Sfanta Biserica – Trupul eclesial al lui Hristos

I. Intemeierea Bisericii

Intemeierea Bisericii sta in stransa legatura cu intemeierea „Imparatiei Cerurilor”, despre care vorbesc scrierile Vechiului Testament (Is. 2.2, Dn. 2.44), Sfantul Ioan Botezatorul (Mt. 3.2), cat si Hristos Mantuitorul: „Pocaiti-va caci s-a apropiat Imparatia Cerurilor” (Mt. 4.17); Biserica este reprezentarea Imparatiei Cerurilor pe pamant.

Mantuitorul vorbeste clar despre Imparatia pe care o va intemeia in chip nevazut prin jertfa de pe cruce: „pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Mt. 16.18), iar actul de intemeiere al Bisericii este insasi jertfa de pe cruce a lui Hristos – „Drept aceea, luati aminte de voi si de toata turma, in care Duhul Sfant v-a pus pe voi episcopi, ca sa pastoriti Biserica lui Dumnezeu, pe care a castigat-o cu scump sangele Sau” (FA. 20.28)

In chip vazut Biserica a fost intemeiata la Cincizecime, cand Sfantul Duh S-a pogorat peste Apostoli si in urma predicii lui Petru s-au botezat trei mii de suflete. Dupa porunca lui Hristos: „Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh” (Mt. 28.19), Apostolii au intemeiat in diferite regiuni, biserici locale, ei devenind iconomi ai tainelor lui Dumnezeu, iar Hristos fiind Cap al Bisericii – Intemeietorul si piatra din capul unghiului.

Mantuitorul da incredintarea Bisericii de a continua pe pamant intreita Sa slujite (invatatoreasca, arhiereasca si imparateasca), propovaduind adevarul Evangheliei neschimbat, curatindu-i de pacate si sfintindu-i pe credinciosi prin Sfintele Taine si conducandu-i pe acestia pe calea fericirii vesnice.

II. Fiinta Bisericii

Mai inainte de a vorbi despre Fiinta Bisericii, se cade sa amintim adevarul ca in Biserica se realizeaza trairea in comuniune cu Sfanta Treime si participarea omeneasca la viata lui Dumnezeu, altfel spus fiinta Bisericii se constituie din aceasta traire comunitara. Biserica este extensiunea vietii divine in persoanele umane, facuta posibila prin Moartea si Invierea Mantuitorului Hristos.

1. Biserica – organism in care viata umana se uneste cu cea divina (TEANDRIA). Esenta tainica, dumnezeiasca si omeneasca a Bisericii, teandria ei isi are temeiul in Sfanta Treime. Biserica este un organism teandric in care viata umana se uneste cu cea divina urmand modelul Fiului lui Dumnezeu prin unirea ipostatica. Acest organism teandric – Biserica este intretinut de prezenta Sfantului Duh despre care unii teologi afirma ca „intretine iubirea dintre madularele Bisericii”, caci iubirea reciproca dintre credinciosi este respiratia Bisericii Acest mod de intelegere si de participare la iubirea divina il confirma Insusi Mantuitorul, rugandu-Se Parintelui Sau pentru cei ce vor crede: „Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (In. 17.20,21); „Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine” (In. 17.22,23); „Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu întru ei” (In. 17.26) Prin Fiul intrupat – Capul Bisericii – oamenii sunt ridicati prin jertfa Sa deplina in unirea Sfintei Treimi si tot prin Fiul se coboara Treimea in oameni emanandu-le iubire reciproca.

2. Temeiul natural-omenesc al comuniunii bisericesti. Exista si un temei natural-omenesc al comuniunii bisericesti, caci omul, ca purtator al chipului lui Dumnezeu, are chiar din creatie teama de singuratate, de aceea Dumnezeu l-a creat pe Adam dual - „barbat si femeie”, tocmai pentru a fi de folos unul altuia si deci, pentru realizarea comuniunii.

3. Intrepatrunderea naturalului cu supranaturalul – Intruparea si Invierea Mantuitorului. Teandria fiintiala bisericeasca se constituie din intalnirea si unirea tainica a naturalului cu supranaturalul, a ceea ce este omenesc cu ceea ce este dumnezeiesc, mai intai in Intrupare si apoi in Inviere. Biserica este intemeiata de Dumnezeu, prin Fiul intrupat, prin Moartea, Invierea si Inaltarea Lui. In viata Bisericii de dupa Cincizecime, exista pentru totdeauna o impletire neintrerupta intre lucrarea harica dumnezeiasca si impreuna-lucrarea omeneasca prin libera integrare in atomosfera harului. De aici certitudinea ca in existenta Bisericii nu poate interveni nimeni, dupa cuvantul Domnului: „nici portile iadului nu o vor birui” (Mt. 16.18).

4. Existenta pacatosilor in Biserica nu poate atinge, nici afecta sfintenia fiintiala a Bisericii, sfintenie data de Hristos – Capul Bisericii – si de Sfantul Duh salasluit in ea; Biserica avand tocmai menirea de a aduce la mantuire pe cei pacatosi. Toti credinciosii sunt pacatosi, dar ei au posibilitatea de a se indrepta prin Sfintele Taine. Dorinta lor de indreptare trebuie sa fie libera, manifestandu-se prin adeziunea si acceptarea adevarului propovaduit de Biserica, chiar daca la inceput credinta lor este neformata (informa). Dupa cum stim, nici un credincios sau membru al Bisericii, nu se poate considera fara de pacat, „caci daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevar nu este intru noi” (1 In. 1.8).

5. Biserica ca institutie. Biserica este si institutie, dar nu numai in sensul de asezamant ci, ea este institutia vie, avandu-L temei institutional pe Hristos „Calea, Adevarul si Viata” (In. 14.6). Caracterul exterior de institutie nu sta in opozitie cu cel interior al ei, de comunitate in iubire. Biserica este o institutie total diferita de celelalte, fiind strajuita si fiintand prin Duhul Sfant Care revarsa iubirea Sa prin intermediul Sfintelor Taine.

6. Aspectul vazut si nevazut al Bisericii. Biserica are un aspect vazut si unul nevazut. Fiind comunitate a credinciosilor si institutie pentru ei, cu scopul bunei oranduiri a vietii lor, cu ierarhie pastratoare si propovaduitoare a invataturii lui Hristos – Biserica este vazuta. Nevazut sta Hristos, Capul Bisericii, precum si harul sfintitor din ea in Duhul Sfant, ca si unirea duhovniceasca a madularelor ei. Trebuie subliniat faptul ca termenii vazut si nevazut au aici, un inteles deosebit, caci, daca pentru cei necredinciosi Biserica este o simpla institutie ca oricare alta, pentru cei credinciosi, mai ales pentru cei cu o viata duhovniceasca ridicata, cele nevazute se pot vedea cu ochii credintei si cu lumina acesteia.

7. Infailibilitatea Bisericii. De fiinta Bisericii tine si infailibilitatea ei, adica independenta ei fata de greseala sau neputinta de a gresi, dupa prerogativul cu care s-a nascut Hristos – Capul Bisericii. Biserica asigura pastrarea neschimbata a invataturii revelate fiind permanent dinamizata (asistata) de lucrarea Sfantului Duh prin care Hristos este prezent in ea pana la sfarsitul veacurilor (Mt.28.20), Biserica fiind astfel singurul mediu hotarat prin care credinciosii isi pot dobandi in mod ordinar (obisnuit) mantuirea, caci in Biserica se afla duhul adevarului care ne „calauzeste la tot adevarul” (In.16.13), prin Hristos si Sfantul Duh, ea fiind „Biserica Dumnezeului Celui viu, stalp si temelie a adevarului” (1. Tim. 3.15).

8. Biserica luptatoare si Biserica triumfatoare. Biserica, odata intemeiata, ramane ca si Intruparea lui Hristos, in vesnicie. Intre Biserica de pe pamant si cea din cer exista o legatura fiintiala, anume continuitatea comuniunii, caci indumnezeirea credinciosilor inceputa pe pamant se desavarseste in cer, alaturi de Dumnezeu, ingeri si sfinti. Pe pamant, Biserica poarta numele de Biserica luptatoare caci se afla in stadiul de stradanie spre a-i ridica pe credinciosi pe cele mai inalte trepte ale vietii duhovnicesti, stadiu de lupta cu toate ispitele intalnite in cale. In cer, Biserica este triumfatoare, caci lupta de pe pamant este inlocuita cu viata dumnezeiasca fara de ispita traita in har. Totusi nu sunt doua Biserici, ci doua stadii sau stari ale aceleiasi Biserici, caci si pe pamant, oamenii traiesc in Dumnezeu. Legatura dintre ele se manifesta si prin faptul ca Biserica celor vii adreseaza cereri si rugaciui ingerilor si sfintilor din cer spre a mijlocii pentru cei vii si cei morti, iar Biserica celor din cer este mijlocitoare catre Dumnezeu pentru cei ce se roaga.

9. Aspectul interior si exterior al Bisericii. Cele doua aspecte ale Biserici – interior si exterior – se intrepatrund intr-o realitate teandrica cu o parte vizibila, dar pe care mintea nu o va putea intelege niciodata pe deplin. Puterea mantuitoare si sfintitoare a Bisericii, precum si caracetrul ei infailibil ne dau posibilitatea de a intelege mai bine adevarul exprimat prin formula pastrata din epoca scolastica: „In afara Bisericii nu exista mantuire”.

III. Insusirile Bisericii

Simbolul de credinta niceo-contantinopolitan (325-381), marturiseste patru insusiri sau atribute ale Bisericii – „una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca”, adica unitatea, sfintenia, sobornicitatea si apostolicitatea Bisericii.

1. Unitatea . Biserica este una, anume Biserica lui Hristos, El insusi spunand apostolilor: „Pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Mt. 16.18). Pluralul cuvantului Biserica, biserici, nu se refera la fiinta Bisericii, ci la elementele exterioare continutului esential si specific al Bisericii, elemente de ordin istoric, geografic sau referitoare la unele datini sau locuri de inchinare.

Biserica este unica, intrucat unul este Dumnezeu, unul este Hristos – intemeietorul ei, si unul este Duhul Sfant salasluit in ea. Unitatea fiintiala a Bisericii se oglindeste in unitatea dumnezeiasca. „Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; Este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi.” (Ef. 4. 4-6); „Au doara S-a impartit Hristos?” (1 Co. 1.13)

Unitatea Bisericii se exprima in unitatea in credinta precum si in conducerea ei. Unitatea in credinta presupune marturisirea aceleiasi invataturi de catre toti credinciosii si de catre toate Bisericile locale, aceasta constituind legatura care ii uneste pe credinciosi cu Mantuitorul, dar uneste si credinciosii intre ei indiferent de loc si timp. Sfintii Parinti, precum Ignatie de Antiohia, Irineu, Ciprian, Fericitul Augustin, dau numeroase indemnuri crestinilor pentru pastrarea acestei unitati, evitand orice schisma sau dezbinare intre ei.

Biserica se manifesta ca unitara, imbinand si armonizand in mod simfonic viata crestina si activitatile madularelor ei – ierarhia si credinciosi. Biserica cea una, unica si unitara, pastratoare si propovaduitoare a adevarului revelat nealterat, fara adaosuri si fara omisiuni, ceea ce dovedeste intreaga ei istorie, este Biserica Ortodoxa dreptmaritoare.

2. Sfintenia . Sfintenia Bisericii este insasi sfintenia lui Hristos, intrucat Biserica este trupul (eclesial) tainic al lui Hristos, trup nedespartit niciodata de Capul sau. Ea este sfanta si prin calitatea ei de locas al Sfantului Duh, ce impartaseste credinciosilor harul sfintitor. Biserica este laboratorul infailibil de formare, crestere si sfintire a membrilor ei, ce are ca scop mantuirea credinciosilor, caci Biserica a dat si da nenumarati sfinti. O alta certitudine a sfinteniei Bisericii sunt Sfintele Taine prin care activitatea Bisericii este neintrerupta si permanenta, ea durand in vesnicie.

Prezenta pacatosilor in Biserica si pacatele membrilor ei – caci nimeni dintre cei vii nefiind fara de pacat – nu afecteaza si nu pateaza sfintenia, intrucat sfintenia Bisericii consta in prezenta a ceea ce este dumnezeiesc in ea. Mantuitorul Hristos, Dumnezeu-Omul, a luat asupra Sa pacatele oamenilor fara ca prin aceasta sa devina El insusi pacatos.

Trebuie mentionat faptul ca membrii Bisericii se deosebesc de cei ce nu fac parte din Biserica, intrucat ei sunt sfintiti intotdeauna in adancul fiintei lor prin harul Botezului, chiar daca nu-i face pe acestia lucratori in faptele lor, insa le ramane deschisa usa spre sfintire actuala si spre pocainta: „Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea, Ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană.” (Ef. 5. 25-27)

3. Sobornicitatea sau catolicitatea (universalitatea) . Sobornicitatea este insusirea sau calitatea Bisericii de a fi (desi raspandita in toata lumea), un intreg viu, unitar si activ peste tot pamantul unde s-a raspandit crestinismul. Astfel, sobornicitatea Bisericii este implicata in unitatea ei, caci in afirmatia ca Biserica este una si aceeasi pretutindeni este implicat si caracterul ei universal, ea fiind Biserica lumii intregi.

Se numesc universale sau catolice si unele Biserici locale, ca in antichitate, cea din Smirna, exprimandu-se prin aceasta unitatea si identitatea lor in credinta cu Biserica universala.

Sobornicitatea Bisericii are doua aspecte: extensiv si intensiv. Primul aspect, cel extensiv exprima prezenta spatiala a Bisericii pe intreaga intindere a lumii, in contrast cu sinagoga iudaica, marginita la un singur popor. Al doilea, cel intensiv, arata continutul ortodox de valoare universala al vietii Bisericii, puterea interioara a Bisericii de a pazi neatinsa unitatea de invatatura, cult si conducere in comunitatile crestine din diferite parti ale lumii, aceasta in opozitie cu erezia sau schisma care desparte de Biserica, formand comunitati particulare.

Teologul bulgar St. Zankov, remarca faptul ca termenul grecesc katolon utilizat in simbolul credintei inseamna un intreg care nu se schimba in fiinta lui prin impartasire, ca bunaoara focul si scanteia. Dupa el, atributul de catolic sau sobornicesc, arata ca Biserica este un intreg care ramane neschimbat in fiinta ei, o sfanta comuniune generala ce cuprinde toate bisericile de pe pamant care marturisesc aceeasi credinta.

Prin expresia „sobornicitate” se exprima si modul de conducere al Bisericii, aratand ca Biserica cea una, spre deosebire de fractiunile care s-au despartit din ea, sta pe temelia soboarelor sau sinoadelor ecumenice din vremea cand Biserica cuprindea intrega crestinatate, de altfel si autoritatea in Bisericile Ortodoxe nationale este sinodul sau soborul, respectandu-se pana astazi principiul sobornicitatii.

4. Apostolicitatea . Prin apostolicitate, se intelege insusirea prin care Biserica se afirma ca fiind intemeiata de Iisus Hristos si asezata pe temelia Apostolilor, El fiind piatra cea din capul unghiului, caci Biserica este zidita „ pe temelia Apostolilor si a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind insusi Iisus Hristos” (Ef. 2.20), „caci nimeni nu poate pune alta temelie decat cea pusa, care este Iisus Hristos” (1 Co 3.11). Apostolicitatea este nota specifica si esentiala a adevaratei Biserici dreptmaritoare, ortodoxe, pastratoare cu sfintenie a invataturii nealterate propovaduite de Apostoli – martorii Domnului. In acest sens, Pavel ii indeamna pe tesaloniceni: „Fratilor, stati neclinti si si tineti predaniile pe care le-ati invatat, fie prin cuvant, fie prin epistola noastra” (2 Tes 2.15), iar in alt loc: „Toate sunt ale voastre, iar voi ai lui Hristos, Hristos al lui Dumnezeu” (1 Co 3. 22,23). Apostolilor li s-a dat misiunea de propovaduire universala: „Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua” (Mt. 28. 19,20), „Mergeti si propovaduiti evanghelia la toata faptura...” (Mc. 16. 15).

Apostolicitatea Bisericii se manifesta si in succesiunea apostolica neintrerupta a ierarhiei bisericesti, potrivit careia harul episcopatului se transmite neintrerupt de la Apostoli prin sirul de episcopi canonici, de-a lungul timpurilor si de-a latul spatiilor lumii.

Sf. Parinti, precum Irineu, Ciprian, Fericitul Ieronim, considera succesiunea apostolica ca o conducta prin care curge invatatura apostolica, ceea ce constituie nota distinctiva a Bisericii adevarate, fata de cele eretice si schismatice.

IV. Membrii Bisericii: clerul si credinciosii. Ierarhia bisericeasca

Mantuitorul, dupa ce i-a ales pe cei doisprezece apostoli si pe cei saptezeci de ucenici, i-a pregatit pe acestia pentru a savarsi intreita slujire in Biserica – vestirea cuvantului Evangheliei, savarsirea lucrarilor sfinte si conducerea credinciosilor la mantuire. Dupa Cincizecime, cand s-a inaugurat Biserica, acestia, au impartasit puterea preoteasca si altora, hirotonind episcopi, preoti si diaconi, spre a-i lasa pe acestia ca urmasi in slujirea apostoleasca. Astfel, in Biserica, dintru inceput, au existat doua categorii de membrii: cler si popor, sau ierarhie bisericeasca si laici sau mireni.

Ierarhia bisericeasca apartine in mod fiintial Bisericii, fiindu-i intru totul necesara, caci Biserica nici nu poate fi conceputa fara ierarhie ce are ca rost vestirea cuvantului dumnezeiesc, savarsirea Sfintelor Taine si conducerea credinciosilor.

Cei intai chemati direct si personal de Insusi Mantuitorul, au fost deci, Apostolii, dupa care, pe o treapta mai jos – cei saptezeci de ucenici, iar dupa acestia, treapta diaconilor. Apostolatul, posedand plenitudinea harului preotiei si a darurilor duhovnicesti, ca si unele daruri harismatice extraordinare, necesare Bisericii dintru inceputuri, nu s-a transmis mai departe la urmasii Apostolilor, insa acestia, ca trimisi ai Domnului si calauziti de Duhul Sfant, au dat urmasilor lor puterea preoteasca, hirotonind episcopi, preoti si diaconi pentru continuarea misiunii apostolice. De aici provine impartirea membrilor Bisericii in ierarhie (cler) si credinciosi.

Harul transmis de Apostoli urmasilor lor este cel al episcopatului, iar apoi, prin episcopi, cel al preotiei – treapta a doua, cea a urmasilor celor saptezeci de ucenici – treapta a treia, cea a diaconatului. Acestea trei sunt treptele sau gradele hirotoniei dupa har: episcop, preot si diacon, existente inca din timpul Apostolilor si marturisite atat de Sfanta Scriptura cat si de Sfanta Traditie: „si hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră” (FA. 14.23); „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii... Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu... Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului” (1 Tim 3. 2,5,6); „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit: De este cineva fără de prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători. Căci se cuvine ca episcopul să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu” (Tit 1. 5-7); „Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura” (1 Tim. 5.17); „Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedaţi la vin mult, neagonisitori de câştig urât” (1 Tim 3.8)

Existenta ierarhiei bisericesti dintru inceput o adeveresc Parintii apostolici: astfel, Clement Romanul face deosebire intre clasa laicilor si clerul sfintit. Ignatie de Antiohia face deosebire intre ierarhie si popor, afirmand ca fara episcopi, preoti si diaconi, Biserica nu exista; Policarp al Smirnei ii indeamna pe credinciosi sa se supuna preotilor si diaconilor ca lui Dumnezeu.

Datorita largirii campului administrativ-bisericesc, au aparut gradatii in cuprinsul fiecareia dintre cele trei trepte, fara ca prin aceasta sa se miscoreze sau sa sporeasca harul hirotoniei din treapta respectiva. Astfel, au aparut grade la fiecare treapta, oferite prin hirotesie: la prima treapta, cea a episcopatului, au aparut gradele de arhiepiscop, mitropolit si patriarh; la a doua treapta, cea a preotiei, au aparut grade de protopresbiter sau arhipresbiter, iar la cea de-a treia, cel de arhidiacon sau protodiacon. Nici un grad dintre acestea nu ii ofera o putere sacramentala mai mare celui ce il primeste, caci deosebirea consta doar in functia administrativa de drept bisericesc, dar nu de har.

E adevarat, ca in primele veacuri crestine, numirile de presbiter si episcop se intrebuintau in mod egal, atat pentru numirea celor din treapta episcopatului cat si a preotului. Astfel, episcopului i se spunea presbiter sau preotului i se spunea episcop, aceasta insa era doar o confuzie de numiri, nu si de trepte ierarhice, deoarece fie ca se numeau episcopi, fie presbiteri, urmasii Apostolilor care posedau plenitudinea harului preotiei, adica episcopii, ii aveau sub jurisdictia lor pe presbiteri sau pe preoti, chiar daca acestia erau numiti uneori episcopi. Confuzia aparenta venea din faptul ca atat episcopii cat si preotii erau batrani si totodata supraveghetori ai credinciosilor.

Episcopul sta pe cea mai inalta treapta ierarhica instituita de Hristos si de Apostoli, ca prim-pastor bisericesc intr-o anumita regiune, sub conducerea lui bisericeasca aflandu-se tot clerul si poporul teritoriului respectiv. Preotii primesc de la episcop, prin hirotonie, harul si puterea de a savarsi Sfintele Taine (afara de hirotonie), de a propovadui dreapta credinta si de a duce credinciosii pe calea mantuirii.

Eparhiile in fruntea carora sta cate un episcop, constituie impreuna o Biserica autocefala, sinodul episcopilor acelei Biserici este acolo autoritatea cea mai inalta; iar ca urmare si prin extindere, autoritatea cea mai inalta a Bisericii universale este cea a Sinodului Ecumenic, al tuturor episcopilor, intruniti personal in sinod sau prin reprezentanti. Ca semn de manifestare a acordului general bisericesc este si faptul ca hirotonia de episcop se face de care cel putin doi sau trei episcopi, ei reprezentand unitatea intregului corp bisericesc. Totalitatea episcopilor intruniti in sinod direct sau prin reprezentanti recunoscuti este Sinodul ecumenic.

Sinodul ecumenic, fiind al intregii Biserici, ea avandu-L intotdeauna ca invatator pe „Duhul adevarului” (In. 16.13), prin aceea ca este stalp si temelie a adevarului (1 Tim 3.15), bucurandu-se astfel de infailibilitate si el, ca organ prin care se exprima Biserica intreaga, este infailibil. Sinodul ecumenic este autoritatea suprema, infailibila a Bisericii. Ierarhii adunati in Sinodul ecumenic au constiinta ca sunt purtatori ai Duhului Sfant si ca in hotararile lor, stau sub asistenta ocrotitoare a Acestuia, ceea ce se exprima prin formula imprumutata de la Sinodul Apostolic din Ierusalim: „parutu-s-a Duhului Sfant si noua” (FA. 15.28).

In aceasta formula se cuprind doua lucruri importante, anume: principiul sau temeiul hotararilor sinodale este Duhul Sfant, iar autoritatea sinodului este intemeiata pe demnitatea episcopala, prin aceasta afirmandu-se ca in sinod, ierarhii se aduna sinodic si discuta liber, dupa modelul apostolesc, pentru multa cercetare, nu ca delegati ai credinciosilor, ci dupa drept divin.

Prezenta si lucrarea Sfantului Duh in Sinoadele ecumenice nu inseamna inspirare si descoperire de dogme noi, ci ajutor si supraveghere pazindu-i pe membrii sinodali de greseli in hotararile luate. Cuprinsul activitatii infailibile al Bisericii este invatatura de credinta. Hotararile referitoare la credinta si morala ale sinoadelor sunt neschimbabile, insa cele referitoare la disciplina si administratie pot fi schimbate, modificate, amplificate sau reduse de catre alt sinod, potrivit noilor conditii externe din viata Bisericii, toate acestea referindu-se la relatii umane externe.

Din corpul Bisericii fac parte si credinciosii (laicii sau mirenii). Ei pot participa la activitati bisericesti administrative, venind uneori cu valoroase contributii, ceea ce confirma insasi istoria Bisericii noastre. Printre mireni se gasesc unii ce pot contribui efectiv la activitatea invatatoreasca a Bisericii, adica pot vesti adevarurile de credinta. O astfel de activitate a mirenilor in Biserica se poate desfasura numai din incredintarea si sub indrumarea autoritatii bisericesti episcopale, care are o raspundere deosebita, intrucat si preotul primeste puterea de a predica (invata) prin hirotonie de la episcop, dupa o prealabila pregatire in scoli teologice, si el urmeaza a fi supravegheat in continuare tot de catre episcop. Dat fiind acest fapt cu atat mai mult mireanul nu poate indeplini lucrarea de predicator sau de catehet decat prin incredintarea episcopului, ierarhul fiind responsabil pentru corectitudinea invataturii propovaduite in eparhia sa. Astfel, observam ca ierarhia bisericeasca are un rol reductibil in viata Bisericii, Biserica fiind zidita in mod fiintial si organic in mod ierarhic.