Semnele_vitale_ale_credintei_-_Transcriere_-_1541.pdf

8/19/2019 Semnele_vitale_ale_credintei_-_Transcriere_-_1541.pdf

1/9

12 decembrie 2010, Biserica Iris, Cluj Vorbitor: Claudiu BudeanFilip Fărăgău

Pentru varianta audio a acestui mesaj (şi alte mesaje din serie) vă rugăm accesaţi www.ib -ro.org saucontactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: [email protected]

- 1 -

Data: 12 decembrie 2010Text: Iacov 2:14 – 26Titlu: Semnele vitale ale credinţei Vorbitori: Claudiu Budean şi Filip Fărăgău

Claudiu Budean

I. Introducere

Într-o vară o secetă ameninţa recolta locuitorilor dintr-un sat. Într-o duminecă uscată şi caniculară preotul le-a zis sătenilor: „Nu avem nicio altă soluţie decât să ne rugăm pentru ploaie. Întoarceţi-văla casele voastre, rugaţi-vă, credeţi şi veniţi înapoi dumineca viitoare pregătiţi să-I mulţumim luiDumnezeu că ne-a dat ploaie”.

Oamenii au făcut cum le-a spus şi au revenit dumineca viitoare la slujbă. De îndată ce i-a văzut preotul şi-a dat seama care este problema. „Nu ne putem închina azi lui Dumnezeu, încă nucredeţi”, a zis el. „Dar”, s-au revoltat ei, „ne-am rugat şi chiar credem”. „Credeţi?” a răspuns el,„unde v-aţi lăsat umbrelele?”

Povestea se aplică fiecăruia dintre noi. Există o categorie de oameni care îşi lasă umbrelele acasă.De-a lungul vieţii speră că rugăciunile lor vor aduce roadă, dar credinţa lor este mică. Alţii, într-adevăr se aşteaptă să vadă lucruri mari de la Dumnezeu. În călătoria lor în această lume, suntîntotdeauna pregătiţi să vadă minunile lui Dumnezeu.

Ce fel de oameni suntem noi? Credem că rugăciunile noastre vor fi ascultate? Că Dumnezeu varăspunde? Ne luăm umbrela? Imaginaţi-vă cum ar fi vieţile noastre dacă nu ar trece nicio zi fără să

avem umbrela pregătită? Imaginaţi-vă cum ar fi vieţile noastre dacă nu ar trece nici măcar o zi fărăsă facem fapte bune care să demonstreze credinţa mântuitoare din noi?

II. Credinţa

Suntem în cap.2 din Epistola lui Iacov, partea a doua, respectiv v.14-26 şi am considerat potrivit pentru această parte următorul titlu: Credinţa mântuitoare sau trei feluri de credinţă. Capitolul 2 esteun întreg, l-am separat doar ca să ne fie mai uşor de abordat. Acest capitol începe cu indicareamodului în care să nu ţinem credinţa lui Isus Hristos. Adică, să nu fim părtinitori în relaţiile cusemenii noştri. Iar partea a doua ne spune de ce: pentru că atunci când suntem părtinitori, credinţadin noi este zadarnică.

Cu alte cuvinte, dacă facem fapte bune, sau fapte ce nu dovedesc că-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, credinţa din noi este moartă, nu duce la mântuire. Şi miza ţinerii credinţei lui IsusHristos prin fapte bune este aceasta, Iacov 2:14: Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că arecredinţă dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască? Miza este mântuireanoastră.

Iubirea faţă de semeni demonstrează iubirea noastră faţă de Dumnezeu. Faptele noastredemonstrează credinţa care este în noi. Scopul nostru este să descoperim semnele vitale ale

credinţei din noi. Cu adevărat am credinţa mântuitoare, sau nu?


2/9



- 2 -

Credinţa este un element esenţial din viaţa fiecărui creştin, şi să vedem de ce. Fără credinţă esteimposibil să-i fim plăcuţi lui Dumnezeu – Evrei 11:6: şi fără credinţă este cu neputinţă să fim

plăcuţi lui Dumnezeu. Omul este mântuit prin credinţă, Efeseni 2:8: Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Viaţa creştină este o umblare prin cr edinţă, 2Corinteni 5:7: pentru că umblăm princredinţă nu prin vedere.

Este important să realizăm că sunt diferite feluri de credinţă, dar numai una este adevărata credinţământuitoare. În Iacov 2:14-26, descoperim că Iacov discută despre diferite feluri de credinţă, cuaccent pe credinţa care lucrează pentru mântuirea sufletului. Şi acest paragraf poate fi împrăţit întrei; 14-17: credinţa moartă; 18 şi 19: credinţa demonică; 20-26: credinţa mântuitoare.

Credinţa moartă

Să începem cu versetele 14-17, unde vedem primul fel de credinţă, credinţa moartă. Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-lmântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi le

zice: „Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă” fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce

i-ar folosi? Tot aşa şi credinţa , dacă n-are fapte este moartă în ea însăşi.

Această credinţă substituie faptele prin cuvinte. Oamenii cu acest fel de credinţă au un vocabularcorect pentru rugăciune şi învăţătură, pot cita cu precizie versete potrivite din Scriptură, darumblarea lor nu este în armonie cu vorbirea lor – şi-au uitat umbrela; este o credinţă intelectuală. Înmintea lor cunosc foarte bine doctrina mântuirii, dar nu au ajuns niciodată să se supună cu adevăratlui Dumnezeu şi să se încreadă în Domnul Isus pentru mântuirea lor. Ei cunosc cuvintele potrivite,dar nu li se potrivesc cu faptele lor.

Poate această credinţă mântui? Nu! De trei ori în acest pasaj, Iacov subliniază că, credinţa fără faptăeste moartă. Orice declaraţie de credinţă ce nu are ca rezultat o viaţă schimbată şi fapte bune, este odeclaraţie falsă, o credinţă moartă. Credinţa moartă este o credinţă falsă ce conduce spre o încrederefalsă a vieţii veşnice. Avem noi o astfel de credinţă?

Dacă da, atunci umblarea noastră nu este în armonie cu vorbirea noastră. Dacă da, atunci faptelenoastre nu etalează vorbele noastre. Noi trebuie să fim atenţi la esenţa credinţei intelectuale. Îmi

place mult cum spune Warren Wiersbe: „ Nimeni nu poate veni la Hristos prin credinţă şi să rămânăla fel”. Oricine vine în contact cu un conductor sub tensiune de 220 V, nu rămâne la fel.

Credinţa demonică

Dar să mergem mai departe; următorul fel de credinţă este în v.18-19 – credinţa demonică. Dar va

zice cineva: „T u ai credinţa şi eu am faptele. Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arătacredinţa mea din faptele mele”. Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci, dar şi dracii cred... şi

se înfioară”. Probabil Iacov şi-a şocat cititorii, aducându-le aminte că, chiar şi dracii cred.

Să vedem ce cred dracii: Ei cred în Dumnezeu. Ei cred în divinitatea lui Hristos, Marcu 3:11-12: Duhurile necurate când Îl vedeau, cădeau la pământ înaintea Lui şi strigau: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. Dar El le poruncea îndată cu tot dinadinsul să nu- L facă cunoscut. Ei cred în existenţaunui loc al condamnării, Luca 8:31: Şi dracii rugau stăruitor pe Isus să nu le poruncească să seducă în Adânc.

Ei cred că Isus va fi Judecătorul, Matei 8:28-29: Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutulgadarenilor, L-au întâmpinat doi draci care ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi că nimeni


3/9



- 3 -

nu putea trece pe drumul acela. Şi iată că au început să strige: „Ce legătură este între noi şi tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme?”

Ce fel de credinţă au dracii? Am observat că omul cu credinţa moartă este atins doar în intelectullui. Demonii sunt atinşi, deasemenea, în sentimentele lor: remarcăm expresia – şi se înfioară.Această credinţă a dracilor este un pas mai departe decât credinţa moartă; ea implică atât intelectul

cât şi sentimentele. Poate această credinţă mântui? Nu! O persoană poate fi iluminată în mintea sa, chiar şi mişcată în inima sa, şi să fie pierdută pentru totdeauna.

Adevărata credinţă mântuitoare implică ceva mai mult; ceva care poate fi văzut şi recunoscut – oviaţă schimbată. Iacov 2:18: Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta credinţa mea din

faptele mele. A fi creştin înseamnă să te încrezi în Hristos şi să trăieşti pentru Hristos. Mai întâi primeşti viaţa, ca mai apoi să o prezinţi, să o trăieşti.

Avem noi o astfel de credinţă? Da, dacă noi doar credem adevărul şi simţim adevărul. Da, dacăslujirea noastră pentru Dumnezeu nu trece mai departe de o aderenţă intelectuală la învăţăturicorecte, sau o simplă experienţă emoţională în timpul serviciilor de închinare.

În timp ce Iacov introduce cele două tipuri de credinţă, care niciodată nu pot mântui – credinţamoartă, care are de-a face cu intelectul nostru şi credinţa demonică, care pe lângă intelect adaugă şisentimentele, Iacov nu se opreşte aici. Iacov concluzionează această secţiune prin versetele 20-26,unde prezintă singura credinţă ce poate mântui – credinţa mântuitoare:

Credinţa mântuitoare

Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică? Avraam, părintele nostru ,nu a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe al tar ? Vezi căcredinţa lucra împreună cu faptele lui. Şi prin fapte credinţa a ajuns desăvârşită. Astfel s-a împlinitScriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit ca neprihănire”. Şi el a fostnumit prietenul lui Dumnezeu.

Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte şi numai prin credinţă. Tot aşa, curva Rahav ,nu a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale?

După cum trupul fără duh est e mort, tot aşa şi credinţa fără f apte este moartă.

Ce fel de credinţă este aceasta? Ştim şi din alte pasaje din Scriptură, că această credinţă se bazează pe cuvântul lui Dumnezeu, Romani 10:17: Credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prinCuvântul lui Dumnezeu. Credinţa mântuitoare implică întreaga personalitate umană.

Credinţa moartă atinge doar intelectul; credinţa demonică implică atât intelectul cât şi sentimentele.Credinţa mântuitoare implică intelectul, sentimentele şi voinţa omului. Cu mintea înţelegemadevărurile, cu inima ne bucurăm de aceste adevăruri, cu voinţa acţionăm pe baza acestor adevăruri.

Adevărata credinţă mântuitoare este una în acţiune. Nu este o contemplare intelectuală, nu este omanifestare emoţională. Ea conduce la ascultare şi facere de fapte bune. Pentru ilustrare, Iacov sereferă la două personaje foarte cunoscute din Scriptură – Avraam şi Rahav. Nu putem găsi două

personaje mai diferite. Avraam era tatăl evreilor, Rahav era dintre neamuri. Avraam a fost un omevlavios, Rahav era o prostituată, o păcătoasă. Avraam era prietenul lui Dumnezeu. Rahav aparţineaduşmanilor lui Dumnezeu. Ce aveau ei în comun? Faptele ce demonstrau credinţa mântuitoare în

Dumnezeu.


4/9



- 4 -

Avraam a demonstrat credinţa lui mântuitoare prin faptele lui, la fel şi Rahav, a demonstr at credinţaei mântuitoare prin faptele ei. Învăţăm din acest pasaj că, credinţa fără fapte este moartă. Doarcredinţa, şi aici ne referim la o credinţă izolată, o convingere, este singurul text din Scriptură deaceastă natură, nu ne poate justifica. Credinţa mântuitoare necesită fapte.

III. Concluzii

În concluzie, este important să ne examinăm fiecare în parte inima şi viaţa, şi să ne asigurăm căavem credinţa mântuitoare, care este un dinamică. Satan este cel mai mare înşelător . Una dinînşelăciunile lui este imitaţia. Dacă poate convinge o persoană că credinţa falsă este cea adevărată,atunci îşi va exercita puterea asupra acelei persoane, cu siguranţă.

Câteva lucruri foarte importante: Credinţa nu este doar ce spunem. Credinţa nu este doar ce simţim. Credinţa nu este doar ce gândim. credinţa nu este doar ce credem, ce convingeri avem. Credinţamântuitoare le însumează pe toate şi adaugă faptele, faptele noastre. Ce pot să spun mai mult decât:Doamne ajută! Amin

Filip Fărăgău

I. Introducere

Miza este într-adevăr foarte mare, aşa cum sublinia Claudiu la început. Vă daţi seama cum ar fi, caajuns în prezenţa lui Dumnezeu, după ce ai crezut că ai o viaţă de credinţă, să auzi: Pleacă de la

Mine, căci nu te cunosc. Pe cât de frumoase sunt cuvintele: Vino , rob bun şi credincios, intră înbucuria stăpânului tău, pe atât de îngrozitoare sunt: Pleacă de la Mine, căci nu te cunosc. Şi în faţaacestei mize foarte importante şi cruciale, Iacov ne-a spus în cuvinte foarte simple pe care cred că

fiecare deja le ştiam: credinţa fără fapte este moartă. Orice alt fel de credinţă, este o credinţăzadarnică.

Şi ca să sublinieze acest adevăr, aduce în încheierea pasajului său două ilustraţii, două exemple prindouă personaje. Şi în partea aplicativă a acestei zile, am dori să stăm lângă aceste două exemple, lacare să adăugăm exemplul lui Isus, pentru ca mai apoi să ne gândim la vieţile noastre . Aşadar,Avraam şi Rahav, curva Rahav.

II. Credinţa în acţiune

Şi daţi-mi voie să încep cu al doilea exemplu, cel al lui Rahav. Pe lângă mesajul din Iacov în care nise spune: Tot aşa, curva Rahav, n-a fost socot ită şi ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli

şi i-a scos afară pe altă cale? – am dori să adăugăm şi istoria din Iosua, pentru ca să vedem de faptce a făcut Rahav şi cum i s-a socotit fapta ca neprihănire.

Suntem aşadar în Iosua, cap.2, şi aş citi începând de la v.9. Aici Rahav în dialog cu iscoadele pecare le-a găzduit le spune: Ştiu că Domnul v-a dat ţara aceasta, căci ne-a apucat groaza de voi, şitoţi locuitorii ţării tremură înaintea voastră. Căci am auzit cum la ieşir ea voastră din Egipt,

Domnul a secat înaintea voastră apele Mării Roşii, şi am auzit ce aţi făcut celor doi împăraţi aiamoriţilor, dincolo de Iordan, lui Sihon şi Og, pe care i-aţi nimicit cu desăvârşire. De când am

auzit lucrul acesta ni s-a tăiat inima şi toţi ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră, căci Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeu sus în cer uri şi jos pe pământ.


5/9



- 5 -

Aş dori să observaţi că aici Rahav vorbeşte la plural; întreaga cetate a Ierihonului a auzit, a auzit deminunea extraordinară a trecerii Iordanului; a auzit de minunea extraordinară prin care un popor aşade amărât, un popor de sclavi ieşit din Egipt, a distrus cu desăvârşire doi împăraţi . Nu doar că auauzit acest lucru, zicem intelectual, ci le tremura inima de frică înaintea lor. Cu toate acestea, tot

poporul nu acţionează în sensul în care acţionează Rahav.

Rahav face un pas înainte şi spune, mai încolo, începând cu v.12: Şi acum vă rog, juraţi-mi pe Domnul că veţi avea faţă de casa tatălui meu aceeaşi bunăvoinţă pe care am avut -o eu faţă de voi. Daţi-mi un semn de încredinţare că veţi lăsa cu viaţă pe tatăl meu, pe mama mea, pe fraţii mei, pe surorile mele, pe toţi ai lor, şi că ne veţi scăpa de la moarte.

Rahav alege să şi acţioneze; alege să facă şi ea parte din poporul lui Dumnezeu, alege să iasă dinmijlocul poporului în care era. Mă întreb: dacă la toţi le tremura inima de frică, de ce atunci cândapar aceste iscoade împăratul spune – scoate-i afară, scoate-i afară ca să-i omorâm? De ce nu au toţiaceeaşi atitudine? Vrem să ne scăpaţi viaţa, recunoaştem cine sunteţi, recunoaştem cine esteDumnezeul din spatele vostru. Rahav însă are acest curaj de a acţiona.

Haideţi să ne apropiem de exemplul lui Avraam, poate un exemplu un pic mai dezvoltat în Scripturăde care ne putem apropia şi mai mult. În Iacov, aş citi mai întâi textul din Iacov, după aceea să neuităm la textul din Genesa; în Iacov ni se spune: Avraam părintele noastru nu a fost el socotitneprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar ? Vezi că credinţa lucra împreunăcu faptele lui, şi prin fapte credinţa a ajuns desăvârşită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice:

Avram a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit ca neprihănire. Şi el a fost numit prietenul lui Dumnezeu. Vedeţi dar, că omul este socotit neprihănit prin fapte şi nu numai prin credinţă.

Iacov face referire la două evenimente din viaţa lui Avraam. Începe cu un eveniment din Genesa 22,după care dă un citat din Genesa 15. Haideţi noi să le luăm în ordine cronologică, şi să vedem în cemod credinţa lui Avraam a ajuns desăvârşită prin fapte. Aş dori doar să spicuiesc câteva elementedin Genesa 15. Ni se spune acolo că: Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Avraam. Dumnezeu i-aspus: Avraame, nu te teme, Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare. La această promisiune

pe care o face Dumnezeu, Dumnezeu i se revelează. Avraam, într-un fel omeneşte, vine şi spune:Doamne, cum eşti Tu scutul şi răsplata mea? Ce-mi vei da? Uită-te, sunt bătrân şi nu am copii; astaînseamnă că slujitorul din familia mea mă va moşteni. Sunt bătrân şi voi muri fără un moştenitor.

Dumnezeu vine şi-i răspunde: Nu el va fi moştenitorul tău, ci cel ce va ieşi din tine, acela va fimoştenitorul tău. Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri, aşa va fi sămânţa ta. AiciAvraam este pus între două realităţi: realitatea omenească, a vieţii sale, era bătrân, nu avea copii, şi

promisiunea lui Dumnezeu. Următorul verset este cel citat şi în Iacov: Avraam a crezut pe Domnul

şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire. Avraam l-a crezut pe Dumnezeu, a crezut promisiunea lui Dumnezeu, şi Domnul a socotit lucrul acesta ca neprihănire.

Ce se întâmplă mai departe? Îl vedem pe Avraam, cu această credinţă pe care o are că spune:Doamne, să crească Ismael înaintea Ta. Îl vedem cum, în ciuda credinţei care a avut-o în v.15, cândeste în faţa lui Abimelec îi spune: e sora mea, nu ştiu cine e . O împinge pe Sara înainte ca să-şiscape el viaţa. Cu alte cuvinte, vedem într-un fel o credinţă oscilantă, o credinţă în maturizare am

putea spune. Cu siguranţă, şi aici este frumuseţea harului, spune: Dumnezeu i-a socotit credinţa caneprihănire, ştiind faptul că nu este un om perfect.

Cu toate acestea a venit vremea în care, prin fapte, credinţa lui Avraam trebuia să fie desăvârşită. Şide aceea, în Genesa 22 textul începe extrem de sugestiv, textul care ne descrie evenimentul cu


6/9



- 6 -

jertfirea lui Isaac: După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam. Dumnezeu a vrutsă testeze credinţa lui Avraam, să vadă dacă într -adevăr e desăvârşită. Şi ce-i interesant, o testeazăexact în obiectul promisiunii din Genesa 15, atunci era vorba de un moştenitor . Acum, cândomeneşte aceste moştenitor a venit, Dumnezeu din nou îi cere lui Avraam să facă un pas în credinţă.Veniţi să citim câteva versete şi din acest pasaj:

După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam: „ Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu , pe care-l iubeşti, pe Isaac, du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-lvoi spune”. Dacă ai credinţă, Avraam, vreau să-ţi văd şi faptele.

Avraam acţionează: Avraam s-a sculat dis de dimineaţă, a pus şaua pe măgar şi a luat cu el două slugi, pe fiul său Isaac, şi textul continuă; au luat nişte lemne şi au pornit spre muntele acela.Avraam acţionează. În dialogul dintre Avraam şi Isaac urcând pe munte, cu siguranţă sunt câtevaversete care ne fac să ni se cutremure inima. Atunci Isaac vorbind cu tatăl său Avram a zis: „ Iată

focul şi lemnele , dar unde este mielul pentru arderea de tot?” Vedem că Avram avea o credinţă, onădejde în inima lui. Dumnezeu însuşi va purta de grijă de mielul pentru arderea de tot . Şi au mersamândoi împreună înainte. Avraam avea această cr edinţă, această nădejde, această încredere; dar

ce-a făcut Avraam? S-a pus jos şi a zis: Doamne, poartă de grijă? Nu.

Citind mai jos vedem: Când au ajuns la locul pe care li-l spusese Dumnezeu, Avram a zidit unaltar, a aşezat lemne pe el, a legat pe fiul său şi l -a pus pe altar deasupra lemnelor. Apoi Avraam aîntins mâna, a luat cuţitul ca să junghie pe fiul său. Avraam era gata să asculte, să-şi arate într -unfel credinţa în Dumnezeu până la capăt. A luat pe Isaac, l-a pus pe altar, a ridicat cuţitul ca să

junghie pe fiul său. În acelaşi timp ne spune: avea nădejde că Domnul va purta de grijă. Credinţa şifaptele sale au fost una.

Atunci îngerul Domnului a strigat din ceruri: „Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic, căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât nu ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu pentru mine”.Căci ştiu acum că ai credinţă, întrucât ai fost gata s-o arăţi prin faptele tale. Iacov comentând acest

pasaj spune: C redinţa lui Avraam lucra împreună cu faptele lui. Cele două erau în simbioză;credinţa a ajuns desăvârşită pe măsură ce Avraam a fost gata să acţioneze, să asculte, să împlineascăvoia lui Dumnezeu.

Dar v-aş invita să ne uităm la un al treilea exemplu, exemplul lui Isus Hristos. Şi aici, credeţi-mă,nu am cum să aleg un eveniment sau altul din viaţa Lui, pentru că întreg modul de viaţă a lui Isuseste o dovadă a unirii credinţei cu fapta. Spuneam data trecută că un lucru pe care toţi îl apreciază laIsus, indiferent că sunt musulmani sau budişti, este faptul că a avut o inimă plină de compasiunefaţă de cei pe care toţi ceilalţi îi puneau deoparte. La fel putem spune că un lucru pe care cu

siguranţă, oricine îl apreciază la Isus este congruenţa din viaţa Lui, integritatea Lui: ceea ce spunea,ceea ce predica, ceea ce afirma, ceea ce credea, se vedea întocmai în faptele Sale.

Dar nu cred că a fost un lucru uşor pentru El. Haideţi să ne gândim doar la evenimentul ispitirii în pustie. Acolo ni se spune: Isus plin de Duhul Sfânt a fost dus în pustie. Ştim şi finalul: când a ieşitdin pustie ni se spune – Isus plin de puterea Duhului s-a întors în Galilea. Între aceste două – plinde puterea Duhului, plin de puterea Duhului – este ispitirea Lui.

Şi ispitirea nu este altceva decât dovada unirii credinţei cu fapta din viaţa lui Isus. Când vineDiavolul să-L ispitească, Isus răspunde: este scris; asta cred, asta ştiu. Vă daţi seama ce absurd eraca Isus după ce a spus: este scris, să pună mâna să transforme piatr a în pâine şi să mănânce. E

absurd, nu ne putem închipui aşa ceva. Dar oare fraţilor, noi nu aşa acţionăm de multe ori? Ştim ceeste scris, ştim ce trebuie, ştim ce aşteaptă Dumnezeu de la noi, şi cu toate acestea faptele noastre


7/9



- 7 -

nu dovedesc acest lucru. Ei, pentru Isus, ceea ce este scris a determinat o acţiune în consecinţă, înciuda a 40 de zile în care nu a mâncat nimic, a putut să rămână drept şi a putut ieşi din pustie plin deDuhul Sfânt.

Dacă ar fi să ne apropiem de evenimentele cruciale din viaţa Lui, de răstignire, în GrădinaGhetsimani, Isus într-un moment în care cred că simţea povara faptelor pe care trebuia să le facă, a

spus: Tată, depărtează paharul acesta de la Mine. Oare cum ar fi fost dacă ar fi continuat: trimite-Mi acum o legiune de îngeri care să Mă ridice înapoi în slavă, să fiu din nou la dreapta Ta?

Dar El pentru că ştia care este misiunea Lui, a luat această credinţă care o avea şi a unit -o cu fapta:Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci voia Ta. Şi a mers mai departe. Şi chiar pe cruce fiind, când toţiceilalţi îi spuneau: Dacă eşti împăratul lui Israel, coboară-te acum de pe cruce şi vom crede înTine. Cred că a fost într -un fel un alt moment de extraordinară povară. Dacă Isus ar fi spus:Doamne, trimite-Mi o legiune de îngeri să Mă ridice de pe crucea asta? Ridică-Mă înapoi în slavă.Cu toate acestea Isus a rămas acolo, şi a dus credinţa în faptă până la capăt. Isus a strigat cu glastare: „T ată, în mâinile Tale îmi încredinţez Duhul ”. Şi chiar asta a făcut: şi-a dat duhul, şi-a datviaţa, împlinindu-şi astfel misiunea la care a fost chemat, unind credinţa cu fapta într -un mod

desăvârşit în viaţa Lui.

În Evrei apare o expresie interesantă: Isus a fost desăvârşit prin suferinţă. Vedem în Iacov că sevorbeşte despre desăvârşirea credinţei. Când vorbim despre Isus e mai greu să punem lucrurile întermenii aceştia, care nouă ni se atribuie, dar şi el spune: A fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi;ceea ce-mi spune că avea într -un fel alternativa ca să spună: în situaţia asta nu mai unesc fapta cucredinţa. Şi nu a făcut-o, şi nu a făcut-o.

Ne apropiem astfel de noi; am văzut pe Rahav, pe Avraam, pe Isus Hristos, şi am văzut că, credinţaeste desăvârşită mai ales în situaţii de încercare; în situaţii în care lucrurile merg bine, sunt uşoare,nu-i aşa, e foarte uşor să adaugi fapta la credinţă? Hai să spunem că este o persoană care în modconstant te sună, îţi trimite SMS-uri: Uite, mă rog pentru tine; te încurajează, te caută. În modconstant este o persoană apropiată de tine. Şi la un moment dat această persoană trece printr -oîncercare. Nu-i aşa că este uşor să o încurajezi, să o îmbărbătezi, să răspunzi şi tu binelui care ţi l -afăcut? În astfel de situaţii, fapta şi credinţa noastră merg mai uşor mână în mână. Dar observăm căşi în cazul lui Avraam, şi mai ales în cazul lui Hristos, credinţa Lui a fost testată prin încercare. Şiasta pentru mine a adus o rezonanţă nouă primelor versete din Iacov.

Haideţi să le recitim, Iacov 1:2-4: Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin feluriteîncercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea. Dar răbdareatrebuie să- şi facă desăvârşit lucrarea pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de

nimic.În Romani 5 aceeaşi idee este reluată, şi aş vrea să citesc şi textul din Romani, pentru că acestaadaugă un element care ne ajută în discuţia noastră. Apostolul Pavel în Romani spune: Ba mai mult,

să ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre – deci aceeaşi idee ca în Iacov – căci ştim că necazuladuce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejde. Însănădejdea aceasta nu înşală pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin

Duhul Sfânt care ne-a fost dat.

Cu alte cuvinte apare încercarea. Şi încercarea este o testare, aşa cum deja am auzit, situaţie în carecredinţa noastră, ceea ce afirmăm, cuvintele noastre, cum spunea Claudiu, sunt testate, să vedem

oare o să putem să acţionăm în baza a ceea ce credem? Ei, atât Iacov cât şi Pavel spun: să ne


8/9



- 8 -

bucurăm, să ne bucurăm când vine încercarea, pentru că este o ocazie în care faptele noastre, biruinţa în încercare, demonstrează credinţa noastră.

Cu alte cuvinte, dacă noi trecem prin încercări, sunt lăsate tocmai ca să căutăm pulsul credinţeinoastre. Vorbeam de semnele vitale ale credinţei, oare nu atunci se arată? Dacă în urma încercării

biruieşti, dacă în urma încercării fapta se uneşte cu credinţa ta, este un semn că eşti pe calea cea

bună; este un semn că ai o credinţă mântuitoare, că nu ai o credinţă zadarnică.

De foarte multe ori între noi vorbim despre iertare, vorbim despre faptul că Isus ne ridică, ne dă o adoua şansă, dar să nu uităm, norma în viaţa de creştin este ascultarea. Biruinţa ar trebui să fie normăîn viaţa fiecăruia dintre noi; a fost o normă în viaţa lui Isus şi la asta suntem chemaţi şi noi. Deaceea biruinţele sunt dovada unei credinţe vii. Dacă ar fi să mă întorc la exemplul pe care-l dădeam:cum ar fi dacă ai începe să încurajezi, să te rogi, să mulţumeşti pentru persoana care te vorbeşte derău, pentru persoana care te bârfeşte, şi pentru persoana care nu te caută deloc. Asta este cusiguranţă o încercare. Oare vom putea noi să unim fapta cu credinţa noastră?

Aş vrea să subliniez un lucru, ca nu cumva să cad într-o altă extremă şi să fiu greşit înţeles.

Biruinţele din viaţa noastră sunt, da, dovada unei credinţe vii, dar sunt şi expresia harului luiDumnezeu. Pentru că atunci când biruim să nu uităm, avem la dispoziţie toate resursele, pe careDumnezeu ni le dă. El spune: nu vă voi lăsa orfani, voi trimite Duhul Sfânt în voi. Mai mult deatâta, ne-a dat o comunitate. Mai mult, ne spune că atunci când veţi ajunge într -o situaţie de testare,într-o ispită, aveţi toate mijloacele la dispoziţie ca să şi ieşiţi din această ispită.

Prin urmare, nu vreau să spun că noi, prin puterea noastră, prin ceea ce suntem noi, vom trăi o viaţăde biruinţă, dovedind astfel tuturor că merităm să fim acceptaţi în rai. Nu, este tot harul luiDumnezeu. Dar, este harul lui Dumnezeu care este gata să ne dea puterea să acţionăm în consecinţacredinţei noastre, trăind şi aplicând ceea ce credem.

Ce se întâmplă când cădem la test? Dar dacă cineva a păcătuit? Ne uităm la Avraam şi vedem cădeşi era prietenul lui Dumnezeu, de multe ori a căzut la acest test. Într -adevăr, în Genesa 22, se parecă la testul cel mai important nu a căzut. Cu toate acestea, Biblia ne spune că un singur păcat, cândvine vorba de mântuirea noastră, este ca şi cum le-ai făcut pe toate.

Dacă cineva a păcătuit, dacă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu este credincios şi drept să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Dar vedeţi? Şi aici este vorba de o faptă. Dacă-ţimărturiseşti păcatele, Dumnezeu este credincios şi te iartă. În momentul în care ai căzut în testulîncercării, Dumnezeu ne cer e să venim şi să acţionăm.

Aici cred că ai două şanse: pe de o parte poţi face ca şi fariseul, să te baţi în piept – da, Doamne, amcăzut la testul ăsta, dar uită-te, toate celelalte teste le-am luat cu brio, cu nota zece, merit să fiu primit înaintea Ta. Sau poţi să faci o altfel de faptă: să te baţi în piept spunând – Doamne, ai milă demine, păcătosul! Este tot o faptă, o acţiune la care suntem chemaţi; de fapt singura faptământuitoare este aceasta: pocăinţa, atunci când ai greşit.

III. Concluzii

Pentru f iecare dintre noi începând de astăzi şi în zilele următoare, cu siguranţă vor veni teste princare să ne arătăm credinţa. Şi aş vrea să închei cu o provocare care poate se adresează mai mult

unora dintre noi, într-un fel. În biserica noastră vom avea un botez la începutul anului viitor. Şi ceeste botezul dacă nu modul în care uneşti credinţa ta cu fapta? Botezul este modul în care, după ce


9/9



9

ai afirmat – da, cred că Isus Hristos a murit pentru păcatele mele, da, vreau să-mi pun nădejdea în Elşi vreau să-mi închin viaţa Lui de aici înainte – vii şi afirmi în mod public: da, vreau să ies afară,din mijlocul oamenilor care îşi trăiesc viaţa fără Dumnezeu, şi vreau de acum să-mi dedic viaţa Lui.

Iei credinţa care o ai, nădejdea care e în tine, lucru pe care-l simţi, lucru pe care-l ştii, şi-l afirmiîntr-un mod practic. Şi este o provocare în acest sens. Ai curajul să acţionezi.

Poate de mult stai pe bancă şi ai crezut că tu crezi în Hristos, ţi-ai pus nădejdea în El, şi simţi că techeamă să faci acest pas în credinţă. Este o ocazie ca s-o faci, este o invitaţie pentru fiecare dintrenoi. Dacă vrei să începi viaţa cu Dumnezeu ai ocazia acum să acţionezi, punându-ţi numele pe listă. Este un prim gest, o primă faptă, o primă acţiune care să decurgă din credinţa ta. Dar în mod similarvom fi chemaţi fiecare de aici înainte să ne dedicăm viaţa lui Hristos. Sunt lucrurile concrete pe carefiecare de aici le ştim.

Haideţi dar să urmăm exemplul căpeteniei credinţei noastre, Isus Hristos, şi plecând de aici,indiferent cum vom fi testaţi, ştim că avem pe Duhul Sfânt în noi şi avem toate mijloacele ca săieşim biruitori. Haideţi să unim la credinţa noastră fapta şi să trăim ca şi nişte creştini. Amin

Documents

Semnele_vitale_ale_credintei_-_Transcriere_-_1541.pdf