ATOR FLĂMÂNZI15.03.2015

 

Istoricul Sf. CruciDescoperirea Crucii răstigniriiDupă moartea şi Învierea Domnului, ucenicii Lui au

îngropat lemnul crucii, stropit de dumnezeiescul sânge, la poalele Golgotei.

În altă variantă a acestui episod, se spune că soldaţii romani care L-au răstignit pe Iisus, după punerea Lui în mormânt, ar fi aruncat cele trei cruci într-o cisternă săpată în piatră, din imediata apropiere a Golgotei, unde se colecta apa de ploaie necesară consumului oraşului. Gunoaiele Ierusalimului au fost aruncate cu timpul acolo, în vechea cisternă, acoperind crucile.

După trei secole, în anul 326, împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, ajunsă la Ierusalim în căutarea Locurilor sfinte, a poruncit să se sape în cetate. Aşa s-au descoperit cele trei cruci de lemn.

Crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul a fost uşor identificată, fiind singura care avea cuie bătute în ea, fiindcă cei doi tâlhari fuseseră legaţi cu funii pe crucile lor.

Pentru o mai bună verificare, crucea a fost aşezată peste un mort, care a înviat şi a rostit cuvinte de slavă lui Dumnezeu.

Sfânta Elena, aşa cum ne spun Ambrozie, Rufinus şi alţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, a trimis acasă, fiului ei Constantin, un fragment din lemnul Sfintei Cruci şi două cuie din cele în care fusese pironit Domnul, unul dintre ele fiind ulterior încastrat într-o diademă.

Crucea descoperită pe Golgota a fost depusă spre păstrare (cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci) în Bazilica „Sfânta Cruce“ din Ierusalim, zidită de împărăteasă, sfinţită în ziua de 13 septembrie, iar sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 Septembrie, când a fost arătată mulţimii, din amvonul Bisericii Sfântului Mormânt, de către Macarie, episcopul Ierusalimului.

Crucea răstignirii, luată ca pradă de război de către perşiIstoria Sfintei Cruci, după evenimentul pomenit mai sus,

este însă una zbuciumată. Surse catolice susţin că, după aproape trei veacuri, în anul 615, racla cu lemnul Sfintei Cruci a fost luată ca pradă de război de către perşii care au invadat şi au cucerit Ierusalimul.

După 14 ani, împăratul Heraclie al Bizanţului a readus-o la Ierusalim, depunând-o, în anul 629, cu mare cinste, în Biserica Sfântului Mormânt.

Crucea Domnului, pierdută şi regăsită

Unii istorici cred că, ulterior,crucea a fost desfăcută în bucăţi mai mici şi trimisă diferitelor patriarhii, spre salvarea ei. În felul acesta, cei care duceau bucăţile de cruce puteau trece prin controlul musulman fără pericol.

Astăzi, fragmente din lemnul Sfintei Cruci se află la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, la Roma, Constantinopol, Veria, în Grecia, Muntele Athos, Veneţia, în Franţa (Saint Sernin de Toulouse; Capela „La Vraie-Croix“ din Morbihan, Bretania; Anjou), Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul „Sfânta Cruce“ din Liege), Spania (Santo Toribio de Liébana) precum şi în alte biserici şi mănăstiri creştine din lume. Cea mai mare bucată din Sfânta Cruce este păstrată la Mănăstirea Xiropotamou, din Sfântul Munte Athos.

Când se face semnul crucii

În timpul rugăciunii, creștinii ortodocși fac semnul crucii ori de câte ori se face o referire directă sau implicită la cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Se face semnul crucii înainte de începerea oricărei rugăciuni, la trecerea pe lângă o biserică, la intrarea în biserică și la ieșire, cât și înăuntrul bisericii, ca o formă de rugăciune către Dumnezeu care este prezent în ea sau pur și simplu ca semn de evlavie și  închinare.

Mirenii (laicii) ortodocși fac semnul crucii ca o formă de închinare înaintea unei icoane.  Preoții au mult mai multe ocazii specifice de a face semnul Crucii. Unii credincioși pot folosi semnul Crucii aproape ca o urare de noroc, sau ca parte a unei rugăciuni nerostite de invocare a binecuvântării lui Dumnezeu, ca de exemplu la începutul unei călătorii sau al unei competiții sportive.

Semnul crucii are și alte variante: poate fi făcut în aer pentru a binecuvânta obiectele; preoții îndeosebi îl pot face asupra persoanelor ca o formă de binecuvântare;

DUMINICA SF. CRUCIA doua sãrbãtoare importantã a Sfintei Cruci este

Duminica a treia din Postul Pastilor, numitã Duminica Crucii, cu datã variabilã, instituitã la Constantinopol în sec. VIII.

Caracteristica slujbei din acest douã sãrbãtori principale ale Sfintei Cruci este ritualul scoaterii solemne si venerãrii sau închinãrii Sfintei Cruci, care are loc între Utrenie si Liturghie. El înlocuieste si aminteste ceremonia liturgicã a expunerii (arãtãrii sau înãltãrii) solemne si a venerãrii generale a Sfintei Cruci, care avea loc odinioarã la Ierusalim, apoi si la Constantinopol, în Vinerea Patimilor

PILDA SFINTEI CRUCI Un  tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o

mânăstire, să-i ceară sfat unui bătrân călugăr- Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum trebuie să fie un creştin; Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă. Însă, după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânărului. Văzându-l mirat, i-a spus:

- Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Iată crucea, o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă.

PUTEREA SFINTEI CRUCIOdata, avva Dorotei din Tebaida (sec. al IV-lea) si-a

trimis ucenicul sa aduca apa de la put. Cand ucenicul s-a aplecat sa scoata apa, a vazut in put un sarpe veninos urias. Speriat, a scapat vadra din mana si a fugit la batranul sau. - Parinte, suntem distrusi. Apa este otravita. Am gasit o vipera in fantana! - Si daca Diavolul hotaraste sa arunce vipere in toate fantanile, o sa mori atunci de sete? l-a intrebat batranul,  Dupa aceea, batranul s-a dus la put si a scos el insusi vadra afara. A facut semnul crucii si a baut el primul, apoi a dat si ucenicului sau sa bea. - Acolo unde este crucea, a spus el, rautatea dusmanului nu poate sălășlui.