta, dupa datina oamenilor,

dupa invataturile incepatoare ale lumii si nu dupa Christos.” ( Coloseni 2, 8 )

              16) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca aceasta invatatura deschide larg usa spiritismului. Daca sufletul ar continua sa existe dupa moarte, de ce nu am incerca sa comunicam cu el ? Si, de ce Satana ar pierde o

astfel de ocazie, travestindu-se in spiritele celor morti si influentand viata celor vii dupa propriile interese si scopuri ?

              Biblia ne invata ca “Satana se ( poate ) preface intr-un inger de lumina”, iar “slujitorii lui se prefac in slujitori ai neprihanirii” ( 2 Corinteni 11, 14-15 ). Asa-zisele spirite ale mortilor nu sunt decat demoni travestiti,

avand misiunea de a-i amagi pe oamenii necunoscatori ai Cuvantului lui Dumnezeu.

              17) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca Dumnezeul in care cred si pe care Il descopera Biblia este un Dumnezeu “plin de indurare si milostiv, incet la manie, plin de bunatate si credinciosie, care isi tine

dragostea pana in mii de neamuri de oameni, iarta faradelegea, razvratirea si pacatul, dar nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat…” ( Exod 34, 6-7 )

              Invatatura despre nemurirea sufletului atrage dupa sine alte invataturi false: cele legate de existenta raiului si  iadului. Cea de-a doua, in mod deosebit, este incompatibila cu caracterul lui Dumnezeu.

              Un Dumnezeu care ni se descopera ca Tata, avand autoritatea deplina de a-l pedepsi pe omul pacatos, iar in calitatea Sa de Creator, avand dreptul deplin de viata si de moarte asupra creaturilor Sale, nu va fi nedrept in judecatile Sale. El, care “atat de mult a iubit lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El

sa nu piara , ci sa aiba viata vesnica” ( Ioan 3, 16 ), va pedepsi oare vesnic, in chinuri de nedescris, pe omul pacatos ? Oricate pacate ar putea face un om in scurta lui viata, acestea nu pot justifica o pedepsire vesnica. Nicio instanta omeneasca , oricat ar fi de dura, nu pedepseste atat de disproportionat o nelegiuire. Cu atat mai putin nu

ar face-o un Dumnezeu al iubirii, care pe crucea Golgotei ne-a dat cea mai mare dovada a dragostei ce ne-o poarta.

              Desi nu cred in nemurirea naturala, neconditionata, a sufletului, cred totusi in acea nemurire pe care cei mantuiti o vor primi ca dar din partea lui Dumnezeu , la sfarsitul istoriei atat de dramatice a lumii in care traim.

Scriptura ne promite ca El “va da viata vesnica celor ce, prin staruinta in bine, cauta slava, cinstea si nemurirea” ( Romani 2, 7 ). In aceasta nemurire cred, pe aceasta o astept, pentru ea ma pregatesc, legandu-mi

toate sperantele de Cel care, prin marea si infinita Sa Jertfa, a devenit                                                 “CALEA , ADEVARUL si VIATA”                                       ( Ioan 14, 6 ).

Page 145: seminarii, aurel 1

                                                                                                                                          Lori Balogh09. DE CE NU CRED IN NEMURIREA SUFLETULUI

              Un ganditor spunea ca cea mai mare tragedie a mortii este faptul ca pleci fara sa te poti lua pe tine. Simtamantul ca la moarte dispari definitiv din univers este groaznic si nimeni nu se impaca cu gandul ca lasa in

urma doar amintiri, care si ele se vor sterge iremediabil.               Creatorul a asezat in strafundul fiintei noastre “gandul vesniciei” ( Eclesiastul 3, 11 ) si, oricat am fi de sceptici in relatia noastra cu El si cu Cuvantul Sau, avem cu totii aceasta aspiratie spre nemurire, spre “tinerete

fara batranete si viata fara de moarte”.               Ne resemnam in fata mortii, dar in strafundul fiintei noastre nu o acceptam. O consideram un intrus in

existenta noastra, un vrajmas redutabil caruia nu vrem sa-i facem nicio concesie.               In acest context, trebuie sa recunoastem ca invatatura despre nemurirea sufletului este deosebit de

atractiva  pentru natura umana. E linistitor sa stii ca, dupa ce ai trait intreaga viata dupa bunul tau plac, neglijand sau sfidand cerintele lui Dumnezeu exprimate in Cuvantul Sau, ceva din tine continua sa existe si dupa moarte.

Cand te afli pe pragul mormantului unui prieten, al tovarasului de viata, al unui parinte sau poate chiar al propriului tau copil, nu poate fi mangaiere mai mare decat aceea de a sti ca sufletul celui disparut calatoreste printre stele,

insotit de ingeri, spre “ loc luminat, loc cu verdeata.”               Iata de ce invatatura despre nemurirea sufletului este atat de raspandita la toate popoarele, in toate

religiile, in toate culturile si civilizatiile lumii.               Dar, faptul ca aceasta invatatura este atractiva, mangaietoare si aducatoare de speranta, face din ea un

adevar ? Cand bolnavul de cancer aflat in faza terminala primeste asigurari din partea medicului ca se va vindeca, aceasta schimba realitatea cu ceva ? Nu cumva ne aflam in fata unui “drog” de  alta natura , singura lui menire

fiind aceea de a ne “anestezia” sufletele pentru a nu mai simti durerea despartirii de cei disparuti ?               Prin profetul Ieremia, Domnul ne indeamna cu toata consideratia pe care o are fata de noi: “Nu va hraniti

cu nadejdi inselatoare!” ( Ieremia 7, 4 pp. ). De ce face El asta ? Pentru ca o speranta inselatoare este mai primejdioasa decat cunoasterea unui adevar dureros. Cati bolnavi incurabili mor cu sperante false in suflet, fara sa

fie pregatiti pentru moarte !               Daca exista o mangaiere in privinta mortii, aceasta nu trebuie cautata in ideea de nemurire, ci in ceea ce

Dumnezeu ne descopera in Cuvantul Sau cu privire la moarte. Biblia ne invata ca mormantul nu este un punct final, ci doar o virgula. Si aceasta nu pentru ca ceva din noi ar continua sa existe dupa moarte, ci pentru ca Iisus,

singurul care are “cheile mortii si ale locuintei mortilor”( Apocalipsa 1, 18up. )va deschide , la timpul potrivit, ferecaturile ei , chemand din nou la viata , prin inviere, pe toti oamenii.

              Eu, asemenea multor altor oameni, nu cred in invatatura despre nemurirea naturala a sufletului. O consider prima, dar si cea mai mare si mai raspandita amagire pe care Satana, “sarpele cel vechi”,

( Apocalipsa 12, 9 ) a reusit sa o insamanteze in constiintele oamenilor. Poate ca ceva din mine ar dori ca aceasta invatatura sa fie adevarata…Natura umana pacatoasa ar dori sa ramana neschimbata si totusi sa fie

nemuritoare…              Scripturile, ratiunea si, nu in ultimul rand, bunul simt nu-mi permit insa sa accept aceasta invatatura. De

ce nu pot crede in nemurirea naturala a sufletului ? Iata cateva motive:

              1) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca prefer sa-L cred pe cuvant pe Dumnezeu, nu pe “sarpele cel vechi” ( Apocalipsa 12, 9 ). Citind si recitind istoria Creatiunii si a caderii omului, nu poti trece cu vederea, daca

esti bine intentionat, contradictia dintre doua afirmatii categorice.               Prima este un avertisment cat se poate de solemn al Creatorului dat primilor nostri parinti:

“ Domnul, Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: “Poti sa mananci dupa placere din orice pom din gradina, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei

muri negresit.” ( Geneza 2, 16-17 )              A doua este o asigurare data acelorasi oameni de sarpele care i-a dus in ispita: “Atunci sarpele a zis

femeii: Hotarat ca nu veti muri.” ( Geneza 3, 4 )              Daca Insusi Creatorul ne spune” “Vei muri negresit”, ce ar trebui sa ma faca sa cred cuvintele unei

creaturi care spune contrariul: “Hotarat ca nu veti muri” ? Aici este “macazul” de la care se desprind cele doua mari conceptii despre starea omului in moarte: sufletul este muritor sau nemuritor. Cui dam creditul nostru ?

              Din nefericire, majoritatea omenirii da crezare “sarpelui cel vechi”, magulindu-se cu falsa speranta ca ceva din noi continua sa existe si dupa moarte. Eu aleg sa-L cred pe Dumnezeu !

              2) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca Biblia ne invata ca “plata pacatului este moartea” ( Romani 6, 23 ), nu viata vesnica intr-o alta sfera de existenta. Moartea este finalul vietii, nu continuarea ei. Daca

prin moarte trebuie sa intelegem o altfel de existenta, ma intreb: in ce consta atunci pedeapsa pentru pacat ?

              3) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca aceasta invatatura promoveaza independenta fata de Dumnezeu. Teza nemuririi sufletului neaga in mod direct ideea ca viata noastra este dependenta de Creator.

              Daca sufletul omului este nemuritor in mod neconditionat, de ce ar mai avea el nevoie de Dumnezeu ?

Page 146: seminarii, aurel 1

              4) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca Dumnezeu ne avertizeaza ca “sufletul care pacatuieste, acela va muri” ( Ezechiel 18, 4.20 ). Indiferent ce intelegem prin suflet ( fie o parte a fiintei umane, fie fiinta umana

in totalitatea ei ), Biblia este clara in aceasta privinta: “fiindca toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu” ( Romani 3,23 ), sufletul tuturor este muritor.

              5) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca aceasta invatatura face absurda si inutila insasi Creatiunea. Daca sufletul ar simti, ar gandi si ar putea sa comunice in absenta trupului, de ce a fost nevoie ca Dumnezeu sa creeze trupul ? De ce a fost nevoie ca El sa se plece in tarana pamantului si sa modeleze cu propriile Sale maini lutul lipsit de viata ? In cazul acesta, trupul ar aparea ca o colivie, ca o inchisoare a sufletului, de care ar trebui sa

scapam cat mai repede pentru a ne elibera sufletul incatusat.               Biblia ne invata  insa ca trupurile noastre sunt “temple ale Duhului Sfant” pe care trebuie sa le pastram

in cea mai buna stare posibila ( 1 Corinteni 3, 16-17; 6, 19-20 ).

              6) Nu cred in nemurirea sufletului datorita unei aritmetici simple pe care Creatorul a aplicat-o la crearea omului: “Domnul, Dumnezeu a facut pe om din tarana pamantului, i-a suflat in nari suflare de viata si omul

s-a facut astfel un suflet viu.” ( Geneza 2, 7 )              Aritmetic, crearea omului poate fi exprimata si asa:

              Trup ( tarana ) + suflare de viata ( viata ) = suflet viu ( omul ca intreg )              Moartea este o operatie inversa: “ Pana nu se intoarce tarana in pamant, cum a fost, si pana nu se

intoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat” ( Eclesiastul 12, 7 )              Aritmetic, moartea omului poate fi exprimata si asa:

              Suflet viu ( omul ) – suflare de viata ( viata )  = trup ( tarana )              Ceea ce retrage Dumnezeu la moarte nu este o entitate constienta de sine, ci duhul de viata pe care l-a

dat la nastere ( scanteia de viata, viata insasi ).

              7) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca aceasta teorie presupune ca ceva din noi ramane constient dupa moarte. Biblia ne invata insa altceva:

             “Cei vii, in adevar, macar stiu ca vor muri. Dar cei morti nu stiu nimic si nu mai au nicio rasplata, fiindca pana si pomenirea li se uita. Si dragostea lor, si ura lor, si pizma lor, demult au si pierit si niciodata

nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare…              Tot ce gaseste mana ta sa faca, fa cu toata puterea ta, caci in locuinta mortilor in care mergi nu

mai este nici lucrare, nici chibzuiala, nici stiinta, nici intelepciune.” ( Eclesiastul 9, 5-6. 10 )

              8) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca Biblia numeste locuinta mortilor “locul tacerii”:“Nu mortii lauda pe Domnul, si nici vreunul din cei care se pogoara in locul tacerii “( Psalmul 115,17)

              Ar putea oare tacea un suflet ajuns in iad, in mijlocul unor chinuri de nedescris ? Nu ar striga el dupa mila si ajutor ? Dar un suflet ajuns in rai ? Ar putea oare tacea, fara sa-L laude pe Mantuitorul sau ?

Si totusi, locuinta mortilor este un  “loc al tacerii”, pentru ca acolo nu mai este viata, nu mai este constiinta de sine.              “Caci cel ce moare nu-si mai aduce aminte de Tine si cine Te va lauda in locuinta mortilor “? 

( Psalmul 6, 5; vezi si Psalm 30,9; 88,10-12 )

              9) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca Scriptura ne invata ca “singurul care are nemurirea” este Dumnezeu ( 1 Timotei 6, 16 ).

              Adam si Eva au fost creati cu o nemurire conditionata de ascultare. Nemurirea pe care cei doi au primit-o la Creatiune a fost un dar din partea lui Dumnezeu pentru ei. Din nefericire, neascultarea i-a facut sa piarda darul nemuririi, iar avertismentul Creatorului: “In ziua in care vei manca din el ( pomul cunostintei binelui si raului ), vei

muri negresit” ( Geneza 2,17 ) a devenit o trista realitate pentru intreaga rasa umana.

              10) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca aceasta invatatura face absurda doctrina invierii, atat de clar prezentata in Biblie.

              De ce ar mai fi nevoie de inviere daca sufletul , descatusat de trup, ar putea simti, ar putea comunica si ar putea rationa ? In acest caz invierea pare absurda…Daca mortul e “viu”, de ce sa mai invieze ? Daca el e trez, de ce sa se mai trezeasca ? A readuce sufletul liber si fericit in “colivia” trupului ar parea absurd si chiar inuman din

partea Creatorului.

              11) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca aceasta invatatura loveste la temelia jertfei Mantuitorului. Daca nu exista moarte adevarata, ci doar o trecere intr-o alta sfera de existenta, de ce a murit Christos ? Ce moarte va fi nimicita la finalul istoriei pacatului , daca moartea inseamna, de fapt, o altfel de viata ? ( vezi 1

Corinteni 15, 26 )

              12) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca Mantuitorul a promis: “Iata, Eu vin curand si rasplata Mea este cu Mine ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui.” ( Apocalipsa 22, 12 )

              Daca cei drepti ajung in rai, iar cei nelegiuiti ajung in iad imediat dupa moarte, ce sens mai are promisiunea Mantuitorului ca va aduce cu Sine rasplata tuturor oamenilor ?

              13) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca aceasta invatatura face inutila si absurda judecata finala a

Page 147: seminarii, aurel 1

lui Dumnezeu.               Daca oamenii ar fi judecati imediat dupa moarte, primindu-si rasplata in secundele imediat urmatoare

judecatii, ce rost ar mai avea judecata finala ? Mai poate schimba ea ceva ?

              14) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca aceasta invatatura face inutila revenirea Mantuitorului.               Daca cei drepti ar fi deja in rai, alaturi de Domnul, ce rost ar mai avea a doua venire pentru ei ? In ce ar

mai consta atunci “fericita noastra nadejde “ ( Tit 2, 13 ) ?

              15) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca aceasta invatatura nu este de origine biblica, ci pagana.               Scripturile VT nu contin referiri la o astfel de invatatura , ea patrunzand in iudaismul de dupa eliberarea din robia babiloniana prin intermediul elenismului. Desi invatatura are vesminte crestine, ea provine de la filozofii

greci, indeosebi de la Aristotel si Platon.              “Luati seama ca nimeni sa nu va fure cu filozofia si cu amagire desarta, dupa datina oamenilor,

dupa invataturile incepatoare ale lumii si nu dupa Christos.” ( Coloseni 2, 8 )

              16) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca aceasta invatatura deschide larg usa spiritismului. Daca sufletul ar continua sa existe dupa moarte, de ce nu am incerca sa comunicam cu el ? Si, de ce Satana ar pierde o

astfel de ocazie, travestindu-se in spiritele celor morti si influentand viata celor vii dupa propriile interese si scopuri ?

              Biblia ne invata ca “Satana se ( poate ) preface intr-un inger de lumina”, iar “slujitorii lui se prefac in slujitori ai neprihanirii” ( 2 Corinteni 11, 14-15 ). Asa-zisele spirite ale mortilor nu sunt decat demoni travestiti,

avand misiunea de a-i amagi pe oamenii necunoscatori ai Cuvantului lui Dumnezeu.

              17) Nu cred in nemurirea sufletului pentru ca Dumnezeul in care cred si pe care Il descopera Biblia este un Dumnezeu “plin de indurare si milostiv, incet la manie, plin de bunatate si credinciosie, care isi tine

dragostea pana in mii de neamuri de oameni, iarta faradelegea, razvratirea si pacatul, dar nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat…” ( Exod 34, 6-7 )

              Invatatura despre nemurirea sufletului atrage dupa sine alte invataturi false: cele legate de existenta raiului si  iadului. Cea de-a doua, in mod deosebit, este incompatibila cu caracterul lui Dumnezeu.

              Un Dumnezeu care ni se descopera ca Tata, avand autoritatea deplina de a-l pedepsi pe omul pacatos, iar in calitatea Sa de Creator, avand dreptul deplin de viata si de moarte asupra creaturilor Sale, nu va fi nedrept in judecatile Sale. El, care “atat de mult a iubit lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El

sa nu piara , ci sa aiba viata vesnica” ( Ioan 3, 16 ), va pedepsi oare vesnic, in chinuri de nedescris, pe omul pacatos ? Oricate pacate ar putea face un om in scurta lui viata, acestea nu pot justifica o pedepsire vesnica. Nicio instanta omeneasca , oricat ar fi de dura, nu pedepseste atat de disproportionat o nelegiuire. Cu atat mai putin nu

ar face-o un Dumnezeu al iubirii, care pe crucea Golgotei ne-a dat cea mai mare dovada a dragostei ce ne-o poarta.

              Desi nu cred in nemurirea naturala, neconditionata, a sufletului, cred totusi in acea nemurire pe care cei mantuiti o vor primi ca dar din partea lui Dumnezeu , la sfarsitul istoriei atat de dramatice a lumii in care traim.

Scriptura ne promite ca El “va da viata vesnica celor ce, prin staruinta in bine, cauta slava, cinstea si nemurirea” ( Romani 2, 7 ). In aceasta nemurire cred, pe aceasta o astept, pentru ea ma pregatesc, legandu-mi

toate sperantele de Cel care, prin marea si infinita Sa Jertfa, a devenit                                                 “CALEA , ADEVARUL si VIATA”                                       ( Ioan 14, 6 ).

                                                                                                                                          Lori Balogh

08. PILDA BOGATULUI SI SARACULUI LAZAR

              Realitate sau alegorie ?

              Pasajul biblic din Luca 16, 19-31 a dat nastere la numeroase discutii. In general, exista doua conceptii legate de interpretarea acestui pasaj: 1) Unii cred ca Iisus da cortina laoparte , oferindu-ne un crampei despre viata de dupa moarte si despre soarta oamenilor buni si rai dincolo de mormant. 2) Altii, dimpotriva, sunt convinsi

ca Domnul s-a folosit de o alegorie pentru a ne oferi cateva invataturi deosebit de importante.               O greseala facuta frecvent in legatura cu interpretarea acestui pasaj este scoaterea lui din context si

folosirea sa pe post de “sperietoare” , amenintandu-i pe oamenii care nu se convertesc cu  chinurile unui iad vesnic. Fara sa negam posibilitatea ca unii oameni sa se fi convertit datorita acestui pasaj biblic, ne intrebam totusi ce valoare are o astfel de convertire din moment ce motivul care a produs-o nu este dragostea fata de Dumnezeu ,

ci frica de pedeapsa.              E important sa stim daca avem de-a face cu o relatare adevarata sau cu o parabola ? Desigur ! Daca cele spuse de Mantuitorul reprezinta doar o alegorie, nu vom putea extrage doctrina din acest pasaj. Parabolele sunt

date pentru o anumita invatatura , nu pentru a lua fiecare detaliu in parte  si a incerca sa scoatem din el un adevar doctrinal. S-ar ajunge astfel la aberatii care ar contrazice adevarurile clare ale Bibliei.

Page 148: seminarii, aurel 1

              Privind cu atentie la lucrarea pamanteasca a Mantuitorului, observam ca Domnul S-a folosit adesea de parabole in predicarea Evangheliei. Iisus a cunoscut valoarea pildelor in procesul de invatare, stiind ca acestea

stimuleaza gandirea profunda, ramanand multa vreme in memoria ascultatorilor. Mantuitorul se folosea de parabole si pentru un alt motiv: pentru a-Si proteja lucrarea. Vorbirea directa i-ar fi iritat atat de mult pe vrajmasii

Sai incat L-ar fi adus repede la tacere prin violenta, inainte ca El sa-si fi incheiat lucrarea. In privinta aceasta, Iisus a fost “intelept ca serpii si fara rautate ca porumbeii”, dupa cum El Insusi ii invatase pe ucenicii Sai cum sa se

poarte in lume ( Matei 10, 16 ).               O intrebare pe care trebuie sa ne-o punem in mod obligatoriu este legata de destinatarii acestor cuvinte

rostite de Mantuitorul. Carei categorii de oameni i se adresa El in pasajul din Luca 16, 19-31 ?              Inainte ca Mantuitorul sa ia cuvantul, ultimul verset ( vers. 14 ) declara: “Fariseii, care erau iubitori de

bani, ascultau si ei toate lucrurile acestea  si isi bateau joc de El.” Asadar, Iisus se adresa in primul rand fariseilor – o clasa de oameni duplicitari, inselatori si deosebit de sireti. Era firesc ca El sa se poarte fata de astfel

de oameni cu multa prudenta si intelepciune, pentru a nu-i provoca inainte de vreme, primejduindu-I lucrarea.               Vorbirea in pilde si alegorii era o modalitate a lui Iisus de a predica adevarul , insa cu prudenta. Fariseii nu

intelegeau multe din aceste invataturi voalate. Dovada acestui fapt o putem gasi chiar in rugaciunea lui Iisus din Luca 10, 21: “Tata, Doamne al cerului si al pamantului, Te laud pentru ca ai ascuns aceste lucruri de cei

intelepti si le-ai descoperit pruncilor.”               De asemenea, Marcu 4, 33-34 arata ca de cele mai multe ori invataturile Mantuitorului erau invesmantate in pilde: “Iisus le vestea cuvantul prin multe pilde de felul acesta, dupa cum erau ei in stare sa-L priceapa.

Nu le vorbea deloc fara pilda , dar cand era singur la o parte, le lamurea ucenicilor Sai toate lucrurile.”               Toate aceste motive ne determina sa intelegem ca pasajul din Luca 16, 19-31 nu este o relatare a unor

fapte reale, ci reprezinta o alegorie , o parabola, ca multe altele rostite de Iisus.

              Contradictii si nedumeriri

              In cazul in care pasajul din Luca 16, 19-31 ar reda o intamplare reala, s-ar ridica o multime de probleme si nedumeriri, venind in contradictie cu adevarurile clare ale Scripturii.

              1) Daca nu am avea de-a face cu o alegorie, inseamna ca raiul si iadul sunt atat de aproape unul de celalalt incat locuitorii lor ar putea conversa intre ei. Totusi, Avraam ii spune bogatului ca intre rai si iad este o “prapastie mare “ ( vers. 26 ).  Daca asa stau lucrurile, cum poate sufletul bogatului, aflat in iad,  sa poarte o

conversatie cu Avraam , aflat in rai ?  Lucrul acesta ar fi foarte, foarte greu de crezut !              2) Sa ne imaginam ca cei aflati in rai ar putea vorbi si ar putea privi la semenii lor care sufera chinurile unui iad vesnic. Cum s-ar mai putea ei bucura in rai, vazand si auzind chinurile celor nelegiuiti, intre care s-ar

putea afla chiar unii dintre cei dragi lor: copii, parinti, soti sau sotii, prieteni, vecini…?              3) Expresia “sanul lui Avraam” este ea insasi un indiciu ca avem de-a face cu o alegorie. Daca “sanul lui Avraam” ar fi real, cum ne-am putea imagina ca ar incapea in el toti cei mantuiti ? Avraam insusi fiind mantuit, el in

al cui san ar trebui sa se gaseasca ?               4) Daca relatarea Mantuitorului ar oglindi realitatea, inseamna ca sufletele celor decedati continua sa

traiasca, sa simta, sa comunice, sa aiba dorinte, sa sufere, sa se bucure…Or lucrul acesta ar contrazice multimea pasajelor biblice care spun , in esenta, ca sufletul este muritor ( vezi Ezechiel 18, 4.20; Eclesiastul 9, 5-6. 10;

Psalmul 115, 117; 6,5; etc. )              5) Dupa inviere, Mantuitorul a fost confruntat cu teama ucenicilor ca ceea ce vad in fata ochilor  nu este

Persoana lui Iisus , ci un duh.              “Plini de frica si de spaima, ei credeau ca vad un duh. Dar El le-a zis: “Pentru ce sunteti tulburati ? Si de ce vi se ridica astfel de ganduri in inima ? Uitati-va la mainile si picioarele Mele, Eu sunt; pipaiti-Ma si

vedeti: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeti ca am Eu.”( Luca 24, 37-39 )              In pasajul din Luca 16, 19-31, care ne relateaza ( dupa parerea unora ! ) despre ceea ce se intampla cu

sufletele celor decedati imediat dupa moarte, apar o multime de elemente trupesti. Bogatul, aflat in chinuri in locuinta mortilor, “si-a ridicat ochii in sus si l-a vazut pe Avraam” ( vers. 23 ). El il roaga pe patriarh : “Parinte

Avraame, fie-ti mila de mine si trimite pe Lazar sa-si moaie varful degetului in apa si sa-mi racoreasca limba, caci grozav sunt chinuit in vapaia aceasta.” ( vers. 24 )

              Daca un suflet nu are “nici carne, nici oase”, conform spuselor Mantuitorului, cum se explica faptul ca “sufletul” bogatului are ochi si limba, iar cel al saracului are degete pe care poate sa le inmoaie in apa ?               Pasajul biblic in discutie ne-ar putea indica faptul ca cei doi si-au luat cu ei trupurile , fie in rai

( saracul ), fie in iad ( bogatul ). Dar aceasta ar presupune ca mormintele , atat ale celor buni, cat si ale celor rai, ar trebui sa fie goale. Or, realitatea este cu totul alta : mormintele sunt pline cu ramasitele pamantesti ale oamenilor decedati ( cu doar cateva exceptii mentionate in Biblie: mormantul lui Moise, ale celor inviati cu ocazia invierii lui

Iisus si , mai ales, mormantul Mantuitorului ).              Vedeti cat de absurda este invatatura despre nemurirea sufletului ? Cat de contradictorie este ea in raport

cu invatatura Bibliei, cu ratiunea si cu bunul simt al omului ?               Domnul Christos n-ar fi compromis niciodata integritatea Scripturilor invatandu-i pe oameni o  doctrina contrara Bibliei. El nu Se putea contrazice pe Sine si nici adevarurile pe care tot El le transmisese omenirii prin

profetii Sai.

              Principii de interpretare

Page 149: seminarii, aurel 1

              Asemenea oricarei parabole, “Pilda bogatului si saracului Lazar” lucreaza cu simboluri. Pentru a intelege sensul acestora, este necesar sa fie respectate cateva principii de interpretare a parabolelor, fara de care exista

riscul de a se ajunge la aberatii straine de invatatura si spiritul Bibliei.               Un prim principiu este legat de contextul in care a fost rostita pilda. Orice interpretare trebuie sa tina

cont de imprejurarile, destinatarii si contextul cultural al vremii si locului in care a fost rostita pilda.               Aplicand acest principiu in cazul de fata, intelegem ca evreii care traiau pe timpul Mantuitorului

credeau , in marea lor majoritate, in invatatura despre starea constienta a celor morti, in perioada dintre moarte si inviere. Poporul evreu nu a avut intotdeauna o asemenea credinta. Vechiul Testament nu contine niciun indiciu cu privire la aceasta doctrina eronata. Dupa intoarcerea din robia babiloniana, iudeii au cazut in plasele elenismului,

acceptand unele invataturi ale filozofilor greci, intre care si aceea a nemuririi sufletului.               Asadar, rostind aceasta parabola, Iisus ii intalnea pe oameni pe propriul lor teren. El le vorbea “pe limba lor”, incercand sa-i constientizeze de un adevar fundamental: destinul vesnic al omului se hotaraste in aceasta viata. Dupa moarte, nimeni nu mai poate face nimic pentru mantuirea lui. Cunoscand ideile gresite ale iudeilor

( imprumutate de la filozofii greci, indeosebi de la Aristotel si Platon ), Iisus Si-a formulat parabola in asa fel incat sa-i invete un adevar fundamental, folosindu-se insa de ideile lor gresite.

              Un al doilea principiu de interpretare a parabolelor este acela ca invatatura unei pilde nu trebuie sa contrazica adevarurile clare ale Scripturilor. Daca am considera ca pasajul din Luca 16, 19-31  ar reda

realitatea cu privire la ceea ce se intampla cu sufletul dupa moarte, acest fapt ar contrazice restul Scripturilor care ne invata ca sufletul este muritor si ca nu exista o stare de constienta dupa moarte. Asadar, pilda trebuie

interpretata in contextul biblic general, in lumina adevarului cu privire la starea omului in moarte.               Al treilea principiu de interpretare a pildelor este legat de detalii. Orice pilda contine detalii menite sa

sustina povestirea si ideea centrala. Fiind vorba de o parabola, detaliile nu trebuie interpretate literal, afara de cazul in care contextul impune acest lucru. Detaliile nu au insemnatate in ele insele , ci doar pentru sustinerea

invataturii centrale.               Din  acest principiu se naste un altul: nu pot fi folosite detaliile unei parabole pentru a sustine o doctrina. Ca baza doctrinara poate fi considerata doar invatatura fundamentala a parabolei, confirmata de

contextul general al Bibliei.                Tinand cont de aceste principii, in Pilda bogatului si saracului Lazar Iisus nu discuta nici despre starea

omului in moarte, nici despre timpul cand sunt date rasplatirile. Aceste lucruri le-a expus clar in alte ocazii, cand a afirmat ca rasplata nu se da imediat dupa moarte, ci la revenirea Sa ( vezi Matei 16, 27; 25, 31-41; Apocalipsa 22,

12 etc. ). Scopul pentru care a rostit aceasta pilda este altul: sa ne invete ca destinul viitor al omului depinde de modul in care el foloseste ocaziile acestei vieti.

              Unii atrag atentia asupra faptului ca Iisus nu a specificat faptul ca pasajul din Luca 16, 19-31 este o parabola, asa cum o facea de obicei. Trebuie insa observat ca El nu specifica intotdeauna ca era vorba de o pilda. Nici la inceputul Pildei fiului risipitor ( Luca 15, 11-32 ), nici la inceputul Pildei ispravnicului necredincios ( Luca 16, 1-13 ), Iisus nu specifica faptul ca ceea ce rostea era o pilda. Unele din pildele VT au fost rostite fara a se specifica

faptul ca erau pilde si, cu toate acestea, nimeni nu crede ca ele ar trebui sa fie interpretate literal, altfel decat o pilda ( vezi Judecatori 9, 8-15; 2 Regi 14, 9 ).

              Simboluri si interpretari

              Vers. 19-21: Aceste versete reprezinta introducerea in subiectul parabolei, facandu-ne cunostinta cu personajele principale: doi oameni aflati , din punct de vedere al starii materiale si sociale, la extremitatile

societatii.               Bogatul era imbracat in purpura ( semnul regalitatii ) si in subtire ( semnul luxului ), ducand “ o viata plina

de veselie si stralucire. ” El ii reprezinta pe toti cei care uita ca ceea ce au le-a fost dat de Dumnezeu nu doar pentru satisfacerea propriilor dorinte, ci si pentru ajutorarea celor in nevoie.

              Nu ni se spune ca acest bogat l-ar fi maltratat pe saracul aflat la usa lui, nici ca l-ar fi batjocorit sau alungat dispretuitor. De altfel, in dialogul ulterior dintre sufletul bogatului si cel al lui Avraam, acesta din urma nu-i

reproseaza niciun rau pe care l-ar fi facut in mod direct saracului Lazar. Singura lui vina evidenta este indiferenta si pasivitatea fata de nevoile aproapelui sau. Este vorba aici de ceea ce  teologia  defineste ca fiind “pacatul prin

omisiune”.              “Deci, cine stie sa faca bine si nu face, savarseste un pacat.” ( Iacov 4, 17 )

              Prin aceasta pilda Mantuitorul vrea sa ne atraga atentia ca pentru ca cineva sa-si piarda mantuirea nu trebuie sa faca cine stie ce rele in aceasta viata. E suficient sa nu faca binele pe care poate sa-l faca, potrivit

privilegiilor si binecuvantarilor primite. Iisus critica indiferentismul si pasivitatea, atat a individului , cat si a colectivitatii.

              Mantuitorul dorea ca fariseii, care erau de fata si care erau mari iubitori de bani, sa se identifice cu bogatul din pilda. Dar, intr-un sens mai larg, bogatul il reprezinta pe intregul popor evreu care s-a bucurat de

privilegiile cunoasterii adevarului, fara sa impartaseasca si neamurilor pagane aceasta cunoastere.              Saracul poarta un nume ebraic comun: “El’azar” ( Lazar ), insemnand “Dumnezeu a ajutat”. Aceasta este singura parabola in care Iisus da nume unuia din personaje,  lucru de altfel necesar datorita dialogului din cuprinsul pildei. Oare cat de “ajutat” s-a simtit bietul om care in intreaga sa viata a trebuit sa traiasca in lipsuri si

umilinta ?

Page 150: seminarii, aurel 1

              Este vreo legatura intre Lazar din pilda si Lazar din Betania ? Nu avem niciun indiciu in acest sens. Iisus avea sa-l invieze din morti pe Lazar din Betania cateva saptamani mai tarziu ( Ioan 11, 1-46 ).

Lazar era “plin de bube”- o boala ulcerata care il facea invalid atat pentru munca, cat si pentru deplasare. Asezat la usa bogatului, Lazar dorea sa se sature cu faramiturile cazute de la masa acestuia. Contextul pildei ne lasa sa

intelegem ca nici macar aceasta minima dorinta nu ii era implinita. Bogatul nu ii dadea nici macar resturile meselor lui copioase.

              Faptul ca bubele ii erau linse de caini arata, pe deoparte, ca uneori animalele dovedesc mai multa compasiune decat unii oameni, iar pe de alta parte, ca mizeria in care se afla saracul era extrema. Cu toata

saracia si mizeria in care se afla, nu gasim in pilda niciun indiciu ca Lazar s-ar fi plans de starea lui, ca ar fi cartit impotriva lui Dumnezeu sau a bogatului. Asemenea lui Iov, saracul a suportat cu rabdare si demnitate suferinta.               Vers. 22: Incepand cu acest verset, se incheie un capitol si se deschide altul. Din acest punct , foarte

multi comentatori deraiaza in interpretarea parabolei, considerand ca bogatul ajunge in iad si saracul in rai imediat dupa moarte. Nimic din toate acestea ! Pasajul nu vorbeste nici de rai, nici de iad, in sensul credintei populare.

Textul spune ca Lazar a fost dus “ in sanul lui Avraam”, fara a mentiona cand s-a produs acest lucru. Bogatul a fost “ingropat” si nimic mai mult !  Din nou, nu ni se spune cand a avut el parte de suferintele descrise in pilda.              “Dus de ingeri”: Expresia  este gresit interpretata de cei mai multi comentatori biblici. Ei considera ca

acest lucru are loc imediat dupa moarte, in secundele de dupa deces. Mantuitorul clarifica insa momentul in care ingerii ii vor conduce pe cei mantuiti spre plaiurile raiului:

             “El va trimte pe ingerii Sai cu trambita rasunatoare si vor aduna pe alesii Lui din cele patru vanturi, de la o margine a cerurilor pana la cealalta.”  ( Matei 24, 31 )

              Cuvintele Mantuitorului ne invata clar ca expresia “dus de ingeri” se va implini doar la revenirea in glorie a Sa, la sfarsitul istoriei pacatului, nicidecum la moarte.

             “Sanul lui Avraam” este o expresie care descrie o relatie de apropiere si iubire ( Biblia spune ca ucenicul Ioan s-a culcat pe sanul lui Iisus, in calitatea sa de ucenic iubit : vezi Ioan 13, 23 ). “Sanul lui Avraam” este un

idiom iudaic, insemnand “paradis”. Literatura iudaica veche il prezinta adesea pe Avraam ca salutandu-i pe oameni cand intra in paradis, la fel cum Petru este uneori prezentat ca stand la poarta raiului si salutandu-i pe crestinii care

ajung acolo.               Este de observat ca si comentatorii biblici care cred in nemurirea sufletului considera ca aceasta expresie

este figurata si nu trebuie inteleasa literal.               Vers. 23: Vorbirea figurata a Mantuitorului  reiese clar din ceea ce urmeaza. Fiind in chinuri mari in

“locuinta mortilor” , bogatul “si-a ridicat ochii in sus” si l-a vazut pe Avraam. Intrebarea care se pune este : Care ochi ? Are sufletul ochi ? Nu i-a invatat Iisus pe ucenicii Sai ca “un duh n-are nici carne, nici oase” ( Luca 24, 37-39 )  ? Sa fi ajuns bogatul in iad cu trup cu tot ? Dar atunci mormantul lui ar trebui sa fie gol ( si al tuturor nelegiuitilor ! )! Realitatea insa contrazice aceasta posibilitate . Mormintele sunt pline de ramasite pamantesti, conform Scripturii

care spune: “Caci tarana esti si in tarana te vei intoarce”. ( Geneza 3, 19 up.)              Mai mult decat atat, expresia “locuinta mortilor” este tradusa din grecescul “hades” care semnifica locuinta provizorie a tuturor celor morti, fie buni, fie rai, pana la inviere. Din acest punct de vedere, literal vorbind, si Lazat

trebuia sa se afle in “hades”, pana la inviere.               Faptul ca bogatul “l-a vazut de departe pe Avraam” din locul chinului sau este o alta dovada ca vorbirea

Mantuitorului este figurata. Daca am interpreta literal aceasta relatare, ar insemna ca iadul este suficient de aproape de rai incat locuitorii lor pot sa se priveasca unii pe altii si pot chiar comunica intre

ei !? Acesta ar fi un lucru cat se poate de straniu si greu, foarte greu de crezut !              Vers. 24: Ni se spune ca bogatul “a strigat” catre Avraam. Din nou se pune intrebarea : Cat de apropiat

este raiul de iad incat cei ce se afla acolo se pot auzi unii pe altii ? Cat de fericiti si senini ar putea fi locuitorii raiului daca zilnic , ora de ora si clipa de clipa, ar trebui sa auda gemetele, strigatele si blestemele iesite de pe “buzele” celor chinuiti vesnic ? Este cat se poate de evident ca vorbirea Mantuitorului in pasajul din Luca 16, 19-31 este

figurata.              “Parinte Avraame”: Bogatul i se adreseaza lui Avraam ca si cum el ar fi Dumnezeul care prezideaza

peste “hades”. Avem aici o alta dovada ca vorbirea este figurata, caci Scriptura ne arata clar ca singurul care tine “cheile mortii si ale locuintei mortilor” este Iisus ( Apocalipsa 1, 18 ). Rugamintea bogatului ca Avraam sa-l trimita

pe Lazar “sa-si inmoaie varful degetului in apa” pentru a-i racori “limba” este din nou o vorbire figurata. E vorba aici de madulare ale trupului care nu au nicio legatura cu sufletul descarnat ( deget, limba ). Daca cei doi ar avea si trupurile cu ei ( bogatul in iad si saracul in rai ), cum s-ar mai explica adevarul despre inviere, atat de clar

prezentat in Scriptura ?               Intregul context al pildei demonstreaza ca cele descrise aici, intr-un limbaj figurat, se vor implini nu

imediat dupa moarte, ci la revenirea Mantuitorului, la invierea generala a tuturor oamenilor.               Vers. 25 subliniaza elemental temporal.  “Adu-ti aminte “ – ii spune Avraam bogatului…

Daca scena si dialogul ar avea loc imediat dupa moarte, expresia “adu-ti aminte” nu ar avea niciun sens. In general, aceasta expresie se foloseste cand este vorba de evenimente petrecute cu mult timp in urma. Expresiile

“adu-ti aminte” si “acum aici” sunt in opozitie deoarece trecuse mult timp intre viata traita pe pamant si momentul rasplatirii. Asadar, nu poate fi vorba despre o rasplatire primita in secunda imediat urmatoare mortii, ci

de cea pregatita de Iisus la sfarsitul timpului, la revenirea Sa.               Vers. 26: “O prapastie mare” – Expresia folosita de Avraam este interpretata de unii comentatori in sens

literal, afirmand ca aici este vorba de distanta fizica enorma care exista intre iad si rai. Ce reprezinta in realitate aceasta “prapastie mare “?

Page 151: seminarii, aurel 1

              Sa notam ceea ce ne spune profetul Isaia: “Nu, mana Domnului nu este prea scurta ca sa mantuiasca, nici urechea Lui prea tare ca sa auda, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despartire intre voi

si si Dumnezeul vostru; pacatele voastre va ascund Fata Lui si-L impiedica sa v-asculte.” ( Isaia 59, 1-2  ; vezi si Ieremia  5, 25 ; Evrei 10, 26 ).

              Scriptura ne arata ca ceea ce ii separa definitiv si iremediabil pe oameni de Dumnezeu este pacatul , in toate formele sale. Dumnezeu nu poate binecuvanta, proteja, vindeca sau salva oameni care nu se pocaiesc de pacatele lor si nu le abandoneaza. Dumnezeu nu are nicio legatura cu pacatul, de aceea pacatele bogatului l-au

rupt de prezenta Lui. Iata de ce Avraam ii spune acestuia ca nimeni nu poate trece dintr-o parte in alta a “prapastiei”.

              Vers. 27-28: Rugamintea bogatului ca Avraam sa trimita pe cineva in familia lui pentru a-i avertiza de ceea ce se poate intampla dupa moarte este un repros indirect cu privire la faptul ca el insusi nu fusese suficient

avertizat.               De asemenea, cererea bogatului este o dovada ca nu exista posibilitatea comunicarii intre cei morti si cei

vii. Chiar daca am interpreta acest pasaj biblic in mod literal, considerand ca sufletele continua sa existe dupa moarte, aici avem dovada ca “sufletele” mortilor nu pot intra in legatura cu cei vii, rasturnand orice pretentie a

spiritismului cu privire la aceasta posibila comunicare.              “Am cinci frati” - afirma bogatul. De ce tocmai cinci si nu patru, sau sase, sau opt ? Unii comentatori sunt de parere ca cifra cinci se refera la cele cinci rase umane. Tinand seama ca bogatul il reprezinta pe poporul evreu

care nu si-a facut datoria de a impartasi lumina adevarului  neamurilor, cei cinci “frati” pot reprezenta cele cinci rase: rasa neagra, rasa malaeziana sau maro, rasa indiana sau rosie, rasa mongoloida sau galbena si rasa

caucaziana sau alba. In consecinta, cei cinci frati reprezinta intreaga omenire.               Vers. 29: Raspunsul lui Avraam la cererea bogatului este extrem de important, caci el ne arata ceea ce trebuie sa faca fiecare om in timpul vietii daca vrea sa fie mantuit:”Au pe Moise si pe prooroci; sa asculte de

ei.”               Expresia: “au pe Moise si pe prooroci” se refera la Scripturile VT. Este o denumire comuna pentru

scrierile canonice ale VT din vremea lui Iisus. Mantuitorul atrage inca odata atentia spre Scripturi, ele fiind de cea mai mare valoare in probleme de credinta si doctrina, fiind cea mai sigura calauza la mantuire.

             “Sa asculte de ei”: Reprosul voalat al bogatului ca nu fusese avertizat suficient cu privire la soarta care il astepta dupa moarte este fara niciun suport. Daca bogatul ar fi citit Scripturile, ar fi aflat din ele despre soarta nelegiuitilor si ar fi putut evita sa ajunga in situatia disperata in care l-a adus pacatul. Scripturile sunt suficiente

pentru ca oamenii sa fie avertizati.               Vers. 30-31: Aceste doua versete sunt un avertisment cu privire la incapatanarea naturii umane de a

asculta de Cuvantul lui Dumnezeu. “Nu, parinte Avraame” – reprezinta un protest al bogatului fata de hotararea divina rostita de Avraam, lasand sa se inteleaga ca el stie mai bine decat acesta ce e bine si ce e rau. Se pare ca

el nu gasise convingatoare dovezile Scripturii si se indoia ca fratii sai le vor gasi convingatoare.              “Daca se duce la ei cineva” :  Cerand dovezi suplimentare, bogatul nu face altceva decat sa reflecte

cererile repetate ale carturarilor si fariseilor ca Iisus sa faca un semn in plus pentru a-i convinge de adevar.              “Daca nu asculta” : Cei ce nu se lasa convinsi de adevarul clar exprimat in Scripturi nu se vor lasa

convinsi nici de cele mai mari minuni. La cateva saptamani dupa rostirea pildei, Mantuitorul l-a inviat pe Lazar din Betania. I-a convins aceasta minune pe conducatorii natiunii ca Iisus este Mesia ? Nicidecum ! Dimpotriva,

minunea invierii lui Lazar i-a determinat pe acestia sa-si intensifice uneltirile impotriva lui Iisus, facand planul de a-l ucide chiar si pe cel inviat. In felul acesta, iudeii au demonstrat adevarul afirmatiei lui Iisus ca aceia care leapada lumina Scripturilor nu se vor lasa convinsi nici de cele mai impresionante minuni ,”chiar daca ar invia cineva din

morti”.  

              Concluzii:

              Pilda bogatului si saracului Lazar ar trebui sa primeasca un alt titlu: Pilda saracului bogat si al bogatului Lazar. De ce ? Pentru ca unii oameni sunt atat de saraci incat nu au altceva decat bani, in timp ce altii, pe sub

zdrentele care le acopera trupurile pline de “bube”,  ascund in inima cea mai mare comoara: credinta in Iisus Christos  ca Mantuitor personal.

              Pilda nu are scopul de a ne invata ceva despre “viata de dincolo” de pragul mormantului. Pentru simplul motiv ca nu exista viata dincolo de mormant. Iisus nu se putea contrazice pe Sine, invatandu-i pe oameni altceva decat ceea ce ii invatase pana atunci. Viata aceasta este singura ocazie de a-L cunoaste pe Dumnezeu si de a

gasi calea spre mantuire. Dupa moarte, nimeni si nimic numai poate schimba lucrurile. Daca respingem adevarul asa cum este el exprimat in Scripturi, nicio minune nu ne va aduce convingerea de adevar.

             “Cercetati Scripturile, pentru ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica, dar tocmai ele marturisesc despre Mine.”   ( Ioan 5, 39 )

                                                                                                                                     Lori Balogh

07. RAIUL

Page 152: seminarii, aurel 1

              „In al noualea cer”

              Cine nu a auzit , cel putin odata in viata, expresia :”Sunt in al noulea cer”? Poate ca noi insine am folosit-o adesea pentru a exprima o stare de beatitudine, de bucurie si implinire. Atat de familiara ni se pare aceasta expresie din limbajul cotidian incat nici nu ne mai intrebam care este originea ei si daca este corecta sau nu.               „Inventatorul” ideii este unul din cei mai renumiti poeti ai Evului Mediu: Dante Alighieri ( 1265-1321 ). In poemul sau alegoric de mari dimensiuni, Divina Comedie, el isi imagineaza o calatorie succesiva prin iad, purgatoriu si paradis. Condus pana la portile raiului de catre poetul roman Vergiliu, rolul de ghid pe meleagurile paradisului ii revine marii si eternei iubiri a poetului, Beatrice.               Influentat de sistemul astronomic al lui Ptolemeu, Dante isi imagineaza cerul ca fiind alcatuit din noua sfere concentrice de cristal care se rotesc in jurul pamantului. Dupa parerea poetului, acestea ar reprezenta acele numeroase locasuri din „casa Tatalui” de care ne vorbeste Mantuitorul ( Ioan 14, 1-3 ). In fiecare sfera se gaseste cate o planeta impreuna cu nenumarate stele fixate ca pietrele intr-o diadema. In functie de meritele obtinute in viata, cei mantuiti ocupa sfere aflate la inaltimi diferite deasupra pamantului. Fericirea lor e mai mult sau mai putin deplina, aflandu-se mai aproape sau mai departe de tronul lui Dumnezeu aflat in centrul acestor sfere.               Dupa conceptia lui Dante, prima sfera este cea a Lunii, ea gazduindu-i pe cei ce au fost constransi sa-si paraseasca convingerile lor religioase ( !? ). Al doilea cer, dominat de Mercur, ii gazduieste pe cei ce au avut activitati nobile pe pamant, insa au dat pe fata un interes mai mare onorurilor lumesti decat slujirii lui Dumnezeu ( !? ). Al treilea cer e dominat de Venus, iar al patrulea de Soare. Aici sunt intalniti filozofii crestini ca Toma d’Aquino, Bonaventura si Albert cel Mare.               In al cincilea cer, dominat de planeta Marte, isi gasesc odihna sufletele razboinicilor care au cazut in lupta pentru credinta adevarata: Iosua, Iuda Macabeul, Carol cel Mare, etc. Al saselea cer, al lui Jupiter, ii gazduieste pe cei care au impartit dreptatea pe pamant in mod echitabil. Dante „ii vede” aici pe David, Ezechiel, Constantin s.a.              Suind „scara palatului etern” , Dante ajunge in al saptelea cer, cel al lui Saturn. Acesta e cerul calugarilor...In al optulea cer, Dante se intalneste cu Christos, Maria si apostolii, dupa care, in cel de-al noulea si ultimul cer, Dante nu mai vede stele, ci doar lumina. Aici, inconjurat de heruvimi, serafimi si nenumarati ingeri si arhangheli, Dumnezeu guverneaza lumea  in calitate de Izvor spiritual al tuturor lucrurilor. ( 1 )              Bogata imaginatie a lui Dante Alighieri este de admirat. Insa cand dorim sa cunostem adevarul intr-un domeniu sau altul, nu trebuie sa ne bazam pe imaginatia nimanui. Traim o singura data viata si nu ne putem permite sa dam gres in aflarea adevarului, mai ales intr-un domeniu atat de important ca cel al mantuirii propriului suflet.               Cand veti mai auzi vreodata expresia :”Sunt in al noulea cer” , amintiti-va ca la originea ei nu se afla adevarul, ci pura si bogata imaginatie a unui poet indragostit.               Biblia ne invata cu totul altceva despre „sferele ceresti”. In conceptia biblica exista doar trei ceruri:             1) Primul cer este cel atmosferic ( Geneza 1, 6-8; Psalmul 104, 12 )            2) Al doilea cer este spatiul sideral, cosmosul ( Psalmul 8, 3 )            3) Al treilea si ultimul cer este locul in care se gaseste tronul lui Dumnezeu si ingerii Sai, locul de unde El guverneaza intregul Univers ( 2 Corinteni 12, 2 ).               Diferenta intre ceea ce afirma Biblia si ceea ce a inventat imaginatia bogata a unui poet este notabila. Este exact diferenta dintre adevar si minciuna...Din nefericire, prin Divina Comedie Dante a influentat enorm de mult gandirea popoarelor europene ( si nu numai !) pentru secole de-a randul...

              „In loc luminat, in loc cu verdeata”

              Credinta populara in nemurirea sufletului atrage dupa sine unele intrebari inerente. Una din acestea este urmatoarea: Daca sufletul continua sa existe dupa momentul decesului, ce se intampla cu el ? Unde se duce ?               Cele mai multe religii au rezolvat problema, trimitand  sufletele oamenilor cumsecade in rai, iar pe cele ale oamenilor rai in iadul cel vesnic. Crestinismul occidental a mai inventat o locatie pentru sufletele celor decedati: purgatoriul. Este o destinatie provizorie, un fel de „spalatorie de pacate”, menit sa linisteasca temerile celor ce nu au dus o viata tocmai onorabila.               Ideea de rai, ca salas al sufletelor bune, este intalnita in multe religii. La vechii egipteni, raiul era conceput ca o frumoasa vale a Ninlului in care recoltele sunt mereu bogate, iar cei ajunsi acolo au dreptul sa-i puna pe altii sa lucreze pentru ei. Geto-dacii credeau si ei in existenta raiului, insa nu se stie daca acesta era in cer, cum sustine istoricul Vasile Parvan, sau pe pamant.               Raiul hindus consta in Nirvana – acea stingere in divinitate, in timp ce in literatura iudaica si in traditia curenta a poporului iudeu, raiul e identificat cu conceptul de „san al lui Avraam”, locul fericit in care merg sfintii dupa moarte.               Si islamicii au raiul lor. Se crede ca atunci cand moare un mahomedan, el il zareste pe Azrial, ingerul mortii. Acesta ii trage sufletul din trup pe gura, fara greutate si fara durere, dat fiind faptul ca sufletul omului bun este pregatit pentru acest moment. Azrial va incredinta sufletul altor doi ingeri albi care il conduc in primul cer, cea mai de jos regiune a cerului. Odata ajuns in rai, sufletul trebuie sa parcurga toate cele sapte ceruri, ajungand in final alaturi de Allah. Iata ce scrie Coranul in legatura cu raiul care ii asteapta pe drept-credinciosi:             „Insa servii lui Dumnezeu cei curati, aceia vor primi o ingrijire hotarata:roduri; si vor fi cinstiti in gradinile placerii, pe tronuri fata in fata. Va umbla in cerc la ei un pahar dintr-un izvor alb, dulce pentru cei ce beau; nu va fi in el ameteala si ei nu se vor imbata de el. Si la ei vor fi fete curate, oachese, ca si un ou ascuns...” ( 2 )

Page 153: seminarii, aurel 1

              In crestinism, raiul este perceput ca fiind un loc plin de lumina, langa pomul vietii, in Ierusalimul ceresc, acolo unde se afla tronul lui Dumnezeu. Ectenia pentru cei morti cuprinde si urmatoarea rugaciune:„Insuti Doamne, odihneste sufletele adormitilor robilor Tai in loc luminat, in loc cu verdeata, in loc de odihna, de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinarea.” ( 3 )              Indiferent cum este conceput raiul de catre o religie sau alta, un lucru pare sa fie comun tuturor imaginilor pe care omul si le-a facut cu privire la el: raiul pare sa fie un loc cat se poate de material. Recolte bogate ( la vechii egipteni ), tronuri, gradini ale placerii, tinere „oachese” ( la islamici ), „loc cu verdeata”, pomul vietii, cetatea Noului Ierusalim ( la crestini ), toate acestea dovedesc faptul ca raiul este inteles ca fiind un loc cat se poate de material.               Si atunci apare o intrebare justificata: Cum poate un suflet descarnat sa se bucure de niste lucruri materiale ? Cum poate el manca din pomul vietii daca nu are gura ? Cum poate sedea un suflet pe niste tronuri materiale, sorbind din „izvorul cel alb” si desfatandu-se cu tinerele „oachese” , daca lipseste trupul cu cele cinci simturi ale lui ?               Si daca totusi, sufletele ajunse in rai ar putea sa se desfateze de toate placerile pregatite acolo fara prezenta trupului, de ce a mai fost nevoie de trup ? Ce rost au urechile, daca sufletul poate auzi si fara ele ? Ce rost are creierul, daca sufletul poate gandi si fara el ? Ce rost are gura, daca sufletul poate sa se hraneasca si fara ea ?               Asocierea intre ideea de suflet si cea de rai material este improprie si denota lipsa de logica a credintei populare care sustine ca , dupa moarte, sufletele oamenilor buni se duc in rai, „ in loc luminat, in loc cu verdeata.” In aceasta privinta, Biblia ne invata cu totul altceva...

               Raiul biblic

              Invatatura populara potrivit careia sufletele celor decedati , dupa o sumara judecata divina, ajung in rai sau iad nu are niciun suport biblic.               Crestinismul traditional considera cerul ca fiind recompensa celor mantuiti. Insa Biblia nu promite niciodata cerul ca recompensa . Daca va fi o mostenire a celor mantuiti, aceasta va fi pamantul cel nou, recreat dupa incheierea istoriei pacatului:             “Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul.” ( Matei 5, 5 )              De ce ar crea Dumnezeu un nou pamant, daca cei mantuiti ar mosteni cerul ? Pentru cine l-ar crea ? Cui i-ar folosi ? Sa ne gandim si la un alt aspect, de natura sentimentala: Exista in fiecare fiinta umana un “instinct al intoarcerii acasa”. Locurile natale nu pot fi uitate si, oriunde s-ar duce omul sa-si continue existenta, inima ii va fi legata de locul nasterii pentru totdeauna.               Pamantul, asa cum este el, cu amintirile legate de trista istorie a pacatului, este totusi caminul nostru. Oricat de frumos ar fi cerul , cu sutele de milioane de galaxii ce ascund frumuseti uimitoare si pe care nici nu ni le putem imagina, tot pamantul ramane caminul nostru si un dor inexplicabil ne va conduce gandurile mereu spre el.               Faptul ca cei mantuiti “vor imparati cu Christos o mie de ani” in cer, dupa prima inviere ( Apocalipsa 20, 4 up. ), nu schimba cu nimic situatia. Biblia ne asigura ca dupa mileniu, dupa curatirea pamantului de orice urma a pacatului si dupa ce Dumnezeu va crea un nou pamant din cenusa celui vechi, cetatea Noului Ierusalim se va cobora din cer si pamantul recreat va deveni pentru vesnicie locul sederii celor mantuiti ( vezi Apocalipsa 21, 1-4 ).               Asadar, in conceptia biblica, raiul nu este un loc ceresc in care sufletele celor drepti sunt conduse acum , ci el va fi noul pamant in care dreptii, dupa inviere, vor primi mostenirea vesnica.              Biblia raporteaza trei invieri facute de Domnul Christos in timpul lucrarii Sale pamantesti ( fiica lui Iair, fiul vaduvei din Nain si Lazar ). De remarcat este tacerea deplina a celor inviati cu privire la locul de unde ( eventual !) au fost chemate inapoi sufletele lor pentru a invia. Daca sufletele lor s-ar fi dus intr-un rai ceresc, “in loc luminat, in loc cu verdeata”, nu ar fi fost ciudat si nedrept ca Iisus sa-i aduca din fericirea vesnica inapoi pe pamant pentru a suferi din nou si a gusta inca odata amaraciunea mortii ? Sau, daca sufletele lor ar fi ajuns in iad, nu ar fi fost la fel de nedrept ca pedeapsa lor sa fie intrerupta ?               Fiul vaduvei din Nain, fiica lui Iair si Lazar nu au nimic de spus dupa inviere. Ei nu amintesc nimic nici de iad, nici de rai… De ce ? Pentru simplul motiv ca acestea nu exista astazi in sensul in care se crede in crestinismul traditional.               Cuvantul “rai” este tradus din ebraicul “parades” ( “padure”, “livada” ) si din grecescul “paradeisos “, insemnand “ ocol”, “parc” sau “rezervatie”, in care se aflau pomi si animale pentru vanat.( 4 ). In NT cuvantul “paradeisos”  ( rai, paradis ) apare de trei ori:              1) 2 Corinteni 12, 2-4 . In acest pasaj, Pavel relateaza o viziune personala in timpul careia a fost rapit in “al treilea cer”. Este evident ca el vorbeste aici despre cer, insa nu aminteste nimic care ne-ar putea duce la concluzia ca sufletele celor drepti s-ar duce intr-un loc ceresc imediat dupa moarte. De ce tace Pavel ? Pentru acelasi motiv: el nu are ce sa spuna despre acest subiect, dincolo de ceea ce afirma Scriptura.               2) Apocalipsa 2, 7: “Celui ce va birui ii voi da sa manance din pomul vietii care este in raiul lui Dumnezeu”.               Pomul vietii se afla acum in cer,. insa Apocalipsa ne invata ca, dupa mileniu, cetatea Noului Ierusalim va cobora din cer pe pamant, impreuna cu tronul lui Dumnezeu si cu pomul vietii ( vezi Apocalipsa 21, 1-4. 10; 22, 1-5 )              Asadar, “raiul lui Dumnezeu”, desi acum e in cer, va cobora pe pamantul cel nou, devenind locuinta vesnica a celor mantuiti.

Page 154: seminarii, aurel 1

              3) Luca 23, 42-43: Textul cere o abordare speciala , intr-un cadru mai larg, in sectiunea urmatoare.

              “Vei fi cu Mine in rai”

              “Si a zis lui Iisus: “ Doamne, adu-ti aminte de mine cand vei veni in Imparatia Ta!” Iisus i-a raspuns: “Adevarat iti spun ca astazi vei fi cu Mine in rai.”   ( Luca 23, 42-43 - traducerea Dumitru Cornilescu )              Luat separat de restul Scripturii si ignorand voit anumite detalii legate de traducere si de limba  in care a fost scris NT , acest verset este adus ca argument in favoarea ideii de nemurire a sufletului. Daca Insusi Mantuitorul i-a promis talharului ca in aceeasi zi ( dupa moartea lor ) vor fi impreuna in rai, de ce alt argument mai puternic  avem nevoie ?               Intr-adevar, la o citire superficiala a pasajului, aceasta ar fi conluzia corecta. Lucrurile s-ar complica insa foarte mult , textul intrand in contradictie cu alte pasaje si adevaruri biblice. Daca ar fi adevarat ca talharul ( sufletul lui ) s-a suit cu Iisus la cer in acea zi de vineri, ramane inexplicabila afirmatia Mantuitorului facuta Mariei Magdalena cu trei zile mai tarziu, in duminica invierii: “Nu Ma tinea”, i-a zis Iisus, “caci inca nu M-am suit la Tatal Meu…” ( Ioan 20, 17 ).              Asadar, Iisus ii promite vineri talharului:”Astazi vei fi cu Mine in rai”, iar duminica ii spune Mariei:”Inca nu M-am suit la Tatal Meu”. Se contrazice Mantuitorul pe Sine ? Sau e vorba de o gresita intelegere a celor promise talharului ? Pentru a lamuri difilcultatea , avem nevoie de cateva observatii utile:              1) Talharul Il roaga pe Iisus: “Adu-ti aminte de mine…” Chiar expresia folosita de talhar ne ajuta sa intelegem ca e vorba de un timp indepartat in viitor, nicidecum de clipele imediat urmatoare. Acest lucru reiese din urmatoarea afirmatie facuta de el: “cand vei veni in Imparatia Ta.” Reiese clar ca talharul nu se astepta ca in minutele urmatoare Iisus sa-Si intemeize Imparatia slavei, caci el privea in viitor la acest eveniment glorios.               2) Textul grec in care a fost scris NT era fara semne de punctuatie. Acestea au fost introduse mult mai tarziu de traducatorii Bibliei, influentand intelesul pasajului. Textul grec, lipsit de semne de punctuatie, suna astfel:              “Amen         soi   lego    semeron  met   emu    ese      en    to paradeiso”, adica:             “ Adevarat   iti   spun    astazi       cu     Mine   vei fi   in    paradis “              Mai mult decat atat, se observa ca lipseste prepozitia “ca” adaugata de D. Cornilescu potrivit intelegerii pe care o avea la data traducerii Bibliei. Introducerea acestei prepozitii modifica radical intelesul textului.               De asemenea, la data scrierii Evangheliilor, nu se foloseau spatiile intre cuvinte, iar literele folosite erau numai majuscule, astfel incat textul arata astfel:              “ADEVARATITISPUNASTAZICUMINEVEIFIINPARADIS”              Acum sa ne imaginam momentul introducerii semnelor de punctuatie in acest text, respectiv a virgulei. Aceasta putea fi pusa in doua locuri:               a) “Adevarat iti spun, astazi cu Mine vei fi in paradis.” sau               b) “Adevarat iti spun astazi, cu Mine vei fi in paradis.”               Este o diferenta de sens data doar de locul in care e plasata virgula ? Desigur ! Diferenta e evidenta.              O ilustrare a valorii unei simple virgule plasate in locuri diferite este redata in cartea “Galileanul”:               “Era in 1884. Pe masa de lucru a imparatului ( tarul Alexandru III ) statea cererea de gratiere a unei femei poloneze, pentru sotul ei, invatator, condamnat pentru ca tinea cu tot dinadinsul sa predea limba lor materna copiilor. Pe cererea femeii, Alexandru scrisese cuvintele: “Gratiere, cu niciun chip, deportare in Siberia.” In lipsa sotului, imparateasa Maria ( fosta Dagmar a Danemarcei ) a citit cererea . Inima ei s-a induiosat. Si, contand pe  respectul pe care Alexandru i-l purta, Maria a sters cu un varf de cutit virgula din locul ei, apoi a luat pana si a asezat virgula mai la inceput. Acum hotararea suna altfel: “Gratiere, cu nici un chip deportare in Siberia !” ( 5 )              Iata cat de mult poate o simpla virgula sa influenteze intelesul unei propozitii , doar prin locul unde este plasata. Oare nu trebuie sa tinem cont de acest lucru cu atat mai mult cand avem in fata un text biblic din care trebuie sa intelegem un adevar atat de important pentru noi ?               3) Adverbul grec “semeron” ( “astazi” ) se afla plasat intre doua propozitii: 1) “Adevarat iti spun” si 2) “Cu Mine vei fi in paradis”. Constructia greaca a propozitiei in discutie nu ne permite sa determinam daca adverbul “astazi” sta pe langa “spun” sau pe langa “vei fi”. Si una si celalta sunt posibile. De unde putem sti carui verb trebuie sa-l asociem pe “astazi” ?              “Intrebarea este: “Intentiona Iisus sa spuna literal: “Cu adevarat iti spun astazi” sau “astazi vei fi cu Mine in paradis” ? Singurul mod de a cunoaste sensul pe care il intentiona Christos este de a descoperi raspunsurile biblice la cateva intrebari: 1) Ce este paradisul ? 2) A mers Iisus in paradis in ziua crucificarii Sale ? Ce invatatura a dat Iisus cu privire la timpul cand oamenii vor primi rasplatirea lor in paradis ? “ ( 6 )

              Biblia ne raspunde cat se poate de clar la aceste intrebari. In ziua crucificarii, Iisus nu S-a suit la cer ( vezi Ioan 20, 17 ) , iar paradisul va deveni mostenirea celor mantuiti doar la sfarsit, dupa incheierea istoriei pacatului si revenirea in slava a Mantuitorului:             “Iata, Eu vin curand si rasplata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui.”                                                                                                                                    ( Apocalipsa 22, 12 )             “Atunci Imparatul va zice celor de la dreapta Lui: “Veniti binecuvantatii Tatalui Meu de mosteniti Imparatia care v-a fost pregatita de la intemeierea lumii.”  ( Matei 25, 34 )              In lumina Bibliei, sensul cuvintelor Mantuitorului rostite fata de talharul pocait era:             “Adevarat iti spun astazi, vei fi cu Mine in paradis.”               De fapt, marea problema cu care era confruntat talharul in clipele lui de agonie pe cruce nu era cand va

Page 155: seminarii, aurel 1

ajunge in paradis, ci daca va ajunge acolo. Iisus il asigura ca, desi era complet lipsit de merite, el poate fi mantuit prin meritele jertfei de pe Calvar. Prezenta lui Iisus acolo, pe cruce, era garantia mantuirii tuturor pacatosilor care isi vor pune nadejdea in marea Jertfa a Fiului lui Dumnezeu.                                                                                                                                                     Lori Balogh

                                

Referinte:( 1 ) Will Durant, „Civilizatii istorisite”, vol. 13, pag. 331-337( 2 ) Coranul, XXXVII, 39-47( 3 ) http://www.dervent.ro/resurse/liturghia/index-D-26.html( 4 ) CBAZS( 5 ) Lucian Cristescu, “Galileanul”, pag. 369( 6 ) CBAZS